Dimensiunile sau laturile

educației.Educația
morală,religioasă și cea estetică
“Educaţia este apărarea ieftină a
naţiunilor.”

Edmund Bruke
1.Educația morală
2.Educația religioasă
3.Educația estetică
 EDUCAŢIA MORALĂ – COMPONENTĂ MAJORĂ A PROCESULUI DE
ÎNVĂŢĂMÂNT
 Literatura de specialitate distinge laturile educaţiei, acestea fiind: educaţia
intelectuală, educaţia morală, educaţia estetică, religioasă, educaţia profesională
şi educaţia corporală.
Educația morală – înțeleasă ca “trecere de la morală la moralitate", ca
interiorizare a normelor, regulilor, valorilor morale - implică nu doar o dimensiune
cognitivă, ci și o dimensiune afectivă și una practică,în contextul cărora un rol
important îl ocupă voința.În concluzie,educația morală este, în ultimă instantă ,o
educație a voinței,adică a ceea ce este mai profund subiectiv în ființa umană.
Întrebarea filosofilor greci pune sub semnul interogației însăși posibilitatea
educației morale.În fond aduce în discuție posibilitatea educației însăși,pentru că- se
intreabă Reboul – ce altceva este educația morală,dacă nu educația însăși?
Toată istoria pedagogiei și a filosofiei susține această idee.
 DEZIDERATELE EDUCAŢIEI MORALE

Din scopul educaţiei morale putem desprinde două

deziderate: formarea conştiinţei morale şi formarea
conduitei morale.
I. Formarea conştiinţei morale :include din punct de vedere psihologic
două componente:componenta cognitivă şi cea afectivă. Prima se referă la
informarea copilului despre conţinutul şi cerinţele valorilor, normelor şi
regulilor morale şi se realizează prin instruire morală.
Elementele cheie ale conştiinţei morale sunt: reprezentarea morală şi
noţiunea morală. Reprezentările morale se nasc numai în situaţii concrete în
care copilul este angajat ca subiect moral, în familie, în şcoală,cu prilejul
diferitelor activităţi la care participă. Apoi, având un bagaj de reprezentări
format şi prelucrat cu ajutorul operaţiilor gândirii, copilul poate să delimiteze
notele esenţiale de cele mai puţin esenţiale ale unei împrejurări oarecare şi apoi
să le extindă la toate situaţiile reale sau posibile pe care norma sau regula
morală o acoperă. Astfel ia naştere noţiunea morală.
 Nu trebuie uitată nici componenta teoretică, instruirea verbală, ansamblul
de cunoştinţe morale ce-i sunt explicate copilului. Aceste cunoştinţe îl introduc pe
copil în universul valorilor morale, îl determină să înţeleagă semnificaţia acestora
pentru conduita sa, îi dezvoltă, totodată, capacitatea de a discerne între valorile
pozitive şi cele negative.
Componenta afectivă însoţeşte orice cunoştinţă din acest domeniu ajutând la
fixarea cunoştinţei în structura morală a personalităţii,
acţionând din interior asupra conduitei şi impregnându-i în acelaşi timp energia
interioară necesară. Fiecărei noţiuni morale i se asociază o trăire afectivă
corespunzătoare, dar nici adeziunea afectivă, nici cunoaşterea nu sunt suficiente
pentru declanşarea actului moral datorită nenumăratelor obstacole interne şi
externe pentru înlăturarea cărora e necesar un efort de voinţă. „Voinţa se distinge
ca fiind capacitatea conştiinţei de a impune motivul cu valoare superioară.”
Din fuziunea celor trei componente – cognitivă,afectivă şi voliţională –
rezultă convingerile morale, ele sunt considerate ca fiind nucleul conştiinţei morale
a individului, nu întâmplător o convingere obiectivată în fapte şi acţiuni de natură
morală este considerată conduită morală.
II. Formarea conduitei morale
Conduita morală este o obiectivare a
conştiinţei morale în fapte şi acţiuni dar şi o suită
de răspunsuri şi manifestări. Ea se referă la
rezultatele comportării, mai precis „cum trebuie”
să se comporte elevul.Prin urmare, conştiinţa
morală posedă capacitatea de anticipare a
realităţii şi de orientare a conduitei pe un anumit
făgaş, iar conduita morală reprezintă o
manifestare a conştiinţei în relaţiile morale
practice ale copilului.
PRINCIPIILE EDUCAŢIEI MORALE
Principiile educaţiei morale sunt teze formative care orientează şi direcţionează activitatea
educatorului în vederea realizării obiectivului fundamental al educaţiei morale, formarea profilului moral
al personalităţii copiilor în concordanţă cu cerinţele idealului educaţiei. Principiile elaborate până în prezent
formează un sistem în cadrul căruia fiecare se delimitează prin anumite cerinţe,dar în acelaşi timp se află într-
o dependenţă funcţională cu toate celelalte. În consecinţă respectarea unuia creează condiţii prielnice pentru
respectarea celorlalte, efectele sale depinzând,totodată de realizarea acestora din urmă. Principiile se aplică,
deci, ca un tot, referindu-se la educaţia morală în ansamblul său (conţinut, metode, mijloace, forme) dar şi
diferenţiat, în funcţie de diferite situaţii educative practice.
Sistemul principiilor educaţiei morale cuprinde următoarele principii:
1)Caracterul activ al educaţiei morale;
2)Colectivul de elevi, cadru social în care se realizează educaţia morală în şcoală;
3)Îmbinarea exigenţei faţă de copii cu respectul pentru ei;
4)Sprijinirea pe elementele pozitive ale personalităţii copilului în vederea înlăturării celor negative;
5)Respectarea particularităţilor de vârstă şi individuale în educaţia morală;
6)Continuitatea, consecvenţa şi unitatea în educaţia morală.
METODE ŞI PROCEDEE DE EDUCAŢIE MORALĂ
Pentru realizarea sarcinilor educaţiei morale se apelează la un ansamblu de metode şi procedee, care
constituie strategia educaţiei în spiritul moralei. Specificul acestei strategii constă înfolosirea conştientă şi sistematică a
unor mijloace de acţiune în vederea realizării profilului moral alpersonalităţii copilului.

