Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară a Banatului

„Regele Mihai I al României” din Timişoara

SOCIOLOGIA EDUCAŢIEI

Masterand: Ungurean Livia-Mihaela

 Familia – ca mediu socio-educativ

Familia este, în afara oricăror definiţii, universal devenirii fiecăruia dintre noi-locul unde
ne-am născut şi au crescut, unde trăim clipe unice şi irepetabile.
Căile procesului formativ ce se desfăşoară în cadrul familiei nu sunt altele decât cele ce
stau la baza procesului educational, în general, dar sunt particularizate la specificul educaţiei în
familie, specifice care încercăm să-l concentrăm în câteva trăsături de bază:
a) educaţia în familie începe prin realizarea scopului în ansamblu al educaţiei; ea
constituie temelia peste care se vor suprapune celelalte influenţe educative.
b) educaţia în familie are un caracter spontan, neorganizat şi este adeseori inconştientă şi
nefinalizată.
c) influenţa formativă a familiei este permanentă şi exercită în cadrul acţiunilor de viaţă
curente, fiind astfel strâns legată de ea.
d) această influenţă este foarte puternică, deoarecese bazează pe activitatea naturală ce
leagă copilul de părinte.
e) exercitându-se asupra individului în formare, la o vârstă când el prezintă, fizic şi
psihic, cea mai mare plasticitate, lasă amprente puternice în personalitatea individului.
f) atâta timp cât familia constituie unul dintre elementele de bază ale societăţii, educaţia
în familie este şi va rămâne un fenomen social permanent. Pedagogia familială, ramură a
pedagogiei generale, are sarcina să studeze: modul în care se îmbină educaţia în familie cu
influenţele formative spontane ale societăţii la nivelul familiei; modul în care se îmbină educaţia
în familie cu influenţele formative organizate, planificate şi dirijate ale societăţii; sistemul de
pregătire al părinţilor în vederea îndeplinirii cu maximum de eficienţă a sarcinilor educative.
(Academia Română, 2006)
Educaţia în familie are un caracter funcţional. Prin „funcţional” înţelegem calitatea
educaţiei familiale de a fi implicată nevoilor vieţii sociale-gospodăreşti, cerinţelor multiple ale
îngrijirii şi creşterii copiilor, etc. Întrucât poartă trăsăturile unei acţiuni predominant difuze, deci,
de obicei neseparate de alte activităţi, problemele educaţiei în familie se înscriuîn aria educaţiei
neinstituţionalizate. Efectele educaţiei familiale nu sunt numai cele ce se datorează mamei ca
persoană centrală în ocrotirea, îngrijirea şi educarea copilului, tatălui, sau numai părinţilor,ci ele
trebuie cercetate în ansamblul relaţiilor dintre membrii familiei.
 Un rol educativ important îl au procesele de coeducaţie între soţi, între fraţi şi surori, între
părinţi şi copii, ţinând seama că şi copii pot avea influnţe asupra părinţilor.
