Educabilitatea.

Teorii asupra educabilitatii

1. Conceptul de educabilitate
Educabilitatea reprezintă capacitatea ființei umane de a beneficia de acțiune educativă și
de a realiza acumulări progresive în plan comportamental. Prin urmare, educabilitatea privește
omul ca ființă educabilă, care se modelează structural și informațional sub acțiunea conjugată
și interdependentă au unui complex de factori interni și externi.
1.1 Caracteristicile individuale care definesc educabilitatea.
Aceste caracteristici facilitează activitatea de învățare planificată, eficientă și continua ele
pot fi grupate în două categorii principale:
a) caracteristici cognitive: din perspectiva educabilității, o importanță deosebită pentru
dezvoltarea personalității omului au următoarele caracteristici individuale cognitive:
- abilitate individului de a folosi diverse strategii de învățare (studiul individual,
munca în grup, munca independentă etc);
- Competența individului în deprinderile de bază ale învățării(citirea cu scop,
observarea, înțelegere, comunicarea etc)
- Existența unor deprinderi intelectuale dezvoltate(Raționamentul, gândirea critică,
organizarea și aplicarea cunoștințelor etc)
- Abilitatea individului de a folosi diverse mijloace de învățare (manuale, lucrările
de referință, mijloacele programate etc)
- Abilitățile individului de a-și organiza propriile experiențe de
învățare(identificarea nevoilor de învățare, planificarea și îndeplinirii activităților
de învățare, evaluare propriilor rezultatele învățării etc)(R.H.Dave, 1973, p. 90).
Elementul cheie al educabilitatii îl constituie capacitatea individului de auto dirijare în
actul învățării. Această variabilă este dată de abilitatea individului de a-și organiza propriile
experiențe de învățare și de a-și evalua corect progresele realizate. Pe lângă faptul că omul
poate fi educat sau că poate învăța, educabilitatea conține și ideea fundamentală după care el “
este capabil să aleagă învățarea, timpul, modul, locul și conținutul acesteia”(Gh. Tomsa,
1989).
b) caracteristici individuale non-cognitive: aceste caracteristici pot suplini, compensa sau
completa caracteristicile individuale cognitive, facilitând astfel dezvoltarea
personalității și adaptarea omului la condițiile de mediu. Este vorba aici de anumite
aspecte emoționale, motivaționale și atitudinale, cum ar fi: motivele învățării,

1
 atitudinea pozitivă față de învățarea continuă, încrederea în propria capacitate de
învățare și în forțele proprii(A.J. Cropley, R.H.Dave, 1978,p.119).
Aceste aspecte non-cognitive ale educabilitatii nu trebuie neglijate de către educator în
procesul educației, întrucât ele constituie premise și, totodată, condiții importante ale învățării.
1.2. Tipuri de educabilitate: manifestă și latentă sunt strâns legate între ele însă, prezintă
unele particularități specifice.
a) Educabilitatea manifestă se referă la ceea ce poate realiza individual în contextul
limitelor impuse de educație instituționalizată prin intermediul examenelor de selecție. Aceste
examene sunt folosite pentru a separa ceea ce este mai capabil de ceea ce este mai puțin
capabili. În școala actuală principala funcție a examenelor constă în evaluare a volumului de
cunoștințe și în Testarea capacității individului de a le manipula. După opinia noastră, este
neglijată sau chiar eludată evaluarea capacității individului “de a învăța cum să facă față unor
situații concrete”(Gh.Tomșa,1989).
b) Educabilitatea latentă se referă la potențialul de învățare al individului, la
capacitatea sa de a învăța cum să facă față nu situații concrete. Din perspectiva acestui tip de
educabilitate, majoritatea psihologilor și pedagogilor resping ideea după care “capacitate
manifestă este un test real al capacității latente de învățare și nu mai consideră că esența
educației constă în achiziționarea de conținuturi”(J.B. Ingrarh, 1979, p.19). In acest fel
educația este un proces de intensificare sau de creștere a educabilitatii, de accelerare a
caracteristicilor individuale care o definesc pe aceasta. Acest lucru are numeroase implicații
pentru participanții la acțiunea de instruire. Pentru elev, procesul de învățare devine mai
important decât conținutul propriu-zis, el învață cum sa învețe prin conținut, adică structura,
deprinderile și competentele inerente Conținutului învățării devin mijloace sau instrumente
ale dezvoltării personalității. Astfel, rolul educatorului nu se mai reduce la simpla sarcina de
a-l vedea pe elev prin prisma examenelor, ci presupune și pe cea de a-l ajuta pe acesta de a-și
găsi drumul in viața. Întrucât educatorul este integrat in comunitatea de învățare a clasei, el
devine factorul care facilitează învățarea și care Răspunde pentru modul in care învățarea este
abordată de către elevi. Prin urmare, din perspectiva educabilitatii latente, cei doi participanți
la acțiunea de instruire (educatorul și elevul) nu mai pot rămâne doar simple unități intr-un
sistem, ci trebuie sa devină persoane intr-o relație.
1.3. Factori de personalitate
Formarea și dezvoltarea personalității copilului în ontogeneză constituie un proces
complex și de durată, bazat pe acțiune conjugală și interdependentă a mai multor factori de
natură subiectivă și obiectiva.