1) Explicaţia morală
– cu ajutorul ei se dezvăluie conţinutul unei cerinţe, al unei norme sau reguli morale. Îndeplineşte două funcţii:
informativă şi stimulativă.

2) Convorbirea morală
– este un dialog sau o discuţie purtată între educator şi copii prin care se urmăreşte clarificarea cunoştinţelor morale
concomitent cu declanşarea de trăiri afective din partea copiilor.

3) Povestirea morală
– constă în relatarea şi prezentarea, într-o formă atractivă, a unor întâmplări şi fapte reale sau imaginare cu semnificaţii
morale.
4) Exemplul
– se bazează pe intuirea sau imaginarea unor modele ce întruchipează fapte şi acţiuni morale.

5) Exerciţiul moral
– constă în executarea sistematică a unor fapte şi acţiuni, în condiţii relativ identice cu scopul formării deprinderilor şi
obişnuinţelor de comportare morală, al elaborării şi stabilizării trăsăturilor de voinţă şi de caracter implicate în atitudinea
şi conduita morală.
 6) Aprobarea
– constă în acceptarea, recunoaşterea şi confirmarea rezultatelor şi comportării morale a copiilor de către o autoritate externă.

7) Dezaprobarea
– este forma negativă a întăririi, de respingere a unor fapte şi manifestărimorale a copilului.

