SPECIFICUL ŞCOLII CA ORGANIZAŢIE

Şcoala reprezintă o organizaţie care realizează o activitate pedagogică într-un cadru

instituţionalizat specializat, cu statute şi roluri determinate social în vederea realizării finalităţilor
microstructurale şi macrostructurale ale procesului şi sistemului de învăţământ (Cristea, S., 2003,
p.70).
Şcoala este o organizaţie care învaţă şi care produce învăţare. Specificul şcolii decurge, în
esenţă, din faptul că ea este investită cu funcţia de a produce învăţare şi-şi structurează celelalte
aspecte organizaţionale şi funcţionale în această direcţie. Ceea ce apropie şcoala de celelalte
organizaţii este caracteristica ei de organizaţie care învaţă. Ceea ce o deosebeşte este că ea
produce învăţare.
Şcoala se caracterizează prin două activităţi de bază distincte şi interdependente în acelaşi
timp (Păun, E., 1999, p.76):
- activitatea managerial administrativă - bazată pe o logică organizaţională. Această
activitate vizează conducerea şi administrarea şcolii, structurile care reglementează activitatea
cadrelor didactice şi rolul lor instituţional.
- activitatea pedagogico-educaţională – bazată pe o logică pedagogică, în mare măsură
nonorganizaţională. Aceasta înseamnă că activitatea pedagogică este reglementată de norme ce
decurg din natura proceselor de predare-învăţare, ce implică raporturi specifice ale elevilor şi
profesorilor cu ştiinţa.

Caracteristici psihosociologice ale sistemului şcoală

Din perspectivă psihosociologică, sistemul şcoală prezintă următoarele carcateristici

(adaptat după Cosmovici, A., Iacob, L., (coord.), p.232):
- Şcoala dezvoltă două funcţii: una primară, constând în livrarea de servicii educaţionale
elevilor şi produse societăţii; alta, secundară, furnizează populaţiei din zonă modele atitudinale,
comportamentale, norme morale etc.
- Organizaţia şcolară este un sistem deschis. Sistemul deschis al învăţământului presupune
existenţa în cadrul lui a unor „fluxuri de intrare” şi a unor „fluxuri de ieşire”, adică a unor „input-
uri” şi „output-uri”. Ph. H. Coombs arată că un sistem de învăţământ trebuie să fie apreciat după
modul în care „ţine pasul” cu evoluţia socială şi în funcţie de satisfacerea nevoilor sociale în
domeniile pregătirii cadrelor şi dezvoltării omului.

SISTEM DESCHIS
INTRARE IEŞIRE
TRANSFORMARE

FEED- BACK
Fig. 3. Relaţia input - output în procesul de învăţământ
Dacă multe dintre variabilele ce intră în sistem sunt controlabile (materiale, financiare, umane),
mai puţin previzibile sunt indivizii ce parcurg procesul de transformare. Ei nu-şi părăsesc la
intrare, echipamentul lor cultural (modele, norme, prejudecăţi, stereotipii, roluri) care marchează
modul de raportare a lor la sistem;
- Poziţia individului în organizaţie se caracterizează printr-o dublă tendinţă: pe de o
parte, el îşi doreşte satisfacerea aspiraţiilor personale; pe de altă parte, el trebuie să răspundă
solicitărilor organizaţionale, să se integreze în piramida ierarhic. Elevul care se integrează în
sistemul de cerinţe a şcolii, poate fi recunoscut în colectivitatea şcolară sub un dublu aspect:
adaptat la cerinţe şi participant la dezvoltarea organizaţiei;
- Ca organizaţie socială, şcoala este, în acelaşi timp, un sistem formal şi un mediu de
relaţii interpersonale informale. Este formală prin faptul că prescrie reguli şi norme, sancţionează
conduitele individuale prin raportare la regulament, prin proceduri de control. Dar dezvoltă, chiar
în acest cadru formal, relaţii de preţuire, simpatie, antipatie, alegere şi respingere între elevi sau
între elevi şi profesori.
- Relaţiile dintre diferitele compartimente ale organizaţiei şi fiecare dintre membrii săi nu
se pot desfăşura fără un sistem de comunicare managerială eficientă.

Modele de organizare a şcolii

Modelele posibile de organizare a şcolii reflectă trei tendinţe care sunt congruente cu cele
trei teorii ale managementul amintite anterior: tendinţele clasice; tendinţele neoclasice şi
tendinţele moderne. Analiza prezentată în continuare este adaptată după cea făcută de Cristea
Sorin în Managementul organizaţie şcolare (2003, pp.72-73).
Din perspectiva tendinţei clasice pot fi delimitate următoarele direcţii manageriale:
 organizaţia şcolară centrată pe profesor, care vizează un circuit exclusivist şi
unidirecţionat spre transmiterea cunoştinţelor;
 organizaţie şcolară bazată pe relaţii pedagogice dezechilibrate, favorabile profesorului,
considerat singurul „element activ” şi defavorabile elevului, considerat doar „obiect al
educaţiei”;
 organizaţie şcolară planificată doar într-o perspectivă magistrocentristă prelungită până la
nivelul formelor de educaţie nonformală şi chiar la nivelul raporturilor cu comunitatea
educativă locală.
Logica interpretării analogice permite sesizarea următoarelor trăsături ale organizaţiei
şcolare, construită în sensul teoriei neoclasice a relaţiilor umane.
 trăsături psihocentriste, exprimate prin:
- centrarea pe elev, ca „centru de referinţă fundamental în situaţii educative”;
- centrarea pe „interesul care dirijează conduita elevului”;:
- centrarea pe „favorizarea originalităţii fiecărui elev” dar şi pe „dezvoltarea sensului
social”;
 trăsături sociocentriste, exprimate prin:
- centrarea pe construirea unei instituţii bazată pe autogestiune;
- centrarea pe favorizarea relaţiei elev-elev şi elev-mediu;
- centrarea pe restructurarea activităţii în scopul de a modifica personalitatea elevului
în sens autonom şi reformator.
Tendinţele moderne, care reflectă evoluţia managerială a instituţiilor, interpretează
organizaţia ca întreg, din perspectiva:
 sistemului de interdependenţe;
 deciziei cu scop de corectare, ameliorare, ajustare, restructurare;
 tipurilor de interacţiune sociale promovate în sens reformator.
Bibliografie:
1. Coombs, Ph. H., La crise mondiale de l’education, Paris, Presses Universitaires de la
France, 1968;
2. Cosmovici, A., Iacob, L.,(coord.), Psihologie şcolară, Iaşi, Editura Polirom, 1999;
3. Cristea, S., Managementul organizaţie şcolare, ediţia a doua revizuită şi adăugită,
Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 2003;
4. Păun, E., Şcoala – abordare psihopedagogică, Iaşi, Editura Polirom, 1999;
5. Vlăsceanu, M., Organizaţiile şi cultura organizării, Bucureşti, Editura Trei, 2002;