Educaţia în ochii marilor filosofi şi pedagogi ai lumii

“Omul lipsit de educaţie nu ştie să se folosească de libertatea sa .”

Immanuel Kant

Înv./ Ed. Stoiconiu-Vulpe Cristina

Grădiniţa cu Program Normal Nr. 27 Tg-Jiu

Educaţia reprezintă obiectul de studiu specific pedagogiei (ştiinţelor pedagogice).

Datorită complexităţii profunzimii şi amplitudinii sale, educaţia este studiată şi de alte
ştiinţe socioumane înrudite cu pedagogia.
De-a lungul istoriei, societatea a acumulat experienţa de cunoaştere teoretică şi practică
condensată în valori materiale şi spirituale ce constituie ereditatea socială a culturii şi
civilizaţiei. Conservarea valorilor şi transmiterea lor se realizează prin educaţie care, în
această ipostază, reprezintă instituţia constituirii şi transmiterii eredităţii sociale a culturii
şi civilizaţiei. Pe acest fundament de experienţă condensată se acţionează, prin educaţie,
pentru formele omului ca utilizator şi consumator de valori, ca producător şi creator de
valori. Educaşia este o funcţie esenţială şi permanentă a societăţii în două ipostaze: de
instituţie a eredităţii sociale a culturii şi civilizaţiei şi de instrument de acţiune pentru
formarea omului.
În sens social-istoric educaţia este procesul de transmitere şi asimilare a experienţei –
economice, politice, religioase, filosofice, artistice, ştiinţifice şi tehnice – de la înaintaşi la
urmasi. In fazele de inceput ale societatii transmiterea experientei se realiza ocazional
nesistematic şi oral în diferite comunităţi. În etapele avansate de dezvoltare a societăţii, la
unele popare, spre exemplu la egipteni, indieni etc., educaţia se realizează ca iniţiere în
temple, cunoaşterea fiind un act sacru. Concomitent şi ulterior educaţia se instituţionaliza
prin şcoli ţi universităţi. Indiferent de nivelul de dezvoltare a culturii şi civilizaţiei şi de
modalităţile de transmitere, s-a realizat dialogul generaţiilor, s-a asigurat continuitatea
existenţei materiale şi spirituale a omenirii.
În sens pedagogic, educaţia este fenomenul social complex privit în trei dimensiuni:
-activitate conştientă a subiectului educaţiei (educator) de stimulare, îndrumare, formare
a obiectului educaţiei (educat);
-proces de formare a omului pentru integrarea activă în societate, proces de formare
intelectuală, morală, profesională, fizică, estetică;
-rezultat prin preluarea selectivă a acţiunilor informaţionale şi includerea în structuri
comportamentele proprii de cunoaştere şi acţiune.
Pentru pedagogul englez din secolul al XVII-lea, John Locke, educaţia se prezintă sub
forma unei relaţii interpersonale de supraveghere şi intervenţie ce se stabileşte între
“preceptor” (educator) şi copil (viitor “gentlemen”). Este indispensabil ca educatorul să
cunoască zestrea naturală a copilului pentru ca pe această bază să intervină cu modalitaţi
adecvate pentru a-l modela în concordanţă cu prototipul omului în care se împletesc
trasături ale nobilimii şi burgheziei” (un gentlemen în acţiune).
J.A.Comenins, în lucrarea sa “Didactica magna”, considera ca la naştere, natura
înzestrează copilul numai cu “seminţele ştiinţei, ale moralităţii şi religiozităţii”. Acestea nu
se desăvârşesc prin sine şi de la sine, ele devin un bun al fiecarui om numai prin educaţie.
Rezultă că, în concepţia sa, educaţia este o activitate de stimulare a acestor “seminţe” şi
implicit, de conducere a procesului de umanizare, omul “nu poate deveni om decât dacă
este educat”
Pentru Platon, educaţia ar fi “arta de a forma bunele deprinderi sau de a dezvolta
atitudinile native pentru virtute ale acelora care dispun de ele”
 Aristotel, în lucrarea sa “Politica”, considera că educaţia “trebuie să fie un obiect al
supravegherii publice, iar nu particulare”. În consecinţă, ea trebuie să pregatească viitori
cetăţeni. Această pregatire trebuia să se facă diferenţiat după modelul în care cele trei
aspecte ale sufletului (vegetativ, animal, raţional) se distribuie în rândul oamenilor.
Filosoful german Imanuel Kant, în reflecţiile sale, aprecia că educaţia contribuie la
valorificarea naturii umane în folosul societăţii: “Este placut să ne gândim că natura
omenească va fi mai bine dezvoltată prin educaţie şi că se poate ajunge a i se da o formă
deosebită. Aceasta ne descoperă perspectiva fericirii viitoare a neamului omenesc”.
În funcţie de gradul de organizare şi de oficializare, al formelor educaţiei, putem
delimita trei mari categorii:
-educaţia formală (oficială);
-educaţia non-formală (extraşcolară);
-educaţia informală (spontană).
Relaţia educativă este complexă, determinată de numeroşi factori. Se realizează între
comportamente globale (educator-educat). Acţiunea educatorului este directivă,
intenţionată, conştientă, orientată de scopuri şi obiective care anticipează transformări în
comportamentul învaţat al educatului. Acesta nu asimilează automat, el fixează, filtrează,
prelucrează activ, include cele învăţate în propriile structuri.
O definiţie a educaţiei formale a fost dată de către Philip Coombs, în anul 1973, conform
căreia educaţia formală este “sistemul educaţional structurat ierarhic şi gradat cronologic,
pornind de la şcoala primară şi până la universitate, care include, în plus faţă de studii
academice, o varietate de programe de specializare şi instituţii de pregatire profesională şi
tehnică cu activitate full-time”.
Educaţia nonformală a fost definită de către J.Kleis drept “orice activitate educaţională,
intenţionată şi sistematică, desfăşurată de obicei în afara şcolii tradiţionale, al cărui
conţinut este adaptat nevoilor individului şi situaţiilor speciale, în scopul maximalizarii
problemelor cu care se confrunta acesta în sistemul formal (stresul notării în catalog,
disciplina impusă, efectuarea temelor etc.)”
Educaţia informală se referă la experienţele zilnice ce nu sunt planificate sau
organizate şi conduc către o învăţare informală. Când aceste “experienţe sunt interpretate de
către cei mai învârstă sau de către membrii comunităţii ele se constituie în educaţie
informală”. Educaţia informală este procesul care se întinde pe toată durata vieţii, prin care
individul dobândeşte informaţii, îşi formează priceperi şi deprinderi, îşi structurează
convingerile şi atitudinile, se dezvoltă, prin intermediul experienţelor cotidiene.
Educaţia reprezintă, astfel, activitatea psihosocială cu funcţie generală de formare-
dezvoltare permanentă a personalităţii umane pentru integrarea socială optimă, angajată
conform finalităţilor asumate, la nivel de sistem şi de proces, proiectate, realizate şi
dezvoltate prin acţiuni specifice având ca structură de bază corelaţia subiect (educator),
obiect(educat), într-un context deschis, (auto)perfectibil.

Bibliogarfie:

1. Antonesei Liviu -“Paideia. Fundamentele culturale ale educaţiei”, Editura Polirom 1996
2. Nicola Ioan – “Tratat de pedagogie şcolară”, Editura ARAMIS, 2003