Ce este un organism modificat genetic?

OGM
Odata cu inceputul anilor 1970, o serie de tehnici de manipulare directa a genelor de catre
om permit extragerea unei gene din genomul unui organism si reimplantarea ei in genomul unui
alt organism, apartinand unei alte specii sau chiar altui regn, spre exemplu: o gena umana
transferata in genomul unei bacterii, unei plante sau unui animal, o gena bacteriana transferata in
genomul unei plante sau al unui animal s.a.m.d.
Acest transfer de gene este numit transgeneza, pentru ca el presupune traversarea
barierelor care, pana nu demult, impiedicau schimburile de gene intre specii diferite, mai ales
intre cele apartinand unor regnuri diferite. Gena care codifica un caracter pe care dorim sa il
transferam unui alt organism se numeste gena de interes, devenita in momentul transferului
efectiv transgena, iar organismul receptor va fi denumit organism transgenic.
OGM desemneaza, asadar, orice organism al carui patrimoniu genetic a fost modificat
prin mecanismele specifice . Practic, obtinerea unui OGM implica urmatoarele etape principale:
 identificarea si pregatirea (multiplicarea) genei de interes;
 introducerea ei (prin diversi vectori) in celula gazda;
 selectarea celulelor gazda care au integrat transgena in genomul lor;
 obtinerea, in cazul organismelor pluricelulare, a unui nou organism pornind de la o
singura celula transgenizata;
 verificarea transmiterii ereditare a caracterului codat de transgena, la descendentii
organismului transgenic.
Cea mai utilizata tehnica pentru multiplicarea unei gene este cunoscuta tehnica PCR,
care porneste de la o solutie de nucleotide obtinuta dintr-o cantitate mica de ADN purificat
(continand gena de interes), in care se adauga ADN-polimeraza. Gena de interes trebuie sa fie
integrata intr-un vector molecular, caci singura un este capabila sa strabata membranele celulare.
Cei mai utilizati vectori sunt plasmidele si, mai rar, virusurile. Pentru selectarea celulelor care au
integrat in genomul lor gena de interes se introduce si o gena marker, a carei expresie fenotipica
este mai usor de verificat comparativ cu cea a genei de interes. Cele mai utilizate in acest sens
sunt genele care codifica rezistenta la un anumit antibiotic (genele Bla). Pentru ca transgena sa se
poate exprima in genomul celulei gazda, ea trebuie sa detina reglatori de expresie (promotor si
terminator) adaptati noului mediu genomic. In fapt, chiar daca codul genetic este universal,
expresia unei gene la un organism dat depinde de promotorul la care se asociaza.
 Instrumentele care permit izolarea genei de interes, pornind de la ADN-ul donatorului,
deschiderea plasmidelor si atasarea genei de interes si a genei marker, apoi reinchiderea lor sunt
reprezentate de enzimele bacteriene numite endonucleaze de restrictie sau restrictaze. Acestea
taie molecula de ADN in portiunile pe care le recunosc, apoi ligazele favorizeaza sudarea
fragmentelor de ADN intre ele. Aceste enzime (deseori denumite si ,,foarfeci”, respectiv
,,cleiuri’’ moleculare) permit obtinerea unor noi molecule de ADN, denumit ADN-recombinant.
Pentru introducerea transgenelor in celule exista doua mari tipuri de metode: metode
indirecte, care fac apel la anumite bacterii capabile de a introduce, in mod natural, o parte din
ADN-ul lor in celule gazda si metode directe. Acestea din urma folosesc o serie de tehnici, cum
ar fi microinjectia celulara, electroperforarea membranelor celulare (prin socuri electrice care
produc micro-pori), biolistica (,,gene gun’’, utilizarea unui tun de gene, in care proiectilele sunt
micro particole de aur sau tungsten invelite de genele de interes).