INTERDEPENDENŢA EDUCAŢIEI MORALE CU CELELALTE COMPONENTE ALE

EDUCAŢIEI
Indiferent de activitatea pe care o desfăşoară şi de împrejurările în care se află, individul ne apare în ipostaza de
subiect moral. În consecinţă, el acţionează în virtutea unor forţe mobilizatoare morale, interiorizate în procesul interacţiunii
sale cu morala socială, proprie societăţii din care face parte. Caracterul contradictoriu al acesteia, ca şi distorsiunile ce
intervin în procesul interiorizării generează individualitatea morală a fiecărui copil. Educaţia morală urmăreşte conturarea şi
consolidarea profilului moral cu imperativele moralei sociale. În consecinţă structura unui asemenea profil se va răsfrânge
asupra realizării sarcinilor tuturor celorlalte componente ale educaţiei. Acest profil reprezintă un adevărat filtru ce imprimă o
nuanţă personală întregului evantai de acţiuni educative ce se exercită din exterior. Un profil puternic structurat se va
răsfrânge în mod pozitiv asupra educaţiei intelectuale. Trăsături ca perseverenţa, tenacitatea, spiritul de disciplină,respectul
pentru adevăr, spiritul de răspundere, conştiinciozitatea, au darul de a mobiliza resursele
interne ale personalităţii în direcţia unei productivităţi mai mari a educaţiei intelectuale, a receptivităţii şi asimilării valorilor
ştiinţifice.
 Paradigma spiritual-religioasă
Raportul morală – religie
Educația morală și cea religioasă sunt, teoretic vorbind, componente distincte ale educației, dar
nu pot fi concepute ca demersuri total diferite. Religia are conținut și finalitate morală; există însă un
specific al moralizarii prin credință în sensul că, în acest caz, ”conținutul moral este dat direct în actul de
a percepe și de a înțelege, căci acest act se combină cu un angajament moral” (Kolakowski, 1985, p.
220).
Pentru Kant, religia “este morală aplicată la cunoașterea lui Dumnezeu.Când religia nu se
unește cu moralitatea, ea nu este decât un mod de a solicita favoarea cerească (...). Religia intră deci în
moralitate “(1992, p. 71) . Pe de altă parte, cercetările sociologice au arătat că,la toate popoarele
primitive,credințele religioase sunt anterioare perceptelor morale,că morala se întemeiază pe
religie.Dacă, din punct de vedere psihologic religia și morala sunt realități apropiate,în viața socială ele
pot fi separate(Remete,1997,p. 42).
Religia nu se reduce la moralitate,după cum morala nu poate fi concepută doar în sens
religios.În spațiul spiritual,Nae Ionescu exprimă specificul moralității religioase prin aceea “că,în cazul
acesta(…),morala nu vine din afară,morala vine oarecum dinăuntru,preexistă structura și pe urmă vine
actul” (1994,p. 94).
Moralitatea religioasă nu rezultă,simplu,din interiorizarea și respectarea unor norme ce
guvernează relațiile individului cu celălat,cu societatea;ea este “altceva decât morala pozitivă,decât
codificarea unor anumite feluri de purtare” (Inescu,1994,p.176).Moralitatea religioasă rezultă din relația
omului cu divinitatea,reflectată în planul relațiilor umane.
Din punctul de vedere al învățăturii creștine,analiza raportului religie-morală implică
precizarea următoarelor aspecte (Remete, 1997, p, 43).

1.Religia și morala sunt realități diferite,aspecte spirituale distincte;

2.Deși sunt realități distincte și nu sunt identice,religia și morala se

situează intr-un raport special,care nu e nici de coordonare,nici de subordonare;

3.Raportul ar putea fi definit astefel:religia și morala se implică,se

condiționează și se influențează reciproc;

4.Atât religia,cât și morala se raportează la om ca la o ființă înzestrată cu

voință liberă,capabilă de judecată morală;

5.Ambele operează cu judecăti de valoare;

6.Ambele au ca scop implinirea spirituală a omului ca persoană.

 Educația religioasă

Scopul şi finalităţile educaţiei religioase se referă la dezvoltarea capacităţii de analiză critică a

fenomenelor religioase şi la înţelegerea modului în care religia influenţează viaţa personală, a
comunităţii şi a societăţii.

