Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Categoria cea mai generală a finalităţilor educaţiei este idealul educaţional. În sens
restrâns, idealul educaţional reprezintă „tipul de personalitate pe care o anumită societate, într-o
anumită epocă istorică, îl proiectează, la care aspiră sau pe care îl impune, ca pe modelul cel mai
general de referinţă pentru valorile împărtăşite de societatea respectivă, în orizontul de timp care îi
este accesibil.”1 În sens larg, idealul educaţional este „expresia idealului sau modelului cultural de
personalitate care sintetizează valorile supreme ale unei societăţi, ale unei culturi şi, în sensul cel
mai larg, ale unei civilizaţii circumscrise de un anumit spaţiu geografic, socio – cultural, economic,
politic, precum şi de o anumită perioadă de timp care, prin caracteristicile şi sensurile esenţiale ale
evoluţiei sale interne, se detaşează ca o epocă istorică.”2 Aşadar, idealul educaţional oferă un
model proiectiv al personalităţii în care se întrepătrund resursele interne ale acesteia cu
dezideratele dinamicii sociale în care personalitatea este implicată ca subiect creator. Acest model
sintetic va fi detaliat prin circumscrierea unor aspecte concrete ale personalităţii care urmează să
devină scopuri şi obiective ale acţiunii educaţionale. Pentru a le delimita, literatura de specialitate
distinge laturile educaţiei, acestea fiind: educaţia intelectuală, educaţia morală, educaţia estetică
(în care o include şi pe cea religioasă), educaţia profesională şi educaţia corporală.
1
democraţie, libertate, onestitate, responsabilitate, eroism, cooperare, modestie etc.). Spre
deosebire de acestea, normele şi regulile morale se referă la o situaţie concretă, şi generează
nemijlocit cerinţele de comportare în conformitate cu idealul şi valorile morale. „Normele, preceptele
şi regulile morale sunt considerate ca fiind modele sau prototipuri de comportare morală, elaborate
de societate sau de o comunitate mai restrânsă şi aplicabile unei situaţii date. Exprimând
exigenţele uneia sau mai multor valori, prin intermediul lor, individul îşi exteriorizează atitudinea sa
morală în fapte şi acţiuni concrete.”5 Prin urmare, esenţa educaţiei morale constă în asigurarea
unui cadru adecvat interiorizării componentelor moralei sociale în structura personalităţii morale a
copilului, elaborarea şi stabilizarea pe această bază a profilului moral al acestuia în concordanţă cu
imperativele societăţii noastre, iar scopul fundamental al educaţiei în spiritul moralei vizează
formarea individului ca subiect moral, respectiv ca subiect care gândeşte, simte, acţionează în
spiritul cerinţelor şi existenţelor moralei sociale al idealului, valorilor, normelor şi regulilor pe ea le
incumbă. În sens pedagogic acest profil ne apare ca realitate în continuă transformare, cu o
construcţie ce se desăvârşeşte la infinit şi ca proiect sau obiectiv pe care tindem să-l atingem în
cadrul acţiunii educaţionale. Ca proiect el condensează într-un tot unitar şi exprimă sub formă de
model chintesenţa moralei sociale.
Din scopul educaţiei morale putem desprinde două deziderate: formarea conştiinţei morale
şi formarea conduitei morale.
I. Formarea conştiinţei morale include din punct de vedere psihologic două componente:
componenta cognitivă şi cea afectivă. Prima se referă la informarea copilului despre conţinutul şi
cerinţele valorilor, normelor şi regulilor morale şi se realizează prin instruire morală. Elementele
cheie ale conştiinţei morale sunt: reprezentarea morală şi noţiunea morală. Reprezentările morale
se nasc numai în situaţii concrete în care copilul este angajat ca subiect moral, în familie, în şcoală,
cu prilejul diferitelor activităţi la care participă. Apoi, având un bagaj de reprezentări format şi
prelucrat cu ajutorul operaţiilor gândirii, copilul poate să delimiteze notele esenţiale de cele mai
puţin esenţiale ale unei împrejurări oarecare şi apoi să le extindă la toate situaţiile reale sau
posibile pe care norma sau regula morală o acoperă. Astfel ia naştere noţiunea morală. „Ea reflectă
ceea ce este esenţial şi general unei clase de manifestări morale pe care o normă sau o regulă
morală o acoperă. Prin generalizare şi abstractizare se ajunge deci la noţiunea morală. Ea reflectă
ceea ce este esenţial şi general unei clase de manifestări morale pe care o normă sau o regulă
morală le cuprinde, caracterul apreciativ exprimându-se prin judecata morală.”6 Nu trebuie uitată
nici componenta teoretică, instruirea verbală, ansamblul de cunoştinţe morale ce-i sunt explicate
copilului. Aceste cunoştinţelor îl introduc pe copil în universul valorilor morale, îl determină să
înţeleagă semnificaţia acestora pentru conduita sa, îi dezvoltă, totodată, capacitatea de a discerne
între valorile pozitive şi cele negative.
