CLASA REPTILIA

Caractere generale (Fuhn şi Vancea, 1961; Kardong, 1997)

1. Forma corpului variază: corpul acoperit de solzi epidermici ce formează un
exoschelet- la unele specii năpârleşte. Tegumentul uscat..
2. Membrele perechi, de regulă cu cinci degete, adaptate pentru căţărat,
alergat; absente la şerpi şi la unele şopârle.
3. Scheletul osificat; sternul şi centura scapulară formează o cuşcă toracică;
craniul cu un singur condil de articulaţie la coloana vertebrală.
4. Respiraţia prin plămâni; lipsesc branhiile.
5. Inima are trei camere (două atrii şi un ventricul), la crocodil- patru camere;
de regulă- o pereche de arcuri aortice dreaptă şi stângă.
6. Animale ectotermice- temperatura corpului variază în funcţie de temperatura
mediului extern.
7. Rinichii perechi; urina conţine acid uric, ca o pastă semilichidă.
8. 12 perechi de nervi cranieni
9. Sexele separate, fecundarea internă.
10. Ouăle sunt acoperite cu coajă calcaroasă; embrionul are anexe; amnios şi
alantoidă.
Reptilele sunt tetrapode terestre. Formele care trăiesc astăzi în apă (crocodilii,
broaştele- ţestoasse acvatice) reprezintă adaptări secundare, ulterioare, la mediu.
Membrele sunt scurte şi prinse pe părţile laterale ale corpului sau chiar pot lipsi la
unele specii, din care cauză, în timpul deplasării, ele ating pământul cu pântecele, de unde şi
numele de târâtoare (reptans- a se târî).
Organizaţia internă:
Tegumentul. Ca o reacţie de răspuns a organismului faţă de factorii din mediul
terestru, straturile superficiale ale tegumentului, într-o măsură mai mică sau mai mare, s-au
cheratinizat, protejând astfel corpul împotriva uscăciunii şi a loviturilor. La cele mai multe
reptile, epiderma se încreţeşte şi formează solzi cornoşi.
Musculatura este diferenţiată ca şi la amfibieni, însă mai dezvoltată, datorită
mişcărilor mai variate cerute de viaţa terestră.
La schelet constatăm următoarele:
a. Cutia craniană este bine închegată, iar oasele de la baza ei sunt mai late şi mai
bine unite între ele alcătuind pentru prima oară la vertebrate cerul gurii sau bolta palatină. La
reptile, ea nu separă complet cavitatea nazală de cea bucală. Mandibula (falca inferioară) se
articulează la unele forme (şopârle, şerpi) de cutia craniană prin intermediul osului pătrat,
ceea ce permite deschiderea largă a gurii. La reptilele actuale, craniul se articulează la
coloana vertebrală printr-un singur condil occipital.
b. Spre deosebire de amfibieni, la reptile coloana vertebrală este împărţită în cinci
regiuni: cervicală, dorsală, lombară, sacrală şi codală.
La coloana cervicală există ce două vertebre atlas şi vertebra axis, care are o apofiză
în formă de dinte, în jurul căreia se pot roti vertebra atlas. Articulaţia dintre craniu , atlas şi
axis permite capului să facă mişcări de rotire, mărind în acest fel câmpul vizual al animalului.
La reptile, toate vertebrele, în afară de primele două cervicale (atlas şi axis) şi ultimele
codale, pot avea coaste. La formele care au membre sunt bine dezvoltate numai coastele din
regiunea dorsală. Ele se prind ventral de stern şi determină pentru prima oară în seria
animală o cuşcă toracică.
Vertebrele codale au corpul vertebral despărţit în două părţi printr-un perete
cartilaginos, ceea ce permite unor forme de reptile (de exemplu, saurieni), în caz de pericol,
să-şi rupă coada la acest nivel şi să o lase în gura duşmanului care l-a atacat, fenomen
cunoscut sub denumirea de autotomie.
Sistemul nervos. Scoarţa cerebrală este aici mult mai îngroşată, datorită faptului că
reptilele în general, animale de pradă, ceea ce necesită însuşiri deosebite atât pentru
căutarea hranei cât şi pentru prinderea ei. Rolul principal în manifestarea instinctelor îl au
corpii striaţi (centrii nervoşi, de la baza emisferelor cerebrale).
