Psihologia Educaţiei Curs 1

1. Obiectul psihologiei educaţiei;

2. Rolul psihologiei educaţiei în formarea cadrelor didactice;
3. Stadialitatea dezvoltării cognitive;
4. Stadialitatea dezvoltării morale;
5. Stadialitatea dezvoltării psihosociale/identităţii.

1. Obiectul Psihologiei Educaţiei

Psihologia educaţiei este o ramură aplicativă a psihologiei generale. Psihologia

generală este definită de către W. James ca fiind ştiinţa care se ocupă cu studiul vieţii
mentale, adică ansamblul proceselor şi funcţiilor psihice, precum şi totalitatea reacţiilor
direct observabile, comportamentelor.
Psihologia educaţiei este ştiinţa care studiază aspectele psihologice specifice
activităţii de învăţare (legate de mecanismele psihice ale învăţării, de personalitatea
elevului şi a profesorului şi aspectele psihosociale din câmpul şcolar). Se consideră că
aceasta este o disciplină resursă întrucât oferă profesorilor strategii eficiente în
interacţiunea cu elevii pentru a-i motiva să înveţe, pentru a-i stimula să se autodezvolte şi
să aibă succes.

2. Rolul psihologiei educaşiei în formarea cadrelor didactice

Indiferent de disciplina predată, profesorul trebuie să aibă cunoştinţe de psihologia

educaţiei pentru a reuşi să cunoască profilul fiecărui elev, să intuiască particularităţile
individuale ale acestora, creînd astfel strategii de intervenţie potrivite fiecăruia, activând
potenţialul acestora cât mai mult cu putinţă.
Psihologia educaţiei nu oferă reţete întrucât acestea nu există. Ar fi practic
imposibil să ne imaginăm că putem descoperi nişte tipare în care să introducem
complexitatea manifestărilor psiho-comportamentale. Cu toate acestea, psihologia
educaţiei oferă un fundament ştiinţific, teoretic şi practic, care măreşte marja de
siguranţă a profesorilor, în sensul că aceştia vor fi convinşi că toate acţiunile lor vor fi în
beneficiul dezvoltării armonioase a elevilor şi menţinerii sănătăţii lor emoţionale.
Psihologia educaţiei oferă şi informaţii referitoare la modul de lucru cu elevii care au
dificultăţi emoţionale (timizi, anxioşi, neîncrezători în forţele proprii), dificultăţi
comportamentale (tulburări de comportament, comportament opoziţional şi slabe
competenţe sociale), precum şi tulburări de atenţie (ADHD).
 3. Teoria Psihogenezei cunoştinţelor şi operaţiilor intelectuale elaborată de
Jean Piaget

Psihologul elveţian J. Piaget a influenţat masiv concepţia specifică referitoare

la particularităţile dezvoltării cognitive în copilărie şi adolescenţă.
Mult timp s-a considerat, că pur şi simplu, copilul este un adult în miniatură.
Piaget a combătut această idee, evidenţiind că există nu doar diferenţe calitative, ci şi
cantitative. Dezvoltarea cognitivă este un proces complex- trecerea progresivă de la
simplu la complex-.
Psihogeneza cunoştinţelor este în strânsă legătură cu dezvoltarea inteligenţei.
Piaget este adeptul constructivismului- inteligenţa se construieşte prin interacţiunea cu
mediul (în absenţa influenţelor educative, mai ales în primii 7 ani, se instalează procese
involutive ireversibile; Ex. Cazul copiilor crescuţi în sălbăticie).
Inteligenţa are rolul de adaptare spontană în situaţii noi. Ea este definită de
Piaget ca fiind o echilibrare progresivă dintre procesele de asimilare şi acomodare.
Asimilarea reprezintă acumularea de cunoştinţe prin introducerea acestora în
cadrul unor scheme mentale.
Acomodarea reprezintă modificarea schemelor mentale anterioare pentru a
permite introducerea cunoştinţelor noi care se potrivesc perfect cu vechile scheme
(restructurare).
Schema mentală reprezintă modul de organizare a cunoştinţelor pe baza
relaţiilor logice dintre acestea.
Instrumentul prin care este posibilă dezvoltarea inteligenţei este dat de
operaţiile intelectuale. Piaget menţionează că acestea sunt instrumente chiar inteligibile.
Operaţiile inteligibile sunt instrumente neuro-psihice prin care se realizează prelucrarea
informaţiilor (sunt structuri caracterizate de flexibilitate şi reversibilitate)

