NOTE DE CURS III.

DIMENSIUNILE GENERALE ALE

EDUCAŢIEI

Conţinuturile educaţiei au fost şi sunt exprimate prin diferite sintagme:

„laturile educaţiei”, „componentele educaţiei”, „discipline educative” sau
„dimensiuni ale educaţiei”, acestea din urmă fiind considerate ca exprimând
caracterul sistemic, multideterminat şi dinamic al activităţii de formare-
dezvoltare a personalităţii. Pe această bază s-au cristalizat cele cinci faţete ale
educaţiei în conformitate cu finalităţile macro şi microstructurale care angajează
proiectarea acestora pe baza unor valori umane fundamentale (binele moral,
credinţa religioasă, adevărul ştiinţific, frumosul artistic, sănătatea fizică etc)(
Cristea, S., Curriculum pedagogic I, Editura Didactică şi Pedagogică R.A.,
Bucureşti. 2006, p.138).
Dimensiunile educatiei sunt: educatie intelectuala, educatie morala,
educatie estetica, educatie tehnologica, educatie fizica.
1.Educaţia intelectuală
Este latura sau dimensiunea cognitivă a educaţiei care contribuie la
asimilarea valorilor umaniste şi ştiinţifice, precum şi la dezvoltarea capacităţilor
intelectuale, a funcţiilor cognitive şi instrumentale.
Rezultă din această definiţie două aspecte fundamentale: unul informativ,
care se referă la cantitatea şi calitatea informaţiei ştiinţifice şi urmăreşte ce se
asimilează şi transmite, iar celălalt formativ, care are în vedere efectele
asimilării informaţiei asupra intelectului uman în dezvoltarea sa.
În funcţie de interpretarea relaţiei, între cele două aspecte s-au conturat
două teorii pedagogice opuse. Conform primei teorii, important este ca prin
educaţia intelectuală să se asimileze o cantitate cât mai mare de cunoştinţe, care
să-i ofere omului posibilitatea de a răspunde solicitărilor externe prin asociaţii
de idei, căci cu cât cineva posedă o cantitate mai mare de cunoştinţe, cu atât
posibilităţile de răspuns sunt mai mari.
Cealaltă teorie susţine că preocuparea de bază a educaţiei intelectuale
trebuie să fie îndrumarea şi stimularea dezvoltării intelectului, înzestrarea lui cu
capacităţi necesare asimilării ulterioare a cunoştinţelor necesare omului în
activitatea desfăşurată. Deci, prin predare trebuie să cultivăm capacităţile
intelectuale ale copilului.
 Ambele teorii se consideră a fi unilaterale, restrângând funcţiile educaţiei
intelectuale. O înţelegere adecvată a relaţiei dintre asimilarea de cunoştinţe şi
dezvoltarea capacităţilor intelectuale bazată pe cercetările psihologiei
contemporane impune concepţia conform căreia dezvoltarea este rezultanta
asimilării active şi creatoare a unor cunoştinţe selecţionate în mod adecvat.
a.Informarea intelectuală
Se referă la asimilarea şi transmiterea valorilor ştiinţifice şi umaniste în
conformitate cu anumite principii şi norme didactice sau ordonate într-un anume
fel cu scopul de a facilita înţelegerea şi însuşirea lor.
Cunoştinţele se transmit astfel încât să nu fie rupte unele de altele, ci să se
structureze logic. În procesul de învăţământ aceasta înseamnă că în cadrul
fiecărui obiect de învăţământ accentul trebuie pus pe însuşirea şi aprofundarea
ideilor şi conceptelor de bază; deci, cei care sunt implicaţi în procesul de
transmitere şi asimilare a informaţiei trebuie să urmărească însuşirea principiilor
fundamentale din cadrul diferitelor ştiinţe, nucleul acestora sau matricea
conceptuală de bază a obiectului respectiv.
