Caty 2

UNIVERSITATEA “DUNĂREA DE JOS” DIN GALAŢI
DEPARTAMENTUL PENTRU PREGĂTIREA PERSONALULUI DIDACTIC

Str. Gării, nr. 63-65, et. 1, Galaţi, 800003, tel. 0336 130164, fax 0236 321307
www.ugal.ro, www.dppd.ugal.ro, dppd@ugal.ro
LUCRARE DE DIZERTAŢIE
COORDONATOR ŞTIINŢIFIC:
CONF. UNIV. DR. ANDRONE MIHAI
ABSOLVENT:
MUNTIANU CORINA
2015
Rolul educaţiei morale în învăţământul
românesc
Contents
INTRODUCERE 4
CAPITOLUL I. Educaţia – obiectul de cercetare al pedagogiei 10
1.1. Educaţia în şcoală 11
1.1.1. Statutul pedagogiei 11
1.1.2. Educaţia în şcoală 12
1.1.3. Idealul educaţiei în învăţământul românesc 15
1.2. Sistemul instituţional de educaţie 18
1.2.1. Sistemul de învăţământ în România 18
1.2.2. Principiile sistemului de învăţământ din România 19
1.2.3. Profesorul – factor al educaţiei morale în învăţământul românesc. Personalitatea
profesorului 22
1.2.4. Familia – factor al educaţiei morale a copilului preşcolar şi şcolar din cadrul
învăţământului românesc 24
1.2.5. Colaborarea şcolii cu familia în vederea realizării educaţiei morale a elevului 26
1.2.6. Conţinutul educaţiei morale – factor al formării profilului etic 27
1.3. Educabilitatea. Factorii devenirii personalităţii 28
1.3.1. Interacţiunea factorilor devenirii personalităţii 29
1.3.2. Educaţia morală 30
CAPITOLUL II. Rolul educaţiei morale în învăţământul românesc 33
2.1. Conţinutul şi metodologia educaţiei morale în învăţământul românesc 33
2.1.1. Educaţia umanistă 34
2.1.2. Educaţia patriotică 35
2.1.3. Educaţia muncii 36
2.1.4. Educaţia disciplinei conştiente 37
2.2. Educaţia morală în învăţământul românesc – metode şi procedee 42
2.2.1. Probleme generale ale educaţiei morale în învăţământul românesc 43
2.2.2. Absolventul învăţământului obligatoriu: schiţă de portret din perspectiva educaţiei
morale primite în şcoală 48
2.2.3. Metode şi procedee de educaţie morală în învăţământul românesc 51
CAPITOLUL III. Studiu de caz. Integrarea în viața socială a preșcolarilor 58
3.1. Primul pas în viața socială 58
3.2. Grădinița – factor pricipal al integrării sociale 58
3.3. Educația morală în grădiniță 61
3.3.1. Rolul grădiniței 61
3.3.2. Relația preșcolar – grădiniță 62
3
3.3.3. Importața poveștilor și a jocului la vârsta preșcolară 67
3.3.4. Conștiința și conduita morală la preșcolari 68
3.4. Importanța educației morale la vârsta preșcolară 71
CONCLUZII 73
BIBLIOGRAFIE 78
INTRODUCERE
Tema prezentei lucrări de dizertaţie este: “Rolul educaţiei morale în învăţământul

românesc”.
Lucrarea este structurată pe trei capitole, în cadrul fiecăruia dintre acestea vorbind atât
despre educaţie ca şi domeniu general al pedagogiei, dar mai ales despre educaţia morală din
sistemul de învățământ românesc, finalizând cu integrarea in societate a preșcolarilor. Am
ales acestă temă deoarece lucrez în sistemul de învățământ, mai exact la nivelul preșcolarității,
fiind temeinic punct de plecare în prezenta cercetare.
“Omul este rodul educaţiei pe care o primeşte” (Helvetius).1 “Educaţia […] trebuie să se
silească să urmeze mersul naturii, oricât de departe ne-ar conduce. Ea îşi îndeplineşte
menirea, care este perfecţionarea omului” (J.H. Pestalozzi).2
Este justificată şi firească dorinţa noastră, a tuturor, de a desfăşura o activitate educativă
cât mai bine gândită, organizată în aşa fel încât să atingem de fiecare dată scopul propus.
Întotdeauna candoarea unei întrebări merită logica unui răspuns.3
Încă de la naştere, oamenii dispun de capacitatea specific umană de a se modela, de a-şi
însuşi experienţa socială a înaintaşilor, deci de a accepta educaţia şi de a se autoeduca.
“Cel ce deschide o şcoală, închide o temniţă”, spunea Victor Hugo.4 Pornind de la
această expresie, putem afirma faptul că educaţia se realizează în familie, dar mai ales în
cadru instituţionalizat (şcoală, biserică, armată, asociaţii profesionale, sportive etc.).5
1
Claude Adrien Helvetius (1715-1771), a fost un filosof francez, unul dintre reprezentanţii de seamă ai
materialismului şi senzualismului. Concepţia sa fundamentală era că toate cunoştinţele şi reprezentările noastre
decurg din senzaţiile pe care obiectele le produc asupra simţurilor noastre (www.wikipedia.org).
2
Johann Heinrich Pestalozzi (1746-1827) a fost un pedagog şi un reformator educaţional care a exemplificat
romantismul în abordările sale (www.wikipedia.org).
3
Silvia Marinescu, Rodica Dinescu, Invitaţie la educaţie, Editura “Carminis”, Piteşti, 2003, p. 3.
4
Silvia Marinescu, Rodica Dinescu, op. cit., p. 5. Victor Hugo (1802-1885), a fost un poet, dramaturg şi
romancier francez (www.wikipedia.org).
5
Silvia Marinescu, Rodica Dinescu, op. cit., p. 6.
4
Din antichitate şi până astăzi, marii gânditori au considerat că educaţia este esenţială
pentru evoluţia unui om sau a unui popor. “Omul nu poate ajunge om, decât prin educaţie”,
spunea marele filosof Immanuel Kant.6
Fiind un proces complex de formare şi de pregătire a omului pentru viaţa socială din
toate punctele de vedere, educaţia are un caracter permanent, se adresează tuturor vârstelor şi
vizează crearea unei atitudini motivaţionale pozitive faţă de autoinstruire şi de autoeducaţie.
Dacă ar fi să definim educaţia, aceasta reprezintă un fenomen de mare complexitate,
abordabil doar la scara proiecţiilor şi realizărilor sale […]
Complexitatea fenomenului educaţiei este reflectat şi la nivelul etimologiei cuvântului,
de origine latină, care acoperă gradual trei semnificaţii primare:
-“education” = creştere, hrănire, formare;
-“educo, educare” = a creşte, a hrăni, a forma, a instrui;
-“educo, educere” = a scoate din…, a forma, a instrui.
Este sugerată astfel percepţia socială a fenomenului care, de-a lungul evoluţiei sale, este
privit din diferite perspective istorice:
- perspectiva limitată, reducţionistă = creşterea, cultivarea plantelor;
- perspectiva general-umană = “alimentarea”: formarea omului pentru viaţă;
- perspectiva managerială modernă = conducerea, dirijarea, orientarea unei activităţi.7
Omul a trait întotdeauna în societate, laolaltă cu alţi oameni. Cei vârstnici au transmis
celor tineri experienţa lor socială, i-au învăţat cum să muncească şi cum să se comporte. În
cadrul societăţii şi prin mijloacele puse la îndemână de aceasta, omul a asimilat cunoştinţe, şi-
a format priceperea de a folosi uneltele de muncă, şi-a dezvoltat procesele psihice. Generaţia
tânără este îndrumată şi pregătită de generaţia adultă spre a se încadra în viaţa socială.
Integrarea socială a generaţiei tinere este o necesitate obiectivă. Activitatea depusă de
societate spre a pregăti pe om pentru viaţa socială o numim educaţie.8
Educaţia este ansamblul de acţiuni şi influenţe intenţionate, conştiente, exercitate de un
om sau de un grup uman asupra altui om sau grup uman, spre a-l forma, a-l dezvolta.9
Potrivit DEX-ului, “educaţia reprezintă ansamblul de măsuri aplicate în mod sistematic
în vederea formării şi dezvoltării însuşirilor intelectuale, morale sau fizice ale copiilor şi ale
6
Ibidem. Immanuel Kant (1724-1804) a fost un filosof german, unul dintre cei mai mari gânditori din perioada
iluminismului în Germania. Kant este socotit unul dintre cei mai mari filosofi din istoria culturii apusene
(www.wikipedia.org).
7
Sorin Cristea, Pedagogie generală, Editura “Didactică şi Pedagogică”, Bucureşti, 1996, p. 12.
8
Victor Ţîrcovnicu, Pedagogia generală, Editura “Facla”, Bucureşti, 1975, p. 8.
9
Ibidem, p. 11.
5
tineretului sau ale oamenilor, ale societăţii etc.; bună creştere, comportare civilizată în
societate.”10
“Educaţia este un prieten pe care nicio nenorocire nu îl poate deprima, nicio crimă nu îl
poate distruge, niciun inamic nu îl poate tine la distanţă şi niciun despotism nu îl poate
distruge.”11
“Educaţia este puterea de a gândi limpede, puterea de a acţiona bine în lucrarea lumii,
puterea de a aprecia viaţa.”12
Aşa cum am mai spus, această lucrare de dizertaţie este împărţită în trei capitole care
tratează, la general vorbind, educaţia, dar mai ales educaţia morală care le este oferită copiilor
preşcolari şi celor şcolari de către familie, dar mai ales de către educatori, învăţători, dascăli,
institutori, profesori.
Primul capitol al lucrării se intitulează Educaţia, obiectul de cercetare al pedagogiei, în
cadrul căruia am vorbit atât despre pedagogie la modul general, cât mai ales despre pedagogie
în sensul că aceasta este ştiinţa educaţiei.
Primul capitol este împărţit în trei subcapitole, fiecare dintre acestea, la rândul său,
cuprinzând mai multe puncte şi/sau subpuncte.
Primul subcapitol din cadrul Capitolului I se intitulează Educaţia în şcoală şi prezintă
trei subpuncte: Statutul pedagogiei, Educaţia în şcoală şi Idealul educaţiei în învăţământul
românesc.
În cadrul acestui subcapitol am vorbit despre educaţia care le este oferită elevilor pe
parcursul şcolii.
Cel de-al doilea subcapitol al Capitolului I se intitulează Sistemul institutional de
educaţie (aici am enumerat tendinţele de evoluţie ale sistemului de învăţământ românesc) şi
cuprinde, la rândul său, mai multe subpuncte:
Primul subpunct se intitulează Sistemul de învăţământ în România (în cadrul căruia am
enumerat principiile care stau la baza sistemului de învăţământ din România);
Cel de-al doilea subpunct se intitulează Profesorul – factor al educaţiei morale în
învăţământul românesc. Personalitatea profesorului. Am considerat necesar să vorbesc
despre profesor deoarece acesta îndeplineşte o profesiune de o deosebită importanţă, aceea
care asigură formarea şi pregătirea personalităţii tinerelor generaţii şi pregătirea lor
profesională în cadrul instituţiilor de învăţământ, strâns legate de viaţă, de activitatea socio-
profesională, morală şi cetăţenească. Prin aceasta profesorul contribuie la realizarea celui mai
10
Academia Română, Institutul de lingvistică “Iorgu Iordan”, DEX – Dicţionarul explicativ al limbii române,
Ediţia a II-a, Editura “Univers Enciclopedic”, Bucureşti, 1998, p. 331.
11
http://enciclopedie.citatepedia.ro/index.php?c=educa%FEie
12
6
important “produs” al societăţii, omul pregătit pentru studii, omul calificat, care se integrează
în activitatea social-utilă, aducându-şi aportul la producerea bunurilor materiale şi spirituale,
la progresul continuu al societăţii. Profesorul este principalul factor al educării şi pregătirii
tinerilor.
Cel de-al treilea subpunct din cadrul subcapitolului al II-lea al Capitolului I se
intitulează Familia – factor al educaţiei morale a copilului preşcolar şi şcolar din cadrul
învăţământului românesc. Am considerat necesar să vorbesc despre familie şi despre rolul
acesteia în educaţia morală a copilului deoarece pe lângă şcoală, familia este un alt factor
principal care se preocupă de educaţia omului. Influenţa pe care o exercită familia asupra
copiilor este multilaterală şi deosebit de adâncă. O mare parte dintre cunoştinţele despre
natură şi societate, deprinderile igienice şi obişnuinţele de comportare morală, elevul le
datorează educaţiei primate în familie. Adesea urmele acestei educaţii rămân pentru întreaga
viaţă.
În cadrul acestui subpunct am vorbit şi despre colaborarea şcolii cu familia în vederea
realizării educaţiei morale a elevului, deoarece consider că este un aspect deosebit de
important faptul că familia trebuie să fie la curent în permanenţă cu privire la activitatea
şcolară şi comportamentală a copilului/elevului, în vederea oferirii acestuia o educaţie morală
cât mai bună. De asemenea, şcoala trebuie să se intereseze despre situaţia familială a elevului,
fiind necesară organizarea de întâlniri periodice între cele două instituţii.
Cel de-al patrulea subpunct al acestui subcapitol se intitulează Conţinutul educaţiei
morale – factor al formării profilului etic. Conştiinţa şi conduita etică, profilul etic al
personalităţii, integrează toate componentele conţinutului educaţiei morale.
Cel de-al treilea subcapitol al Capitolului I se intitulează Educabilitatea. Factorii
devenirii personalităţii.
Acest subcapitol cuprinde mai multe subpuncte, în cadrul fiecăruia dintre acestea
aducându-se la cunoştinţa cititorului aspecte privind interacţiunea factorilor devenirii
personalităţii elevului, educaţia şi autoeducaţia morală.
Capitolul al II-lea al lucrării se intitulează Rolul educaţiei morale în învăţământul
românesc, fiind, după părerea mea, capitolul principal. Acest capitol cuprinde, la rândul său,
două subcapitole, în cadrul fiecăruia dintre ele vorbindu-se pe larg despre educaţia morală
care le este dată elevilor în cadrul şcolii.
În cadrul primului subcapitol al Capitolului al II-lea, care se intitulează Conţinutul şi
metodologia educaţiei morale în învăţământul românesc, am vorbit despre cele patru
componente specifice ale conţinutului educaţiei morale (educaţia umanistă, educaţia
patriotică, educaţia muncii şi educaţia disciplinei conştiente), despre principiile educaţiei
7
morale ce se aplică în învăţământul românesc şi despre interdependenţa educaţiei morale cu
celelalte conţinuturi generale ale educaţiei.
Cel de-al doilea subcapitol al Capitolului al II-lea se intitulează Educaţia morală în
învăţământul românesc – metode şi procedee.
Am tratat în cadrul acestui subcapitol problemele generale ale educaţiei morale în
învăţământul românesc, am făcut o schiţă de portret din perspectiva educaţiei morale primită
în şcoală a absolventului învăţământului obligatoriu şi am vorbit despre metodele şi
procedeele de educaţie morală în învăţământul românesc.
Cel de-al treilea Capitol reprezintă un Studiu de caz care are ca titlu Integrarea în viața
socială a preșcolarilor. Acest studiu de caz prezintă trei puncte după care a fost structurat:
- provocare/problemă/ipoteză;
- abordare/implementare;
- beneficiu/rezultat/finalizare.
În cadrul acestui studiu de caz am analizat pe larg situaţia copiilor preşcolari din cadrul
grădiniţei învăţământului românesc şi a educaţiei morale pe care aceştia o dobânesc
frecventând grădiniţa. Rolul grădiniţei este de a nu lăsa copilul să se “descurce” şi să se
orienteze singur în multitudinea de atitudini şi fapte ce se manifestă în jurul lui şi de a
organiza un ambient potrivit, din care copilul să se alimenteze cu impresii pozitive.
Copilul este pregătit pentru viaţa ce-l aşteaptă încă din grădiniţă, deoarece, în orice
profesie ar lucra, omul din cadrul societăţii actuale are nevoie de pregătire de specialitate care,
în condiţiile societăţii moderne actuale, se cere a fi cât mai temeinică şi mai cuprinzătoare.
Cunoaşterea îndeaproape a copilului de către educator este premise creşterii calităţii
instructiv-educative, educatorul fiind permanent ataşat spiritual de copil, putând astfel să-i
corecteze comportamentul şi chiar temperamentul fără a-i impune reguli stricte, ci doar prin
glasul cald şi mimica prietenoasă.
Educatorul este un “modelator” de personalităţi, un “formator”, nicidecum un simplu
transmiţător de cunoştinţe.
După familie, grădiniţa este prima experienţă de viaţă a copilului în societate. Este o
instituţie de educaţie structural diferită de cea de familie, chiar dacă păstrează amprenta
atmosferei familiale. Aici copilul întreprinde activităţi care-i stimulează gustul pentru
investigaţie şi acţiune, intră în contact cu obiecte care îl provoacă să se exprime şi îl angajează
în relaţii sociale de grup.
Astfel, copilul preşcolar începe să-şi definească treptat personalitatea.
8
Vârsta preşcolară este perioada în care copilul începe să înţeleagă realitatea
înconjurătoare şi începe să-şi însuşească părerile educatorilor, având aşadar posibilitatea de a
intui cele mai importante norme morale.
Necesitatea de a începe educaţia morală cât mai de timpuriu este justificată şi de faptul
că la vârsta preşcolară se formează foarte uşor mecanismele ce stau la baza deprinderilor de
comportare. Printr-o asimilare continuă a cunoştinţelor morale se trasează treptat
personalitatea sa morală.
La sfârşit am desprins câteva concluzii referitoare la cele spuse în cadrul lucrării şi am
întocmit şi o bibliografie în care am trecut, în ordine alfabetică, lucrările şi autorii pe care le-
am/i-am consultat în elaborarea acestei lucrări.
9
CAPITOLUL I. Educaţia – obiectul de cercetare al
pedagogiei
Pedagogia cercetează un aspect al activităţii sociale: educaţia, adică formarea omului

pentru a deveni un bun membru al societăţii. Pedagogia este ştiinţa educaţiei.
De educaţie au nevoie în primul rând copiii. Ei trebuie învăţaţi cum să se comporte, cum
să-şi îngrijească sănătatea, cum să-şi petreacă timpul liber. Semnificaţia etimologică a
cuvântului pedagogie, îndrumă spre o asemenea accepţie: pais – copil, agogé – conducere,
îndrumare. Dar viaţa socială este în continua dezvoltare şi-i obligă pe oameni să înveţe
necontenit. Ritmul tot mai accelerat al dezvoltării ştiinţei şi tehnicii impune ca educaţia să nu
se limiteze la vârsta copilăriei şi tinereţii, ci să fie necesară în tot timpul vieţii. Numai că în
timp ce pentru educaţia copiilor rolul îndrumătorului (educatorului) este deosebit de
important, pentru educaţia adulţilor creşte în importanţă efortul propriu de a se educa
(autoeducaţia).
Aşa cum am precizat anterior, la pregătirea omului pentru viaţa socială îşi aduc
contribuţia mai mulţi factori: familia, şcoala, mediul cultural şi social şi chiar mediul natural.
Fiecare dintre aceşti factori exercită influenţe educative specifice asupra omului. Unele dintre
aceste influenţe s-au exercitat în mod conştient, cu intenţia de a-l pregăti şi dezvolta pe
individ, altele însă n-au urmărit în mod conştient acest scop. Aşadar, asupra omului se
exercită influenţe educative intenţionate şi influenţe educative neintenţionate.
Influenţele educative intenţionate sunt exercitate de familie şi mai ales de şcoală, spre a
forma pe om în sensul unui scop precis determinat. Ex.:Mama arată fetiţei cum să spele
vasele, profesorul îndrumă clasa de elevi la însuşirea unor cunoştinţe noi etc.; aceste activităţi
urmăresc în mod conştient un scop, sunt organizate corespunzător scopului urmărit.
Influenţele educative neintenţionate nu se exercită organizat, după un plan. Ex.:
Vizionarea unui film, lecturarea unei cărţi, vizitarea unei expoziţii de artă, observarea modului
cum se salută doi oameni pe stradă etc. – sunt influenţe neintenţionate, care pot avea un ecou
educativ imens.
Educaţia este îndrumare şi ajutor din partea educatorului, dar şi efort propriu din partea
celui educat. Dar şi după ce ajunge la maturitate, omul rămâne în continuare obiect al
educaţiei. Elementele de educaţie şi autoeducaţie se întrepătrund pe tot parcursul vieţii
omului.13
13
Victor Ţîrcovnicu, op. cit., p. 12.
10
I.1. Educaţia în şcoală
I.1.1. Statutul pedagogiei
“Încrederea în pedagogie întăreşte încrederea în puterea educaţiei.”14
Anterior am analizat etimologic termenul “pedagogie”, de aici rezultând chiar esenţa
acestuia, anume: “preocuparea de a conduce dezvoltarea copilului în sensul de îndrumare şi
monitorizare a evoluţiei şi devenirii acestuia”.15
Putem afirma că secolul al XVIII-lea marchează începutul perioadei de abordare
ştiinţifică a fenomenului educational. Încă din acea perioadă istorică, pedagogia se afirmă tot
mai mult ca ştiinţă a educaţiei “care studiază fenomenul educational, organizat şi desfăşurat
în vederea formării şi modelării personalităţii umane”.16
Iată o definiţie complexă a termenului pedagogie: “pedagogia reprezintă ştiinţa
educaţiei care studiază, conceptualizează, explică, prospectează şi explică în termini
descriptivi şi normativi esenţa şi trăsăturile fenomenului educaţional (organizat şi desfăşurat
în vederea formării şi modelării personalităţii umane, în conformitate cu idealul educational,
finalităţile educaţiei şi sarcinile sale majore, valoarea şi limitele educaţiei, conţinuturile
instructiv-educative, principiile pedagogice, strategiile educaţionale, metodele, formele de
organizare şi desfăşurare a proceselor educaţionale”.17
Pedagogia studiază procesul de realizare a tuturor componentelor educaţiei, procesul
instrucţiei, problematica sistemului şi conţinutului învăţământului, a conducerii procesului de
învăţământ şi a perfecţionării acestuia.18
Vorbind despre obiectul de studiu al pedagogiei, trebuie subliniată calitatea educaţiei de
tip şcolar drept “acţiune deliberat concepută, organizată şi dirijată în vederea determinării
producerii unor schimbări de ordin cognitiv, afectiv-motivaţional şi comportamental la nivelul
celui care se educă.19
Pedagogia are, aşadar, ca obiect de studiu educaţia, iar în acest sens este necesar a se
preciza faptul că pedagogia nu se confundă cu educaţia – ca fenomen socio-uman, ci ea este o
teorie despre educaţie, este ştiinţa educaţiei.
14
Stanciu Stoian (1900-1984).
15
Cristian Stan, Teoria educaţiei. Actualitate şi perspective, Editura “Presa Universitară Clujeană”, Cluj-Napoca,
2001, p. 44.
16
Melania-Gabriela Ciot, Educaţie şi societate, Editura “Eikon”, Cluj-Napoca, 2012, p. 10.
17
Muşata Bocoş, Dana Jucan, Fundamentele pedagogiei. Teoria şi metodologia curricum-ului, Editura “Paralela
45”, Piteşti, 2008, p. 75.
18
Melania-Gabriela Ciot, op. cit., p. 17.
19
Cristian Stan, op. cit., p. 56.
11
Pedagogia este o ştiinţă socio-umană. Educaţia este un fenomen social specific uman.
Educaţia, fiind obiectul de studiu al pedagogiei, face ca pedagogia să fie o ştiinţă socio-
umană.
Pedagogia este o ştiinţă cu caracter teoretic, de cunoaştere. Răspunde la întrebarea ce
este educaţia? şi îşi aduce astfel contribuţia la dezvoltarea cunoaşterii umane în general.
“Tot ce se predă tinerimii corespunzător capacităţii sale de înţelegere trebuie astfel
prezentat încât aceasta să nu facă nimic fără voie şi silit, ci să facă toate, pe cât posibil, de
bună voie şi cu placere.”20
I.1.2. Educaţia în şcoală