Clasificarea operaţiilor intelectuale:

 Operaţii concrete (sunt transformări bazate pe interacţiunea directă cu obiectele)
 Operaţii formale (presupun interacţiunea cu conceptele, ideile).

Ideea centrală a concepţiei lui J.Piaget: de la naştere şi până la vârsta de 18

ani se realizează traseul complex de trecere de la cunoştinţele mentale la oparare concretă
şi în final la operare abstractă.
Piaget formulează 4 stadii de dezvoltare cognitivă, menţionând că vârstele
sunt orientative:

 Stadiul 1 (0-2 ani) stadiul inteligenţei senzoriomotorii:

Se numeşte astfel, deoarece cunoaşterea realităţii se realizează prin intermediul
impresiilor senzoriale şi motricităţii. Piaget consideră că la naştere copilul are aşa-
numitele scheme mentale ereditare sau reflexe (suptul, păşitul, înotul, prinderea) şi pe
baza acestora se realizează primile asimilări de cunoştinţe. Semnele inteligenţei sunt
explicate prin conduite de genul: conduita suportului, conduita şnurului. O altă achiziţie
importantă care reflectă dezvoltarea capacităţii de reprezentare mentală de memorare,
precum şi de realizare a unei acţiuni pentru a îndeplini un scop, este dată de apariţia
permanenţei obiectului. De asemenea, învăţarea mersului îi permite copilului, să treacă de
la etapa în care explorarea se centra pe propriul corp, la etapa în care are posibilitatea să
exploreze tot ce-l înconjoară. Achiziţia de cunoştinţe la început se construieşte pe
holofraze, apoi prin propoziţii simple.

 Stadiul 2 (2-7 ani) stadiul preoperaţional (substadiul intuitiv 2-4 ani,

substadiul conceptual 4-7 ani):
Gândirea are o reglare intuitivă bazată nu pe surprinderea unor relaţii logice, ci cel
mult a unor simple analogii. In substadiul intuitiv copilul este denumit de J.Piaget ca fiind
„Micul om de ştiinţă” pentru că are o curiozitate înnăscută care îl face să testeze tot ceea
ce-l înconjoară. În substadiul conceptual are loc o acumulare masivă de cunoştinţe, iar
gândirea are următoareale caracteristici:
- egocentrismul (imposibilitatea copilului de a înţelege şi accepta că pot exista şi
alte puncte de vedere diferite de cele personale;copilul se plasează în centrul micului său
univers);
- absenţa conservării (imposibilitatea copilului de a surprinde ideea de invarianţi
în cadrul anumitor transformări; Ex. Experimentul cu lichidele, mărgelele, bastoanele din
plastilină);
- centrarea (imposibilitatea copilului de a prelucra simultan din mai multe
perspective; Ex. Experimentul celor trei munţi);
- animismul (credinţa copilului că toate obiectele sunt însufleţite; aşa se explică
fascinaţia pentru lumea basmelor, precum şi graniţa relativă dintre real şi fantastic);
- ireversibilitatea (imposibilitatea gândirii copilului de a reface un traseu mental în
sens invers).
În acest stadiu se dezvoltă simultan gândirea simbolică, jocul. Gândirea simbolică
presupune atribuirea altor semnificaţii unor semnificanţi. Jocul simbolic este deosebit de
important întrucât nu doar pentru stimularea imaginaţiei, ci şi pentru faptul că este un
prilej prin care copilul reia un anumit fragment din experienţele trăite şi prin repetare,
încearcă să le înţeleagă.