Paralel cu transmiterea şi asimilarea informaţiei, un alt obiectiv a
educaţiei intelectuale este dobândirea unor deprinderi şi priceperi de muncă
intelectuală (începând cu cele elementare de scris, citit, până la cele superioare,
ca de exemplu: moduri de reţinere şi sistematizare a informaţiilor, algoritmi de
rezolvare a problemelor, modalităţi de realizare a cercetării ştiinţifice etc.).
b.Formarea intelectuală
Formarea intelectuală se desfăşoară în strânsă interdependenţă cu procesul
de informare. Odată cu transmiterea informaţiei se urmăreşte activarea şi
dezvoltarea gândirii, a spiritului de observaţie, a intereselor de cunoaştere şi a
creativităţii.
Formarea intelectuală presupune stabilirea unei interacţiuni informare-
subiect în vederea stimulării transformărilor şi restucturărilor psihice; astfel
informaţia constituie un mijloc în vederea dezvoltării proceselor şi capacităţilor
intelectuale necesare actului creativ uman.
Componentele psihice ce se elaborează şi se dezvoltă în procesul educaţiei
intelectuale se referă atât la creativitate, cât şi la familiarizarea elevilor cu
metode şi tehnici de muncă intelectuală. Creativitatea presupune, pe
lângă inteligenţă, flexibilitate mentală şi originalitate, fiind vorba de
o gândire divergentă care caută în mai multe direcţii, renunţând la drumurile
sterile. De asemenea, creativitatea presupune imaginaţie, elemente de natură
volitiv-afectivă, cum ar fi: pasiunea pentru activitate, curajul, perseverenţa,
entuziasmul, independenţa în acţiune, factori dinamogeni ai acţiunii (Stoica, M.,
Pedagogia şcolară, Editura Cârţu-Alexandru, Craiova, 1995 , p. 86-87).
2.Educaţia morală
Educaţia morală este dimensiunea activităţii de formare-dezvoltare a
personalităţii bazată pe valorile fundamentale ale moralei.
Morala este o formă a spiritualităţii, iar ştiinţa despre morală se numeşte
etică. Principalele categorii morale aflate în opoziţie sunt: dreptate-nedreptate,
cinste-necinste, demnitate-lipsă de demnitate, generozitate-egoism, loialitate-
neloialitate, justeţe - nejusteţe, fermitate- inconsecvenţă, responsabilitate-
comoditate etc.
Personalitatea morală se manifestă în două planuri:
- unul teoretic, format din reprezentări, noţiuni, convingeri,
sentimente morale, adică planul conştiinţei morale;
- altul practic, acţional, format din deprinderi, obişnuinţe morale,
trăsături volitiv- caracteriale, cel al conduitei morale.
Conştiinţa morală
Reprezentările şi noţiunile morale sunt cele referitoare la atitudinea faţă
de sine (cum ar fi modestia, demnitatea personală, spiritul autocritic opuse
îngâmfării, aroganţei, timidităţii), la atitudinea faţă de ceilalţi oameni
(colectivismul şi sociabilitatea opuse individualismului şi egoismului), precum
şi o serie de reprezentări şi noţiuni privind atitudinea faţă de instituţiile sociale şi
faţă de muncă (precum sârguinţa, exigenţa, spiritul de iniţiativă etc.)
Convingerile morale se constituie într-un proces mai lent şi mai
sinuos, ele reprezentând un element stimulator al sentimentelor morale; pe
de altă parte, tenta afectivă a acestora, devine element structurant al
convingerilor morale.
Sentimentele morale reprezintă trăiri apreciative rezultate din
raportarea la normele morale, la ceilalţi oameni, la activitatea acestora, la cea
proprie, la instituţii.
Acestea nu sunt înăscute, dar nici nu se învaţă prin explicatţii, ci se
formează prin relaţiile dintre oameni, prin activitate socială. Principalul mijloc
pe care trebuie să-l utilizeze şcoala pentru formarea sentimentelor morale la
elevi, se consideră a fi modul de organizare a activităţilor şcolare, astfel
încât să ocazioneze trăirea unor sentimente superioare, îmbogăţirea
experienţei morale a fiecărui elev.
Conduita morală
Conduita morală completează ca o parte inseparabilă conştiinţa morală.