In formarea religiosă a unei persoane, în consolidarea unor convingeri creștine și a unui mod de
viață creștin, responsabilitățile, influențele și rolul determinant îl au în mod tradițional:
FAMILIA, BISERICA și ȘCOALA dar observăm că viața religioasă a oamenilor este
influanțată din ce în ce mai mult și de alte surse: - de cercul de prieteni - de mass-media și
mediul online - de experiențe personale în relație cu oamenii Bisericii.
Referindu-se la învăţarea despre religie J.R. Kirkpatrick atrage atenţia asupra
următoarelor aspecte:
 Şcoala trebuie să prezinte elevilor punctele de vedere ale tuturor religiilor, nu să
impună un punct de vedere specific unei anume religii
 Abordarea religiei în şcoală trebuie să vizeze instrucţia, nu îndoctrinarea.
 Funcţia şcolii este aceea de a educa despre religii, nu de a converti la o religie
anume.
 Religia trebuie abordată în şcoală din perspectivă academică, nu devoţională,
evlavioasă.
 Şcoala trebuie să prezinte elevilor ce cred toţi oamenii, nu să îi înveţe pe elevi ce
să creadă ei.
 Şcoala trebuie să îi facă pe elevi conştienţi de toate religiile, nu să îi determine să
accepte una dintre acestea.
 Şcoala trebuie să îi informeze pe elevi despre variate credinţe, nu să vizeze
conformitatea cu o anume credinţă
 Scopul educatiei crestine, preciza D. Calugar, este dezvoltarea
personalitatii, iar personalitatea nu poate fi conceputa fara dragoste, incredere si
libertate. Iubirea este cel mai important factor in educatia crestina, este sufletul
educatiei, puntea de legatura dintre educator si educat. Educatia este ea insasi un
act de creatie, intrucat continua creatia omului si se bazeaza pe dragostea dintre
oameni.
„Nu există copil care va crede în ceva, mai înainte de a se încrede în cineva"
(Robinson)
Religia poate contribui la „dezvoltarea potenţialului interogativ şi
meditativ” al tinerilor, la dezvoltarea spiritului de discriminare între esenţial şi
secundar. Religia este poate cel mai bun teren pentru a căuta sensul vieţii.
Einstein: “ Stiinta fara religie este schioapa, iar religia fara stiinta este oarba”
Obiectivele informative ale educatiei religioase sunt: dobândirea de informaţii
despre conceptele religioase fundamentale, despre istoria religiei şi cultelor,
despre practicile religioase.

Obiectivele formative ale educaţiei religioase se canalizează pe formarea şi

dezvoltarea structurilor mentale de recepţie şi prelucrare a cunoştinţelor
religioase, cu scopul elaborării unor răspunsuri proprii la problematica vieţii şi
existenţei.
Obiectivele afective fac apel la iubire. Educaţia religioasă contribuie la
dezvoltarea religiozităţii – ca dispoziţie generală de evlavie şi respect.

Obiectivele psiho-motorii constau în formarea şi dezvoltarea deprinderilor,

priceperilor şi obişnuinţelor de a practica un anumit cult religios. Acestea sunt
obiectivele cele mai evidente, mai uşor de realizat.
Finalităţile dimensiunii religioase a educaţiei interculturale vizează promovarea:
- toleranţei: conştientizarea diferitelor opţiuni pentru viaţă şi respectul pentru ceilalţi;
- reciprocităţii: disponibilitatea de a recunoaşte sau de a garanta celorlalţi aceleaşi drepturi, pe care
individul le doreşte a-i fi recunoscute de către alţii şi de a nu aduce ofense altora în chestiuni cu privire la
care individul nu ar dori să fie ofensat;
-atitudinii civice: abilitatea de a se retrage, având capacitatea de reflecţie şi moderaţia exprimării în public
a identităţii proprii ca urmare a respectului reciproc şi a consideraţiei pentru ceilalţi.

Viitorul unui om sau al unei comunităţi se clădeşte plecând de la supoziţia

dezirabilităţii şi credinţei că acel viitor este cel ce merită a fi conturat, câştigat, atins. Succesul unui act
educativ este dat şi de insistenţa cu care educatorul îşi imaginează contururile personalităţii viitoare şi
meditează adânc la toate detaliile acestui profil, fără nimic în plus sau în minus, profil ce poate căpăta
valoare operaţională fiind luat drept ghid şi model corector, atât pentru traseul ce-l are de parcurs, cât şi
pentru scopul ce-l are de atins.

Educaţia are o nevoie stringentă de credinţă, aceasta trebuind să fie catalizatorul

iniţial al oricărei acţiuni pedagogice. Credinţa în ceea ce faci, în felul cum faci, în menirea ce-o ai, în ţinta
ce-o vrei atinsă, nu numai că orientează şi luminează calea pe care mergi, dar îţi dă acea siguranţă,
certitudine, rectitudine şi fermitate de care tu, ca profesor, ai atâta nevoie.
 Educația și arta