Educaţia convenţională nu ne permite decât foarte greu să atingem o gândire
independentă. Conformismul duce la mediocritate. A fi deosebit de grup sau a te împotrivi
mediului nu este uşor, adesea chiar periculos, în măsura în care adorăm succesul. Năzuinţa
spre succes – această căutare a unei recompense în lumea materială şi, implicit, dorinţa unui
confort – înăbuşă nemulţumirea, pune capăt spontaneităţii şi dă naştere fricii. Iar frica
împiedică înţelegerea inteligentă a vieţii. Apoi, cu vârsta, apare lenevia minţii şi indiferenţa
inimii.
Ignorant nu este cel căruia îi lipseşte erudiţia, ci acela care nu se cunoaşte pe sine; iar
eruditul care caută înţelegerea în cărţi, în cunoştinţe, la somităţi, este un smintit. Înţelegerea
vine doar prin cunoaşterea de sine, care este percepţia întregului proces psihologic al omului.
Astfel educaţia, în adevăratul sens al acestui cuvânt, este înţelegerea de sine, căci întregul
existenţei este concentrat în fiecare dintre noi.
În societatea noastră, aşa cum este ea organizată, ne trimitem copiii la şcoală pentru ca
ei să înveţe o artă sau o ştiinţă care să le îngăduie într-o zi să-şi câştige existenţa. Vrem să
facem din copilul nostru întâi de toate un specialist şi sperăm ca astfel să-i dăm o situaţie
economică sigură. Dar învăţarea unei tehnici ne face capabili de a ne înţelege pe noi înşine?
Este evident că trebuie să ştii să citeşti şi să scrii, să ai o meserie şi să poţi exercita o
profesie oarecare, dar acest fel de ştiinţă naşte în noi capacitatea de a înţelege viaţa? Fireşte că
nu. Prin urmare, dacă tehnica este singurul nostru scop, noi tăgăduim în mod evident ceea ce
este esential în viaţă.
În zilele noastre educaţia se află într-un deplin faliment, pentru că acordă întâietate
tehnicii. Prin conferirea acestei importanţe excesive, noi distrugem omul. A cultiva
capacitatea şi eficienţa fără a înţelege viaţa înseamnă a dezvolta brutalitatea noastră, a
provoca războaie şi, în sfârşit, a pune în pericol siguranţa noastră fizică. Dezvoltarea
20
Ioan Bontaş, Tratat de pedagogie, Ediţia a IV-a revăzută şi adăugită, Editura “All”, Bucureşti, 2007, p. 13.
12
exclusivă a tehnicii a produs savant, matematicieni, cuceritori ai spaţiului, dar înţeleg ei
procesul total al vieţii? Poate un specialist să perceapă viaţa sub forma totalităţii? Poate, dar
numai dacă încetează să mai fie un specialist.21
Dacă fiinţele omeneşti ar fi entităţi mecanice, maşini automate, lumea viitoare ar fi
previzibilă şi ar putea fi întocmite planuri pentru o utopie perfectă. Am putea atunci elabora
cu grijă cadrul unei societăţi viitoare şi ne-am putea orienta spre punerea lui în aplicare. Însă
fiinţele omeneşti nu sunt maşini care să funcţioneze după concepţii definite.
Rostul educaţiei este de a-l ajuta pe fiecare individ să descopere piedicile psihologice şi
nu de a-i impune noi modele de imitate, noi sisteme de gândire. Astfel de constrângeri nu vor
trezi niciodată inteligenţa, înţelegerea creatoare, ci vor condiţiona şi mai mult individul. De
fapt, este ceea ce se petrece în lumea întreagă şi de aceea problemele noastre continuă să se
înmulţească. Adevărata educaţie începe atunci când înţelegi semnificaţia profundă a vieţii.
O şcoală care, în sensul lumesc, reuşeşte foarte bine, este cel mai adesea un faliment ca
centru de educaţie. O instituţie importantă şi înfloritoare, în care sute de copii sunt crescuţi
împreună, cu tot ceea ce comport acest lucru ca spectacol şi ca reuşite zgomotoase, poate
produce functionari de bancă şi fruntaşi ai comerţului sau industriei, comisari, pe scurt oameni
superficiali şi foarte capabili tehnic; însă există speranţă doar în indivizii complete, pe care
numai instituţiile mici îi pot forma. Iată de ce este mult mai important să avem şcoli cu un
număr mic de copii, dar care oferă o educaţie reală, decât să punem în aplicare cele mai bune
şi mai noi metode în instituţii uriaşe.22
Construind instituţii enorme şi folosind educatori care depind de un anumit sistem, în
loc să fim lucizi pentru a examina relaţiile acestora cu fiecare elev în parte, nu facem decât să
încurajăm acumularea de fapte şi obişnuinţa de a gândi mecanic; dar nimic din toate acestea
nu ajută elevul să devină o fiinţă omenească integrală. Prin educaţia în masă nu se poate
împlini nimic care să aibă o valoare fundamentală. Dimpotrivă, trebuie studiate cu grijă şi
înţelese greutăţile, tendinţele şi capacităţile fiecărui copil. Câtă vreme instituţia are întâietate,
copilul nu este luat în considerare.
Cel mai important aspect este însă ca într-o şcoală toţi membrii corpului didactic să fie
persoane care s-au dedicat de bună voie, fără să fi fost convinse s-o facă sau să fi fost alese.
Trebuie să existe, de asemenea, o cooperare deplină şi sinceră între toţi membrii personalului
şcolii.
Un alt motiv care pledează în favoarea şcolilor mici este necesitatea de a avea un număr
limitat de elevi într-o clasă, astfel încât educatorul să poată acorda atenţie fiecăruia dintre ei.
21
Jiddu Krishnamurti, Despre educaţie. Arta învăţării şi valoarea vieţii, Editura “Herald”, Bucureşti, 2008, p. 20
şi urm.
22
Jiddu Krishnamurti, op. cit., p. 81.
13
Dacă clasa este prea mare, el nu reuşeşte, iar atunci recompensele şi pedepsele devin un
mijloc comod de a impune disciplina. Educaţia în adevăratul sens al cuvântului nu este cu
putinţă “în masă”. Pentru a studia fiecare copil, pentru a observa înclinaţiile sale, aptitudinile,
temperamentul său, pentru a înţelege greutăţile sale etc., este nevoie de un interes viu pentru
copii, destoinicie şi mai ales un sentiment de afecţiune pentru ei. Dar una dintre cele mai mari
greutăţi ale epocii noastre este aceea de a forma educatori care să aibă aceste calităţi.23
Este recunoscut faptul că relaţiile dintre cadrele didactice şi elevi sunt multiple, iar
modul de manifestare comportamentală este resimţit de ceilalţi în maniere diferite generând
două tipuri de sentimente: de respingere sau de acceptare. De multe ori, când un dascăl
doreşte să modifice comportamentul unui elev, încearcă să modifice mediul sau să intervină
asupra propriului mod de manifestare. Un dascăl nu reuşeşte întotdeauna să-i “asculte pe
elevi” cu tact, răbdare şi atenţie, lucru ce duce la instalarea unor obstacole în calea
comunicării. Spre exemplu, în cazul unui elev care se plânge că întâmpină dificultăţi în
efectuarea unei teme, cadrul didactic poate riposta pe un ton:
- de avertizare: “Dacă vrei note mari, munceşte!”;
- de comandă: “Lucrează şi nu te mai plânge atât!”;
- de ridiculizare: “Vai de mine… chiar aşa?!”.
Astfel de mesaje sunt depreciative pentru elevi şi neagă importanţa sentimentelor trăite
de aceştia. Tocmai din acest motiv, pentru că ştim cu toţii că educaţia cere nu numei
pricepere, ci şi afectivitate din partea educatorului, dascălul ar trebui să-i răspundă elevului
într-o manieră de acceptare şi stimulare. Cuvântul poate fi unealtă preţioasă sau mijloc
periculos, deoarece poate influenţa pozitiv sau negativ interlocutorul. Limbajul celui de la
catedră, gesturile sau mimica acestuia sunt copiate de elevi; atitudinea cadrului didactic în faţa
elevilor şi a părinţilor poate declanşa sau atenua conflictele ce apar între elevi, între elevi şi
părinţi sau între părinţi şi profesor.24
O educaţie temeinică trebuie de asemenea să ajute elevul să descopere principalul său
centru de interes. Dacă el nu găseşte adevărata sa vocatie, toată viaţa lui i se va părea risipită;
se va simţi frustrat, pentru că nu-şi va putea iubi munca. Dacă vrea să fie artist şi devine
funcţionar la un birou îşi va petrece viaţa plângându-se şi istovindu-se mereu. Un băiat poate
avea dorinţa să fie soldat, dar înainte de a îmbrăţişa cariera militară, ar trebui ajutat să-şi facă
o părere despre efectul vătămător sau binefăcător pentru ansamblul omenirii, pe care-l poate
avea această vocatie. Astfel, educaţia ar trebui nu numai să ajute elevul să-şi dezvolte
capacităţile, ci să înţeleagă în ce constă interesul său cel mai înalt.
23
24
http://www.asociatia-profesorilor.ro/rolul-comunicarii-in-procesul-de-invatamant.html
14
Educatorul nu este un simplu funcţionar care spune noutăţi; el orientează spre
înţelepciune, spre adevăr. Adevărul este cu mult mai important decât învăţătorul. Fără
căutarea adevărului, o societate se descompune repede. Pentru a crea o societate nouă, fiecare
dintre noi trebuie să fie un învăţător adevărat, ceea ce înseamnă că trebuie să fie deopotrivă
discipol şi maestru. Trebuie să ne instruim pe noi înşine.25
În limbajul pedagogic general se fac adesea aprecieri privind calitatea omului şi anume
de “om educat”. Această apreciere ţine de categoria de “Educaţie moral-civică”. Astfel, în
dezvoltarea personalităţii sunt exprimate mai întâi o serie de însuşiri (note) esenţiale care
privesc îndeosebi nivelul şi valoarea conştiinţei sale moral-civice, estetice etc., apoi nivelul,
valoarea şi eficienţa comportării sale moral-civice, a comportării sale civilizate, precum şi
nivelul şi valoarea atitudinilor şi trăsăturilor sale de voinţă şi caracter.
Învăţământul are în vedere două semnificaţii: aceea de “sistem de învăţământ” – adică
ansamblul instituţiilor şcolare şi aceea de “proces de învăţământ”.
Procesul de învăţământ exprimă activitatea complexă de transmitere şi dobândire a
cunoştinţelor, de formare a priceperilor şi deprinderilor, de dezvoltare a capacităţilor şi
aptitudinilor, de formare a concepţiei despre lume, de formare a conştiinţei şi conduitei moral-
civice şi a trăsăturilor de voinţă şi caracter.26
Cunoaşterea corespunzătoare a procesului de învăţământ este mijlocită didactic, graţie
strategiilor de instruire şi autoinstruire proiectate şi utilizate de profesor, care sprijină elevul
în descoperirea adevărurilor cunoscute.27
În ceea ce priveşte comunicarea în procesul de învăţământ, aceasta are semnificaţia unei
valori umane şi sociale, motiv pentru care educarea comunicării constituie un scop în sine, un
obiectiv major al învăţământului.
Reconsiderând rolul elevului în cadrul procesului de învăţământ, pedagogia modernă
acordă o atenţie deosebită metodelor activ-participative, conlucrării dintre elev şi cadrul
didactic, toate acestea făcând din comunicarea didactică un proces complex şi viu.28
Aşadar, adevărata cultură se întemeiază nu pe ingineri şi tehnicieni, ci pe educatori.29
I.1.3. Idealul educaţiei în învăţământul românesc

Vom începe să dezbatem acest subiect cu o banalitate, cu un truism – educaţia este
pentru om ceea ce este dresajul pentru unele animale superioare. Scopul amândurora este
adaptarea. De fapt, întreaga istorie a vieţii pe pământ este o istorie a adaptării. Plantele,
25
26
Ioan Bontaş, op. cit., p. 25.
27
http://biblioteca.regielive.ro/cursuri/pedagogie/procesul-de-invatamant-35523.html
28
29
15
animalele, oamenii, cu toţii se adaptează. Se adaptează mediului, după cum remarcă biologii.
Însă, din momentul în care am depistat adaptarea ca fiind o manieră comună de supravieţuire,
orice asemănare între om şi celelalte vieţuitoare încetează. Mai întâi, pentru că mediul
celorlalte vieţuitoare este unul eminamente natural, pe când mediul omului este cultural.
Totul este cultural pentru om, chiar şi mediul natural care este supus de el “culturalizării”,
prin urmare – “umanizării”.
Este extrem de interesant punctul de vedere al lui Bronislaw Malinowski 30 care, pe de o
parte, consideră cultura drept un ansamblu de răspunsuri la nevoile elementare ale omului
(alimentaţie, comunicare etc.), iar pe de altă parte, relevă că, în acelaşi timp, cultura este cea
care creează un veritabil mediu de viaţă secundar, ale cărui imperative devin la fel de
constrângătoare ca şi necesităţile naturale înseşi.31
Nu există – şi nu a existat vreodată – vreo formă de educaţie care să se poată petrece în
absenţa unui ideal educativ. Educaţia a fost întotdeauna orientată de un ideal educativ. Acesta
poate fi generos ori inuman, rational ori absurd, dar nu poate fi absent.
Idealul educativ este tipul de personalitate dezirabilă, tipul de personalitate pe care o
comunitate doreşte să-l formeze şi să-l “multiplice” în rândul viitorilor săi cetăţeni.
Alături de ştiinţă şi democraţie, modernitatea a făcut din educaţie una dintre principalele
resurse ale dezvoltării. Modernitatea a descoperit educaţia, iar educaţia a servit, adesea cu
strălucire, obiectivele modernităţii.
Însă, pentru educaţie, modernitatea înseamnă şi momentul în care problema idealului
educativ nu mai poate rămâne una implicită, ce-i privea, eventual, pe unii membri “luminaţi”
ai comunităţii, ci devine o chestiune explicită, care-i priveşte pe toţi cetăţenii.32
Fiecare persoană are dreptul la forma de educaţie cea mai adecvată intereselor,
aptitudinilor, nivelului său intelectual şi pregătirii sale anterioare.
Din punctul de vedere al idealului educativ, dincolo de unele imperfecţiuni ale sale,
Legea învăţământului din ţara noastră procedează corect, realizând racordul ideatic la
modernitate: “Idealul educaţional al şcolii româneşti constă în dezvoltarea liberă, integrală şi
armonioasă a individualităţii umane, în formarea personalităţii autonome creative şi în
asumarea unui sistem de valori care sunt necesare pentru împlinirea şi dezvoltarea personală,
pentru dezvoltarea spiritului anteprenorial, pentru participarea cetăţenească activă în societate,
30
Bronislaw Malinowski (1884-1942) a fost antropolog, etnograf şi mitolog englez de origine poloneză, profesor
de antropologie la Londra, apoi la Yale. Este întemeietorul şcolii funcţionale în antropologie şi etnografie,
societatea fiind pentru el suma indivizilor (www.wikipedia.org).
31
Liviu Antonesei, O introducere în pedagogie. Dimensiunile axiologice şi transdisciplinare ale educaţiei,
Editura “Polirom”, Iaşi, 2002, p. 21.
32
Viviane şi Gilbert De Landsheere, Definirea obiectivelor educaţiei, Editura “Didactică şi Pedagogică”,
Bucureşti, 1979, p. 52.
16
pentru incluziunea socială şi pentru angajare pe piaţa muncii. 33 Regăsim, aşadar, în formularea
de mai sus, idealul educativ al modernităţii, cetăţeanul liber şi, tocmai din acest motiv,
responsabil, dedicate auto-desăvârşirii sale într-un sistem de educaţie menit să-i satisfacă
aptitudinile, interesele şi aşteptările. La modul ideatic, problema este deci rezolvată. Ar mai
trebui ca şi sistemul educativ din România, aflat într-o reformă fără sfârşit, cu resurse la limita
supravieţuirii, să se sincronizeze întru totul cu propriile exigenţe ideatice şi ideale.34
În ceea ce priveşte importanţa cunoaşterii idealului educaţiei, vom afirma faptul că
idealul educativ este modelul de om cerut de o anumită societate. În acest tip ideal de om
societatea proiectează aspiraţiile sale, calităţile pe care doreşte să le aibă membrii săi.
Stabilirea şi precizarea idealului educativ este problema centrală în orice sistem de
educaţie. Spre a instrui şi educa tânăra generaţie este necesar ca educatorul să aibă permanent
în minte modelul de om pe care-şi propune să-l formeze. În funcţie de acest model se vor
allege cunoştinţele, priceperile şi deprinderile în diferite domenii, propuse a fi asimilate de
elevi; tot în funcţie de idealul educaţiei se precizează trăsăturile morale şi calităţile fizice care
vor fi formate la elevi, concepţia despre lume cu care va fi înarmat elevul.
De idealul educaţiei depinde şi alegerea metodelor de educaţie, a formelor de organizare
a educaţiei, a sistemului de învăţământ. Idealul educaţiei străbate ca un fir roşu, călăuzitor,
întreaga activitate educativă.
Idealul educaţiei are deci funcţia de a orienta pe educator în alegerea mijloacelor de
învăţământ, de a servi cu un ghid pentru munca educativă. Pe de altă parte cunoaşterea
idealului educativ de către elevi are funcţia de a-i atrage, de a-i mobiliza. Idealul educativ
devine un ideal de viaţă pentru ei, un model spre care tind să se apropie, pe care îl admiră.
Idealul de om la care aderă şi aspiră un tânăr îl mobilizează să se depăşească necontenit, să se
perfecţioneze. E un stimulant în acţiunea de autoeducare.35
Idealul educaţional reprezintă finalitatea educaţională de maximă generalitate; el
defineşte “un model” sau tipul de personalitate solicitat de condiţiile sociale ale unei etape
istorice, pe care educaţia trebuie să-l formeze în procesul desfăşurării ei.
Idealul educaţional are trei dimensiuni:
- dimensiunea socială – vizează tendinţa generală de dezvoltare a societăţii cu
trăsăturile ei definitorii. Prin aceasta, idealul educaţional este o manifestare a idealului social;
- dimensiunea psihologică – se referă la tipul de personalitate pe care societatea îl
reclamă, respectiv la configuraţia fundamentală de trăsături necesară pentru toţi sau
majoritatea membrilor unei societăţi;
33
Legea Educaţiei Naţionale, art. 3, alin. 2.
34
Liviu Antonesei, op. cit., p. 90.
35
Victor Ţârcovnicu, op. cit., p. 62.
17
- dimensiunea pedagogică – se referă la posibilităţile de care dispune activitatea
educaţională pentru a transpune în practică acest ideal.36
Stabilirea idealului educativ comportă o înaltă responsabilitate. Modelul de om propus
în faţa tineretului exercită influenţe asupra a milioane de tineri, la vârsta cea mai receptivă,
când ei caută un asemenea model. Modelul de om la care ei aderă acum le va influenţa modul
de a gândi, viaţa afectivă, comportarea în viaţă, atitudinea lor viitoare faţă de oameni, faţă de
muncă, faţă de rostul vieţii.37
Elevul este obiectul educaţiei şi autoeducaţiei, persoana care trebuie apropiată cât mai
mult de idealul educativ, indiferent de vârsta pe care o are.
I.2. Sistemul instituţional de educaţie

Sistemul de învăţământ (şcoala de toate gradele) reprezintă factorul esenţial al educaţiei.
La educaţia tinerelor generaţii şi adulţilor participă şi alţi factori, cum sunt: profesorul,
familia, societăţile comerciale, ONG-urile etc., mass-media şi grupul şcolar, care împreună cu
şcoala alcătuiesc sistemul instituţional de educaţie.38
Sistemul de învăţământ, ca şi componentă principală a sistemului institutional de
educaţie, înregistrează următoarele tendinţe de evoluţie:
- pregătirea specială a copiilor pentru ca “trecerea în învăţământul primar să devină mai
suplă”;
- pregătirea în condiţii optime a “parcursului educativ” de la învăţământul primar la cel
secundar;
- prelungirea duratei învăţământului obligatoriu, pentru a asigura şanse egale tuturor
grupurilor sociale;
- multiplicarea şi diversificarea învăţământului postobligatoriu;
- dezvoltarea învăţământului superior care să echilibreze diversele specializări;
- formarea tuturor cadrelor didactice la nivel universitar (3, 4, 5 ani).39
I.2.1. Sistemul de învăţământ în România

Denumirea de “sistem” provine din limba greacă – systema(i), care înseamnă ansamblul
unor părţi, corelate între ele.
Dezvoltarea educaţiei, în general, şi cea a învăţământului, îndeosebi, au determinat
apariţia treptată, în fiecare ţară, a unui ansamblu de instituţii şcolare de diferite grade, profile
şi forme, care au alcătuit sistemul de învăţământ al acelei ţări.
36
Ioan Nicola, Tratat de pedagogie şcolară, Editura “Didactică şi Pedagogică”, Bucureşti, 1996, p. 158.
37
38
39
http:// biblioteca.regielive.ro/cursuri/pedagogie/procesul-de-invatamant-35523.html
18
Sistemul de învăţământ reprezintă ansamblul coherent al instituţiilor şcolare de toate
gradele, profilele şi formele, dintr-o anumită ţară, care este conceput, organizat şi
funcţionează în baza unor principia educaţionale generale cu caracter organizatoric, iar
unele şi cu caracter juridic, precum şi a unor standarde educaţionale.
Sistemul de învăţământ asigură rezolvarea uneia dintre cele mai dificile şi mai
importante probleme socio-umane – educaţia şi pregătirea tinerei generaţii, a forţei de muncă,
a specialiştilor.40 De aceea, în mod firesc, filosoful german Immanuel Kant spunea că
“Educaţia este cea mai mare şi mai grea problemă ce i s-a dat omului spre rezolvare”.41
În România, învăţământul este o prioritate naţională (Legea învăţământului).
Sistemul de învăţământ din România este un subsistem al sistemului social global. El
prezintă la intrare exigenţele sociale contemporane privind educaţia tinerei generaţii, ale
pregătirii forţei de muncă şi specialiştilor şi la ieşire – finalităţile, valorizarea şi eficienţa
instituţiilor de instructive şi educaţie, obiectivate în “produsul” său specific – oamenii
pregătiţi, forţa de muncă, specialiştii, capabili să se integreze cu randament şi spirit creator în
activităţile social-utile.
În România învăţământul realizează idealul educaţional bazat pe tradiţiile umaniste, pe
valorile democraţiei şi pe aspiraţiile societăţii româneşti, contribuind la păstrarea identităţii
naţionale. El dezvoltă ca ideal educaţional o personalitate liberă, multidimensională, integrală,
armonioasă, autonomă, demnă şi creativă.
Este necesar ca managementul educaţional să conştientizeze faptul, în toate sferele
activităţii sociale, că învăţământul şi educaţia nu sunt fenomene de consum, cum greşit au fost
uneori considerate, ci fenomene care realizează cel mai valoros şi eficient “produs” cu bătaie
lungă – omul pregătit să exercite o profesiune social-utilă.42
I.2.2. Principiile sistemului de învăţământ din România

În ceea ce priveşte principiile sistemului de învăţământ din România, acestea reprezintă
normele sau legităţile educaţionale generale, cu caracter organizatoric şi juridic, care asigură
orientarea, organizarea şi funcţionarea coerentă, democratică şi eficientă a ansamblului
instituţiilor şcolare de toate gradele, profilele şi formele din România.43
În conformitate cu prevederile “Declaraţiei universale a drepturilor omului”, ale
Constituţiei României (1922), ale Legii învăţământului (1995 şi modificările ulterioare) şi
avându-se în vedere realizările valoroase ale învăţământului pe plan mondial şi din ţara
40
41
Cătălin Bordeianu, Pedagogie şi politică educaţională la Gheorghe Asachi, Editura “Vasiliana `98”, Iaşi,
2009, p. 79.
42
43
Ioan Nicola, Dirigintele şi sintalitatea colectivului de elevi, Editura “Didactică şi Pedagogică”, Bucureşti,
1978, p. 33.
19
noastră, în condiţiile dezvoltării democratice, ale statului de drept şi ale economiei libere, s-au
stabilit şi se aplică următoarele principii, care stau la baza organizării şi funcţionării
sistemului de învăţământ:44
- dreptul la învăţătură, asigurat tuturor cetăţenilor României, fără nicio discriminare – în
condiţiile statului de drept, democratic, în România toţi cetăţenii patriei au drepturi şi şanse
egale la învăţătură, fără nicio discriminare de natură socială sau materială, de sex, rasă, etnie,
religie, politică etc., garantându-se dezvoltarea şi afirmarea personalităţii, dobândirea unei
culturi şi calificări profesionale, a unei educaţii diferentiate, în conformitate cu rezultatele în
pregătire şi aptitudinile fiecăruia.
Dreptul la învăţătură pentru toţi cetăţenii ţării necesită şi asigurarea dreptului la
învăţătură şi la integrarea socio-profesională şi a diferitelor categorii de handicapaţi –
neuropsihici, senzoriali, motorii etc. prin dezvoltarea corespunzătoare a învăţământului
special. De asemenea, potrivit legii, acest principiu presupune şi asigurarea dreptului şi
şanselor egale la învăţătură, pe toate treptele de învăţământ şi pentru anumiţi tineri din diferite
ţări ale lumii.
- învăţământ în principal de stat, dar şi învăţământ particular şi confesional – cea mai
mare parte a învăţământului de toate gradele, profilele şi formele din România este organizată
de către stat. Însă, cu avizul Consiliului Naţional de Evaluare şi Acreditare Academică –
CNEAA – aviz confirmat de Ministerul Educaţiei şi Cercetării şi aprobat de Guvern, în
România persoanele particulare, anumite organizaţii, asociaţii şi agenţii economici cu caracter
privat pot organiza învăţământ particular de toate gradele. Învăţământul particular reprezintă o
alternativă, atât competiţională, cât şi pentru cuprinderea în învăţământul liceal, profesional şi
universitar a unui număr mai mare de tineri. Concurenţa loială în învăţământ, ca în toate
domeniile vieţii sociale, reprezintă o condiţie a progresului acestuia, a pregătirii calitativ
superioare a tineretului studios.
- învăţământ de toate gradele în limba română; învăţământ şi în limba minorităţilor
naţionale şi într-o limbă de circulaţie internatională – în România, potrivit prevederilor
Constituţiei şi ale Legii învăţământului, învăţământul de toate gradele se desfăşoară în limba
română, ca limbă oficială de stat, obligatorie pentru toţi cetăţenii români, indiferent de
naţionalitate. În consens cu aceste prevederi, planurile de învăţământ cuprind un număr
necesar de ore care să asigure însuşirea temeinică a limbii române. Având la bază standarde
internationale privind drepturile persoanelor ce aparţin minorităţilor naţionale, în România,
potrivit legii, se asigură studiile şi instruirea şi în limbile minorităţilor naţionale. În
conformitate cu necesităţile pregătirii specialiştilor pentru exercitarea în bune condiţii a
44
20
relaţiilor externe de toate genurile, statul român organizează unităţi de învăţământ şi în limbi
de circulaţie internatională.
- învăţământ bazat pe libertatea conştiinţei – în învăţământul românesc se aplică
principiul libertăţii conştiinţei, a gândirii şi opiniilor, ca şi a dreptului la credinţă şi la o
anumită religie, care nu pot fi îngrădite sub nicio formă. Acest principiu presupune
manifestarea spiritului de toleranţă, de înţelegere şi respect reciproc, în aşa fel încât nimeni să
nu poată fi constrâns la o credinţă religioasă contrară convingerilor sale, putând convieţui
paşnic şi constructiv cetăţeni religioşi, atei şi agnostici.
- învăţământ general şi obligatoriu – În România, pentru a realiza o cultură generală
elevată şi temeinică, o orientare şcolară corespunzătoare, şanse relativ egale tinerilor pentru
intrarea în învăţământul liceal şi profesional, cât şi pentru integrarea în activitatea social-utilă,
legea asigură un învăţământ general şi obligatoriu de 10 ani, care cuprinde şcoala primară de
4 clase, gimnaziul de 4 clase şi 2 clase de liceu. Potrivit legii, părinţii şi tutorii legali sunt
obligaţi să asigure frecventarea de către copii a învăţământului obligatoriu de 10 ani.
- învăţământul de stat gratuit, cu taxă şi cu facilităţi diverse în toate gradele de
învăţământ – pentru a se realiza absolvirea învăţământului general şi obligatoriu de 10 ani, dar
şi frecventarea celorlalte trepte de învăţământ, statul asigură gratuitatea acestora, nepercepând
taxe şcolare, ci suportând de la buget cheltuielile de şcolarizare. Statul asigură diverse
facilitate pentru toate gradele de invăţământ, prin subvenţii de la buget, ca şi pentru
construcţii şcolare, pentru dotarea tehnico-materială şi pentru pregătirea şi plata personalului
didactic, pentru burse acordate elevilor şi studenţilor merituoşi şi cu dificultăţi material, orfani
şi urmaşi ai celor căzuţi în Revoluţia din decembrie 1989 etc. În învăţământul de stat s-au
introdus taxe pentru un anumit număr de studenţi. Aşadar şi în învăţământul de stat studenţii
admişi peste numărul planificat de locuri subvenţionate, plătesc taxe ca şi în învăţământul
particular, care se organizează şi funcţionează din resurse financiare proprii.
- învăţământ unitar – în România, pentru a asigura şanse egale de pregătire şi
competenţă, toate instituţiile de învăţământ de acelaşi grad, profil şi formă sunt organizate şi
funcţionează după o concepţie educaţională unitară.
- învăţământ accesibil, deschis pentru toate gradele de învăţământ – ca urmare a unui
învăţământ democratic, a dreptului şi a şanselor egale de învăţătură, în România, oricărui
tânăr, fără nicio discriminare, care obţine rezultate corespunzătoare la învăţătură şi
promovează un grad de învăţământ, i se oferă posibilitatea de a trece într-un grad de
învăţământ superior celui absolvit, de la învăţământul primar, până la cel superior, deci şi la
doctorat. Tinerii supradotaţi, care înaintează în şcolaritate, prin ritm propriu la învăţătură, pot
promova doi ani de studii într-un an şcolar.
21
- autonomia universitară – învăţământul superior dispune de autonomia universitară.
Aceasta înseamnă dreptul comunităţii universitare de a se conduce, de a-şi exercita drepturile
academice fără ingerinţe ideologice, politice sau religioase, de a-şi asuma competenţe şi
obligaţii legale.
- învăţământ apolitic – sistemul de învăţământ ţine seama de politica educaţională a
statului nostru democratic. În învăţământ, însă, nu se confruntă ideologiile şi partidele
politice.45
“Politica în învăţământ este “arta” care ne împiedică să mai facem ceea ce gândim
corect şi obiectiv.”46
- educaţie permanentă – derivă din necesitatea continuării instruirii şi autoinstruirii şi
după absolvirea şcolii şi facultăţii, în tot timpul vieţii active, a vieţii în general. Aceasta
înseamnă a ţine pasul cu noul.47
I.2.3. Profesorul – factor al educaţiei morale în învăţământul