De fapt, marca personalităţii morale se evidenţiază prin conduită morală.
Formarea conduitei morale presupune educarea deprinderilor şi
obişnuinţelor de comportare morală, precum şi trăsături volitiv-caracteriale.
Deprinderile morale reprezintă componente automatizate ale acţiunii
morale, formate în urma unor condiţii identice repetate. Asemenea deprinderi
formate în familie şi şcoală sunt: politeţea, punctualitatea, spiritul de ordine,
folosirea cu grijă a obiectelor din jur, îndeplinirea atribuţiilor etc.
Obişniunţele morale implică, faţă de deprinderi, particularitatea că
acţiunea în spiritul normelor morale a devenit o trebuinţă internă, ancorată
adânc în structura personalităţii (obişnuinţa de a te spăla, de a fi îmbrăcat curat,
de a fuma etc)
Trăsăturile volitiv-caracteriale sun implicate în activitatea morală prin
faptul că un comportament moral presupune efort de voinţă, uneori foarte mare.
A te comporta în consens cu normele morale înseamnă, nu de puţine ori, un efort
susţinut, renunţarea chiar la unele plăceri, efectuarea de activităţi neplăcute.
Voinţa trebuie exersată în cadrul unor activităţi pozitive care să ducă la
formarea şi consolidarea unor calităţi de caracter. Aceasta pentru că participarea
voinţei nu dă „certificat de moralitate” unei acţiuni şi uneori efortul volitiv poate
fi pus în slujba unor scopuri care nu sunt apreciate pozitiv din punct de vedere
moral.
Toate elementele sistemului moral gravitează în jurul idealului moral.
Idealul moral reflecta ceea ce este caracteristic şi definitoriu
tendinţei şi opţiunilor comportamentale ale membrilor unei comunităţi
sau ale societăţii în ansamblul său. În jurul acestei axe gravitează valorile
morale, ce reflectă anumite cerinţe şi exigenţe generale ce se impun
comportamentului uman, cât şi normele, preceptele şi regulile morale ce
reprezintă modele sau prototipuri de comportare elaborate de societate sau de o
comunitate mai restrânsă şi aplicabile unei situaţii date (Stoica, M., Pedagogia
şcolară, Editura Cârţu-Alexandru, Craiova, 1995, p.207).
3. Educaţia estetică
 Educaţia estetică utilizează potenţialul educativ al frumosului din artă. În
sfera esteticului, alături de frumos, intră şi alte categorii cum ar fi : sublimul,
tragicul, comicul, urâtul etc.
Educaţia estetică include şi frumosul din natură şi societate nu numai cel
din artă. Se face astfel distincţie între educaţia artistică şi educaţia estetică,
aceasta din urmă având o sferă mai largă de generalitate, incluzând şi natura şi
societatea.
Obiectivele educaţiei estetice în şcoală sunt :
- sensibilizarea faţă de limbajele şi produsele diferitelor arte, faţă de
frumosul din natură şi societate. Acest lucru se realizează prin contactul direct
cu obiectele şi fenomenele estetice prin intermediul organelor de simţ.
Capacitatea de percepţie a omului este determinată de predispoziţii native, de
cultură, de concepţia sa despre lume, de bogăţia afectivă, de experienţa de viaţă;
- asimilarea culturii estetice, ca sistem de noţiuni, genuri şi stiluri,
informaţii despre artişti, opere de artă, epoci de creaţie etc. În acest sens elevii
pot fi iniţiaţi în conţinutul diferitelor arte, în teoria literară, în asimilarea unor
informaţii de bază din domeniul picturii, muzicii, cinematografiei.
Procesul de învăţământ oferă posibilitatea realizării tuturor obiectivelor
educaţiei estetice. Astfel, sunt obiecte de învăţământ destinate special atingerii
acestor obiective: literatura, muzica, desenul. Şi activităţile extradidactice
(cercurile de muzică, teatru, creaţie literară, arte plastice etc), realizează educaţia
estetică a elevilor.