Argumente pentru necesitatea educației estetice

Eductia si arta se află într-o relație esențială,de

reciprocitate institutivă,și se înscriu într-un registru comun al
posibilităților de analiză și interpretare:atât educația,cât și arta pot
fi privite ca proces,cât și produs.Se definesc și se completează
reciproc:educația a fost și este definită și ca artă;arta are,prin
natura ei,finalitate educativă.
În consecință,cele mai importante ipostaze ale raportului artă-educație sunt:
-educația a fost și este definită ca artă;
-arta este o sursă a cunoașterii didactice;
-arta are,prin natura și conținutul ei,finalitate educativă.
Sfera esteticului este mai cuprinzătoare decât a artei,iar educația estetică nu se reduce la educația
artistică.Frumosul,valoare estetică centrală, nu e doar artistic, ci și natural sau sociocomportamental (vizează relațiile
dintre oameni).
Omul este o ființă interesată nu numai să cunoască, ci să și simtă, să se bucure de frumusețile din jurul
său. Realizarea unei educații estetice în școală constituie o cerință ce ține de idealul formării unei personalități integrale
pe linia afectivă, atitudinală, cognitivă, culturală. Un om nu este format plenar dacă nu cunoaște și nu este sensibilizat
față de universul valoric specific creației artistice, nu receptează frumosul ipostaziat în alte contexte existențiale
(natură, relațiile dintre oameni, comunitate etc.), nu dorește să fie înconjurat de frumosul autentic.
Educația estetică si kitschul
Cuvântul își are originea în termeni germani: kitschen( a face de mântuială) ;kitschul
presupune deci lipsa de originalitate, de autenticitate ,imitație , lipsa de stil. A. Moles situează
apariția fenomenului în contextul dezvoltării civilizației de consum și al democratizării artei .În acest
context s-a vorbit despre agonia și chiar moartea culturii;democratizare înseamnă și nivelare,
dominația maselor adică primatul cantității asupra calității.

În plan școlar , una dintre consecințele cele mai importante ale educației estetice o
constituie diminuarea eșecului la învățătură.Educația estetica duce la interiorizarea semnelor și
simbolurilor prin experiența concretă a jocului, prin manipulare, contact direct cu obiectele, cu
materia ce poate fi prelucrată artistic, dezvoltând capacitatea elevilor de a se exprima prin diferite
mijloace.Transferul acestor capacități intelectuale și creatoare –dezvoltate prin activități concrete,
către domenii abstracte- poate contribui la depășirea situației școlare.
Realizarea educației estetice presupune respectarea principiilor generale ale didacticii dar și
respectarea unor principii specifice:
Principiul educațiilor estetice pe baza valorilor autentice:acest principiu cere respingerea
,,pedagogiei” kitschului , respingerea ideii că educația estetică presupune trecerea printr-o
etapă ,,inițiatică” a nonvalorii, a prostului gust.
Principiul receptării creatoare a valorilor estetice : este valabil în deosebi în contextul artei
moderne, care lasă deschisă calea interpretărilor multiple , ce invită la interpretare și re-
creare din partea celui care privește sau ascultă, implicându-l pe receptor în construirea
mesajului.Receptorul este cel care , prin participare la operă, deci la creație, îi dă acesteia o
determinație, în funcție de ceea ce este el;cu atât mai necesară este deci educația
estetică.Arta ne introduce într-un univers al comunicării care implică partea nevăzută, dar
semnificativă, esențială a lucrurilor.Ceea ce vedem, ascultăm etc. reprezintă semne ,
simboluri care se cer a fi descifrate pentru a trece dincolo de aparențe, într-o lume în care
adevărurile sunt exprimate într-un alt limbaj decât al rațiunii discursive.Arta țintește
dincolo de gândire, dar nu o anulează;mai degrabă o rafinează decât o
suprimă(Delacroix).Pentru a se metamorfoza artistic, orice sentiment trece în primul rând
prin fața inteligenței, mai spune Delacroix.
Comunicarea prin artă presupune implicare, participare , abordare creativă.Nu e
suficient să punem întrebarea: ,,Ce a simțit artistul când a creat această
operă?”;trebuie să ne întrebăm fiecare: ,,Ce simt eu când privesc/ascult această
operă?” .
Principiul perceperii globale unitare a conținutului și a formei obiectului estetic:
nici ,,Artă pentru artă” , nici ,,Artă cu tendință” , altfel spus, nici formă goală , nici
conținut fără formă estetică;arta însăși presupune armonie.
Principiul înțelegerii ți situării contextuale ale fenomenului estetic: mesajul operei
se întregește în contextul istoric, social, cultural-ideologic în care a fost creată.Pe de
o parte, artistul însuși crează contextul cultural artistic, ideologic prin maniera în
care se raportează artistic la epoca sa, la realitățile timpului sau, pe de altă parte, cu
fiecare act semnificativ de intrepretare, contextul e reconsiderat, se amplifică sau
dobândește noi dimensiuni.