românesc. Personalitatea profesorului
Conceptul de profesor îi cuprinde, în sfera sa, pe toţi specialiştii învestiţi ca educatori în
învăţământul de toate gradele. El include toate funcţiile de : învăţător, institutor, dascăl, cadru
didactic, magistru, educator, profesor de liceu sau universitar, care alcătuiesc detaşamentul
corpului (personalului) didactic, componentă remarcabilă a intelectualităţii.48
Profesorii desfăşoară, în general, o activitate intelectuală, spirituală. De aceea, profesorii
fac parte din categoria socială a intelectualităţii, specialişti ce lucrează cu mintea,
reprezentând un detaşament socio-uman important şi valoros.
Profesorul îndeplineşte o profesiune de o deosebită importanţă, aceea care asigură
formarea şi pregătirea personalităţii tinerelor generaţii şi pregătirea lor profesională în cadrul
instituţiilor de învăţământ, strâns legate de viaţă, de activitatea socio-profesională, morală şi
cetăţenească. Prin aceasta profesorul contribuie la realizarea celui mai important “produs” al
societăţii, omul pregătit pentru studii, omul calificat, care se integrează în activitatea social-
utilă, aducându-şi aportul la producerea bunurilor materiale şi spirituale, la progresul continuu
al societăţii. Profesorul este principalul factor al educării şi pregătirii tinerilor.
Pentru îndeplinirea la un înalt nivel de performanţă şi eficienţă a activităţii sale
complexe, profesorul trebuie să-şi formeze şi să manifeste o gamă variată de calităţi
45
46
Silvia Marinescu, Rodica Dinescu, op. cit., p. 55. Paul Valéry (1871-1945), poet şi eseist francez
47
48
Ioan Lobiuc, Teoria limbii române pentru practica examenelor, Editura “Spiru Haret”, Iaşi, 1996, p. 171.
22
(competenţe) ale personalităţii sale, care să-l definească ca specialist, om de ştiinţă, om de
cultură, pedagog, cetăţean şi manager.
Printre calităţile principale ale personalităţii profesorului menţionăm:
- pregătirea de specialitate temeinică;
- capacitate de creaţie ştiinţifică (om de ştiinţă);
- orizont cultural larg (om de cultură);
- pregătire, competenţă, tact şi măiestrie psihopedagogice;
- preocupare şi capacitate de perfecţionare profesională şi psihopedagogică continuă;
- profil moral-cetăţenesc demn (om de înalt profil moral).49
Profesorul nu este numai un instructor profesional. El este modelator uman, etic şi
cetăţenesc al tinerilor. Munca de educator implică, în mod obiectiv, calităţi morale, o
conştiinţă şi o conduită morală demne, civilizate. Profesorul trebuie să cunoască principiile şi
regulile morale corespunzătoare statului de drept şi democratic, ale societăţii civile libere şi să
formeze deprinderi de comportare, în concordanţă cu teoria morală corespunzătoare societăţii
în care trăieşte.
Modelul etic (moral-cetăţenesc) demn al profesorului constituie chezăşia educării
moral-cetăţeneşti demne şi civilitate a tinerilor. El este o sursă şi o forţă de influenţare etico-
cetăţenească a elevilor – mai ales. De aceea, autocontrolul asupra atitudinilor şi modului de
comportare în orice situaţie – în familie, pe stradă, în mijloacele de transport, la şcoală etc.
trebuie să însoţească în permanent viaţa profesorului. Desigur, profesorul va căuta să fie
model etico-cetăţenesc pentru elevi (studenţi), dinamizând spiritul critic, spiritul de
independenţă şi creativitate la elevi, pentru ca treptat atitudinile şi comportamentul lor să
capete amprenta personală, să devină propriul lor modelator etico-cetăţenesc, în care
autoeducaţia moral-civică să capete o pondere tot mai mare.
Profesorul trebuie să fie un model spiritual şi moral-cetăţenesc pentru comunitatea
socială în care trăieşte. Atitudinile şi deprinderile etice ale profesorului vor spori competenţa
şi eficienţa măiestriei şi tactului psihopedagogice, vor determina creşterea prestigiului său
educativ în şcoală şi în afara ei.
În orice ocazie, profesorul trebuie să aibă faţă de sine şi faţă de alţii o atitudine, o
poziţie şi un comportament demne, civilizate. Aceasta necesită ca aspectul său exterior în
privinţa îmbrăcămintei, încălţămintei, părului etc. să fie frumos, elegant şi îngrijit, în pas cu
moda, fără însă a fi extravagant, ieşit din comun. Să facă din profesor, ca educator, un model
orientativ elevat, demn şi civilizat de ţinută.
49
23
Procesul de învăţământ fiind un proces bilateral, presupune în mod obiectiv şi necesar
stabilirea şi manifestarea de relaţii umane şi educaţionale eficiente între profesori şi elevi
(studenţi, cursanţi).50
Munca şi personalitatea educativă a profesorului pot lăsa urme frumoase în mintea şi
comportarea tinerilor, oferindu-le prilejul de a-şi aminti cu placer, respect şi chiar cu veneraţie
de foştii dascăli, cu care pot menţine anumite legături spirituale pentru toată viaţa. Este plăcut
să auzi spunându-se: “A fost elevul (studentul) meu, m-am mândrit şi mă mândresc cu el”. De
asemenea, este tot atât de plăcut şi de dorit să auzi: “A fost profesorul meu. Am avut ce învăţa
de la el. El mi-a deschis orizontul, spiritul de initiative, încredere şi dragoste pentru profesie
etc. Îi sunt recunoscător etc.”51
I.2.4. Familia – factor al educaţiei morale a copilului preşcolar şi

şcolar din cadrul învăţământului românesc
Pe lângă şcoală, familia este un alt factor principal care se preocupă de educaţia omului.
Influenţa pe care o exercită familia asupra copiilor este multilaterală şi deosebit de adâncă. O
mare parte dintre cunoştinţele despre natură şi societate, deprinderile igienice şi obişnuinţele
de comportare morală, elevul le datorează educaţiei primate în familie. Adesea urmele acestei
educaţii rămân pentru întreaga viaţă.52
Intensitatea influenţelor educaţiei din familie se explică prin plasticitatea deosebită a
scoarţei cerebrale la copiii mici, care permite imprimarea adâncă şi păstrarea îndelungată a
acestor influenţe, prin durata experienţei din familie, copilul găsindu-se în cea mai mare parte
din timp sub înrâurirea familiei, cel puţin până la terminarea gimnaziului, şi prin atmosfera
familială de dragoste, încredere şi încurajare, pe care copilul o găseşte aici, care formează un
climat de linişte şi certitudine pentru viaţa lui, pe care n-o poate înlocui sau crea o altă
instituţie socială.53
Familia este o celulă a vieţii sociale. Familia este şi natură şi societate.
Progresul ştiinţific şi tehnic fac ca în familia modernă să se producă unele mutaţii, care
au o strânsă legătură cu posibilităţile ei educative.
Familia cu trei generaţii a fost înlocuită treptat de familia cu două generaţii. În locul
familiilor care cuprindeau pe bunici, părinţi şi copii, astăzi tot mai multe familii sunt alcătuite
numai din părinţi şi copii. Bunicii participă mai puţin la procesul educativ.
50
51
Ion-Ovidiu Pânişoară, Profesorul de succes, 59 de principii de pedagogie practică, Editura “Polirom”, Iaşi,
2009, p. 193.
52
53
Hans Diehl, Aileen Ludington, Tablete de stil de viaţă, Ediţia a 8-a, Casa de Editură “Viaţă şi Sănătate”,
Bucureşti, 2010, p. 115.
24
Locul de muncă al părinţilor este în afara familiei. Părinţii sunt plecaţi de la domiciliul
lor o mare parte din zi. Acest fenomen influenţează structura şi funcţiile familiei şi creează un
nou context pentru educaţia copiilor. Cresc astfel posibilităţile de folosire a mijloacelor
modern audio-video, contactul cu tehnica, se schimbă mentalitatea familiei, se formează
aşadar un nou mod de viaţă.
Viaţa socială modernă creează condiţii pentru copii de a ieşi din sânul familiei mai de
timpuriu. Acest fapt poate duce uneori la crearea unor raporturi de prietenie reală între părinţi
şi copii, în locul tutelei pe care o exercită de obicei părinţii asupra copiilor care depend
economic de ei. Alteori însă această emancipare timpurie a copiilor duce la conflicte între ei şi
părinţi, la desprinderea lor totală de familie.54
Familia a avut şi are încă un rol imens în educaţia morală a copiilor. În familie se
formează, încă înainte de intrarea copilului în şcoală, cele mai de seamă deprinderi de
comportare morală: respectul faţă de părinţi şi faţă de alţi oameni, politeţea, cinstea,
sinceritatea, decenţa în vorbire şi în atitudini, ordinea în păstrarea lucrurilor, cumpătarea, grija
faţă de lucrurile încredinţate etc. Exemplul personal al părinţilor şi îndrumarea permanent a
comportării copilului sunt principalele mijloace care ajută la realizarea acestor sarcini.
În familie copiii îşi formează şi noţiuni morale şi sentimente morale. Părinţii îi învaţă pe
copii să aprecieze comportarea semenilor şi pe a lor proprie, le spun ce e bine şi ce e rău, ce e
drept şi ce e nedrept, ce e frumos şi ce e urât în comportare. Aceste noţiuni, deşi au o bază
intuitive îngustă, îl ajută totuşi pe copil să se orienteze în evaluarea comportării celor din jur şi
a sa proprie.
Toate aspectele de seamă ale moralei sunt conturate în familie.
Bazele unei comportări civilizate se formează, aşadar, în familie, încă înainte de intrarea
copilului în şcoală. După ce copilul a devenit şcolar, familia are sarcina de a veghea ca
regulile de purtare date de şcoală să fie respectate cu stricteţe şi în timpul în care copilul se
găseşte acasă.55
Creşterea şi educarea copiilor reprezintă aşadar îndatoriri şi responsabilităţi deosebit de
importante ale familiei, oricare ar fi dificultăţile economice sau de altă natură. Mediul
educogen familial are influenţe deosebit de puternice asupra formării personalităţii copilului,
a comportamentului lui, care îşi menţin forţa educativă uneori toată viaţa. De aceea poporul
nostru acordă o importanţă deosebită educaţiei “celor 7 ani de-acasă”.
Funcţia socio-educativă a familiei nu încetează toată viaţa, căci şi atunci când au ajuns
adulţi şi şi-au întemeiat o familie, părinţii îi consideră tot copiii lor şi pot, oricând, să-i ajute.
54
55
25
După intrarea copiilor la grădiniţă sau la şcoală, funcţia educativă a familiei nu
încetează, ci ea continuă să aibă aceeaşi importanţă, realizându-se, însă, într-o ipostază nouă,
de interacţiune a familiei cu instituţiile de învăţământ.56
I.2.5. Colaborarea şcolii cu familia în vederea realizării educaţiei

morale a elevului
Şcoala este instituţia creată anume de societate pentru formarea generaţiilor tinere. Prin
baza materială de care dispune, prin mediul educativ pe care-l creează, prin modul cum este
condusă şi administrată, dar mai ales prin influenţa cadrelor didactice, şcoala contribuie în cea
mai mare măsură la dezvoltarea multilaterală a omului, la pregătirea lui pentru viaţă şi
producţie. Dispunând de personal calificat în munca educativă, şcoala are obligaţia de a
îndruma şi ajuta familia ca acţiunile acestora să fie convergente.
Şcoala şi familia urmăresc acelaşi scop educativ, formarea copiilor spre a deveni
oameni multilateral dezvoltaţi, cetăţeni utili patriei. În cadrul acestei colaborări, rolul
conducător îl are, aşa cum am mai precizat, şcoala.
Şcoala este interesată să colaboreze cu familia, să-şi facă din ea un aliat, pentru ca
acţiunea sa educativă să fie mai profundă şi de durată.
Colaborarea şcolii cu familia este necesară şi în vederea unei informări reciproce cu
privire la dezvoltarea copilului, la comportarea lui, pentru cunoaşterea lui multilaterală.
Colaborarea dintre şcoală şi familie se poate realiza sub mai multe forme:
-Vizitarea familiei de către cadrele didactice – vizita la domiciliul elevilor poate da
rezultate bune pentru realizarea obiectivelor commune urmărite de către şcoală şi familie.
Cadrele didactice au prilejul să antreneze şi pe părinţi în munca educativă, îi pot îndruma şi
pot obţine de la ei informaţii utile în legătură cu particularităţile individuale ale elevului. În
general, părinţii sunt mai receptivi la sfaturile care li se dau când învăţătorul sau dirigintele se
găseşte la ei acasă, decât atunci când sunt chemaţi la şcoală.
Înainte de a vizita familia unui elev, cadrul didactic trebuie să se pregătească în acest
sens.
În convorbirea pe care o va purta cu părinţii, profesorul (învăţătorul) trebuie să
dovedească mult tact. Să aibă atitudinea unui prieten, nu a unui şef care dă ordine.
Profesorul (învăţătorul) va informa pe părinţi despre aspectele pozitive şi negative din
activitatea elevului la şcoală. De asemenea părinţii vor fi informaţi despre posibilităţile de
dezvoltare pe care le are copilul, despre aptitudinile şi interesele pe care le manifestă şi
eventual despre şcolile indicate şi contraindicate. În toate aceste cazuri, vor fi discutate cu
56
26
familia şi măsurile pe care trebuie să le ia şcoala şi cele pe care trebuie să le ia familia spre a
ajuta pe elev să se corecteze, să se dezvolte.
- Vizitarea şcolii de către părinţi – iniţiativa acestor vizite o pot avea fie părinţii, fie
cadrele didactice. Spre a ajuta eficient pe copii, părinţii trebuie să ţină legătura cu şcoala, spre
a se informa despre rezultatele muncii şi despre comportarea lor la şcoală. Asemenea vizite
ale părinţilor la şcoală sunt utile şi când copilul aduce informaţii bune despre munca sa, dar
ele devin necesare când părinţii observă unele deplasări în activitatea acestuia. Măsurile de
îndreptare luate la timp, când carenţele sunt mici, dau rezultate bune.
Alteori vizitarea şcolii de către părinţi poate fi initiate de cadrele didactice. În mod
obişnuit o asemenea invitaţie a părinţilor la şcoală este un semnal de alarmă pentru aceştia şi
nu este acceptată cu placere. Şi nici nu trebuie să se abuzeze de ea, să nu fie chemaţi părinţii
pentru orice abatere a copilului, pe care şcoala o poate îndrepta prin propriile ei mijloace de
influenţare.57
Pe lângă aceste două tipuri de vizită ce poate avea loc între familie şi şcoală, printre
acţiunile pedagogice ale şcolii, în rândul părinţilor, se mai pot menţiona:
- consultaţii pentru părinţi;
- lectoratele cu părinţii, susţinute de specialişti de valoare pe o tematică diversă ce
priveşte creşterea şi educarea copiilor, educaţia sexuală, comportarea civilizată etc.;
- adunările pe diverse teme şi discuţiile cu părinţii în comitetul de părinţi pe şcoală etc.
În condiţiile actuale, în care unii părinţi muncesc în străinătate, este necesar ca factorii
educativi, cu sprijinul organelor locale să asigure consilierea psihosocio-pedagogică a copiilor
şi în situaţii deosebite şi sprijin material-financiar pentru copii. Această “intervenţie oficială”
va preveni afectarea stării de sănătate şi comportamentului nedorit al copiilor, precum şi
prevenirea abandonului şcolar.58
I.2.6. Conţinutul educaţiei morale – factor al formării profilului etic

Conţinutul educaţiei morale îl reprezintă sistemul de valori, principii, trăsături şi
semnificaţii, convingeri, sentimente, deprinderi şi obişnuinţe etice de natură umanistă,
patriotică, de muncă, disciplină etc., care se constituie ca factor ce formează conştiinţa şi
conduita etică, profilul moral al personalităţii.
Conţinutul educaţiei morale dezvoltă interrelaţii active cu societatea, cu caracteristicile
şi exigenţele ei privind formarea profilului etic al personalităţii.
Conştiinţa şi conduita etică, profilul etic al personalităţii, integrează toate componentele
conţinutului educaţiei morale.
57
58
27
În şcoala de toate gradele, ca de altfel în întreaga viaţă socială, disciplina conştientă are
indisolubile legături cu democraţia şi libertatea. În acest context, democraţia şi libertatea nu
presupun, în nicio situaţie, indisciplină, încălcarea regulilor şcolare şi de convieţuire socială,
absenţă de la ore, dezinteres faţă de învăţătură, comportare necivilizată în familie, în şcoală
sau societate. Din contra, dacă sunt înţelese, ele presupun respectarea regulilor şcolare şi de
convieţuire socială, prezenţă la orele didactice, interes şi eforturi faţă de învăţătură şi
comportare civilizată, demnă în şcoală, familie şi în societate.59
“O şcoală fără disciplină este ca o moară fără apă”60, adică nu poate funcţiona, nu-şi
poate îndeplini misiunea.
I.3. Educabilitatea. Factorii devenirii personalităţii

Prin termenul educabilitate se desemnează potenţialul de formare umană sub influenţa
factorilor de mediu sau educational.61
Educabilitatea este un fenomen specific uman care desemnează posibilitatea individului
de a fi receptiv la influenţele modelatoare şi la acţiunile educaţiei. Este un fenomen specific
uman şi se corelează cu o poziţie optimistă în ceea ce priveşte modelarea şi dezvoltarea
personalităţii umane, formarea omului şi puterea educaţiei.62
Din punct de vedere pedagogic, educabilitatea este abordată ca ansamblu al strategiilor,
modelelor şi posibilităţii de a influenţa în mod pozitiv, favorabil, cu mijloace educative
adecvate, formarea personalităţii fiecărui individ.63
Educabilitatea, sub raport teoretic, reprezintă o teorie, o concepţie sau o categorie
pedagogică fundamental care exprimă puterea sau ponderea educaţiei în dezvoltarea
personalităţii.
Educabilitatea, sub raport functional-evolutiv, reprezintă capacitatea (particularitatea
sau calitatea) specifică psihicului uman de a se modela structural şi informational sub
influenţa agenţilor sociali şi educaţionali.
Educabilitatea priveşte omul ca fiinţă educabilă, fapt finalizat în ceea ce denumim
“homo educandus” (omul care se educă, care este educabil). Ea reprezintă concepţia, legitatea
şi fenomenul care dinamizează posibilităţile de devenire, de formare şi dezvoltare a omului ca
personalitate şi profesionalitate.
59
Ibidem, p. 327.
60
Silvia Marinescu, Rodica Dinescu, op. cit., p. 157. John Amos Comenius-Komensky (1592-1670). A fost
profesor, educator, filosof şi scriitor (www.wikipedia.org).
61
62
Muşata Bocoş, Dana Jucan, op. cit., p. 15.
63
28
Educabilitatea fundamentează teoretic şi aplicativ pedagogia ca ştiinţă a educaţiei, care
asigură eficienţa socială a educaţiei învăţământului. Educabilitatea constituie o concepţie
optimistă pentru dezvoltarea educaţiei şi învăţământului.
De reţinut caracterul optimist al concepţiei educabilităţii, Acela că ea poate avea o
anumită forţă de modelare a psihicului la orice vârstă, aceasta fiind determinată de calitatea
agenţilor socioculturali şi educaţionali.64
I.3.1. Interacţiunea factorilor devenirii personalităţii

Personalitatea reprezintă un ansamblu unitar, integral şi dinamic de însuşiri, procese şi
structuri psihofiziologice şi psihosociale, care diferenţiază modul de conduită al unui om în
raport cu alţii, asigurându-i o adaptare originală la mediu, strâns legată de o activitate
conştientă, creativă, eficientă şi responsabilă.
Pe lângă ereditate şi mediu, educaţia este cel de-al treilea factor al dezvoltării
personalităţii. Datorită calităţilor, funcţiilor şi caracteristicilor ei, printre care subliniem
caracterul organizat, conştient, intenţionat, cu un conţinut selectat şi îndrumat de specialişti
anume formaţi şi selectaţi pentru instructive şi educaţie, educaţia, fără a diminua cu nimic
rolul celor doi factori cu care se intercondiţionează, are un rol îndrumător în interacţiunea
factorilor dezvoltării personalităţii.65
În ceea ce priveşte relaţia ereditate-educaţie, deficienţele ereditare implică limitări ale
educaţiei, cu cerinţe educative speciale, iar potenţialităţile ereditare supramedii implică
asistenţă educaţională specială. Ereditatea este stimulată printr-o educaţie adecvată.
Influenţele mediului şi educaţia, pe fond ereditar sunt fundamentale. Un mediu
inadecvat şi o educaţie improprie cresc riscul retardării individului, iar suprainfluenţarea
socioeducaţională poate duce la dereglări fizice şi psihice.66
Ceea ce trebuie să reţină toţi educatorii este faptul că educaţia interacţionează
permanent cu ereditatea şi mediul elevului.
I.3.2. Educaţia morală