Mediul natural oferă ocazii de a realiza obiectivele
educaţiei estetice: sensibilizarea faţă de frumuseţile naturii în diferite
anotimpuri şi momente, cultivarea capacităţii de a aprecia crearea a ceea ce s-ar
putea numi sentimentul naturii.
Mediul social, de asemenea, (începând cu frumuseţea peisajului citadin
inclus în cel natural şi continuând cu relaţiile dintre oameni manifestate sub
forma gesturilor, a modului de exprimare, de comportare etc) oferă prilejul
sensibilizării şi asimilării unor valori cu caracter estetic. Se poate vorbi astfel de
frumuseţea unui caracter, a unei atitudini, a unui gest moral (ca semn al
dragostei, prieteniei, stimei etc) ; deci, pot fi frumoase şi comportamente ce pun
în valoare calităţi morale ale omului.
4.Educaţia tehnologică
Evoluţia societăţii este dependentă de progresul tehnic. Societatea
contemporană în comparaţie cu perioadele anterioare dispune de un univers
tehnic alcătuit din maşini automatizate, computerizate, care facilitează nivele
superioare de activitate. În aceste coordonate apare ca de la sine înţeleasă
necesitatea unui formaţii tehnologice de nivel înalt pentru tânăra generaţie. În
acest fel obiectivele educaţiei tehnologice sunt următoarele:
- asigurarea unei finalităţi tehnologice cunoştinţelor asimilate la
diferite obiecte de învăţământ. Educaţia tehnologică se realizează prin
intermediul disciplinei de specialitate dar şi prin obiecte specifice liceelor de
profil (agricol, tehnic, alimentar etc), precum şi prin activităţile practice.
De asemenea conţinutul diferitelor discipline de învăţământ trebuie
valorificat din acest unghi; chiar disciplinele fundamentale (matematica, de
exemplu) au aplicaţii în studierea şi înţelegerea diferitelor domenii ale tehnicii.
Şi alte discipline cum ar fi ştiinţele naturii trebuie să valorifice o serie de
cunoştinţe pentru domeniile agricol, horticol, zootehnic, al medicinei veterinare,
al tehnologiilor de prelucrare a produselor agroalimentare. Activităţile
extradidactice vizează şi ele o finalitate tehnologică (de exemplu, cercuri care
urmăresc cu precădere obiective tehnologice : de informatică, aeromodele, foto,
electrotehnică, tâmplărie etc);
- formarea aptitudinii tehnice, structurată în deprinderi, priceperi,
capacităţi ; aptitudinea tehnică presupune inteligenţă tehnică şi dexteritate
manuală;
- formarea conştinţei profesionale care presupune ataşament faţă de
profesiunile din domeniul tehnic şi elemente de etică profesională ( spirit de
disciplină, punctualitate, conştinciozitate etc.). Rezultă că trebuie să formăm la
elevi o atitudine pozitivă faţă de munca fizică din domeniul tehnic, de asemenea
şi un spirit practic aplicativ.
5.Educaţia fizică
Această dimensiune a educaţiei vizează cu precădere latura bio-fiziologică
a personalităţii umane; cuprinde un ansamblu de acţiuni care contribuie la
dezvoltarea personalităţii elevului prin potenţarea calităţilor psihofizice ale
acestuia şi prin asigurarea unui echilibru între ele. Dezideratul „mens sana in
corpore sano”, apărut încă în antichitate, capătă o nouă valorificare în condiţiile
civilizaţiei contemporane, în care componenta motrică este diminuată şi în
general se înregistrează un deficit de efort fizic.
Obiectivele educaţiei fizice sunt :
- dezvoltarea capacităţii morfo-funcţionale a organismului
(sistem muscular, osos, cardiovascular, respirator, nervos);
 - dezvoltarea aptitudinilor motrice de bază (forţă, rezistenţă,
viteză, îndemânare);
- formarea deprinderilor motrice (mers, alergare, sărituri,
deprinderi specifice pentru diferite ramuri din sport);
- dezvoltarea fizică armonioasă a copilului (proporţie şi armonie între
diferitele componente şi sisteme ale organismului uman);
- formarea obişnuinţelor igienico-sanitare (spălat, îngrijit, igiena
locuinţei etc).