 În creştetul capului, sub tegument, se observă un al treilea ochi regresat, ochiul
pineal, care prin structura sa arată că a fost un ochi adevărat. El s-a format prin evaginarea
plafonului creierului intermediar, ca o adaptare pentru primirea excitaţiilor care vin de sus.
Organele de simţ sunt, în general, mai dezvoltate decât la amfibieni.
Dintre acestea, cel mai important este ochiul. El este protejat, ca şi la amfibieni, de
cele trei pleoape mobile (pleoapa superioară, pleoapa inferioară şi membrana nictitantă -
care are rol de protecție). La unele forme (şerpii), pleoapele sunt concrescute, ceea ce face
să se creadă că acestea lipsesc.
Spre deosebire de amfibieni, în umoarea sticloasă a ochiului se găseşte un organ
puternic vascularizat, numit pieptene, care are rol în hrănirea acestuia. De asemenea, în
sclerotică se află un inel format din plăci osoase.
Acomodarea faţă de distanţă se face ca şi la amfibieni, ea realizându-se atât prin
deplasarea cât şi prin schimbarea curburilor cristalinului. Acomodarea numai prin
schimbarea curburilor este caracteristică claselor evoluate de vertebrate (păsări şi
mamifere), elasticitatea cristalinului mărindu-se din ce în ce.
Urechea. Pentru prima dată în seria animală apar celule senzoriale auditive, la nivelul
lagenei- adică începe dezvoltarea melcului membranos ca organ auditiv, alături de cel care
are rol în păstrarea echilibrului şi care se află în utriculă, saculă şi canalele semicirculare.
Limba este în general foarte mobilă şi îndeplineşte funcţie senzorială tactilă şi
gustativă. Prin mişcările sale agitate ea conduce aerul atmosferic către organele olfactive,
participând în felul acesta şi la îndeplinirea simţului mirosului.
Sistemul digestiv şi digestia. Tubul digestiv la reptile are segmentele mai bine
diferenţiate, faţă de amfibieni; astfel intestinul se separă în intestinul subţire şi intestinul gros,
care prin rect se deschide în cloacă. Pe maxilar şi pe mandibulă se găsesc dinţi, în general
concrescuţi cu acestea. La crocodili, dinţii se individualizează şi sunt înfipţi în alveole.
Reptilele înghit, de obicei, prada întreagă afară de broaştele ţestoase şi crocodili, care
o rup în bucăţi. Acest mod de hrănire necesită un consum mare de energie. Iată de ce unele
reptile mari, cum sunt şarpele boa, pitonul, după ce au înghiţit o mare cantitate de hrană, cad
într-un fel de somn timp de 2-3 săptămâni, până se face digestia.
Sistemul respirator şi respiraţia. La reptile, respiraţia este numai pulmonară. Prima
parte a traheii se transformă într-un laringe adevărat. Apoi se împarte, ca şi la amfibieni, în
două bronhii scurte, care pătrund în cei doi saci pulmonari. Spre deosebire de amfibieni,
pereţii plămânilor s-au compartimentat, formând alveole pulmonare. Acestea măresc
suprafaţa de schimb a gazelor, asigurându-se astfel nevoia de oxigen a organismului numai
pe această cale. La reptilele fără membre (şerpii), ca adaptare la spaţiul îngust al cavităţii
corpului, se dezvoltă un singur plămân, celălalt fiind atrofiat (închircit).
Sistemul circulator şi circulaţia. Viaţa terestră a adus modificări atât la nivelul inimii
cât şi al vaselor de sânge, asigurându-se într-o oarecare măsură separarea sângelui
oxigenat de cel neoxigenat. Deşi inima este tricamerală (2 atrii şi un ventricul), ca şi la
amfibieni, la unele forme, în ventricul se formează un început de perete despărţitor, care la
crocodilieni se întregeşte; astfel că la aceştia inima este despărţită în patru camere- două
atrii şi două ventricule. În felul acesta, la nivelul inimii, sângele oxigenat se separă de cel
neoxigenat.
Modificări apar şi la vasele sanguine care pornesc de la inimă.
Spre deosebire de amfibieni, unde întregul sistem arterial porneşte din ventricul,
printr-un trunchi comun, la reptile arterele se individualizează. Astfel, din partea dreaptă a
ventriculului porneşte o arteră pulmonară, care duce sângele neoxigenat la plămâni, de unde
se întoarce sângele oxigenat în atriul stâng, prin venele pulmonare. De asemenea, din
partea mijlocie a ventriculului pleacă un arc aortic stâng, iar din partea stângă a acestuia
pleacă un arc aortic drept. După ce părăsesc inima acestea se unesc într-o aortă dorsală
comună.
