FACTORII DEZVOLTĂRII PSIHICE

În făurirea omului este important mai întâi nu a-l instrui, ceea ce este ceva zadarnic
dacă ajunge doar o carte care merge; este nevoie să fie crescut, educat, pentru a-l aduce la
înălțimea unde nu mai sunt lucruri, ci chipurile născute din nodul divin care leagă lucrurile.
Căci nu este nimic de așteptat de la lucruri dacă ele nu răsună unele în altele, aceasta fiind
singura muzică pentru inimă.” (Antoine de Saint -Exupéry)

Activitatea psihică a omului adult nu este constituită în momentul nașterii sale. Ea este
produsul unui complex proces evolutiv ce se desfășoară de-a lungul vieții individului-
dezvoltarea ontogenetică. Ființă cu desăvârșire neajutorată în momentul nașterii se dezvoltă
neîncetat parcurgând o serie de etape cu particularități anatomo-fiziologice și psihologice
distincte.
Dezvoltarea activității psihice în ontogeneză constă în ansamblul schimbărilor
succesive și coerente, al transformărilor cantitative și calitative implicate în procesul de
formare al funcțiilor psihice și al trăsăturilor de personalitate de-a lungul întregii vieți.
Dezvoltarea în plan psihologic înseamnă formarea proceselor și însușirilor psihice, precum și
restructurarea lor – în diferitele perioade de vârstă-la nivele funcționale tot mai înalte.
Omul este produsul interacțiunilor complexe și specifice a factorilor naturali și sociali.
Factorii principali care concura la dezvoltarea fizică și psihică a individului uman
sunt ereditatea, mediul și educația.

Ereditatea

Ereditatea reprezintă însușirea fundamentală a materiel vii de a transmite, de la o

generație la altă, sub formă codului genetic, informații/mesaje de specificitate care privesc
specia, grupul de apartenența sau individul, constituindu-se în premisa biologică a
dezvoltării. Aceste informații se reflectă în însușirile fizice, biochimice și funcționale, în
plasticitatea sistemului nervos central, intensitatea, echilibrul și mobilitatea proceselor de
excitație și inhibiție, particularitățile anatomo-fiziologice ale analizatorilor și ale glandelor cu
secreție internă, predispozițiile către o formă sau altă de evolulie a stării de sănătate etc. Altfel
spus, caracterele ereditare reprezintă expresia morfologică sau funcțională a ceea ce este
stocat în genomul celulei că informație genetică înglobată în gena. În urmă cercetărilor s-a
ajuns la concluzia că majoritatea caracterelor sunt determinate de mai multe gene, care
conlucrează ptr a exprimă un anume caracter.
Ereditatea este primul factor care influențează dezvoltarea umană, care cuprinde un
complex de dispoziții virtual sau scheme funcționale ce se transmit de la antecesori la
succesori prin intermediul mecanismelor genetice. Patrimoniul ereditar al fiecărui individ
rezultă din combinarea unităților genetice materne și paterne. În zestrea ereditară cu care
fiecare copil vine pe lume sunt structurate trei categorii de „caractere”:

1. genotipul general – conține elemente „performante”, comune întregii specii și care se

transmit pe cale genetică (de exemplu: conformația corporală, alte caracteristici
anatomo-fiziologice);
 2. genotipul individual – conține elemente de variabilitate intra-specifică; nu s-au născut
niciodată doi indivizi umani identici – nici chiar gemenii univitelini nu sunt perfect
identici; culoarea ochilor, a părului, timbrul vocal, elemente de conformație facială
sunt elemente care diferențiază infinit indivizii între ei, în ciuda caracteristicilor
comune ca specie;
3. potențialul de formare sau epigenetic – este preponderent de natură psihică. Există un
potențial general, dar și grade de diferențiere a acestui potențial. Gradul de diferentiere
poate fi:
 preformat  (nivelul său de valorificare prin educație nu poate depăși o anumită limită);
 format (valorificarea prin educație poate fi mai mult sau mai bine realizată).