I.3.2.1 Delimitări conceptuale
Educaţia morală este acea dimensiune a educaţiei prin care se urmăreşte formarea şi
dezvoltarea conştiinţei şi conduitei morale a personalităţii umane. Paradigma contemporană a
64
65
66
29
educaţiei morale îmbină cunoaşterea (morală) cu acţiunea (morală) în procesul formării
profilului moral al personalităţii.
Moralizarea fiinţei este una dintre sarcinile educaţiei dintotdeauna.
Educaţia morală reprezintă dimensiunea “cea mai profundă şi mai extinsă a activităţii de
formare-dezvoltare a personalităţii, proiectată şi realizată pe baza valorilor etice”. Se poate
afirma că o persoană este educată din punct de vedere moral atunci când realizează o trecere
de la stadiul heteronomiei morale (urmărirea regulilor) la stadiul autonomiei morale
(autoimpunerea unor reguli şi valori interioare).
Dimensiunea morală a personalităţii a fost subestimată în şcoala românească, accentul
căzând pe cea intelectuală. Au fost stabilite căi de reabilitare a educaţiei morale în societate şi
în şcoală:
- efortul personal conştient de autoperfecţionare morală; rolul autoeducaţiei;
- sporirea răspunderii şcolii în educaţie morală;
- aportul altor factori educaţionali la realizarea educaţiei morale (rolul familiei, al altor
instituţii cu rol educativ);
- o nouă tabelă de valori.
În perspectivă pedagogică, educaţia morală vizează formarea-dezvoltarea conştiinţei
morale, a profilului moral al personalităţii umane, proiectat şi realizat la nivel teoretic şi
practic.
Ideea de complexitate a educaţiei morale rezultă din structura fenomenului moral,
alcătuit din componente obiective şi subiective, precum:
- trebuinţele şi relaţiile morale individuale sau de grup;
- moravurile şi deprinderile morale;
- aspiraţiile;
- voinţa şi caracterul moral.67
I.3.2.2 Dezideratele educaţiei morale
Formarea conştiinţei morale şi formarea conduitei morale reprezintă finalităţile generale
ale educaţiei morale. Sunt identificate trei categorii de finalităţi:
- obiectivul general al educaţiei morale – formarea-dezvoltarea conştiinţei morale;
- obiectivele specific educaţiei morale – formarea-dezvoltarea conştiinţei morale
teoretice şi formarea-dezvoltarea conştiinţei morale practice;
- obiectivele concrete ale educaţiei morale – realizabile prin operaţionalizarea
obiectivelor specifice.
67
30
Cele două laturi ale educaţiei morale – conştiinţa morală şi conduita morală – se
intercondiţionează şi se intersectează reciproc, formarea uneia realizându-se dependent de
cealaltă. Elementele conştiinţei morale orientează şi stimulează conduit morală, iar aceasta
valorifică asemenea elemente, integrându-le în deprinderi, obişnuinţe şi trăsături de voinţă şi
caracter.
Deziderat unic al educaţiei morale este compertamentul moral68, care reprezintă un
ansamblu de manifestări psihice cu conţinut normativ-axiologic.
Caracteristici ale comportamentului moral:
- spontaneitate afectivă;
- sinceritate;
- reciprocitate.
I.3.2.3 Autoeducaţia morală
Trecerea de la educaţie la autoeducaţie reprezintă împlinirea în sine a omului ca acţiune
de dezvoltare a potenţialului creativ uman şi a capacităţii omului pentru autodepăşire pe
seama unor repere axiologice:
- un scop sau sens al vieţii: să fii tu însuţi, creându-ţi un univers de valori;
- un plan al realizării şi recreării de sine;
- un model de personalitate dintr-o multiplicare a acestora;
- o manieră statornică de realizare, prin muncă şi competenţă.
Există mai multe componente ale acestui proces:
- autoînvăţarea valorilor culturii în general, a valorilor mari în special;
- legăturile cu semenii;
- autoperfecţionarea profesională;
- automodelarea motrică a comportamentului ş.a.
Sunt componente intrinseci fireşti ale existenţei umane şi ale autoeducaţiei care definesc
o linie a dezvoltării personalităţii: să înveţi să trăieşti în armonia valorilor şi în solidaritatea
acestora.69
Autoeducaţia este o activitate conştientă, sistematică şi orientată spre atingerea unui
scop pe care şi-l stabileşte fiecare şi care pretinde un efort personal.
I.3.2.4 Caracteristicile autoeducaţiei morale:
- are scop propriu;
- are caracter conştient şi organizat al acţiunilor;
- se bazează pe cunoaştere şi autoangajare;
68
69
Ibidem, p. 170.
31
- necesită efort orientat spre perfecţionarea propriei personalităţi.70
Semnificaţiile autoeducaţiei morale:
- autoeducaţia este concepută ca un continuum existential, a cărei durată se confundă cu
însăşi durata vieţii şi care nu trebuie limitată la timp (vârsta şcolară) şi închisă în spaţiu
(clădiri şcolare);
- este un scut şi un sprijin care întăreşte încrederea în viitor şi în progres;
- are un caracter anticipativ, bazându-se pe obişnuinţa de a învăţa şi pe ideea că, într-o
societate democratică, fiecare învaţă de la fiecare;
- individul devine mai responsabil faţă de sine însuşi şi faţă de ideile sau realizările
celorlalţi;
- autoeducaţia este una dintre căile prin care se realizează educaţia permanentă;
- autoeducaţia se concepe ca un proces al fiinţei care învaţă să se exprime, să comunice,
să pună întrebări şi să devină tot mai mult ea însăşi.
Autoeducaţia apare ca un corolar al educaţiei, ca nivelul cel mai înalt pe care trebuie să-
l cucerească fiecare în desăvârşirea sa.
I.3.2.5 Virtuţile autoeducaţiei:
- autoeducaţia presupune o serie de calităţi şi însuşiri din partea celui care-şi propune un
proiect de autoformare: decizie, perseverenţă, fermitate, aspiraţii, năzuinţe, ambiţie, prezenţa
unui ideal mobilizator, a unui model pozitiv;
- modelul ales devine un stimulent, un factor dinamizator, care exercită asupra noastră o
atracţie deosebită şi duce deseori la perfecţionări neaşteptate;
- autoeducaţia stă la dispoziţia tuturor, în mod egal. Ea poate face servicii deosebite mai
ales celor care nu au putut beneficia, din motive felurite, de toate avantajele şcolarităţii, aşa
încât autoeducaţia devine pârghie a progresului social;
- autoeducaţia este o calitate a omului modern şi pentru că ea exprimă o tendinţă a
prezentului şi o cerinţă a viitorului, vizează afirmarea fiecărei persoane conştiente;
- nu trebuie trecută cu vederea motivaţia ca suport al autoeducaţiei precum şi
responsabilitatea individuală (dorinţa, mândria, ambiţia, dragostea etc.).
70
http://www.aiarad.ro/pdf/proiecte/pedagogie.pdf
32
CAPITOLUL II. Rolul educaţiei morale în învăţământul
românesc
Educaţia morală este o componentă a educaţiei în legătură cu care se poartă unele

discuţii controversate. Se stabilesc numeroase interferenţe între fenomenul moral şi
fenomenul civic al vieţii sociale. Asocierea comportamentului moral cu cel civic nu este
întâmplătoare. Este evident că cele două componente se asociază, se sprijină şi se
condiţionează reciproc, deoarece nu poţi avea un comportament moral fără să respecţi
legităţile, tradiţiile şi valorile unei societăţi, după cum nu poţi avea un comportament civic
dacă nu te conformezi valorilor, normelor, regulilor morale care guvernează viaţa comunităţii
în care trăieşti.
Moralitatea şi civismul apar ca dimensiuni fundamentale ale unei personalităţi
armonioase, autentice şi integrale.71
II.1. Conţinutul şi metodologia educaţiei morale în învăţământul

românesc
Conţinutul educaţiei morale corespunde obiectivelor specifice angajate în activitatea de
formare-dezvoltare a conştiinţei morale a personalităţii care pot fi operaţionalizate în funcţie
de condiţiile mediului pedagogic de referinţă şi de particularităţile de vârstă şi individuale ale
celui care se educă.
Acest conţinut reflectă două coordonate definitorii:
- educaţia moral-civică (raportarea omului la societate);
- educaţia moral-individuală (raportarea omului la sine).
Avand în vedere faptul că educaţia moral-civică este cea care face obiectul prezentei
lucrări, vom vorbi în continuare despre aceasta.
Educaţia moral-civică are un conţinut preponderent social, exprimându-se la nivel de:
- educaţie politică (educaţie patriotică, educaţie democratică, educaţie umanistă);
- educaţie economică (educaţia prin şi pentru muncă);
- educaţie juridică (educaţia prin şi pentru colectivitate, educaţia pentru cunoaşterea şi
respectarea legislaţiei în diferite domenii ale vieţii sociale, educaţia comunitară, educaţia
familială,educaţia rutieră etc.).72
Conţinutul educaţiei morale îl reprezintă sistemul de valori, principii, trăsături şi
semnificaţii, convingeri, sentimente, deprinderi şi obişnuinţe etice de natură umanistă,
71
www.slideshare.net/dorinabudurin7/46192899-educatiamorala
72
33
patriotică, de muncă, disciplină etc., care se constituie ca factor ce formează conştiinţa şi
conduit etică, profilul moral al personalităţii.
Conţinutul educaţiei morale dezvoltă interrelaţii active cu societatea, cu caracteristicile
şi exigenţele ei privind formarea profilului etic al personalităţii.
Conţinutul educaţiei morale cunoaşte anumite componente specifice, în interacţiune,
printre care:
- educaţia umanistă;
- educaţia patriotică;
- educaţia muncii;
- educaţia disciplinei conştiente.73
II.1.1. Educaţia umanistă

În învăţământul românesc îi este insuflat elevului conţinutul educaţiei umaniste, care se
caracterizează printr-o gamă variată de trăsături şi semnificaţii, astfel:
- încredere deosebită în om, în valorile şi capacităţile sale;
- respect, dragoste şi grijă faţă de om;
- respect şi grijă faţă de cei suferinzi, handicapaţi, în vârstă sau aflaţi în nevoi;
- cinste, sinceritate, politeţe, comportare civilizată etc. în relaţiile interumane, cu
evitarea oricăror forme de jignire fizică sau morală;
- atitudine demnă, activă şi conştientă faţă de muncă (învăţătură), ca instrument
productiv, creat şi subordonat omului, în folosul lui şi al societăţii;
- respectarea drepturilor omului;
- respectarea opiniilor, părerilor, ideilor exprimate de oameni;
- raporturi rationale, echilibrate între individ şi grup, între interesele individuale şi cele
publice (generale);
- toleranţă, respect şi convieţuire demnă, civilizată şi constructivă între români şi
persoanele ce aparţin minorităţilor naţionale, respectându-se reciproc cultura, limba, tradiţiile
etc.;
- lupta pentru democraţie şi pentru respectarea ei în toate împrejurările vieţii individuale
şi sociale;
- respect, dragoste şi convieţuire demnă, civilizată, între oamenii de toate vârstele –
tineri sau bătrâni; respect, înţelegere şi cooperare între generaţii, cu evitarea neînţelegerilor şi
tensiunilor între generaţia tânără şi cea vârstnică, avându-se în vedere că generaţia vârstnică,
printre care şi pensionarii, reprezintă pe cei care prin muncă au produs bunuri material şi
73
34
spirituale, au o experienţă valoroasă şi o anumită înţelepciune, de care beneficiază generaţia
tânără, iar generaţia tânără reprezintă forţa, entuziasmul, potenţialul creativ şi viitorul
societăţii;
- lupta împotriva oricăror forme de dezumanizare, alienare, nedreptate, favoritism,
egoism, subiectivism, acte inumane (distrugeri, crime, violuri, trafic de droguri etc.), cu
aplicarea însă a constrângerilor pentru cei ce încalcă principiile umanismului şi a pedepselor
pentru cei vinovaţi, potrivit prevederilor legale; în acest context, este absolut necesară lupta
împotriva dezumanizării, a degenerării relaţiilor umane, sub impulsul egoismului sălbatic,
pentru a nu se aplica niciodată exprimarea poetului comic latin Plautus (250-184 î.Hr.) –
“homo homini lupus” (omul este lup pentru om);
- aprecierea corectă şi obiectivă a muncii şi rezultatelor ei, însoţită de recompense
material, financiare (salarii, pensii, ajutoare etc. corespunzătoare) şi morale, care să ofere
placere, satisfacţii şi un nivel de trai normal şi altele.
Educaţia umanistă poate fi realizată prin contribuţia conţinuturilor şi activităţilor tuturor
disciplinelor de învăţământ, ale activităţilor didactice şi extradidactice, ca şi ale celor
extraşcolare, îndeosebi cu caracter social, cum ar fi ajutorarea celor suferinzi, a
handicapaţilor, a bătrânilor, a celor aflaţi în nevoi, a celor vitregiţi de calamităţi (incendii,
cutremure, inundaţii etc.).
Educaţia umanistă îl face pe om mai bun, mai frumos, mai iubitor de oameni, mai
civilizat în comportare, mai săritor la înlăturarea necazurilor semenilor, mai devotat muncii,
ţării şi poporului său.74
II.1.2. Educaţia patriotică

Patriotismul reprezintă una dintre trăsăturile fundamentale ale personalităţii fiecărui om.
Formarea ei începe la o vârstă fragedă şi se îmbogăţeşte cu noi dimensiuni pe tot parcursul
existenţei umane, ca urmare a dinamicii relaţionale dintre individ şi patria sa.
Propriu patriotismului sunt ataşamentul faţă de pământul natal, identificarea deplină cu
poporul din care faci parte, aprecierea şi respectarea tradiţiilor acumulate de-a lungul istoriei,
a limbii şi culturii, lupta şi spiritul de sacrificiu pentru apărarea independenţei şi libertăţii
patriei, încrederea în viitorul şi prosperitatea ei, cultul eroilor care s-au jertfit pentru binele
patriei etc.
Obiectivul fundamental al educaţiei patriotice este interiorizarea conţinutului şi notelor
definitorii ale patriotismului, transformarea lor în mobiluri interne şi manifestări
comportamentale ale elevului în relaţiile sale cu mediul geografic, economic şi spiritual al
74
35
patriei sale. Realizarea acestui obiectiv vizează atât formarea conştiinţei cât şi a conduitei
patriotice. Astfel, pe tot parcursul şcolarităţii elevii sunt familiarizaţi cu frumuseţile şi
bogăţiile patriei noastre, cu trecutul său istoric, cu jertfele care s-au adus pentru apărarea
suveranităţii şi integrităţii teritoriale, cu tezaurul cultural şi artistic al poporului, li se cultivă
respectful pentru valorile materiale şi spiritual ale celorlalte popoare şi naţiuni. Pentru ca
aceste informaţii să se transforme în convingeri, sunt necesare situaţii în care elevii să fie
subiecţi ai acţiunii. Sentimentele patriotice şi în general trăirile afective nu se învaţă şi nu se
transmit asemănător cunoştinţelor. Ele presupun vibraţie interioară care se declanşează în
virtutea unei situaţii în care elevul este angajat. Numai organizând asemenea situaţii (în
procesul de învăţământ şi în afara acestuia) se va reuşi formarea şi consolidarea sentimentelor
patriotice.
Formarea conştiinţei şi conduitei patriotice, se realizează, aşadar, atât prin conţinutul
procesului de învăţământ, cât şi prin activităţile extradidactice (excursii, vizite, activităţi
cultural-artistice, serbări şcolare etc.). Valorificarea conţinutului disciplinelor predate în
vederea educaţiei patriotice trebuie să constituie o preocupare constantă a profesorului. Dacă
la orele de istorie, de limbă şi literatură română mesajul patriotic este încorporat în conţinutul
de idei al lecţiilor predate, la disciplinele fundamentale (matematică, fizică, chimie) profesorii
pot realiza educaţia patriotică prin prezentarea contribuţiei românilor (matematicieni,
fizicieni, ingineri etc.) la dezvoltarea domeniului respectiv.
În educaţia patriotică conduita elevilor reprezintă cel mai edificator criteriu de apreciere
a elevilor.75
II.1.3. Educaţia muncii

Munca este o componentă a mediului social formată din teorii, acţiuni, tehnici, mijloace
şi deprinderi practice, care are ca finalitate producerea de bunuri materiale şi spirituale
necesare dezvoltării şi existenţei omului şi societăţii.
În societatea contemporană democratică, bazată pe economia de piaţă, munca este
subordonată omului, omul fiind agentul principal al creării şi perfecţionării muncii. Progresul
tehnico-ştiinţific obiectivat în mecanizare, robotizare, automatizare şi îndeosebi informatizare,
creaţie a omului, îl ajută să-şi perfecţioneze munca, s-o facă mai productivă şi să-i aducă tot
mai multă placere şi satisfacţie.76
Scopul fundamental al şcolii pe linia formării atitudinii faţă de muncă este de a-i face pe
elevi să înţeleagă că munca este un drept şi o datorie a omului faţă de sine şi faţă de societate,
75
76
36
să manifeste respect faţă de muncă şi faţă de produsele ei, să aibă o atitudine creatoare faţă de
orice activitate pe care o desfăşoară.
Şcoala trebuie să-i insufle elevului înţelegerea importanţei şi rolului muncii pentru
societate şi pentru individ, a faptului că toate bunurile materiale şi spirituale sunt rezultatul
muncii, că numai prin muncă omul îşi poate satisface trebuinţele sale.
Formarea unei conduite necesare participării la procesul muncii vizează elaborarea şi
stabilirea unor priceperi şi deprinderi de muncă, a unor trăsături de voinţă şi caracter solicitate
de acest proces, în condiţiile producţiei modern, când “prestigiul (calitatea) lucrătorului
depinde tot mai mult de valoarea sa morală”.
Atitudinea faţă de muncă se formează în procesul efectiv al muncii, ca mod existential
fundamental al omului. Pentru a conferi un grad înalt de eficienţă educativă acestui proces
este necesară organizarea pedagogică a muncii în şcoală:
- învăţarea trebuie considerată ca muncă, iar practica, ca formă de învăţare;
- munca din şcoală trebuie organizată în condiţii cât mai apropiate de cele din instituţii
şi întreprinderi productive;
- munca în condiţii şcolare trebuie să se finalizeze şi în produse efective, conferindu-se
activităţii desfăşurate semnificaţia socială necesară.
Un rol deosebit in formarea atitudinii faţă de muncă îl are modul de organizare şi
desfăşurare a procesului instructiv-educativ pentru că învăţarea însăşi este un tip de activitate,
care prin modul său de desfăşurare în şcoală, conduce la asimilarea anumitor atitudini faţă de
muncă.77
II.1.4. Educaţia disciplinei conştiente

În ceea ce priveşte educarea elevilor în spiritul disciplinei, aceasta, (disciplina şcolară),
este o formă de manifestare a disciplinei sociale în instituţii şcolare, constând în integrarea
elevilor în universul vieţii şcolare pe baza respectării regulamentelor de funcţionare a
procesului de învăţământ în vederea desfăşurării eficiente a muncii instructiv-educative.
Din punct de vedere social disciplina constă în acceptarea şi respectarea strictă a unor
norme de conduit care reglementează raporturile interpersonale sau cele interinstituţionale
precum şi condiţiile activităţii eficiente.
Importanţa educării elevilor în spiritul disciplinei rezultă din faptul că şcoala este prima
instituţie în care este integrată fiinţa umană şi este supusă unor influenţe educative
sistematice, menite să anticipeze cerinţele disciplinei sociale.
77
37
Disciplina din şcoala noastră este de tip democratic şi se caracterizează printr-un
echilibru între cerinţe şi control, exercitate din exterior, pe de o parte, prin interiorizarea,
acceptarea şi adeziunea afectivă faţă de acestea ca expresie a personalităţii morale autonome,
pe de altă parte. Acest tip de disciplină oferă câmp larg dialogului, respectă demnitatea
elevului, promovează autocontrolul şi elimină formele abusive de pedepsire.
Disciplina din şcoală nu elimină orice formă de constrângere exterioară, după cum nu
înăbuşă initiativa personală a elevilor.
“Fără autoritate, fără o anumită severitate – o mână de fier într-o mănuşă de catifea – nu
este cu putinţă să realizăm pregătirea pentru o viaţă activă şi productivă pe toate planurile”.
Dialogul, cooperarea nu înseamnă înlăturarea oricărei distincţii între statutul
educatorului şi cel al elevului, primului revenindu-i sarcina de a asigura coerenţă în procesul
de educaţie.
Educarea elevilor în spiritul disciplinei se poate realiza prin procesul de învăţământ,
prin activităţile extraşcolare şi prin regimul zilnic din şcoală. Procesul de învăţământ prin
conţinutul său, prin organizarea şi desfăşurarea sa, dar şi prin metodele şi procedeele folosite
exercită o influenţă profundă asupra elevilor determinându-i să respecte anumite dispoziţii şi
cerinţe, care, repetându-se vor conduce la stabilirea deprinderilor şi obişnuinţelor (efectuarea
sistematică a temelor, păstrarea curăţeniei, punctualitatea ş.a.).78
În ceea ce priveşte metodologia educaţiei morale, succesul activităţilor de educaţie
morală este condiţionat şi de alegerea cu pricepere a metodelor şi procedeelor de educaţie
morală.
Sunt identificate următoarele metode de educaţie morală:
a) Explicaţia morală, care presupune prezentarea, dezvăluirea conţinutului unor cerinţe,
norme şi reguli morale sau argumentarea normelor morale;
b) Convorbirea morală, ce reprezintă un dialog ce urmăreşte clarificarea noţiunilor sau
normelor morale şi dezvoltarea unor opinii şi convingeri. Prezintă următoarele forme:
convorbiri ocazionale/planificate, convorbiri individuale/de grup şi funcţii: de informare, de
corectare a unor erori, de sensibilizare şi mobilizare etc.
c) Exemplul moral presupune oferirea unor modele de comportare, prin transpunerea în
viaţă a cerinţelor morale. Are următoarele tipuri: exemple directe (părinţi, profesori, colegi
etc.) şi exemple indirecte (din istorie, literatură, filme etc.). Este des utilizat, din cauza
tendinţei spre imitaţie a copiilor şi nevoia de modele a adolescenţilor.
d) Povestirea morală se referă la relatarea şi prezentarea într-o formă atractivă a unor
întâmplări reale sau imaginare cu semnificaţie morală.
78
38
e) Exerciţiul moral este executarea conştientă şi repetată a unor fapte şi acţiuni în scopul
formării deprinderilor şi obişnuinţelor de comportare morală. Are drept momente: formularea
cerinţelor (prin ordin, îndemn, sugestie, rugăminte, încurajare, avertisment etc.) şi exersarea
propriu-zisă. Prezintă următoarele oportunităţi: jocuri sportive, întreceri sportive, învăţarea
prin cooperare şi asumarea de roluri etc.
f) Studiul de caz este studierea unor situaţii-problemă concrete, cu detaliile şi
particularităţile lor. Are următoarele etape: alegerea cazului, studiul analitic al situaţiei-
problemă, căutarea variantelor de rezolvare şi alegerea variantei optime.
g) Aprobarea/aprecierea morală se referă la întărirea pozitivă de către profesor a
faptelor şi rezultatelor morale ale celor care se educă în scopul consolidării acestora. Dintre
procedeele sale amintim: acordul, evidenţierea, lauda, recompense şi premierea.
h) Dezaprobarea morală se referă la apreciere nefavorabilă a acţiunilor şi conduitei
celor care se educă, în scopul prevenirii şi combaterii manifestărilor comportamentale
negative. Are drept procedee: observaţia, ironia, mustrarea, admonestarea, avertismentul şi
pedeapsa.79
Este propusă o grupare de două modele orientative a metodelor şi procedeelor educaţiei
morale: un model strategic şi un model instrumental.
a) Modelul strategic propune integrarea metodelor morale pe două coordonate
fundamentale:
- coordonata instruirii morale (teoria moralei), care implică metode verbale: expunerea
morală (povestirea-explicaţia-prelegerea morală), conversaţia morală (dialogul moral,
dezbaterea etică), studiul de caz; metode bazate pe acţiune: exerciţiul moral, exemplul moral.
- coordonata conduitei morale (practica moralei), care angajează două categorii de
metode centrate pe evaluarea acţiunii morale: aprobarea-dezaprobarea.
b) Modelul instrumental propune un număr considerabil de metode morale raportate la
obiective globale:
- explicaţia morală, bazată pe procedee de stimulare şi informare morală care pot fi
preluate de la alte metode;
- prelegerea morală, bazată pe un volum de informare asigurat prin procedee expozitiv-
verbale de tip demonstraţie-pledoarie, conferinţe, referate tematice;
- convorbirea morală, bazată pe procedee de dialog moral, dezbatere morală, povestire
morală, comentariu moral;
- exemplul moral, cu procedee bazate pe exemple directe-indirecte, reale-imaginare;
79
39
- analiza de caz, bazată pe procedee de decizie, prezentare, analiză, dezbatere,
recomandare morală;
- exerciţiul moral, bazat pe două tipuri de procedee: procedee externe (ordine,
dispoziţie, îndemn, avertisment, apel, sugestie, lămurire, încurajare, stimulare prin
recompense) şi procedee interne (exersarea propriu-zisă prin procedee de autoevaluare
morală);
- aprobarea morală bazată pe procedee şi tehnici de laudă, recunoştinţă, recompense;
- dezaprobarea morală, bazată pe procedee şi tehnici de observaţie, avertisment, ironie,
reproş, sancţiune.80
II.1.4.1 Principiile educaţiei morale ce se aplică în
învăţământul românesc
“Omul ca persoană este un infinit mic, dar prin ceea ce face este infinit de mare”.81
Formarea conştiinţei morale a elevilor este un proces deosebit de complex şi dificil a
cărui realizare nu poate fi condusă în baza unor reţete şi soluţii general valabile, însă în
desfăşurarea sa trebuie să se respecte anumite cerinţe care izvorăsc din însăşi esenţa educaţiei
şi care călăuzesc activitatea celor învestiţi cu sarcina modelării profilului moral al copiilor şi
tinerilor.
a) Principiul îmbinării conducerii pedagogice cu independent elevilor în procesul de
formare a profilului moral
Necesitatea acestui principiu rezultă din esenţa şi scopul educaţiei morale şi din
particularităţile psihosociale ale elevilor cărora le este caracteristică tendinţa spre activism şi
independenţă. Scoate în evidenţă faptul că pentru a forma oameni cu o înaltă ţinută morală,
activi, independenţi este necesar ca întreaga experienţă de viaţă a copilului să fie organizată
astfel încât să i se ofere posibilitatea să cunoască cerinţele moralei sociale şi să trăiască fapte
cu semnificaţii morale.
Conform acestui principiu, în scopul educaţiei morale trebuie valorificate toate genurile
de activităţi în care este implicat copilul: joc, învăţătură, activităţi extraşcolare, recreative care
trebuie astfel organizate încât să conducă la îmbogăţirea experienţei sale morale, la
stabilizarea trăsăturilor pozitive de caracter.
b) Principiul valorificării elementelor pozitive ale personalităţii pentru înlăturarea
celor negative
80
81
Henri Coandă (1886-1972), academician şi inginer roman, pionier al aviaţiei, fizician, inventator al motorului
cu reacţie (www.wikipedia.org).
40
Educatorul are datoria de a cunoaşte resursele interne pozitive şi să le valorifice pentru a
înlătura eventualele manifestări negative din conduita morală a copilului şi a determina o
schimbare în comportamentul acestuia.82
c) Principiul îmbinării respectului cu exigenţa faţă de elevi
În întreaga activitate educativă trebuie să se îmbine respectul cu exigenţa, care nu
reprezintă două atitudini opuse, ci două atitudini care se completează reciproc, numai
împreună putând crea premisele psihopedagogice favorabile procesului de modelare a
personalităţii copilului. Cu cât dascălul formulează faţă de copil exigenţe mai mari, cu atât
încrederea lui în posibilităţile copilului de a le duce la îndeplinire este mai mare. Cu cât îl
respectă mai mult pe copil, cu atât îl consideră apt să răspundă unor exigenţe crescute.
Exigenţa rezultă din respectul demnităţii umane şi include respectul faţă de copil ca expresie a
încrederii educatorului într-o evoluţie pozitivă. Ea presupune severitate, control, dezaprobare,
numai că acestea nu trebuie să demoralizeze copilul prin manifestări de subapreciere,
suspiciune, ci dimpotrivă trebuie să-l motiveze în direcţia autodezvoltării sale morale.
d) Principiul respectării particularităţilor de vârstă şi individuale în educaţia morală
Acest principiu impune să se asigure concordanţă între conţinutul, metodele, procedeele
folosite în educaţia morală şi particularităţile de vârstă şi individuale ale copiilor. Cerinţele
educaţiei morale trebuie să se formuleze în raport de experienţa morală a copilului,
posibilităţile lui de înţelegere, particularităţile temperamentale, să fie stimulative pentru a
favoriza evoluţia sa morală. Se va avea în vedere că cerinţele ce depăşesc posibilităţile de care
dispune copilul pot duce la apariţia de atitudini negative, iar cerinţele sub nivelul
posibilităţilor poate stagna evoluţia morală a copilului, recuperarea rămânerilor în urmă fiind
un proces dificil.
Acest principiu impune cadrului didactic să ia în considerare particularităţile de vârstă şi
individuale în:
- formularea cerinţelor;
- organizarea diferitelor acţiuni educative;
- folosirea metodelor şi procedeelor de educaţie morală, cu deosebire a diferitelor forme
de aprobare şi dezaprobare;
- stabilirea relaţiilor cu obiectul educaţiei.
e) Principiul continuităţii, unităţii şi consecvenţei
Continuitatea în educaţia morală a elevului este cerută de însăşi evoluţia morală a
copilului care nu trebuie să cunoască întreruperi.
82
41
Unitatea impune ca toţi factorii educativi să acţioneze unitar şi convergent în virtutea
unui sistem clar de cerinţe şi criterii de apreciere. Priveşte în egală măsură acţiunea diverşilor
factori educativi (grădiniţă, şcoală, familie) şi acţiunea diverşilor agenţi educativi ce
acţionează în cadrul fiecărui factor (director, cadre didactice, diriginte).
Consecvenţa presupune fermitate în formularea cerinţelor şi urmărirea îndeplinirii lor.
Exclude atitudinile oscilante, capricioase, schimbătoare în formularea cerinţelor şi aprecierea
conduitei elevilor.83
II.1.4.2 Interdependenţa educaţiei morale cu celelalte
conţinuturi generale ale educaţiei
- un profil moral puternic structurat se va răsfrânge asupra educaţiei intelectuale în mod
pozitiv prin mobilizarea resurselor interne ale personalităţii în scopul unei mai bune
receptivităţi şi asimilări a valorilor ştiinţifice;
- descoperirea continuă de soluţii;
- impunerea noului în viaţa cotidiană şi suportul moral al activităţii creatoare.
Asupra educaţiei tehnologice se răsfrâng cam aceleaşi influenţe:
- stimularea efortului şi curiozităţii de aplicare în practică a cunoştinţelor asimilate;
- formarea unor capacităţi, priceperi şi deprinderi necesare exercitării unei profesiuni.
Educaţia estetică este dependentă de cea morală prin:
- interacţiunea dintre idealul moral şi cel estetic;
- stimularea împlinirii de sine a omului prin intermediul valorilor estetice care, la rândul
lor, sensibilizează şi stimulează cunoaşterea şi înţelegerea valorilor morale şi contribuţia la
întemeierea judecăţii şi aprecierii estetice.
Dezvoltarea psihofizică se află sub influenţele moralităţii prin:
- mobilizarea voinţei în direcţia fortificării fizice a organismului;
- formarea unor calităţi, priceperi şi deprinderi motrice.84
II.2. Educaţia morală în învăţământul românesc – metode şi

