Universitatea din Petroșani

Facultatea de Științe
Departamentul DPPD

Lucrare de sinteză
Pedagogie II

Coordonator:
Lect. Univ. dr. N. Pleșan

Student: Pișta(Petruț) Carmen Tamara

Petroșani
2023
 EDUCAŢIA – DOMENIUL DE STUDIU AL PEDAGOGIEI

“Natura şi educaţia sunt asemănătoare. Într-adevăr,

educaţia îl transformă pe om şi, transformându-l îi dă o
a doua natură” (Democrit)

Definiţia educaţiei
Etimologic, cuvântul provine din cuvintele latineşti educo-educare = a
creşte, a hrăni, a forma, a instrui. Astăzi, termenul “educaţie” are o largă
circulaţie mondială, fiind unanim acceptată în ceea ce este esenţa ei. Cu
semnificaţie similară, dar nu identică, se folosesc în prezent sintagme precum:
formarea, modelarea, cultivarea personalităţii.
Platon definea educația ca fiind „arta de a forma bunele deprinderi sau de
a dezvolta aptitudinile native pentru virtute ale acelora care dispun de ele.”
Aristotel, în lucrarea sa „Politica”, consideră că „educația trebuie să fie un
obiect al supravegherii publice, nu particulare”.
Johann Amos Comenius în lucrarea sa „Didactica magna”, considera că la nastere,
natura înzestrează copilul numai cu „semintele stiinței, ale moralității si religiozității”, ele
devin un bun al fiecărui om numai prin educație. Rezultă că înconceptia sa, educația este o
activitate de stimulare a acestor „semințe”, și implicit, de conducere a procesului de
umanizare, omul ”nu poate deveni om decât dacă este educat”.
Pentru pedagogul englez din secolul al XVII-lea, John Locke, educația se prezintă
sub forma unei relații interpersonale de supraveghere și intervenție ce se stabilește între
„preceptor” (educator) și copil (viitorul „gentleman”).
Filosoful german Immanuel Kant, aprecia că educația contribuie la valorificarea
naturii umane în folosul societății: „este plăcut să ne gândim că natura omenească va fi mai
bine dezvoltată prin educație și că se poate ajunge a i se da o formă care să-i convină cu
deosebire. Aceasta ne descoperă perspectiva fericirii viitoare a neamului omenesc”.
Pentru Jean-Jacques Rousseau educația este în acelasi timp intervenție și
neintervenție : „Educația negativă presupune înlăturarea oricărui obstacol din calea
dezvoltării firești, totul trebuind lăsat să se producă de la sine fără nici o intervenție”.
În opinia pedagogului german Johann Frederich Herbart educația este împărțită în
 trei subdiviziuni: guvernarea, învătământul (realizarea unor obiective specifice) si educația
morală.
Sociologul francez Émile Durkheim consideră că educația este o acțiune„exercitată
de generațiile adulte asupra celor ce nu sunt coapte pentru viața socială.”; are ca obiect să
provoace și să dezvolte în copil un număr oarecare de stări fizice, intelectuale și morale.
Durkheim afirma că „educația constă într-o socializare metodică a tinerei educații”.
În concluzie, educaţia este un fenomen socio-uman care asigură
transmiterea acumulărilor teoretice (a informaţiilor) şi practice (abilităţilor)
obţinute de omenire de-a lungul evoluţiei social-istorice, tinerelor generaţii,
formându-le personalitatea şi profesionalitatea necesară desfăşurării de activităţi
utile în plan social. Educaţia este o activitate socială complexă care se realizează
printr-un lanţ nesfârşit de acţiuni exercitate în mod conştient, sistematic,
organizat, în vederea transformării obiectului (în acelaşi timp şi subiect ) asupra
căruia se exercită într-o personalitate activă şi creatoare, corespunzătoare atât
condiţiilor istorico-sociale prezente şi de perspectivă, cât şi potenţialului său
biopsihic individual.
  Formele educaţiei
Formele pe care le ia educaţia sunt în număr de trei:
a)     Educaţia formală
b)     Educaţia nonformală
c)     Educaţia informală
a)   Educaţia formală este actul pedagogic complex, programat, organizat,
intenţionat, conştient, îndrumat, care asigură predarea (comunicarea) şi învăţarea
(dobândirea) cunoştinţelor teoretice şi practice într-un cadru activ şi interactiv
profesor-elev (student), în vederea dezvoltării personalităţii şi a formării
profesionalităţii elevilor/studenţilor.
         Educaţia formală este realizată în lumina teoriilor, legităţilor şi strategiilor
pedagogice. În cadrul pregătirii generale sau profesionale, educaţia formală are
ponderea cea mai mare.
b) Educaţia nonformală (numită şi extraşcolară) se realizează în afara
formelor educative oficiale din unităţile de învăţământ, adică în mediul larg
socio-cultural. Ea are loc în cadrul unor instituţii şi a unor forme specifice altor
activităţi, care în mod direct dar mai ales indirect îndeplinesc şi obiective
educaţionale, aşa cum sunt mass media - radioul, televiziunea, internetul, presa
scrisă, teatrul, cinematograful dar şi muzeele, expoziţiile, anumite activităţi
cultural ştiinţifice, sportive, etc.
          Educaţia nonformală poate fi influenţată de teoria, legităţile şi strategiile
pedagogice, aceasta asigurându-i o orientare ştiinţifică eficientă. Educaţia
nonformală poate să se îmbine cu educaţia formală pentru a contribui la
dezvoltarea integrală, complexă şi multidimensională a personalităţii.
c) Educaţia informală (din latinescul „informalis” – fără forme
determinate, ceva întâmplător) se mai numeşte şi educaţie incidentală. Se
desfăşoară spontan, difuz, nesistematic, având surse multiple (mass-media,
anturaj, stradă, magazine, mijloace de transport în comun).
  Funcţiile educaţiei
Educaţia ca proces complex de modelare umană, îndeplineşte un sistem
de sarcini, destinaţii, roluri, activităţi, adică un sistem de funcţii cum ar fi:
1)    Selectarea şi transmiterea valorilor de la societate la individ. Se face
respectând anumite principii pedagogice care corespund unor particularităţi ale
dezvoltării psihice (funcţia de culturalizare);
2)    Dezvoltarea conştientă a potenţialului biopsihic al omului. Obiectul
educaţiei (elevul) este considerat în integralitatea sa („mens sano in corpore
sano”) (funcţia de personalizare);
3)    Pregătirea pentru integrarea activă în viaţa socială. Elevul trebuie să
dobândească setul necesar de cunoştinţe şi deprinderi pentru a fi ulterior un
element activ, integrat al societăţii din care face parte (funcţia de socializare).
Pentru a realiza în mod optim aceste funcţii, omul trebuie să-şi însuseacă tot
prin exerciţiul educaţiei, limbajul şi specificul relaţiilor socio-umane necesare
comunicării şi convieţuirii între oameni. De asemenea educaţia trebuie să
mijlocească transmiterea normelor etice care să asigure modelarea omului atât
pentru o activitate social-utilă eficientă, căt şi pentru una în schimbare, flexibilă
şi creativă.
         Educaţia este o componentă necesară, obiectivă dar şi permanentă a
dezvoltării societăţii.