Mediul

Mediul este reprezentat de totalitatea elementelor și condițiilor de viață cu care

individul interacționează, direct sau indirect, pe parcursul dezvoltării sale, în diferite etape de
evoluție. Factorii de mediu acționează sub formă influențelor bioclimatice, socioeconomice,
culturale, a totalității condițiilor, structurilor și normelor sociale (începând cu mediul familial,
și până la mediul comunitar și societatea în ansamblu) care se manifestă față de fiecare
persoană sau grup social.
Acțiunea factorilor de mediu poate fi directă sau indirectă, fiind structurați relativ
într-o formă binară ei se prezintă individului pe de-o parte că realități fizice, concretizate în
prezența nemijlocită și perceptibilă a persoanelor și obiectelor din lumea înconjurătoare, și, pe
de altă parte, sub formă ansamblului de relații și semnificații care, prin interiorizare, formează
elementele de structura și materialul de construcție necesar dezvoltării psihice Acțiunea
mediului asupra unui individ poate fi, în egală măsură, favorabilă unei dezvoltări normale dar
poate constitui și o frână, un blocaj în dezvoltarea sa (spre exemplu, cazul copiilor care din
punct de vedere biologic se nasc cu un potențial normal, dar care, din cauza mediu familial
deficitar, ostil, nu sunt stimulați suficient în perioadele optime de dezvoltare, ajungând să
prezinte semne evidente de retard intelectual sau chiar social).
Din perspectiva dezvoltării ontogenetice, este necesară evidențierea unui aspect foarte
important și anume: nu simplă prezența sau absența a factorilor de mediu este relevanță, ci
măsură, manieră și rezonanță interacțiunii dintre acei factori și individul uman. Altfel spus, un
factor de mediu prezent, dar neutru că acțiune sau indiferent subiectului uman, este lipsit de
relevanță din perspectiva dezvoltării.
Spre exemplu o melodie pentru un copil lipsit de auz nu apare ca factor de mediu, tot la
fel un tablou cu o imagine pentru un copil lipsit de vedere.
Condiția dezvoltării este că factorul să acționeze asupra individului, care, la rândul sau,
să reacționeze, intrând în interacțiune ca bază a propriei activități.
Acțiunea familiei asupra individului este influențată de mediul din care acesta face
parte. Etimologic cuvântul provine din latinescul „medium” care semnifică ceea ce este
comun. „Mediul se prelungește în educație”1 și este analizat din perspectiva celor două
componente ale sale: mediul natural și mediul social.

Mediul natural cuprinde condițiile de climă, relief, vegetație și faună. Atunci când

condițiile de mediu sunt favorabile, individul se dezvoltă normal. Când sunt mai puțin
1
Golu, 1985, apud Cristea 2003, 101
favorabile pot apărea dificultăți în dezvoltarea sa. „Condițiile de mediu pot influența într-o
oarecare măsură caracteristicile psihice și comportamentul indivizilor”. 2 De exemplu: Cineva
care provine din mediul mediteraneean este mai calm, mai apropiat iar altcineva venit din
mediul nordic se caracterizează prin răceală și distanță.
Mediul social influențează viața și evoluția individului. „Relația dintre om și muncă,
ca o componentă a mediului social, are o finalitate benefică.”3
Formarea și dezvoltarea personalității copilului depinde de:
 calitatea mediului social;
 condițiile sociale favorabile;
 organizarea socială democratică;
 relațiile interpersonale și profesionale.
Pantelimon Golu susține că „dacă ereditatea este leagănul în care copilul primește foaia de
drum, mediul este cel care oferă lanțul de situații prin care se va circula cu această foaie,
completată, întreruptă, vizată, corectată după împrejurări”.4