procedee
“O grămadă de cărţi nu înseamnă o bibliotecă; o mulţime de cuvinte, forme şi
construcţii nu înseamnă o limbă.”85
83
84
85
Sextil Puşcariu, Limba română, volumul I, Privire generală, Ediţia a II-a, Editura “Spiru Haret”, Bucureşti,
1976, p. 13.
42
II.2.1. Probleme generale ale educaţiei morale în învăţământul
românesc
“Moral este ceea ce ajută la construirea societăţii noi.”
Scopul educaţiei morale este crearea tipului de personalitate morală cerută de societate.
Individul poate ajunge personalitate morală dacă şi-a format o conştiinţă morală superioară şi
are o comportare în concordanţă cu aceasta.
Spre a ajuta pe copil să devină o personalitate morală, educaţia se preocupă pe tot
parcursul dezvoltării lui să-i formeze atât conştiinţa morală cât şi comportarea morală.
Educaţia morală include, aşa cum am mai precizat, şi educaţia morală a elevilor, adică îi
ajută să cunoască drepturile şi datoriile pe care le are orice cetăţean al ţării noastre, să
cunoască legile statului şi sensul lor social, să-şi formeze obişnuinţa de a le respecta şi apăra,
de a deveni cetăţeni activi şi luminaţi.86
Conştiinţa morală reflect raporturile morale dintre oameni şi este constituită din
concepţii, convingeri şi sentimente morale. Ea se formează în activitatea şcolară şi socială a
omului. El ajunge să-şi contureze un ideal moral, iar în lumina acestui ideal şi a valorilor
morale, el este capabil să examineze şi să aprecieze comportarea sa şi a celorlalţi oameni.
Comportarea morală se referă la modul de a acţiona al unei personae în diferite situaţii
sociale. În mod obişnuit, în comportarea morală se includ trăsăturile de voinţă şi caracter,
deprinderile şi obişnuinţele morale.
Pentru a forma personalitatea morală, procesul educativ trebuie să acţioneze asupra
tuturor elementelor conştiinţei şi comportării morale.
Formarea noţiunilor şi convingerilor morale, formarea sentimentelor morale, formarea
trăsăturilor de voinţă şi caracter şi a deprinderilor de comportare morală sunt principalele
sarcini ale educaţiei morale, în învăţământ şi nu numai.87
S-a observant că uneori abaterile de la normele morale se datorează necunoaşterii sau
înţelegerii greşite a noţiunilor morale. Noţiuni ca hărnicie, respect, perseverenţă, curaj,
stăpânire de sine, modestie, datorie etc. nu sunt înţelese corect de unii oameni, ceea ce are ca
urmare o comportare greşită a lor, deşi ei au convingerea că procedează bine. Este deci
necesar ca în şcoală să se formeze la elevi noţiuni morale corecte. Ca elevii să înţeleagă o
normă de comportare, este necesar să le fie clar conţinutul noţiunilor folosite, relaţiile dintre
acestea, utilitatea normei respective pentru individ şi colectivitate.88
Ceea ce caracterizează noţiunile morale este complexitatea lor. Noţiuni ca respect,
altruism, patriotism etc. nu pot fi înţelese de elevi decât treptat, concomitant cu creşterea
86
87
Victor Ţârcovnicu, op. cit., p. 324-325.
88
Ibidem.
43
experienţei lor sociale şi a dezvoltării lor intelectuale. Studiile făcute asupra formării
noţiunilor morale arată că nu numai copiii de vârstă şcolară mica, dar şi unii preadolescenţi şi
adolescent, înţeleg greşit noţiuni morale folosite curent în vorbire. Astfel, ei confundă
perseverenţa cu încăpăţânarea, hotărârea cu pripeala şi impulsivitatea, modestia cu timiditatea
etc.89
Dificultatea de a forma la elevi noţiuni morale corecte este creat în primul rând de faptul
că ei nu au o experienţă morală bogată, care să le ofere un număr suficient de reprezentări de
prelucrat pentru obţinerea esenţei conţinutului respectiv. Formarea şi dezvoltarea noţiunilor
morale se realizează treptat. Conţinutul noţiunii este vag, iar când li se cere să o definească ei
se referă la exemple cu caracter ilustrativ: “ascultător e când îl trimite mama să cumpere pâine
şi el se duce”. Odată cu creşterea experienţei de viaţă socială a copilului, el sesizează mai
multe trăsături caracteristice ale trăsăturilor morale. Nici în acest stadiu noţiunile morale nu
sunt înţelese precis, iar sfera lor este când restrânsă, când lărgită faţă de o înţelegere corectă:
“cinstit înseamnă să nu furi”, “bunătatea e ca o milă”. La un nivel mai ridicat, elevii sesizează
însuşirile esenţiale ale noţiunii morale şi sunt capabili să stabilească locul ei în raport cu alte
noţiuni. Şi, în sfârşit, la un nivel superior, elevii înţeleg corect noţiunile morale, le pot
exemplifica adecvat şi le pot folosi în aprecierea cazurilor concrete.
Formarea noţiunilor morale se realizează într-o lungă perioadă de timp. Un rol de
seamă, principal aşadar, îl are procesul de învăţământ.
Înţelegerea corectă a noţiunilor morale, a normelor morale nu duce, însă, în mod
automat, la o comportare morală. Faptul că există oameni care cunosc foarte bine normele de
comportare, dar conduita lor nu este în concordanţă cu acestea, înseamnă că regulile de
purtare pe care le cunosc n-au devenit motive interioare ale conduitei lor, nu s-au transformat
în convingeri morale.
Problema formării convingerilor morale ocupă un loc de seamă în cadrul educaţiei
morale în învăţământ.
Convingerea este o idee devenită motiv interior al comportării. O noţiune morală, chiar
corect înţeleasă, nu este încă o convingere morală. Convingerile determină trăiri, atitudini,
comportări. Pentru omul cu convingeri ferme nu există decât un drum de urmat, cel indicat de
convingerile lui.
Pentru formarea unei convingeri morale este necesară înţelegerea largă şi adâncă a
conţinutului normelor morale şi a necesităţii de a acţiona în conformitate cu ele.
Procesul de formare a convingerilor morale este îndelungat, lent şi sinuos.
89
V.A. Kruteţki, Înţelegerea şi aprecierea de către elevi a unor calităţi morale ale persoanei, Editura “Didactică şi
Pedagogică”, Bucureşti, 1960, p. 130.
44
La vârsta şcolară mică înţelegerea normelor de comportare şi a noţiunilor morale are un
caracter situativ. Observând comportarea celor din jur, copilul îşi însuşeşte un fel de a
înţelege, destul de necontrolat şi vag, cum ar trebui să se comporte şi el într-o situaţie sau alta.
Sfaturile, ordinele date de părinţi, de învăţător au un caracter exterior, constrângător, rigid. El
trebuie să li se supună, chiar dacă nu le înţelege. Le acceptă pe baza autorităţii de care se
bucură părinţii şi educatorii.90
Având o experienţă de viaţă redusă şi o gândire concretă, copilul de vârstă şcolară mica
nu e capabil să ajungă la convingeri morale.
În preadolescenţă, creşterea experienţei morale şi dezvoltării gândirii creează premise
pentru o înţelegere mai adâncă a noţiunilor morale şi, partial, chiar pentru formarea unor
convingeri morale. Preadolescentul este capabil să analizeze faptele morale, să extragă
trăsăturile esenţiale, să sesizeze şi să compare consecinţele unor comportări bune faţă de altele
rele. Un rol important, alături de procesul de învăţământ, îl are acum influenţa colectivului. În
discuţiile care au loc în cadrul colectivului se exprimă păreri diverse ceea ce lărgeşte şi
adânceşte înţelegerea acestora de către fiecare elev în parte.
Vârsta propice pentru formarea convingerilor morale este însă adolescenţa.
Adolescentul este capabil să analizeze critic părerile altora, are o experienţă socială destul de
bogată şi posibilităţi largi de gândire. El simte nevoia de a-şi forma un ideal în viaţă.
Părinţii şi cadrele didactice trebuie să ajute la formarea convingerilor morale pe tot
parcursul dezvoltării conştiinţei morale a elevilor.
Educaţia conştiinţei morale se realizează şi prin cultivarea sentimentelor.
Principala sursă a emoţiilor şi sentimentelor, deci şi a sentimentelor morale, este
contactul cu realitatea. Experienţa de viaţă este cea care asigură, în condiţiile unei preocupări
educative corecte, dezvoltarea sentimentelor morale.
Procesul de formare a sentimentelor morale este o activitate mai dificilă decât cea de
formare a noţiunilor morale. Sentimentele morale nu sunt înnăscute, dar nici nu se învaţă prin
explicaţii, ci se formează prin relaţiile dintre oameni, prin activitatea socială. Principalul
mijloc pe care trebuie să-l utilizeze şcoala spre a forma sentimente morale la elevi este
organizarea vieţii şi activităţii lor astfel încât aceasta să ocazioneze trăirea unor sentimente
superioare, îmbogăţirea experienţei morale a fiecăruia.91
La vârsta şcolară mică, activitatea principală depusă de elev de a învăţa şi a obţine
rezultate bune este sursa unor variate sentimente morale: satisfacţie, încredere în sine, când
obţine rezultate bune; insatisfacţii, amărăciune, tristeţe, când nu reuşeşte în muncă.
90
91
45
Aprecierile făcute de învăţător şi de colegi pot direcţiona dezvoltarea acestor sentimente spre
a susţine o activitate cu rezultate mai bune în viitor.
Formarea sentimentelor morale la preadolescent întâmpină unele dificultăţi, generate de
tendinţele specifice acestei vârste: dorinţa de a nu mai fi considerat copil, de a participa ca
egal la viaţa adulţilor, spiritul de opoziţie faţă de cerinţele adulţilor spre a-şi afirma
personalitatea etc.
Pe de altă parte, nivelul mai înalt de gândire, înţelegerea mai corectă a noţiunilor
morale, năzuinţa spre scopuri înalte creează condiţii pentru dezvoltarea sentimentelor morale.
Sentimentele morale ale adolescentului sunt determinate de participarea lui la viaţa
socială mai complexă, dar şi de concepţia lui despre viaţă. Adolescentul este preocupat de
problem sociale, de alegerea profesiei, de viitorul său. Activitatea în cadrul clasei, al şcolii
determină formarea unor bogate şi variate sentimente morale.
Dacă educaţia morală a elevilor s-ar reduce la formarea conştiinţei morale, nu s-ar
realiza obiectivul principal, comportarea morală. Întâlnim adesea elevi care cunosc bine
regulile de purtare şi necesitatea de a le respecta, dar comportarea lor este în contradicţie cu
acestea.92
Formarea deprinderilor de comportare în acord cu normele morale este partea cea mai
importantă a educaţiei morale.93 De aceea educaţia morală nu se poate mărgini la formarea
conştiinţei, ci trebuie să formeze şi deprinderi de comportare morală corespunzătoare
principiilor şi convingerilor morale.
Deprinderile asigură aplicarea în practică a principiilor morale.
Şcoala are obligaţia de a forma la elevi un număr de deprinderi morale: venirea la timp
la şcoală, îngrijirea îmbrăcămintei şi cărţilor, pregătirea conştiincioasă a lecţiilor, politeţea,
folosirea cu grijă a obiectelor din clasă etc.
Elevii îşi pot forma însă şi deprinderi şi obişnuinţe negative: bruscarea colegilor,
superficialitatea în muncă, risipa etc. Obişnuinţele şi deprinderile negative se dezrădăcinează
greu. De aceea este mai bine ca de la început să fie împiedicată formarea lor.
Formarea deprinderilor şi obişnuinţelor de comportare morală se poate realiza în tot
cursul vieţii, dar mai ales în copilărie şi adolescenţă, când plasticitatea scoarţei cerebrale este
mai mare.94 Iată aşadar cât de important este rolul educaţiei morale în învăţământ pentru copil.
Deprinderile şi obişnuinţele se formează în cadrul activităţii. Primele deprinderi însuşite
de copil se datorează imitării persoanelor din jur. Exemplul comportării părinţilor şi
92
93
94
46
educatorilor este copiat de copii. Ulterior, munca pe care o desfăşoară elevul în şcoală şi apoi
în producţie consolidează unele deprinderi şi obişnuinţe formate anterior.
Comportarea morală solicită un efort voluntar. Pentru ca omul să realizeze cerinţele
morale trebuie să învingă obstacole de tot felul, să-şi mobilizeze forţele, să depună o activitate
susţinută. Uneori e necesar să renunţe la satisfacerea unor placeri (vizionarea unui film) spre a
efectua o activitate neplăcută (rezolvarea unor exerciţii gramaticale), dar obligatorie, alteori
trebuie să-şi învingă oboseala, spre a duce la bun sfârşit o lucrare începută, să reziste
tentaţiilor şi sugestiilor venite din afară, care l-ar determina să părăsească hotărârea luată şi l-
ar sustrage de la executarea îndatoririi respective. În afară de fermitate, pentru realizarea
scopurilor propuse sunt necesare şi alte calităţi ale voinţei: perseverenţa, initiativa,
promptitudinea, stăpânirea de sine etc. Toate aceste trăsături pozitive de voinţă sunt educabile,
se pot forma şi dezvolta.
Voinţa se educă prin activitatea de a învinge greutăţile întâmpinate, iar activitatea
şcolară este un excelent mijloc în această direcţie. Elevului i se cere să înveţe, să-şi facă
temele, să memoreze. Fiecare dintre acestea cere efort şi serveşte unor scopuri superioare.
Important este şi faptul că activitatea şcolară are caracter de permanenţă, se desfăşoară zi de
zi, solicită eforturi continue din partea elevilor, prin aceasta cultivându-se fermitatea şi
perseverenţa voinţei.
În cadrul procesului de învăţământ elevii sunt solicitaţi să efectueze nu numai
activităţile care le plac, ci şi pe cele care-i interesează mai puţin. Se dezvoltă astfel stăpânirea
de sine, capacitatea de inhibiţie, “frânele”. Aceste mijloace servesc şi pentru înlăturarea unor
trăsături negative ale voinţei, cum ar fi capriciul, încăpăţânarea, tergiversarea etc.
În strânsă legătură cu dezvoltarea trăsăturilor de voinţă se dezvoltă şi trăsăturile de
caracter.
Caracterul nu este înnăscut.95 El se formează şi se perfecţionează sub influenţa mediului
social şi mai ales sub influenţa educaţiei. Fiecare persoană are caracterul său individual, dar
trăsăturile de caracter au şi ceva comun, tipic: ele reflectă atitudinile şi modul de comportare
al oamenilor dintr-o epocă social-istorică, sunt specifice unei clase sociale etc.
În formarea conştiinţei şi a comportării morale, pentru stabilizarea rezultatelor este
nevoie de o permanentă preocupare. Rezultatele obţinute nu sunt însă cuceriri ferme,
neschimbătoare. Continuu ele sunt influenţate şi modificate de factori externi şi interni. De
aceea educaţia morală constituie o preocupare permanentă a familiei, a şcolii, a societăţii.96
95
96
47
II.2.2. Absolventul învăţământului obligatoriu: schiţă de portret din
perspectiva educaţiei morale primite în şcoală
Până acum, profilul de formare al adolescentului absolvent al şcolii obligatorii a
reprezentat un subiect de dispută permanentă între specialiştii din domeniul ştiinţelor sociale
şi umane.
În încercarea de a contura portretul ideal al absolventului învăţământului obligatoriu,
actuala Lege a învăţământului oferă un cadru generos. Profilul de formare descrie aşteptările
faţă de absolvenţii învăţământului obligatoriu şi se fundamentează pe cerinţele sociale şi pe
caracteristicile psiho-pedagogice ale elevilor.
Se consideră că acest portret, în liniile sale de forţă, nu reprezintă un ideal de neatins, ci
o schiţă posibil de realizat. Învăţătorii şi profesorii sunt cei care pot da viaţă acestei schiţe, 97
deoarece “Educaţia este ceea ce îţi rămâne după ce ai uitat ceea ce ai învăţat în şcoală”.98
Pentru a depăşi statica portretului, practicienii din învăţământ au posibilitatea să
transpună portretul de pe pânză în trăsăturile absolventului real al învăţământului obligatoriu.
S-a dorit a se arăta societăţii cum anume arată adolescentul de 14-15 ani, după ce a primit de
la profesori, în principal, educaţia morală, pe lângă noţiunile şcolare căpătate de-a lungul
anilor în cadrul procesului de învăţământ din România.
Astfel, absolvenţii învăţământului general şi obligatoriu ar trebui:
1. să demonstreze gândire creativă, prin:
- utilizarea, evaluarea şi ameliorarea permanentă a unor strategii proprii pentru
rezolvarea de probleme;
- elaborarea unor metode de acţiune şi de luare a deciziilor adecvate într-o lume
dinamică;
- formarea şi utilizarea unor deprinderi de judecată critică;
- folosirea unor tehnici de argumentare variate în context sociale diferite;
2. să folosească diverse modalităţi de comunicare în situaţii reale, prin:
- dobândirea deprinderilor specifice achiziţiilor fundamentale (citit, scris, calcul
aritmetic) şi aplicarea lor efectivă în procesul comunicării;
- formarea şi utilizarea deprinderilor de comunicare socială, verbală şi non-verbală;
- cunoaşterea şi utilizarea corectă şi eficientă a codurilor, a limbajelor şi a convenţiilor
aparţinând terminologiei diferitelor domenii ale cunoaşterii;
97
Mihaela Singer, Ligia Sarivan, Daniel Oghină, Iulian Leahu, Octavian Pătraşcu, Ghid metodologic de aplicare
a programei de Limba latină la gimnaziu, liceu, Ministerul Educaţiei si Cercetării, Consiliul Naţional pentru
Curriculum, Bucureşti, 2002, p. 4.
98
www.citate celebre/ Albert Einstein (1879-1955), a fost un fizician teoretician de etnie evreiască, născut în
Germania. A fost autorul teoriei relativităţii şi unul dintre cei mai străluciţi oameni de ştiinţă ai omenirii. A fost
un activ militant al păcii şi susţinător al cauzei poporului evreu, căruia îi aparţinea. A publicat peste 300 de
lucrări ştiinţifice şi peste 150 în alte domenii (www.wikipedia.org).
48
3. să înţeleagă sensul apartenenţei la diverse tipuri de comunităţi, prin:
- participarea la viaţa socială a clasei, a şcolii şi a comunităţii locale din care fac parte;
- identificarea drepturilor şi a responsabilităţilor care le revin în calitate de cetăţeni ai
României şi reflecţia asupra acestora;
- înţelegerea şi evaluarea interdependenţelor dintre identitate şi alteritate, dintre local şi
national, dintre naţional şi global;
4. să demonstreze capacitate de adaptare la situaţii diferite, prin:
- folosirea unei varietăţi de limbaje şi de instrumente pentru a transmite idei, experienţe
şi sentimente;
- cunoaşterea diverselor roluri sociale şi a implicaţiilor acestora asupra vieţii cotidiene;
- demonstrarea capacităţii de a lucre în echipă, respectând opiniile fiecăruia;
- exprimarea voinţei de a urmări un ţel prin mijloace diferite;
5. să contribuie la construirea unei vieţi de calitate, prin:
- dezvoltarea unor atitudini pozitive faţă de sine şi faţă de semeni: toleranţă,
responsabilitate, rigoare etc.;
- formarea şi exprimarea opţiunii pentru o viaţă sănătoasă şi echilibrată;
- acceptarea şi promovarea unui mediu natural propice vieţii;
- cunoaşterea şi respectarea drepturilor fundamentale ale omului;
- formularea unor judecăţi estetice privind diferite aspecte ale realităţii naturale şi
sociale;
- formarea unei sensibilităţi deschise spre valorile estetice şi artistice;99
6. să înţeleagă şi să utilizeze tehnologiile în mod adecvat, prin:
- folosirea de idei, modele şi teorii diverse pentru a investiga şi a descrie procesele
naturale şi sociale;
- folosirea echipamentelor informatice în calitatea lor de instrumente ale comunicării;
- cunoaşterea şi utilizarea tehnologiilor întâlnite în viaţa cotidiană;
- înţelegerea consecinţelor etice ale dezvoltării ştiinţei şi tehnologiei asupra omului şi
mediului;
7. să-şi dezvolte capacităţile de investigare şi să-şi valorizeze propria experienţă, prin:
- dezvoltarea unei metodologii de muncă intelectuală şi a capacităţii de explorare a
realităţii înconjurătoare;
- dobândirea unei culture a efortului fizic şi intelectual, ca expresie a dorinţei de
realizare personală şi socială;
99
Mihaela Singer şi colab., op. cit., p. 5.
49
8. să-şi construiască un set de valori individuale şi sociale şi să-şi orienteze
comportamentul şi cariera în funcţie de acestea, prin:
- demonstrarea competenţei de a susţine propriile opţiuni;
- înţelegerea modului în care mediul social şi cultural (familia, normele sociale, codurile
lingvistice, tradiţiile istorice etc.) influenţează ideile şi comportamentele proprii, precum şi pe
ale altora;
- cunoaşterea şi analiza oportunităţilor oferite de diferite filiere vocaţionale, în funcţie
de aptitudinile individuale;
- realizarea unor planuri personale de acţiune şi motivarea pentru învăţarea continuă.100
În ceea ce îl priveşte pe absolventul învăţământului preuniversitar, finalităţile liceului
propun formarea unui absolvent în măsură să decidă asupra propriei cariere, să contribuie la
articularea propriilor trasee de dezvoltare intelectuală şi profesională, să se integreze activ în
viaţa socială. Pentru a răspunde exigenţelor acestui nivel de învăţământ şi specificului de
vârstă al elevilor, liceul trebuie să asigure adolescentului:101
- formarea capacităţii de a reflecta asupra lumii, de a formula şi de a rezolva problem pe
baza relaţionării cunoştinţelor din diferite domenii;
- valorizarea propriilor experienţe, în scopul unei orientări profesionale optime pentru
piaţa muncii şi/sau pentru învăţământul superior;
- dezvoltarea capacităţii de integrare activă în grupuri socio-culturale diferite: familie,
mediu professional, prieteni etc.;
- dezvoltarea competenţelor funcţionale esenţiale pentru reuşita socială: comunicare,
gândire critică, luarea deciziilor, prelucrarea şi utilizarea contextuală a unor informaţii
complexe;
- cultivarea expresivităţii şi a sensibilităţii, în scopul împlinirii personale şi a promovării
unei vieţi de calitate;
- formarea autonomiei morale.
Prin definirea acestor finalităţi se clarifică misiunea generală a liceului în conformitate
cu statutul său de învăţământ secundar superior neobligatoriu.102
II.2.3. Metode şi procedee de educaţie morală în învăţământul