Componenta afectivă însoţeşte orice cunoştinţă din acest domeniu ajutând la fixarea
cunoştinţei în structura morală a personalităţii, acţionând din interior asupra conduitei şi
impregnându-i în acelaşi timp energia interioară necesară. Fiecărei noţiuni morale i se asociază o
trăire afectivă corespunzătoare, dar nici adeziunea afectivă, nici cunoaşterea nu sunt suficiente
pentru declanşarea actului moral datorită nenumăratelor obstacole interne şi externe pentru
înlăturarea cărora e necesar un efort de voinţă. „Voinţa se distinge ca fiind capacitatea conştiinţei
de a impune motivul cu valoare superioară.”7 Din fuziunea celor trei componente – cognitivă,
afectivă şi voliţională – rezultă convingerile morale, ele sunt considerate ca fiind nucleul conştiinţei
morale a individului, nu întâmplător o convingere obiectivată în fapte şi acţiuni de natură morală
este considerată conduită morală.
5
Ibidem., p. 208
6
Ibidem., p. 214
7
Ioan Grigoraş, Personalitatea morală, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1982, p. 112
2
II. Formarea conduitei morale. Conduita morală este o obiectivare a conştiinţei morale în
fapte şi acţiuni dar şi o suită de răspunsuri şi manifestări, neîntreruptă. Ea se referă la rezultatele
comportării, mai precis „cum trebuie” să se comporte elevul.
Prin urmare, conştiinţa morală posedă capacitatea de anticipare a realităţii şi de orientarea
a conduitei pe un anumit făgaş, iar conduita morală reprezintă o manifestare a conştiinţei în relaţiile
morale practice ale copilului.
Principiile educaţiei morale sunt teze formative care orientează şi direcţionează activitatea
educatorului în vederea realizării obiectivului fundamental al educaţiei morale, formarea profilului
moral al personalităţii copiilor în concordanţă cu cerinţele idealului educaţiei. Principiile elaborate
până în prezent formează un sistem în cadrul căruia fiecare se delimitează prin anumite cerinţe,
dar în acelaşi timp se află într-o dependenţă funcţională cu toate celelalte. În consecinţă
respectarea unuia creează condiţii prielnice pentru respectarea celorlalte, efectele sale depinzând,
totodată de realizarea acestora din urmă. Principiile se aplică, deci, ca un tot, referindu-se la
educaţia morală în ansamblul său (conţinut, metode, mijloace, forme) dar şi diferenţiat, în funcţie de
diferite situaţii educative practice.
Sistemul principiilor educaţiei morale cuprinde următoarele principii:
1) Caracterul activ al educaţiei morale;
2) Colectivul de elevi, cadru social în care se realizează educaţia morală în şcoală;
3) Îmbinarea exigenţei faţă de copii cu respectul pentru ei;
4) Sprijinirea pe elementele pozitive ale personalităţii copilului în vederea înlăturării celor
negative;
5) Respectarea particularităţilor de vârstă şi individuale în educaţia morală;
6) Continuitatea, consecvenţa şi unitatea în educaţia morală.
3
Aplicarea tuturor metodelor prezentate mai sus nu se face în mod izolat, fiecare situaţie
impunând un complex metodic adecvat pe care numai educatoarea şi învăţătorul îl pot stabili.
În încheiere vom menţiona principalele forme organizatorice prin care sarcinile educaţiei
morale se pot împlini scoţând în evidenţă rolul lor. Fără îndoială putem afirma că această latură a
educaţiei este implicată în toate activităţile conduse şi îndrumate de către profesor, deoarece elevul
este permanent subiect al relaţiilor moral – practice şi al influenţelor de ordin moral. Atunci când
aceste influenţe sunt dirijate şi se desfăşoară în cadrul unor forme organizatorice, ele devin acţiuni
educative. Principalele forme organizatorice în care se realizează sarcinile educaţiei morale sunt:
procesul de învăţământ, ora de dirigenţie, jocul şi activităţile extradidactice. Datorită conţinutului
divers al diferitelor obiecte de învăţământ şi datorită faptului că nu există obiect de învăţământ al
cărui conţinut să nu poată fi valorificat pe linia formării conştiinţei şi conduitei morale, procesul de
învăţământ este forma fundamentală în care se realizează obiectivele educaţiei morale. La ora de
dirigenţie se pot dezbate diverse probleme cu implicaţii morale în paralel cu sintetizarea şi
coordonarea influenţelor provenite de la ceilalţi factori educativi. Jocul prin conţinutul şi regulile sale
4
contribuie şi el la realizarea sarcinilor educaţiei morale, iar activităţile extradidactice, desfăşurate
sub îndrumarea profesorului, prin gama lor extinsă conduc la însuşirea unor conduite morale
necesare definitivării profilului moral al elevului.
BIBLIOGRAFIE
1. Ioan Nicola, Tratat de Pedagogie Şcolară, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1996.
2. Ioan Nicola, Pedagogie, Ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1994.
3. Ioan Bontaş, Pedagogie, Bucureşti, Editura All, 1994.
4. Voiculescu Florea, Todor Ioana, Aldea Delia, Petrovan Ramona, Buda lucia, Tăuşan Liana,
Psihopedagogie, Alba Iulia, Editura Aeternitas, 2006
5. Ioan Grigoraş, Personalitatea morală, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1982
6. T. Huszar, Morala şi societatea, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1967
Nadia Vesa