 Stadiul 3 (7-12 ani) stadiul operaţiilor concrete:

Achiziţia fundamentală este capacitatea de a opera, însă numai pe baza interacţiunii
directe, prin exemple concrete. Sunt învăţate noţiuni de sintaxă, morfologice, istorie,
geografie, biologie etc. Numai cu condiţia de a se începe cu exemple concrete. Apar
operaţii de clasificare (fiind sesizate însuşirile generale ale tuturor elementelor care
aparţin aceleiaşi categorii sunt descoperite şi apartenenţele multiple), operaţii de scriere
(surprinderea unor succesiuni logice de elemente sau şiruri), corespondenţe (rezolvă
tabele cu duble intrări), operaţiile infralogice (percepţia timpului şi na spaţiului devine
mult mai complexă). Totuşi, chiar şi cu aceste achiziţii, copilul nu poate elabora
raţionamente întrucât nu poate prelucra simultan la nivel mental mai multe variabile
(intelectul este definit metaforic cel cu o singură pistă).

 Stadiul 4 (12-18 ani) stadiul operaţiilor formale:

În această perioadă prelucrarea informaţiilor devine foarte complexă, nemaifiind
nevoie de exemple concrete pentru a înţelege concepte abstracte. Cu ajutorul operaţiilor
formale e posibilă elaborarea raţionamentelor ipotetico-deductive (se porneşte de la
anumite premise, la nivel mental sunt analizate implicaţiile logice ale variabilelor din
ipoteze, construindu-se un proces rezolutiv, adică o comcluzie care sp valideze ipotezele).
Se îmbogăţeşte vocabularul cu neologisme, sinteze literare, eseuri, apare interesul pentru
descifrarea unor concepte foarte abstracte din filozofie (timp, spaţiu, Dumnezeu). Piaget
concluzionează că dezvoltarea structurilor operatorii este încheiată odată atins acest
ultim stadiu. Acest aspect a fost contestat, formulându-se ipoteza conform căreia şi
după 18 ani pot să apară anumite modificări la nivel cognitiv (extensia capacităţii
metacognitive, adică ansamblul cunoştinţelor şi procedeelor metacognitive cu rol în
supervizarea şi reglarea activităţii cognitive).

Implicaţii practice ale Teoriei lui J.Piaget:

 Piaget recomandă profesorilor să respecte particularităţile de vârstă ale elevilor ,

de capacitatea lor de înţelegere a noţiunilor predate; selectarea conţinuturilor curriculare
trebuie să ţină cont de acest aspect;
 Piaget recomandă folosirea materialelor intuitive în activitatea de predare: planşe,
desene, plastilină;
 Piaget a descris beneficiul interacţiunilor sociale în activitatea de învăţare,
întrucât experienţele de învăţare bazate pe relatii de cooperare determină schimbul
informaţional;
 Piaget a subliniat în teoria sa faptul că „mediul de incubaţie” a inteligenţei este
acţiunea sau interacţiunea. De aceea, este de dorit ca elevul să nu fie un simplu receptor
de informaţii ci să aibă un rol activ în învăţare. Elevii nu trebuie să fie obişnuiţi să
memoreze informaţiile de-a gata, ci trebuie să fie îndemnaţi să descopere ei înşişi
adevărul.
 4. Stadialitatea dezvoltării morale (Jean Piaget, Lawrence Kohlberg)