românesc
Sarcinile educaţiei morale se realizează printr-un ansamblu de metode şi procedee, care
integrate într-un tot, constituie strategia educaţiei în spiritul moralei, care conduce la
100
101
Spre un nou tip de liceu – un model de proiectare centrat pe competenţe, în Curriculum Naţional. Programe
şcolare pentru clasa a X-a, Ministerul Educaţiei Naţionale, Editura “Humanitas Educaţional”, Bucureşti, 2000.
102
50
construirea conştientă a personalităţii morale în concordanţă cu imperativele societăţii
democratice. Să analizăm principalele metode şi procedee folosite în acest scop.
a) Explicaţia morală
Dacă în clasele mai mici se insistă pe explicarea modului în care trebuie respectată o
cerinţă morală, pe parcurs se pune accent pe motivaţia şi necesitatea îndeplinirii ei.
Pentru ca explicaţia morală să fie eficientă, este necesar să fie legată de experienţa de
viaţă. Orice explicaţie pur verbală, fără argumentele şi exemplele adecvate, nu va declanşa
trăiri afective şi deci nu va avea efecte asupra conduitei. Ori asimilarea cunoştinţelor morale
nu se face doar din considerente pur cognitive, scopul fiind în final determinarea conduitei
corespunzătoare.
b) Convorbirea etică
Este un dialog între profesori şi elevi prin care se urmăreşte clarificarea cunoştinţelor
morale şi declanşarea de stări afective corespunzătoare. Avantajul dialogului constă în
antrenarea elevilor la analiza (dezbaterea) faptelor morale, în valorificarea experienţei de viaţă
a acestora. Dialogul are rolul de a-i lămuri pe elevi asupra motivaţiei în comportamentul
corect sau greşit, de a stimula preocupările lor pentru aprecierea obiectivă a comportamentului
celor din jur şi a propriilor convingeri şi fapte.
Convorbirea etică îndeplineşte multiple funcţii: de informare, de sensibilizare, de
întărire şi de corectare.
Problematica unei convorbiri etice poate fi generată de: întâmplări şi fapte din viaţa
clasei, a şcolii, a localităţii, conţinutul unor articole din presă, cărţi, piese de teatru, emisiuni
TV, conţinutul unor materii din învăţământ etc.
Convorbirile etice (individuale şi colective, organizate sau ocazionale) şi mai ales
dezbaterile pe teme morale au rolul de a antrena elevii la procesul formării convingerilor şi
criteriilor de apreciere morală, prin intermediul unor polemici, confruntări de opinii, de trăiri
şi experienţe personale. Ele reprezintă totodată un exerciţiu de a purta discuţii în
contradictoriu, de apărare a propriilor opinii, de a-i convinge pe preopinenţi. În acelaşi timp
ele permit stabilirea unui contact mai direct între profesori şi elevi, adoptarea unor atitudini
critice şi autocritice, precizarea de comun acord a modalităţilor de corectare şi autocorectare a
conduitei elevilor.
Desfăşurarea convorbirii etice presupune respectarea unor cerinţe de ordin pedagogic:
- asigurarea de către profesor a unui climat adecvat în care elevii să-şi exprime opiniile
sincer şi deschis;
51
- profesorul va conduce discret convorbirea, mai mult prin sugestii decât prin
intervenţii. El va interveni, cu tact, mai ales în cazul când, din lipsă de discernământ şi
pregătire, sunt susţinute puncte de vedere greşite;
- în formularea concluziilor se recomandă multe precauţii. Când este cazul, se vor lăsa
deschise anumite probleme, elevii fiind invitaţi la reflecţie, meditaţie şi evaluare personală a
celor discutate.
Ca variante ale convorbirii morale se menţionează dezbaterea etică, comentariul moral,
disputa etică, metode ce se recomandă a fi folosite începând cu adolescenţa, pentru
clarificarea unor teme cu caracter problematic.
c) Povestirea morală
Constă în relatarea, prezentarea într-o formă atractivă a unor întâmplări şi fapte reale
sau imaginare cu semnificaţii morale, cu scopul de a-i ajuta pe copii să desprindă concluzii,
învăţăminte cu privire la propria lor comportare. Se foloseşte cu precădere la clasele mici.
Pentru a fi eficientă, conţinutul trebuie să fie viu, emoţionant, să se utilizeze diverse procedee
artistice, retorice, dramatice, pentru a produce asupra copiilor o vie impresie şi a genera
puternice trăiri afective.103
d) Exemplul
Se bazează pe intuirea (sau imaginarea) unor modele ce întruchipează fapte sau acţiuni
morale. Prin caracterul său viu şi concret exemplul se adresează deopotrivă simţurilor,
gândirii şi sentimentelor, având o mare putere de influenţare şi de convingere.
Există numeroase proverb, maxime, expresii celebre care evidenţiază rolul deosebit al
exemplului în procesul educaţiei. Iată câteva dintre ele:
-“Un bun exemplu este cea mai bună învăţătoare.” (proverb englez);
-“Cuvintele te învaţă, exemplul te pune în mişcare.” (maximă);
-“Copiii au mai mare nevoie de exemple decât de cicăleală.” (Joubert)104;
-“Un exemplu nobil face uşoare faptele anevoioase.” (Goethe)105;
-“Lung e drumul prin învăţătură, scurt şi eficace prin exemplu.” (proverb latin).106
“Nimic nu-i mai contagios ca exemplul. Fără ştirea noastră tindem să ne modelăm după
persoanele cu care intrăm în contact.”107
103
104
Victor Ţârcovnicu, op. cit., p. 87. Brian Joubert, născut la 20 septembrie 1984, este un patinator artistic
francez. El a fost campion mondial al patinajului artistic în 2007, titlu primit în Japonia, la Tokyo
105
Ibidem. Johann Wolfgang von Goethe (1749-1832), a fost un poet german, ilustru gânditor şi om de ştiinţă,
una dintre cele mai de seamă personalităţi ale culturii universale (www.wikipedia.org).
106
107
George Aslan a remarcat acest lucru, în lucrarea “Educaţia prin sine însuşi” (Ioan Cerghit, Metode de
învăţământ, Ediţia a IV-a revăzută şi adăugită, Editura “Polirom”, Iaşi, 2006, p. 95).
52
Eficienţa exemplului depinde de calitatea modelului, de ceea ce ilustrează el şi de modul
cum este perceput şi reflectat acest model. La vârsta preşcolară şi chiar la vârsta şcolară mică
modelul este preluat fără nicio prelucrare sau se face o selecţie a modelelor bazată pe aspecte
exterioare şi mai puţin pe valoarea comportamentului. Treptat se elaborează criterii tot mai
solide care permit elevului să diferenţieze exemplele pozitive de cele negative. În funcţie de
sursa modelului distingem:
- exemple directe oferite de persoane din apropierea copilului: părinţi, profesori, colegi
etc.;
- exemple indirecte prezentate prin descrierea unor fapte, acţiuni morale, exercitate de o
persoană reală sau imaginară (exemple de cinste, modestie de patriotism etc. întâlnite la
personaje literare).
Un loc aparte îl ocupă exemplul oamenilor de seamă. Introducerea elevilor în
laboratorul de creaţie al personalităţilor ştiinţifice, culturale, artistice etc. prezintă o mare
importanţă nu numai pentru educaţia morală. Să nu uităm că noi datorăm oamenilor de seamă
nu numai recunoştinţă pentru operele lăsate, ci şi întreaga noastră consideraţie pentru operele
nescrise – exemplul pe care ni-l oferă de muncă asiduă şi perseverenţă. Studiul vieţii lor ne
arată că trăsăturile de caracter, trăsăturile intelectuale şi morale de care au dat dovadă nu sunt
un dar al naturii, ci rezultatul efortului personal, al muncii, al perseverenţei, care de multe ori
începe în copilărie şi durează toată viaţa.
Prezentarea exemplelor se poate face în moduri diferite: cu ajutorul povestirii, al
textelor, al filmelor şi emisiunilor TV, al reportajelor din ziare şi reviste, prin organizarea de
întâlniri cu diferite personalităţi care evocă întâmplări şi fapte semnificative din viaţa lor.
Folosirea acestei metode presupune respectarea din partea profesorului a unor cerinţe
psihopedagogice:
- Exemplul prin excelenţă este o metodă persuasivă, ca atare profesorului i se cere să
asigure un climat psihosocial cu o puternică încărcătură afectivă care să permit circulaţia şi
receptarea mesajelor ce se emană de către model. Aceasta va face ca exemplul să aibă
repercursiuni multiple asupra conştiinţei şi conduitei morale a elevilor.
- Profesorul va evita declararea unui elev ca fiind exemplul integral. Omul nu poate fi o
fiinţă perfectă, cu atât mai mult un elev care se află în plin proces de formare. El poate fi un
exemplu doar pentru unele calităţi şi manifestări concrete (hărnicie, perseverenţă, modestie
ş.a.).
- Profesorul poate fi un exemplu pozitiv pentru elevi numai prin calităţile şi conduita lui
dovedite în întreaga activitate, în relaţie cu elevii şi cu alţi oameni.
53
- Prezentarea exemplelor negative este utilă numai în măsura în care ele devin un
“etalon” de raportare faţă de care elevul se detaşează adoptând o conduită opusă.
e) Analiza de caz
Caracteristica acestei metode constă în aceea că se permite elevilor (studenţilor) o
confruntare directă cu o situaţie reală, luată drept “exemplu” tipic, pe care aceştia urmează să
o analizeze sub toate aspectele pentru a ajunge la înţelegerea cât mai complexă a problemei
date. Cazul reprezintă o situaţie reală din viaţa socială sau cea şcolară. El poate fi pozitiv,
negativ sau contradictoriu.
Prin intermediul acestei metode elevilor li se oferă prilejul să analizeze, să discute şi să
comenteze un caz ce întruchipează un comportament moral. Analiza cazului presupune un
schimb reciproc de opinii, confruntări, contraziceri, argumentarea punctelor de vedere etc.
Aceste contradicţii sensibilizează elevul pe plan afectiv, cognitiv şi volitiv, contribuind la
formarea şi întărirea convingerilor morale. De asemenea, analiza şi discutarea cazului (a
comportamentului altuia) impune raportarea la sine; prin comparaţie, pe baza mecanismului
acceptare-respingere, se retuşează şi se consolidează unele elemente ale propriei conduite
morale.108
În desfăşurarea activităţii educative pe baza analizei de caz se pot delimita trei momente
succesive:
- prezentarea cazului;
- analiza şi discutarea lui;
- adoptarea deciziei (soluţiei).
Momentul principal îl reprezintă discutarea cazului. Dirijarea discuţiei şi intervenţia
profesorului sunt determinate de atitudinea iniţială a elevilor faţă de faptele prezentate.
Profesorul îndeplineşte rolul de animator al discuţiei, oferind posibilitatea exprimării
punctelor de vedere şi intervenind discret cu eventuale întrebări şi nicidecum cu precizări
categorice.
e) Exerciţiul moral
Exerciţiul constă în executarea sistematică şi repetată a unor fapte şi acţiuni, în condiţii
relativ identice, cu scopul formării deprinderilor şi obişnuinţelor de comportare morală, al
constituirii şi fixării trăsăturilor volitive şi de caracter, a conduitei morale, a relaţiilor morale
practice.
Valoarea formativă (şi autoformativă) a exerciţiului este relevată de numeroşi oameni
de seamă. Iată câteva exemple:
108
54
-“Niciun om nu se întăreşte citind un tratat de gimnastică, ci făcând exerciţii, niciun om
nu se-nvaţă a judeca citind judecăţi scrise gata de alţii, ci judecând singur şi dându-şi seama
de natura lucrurilor.” (Mihai Eminescu)109;
-“Apa care cade picătură cu picătură sfârşeşte prin a găuri piatra. Şoarecele prin mici
ronţăieli
de dinţi taie o funie, cu mici lovituri de secure prăvăleşti stejarii mari.” (Benjamin
Franklin)110.
Relaţia amicală între profesor şi elevi se exprimă în folosirea unor expresii ca: vă rog,
fiţi amabil etc. din care rezultă că profesorul este pătruns de dorinţa sinceră ca elevii să se
comporte în mod corespunzător. Întreaga activitate din grădiniţă şi şcoală este o exersare
organizată şi dirijată ce urmăreşte în principal formarea conduitei morale şi să conducă la
autonomia şi libertatea personalităţii. Metoda poate fi folosită cu succes şi în procesul
autoeducaţiei. Implică punctualitatea la ore, frecvenţa şcolară, efectuarea sistematică a
temelor, păstrarea curăţeniei, respectarea tutror normelor cuprinse în regulamentul şcolar.
Pentru a-şi îndeplini scopul, exersarea trebuie să fie urmărită de educator în cele mai
mici detalii, pentru că numai astfel favorizează formarea unor deprinderi şi obişnuinţe corecte
de comportare morală şi civică.
f) Metode de apreciere a cunoştinţelor şi conduitei morale
În procesul educaţiei morale aprecierea se realizează mai ales prin aprobare şi
dezaprobare.
Aprobarea (recompensa) este forma aprecierii favorabile. Ea constă în acceptarea şi
recunoaşterea rezultatelor comportării morale a elevilor. Contribuie, de asemenea, la
consolidarea rezultatelor obţinute, la fixarea în structura morală a personalităţii.
Aprobarea se realizează prin mai multe procedee:
- acordul (acceptarea), prin care profesorul îşi manifestă mulţumirea faţă de modul în
care au fost respectate cerinţele. El poate fi exprimat printr-un zâmbet, un gest, o privire, sau
cu ajutorul unei expresii: “bine”, “sunt mulţumit”, “aţi procedat bine” etc.;
- lauda, ca formă a aprecierii verbale, se poate realiza individual sau în faţa colectivului;
- evidenţierea constă în sublinierea îndeplinirii exemplare a unor cerinţe. Se poate face
în faţa clasei, pe şcoală (la staţia de amplificare), în consiliul profesoral, în faţa părinţilor;
109
Melania-Gabriela Ciot, op. cit., p. 63. Mihai Eminescu (1850-1889), poet, prozator şi jurnalist român, socotit
drept cea mai importantă voce poetică din literatura română (www.wikipedia.org).
110
Melania-Gabriela Ciot, op. cit., p. 63-64. Benjamin Franklin (1706-1790) este una dintre cele mai cunoscute
personalităţi din istoria Statelor Unite, diplomat, om de ştiinţă, inventator, filozof, profesor, om politic. A
organizat prima bibliotecă din America, a fost un inventator care a creat multe obiecte, care sunt indispensabile
astăzi, printre care se pot menţiona ochelarii bifocali şi paratrăsnetul şi i-a uimit pe oamenii de ştiinţă din toată
lumea cu experimentele sale din domeniul electricităţii (www.wikipedia.org).
55
- recompensa este o formă premială care se acordă pentru rezultate ce depăşesc nivelul
de exigenţe obişnuit. Ea poate fi materială (cărţi, rechizite, material sportiv) şi spirituală
(diplome, distincţii, evidenţierea la panoul de onoare).
Dezaprobarea reprezintă forma negativă a întăririi, de respingere a unor fapte şi
manifestări ce vin în contradicţie cu anumite cerinţe morale. Exprimând nemulţumirea
educatorului faţă de modul de îndeplinire a cerinţelor, dezaprobarea declanşează trăiri afective
negative (ruşine, culpabilitate, disconfort moral), care îi determină pe elevi să evite repetarea
greşelilor respective sau a altora similare.
Procedeele prin care se realizează dezaprobarea sunt foarte variate:111
- dezacordul prin care se exprimă nemulţumirea faţă de modul în care au fost respectate
cerinţele. El se poate realiza printr-un gest, o privire, sau cu ajutorul limbajului;
- observaţia se referă la un aspect concret al conduitei. Se face individual sau în faţa
colectivului;
- admonestarea este o formă drastică ce se aplică pentru greşelile repetate;
- avertismentul reprezintă exprimarea indignării faţă de îndeplinirea deficitară a unei
sarcini (cerinţe) şi prevenirea elevului că va fi pedepsit dacă va mai proceda la fel. Este un
ultimatum care se adresează pe un ton sever;
- pedeapsa este cea mai înaltă formă a dezaprobării. Ea poate consta în: scăderea notei
la purtare, mutarea disciplinară într-un alt colectiv (o altă clasă) sau alte măsuri prevăzute în
regulamentul şcolar.
Aplicarea dezaprobării se bazează pe trebuinţele fiecărui elev de a ocupa în colectiv un
statut favorabil, de a se bucura de stimă şi apreciere, poziţie ce poate fi afectată în cazul unor
sancţiuni, atitudini care pot atrage pedeapsa.
Pentru ca dezaprobarea să declanşeze tendinţa şi hotărârea de corectare (îndreptare) se
impun a fi respectate anumite cerinţe pedagogice:
- obiectivitate şi echitate bazate pe cunoaşterea temeinică a condiţiilor, cauzelor,
motivelor abaterii respective. Acordarea unor pedepse pe nedrept generează neîncrederea, ura,
tendinţa de răzbunare pe educator;
- antrenarea clasei în stabilirea şi acordarea formelor de dezaprobare, formarea opiniei
favorabile a colectivului clasei faţă de sancţiunile aplicate;
- statornicirea (după aplicarea sentinţei) a unor raporturi elev-profesor-colectiv, bazate
pe stimă şi respect, care să grăbească procesul de corectare a conduitei celor pedepsiţi şi să
pregătească terenul pentru noi stimulări pozitive. Educatorul va manifesta mult tact în
aplicarea dezaprobării.
111
56
În concluzie aprobarea (recompensa) este un mijloc puternic de stimulare pentru
săvârşirea de acte morale, iar dezaprobarea (pedeapsa) este o metodă cu rolul de a frâna
producerea de acte imorale; ambele sunt totuşi necesare pentru formarea morală a
personalităţii elevilor, reprezentând o concretizare a interacţiunii dintre libertate şi
constrângere.112
112
57
CAPITOLUL III. Studiu de caz. Integrarea în viața socială
a preșcolarilor
III.1. Primul pas în viața socială

Ipoteza de la care vom porni în realizarea prezentului studiu de caz este aceea potrivit
căreia este foarte important pentru copiii preşcolari care urmează cursurile unei grădiniţe să
primească în cadrul acesteia o educaţie morală potrivită şi corectă, întrucât vârsta extrem de
fragedă la care aceştia se află le permite asimilarea cu uşurinţă a deprinderilor morale, lucru
care le va fi benefic în viitor atât în dobândirea personalităţii morale, cât şi în adoptarea unui
stil de viaţă echilibrat şi moral. Grădinița este primul mediu social cu care cei mici
interactionează, de aceea ar trebui să fie obligatoriu. La această vârstă se formează primele
deprinderi de integrare socială, de aceea reprezintă o etapă importantă.
III.2. Grădinița – factor pricipal al integrării sociale

Ca o primă etapă a sistemului de învăţământ din România, grădiniţa pentru copii are o
importanţă majoră în formarea personalităţii preşcolarilor deoarece copiii la această vârstă
sunt receptivi, deschişi spre lume, prezintă o curiozitate nemărginită şi vor să afle, să li se
explice cu privire la tot ceea ce este în jurul lor, iar educatorul deţine sarcina majoră de a-i
modela personalitatea în devenire. Dar, pentru a dirija cu cât mai multe şanse de succes
dezvoltarea personalităţii lui, copilul trebuie cunoscut, deoarece fiecare copil este unic în felul
său.
Înconjurându-l cu dragoste şi afectivitate şi ghidându-l treptat de la lumea sa imaginară
la realitatea vieţii, copilul este introdus în mediul social, reuşind mai apoi să facă faţă cu
succes obstacolelor care-i vor apărea mai târziu în viaţă. Părinţii şi dascălii trebuie să fie
modelele copilului în viaţă, să fie modele de personalitate pentru el. Educatoarei, fiind
aproape de sufletul lor, îi este uşor să le înţeleagă nedumeririle specifice vârstei inocente, să le
răspundă la întrebările specifice şi să-i stimuleze să adreseze altele din ce în ce mai
inteligente.
Copilul este pregătit pentru viaţa ce-l aşteaptă încă din grădiniţă, deoarece, în orice
profesie ar lucra, omul din cadrul societăţii actuale are nevoie de pregătire de specialitate care,
în condiţiile societăţii moderne actuale, se cere a fi cât mai temeinică şi mai cuprinzătoare.
Cunoaşterea îndeaproape a copilului de către educator este premise creşterii calităţii
instructiv-educative, educatorul fiind permanent ataşat spiritual de copil, putând astfel să-i
58
corecteze comportamentul şi chiar temperamentul fără a-i impune reguli stricte, ci doar prin
glasul cald şi mimica prietenoasă.
Educatorul este un “modelator” de personalităţi, un “formator”, nicidecum un simplu
transmiţător de cunoştinţe.
După familie, grădiniţa este prima experienţă de viaţă a copilului în societate. Este o
instituţie de educaţie structural diferită de cea de familie, chiar dacă păstrează amprenta
atmosferei familiale. Aici copilul întreprinde activităţi care-i stimulează gustul pentru
investigaţie şi acţiune, intră în contact cu obiecte care îl provoacă să se exprime şi îl angajează
în relaţii sociale de grup.
Astfel, copilul preşcolar începe să-şi definească treptat personalitatea.
Copilul preşcolar reprezintă o personalitate în devenire, un viitor adult şi nicidecum un
adult în miniatură, el trebuind aşadar educat în consecinţă, stimulat în devenirea sa umană,
sprijinit în educaţie pentru a dobândi competenţe care să-l îndrume, capacităţi proprii şi să-şi
formeze aptitudini care să-i servească integrării şcolare şi mai apoi profesionale şi sociale.
Vorbirea la copiii preşcolari care urmează cursurile unei grădiniţe este primul pas pe
care trebuie să îl aibă în vedere educatoarea în vederea oferirii copilului unei educaţii morale
bune, mai ales că dezvoltarea vorbirii la aceşti copii este în strânsă legătură cu experienţa
cognitivă a acestora. În cadrul grădiniţei, în activitatea de comunicare cu copiii din grupă,
copilului i se oferă posibilităţi optime de exprimare liberă.
Fiecare copil trebuie să înveţe limba, de la început, şi este uimitor cât de rapid îşi
însuşeşte limba în care este solicitat. El simte nevoia de a relata adulţilor sau altor copii,
evenimente care l-au impresionat, povesteşte mereu, foloseşte dialogul, transmite observaţii şi
impresii, ritmul comunicării lui fiind accelerat sau diminuat în funcţie de similitudinile sau
neconcordanţa părerilor celui care ascultă.
Cultivarea deprinderilor de comunicare a copiilor şi optimizarea conduitei lor verbale
sunt condiţii care favorizează reuşita integrării copilului în activitatea şcolară.
Sarcina activităţii instructiv-educative de educare a limbajului vizează dezvoltarea
vorbirii copiilor sub trei aspecte: fonetic, lexical şi gramatical.
Capacitatea de comunicare verbală este un reper al pregătirii şi dezvoltării intelectuale
nu numai a copilului preşcolar, ci a finite umane în toate etapele vieţii.
După vârsta de 3 ani copilul devine obiectul unor complexe influenţe educative, iar de
felul în care educatoarea îşi organizează activitatea depinde realizarea unui obiectiv deosebit
de important în educarea şi instruirea copiilor: dezvoltarea personalităţii morale a acestora şi
incluziunea lor în viaţa şcolară viitoare. În practica educativă din grădiniţă există preocupare
din partea educatoarei cu privire la îmbunătăţirea desfăşurării activităţii de educare a
59
limbajului copiilor, cu scopul de a stimula creativitatea verbală, de a cultiva la copii
independenţa, fluenţa în gândire şi, implicit, în vorbire şi de a-i pregăti pentru activitatea de
învăţare din şcoală.
Datorită importanţei pe care o are vorbirea în pregătirea profesională şi în viaţa socială a
omului, acţiunea de dezvoltare a vorbirii şi comunicării şi de cultivare a limbii este o
problemă de stat care se rezolvă prin învăţământ specializat. Din acest motiv, problemelor de
dezvoltare a vorbirii şi celor de studiere a limbii şi literaturii materne le sunt allocate cel mai
mare număr de ore prin planul de învăţământ, pentru preşcolari şi şcolari.
Limba se învaţă de către copil mai întâi în familie, în grădiniţă şi în şcoală având loc
apoi cultivarea limbii. În învăţământul preşcolar se urmăreşte mai ales dezvoltarea
capacităţilor de comunicare verbală.
Proiecţia personalităţii morale a copiilor începe din copilăria mică. În conturarea
personalităţii copiilor, vârsta preşcolară este considerată perioada celei mai intense
receptivităţi şi sensibilităţi psihice, perioada progreselor remarcabile în toate planurile, în
special în sfera sentimentelor morale. Este perioada în care se formează conduitele,
caracteristicile comportamentale de bază, relaţiile afective.
Pentru un preşcolar, această perioadă este considerată perioada imaginaţiei, fanteziei,
visării.
Datorită receptivităţii care caracterizează vârsta preşcolară, copiii dobândesc impresii
vii şi puternice, impresii ce vor constitui materialul din care se vor construi sentimentele lor
morale.
Influenţele educative la care am făcut referire anterior îşi lărgeşte mult aria mai ales în
cazul copiilor care frecventează grădiniţa. Posibilitatea de comunicare cu educatoarea, cu
copiii îl pun în contact cu un mediu natural mai nuanţat, cu activităţi sociale care influenţează
toate aspectele dezvoltării preşcolarului: percepţia, memoria, imaginaţia, gândirea, interesele,
sentimentele, voinţa. Grupul (clasa) în care este integrat copilul în cadrul activităţii de
grădiniţă permite stabilirea de relaţii sociale între copii, trăirea unei bogate game de stări
affective, dezvoltarea curajului şi a stăpânirii de sine, a iniţiativei.
Este ştiut faptul că perioada cuprinsă între 3 şi 6 ani este perioada copilului preşcolar în
care acesta adresează adulţilor un număr impresionant de întrebări, majoritatea dintre ele
începând cu “de ce?”. Dezvoltarea afectivă a copilului se realizează concomitent cu cea
cognitivă şi cu relaţiile sociale, normele de comportare însuşinduşi-le mai ales de la adulţi. El
le acceptă pe baza respectului pe care-l are faţă de adult.
Copilul ştie încă din familie cum trebuie să se poarte, ce atitudine trebuie să adopte în
anumite împrejurări, cum trebuie să vorbească, ce are voie să facă sau ce îi este interzis. În
60
grădiniţă, educatoarea introduce treptat diferite reguli de comportare care să-l ajute pe copil să
se integreze mai uşor în mediul social care-l urmează pe cel actual. Dar educaţia morală nu se
rezumă la atât şi rezultatele nu sunt, întotdeauna, cele dorite. În familie copilul îşi formează
sentimente şi noţiuni morale, corecte sau mai puţin corecte. Rolul grădiniţei este acela de a le
corecta, îmbunătăţi, nuanţa, îmbogăţi.
III.3. Educația morală în grădiniță