Educația

„Educația este un demers prin excelenţă teleologic, orientat spre atingerea unui scop,
ceea ce presupune stabilirea dinainte a unor etape pentru a ajunge la acele zări dezirabile
vizate de unii sau de alţii (educatori, părinţi, societate etc.).”5
Din punct de vedere etimologic, termenul „educaţie” poate fi dedus din latinescul
educo-educare („a alimenta”, „a îngriji”, „a creşte”), dar şi din latinescu educo-educere, care
înseamnă „a duce”, „a conduce”, „a scoate”. 6
Educația reprezintă activitatea specializată, specific umană, desfășurată în mod
deliberat, prin care se mijlocește raportul dintre om și factorii de mediu, favorizând
dezvoltarea omului prin intermediul societății și a societății prin intermediul omului. În
condițiile în care ereditatea și mediul au contribuții aleatorii în raport cu sensul procesului de
dezvoltare ontogenetică, era necesară prezența unui factor special de diminuare a
imprevizibilului și de creștere a controlului și influențelor asupra procesului de dezvoltare
individuală. Astfel, acest rol a fost preluat de educație. Ea face medierea între ceea ce s-ar
putea manifestă (contribuția eredității) sub aspectul conținutului, momentului, nivelului,
intensității, duratei, formei și ceea ce se oferă (contribuția mediului).
Educația constă într-un întreg univers de influențe formative, într-un complex sistem de
acțiuni exercitate în mod intenționat, conștient, instituționalizat, de către generația adultă,
asupra generațiilor în curs de dezvoltare, acțiuni prin care se direcționează evoluția fizică și
psihică a tinerilor în conformitate cu anumite „modele” sociale.

„Copilul, afirma H. Pieron, nu este decât un candidat la umanitate”. El se umanizează

cu adevărat numai în procesul învățării. Copilul găsește de la naștere o ambianța socială, o
lume a obiectelor, o lume a relațiilor umane. Intrând în contact cu acestea, el își însușește

2
Bontas, 1994, 42
3
Ibidem, 42
4
Golu 1985, apud Panturu, coord., 2008, 60
5
Ibidem, p. 20
6
Cucoş, 2014, p. 53
treptat funcția lor socială. Imitând inițial ceea ce percepe, copilul își însușește ulterior, în mod
conștient, diversele modele sociale, comportamentul adulților, cultura, ideologia lor etc.

Pentru o mai bună înțelegere a conceptului de educație, Cerghit și Bunescu identifica

următoarele posibile perspective:
 educația ca proces - acțiunea de transformare în sens pozitiv și pe termen lung a ființei
umane, în perspectiva unor finalități explicit formulate ;
 educația ca acțiune de conducere - dirijarea evoluției individului spre stadiul de persoană
formată, autonomă și responsabilă;
 educația ca acțiune socială - activitatea planificată ce se desfășoară pe baza unui proiect
social, care comportă un model de personalitate;
 educația ca interrelație umană - efort comun și conștient între cei doi actori educatorul și
educatul;
 educația ca ansamblu de influențe - acțiuni deliberate sau în afara unei voințe deliberate,
explicite sau implicite, sistematice ori neorganizate, care, într-un fel san altul contribuie la
formarea personalității umane.

În concluzie, ca factor cu acțiune preponderent conștientă și deliberată, educația are

efect asupra dezvoltării în condițiile menținerii unui optimum între ceea ce poate individul la
un moment dat și ceea ce i se oferă. O ofertă supradimensionată sau o ofertă prea simplistă
poate perturba dezvoltarea psihică (în primul caz există riscul suprasolicitării, iar în al doilea
caz apare o slabă stimulare, ambele cu efecte negative asupra proceselor psihice). De
asemenea, educația este dependentă de ereditate și calitatea factorilor de mediu și nu dispune
de puteri nelimitate altfel spus, nu poate reechilibra o ereditate profund afectată și nici nu
poate compensa un mediu dizarmonic sau viciat.

BIBLIOGRAFIE:

 Constantin Cucoș, Pedagogie, ediția a II-a revăzută și adăugită, Editura Polirom, 2002;
 Noveanu Eugen, Dan Potolea, Științele educației, Dicționar encyclopedic, Editura
Sigma, București, volumul I, II, 2007, 2008;
 Antonesei Liviu, Paideia. Fundamentele culturale ale educației, Polirom, 1996.