A educa pentru familie înseamnă a învăţa rolul de copil, de frate mai mare sau de soră
faţă de fraţi. Procesul hotărâtor, marele făgaş al educaţiei familiale,este cel al educaţiei pe care o
fac părinţii copiilor lor. Acest process central este însoţit şi succedat de alte procese de mai mare
sau mai mica pondere: coeducaţia între părinţi, coeducaţia între fraţi,educaţia părinţilor ca
„şcoală a păinţilor”.(Ţopa, 1973)
În famile copilul trăieşte pentru prima dată viaţa de colectiv: treptat învaţă să respecte
membrii familiei, să ţină seama de interesele întregului colectiv. În formarea morală mai mult
decât în alte aspecte atitudinile părinteşti au consecinţe durabile. Copii urmăresc cu atenţie
cuvintele şi faptele părinţilor lor şi pe această bază îşi formează deprinderile şi comportamentele
proprii. (Mureşan, 1988)
În familie pot fi studiate momentele caracteristice ale trecerii de la o educaţie
„nediferenţiată”, difuză şi spontană, îngust- funcţională, la o educaţie conştientă, oarecum
specializată, unii membrii ai familiei primind rolul de educatori, deoarece se bucură de
autoritatea morală şi de competenţa necesară pentru a conduce cu o anumită metodă sau cu plan
educaţia copiilor, ca şi pe cea a altor membrii ai familiei. Vom întâlni, ca atare momente când
„toţi educă pe toţi, oricând”; momente în care intenţiile sunt functional de altă natură, dar se
naşte problmema atingerii scopului în condiţii optime şi atunci apare „dezbaterea” asupra
mijloacelor realizării acestui scop. Părinţii îşi dau seama că pot folosi diferite mijloace („mai
aspre” sau „mai blânde”), că pot aplica unele sancţiuni sau pot acorda „recompense”. E un
moment de „pedagogizare”, un început al enunţărilor de valoare, de alegere şi preferinţe pentru
mijloace. (Ţopa, 1973)
Căile şi mijloacele de realizare a educaţiei la nivelul familiei sunt în funcţie de scopul
general al educaţiei, dar şi de specificul-de particularităţile specifice educaţiei la nivelul familiei:
• Calea paticipării directe: trăind împreună cu copiii, părinţii îşi pregătesc progresiv
pentru viaţă, făcându-i părtaşi la ea, obişnuindu-i să se descurce într-o viaţă complexă, cum este
cea a epocii în care trăim. Copiii nu pot deveni adulţi decât într-o lume a adulţilor, având
permanent în faţă exemplul lor şi luând contact cu viaţa direct prin acţiuni de viaţă.
• Calea muncii constă în utilizarea unor activităţi prin care copilul se formează pentru a fi
de folos colectivităţii, mai întâi în cadrul colectivului restrâns al familiei, apoi în cel lărgit al
societăţii. În familie, copilul învaţă să iubească munca, să găsească valorile material şi morale. El
se pregăteşte pentru muncă observând atitudinea membrilor famililei faţă de îndatoririle lor în
afara şi în cadrul familiei şi participând el însuşi, în mod progresiv, la aceste îndatoriri.
• Calea exemplului: comportamentul social al copilului este determinat de relaţiile sociale
care domnesc în sânul familiei. Membrii ei sunt răspunzători de valorile morale pe care educaţia
în familie e transmite copilului. După cum vom vedea, în prima perioadă a copilăriei, aceste
relaţii se rezumă la cele dintre copil şi mamă. În această perioadă nu este vorba numai de imitaţia
unor exemple, ci şi de transfer de valori prin identificare. Bazându-se pe dragoste, exemplul
părinţilor, pe care copilul îi imită de bună voie, este extrem de important.
• Calea autorităţii, bazată pe cunoaşterea copilului, formularea anumitor obişnuinţe
sociale şi a anumitor deprinderi de comportare, presupune intervenţia fermă a părinţilor, care
favorizează, declanşează anumite acţiuni şi obligă copilul să le efectueze sau, dimpotrivă,
frânează acţiunile. Nicio influenţă educativă nu este posibilă fără autoritate, după cum nicio
educaţie nu poate să facă abstracţie de realitatea pe care o reprezintă cel educat. Dacă nu
porneşte de la această realitate, dacă nu o respectă, dându-i toată libertatea de manifestare,
educaţia se transformă în dresaj. (Academia Română, 2006)
A concepe progresele educaţionale ale tinerei generaţii în exclusivitate ca procese
„liniare” care se desfăşoară în şcoală, fără a tine seama de puterea de influenţare a mediului
educativ familial, dovedeşte o perspectivă unilaterală. Reformele educaţiei, concepute exclusiv
pe planul structurii învăţământului, constituie o orientare „luministă”, uneori cu efecte exterioare,
dacă sistemul de învăţământ nu dispune de întregul „dispozitiv educaţional” sprijinit pe o
orientare medodologică adecvată.