Educaţia morală trebuie începută aşadar încă din primii ani de viaţă ai copilului şi
continuată, apoi, sistematic, tot restul vieţii.
Formarea personalităţii morale cuprinde mai multe componente. Prima se referă la
ansamblul de imagini mintale şi judecăţi morale, acestea reflectând în mintea copilului
principiile şi regulile social-morale. Aceste principii îi apar copilului în procesul interacţiunii
cu cei din jur.
Cea de-a doua componentă se referă la procesul afectiv, incluzând întreaga gamă de
trăiri emoţionale. Aceste procese afective se dezvoltă în cadrul relaţiilor dintre copil şi adult.
De la acesta copilul învaţă să simtă milă, ruşine când nu spune adevărul, bunăvoinţă etc., însă
pentru a trăi în mod real aceste sentimente, copilul trebuie condus spre înţelegerea
conţinutului valorilor morale respective.
Cea de-a treia componentă a formării morale implică modelarea comportamentului
social-moral al copilului. Nu este de ajuns ca preşcolarul să ştie ce este bine şi ce este rău, ce
îi este permis şi ce îi este interzis. Este necesar să înveţe să fie cinstit, onest etc., niciun copil
nenăscându-se sincer, harnic, conştiincios etc., toate acestea dobândindu-se în cadrul
procesului educaţional. Cu cât se exercită o influenţă educaţională mai de timpuriu asupra
copilului, cu atât se formează mai repede şi se întipăresc mai adânc atitudini morale în
conştiinţa sa. Datorită lipsei de maturitate, copilul este foarte receptiv la influenţele externe,
determinând atitudini proprii, mai ales că lumea în care trăieşte are, pentru el, un puternic
caracter emotional.
III.3.1. Rolul grădiniței

Rolul grădiniţei este de a nu lăsa copilul să se “descurce” şi să se orienteze singur în
multitudinea de atitudini şi fapte ce se manifestă în jurul lui şi de a organiza un ambient
potrivit, din care copilul să se alimenteze cu impresii pozitive.
Vârsta preşcolară este perioada în care copilul începe să înţeleagă realitatea
înconjurătoare şi începe să-şi însuşească părerile educatorilor, având aşadar posibilitatea de a
intui cele mai importante norme morale.
61
Necesitatea de a începe educaţia morală cât mai de timpuriu este justificată şi de faptul
că la vârsta preşcolară se formează foarte uşor mecanismele ce stau la baza deprinderilor de
comportare. Printr-o asimilare continuă a cunoştinţelor morale se trasează treptat
personalitatea sa morală.
Odată cu formarea trăsăturilor morale pozitive ale personalităţii copilului, educatoarea
trebuie să le combată pe cele negative. În această muncă accentul cade pe prevenirea lor, ştiut
fiind faptul că munca de înlăturare a unor trăsături deja formate este mult mai dificilă decât
prevenirea lor.
Aşa cum am mai precizat, în cadrul grădiniţei se formează sau se îmbogăţesc primele
deprinderi morale şi se întăresc cele deja formate. Astfel, în funcţie de familia din care
provine copilul, la intrarea în cadrul grădiniţei, cunoaşte sau nu ce este bine sau ce nu este
bine să facă într-o împrejurare oarecare. Rolul educatoarei este acela de a încerca să-i aducă
pe toţi copiii grupei la acelaşi nivel în ceea ce priveşte posibilitatea fiecărui copil de a aprecia
propriile sale acţiuni şi pe ale celor din jurul său. Modalităţi de a realiza acest lucru sunt
nenumărate, educatoarea având posibilităţi multiple de a îmbogăţi şi consolida formarea
deprinderilor morale.
Grădiniţa are rolul de a-i crea preşcolarului un climat de afecţiune şi o ambianţă plăcută
în care copilul va intra în contact cu lumea obiectelor şi a fiinţelor, pentru ca trecerea de la
mediul familial la cel al grădiniţei să decurgă lin, evitând stări negative sau reacţii emotive
dăunătoare. În general, acest lucru depinde de priceperea educatoarei de a orienta copiii spre
un scop comun.
O condiţie deosebit de importantă în formarea personalităţii morale a copilului preşcolar
este ca tot ceea ce-şi însuşeşte să fie trecut prin activitatea lui.
III.3.2. Relația preșcolar – grădiniță

De precizat este un aspect potrivit căruia există copii cu reprezentări morale sărace, ca
urmare a carenţelor în educaţia morală primită în cadrul familiei. În fiecare nouă generaţie de
preşcolari există, într-o grupă, cel puţin 2-3 copii rebeli la cerinţele educatoarei şi la normele
vieţii în colectiv. Acest lucru poate fi urmarea nu neapărat a lipsei de preocupare din partea
părinţilor, ci a faptului că manifestările nepotrivite de comportament ale copiilor sunt
încurajate de unii părinţi ca fiind manifestări ale inteligenţei copilului. Lăsând la o parte
aspectul activităţii de îndreptare a viziunii unor asemenea părinţi, în ceea ce-l priveşte pe
copilul necuviincios, educatoarea are obligaţia de a descoperi latura pozitivă a personalităţii
copilului şi să dezvolte ulterior alte calităţi, încercând, bineînţeles, să le înlăture pe cele
negative. Aşadar, respectarea particularităţilor individuale ale personalităţii morale a copilului
62
preşcolar este o condiţie esenţială a realizării educaţiei morale a copilului. Este absolut
necesar să fie descoperite de către educatoare a cauzelor profunde ale unor manifestări ale
copiilor, condiţiile care le-au generat, pentru a găsi, apoi, acele metode de influenţare care să
rezolve eficient problema ivită.
Cu un caz de acest tip m-am confruntat la grupa de preșcolari pe care o conduc. Un
preșcolar, care datorită mediului familial, a întâmpinat greutăți în adaptarea la mediul
grădiniței, drept pentru care am încercat implementarea unui plan de intervenție personalizat.
În faţa unor situaţii noi, copiii reacţionează diferit: unii violent, alţii calm, unii îşi
exteriorizează trăirile, emoţiile, alţii nu, unii sunt melancolici, alţii sunt veseli, unii oferă
răspunsuri prompte la întrebările adresate, alţii se exprimă mai greu etc.
În procesul cunoaşterii realităţii înconjurătoare, copilul nu rămâne indiferent faţă de
copiii şi adulţii din preajma sa. El are o anumită atitudine faţă de oameni, faţă de obiectele şi
fenomenele din jurul său. Astfel, unii copii sau adulţi, unele obiecte sau fenomene îl
entuziasmează pe copil, altele îl întristează, îl supără, altele îl uimesc, îl înfricoşează. Aceste
sentimente (de bucurie, entuziasm, supărare, indignare, frică etc.) sunt forme diferite ale
atitudinii copilului faţă de realitate, sunt stări emoţionale prin intermediul cărora copilul
percepe lumea reală.
Copilul nu relaţionează numai cu obiecte, ci mai ales cu ceilalţi copii, cu adulţii alături
de care trăieşte şi, implicit, cu educatoarea sa. În aceste relaţii aprecierea afectivă (preferinţele
şi respingerile) faţă de ceilalţi se manifestă în funcţie de comportamentul lor faţă de ei. Aceste
trăiri exprimă preţuirea acordată unor fapte, acţiuni, ele fiind sentimente morale care se impun
prin valoarea lor umană şi sunt asimilate de copil pe calea educaţiei.
Reacţiile emoţionale a copiilor de grădiniţă au adesea o foarte pronunţată încărcătură
impulsivă. Ele sunt încă difuze şi implică un mare consum de energie nervoasă. Cu toate
astea, la această vârstă, socializarea afectivă se produce destul de intens. Ataşamentul, mila,
simpatia sunt reacţii afective complexe pe care le trăiesc cei mai mulţi dintre preşcolari.
Socializarea afectivă se află în strânsă legătură cu modelul oferit de educator şi de situaţiile
create.
De regulă, emoţiile copilului preşcolar se produc repede, dar pot dispărea tot atât de
repede fără să lase urme adânci în conştiinţa copilului preşcolar. Preşcolarul trece foarte uşor
de la bucurie la tristeţe şi invers, dar aceasta este doar o caracteristică generală a afectivităţii
preşcolarului şi ea nu trebuie absolutizată. Rolul educatoarei în acest sens este unul decisiv, ea
trebuind, cu mult tact, să tempereze trăirea afectivă în exces a copilului (mai ales când este
vorba de tristeţe – copilul deosebit de sensibil), sau să trezească în sufletul copilului ale cărui
63
trăiri afective sunt latente sentimente care să-l sensibilizeze, să-l apropie de înţelegerea unor
întâmplări prin prisma afectivităţii.
Este necesar ca educatorul să cunoască faptul că marea gamă a emoţiilor este transmisă
ereditar şi că aceste sentimente se declanşează spontan în condiţiile unor anumite împrejurări.
În cele din urmă însă, ele sunt supuse acţiunii modelatoare a educatoarei, dacă aceasta dă
dovadă de consecvenţă şi tact în activitatea educativă.
Copilul intră aşadar în viaţă moştenind caracteristicile celor care l-au precedat, dar
această moştenire este modificată prin adaptarea la mediu. Educatorul poate da copilului o
anumită atitudine interioară care poate constitui, până la urmă, arma lui cea mai preţioasă în
lupta pe care o va avea de purtat.
Acumularea de cunoştinţe este una dintre căile de adaptare a copilului la viaţa socială,
iar aceste cunoştinţe pe care el le acumulează în cadrul grădiniţei sunt strâns legate de
activitatea şi personalitatea educatoarei. Cu trăsăturile proprii vârstei lui, copilul ajunge ca
prin activitatea pe care o desfăşoară în cadrul grădiniţei să-şi formeze gândirea şi convingerile
morale.
Întrucât elementul de bază al activităţii de instruire şi educare a preşcolarului în cadrul
grădiniţei îl constituie limbajul, calitatea vocabularului folosit de către educatoare
influenţează adaptarea socio-afectivă a copilului. Stângăcia în exprimare şi sărăcia
vocabularului pot frâna nu numai dezvoltarea intelectuală a copilului preşcolar, dar pot
produce şi modificări în stările afective ale copiilor. Corectitudinea pronunţării cuvintelor,
logica şi expresivitatea vorbirii, bogăţia vocabularului sunt indici în aprecierea inteligenţei
unui copil. Există, aşadar, o legătură între gândire şi limbaj. Aceste procese psihice depind de
caracteristicile native ale copilului, dar sunt influenţate de mediul educativ în care copilul
trăieşte. Rolul grădiniţei este, aşadar, decisiv în dobândirea deprinderilor morale ale copilului
şi nu numai.
Dacă grupa mică şi mijlocie aprofundează noţiuni, prin toate tipurile de activităţi pe care
le desfăşoară, preşcolarul din cadrul grupei mari poate fi, deja, un bun interlocutor
(presupunând a se fi rezolvat un minimum necesar de cunoştinţe, dobândite prin antrenarea
proceselor de cunoaştere).
Tot ceea ce se întreprinde pe plan pedagogic pentru instruirea şi educarea copilului de 3-
6 ani vizează dezvoltarea şi conturarea personalităţii morale a acestuia.
Pe măsură ce copilul dispune de un număr mai mare de cuvinte pentru a-şi exprima
ideile, sensul acestora se nuanţează mai concret în mintea lui.
Se înţelege de la sine faptul că acei copii care au frecventat cu regularitate grădiniţa şi al
căror mediu familial se caracterizează printr-un nivel educational mai ridicat decât media
64
folosesc un vocabular mai bogat şi mai fluent în comparaţie cu acei copii care frecventează
sporadic grădiniţa şi al căror mediu familial lasă de dorit sub aspectul comunicării. Copiii din
prima categorie au un vocabular mult mai variat, se exprimă corect din punct de vedere
gramatical şi îmbogăţesc conţinutul povestirii create cu expresii noi.
Pe lângă convorbirile educatoarei cu copiii, trebuie realizat în permanenţă un schimb de
mesaje între educatoare şi copii. Copilul îşi însuşeşte unele comportamente şi atitudini,
imitând un exemplu concret, dacă acesta vine din partea unei personae pe care el o respectă şi
o apreciază, în speţă, din partea educatoarei.
Pentru ca preşcolarul să înţeleagă semnificaţia unui cuvânt, frumuseţea unei atitudini
sau pentru a determina respingerea unei atitudini ce nu trebuie preluată, este importantă
intervenţia forţei cuvântului pentru a clarifica, explica şi a ajuta copilul să înţeleagă şi să
aprecieze corect situaţia respectivă.
Copilului preşcolar trebuie să îi fie explicat de către educator faptul că orice greşeală de
comportament, fie că porneşte de la încăpăţânare, lene sau minciună, lăudăroşenie etc. este
urmată numai de neplăceri şi necazuri; şi că numai acela care va şti să se ferească de astfel de
greşeli va fi ferit de neplăceri.
Preşcolarul dobândeşte treptat o gândire şi o experienţă morală în contact cu faptele din
viaţa reală. Această experienţă morală conduce la situaţia în care copilul devine capabil să se
orienteze el însuşi în fiecare caz particular şi să evalueze faptele altora. De asemenea,
preşcolarul are o gândire morală care se manifestă atunci când este pus în situaţia de a judeca
faptele altora, pentru ca apoi el să devină capabil a-şi analiza corect propria conduită.
Este mult mai uşor să educi decât să reeduci. Se întâmplă, totuşi, adeseori, ca
preşcolarul, la sosirea în cadrul grădiniţei, să posede noţiuni morale greşite, al căror conţinut
l-a înţeles în mod eronat. În acest caz, este evident faptul că, înainte de a forma noţiuni
corecte care-l vor determina pe copil la un comportament corect, educatoarea trebuie să
înlăture noţiunile înţelese greşit de către preşcolar. Acest lucru presupune răbdare, tact şi
înţelegere.
Este posibil ca aceste noţiuni morale înţelese greşit de către copil să provină de la
familia sa, deoarece, aşa cum am mai precizat, primele influenţe care se exercită asupra
copilului provin de la familie, care are anumite opinii, obiceiuri şi pe care le impune copilului.
Cu cât familia exercită o influenţă mai timpurie asupra copilului, cu atât se formează şi se
întipăresc mai adânc atitudini pozitive sau negative faţă de anumite persoane sau situaţii.
Datorită lipsei sale de experienţă, el îşi însuşeşte aceste atitudini (fiind foarte receptiv la
influenţele externe). Grădiniţa joacă aşadar un rol însemnat în formarea unor reprezentări
morale noi, ca şi în eliminarea celor formate greşit.
65
Adevăr, cinste, curaj, dreptate explicate pur şi simplu nu îşi găsesc o reprezentare
concretă în mintea copilului. Este clar că insistând asupra lor, copilul îşi va însuşi aceste
noţiuni, însă ele nu vor fi decât nişte expresii fără o semnificaţie exactă. De aceea, în formarea
noţiunilor morale ale preşcolarului este necesar ca fiecare dintre aceste noţiuni morale să fie
însoţită de o reprezentare concretă (personaj, simbol, exemplu), pe care o găsim în creaţiile
literare adresate copiilor. Aceste creaţii literare sunt menite a produce o impresie puternică
asupra imaginaţiei şi sensibilităţii copiilor, prin morala uşor de receptat. Adeseori creaţiile
literare pentru copii se bazează pe conflictul dintre bine şi rău, dintre hărnicie şi lene, curaj şi
laşitate, modestie şi îngâmfare, adevăr şi minciună, viclenie şi cinste.
Varietatea şi intensitatea trăirilor copiilor sunt legate de bogăţia de impresii pe care ei le
primesc din povestiri, basme unde eroii poveştilor şi povestirilor sunt buni, frumoşi, drepţi,
curajoşi, cinstiţi, după cum alţii sunt simboluri ale răutăţii şi laşităţii. Scoaterea în evidenţă a
calităţilor acestor eroi contribuie la constituirea acestora în modele etice. Mesajul operei
contribuie la educarea copiilor preşcolari în spiritul unor virtuţi morale alese.
Înţelegerea unor elemente fundamentale ale lumii îi este înlesnită copilului preşcolar
prin specificitatea confruntărilor din lumea poveştilor, basmelor, care se întemeiază
întotdeauna pe ciocnirea dintre ascultare şi neascultare, lăudăroşenie şi modestie, adică pe
ciocnirea dintre bine şi rău. Întâmplările prin care trec eroii oferă copiilor soluţii la problem
concrete, oferă prilej de reflecţie în găsirea soluţiilor la situaţiile problematice, astfel încât
inteligenţa şi imaginaţia copiilor este permanent şi cât mai amplu solicitată şi dezvoltată.
Receptarea corectă a literaturii pentru copii descifrează direcţiile dezvoltării copilului şi
îi deschide porţile spre cultură, căci personalitatea acestuia începe să se contureze încă din
fragedă pruncie, vârsta preşcolară reprezentând perioada celei mai intense receptivităţi şi
sensibilităţi psihice, perioada progreselor remarcabile pe toate planurile, în special în sfera
sentimentelor morale. Este perioada în care se formează conduitele, obiceiurile,
caracteristicile comportamentale de bază.
În procesul receptării conţinuturilor literare îi este antrenată copilului întreaga activitate
psihică. El urmăreşte atent conţinuturile expuse, analizează, compară, face legături între
personaje şi faptele acestora. Astfel, gândirea copilului este stimulată şi face posibilă
înţelegerea semnificaţiei mesajului etic.
Creaţiile literare epice pentru copii au o mare însemnătate etică, ele contribuind la
formarea conştiinţei morale şi a unor trăsături pozitive de voinţă şi caracter. Aceste creaţii
evidenţiază calităţile eroilor pozitivi şi, oferind modele etice, influenţează formarea
personalităţii copilului. Povestirea, basmul îşi va fi atins scopul în mintea copilului de
grădiniţă în momentul în care acesta este apt să devină destinatarul unui mesaj etic complex.
66
III.3.3. Importața poveștilor și a jocului la vârsta preșcolară
Putem considera că literatura pentru copii constituie şi un mijloc deosebit de eficient de
exersare a vorbirii, de formare a deprinderii copiilor de a-şi exprima gândurile cu uşurinţă,
impresiile şi de a le reda în mod cursiv, logic, deprindere care le va fi necesară în activitatea
şcolară viitoare.
Importanţa creaţiilor literare epice constă, aşadar, în valoarea lor cognitivă, etică şi
estetică, în influenţa pe care o exercită asupra personalităţii în devenire a copilului.
Lumea poveştilor şi povestirilor îi este dragă copilului preşcolar, în măsura în care, prin
semnificaţiile sale, îi satisfice trăirile din planul imaginaţiei, îi îmbogăţeşte universul propriu
de cunoaştere, contribuind astfel la educarea sa în spiritul unor virtuţi morale alese, antrenând
astfel întreaga activitate psihică a sa.
Creaţiile literare pentru copii oferă surse inepuizabile de formare a conştiinţei şi
personalităţii morale, de educare a unor trăsături pozitive de voinţă şi caracter.
Literatura pentru copii ajută educatoarea în încercarea acesteia de a educa, la copil,
trăsături pozitive de caracter, de a influenţa benefic personalitatea în formare a acestuia.
Printr-o educaţie adecvată, copilul capătă informaţii suficiente pentru vârsta sa despre
mediul înconjurător, îşi formează priceperea de a observa şi de a se exprima corect. Procesul
înţelegerii este condiţionat însă de participarea activă a copilului în procesul cunoaşterii, prin
angajarea lui la descoperirea noului. O condiţie de bază în acest sens este ca jocul să rămână
principala activitate din cadrul grădiniţei.
Se ştie că la vârsta preşcolară, jocul este activitatea cea mai îndrăgită de către copii.
Jocul său este foarte bogat în conţinut, reflectând în el tot ceea ce observă, ce îl
impresionează, îl bucură.
La grupa mică, copilul preferă jocul individual.
La grupa mijlocie, copiii dispun de mai multă experienţă, fantezia lor este mai bogată.
La grupa mare se constată o oarecare evoluţie, îndeosebi în ceea ce priveşte capacitatea
copiilor de a se exprima.
Prin structura lui, jocul îi atrage pe copii în acţiuni comune, îi apropie, le oferă
posibilitatea de a se cunoaşte.
Întreaga activitate desfăşurată în cadrul grădiniţei implică respectarea unor norme de
comportament, norme condiţionate de calitatea deprinderilor morale însuşite de copii.
67
Educarea însuşirilor pozitive ale caracterului se realizează în paralel cu prevenirea şi
înlăturarea unor însuşiri negative. Asemenea manifestări apar, mai ales, în timpul jocului,
fiind generate de anumite situaţii conflictuale. Rezolvarea acestor conflicte de către
educatoare este un aspect dificil, deoarece necesită din partea acesteia mult tact şi pricepere.
Ea trebuie să analizeze cauzele care au dus la abaterea respectivă, să stabilească gravitatea pe
care o reprezintă abaterea în raport cu particularităţile individuale ale colilului şi, în final, să
aplice metode şi procedee educative.
Jocul este un instrument prin care copilul are posibilitatea de a se afirma. Jocurile de
imitaţie sunt cele mai des întâlnite forme de activitate a copilului, jocuri prin care copilul
reprezintă un fel de a fi sau o persoană în absenţa ei.
Există copii preşcolari care nu se adaptează ritmului cerut de educatoare. Ei ar putea fi
clasificaţi drept leneşi. Vorbim aici despre acei copii care, spre exemplu, nu-şi adună jucăriile
sau dacă o fac, o fac din obligaţie, sau care nu participă la jocurile şi activităţile organizate de
către educatoare. Reproşurile şi sancţiunile aplicate acestor copii nu rezolvă problema. În
acest sens, este nevoie de multă pricepere din partea educatoarei spre a-i aduce pe aceşti copii
“pe drumul cel bun” şi de a le oferi informaţiile morale potrivite pentru a deveni în viitor
cetăţeni responsabili.
III.3.4. Conștiința și conduita morală la preșcolari