Determinantele si caracteristicile educatiei

-          Caracterul socio-istoric al educatiei rezulta din interdependenta

existenta intre educatie si social. Educatia se supune legilor de dezvoltare a
socialului, dar nu este o prelungire a sistemului social, ci o componenta cu un
continut si o structura interna care se diferentiaza de alte fenomene sociale.
Educatia este o actiune sociala care mijloceste relatia dintre individ si societate,
favorizand dezvoltarea omului prin intermediul socialului si invers. In ce
priveste istoricitatea ei, sistemele de educatie se schimba in functie de tipurile de
societate: educatia a capatat forme de realizare diferite si finalitati diferite in
raport cu momentele istorice.

-          Caracterul national al educatiei Din punct de vedere formal,

educatia se realizeaza in structuri nationale. Limba produce structuri mentale
care determina dimensiunea etnica si nationala a oricarei influente bazate pe
comunicare. Caracterul national al educatiei se situeaza la interferenta
conceptului de cultura cu cel de educatie.

-          Caracterul universal al educatiei. Din punct de vedere universal,

educatia prezinta caracteristici de continuitate pe tot parcursul evolutiei
societatii umane. Ea este cosubstantiala cu societatea, determinandu-i progresul.
Din punct de vedere international, acest caracter al educatiei se realizeaza prin
studiul limbilor straine, a literaturii universale, a istoriei universale, a geografiei,
prin structura, obiective si continut. Prin continut, obiective si prin structura sa,
educatia trebuie sa raspunda realitatilor internationale.

-          Caracterul prospectiv al educatiei presupune faptul ca educatia

ocupa un loc central in posibilitatea de anticipare a viitorului. Orice evolutie
sociala si economica viitoare depinde de progresele si de resursele intelectuale si
umane ale societatii. Educatia isi propune sa creeze oameni pentru societati care
nu exista inca. Prin urmare, ea se raporteaza la cerintele viitoare ale societatii.
Acest fapt presupune o schimbare de paradigma in educatie prin intelegerea
acestui fenomen social ca fiind capabil sa creeze indivizi adaptabili,
responsabili, capabili de rationamente anticipative si de invatare inovatoare.
Bibliografie
Durkheim, E., (1980) : Educaţie şi sociologie, Bucureşti, E.D.P.
Păun, E.,(1982) : Sociopedagogie şcolară , Bucureşti, E.D.P.,
Missildine, W. H. (1963): Your Inner Child of the Past, Simon and
Schuster, New York, Pocket Book Ed., 1982.
https://www.scribd.com/doc/57738155/Educatia-Constituie-Obiectul-de-Studiu-Al-
Pedagogiei