În primele perioade de vârstă, cam până la 3 ani, procesul educative desfăşurat de părinţi
cu copiii constă în „inculturarea”, pentru a folosi un termen de circulaţie international.
Societatea, prin intermediul familiei, transmite copilului un patrimoniu cultural. Copilul se
„inculturează”, preluând graiul. El învaţă să se integreze în societate şi efectiv se integrează, la
nivelul lui, în grupul familial; deprinde comportamente, îşi însuşeşte valori morale, estetice şi
descoperă eul său propriu prin dialogul social-moral în care intră, prin introducere în rolurile
sociale, în contact cu părinţii. El învaţă să distingă pe „eu” prin „tu” şi pe „tu” prin „eu”. Acum
se aşează bazele viitoarei personalităţi, se cristalizează elementele caracterului moral al
personalităţii. În aceste procese sopontan-funcţionale se află însuşi sâmburele pocesului educativ.
 Treptat, apar probleme noi, în momentul în care copilul intră în sfera altor „sisteme”
culturale, depăşind „inculturarea” primită în familie. Pe măsură ce copilul intră în raza de acţiune
a altor „sisteme culturale”, se produce o intersecţie sau şi o suprapunere, mai mult sau mai puţin
bine închegată, proces pe care unii pedagogi îl numesc, cu un termen corespunzător celui folosit
mai sus „aculturare”,în sensul de adaos,de cumulare a unor sisteme şi acte culturale.
De la această etapă a dezvoltării personalităţii umane, întregul proces educativ este un
proces de continuă alternare între inculturare şi aculturare, de peluare şi asimilare involuntară şi
voluntară a unor valori culturale, fie direct din mediul în care trăieşte cel ce este educat, fie din
medii exterioare, aparţinând unor sisteme culturare (ştiinţifice, morale) mai mult sau mai puţin
depărtate, faţă de conţinutul de cultură primit în primii ani de viaţă. În felul acesta, la ceea ce
învaţă copilul (aici a învăţa are sensul larg de a cunoaşte şi de a-şi forma deprinderi) în familia
sa, se adaugă neîncetat tot ce asimilează prin intermediul radioului, televizorului, străzii, de la
alţi copii, în grupuri de joacă, la grădiniţă şi în şcoală. Părinţii rămân surprinşi de unele cuvinte
rostite de micul lor copil, unele gesture ale acestuia îi miră.
Având în vedere că familia înscrie cea mai îndelungată acţiune educativă în viaţa unui
om, educaţia în familie se caracterizează prin faptul că se reflectă şi răspunde multiplelor sisteme
cultural-morale cu care intră în contact. Educaţia copilului în famlie include o relativă autonomie
pentru cucerirea atributelor sale specifice, altfel, „limbile” vorbite în una şi aceeaşi familie vor fi
cu totuldeosebite şi vor duce la izolarea şi discordia membrilor familiei. (Ţopa, 1973)
În ceea ce privşte factorii educaţiei, la nivelul familiei sunt luaţi în considerare toţi cei ce
exercită influenţă formative asupra copilului în cadrul ambianţei, al climatului familial,
considerat, la rândul său, un factor de bază.
După cum familiile echilibrate au şanse mult mai mari să educe copii bine dezvoltaţi
intelectual şi afectiv, tot aşa în familiile dezorganizate sunt şanse să găsim copii cu dificultăţi de
adaptare.( Desigur, în aceste condiţii pot să apară şi efecte mai puţin plăcute.)