În mod deosebit, în cadrul grădiniţei, educatoarea trebuie să insiste asupra cultivării
interesului copiilor pentru dragoste şi adevăr. Numeroase minciuni ale copilului sunt
declanşate de dorinţa lui de a ocoli slăbiciunile şi temerile sale. Dar minciuna trebuie neapărat
înlăturată din viaţa copilului înainte de a se transforma într-o trăsătură morală, indiferent dacă
este generată de satisfacerea unor trebuinţe sau este un produs al imaginaţiei sale ori adevărul
a fost alterat inconştient şi involuntar.
Educaţia morală a preşcolarului presupune, aşadar, îndeplinirea în principal a două
sarcini complexe şi cuprinzătoare, dar care corespund celor două componente fundamentale
ale atitudinii morale: formarea conduitei morale şi a conştiinţei morale.
Fără o informaţie morală corespunzătoare nu este de conceput formarea convingerilor
morale.
Instruirea morală constă, în esenţă, în formarea reprezentărilor şi a noţiunilor morale.
Transmiterea unor informaţii morale corecte este obiectivul principal ce îi revine grădiniţei.
Acţiunea şi practica morală au un rol deosebit de important în procesul formării
trăsăturilor morale, eficienţa trăsăturilor morale fiind asigurată în condiţiile în care
68
educatoarea nu se opreşte la explicaţiile verbale, ci îşi continuă activitatea spre antrenarea
copiilor în exerciţiul moral.
Fiecare trăsătură de caracter se formează în urma confruntării copilului cu situaţii şi
cerinţe care declanşează comportamentul cerut de societate. La crearea acestor situaţii propice
formării trăsăturilor sale de caracter, este necesar ca educatoarea să ţină seama de anumite
condiţii: să ia în considerare particularităţile de vârstă şi de dificultăţile ce trebuie depăşite în
condiţii normale. Trebuie ca situaţiile să fie percepute de către copil ca fiind foarte
importante. În măsura în care educatoarea este o persoană respectată şi nu temută, ea poate
impune copilului anumite reguli cu caracter de obligativitate. Este vorba despre regulile
morale care nu se regăsesc în poveşti şi basme şi care nu pot fi prezentate copilului în cuvinte
pe înţelesul lui.
Copilul dobândeşte, aşadar, treptat o gândire şi o experienţă morală. Pe baza acestei
experienţe morale copilul poate să evalueze faptele altora, deci el este capabil să emită
judecăţi morale. Este foarte important pentru preşcolar, de asemenea, să ştie ce şi cât poate
face şi să-şi facă planuri pe măsura puterilor sale.
În ceea ce priveşte profilul personalităţii educatorului, acesta trebuie să se caracterizeze
prin dragostea de a transmite altora, să dovedească afecţiune pentru cei pe care îi instruieşte,
să le respecte personalitatea, să dea dovadă de ingeniozitate tot timpul pentru a comunica
tinerelor minţi cunoştinţele şi a le dezvolta aptitudinile.
Se întâmplă adesea ca preşcolarul să se conformeze educatoarei prin imitaţie, apoi să se
supună, împotriva dorinţei sale, exigenţelor educatoarei pentru a putea păstra sentimental de
siguranţă produs de afecţiunea ei. Apoi, copilul poate deveni apt să prevadă anumite neplăceri
şi să le evite comportându-se în modul dorit, lucru datorat procesului de interiorizare. Odată
cu interiorizarea normelor comportamentale generate de exigenţele impuse de educatoare,
copilul îşi însuşeşte întregul sistem de interdicţii şi atitudini. El va avea de aici înainte mai
puţină nevoie de supravegherea permanentă a educatoarei, pentru a se comporta
corespunzător. Aşa se constituie începutul conştiinţei morale a cărei “voce” nu este alta decât
aceea a educatoarei, în completarea celei a părinţilor. Calitatea de a fi vocea conştiinţei în
formare a copilului preşcolar este tot ceea ce-şi poate dori o educatoare dăruită profesiei sale.
Nu este o sarcină tocmai uşoară, având în vedere diferenţele mari dintre copii de aceeaşi
vârstă, datorate faptului că temperamentele sunt diferite. Copiii mai autoritari sau mai docili,
mai tăcuţi sau mai vorbăreţi, mai visători sau mai dinamici, mai timizi sau mai îndrăzneţi, toţi
trebuie să se dezvolte în acelaşi timp. Având în vedere aceste diferenţe de temperament, nu
putem vorbi de o abordare colectivă, ci de o abordare individuală, chiar şi în cadrul
69
activităţilor colective, abordare ce presupune fineţe, intuiţie, calităţi care îi permit educatoarei
să sugereze fără să impună.
Copilul preşcolar învaţă să distingă binele de rău prin intermediul pedepselor şi a
recompenselor. El ştie că este recompensat pentru ceva ce a făcut bine sau drept şi este
pedepsit pentru ceva ce este rău sau greşit. La această vârstă, sentimentul de apreciere a
conduitei unui copil exercită asupra acestuia, dar şi asupra altor copii martori la momentul
aprecierii, o influenţă pozitivă. Ei sunt astfel determinaţi să dorească să fie din nou apreciaţi,
iar în privinţa celorlalţi copii, să dorească să fie şi ei remarcaţi şi evidenţiaţi pentru o anumită
atitudine.
Educatoarea are rolul de a realiza o legătură între sentimentele morale ale copilului, pe
de o parte, şi deprinderile şi acţiunile morale ale sale, pe de altă parte.
În ceea ce priveşte formarea trăsăturilor morale pozitive, acest proces complex este
dependent de acţiune, de practica morală, de antrenarea copiilor în exerciţiul moral.
În ceea ce priveşte pedeapsa, exceptând cazurile copiilor problemă, educatoarea trebuie
să încerce evitarea acesteia, să o înlocuiască cu dezaprobarea, folosită cu tact, respectând
particularităţile de vârstă şi individuale ale copiilor. De exemplu, unui copil căruia, din cauza
comportamentului său negativ i se arată mereu nemulţumire, educatoarea trebuie să-i adreseze
blajin câteva întrebări de genul: “Oare de ce pe tine nu pot să te laud niciodată?”, “Sunt eu de
vină?”, “De ce îi laud numai pe alţi copii?” În această situaţie, copilul s-ar putea simţi
stânjenit şi s-ar strădui să merite aprobarea educatoarei.
Procesul de dobândire a conceptelor de către preşcolar este complex şi cu întindere în
timp. Situaţia devine complexă în momentul în care vorbim despre însuşirea conceptelor
morale care au o reprezentare concretă doar în atitudini comportamentale. Eficienţa metodelor
folosite în acest sens creşte în condiţiile în care educatoarea asigură formarea deprinderilor
morale prin descoperire. Crearea situaţiilor problematice prezintă o importanţă deosebită în
trezirea interesului copilului pentru cunoaştere.
La grupele mică şi mijlocie procesele cognitive se desfăşoară în situaţii concrete, în
acţiunea practică cu obiectele.
În cazul preşcolarului mic (3-4 ani), copilul care are această vârstă este foarte puţin
deosebit de antepreşcolar. El întâmpină dificultăţi de adaptare în cadrul grădiniţei deoarece
este dependent de mamă, dar şi din cauza faptului că nu înţelege prea bine ce i se spune şi nu
ştie încă să se exprime clar. Principala lui formă de activitate este jocul. Aşa cum am mai
spus, copilul la această vârstă se joacă mai mult singur, iar jocul practicat este sărac. El este
curios, atras de obiectele din jurul său, investigativ chiar, percepe ceea ce îi “sare în ochi”,
70
memorează relativ uşor, fără să-şi propună în mod deliberat acest lucru. Comunicările din
timpul jocului sunt relativ reduse.
În plan afectiv este instabil, trecând cu uşurinţă de la o stare la alta, trăind foarte intens
emoţiile şi având parte de sentimente puternice.
În jurul vârstei de 5 ani, copilul poate să analizeze un obiect, o situaţie, poate să
generalizeze. Acesta este momentul în care educatoarea poate antrena copilul în descoperirea
adevărului. Acest lucru se poate realiza prin intermediul conversaţiei. El se adaptează cu o
mai mare uşurinţă mediului grădiniţei în comparaţie cu preşcolarul mic, preocupările lui
devenind mai variate, jocul mai bogat în conţinut, cercul cunoştinţelor despre lume
îmbogăţindu-se iar realitatea externă începe să-l preocupe din ce în ce mai mult. Aşadar,
întreaga sa dezvoltare psihică şi morală se produce într-un ritm alert. La această vârstă, el se
identifică şi cu grupul educativ din care face parte, I se lărgesc interesele, încep să se închege
primele atitudini, se instalează mai evident unele trăsături caracteriale şi morale, care
constituie nucleul personalităţii sale.
În ceea ce-l priveşte pe preşcolarul mare (5-6/7 ani), acesta se adaptează relativ repede
nu numai în cadrul grădiniţei, ci şi în contact cu orice tip de situaţie nouă. În această perioadă
apare şi o oarecare opoziţie faţă de adult, care se manifestă spontan, dar care este urmată de
dorinţe de reconciliere. În acelaşi timp, se observă o dorinţă a copilului de a întreprinde
activităţi în folosul adulţilor.
Dezvoltarea intelectuală se sprijină în cea mai mare măsură pe dezvoltarea limbajului,
însă copilul preşcolar este atras în mod deosebit de imagine. El este atent numai la ceea ce îi
trezeşte interesul, îl afectează emotional. De aceea, imaginile frumoase, viu colorate îl atrag şi
îl încântă în mod deosebit. Dar nu întotdeauna copilul sesizează esenţialul, uneori el oprindu-
se doar la aspectele de suprafaţă. Rolul educatoarei în acest sens este acela de a interveni cu
explicaţiile corespunzătoare.
Dezvoltarea limbajului este legată de dezvoltarea gândirii. În perioada grădiniţei,
limbajul copilului este un instrument complex al relaţiilor lui cu cei din jurul său şi, în acelaşi
timp, un instrument de organizare a vieţii psihice şi morale.
Limbajul copilului preşcolar se îmbogăţeşte continuu, atât prin creşterea volumului
vocabularului, cât şi din punct de vedere calitativ, ca urmare a dezvoltării capacităţii de
formulare a frazelor, a organizării de mici discursuri verbale.
Comunicarea verbală în copilărie îşi pune amprenta asupra dezvoltării psihice a omului,
influenţând însuşirile personalităţii sale.
Creaţiile preşcolarului (în special desenele pe care acesta le realizează) dovedesc faptul
că viaţa lui interioară este una bogată, rolul central în creaţia preşcolarului ocupându-l
71
imaginaţia. La copilul preşcolar are loc o adevărată explozie a imaginaţiei, fapt ce-i determină
pe unii autori să afirme că la această vârstă imaginaţia ar atinge apogeul existenţei sale.
III.4. Importanța educației morale la vârsta preșcolară

Educaţia morală a copiilor preşcolari reprezintă o componentă esenţială a procesului
instructiv-educativ şi totodată a influenţei exercitate de familie, mediul social apropiat şi
prietenii copilului. Aceasta are ca scop punerea bazelor conştiinţei şi conduitei morale a
copilului preşcolar.
Educaţia morală are în vedere însuşirea normelor, regulilor şi principiilor elementare de
convieţuire socială, formarea unor reprezentări morale (elementul cognitiv al conştiinţei
morale) şi educarea sentimentelor morale (elementul afectiv).
Un alt aspect pe care şi-l propune educaţia morală a copiilor preşcolari este educarea
unor trăsături de voinţă şi caracter precum şi educarea unor comportamente şi deprinderi
morale. Pentru reuşita educaţiei morale este important ca, pe lângă vehicularea unor
informaţii esenţiale despre cum trebuie să se comporte copilul, să se declanşeze trăiri
adecvate, sentimente morale ce duc la declanşarea voinţei şi hotărârii de a respecta normele,
de a le aplica în comportamentul moral.
În ceea ce priveşte educaţia morală dobândită de către copiii preşcolari, beneficiile şi
rezultatele pe care putem să le extragem în urma absolvirii de către aceştia a cursurilor unei
grădiniţe sunt multiple, ei căpătând în cadrul grădiniţei educaţia morală corespunzătoare
pentru ca mai apoi să pătrundă cu succes atât în şcoala care îi aşteaptă, cât şi în viaţă şi mai
apoi în câmpul muncii şi să devină cetăţeni responsabili şi de succes.
Grădiniţa, prin intermediul educatoarei are, aşadar, un rol edificator în conturarea cu
succes a trăsăturilor morale şi caracteriale a copilului preşcolar şi a omului în devenire.
Viitorul educaţiei constituie o prioritate a comunităţii mondiale; naţiunile au nu numai
dreptul, dar şi datoria de a se sprijini reciproc pentru ca prin educaţie, cultură şi ştiinţă să
ajungă la pace, progres şi prosperitate şi nu la haos, la dezumanizare, la disperarea provocată
de un mediu în continuă degradare.
72
CONCLUZII
Nu este posibilă formarea personalităţii fără a tine seama de aspectul care ar trebui să
domine întreaga noastră viaţă sufletească: aspectul moral.
O caracteristică definitorie a omului şi umanităţii o constituie, aşadar, moralitatea.
Moralizarea fiinţei este una dintre sarcinile educaţiei dintotdeauna.
Obiectivele educaţiei morale în învăţământul românesc se situează pe următoarele linii:
-formarea conştiinţei morale;
-formarea conduitei morale.
Prin procesul educaţiei morale din învăţământul românesc se urmăreşte încorporarea şi
punerea în act a valorilor morale ale societăţii.
O persoană este educată din punct de vedere moral atunci când realizează o trecere de la
urmărirea regulilor promulgate de alţii, la stadiul autonomiei morale, la autoimpunerea unor
reguli sau valori interioare.
Formarea conduitei morale înseamnă acţiunea corelată asupra următoarelor structuri
comportamentale:
- deprinderile morale;
- obişnuinţele morale;
- voinţa morală;
- caracterul.
În procesul formării valorilor morale se va respecta o anumită gradaţie, cerută de
particularităţile de vârstă. La copilul preşcolar se va impune formarea unor deprinderi şi
obişnuinţe care vor fundamenta moralitatea de mai târziu.
Componentele comportamentului etic:
- formarea unor obişnuinţe morale elementare;
- trezirea conştiinţei morale;
- cultivarea convingerilor morale;
- stimularea comportamentelor afective;
- formarea atitudinilor etice;
- structurarea unor valori şi a idealului moral.
În formarea şi cultivarea acestor componente se poate acţiona pe două căi:
- încurajarea atitudinilor pozitive;
- reducerea sau preîntâmpinarea celor negative.
73
Educaţia pentru valori morale este facilitate de prezenţa unui cadru afectiv pozitiv,
stimulativ, generat de comportamentul profesorului. Respectul pentru personalitatea elevilor,
stabilirea unor relaţii permisive cu copiii, promovarea unui discurs echilibrat, sinceritatea şi
credinţa în disponibilităţile etice ale elevilor sunt pârghii indispensabile pentru formarea
conştiinţei şi conduitei morale. Racordarea la viaţa reală, la experienţa elevilor, la resursele
imaginative ale acestora (formate prin contactul cu literatura, arta etc.) se poate transforma
într-o strategie suplimentară pentru cultivarea valorilor etice.
Realizarea educaţiei morale ridică o serie de probleme. Înainte de transmiterea oricărei
valori cognitive, elevul trebuie să afle că în comportamentul său pătrund necontenit decizii
valorice care sunt adesea lipsite de consistenţă şi stabilitate. Trăirea valorilor nu este o
raportare raţională la valori. Dragostea nu devine valoare atâta vreme cât ne rezumăm numai
la a vorbi despre dragoste. Educaţia morală rămâne o ficţiune dacă ea nu se traduce în
experienţă; iar experienţa morală se anihilează de la sine dacă nu devine constantă şi este doar
rezultatul normei de conduită “azi aşa, mâine altfel” sau “într-un caz aşa, în altul altfel”.
Statornicirea unor conduite anunţă o educaţie morală temeinică şi autentică.
Problema educaţiei, în general, şi cea privind educaţia morală, în special, presupun
iniţierea elevilor într-un “limbaj” constrângător care să-i ajute să ajungă la atitudini, trăiri,
conduit autonome, libere.
În ce constă paradoxul educaţiei morale?
Am menţionat în cadrul lucrării faptul că este de dorit să formezi oamenii conducându-i
pe ei înşişi către raţionalitate, inteligenţă şi un grad înalt de autonomie, spontaneitate. Faptele
concrete ale dezvoltării copilăriei arată că în cei mai importanţi ani ai formării, individual este
incapabil să-şi orienteze viaţa şi să treacă de dificultăţi în cel mai bun mod. Orice moralitate
constă într-un system de reguli, iar esenţa moralităţii constă în a respecta o serie de norme.
“În general, moralitatea are nevoie de o serie de precondiţii:
- sentimentul identităţii proprii şi a conştiinţei de sine (“cine sunt eu?”);
- acceptarea de sine (“ce îmi place sau doresc cu adevărat?”);
- conştiinţa necesităţii unor modele morale (“cum trebuie să mă comport?”, “după ce să
mă ghidez?”);
- activarea la subiect a unei conştiinţe mature (“care este cel mai bun lucru pentru
mine?”);
- valorizarea conduitelor şi succesului (“cum am acţionat?”).”113
113
Constantin Cucoş, Pedagogie, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Editura “Polirom”, Iaşi, 2006, p. 69.
74
“Specificul educaţiei morale este determinat, pe de o parte, de particularităţile moralei,
ca fenomen social, care-i conferă conţinutul, iar pe de altă parte, de condiţiile sociopsihice ce
sunt implicate în realizarea lor.
Educaţia morală este o componentă a educaţiei prin care se realizează formarea şi
dezvoltarea conştiinţei şi a conduitei morale, formarea profilului moral al personalităţii,
elaborarea comportamentului social-moral.
Esenţa educaţiei morale constă în “crearea unui cadru adecvat interiorizării
componentelor morale sociale în structura personalităţii morale a copilului, elaborarea şi
stabilizarea, pe această bază, a profilului moral al acestuia în concordanţă cu imperativele
societăţii noastre”.”114
Educaţia morală este, aşadar, o latură a educaţiei care are în vedere formarea
copilului/tânărului în concordanţă cu valorile, principiile, normele şi regulile sociale care
reglează relaţiile dintre oameni.
Educaţia morală care se desfăşoară în cadrul şcolii este cel mai important factor al
dezvoltării personalităţii. Ea are rolul de a corecta ceea ce este negativ în personalitatea
elevului şi de a dezvolta toate laturile personalităţii sale, atât latura intelectuală, cât şi cea
caracterială, morală şi estetică. “Şcoala nu formează doar specialişti, ci formează oameni, iar
pentru a forma oameni, este foarte important ca toţi factorii educaţionali să contribuie în mod
eficient şi constructiv la această formare, să colaboreze şi să se completeze reciproc, unde şi
când este nevoie.”115
Realizarea educaţiei morale este influenţată de cei din jur, de semnificaţiile acordate de
societate valorilor morale, precum şi de adaptarea fiecărui om la normele morale ale societăţii.
În acelaşi timp, educaţia morală presupune un proces de transformare a propriei
individualităţi, conform unor valori, norme, principii morale dictate de conştiinţa şi
personalitatea fiecăruia – care-i ghidează în relaţiile cu sine şi cu ceilalţi.
“Esenţa educaţiei morale poate fi exprimată sintetic astfel: formarea unei personalităţi
cu un profil moral elevat, în care sunt concentrate majoritatea valorilor caracteristice moralei
sociale a unei colectivităţi date într-o anumită etapă a dezvoltării sale”.116
“Educaţia, ca instrument al unei vieţi active încununate de succes, este un proces
puternic individualizat şi în acelaşi timp unul al construirii interacţiunilor sociale”.
114
Paragraf inspirat din curs universitar predat în cadrul Facultăţii de Litere al Universităţii “Dunărea de Jos” din
Galaţi, cu titlul “Statutul epistemologic al pedagogiei”, în concordanţă cu informaţiile pe care le-am menţionat
anterior, in cadrul lucrării.
115
Paragraf inspirit din curs universitar predat în cadrul Facultăţii de Litere al Universităţii “Dunărea de Jos” din
Galaţi, cu titlul “Educabilitatea”, în concordanţă cu informaţiile pe care le-am menţionat anterior, în cadrul
lucrării.
116
Dumitru Salade, Dimensiuni ale educaţiei, Editura “Didactică şi Pedagogică”, Bucureşti, 1999, p. 73.
75
“Pentru a fi conştient de sine, trebuie să te distingi de altul, iar pentru a te distinge de
altul, trebuie să te reprezinţi împreună cu el”.”117
În ceea ce priveşte realizarea obiectivelor fundamentale ale educaţiei morale (formarea
conştiinţei şi formarea conduitei morale) pe care le-am analizat pe larg în cadrul lucrării,
formarea conştiinţei morale include, din punct de vedere psihologic, două componente:
cognitivă şi afectivă, dimensiunea cognitivă a conştiinţei referindu-se la informarea elevului
cu privire la conţinutul şi cerinţele valorilor, normelor şi regulilor morale.
Personalitatea umană se exprimă însă mai ales prin comportare.
Conduita morală îmbracă forma deprinderilor şi obişnuinţelor morale.
Şcoala are obligaţia de a forma la elevi un număr de deprinderi morale: venirea la timp
la şcoală, pregătirea conştiincioasă a lecţiilor.
Tot atât de necesară este şi formarea unor obişnuinţe morale care conduc mai departe la
formarea unor trăsături de voinţă şi caracter. Trăsăturile de voinţă ca perseverenţa, stăpânirea
de sine, răbdarea, spiritul de independenţă nu se formează de la sine, în mod spontan, ci
presupun o îndelungată muncă educativă.
Succesul activităţii de educaţie morală este condiţionat şi de alegerea şi folosirea cu
pricepere de către cadrele didactice a metodelor şi procedeelor de educaţie morală, acestea
reprezentând calea formării personalităţii morale. Cele mai importante metode de educaţie
morală sunt: exemplul, exerciţiul, formularea cerinţelor, exersarea propriu-zisă,
supravegherea, sancţiunea, pedeapsa, recompensa, pe care le-am analizat pe larg în cadrul
acestei lucrări.
Condiţiile vieţii contemporane care impun tratarea problemelor educaţiei morale la nivel
planetar sunt departe de a oferi soluţii satisfăcătoare sau de a atenua dimensiunile crizei.
Consider că numai centrarea pe valorile morale autentice ale umanităţii ne pot ajuta să ieşim
din dificultate.
În aceste condiţii, educaţia şcolară trebuie să se articuleze cu educaţia postşcolară,
înscriindu-se în contextul învăţării depline. Şcoala are ca sarcină să formeze indivizi capabili
de a se adapta, de a-şi asuma responsabilităţi, de a se exprima şi de a lupta pentru ameliorarea
vieţii.
Programele de dezvoltare a organizaţiei şcolare trebuie să fie elaborate ţinând seama de
diversitatea culturilor care există în cadrul populaţiei din România. Acest lucru presupune
naşterea unei noi mentalităţi, mai atentă la aspectele calitative şi umane ale dezvoltării şi la
formarea unui curent de opinie conform căruia progresul trece prin educaţie şi cultură.
117
Elena Joiţa, Vali Ilie, Mihaela Vlad, Ecaterina Frăsineanu, Pedagogie şi elemente de psihologie şcolară,
Pentru examenele de definitivare şi obţinerea gradului didactic II, Editura “Arves”, p. 364.
76
BIBLIOGRAFIE
1. Academia Română, Institutul de Lingvistică “Iorgu Iordan”, DEX – Dicţionarul
Explicativ al Limbii Române, Ediţia a II-a, Editura “Universul Enciclopedic”, Bucureşti,
1998.
2. Antonesei Liviu, O introducere în pedagogie. Dimensiunile axiologice şi
transdisciplinare ale educaţiei, Editura “Polirom”, Iaşi, 2002.
3. Bocoş Muşata, Jucan Dana, Fundamentele pedagogiei. Teoria şi metodologia
curricum-ului, Editura “Paralela 45”, Piteşti, 2008.
4. Bontaş Ioan, Tratat de pedagogie, Ediţia a IV-a revăzută şi adăugită, Editura “All”,
Bucureşti, 2007.
5. Bordeianu Cătălin, Pedagogie şi politică educaţională la Gheorghe Asachi, Editura
“Vasiliana `98”, Iaşi, 2009.
6. Cerghit Ioan, Metode de învăţământ, Ediţia a IV-a revăzută şi adăugită, Editura
“Polirom”, Iaşi, 2006.
7. Ciot Melania-Gabriela, Educaţie şi societate, Editura “Eikon”, Cluj-Napoca, 2012.
8. Cristea Sorin, Pedagogie generală, Editura “Didactică şi Pedagogică”, Bucureşti,
1996.
9. Cucoş Constantin, Pedagogie, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Editura “Polirom”,
Iaşi, 2006.
10. Cursuri universitare predate în cadrul Facultăţii de Litere a Universităţii “Dunărea de
Jos” din Galaţi, cu titlul: - Statutul epistemologic al pedagogiei;- Educabilitatea.
11. Dehl Hans, Ludington Aileen, Tablete de stil de viaţă, Ediţia a 8-a, Casa de Editură
“Viaţă şi Sănătate”, Bucureşti, 2010.
12. De Landsheere Viviane şi Gilbert, Definirea obiectivelor educaţiei, Editura “Didactică
şi Pedagogică”, Bucureşti, 1979.
13. Joiţa Elena, Ilie Vali, Vlad Mihaela, Frăsineanu Ecaterina, Pedagogie şi elemente de
psihologie şcolară, pentru examenele de definitivare şi obţinerea gradului didactic II, Editura
“Arves”, Bucureşti.
14. Krishnamurti Jiddu, Despre educaţie, Arta învăţării şi valoarea vieţii, Editura
“Herald”, Bucureşti, 2008.
15. Kruteţki V.A., Înţelegerea şi aprecierea de către elevi a unor calităţi morale ale
persoanei, Editura “Didactică şi Pedagogică”, Bucureşti, 1960.
16. Lobiuc Ioan, Teoria limbii române pentru practica examenelor, Editura “Spiru Haret”,
Iaşi, 1996.
77
17. Marinescu Silvia, Dinescu Rodica, Invitaţie la educaţie, Editura “Carminis”, Piteşti,
2003.
18. Nicola Ioan, Dirigintele şi sintalitatea colectivului de elevi, Editura “Didactică şi
Pedagogică”, Bucureşti, 1978.
19. Nicola Ioan, Tratat de pedagogie şcolară, Editura “Didactică şi Pedagogică”,
Bucureşti, 1996.
20. Pânişoară Ion-Ovidiu, Profesorul de succes, 59 de principii de pedagogie practică,
Editura “Polirom”, Iaşi, 2009.
21. Puşcariu Sextil, Limba română, Volumul I, Privire generală, Ediţia a II-a, Editura
“Spiru Haret”, Bucureşti, 1976.
22. Salade Dumitru, Dimensiuni ale educaţiei, Editura “Didactică şi Pedagogică”,
Bucureşti, 1999.
23. Singer Mihaela, Sarivan Ligia, Oghină Daniel, Leahu Iulian, Pătraşcu Octavian, Ghid
metodologic de aplicare a programei de Limba latină la gimnaziu, liceu, Ministerul Educaţiei
şi cercetării, Consiliul Naţional pentru Curriculum, Bucureşti, 2002.
24. Spre un nou tip de liceu, un model de proiectare centrat pe competenţe, în Curriculum
Naţional. Programe şcolare pentru clasa a X-a, Ministerul Educaţiei Naţionale, Editura
“Humanitas Educaţional”, Bucureşti, 2000.
25. Stan Cristian, Teoria educaţiei. Actualitate şi perspective, Editura “Presa Universitară
Clujeană”, Cluj-Napoca, 2001.
26. Ţârcovnicu Victor, Pedagogie generală, Editura “Facla”, Bucureşti, 1975.
Webgrafie
www.wikipedia.org
http://biblioteca.regielive.ro/cursuri/pedagogie/procesul-de-invatamant-35523.html
http://www.aiarad.ro/pdf/proiecte/pedagogie.pdf
78

Caty 2

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Caty 2

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA “DUNĂREA DE JOS” DIN GALAŢI

DEPARTAMENTUL PENTRU PREGĂTIREA PERSONALULUI DIDACTIC

Tema prezentei lucrări de dizertaţie este: “Rolul educaţiei morale în învăţământul

Pedagogia cercetează un aspect al activităţii sociale: educaţia, adică formarea omului

I.1.2. Educaţia în şcoală

I.1.3. Idealul educaţiei în învăţământul românesc

I.2. Sistemul instituţional de educaţie

I.2.1. Sistemul de învăţământ în România

I.2.2. Principiile sistemului de învăţământ din România

I.2.3. Profesorul – factor al educaţiei morale în învăţământul

I.2.4. Familia – factor al educaţiei morale a copilului preşcolar şi

I.2.5. Colaborarea şcolii cu familia în vederea realizării educaţiei

I.2.6. Conţinutul educaţiei morale – factor al formării profilului etic

I.3. Educabilitatea. Factorii devenirii personalităţii

I.3.1. Interacţiunea factorilor devenirii personalităţii

I.3.2. Educaţia morală

Educaţia morală este o componentă a educaţiei în legătură cu care se poartă unele

II.1. Conţinutul şi metodologia educaţiei morale în învăţământul

II.1.1. Educaţia umanistă

II.1.2. Educaţia patriotică

II.1.3. Educaţia muncii

II.1.4. Educaţia disciplinei conştiente

II.2. Educaţia morală în învăţământul românesc – metode şi

II.2.3. Metode şi procedee de educaţie morală în învăţământul

III.1. Primul pas în viața socială

III.2. Grădinița – factor pricipal al integrării sociale

III.3. Educația morală în grădiniță

III.3.1. Rolul grădiniței

III.3.2. Relația preșcolar – grădiniță

III.3.4. Conștiința și conduita morală la preșcolari

III.4. Importanța educației morale la vârsta preșcolară

S-ar putea să vă placă și