2
 a) Factori interni care includ ereditatea, trăsăturile psihosociale de personalitate și
experiența individuală dobândită pana in momentul respectiv;
b) Factori externi alcătuiți din mediu și educație.
2. In funcție de rolul și ponderea acordată acestor categorii de factori (interni și externi) in
procesul formarii și dezvoltării personalității copilului, in literatura psihopedagogică s-au
conturat trei concepții principale cu privire la educabilitate:
a) Concepția ereditaristă
b) Concepția ambientalistă
c) Concepția interactionistă
Aceste trei Concepții s-au dezvoltat in strânsă legătura cu cele trei modele clasice ale
dezvoltării psihice conturate in psihologia dezvoltării: modelul organicist sau activ, modelul
mecanicist sau reactiv și modelul interactionist sau al dublei determinări ( M. L. Iacob, 1994,
p. 40-41).
a) Concepția ereditaristă sau ineistă
Cuprinde o serie de teorii care absolutizează rolul eredității in procesul formarii și
dezvoltării personalității omului. Adepții acestei conceptii (Platon, Confucius,
Lombroso,Szondi, H. Spencer ș.a.) susțin ca factorii ereditari prestabilesc sau determina
dezvoltarea personalitatii individului. Cu alte cuvinte la naștere copilul ar dispune de anumite
variabile de personalitate care nu mai pot fi modelate și transformate sub acțiunea mediului și
educației.
- Teoria preformistă sau nativistă care susține ca trăsăturile psihofizice ale
individului sunt determinate implacabil de substanța ereditară codificată in gene;
- Teoria biogenetica după care individul, indezvoltarea sa ontogenetica, repeta intr-o
forma concentrata filogeneza speciei umane;
- Teoria psihanalitica după care in formarea și manifestarea trăsăturilor de
personalitate rolul primordial îl au unele instincte care se manifesta in primii ani ai
copilăriei;
- Teoria impulsurilor care susține ca manifestările vieții psihice sunt in esența
manifestări constituționale de natura impulsională,iar fiecăruia dintre impulsurile
omului ii corespunde o anumită genă latentă sau dominantă;
- Teoria criminalului înnăscut potrivit căreia comportamentele antisociale sunt
determinate de cauze ereditare;

3
 - Teoria rasista care împarte omenirea in rase superioare și inferioare, diferențele
dintre ele fiind atribuite factorilor genetici;
- Teoria pedologică sunt luați in considerare ambii factori ereditatea și mediul,
mediul social având doar rolul de a declanșa ceea ce se află performat in zestrea
ereditară ( I. Nicola, 1996, p. 88).
Pe ansamblu, toate teoriile incluse in concepția ereditaristă promovează ideea unui
determinism biologic rigid in formarea și dezvoltarea personalității umane.
b) Concepția ambientalista
Aceasta concepție susține rolul factorilor socio-educationali in dezvoltarea
psihoindividuala a copilului. Adepții acestei conceptii( J.Locke, Helvetius, Rousseau, Diterot
ș.a) militau pentru schimbări sociale prin intermediul educației. La naștere toți copiii sunt
egali indiferent de originea lor socială. Ei considera ca prin educație poate fi schimbată însăși
societatea. In epoca noastră, concepția ambientalistă cu privire la educabilitate a fost susținută
de sociologi, care vedeau in educație unul din factorii cei mai importanți pentru stabilirea
echilibrului social.
c) Concepția interactionistă
Aceasta concepție depășește vechea opoziție dintre ereditate și mediu. Ea stabilește
ponderea diverșilor factori in procesul dezvoltării personalității, precum și căile concrete de
interacțiune între ei.
In perspectiva concepției interactioniste cu privire la educatibilitate, dezvoltarea
personalitatii este înțeleasă ca autodezvoltare. Aceasta autodezvoltare este determinata de
unitatea și interacțiunea a doua categorii de factori: externi(mediul și educația) și
interni( ereditatea, trăsăturile psihosociale ale personalitatii și experiența individuală
dobândită).
In cadrul formarii și dezvoltării personalitatii umane acționează un dublu determinism:
- Determinismul extern sau extrinsec consta in aceea ca influențele de medii și de
educație acționează întotdeauna mijlocit prin conditiileinterne;
- Determinismul intern sau intrinsec este subordonat celui estern si se manifesta prin
interdependența dintre componentele factorilor interni.
Corespondentul concepției interactioniste cu privire la educabilitate in psihologia
dezvoltării este modelul interactionist sau al dublei determinări, care susține ca principiul
dezvoltării sta in mod egal in natura și mediu, chiar dacă ele apar ca surse indepen dente una
de alta.

4
 Bibliografie
1. Nicola, Ioan, 1996, Tratatul de pedagogie scolara, Bucuresti, Editura Didactica si
Pedagogica.
2. Tomsa, Gh.,(coord.)(2005), Psihopedagogie prescolara si scolara - definitivat si
gradul II didactic, Bucuresti, Ministerul Educatiei si Cercetarii.
3. Tomsa, Gh.,1989, Educabilitate si invatare in Revista de pedagogie, nr.7, Bucuresti