Unii părinţi cu o bună stare materială şi cu multe calităţi individuale pot oferi – fără să-şi
dea seama- prea mult din toate punctele de vedere, riscând să înăbuşe initiative, individualitatea,
voinţa copilului: prea multe sfaturi, prea multe îngrijiri, prea mulă insistenţă la mâncare, prea
mult ajutor în munca şcolară, etc. Efectele nu se văd, desigur, imediat. Ele se văd mai ales atunci
când copilul devenit adolescent trebuie să tindă, prin firea lucrurilor, să-şi câştige independenţa,
să-şi contureze personalitatea. Efectele unui asemenea prisos de îngrijiri şi sfaturi ar putea fi
variate, copilul ar putea deveni timid, lipsit de curaj, fugind de dificultăţi, sau agresiv,
încăpăţânat, exagerat de pretenţios. Lucrurile pot ieşi şi foarte bine, dacă este vorba de un copil
cu un temperament echilibrat, cu o inteligenţă activă, care învaţă să nu ia din prea multele ce I se
oferă decât atât cât este necesar pentru dezvoltarea armonioasă a personalităţii sale.
Copilul are nevoie de dragoste părintească, aşa cum planta are nevoie de căldura soarelui
pentru a se dezvolta normal. Sunt de notat aici două extreme:
-dragostea exagerată (exagerat şi continuu manifestată). Manifestările exagerate de
dragoste sunt, de asemenea, dăunătoare. Copilul va ajunge să aibă o adevărată repulsie pentru
îmbrăţişări, pentru alintări prea frecvente.
-răceala exagerată (înstrăinarea completă a propriului copil). Copilul care nu se bucură de
căldura căminului familial poate să devină foarte închis, necomunicativ, neîncrezător, rezistent la
îndrumările pozitive ale mediului. Şi profesorului îi vine foarte greu să „pargă gheaţa”, să
pătrundă în universul acestui copil, pentru a-l îndruma şi a-i ameliora sociabilitatea.
Un al doilea aspect al climatului educativ se referă la funcţiunea protectoare a părinţilor:
copilul are nevoie de condiţii obiective puternice, materiale şi morale, are nevoie de protecţia
adulţilor şi în primul rând, al famililei pentru a se putea dezvolta normal.
Disciplina joacă un rol essential în formarea personalităţii copilului. Regulile de conduit
clare, constant urmărite, a căror utilitate este cu atât mai evidentă pentru copil, reprezintă o
componentă de prim ordin a procesului educativ.
Este evident că o anumită libertate de mişcare trebuie lăsată copilului şi, mai ales
adolescentului. Între anumite limite, discret sau continuu controlate, copilul trebuie să decidă
singur programul său de pregătire şcolară, lectura, prietenii, etc. Principala idee este aceea că
spiritul de răspundere se învaţă aşa cum se învaţă spiritual de orientare sau capacitatea de
initiative. Dintre toate vieţuitoarele, specia umană asigură progeniturii cea mai îndelungată
perioadă de ocrotire, prin firea lucrurilor copilul este ocrotit de când se naşte. Tocmai de aceea se
pune, în mod special problema educaţiei responsabilităţii .
Ţinând cont de cele menţionate şi de alte date din literatura de specialitate a sociologiei
într-o altă dimensiune tot ceea ce coilul a învăţat în primii ani de viaţă. Un climat favorabil este
acela al familiei care ocroteşte copilul, făcându-l responsabil şi pregătindu-l pentru viaţa într-o
societate în permanentă schimbare. (Academia Română, 2006)
 Bibliografie:
1) Academia română-Filiala Cluj-Napoca Intitutul de istorie
„GEORGE BARIŢ”., 2006. Studii şi cercetări din domeniul
ştiinţelor socio-umane, Volumul 15, Ed. AGRONAUT, Cluj-
Napoca, pp 8-87
2) Mureşan, V.,(1988). Familia-factor prim de educaţie, Timişoara, Tipografia
Univesităţii din Timişoara, pp 17
3) Ţopa, L., (1973). Sinteze sociologice, Bucureşti, Editura Ştiinifică, pp 221,
223-225, 227-228