Datorită acestui fapt cele două feluri de sânge, oxigenat şi neoxigenat, se amestecă.
Constatăm deci că, deşi apar modificări importante, atât în structura inimii cât şi a vaselor
sanguine, circulaţia rămâne incompletă.
 La reptile, metabolismul este, ca şi la peşti şi amfibieni, destul de slab, din care cauză
temperatura corpului este variabilă. Sunt deci animale poikiloterme. De aceea, în regiunile cu
climă temperată, la apropierea iernii, ele se îngroapă în pământ sau îşi caută ascunzişuri
unde hibernează.
Sistemul excretor este reprezentat, ca şi la celelalte vertebrate, prin doi rinichi şi
două uretere, care se deschid direct în cloacă; unele dintre ele, cum sunt şopârlele şi
broaştele ţestoase, au însă şi vezică urinară.
Sistemul reproducător. Testiculele şi ovarele sunt aşezate în cavitatea abdominală,
înaintea rinichilor. În pereţii oviductelor se găsesc glande care vor secreta învelişurile oului:
albuşul şi coaja.
Masculul are un organ de copulaţie, pereche la şopârle şi şerpi şi nepereche la
broaştele ţestoase şi crocodili.. Fecundaţia este internă.
Înmulţirea. La reptile, fecundaţia este internă. Aceasta datorită faptului că mediul
terestru, pe de o parte, nu poate înlesni unirea celor doi gameţi, iar pe de altă parte, este mai
puţin constant ca cel acvatic. Din această cauză, ouăle fiind supuse uscăciunii, loviturilor, a
determinat apariţia cojii ca formaţiune protectoare, coajă care este produsă de pereţii
oviductului (formaţiune care intră în alcătuirea sistemului genital femel). Cele mai multe
reptile depun ouăle în locuri calde şi umede, unde clocesc singure, sunt deci ovipare.
La unii şerpi şi şopârle, ouăle sunt reţinute în corpul femelei, unde are loc dezvoltarea
embrionului, şi numai după aceea puii „se nasc”. Aceste reptile sunt ovovivipare. Ca o
adaptare la dezvoltarea pe uscat a ouălor, acestea au căpătat o serie de caractere noi.
Astfel, ouăle de reptile conţin o mare cantitate de substanţe nutritive, suficientă pentru
dezvoltarea completă a embrionului, iar împotriva uscării ele sunt apărate de o membrană
pergamentoasă sau de o coajă calcaroasă, mai mult sau mai puţin tare.
Pentru prima oară în seria animală, la reptile apar la embrionul în dezvoltare, nişte
organe numite anexe embrionare reprezentate prin amnios şi alantoidă. Amniosul este un fel
de sac care acoperă embrionul şi are rolul de a-l proteja, în el aflându-se un lichid care apără
embrionul de lovituri şi de uscare, asigurându-i astfel mediul umed de care are nevoie în
dezvoltarea sa, în condiţiile de uscat fiind lipsit de acest mediu. Alantoida este cea de-a doua
anexă embrionară, tot în formă de sac, cu pereţii puternic vascularizaţi. Rolul ei este de a
asigura embrionului schimbul de gaze (respiraţia) şi de a primi de la acesta produşii de
dezasimilaţie.
Aceste anexe embrionare se păstrează şi la clasele de vertebrate mai evoluate,
păsări şi mamifere, din care cauză reptilele, păsările şi mamiferele sunt denumite animale
amniote şi sunt considerate vertebrate superioare. Spre deosebire de acestea, ciclostomii,
peştii şi amfibienii, fiind lipsiţi de anexe embrionare, sunt numite animale anamniote şi
considerate vertebrate inferioare.
Ţinând seama de cele relatate, tragem concluzia că la vertebratele amniote (în afară
de majoritatea mamiferelor) faza embrionară se petrece în interiorul oului, până la
dezvoltarea completă a puiului. Aceasta se datorează faptului că, pe de o parte, în ou se
găseşte o cantitate suficientă de substanţe hrănitoare, iar pe de altă parte, anexele
embrionare (amniosul şi alantoida) îl feresc de lovituri şi uscăciune. Astfel este mai bine
asigurată perpetuarea speciei.