Mijloacele prin care se realizează aceste obiective sunt:
▪ exerciţiile fizice
▪ gimnastica (elementară, de performanţă, ajutătoare)
▪ jocurile de mişcare
▪ sporturile (individuale, de echipă)
▪ dansurile sportive.
6.Educatie pentru sanatate( face parte din noile educatii)
Dreptul la sănătate este unul dintre drepturile fundamentale ale omului.
Conform Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, sănătatea individului este definită
drept „ o stare de bine fizică, mentală şi socială şi nu doar absenţa bolii sau a
infirmităţii”. De aceea din perspectivă publică sănătatea constituie unul dintre
obiectivele cele mai vizate de politicile şi strategiile guvernamentale din întreaga
lume. Încă în 1977, statele membre ale OMS, printre care şi România, au decis
ca ţelul principal al guvernelor să fie realizarea unei stări de sănătate a întregii
populaţii a globului.
Una dintre principalele căi de promovare a cunoştinţelor corecte privind
sănătatea şi formarea unor atitudini şi deprinderi indispensabile unui
comportament corect şi sănătos este educaţia pentru sănătate în şcoală. În multe
ţări, aceasta este disciplină obligatorie în şcoli începând chiar din clasa I.
Şi în ţara noastră a fost iniţiat un program naţional intitulat „ Educaţia
pentru
sănătate în şcoala românească”, adresat cadrelor didactice, elevilor, părinţilor
acestora şi întregii comunităţii. Au fost elaborate oferte de curriculum şcolar de
„ educaţie pentru sănătate” ca disciplină opţională, cu următoarele obiective:
· educarea populaţiei şcolare pentru un stil de viaţă sănătos şi, în mod
indirect, educaţia adulţilor;
· accesul la o informaţie corectă, avizată, atât în mediul urban, cât şi în cel
rural;
· diminuarea numărului de îmbolnăviri şi reducerea comportamentelor
cu risc pentru sănătate;
· creşterea calităţii actului medical.
Dupa cum sunt structurate, programele permit profesorilor şi învăţătorilor
selecţia şi adaptarea conţinuturilor propuse în funcţie de achiziţiile elevilor, dar
şi de alţi factori cum ar fi caracteristicile grupului de elevi ( vârstă, mediu social
şi şcolar), resursele didactice disponibile etc. Unele teme (prevenirea
transmiterii HIV/SIDA) pot fi abordate în legătură cu anumite capitole de
legislaţie, igienă, sănătate mintală, prevenire a consumului de substanţe toxice,
violenţă etc.

BIBLIOGRAFIE:
Cristea, Gabriela, Pedagogie generală, Editura Didactică şi Pedagogică
R.A., Bucureşti, 2002;
Cristea, S., Curriculum pedagogic I, Editura Didactică şi Pedagogică
R.A., Bucureşti. 2006;
Ionescu, M., Radu, I. (coordonator), Didactica modernă, Editura Dacia,
Cluj- Napoca, 1995;
Macavei, Elena, Teoria educaţiei, vol. I, Editura Aramis,Bucureşti, 2001;
Macavei, Elena, Teoria educaţiei, vol. II, Editura Aramis, Bucureşti,
2002;
Salade, D., Dimensiuni ale educaţiei, Editura Didactică şi Pedagogică
R.A., Bucureşti, 1997;
Stoica, M., Pedagogia şcolară, Editura Cârţu-Alexandru, Craiova, 1995
15.Stoica, M., Psihopedagogia personalităţii, Editura Didactică şi Pedagogică
R.A., Bucureşti, 1996;
 Tomşa, Gh., Orientarea şi dezvoltarea carierei la elevi, Casa de Editură şi
Presă Viaţa Românească, Bucureşti, 1999;
Vlădulescu, Lucia, Fundamente ale educaţiei profesionale şi tehnologice,
Editura Didactică şi Pedagogică R.A., Bucureşti, 1996;