Fiind influenţat de concepţia lui Piaget asupra dezvoltării, L.K. a eleborat teoria
dezvoltării morale preluînd principiul stadialităţii. El a considerat ca dezvoltarea morală
este un proces complex de trecere de la heteronomia morală (regulile morale sunt
respectate din cauzza constrângerilor externe impuse de adulţi) la autonomia morală
(interiorizarea normelor, valorilor morale şi conturarea conştiinţei morale).
L.K. şi-a fundamentat teoria pe o cercetare foarte amplă realizată pe copiii din
Europa, Asia, America. Instrumentul cercetării a fost exerciţiul moral: dilema
morală. S-a observat că indiferent de cultură copiii şi adolescenţii parcurgeau aceleaşi
stadii de dezvoltare .
Ex. Personajul lui Victor Hugo merita să fie dus la ocnă doar pentru că a furat o
pâine? Un alt exemplu este cel al lui Hanz, un bărbat de 30 de ani, ce avea o soţie grav
bolnavă, aflând că un singur medicament ar putea să o salveze de la moarte pe soţie, a
mers la o farmacie şi după ce a încercat în zadar să strângă banii necesari achiziţionării
medicamentului a făcut un gest disperat şi a furat medicamentul. Cine este responsabil
moral pentru acest gest? Primul răspuns a fost că farmacistul trebuie pedepsit cu moartea
întrucât din cauza acestuia Hanz şi-ar fi pierdut soţia. Al doilea răspuns: dacă Hanz ţşi
iubea atât de mult soţia, atunci singura soluţie ar fi fost să obţină medicamentul prin orice
mijloc (scopul scuză mijloacele). Adolescenţii au făcut diferenţe fine din punct de vedere
legislativ (a greşit pentru că a furat) şi din punct de vedere moral (ideea de umanitate.
Hanz a procedat corect). Din răspunsuri se observă că cei aflaţi la un stadiu primar de
dezvoltare morală puneau accentul pe aspectele colaterale şi pe consecinţele externe. Cei
aflaţi la un stadiu superior de dezvoltare morală elaborau raţionamente explicative
complexe, profunde (maturitatea gândirii).

Trei stadii ale dezvoltării morale:

 Stadiul 1 (0-10 ani) stadiul eticii preconvenţionale: interpretări egocentrice la

nivelul gândirii morale, nefiind înţeleasă raţiunea şi utilitatea convenţiilor sociale, a
normelor morale.
Două substadii:
Substadiul supunere + pedeapsă ( copilul respectă regulile impuse de adulţi din
teama unei posibile pedepse; un comportament este neadecvat atunci numai dacă este
surprins de adulţi: „Hoţul neprins, negustor cinstit!, „Am copiat la examen, profesorul
nu şi-a dat seama, atunci nu este nici o problemă”).
Substadiul hedonism-naiv (copilul respectă regulile din dorinţa de a primi cât mai
multe recompense. Funcţionează morala „ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”).

 Stadiul 2 (10-20 ani) stadiul eticii convenţionale: începe să fie conştientizată

utilitatea legilor, normelor, dar persistă o oarecare reminiscenţă a egocentrismului.
Două substadii:
Substadiul armoniei interpersonale (respectarea regulilor se face din dorinţa
câştigării unei imagini de sine pozitive în ochii celorlalţi pentru a stabili relaţii
interpersonale armonioase. Dacă în grupul de apartenenţă sunt încălcate reguli, atunci şi
persoana în cauză va încălca aceleaşi reguli, Ex. Dacă nimeni nu-şi plăteşte taxa atunci nu
o plătesc nici eu).
Substadiul lege şi ordine (nevoia de a respecta legile indiferent dacă ceilalţi le
respectă sau nu; judecata morală este ghidată de principiul „legea-i dură dar e lege”.
Legile sunt respectate în mod invariabil fără ca indivizii să-şi pună problema că atunci
când regulile nu mai satisfac interesele oamenilor trebuie schimbate. Respectarea
indiscutabilă a legilor se răsfrânge implicit asupra binelui personal. Absenţa regulilor ar
duce la haos, starea de anomie socială).

 Stadiul 3 (20 ani şi peste sau niciodată) stadiul eticii postconvenţionale:

reflectă un nivel superior în înţelegerea valorilor morale, înţelegerea raţiunii de a respecta
legile, convenţiile sociale.
Are două substadii, dar această clasificare este contestată din cauza imposibilităţii
delimitării fine ale acestora.
Substadiul 1: legea contractului social se caracterizează prin luarea în
considerare a implicaţiilor profunde a unor concepte: libertatea de expresie, de alegere,
demnitatea, respectul, toleranţa faţă de ceilalţi. Chiar şi atunci când există dezacord
faţă de normele sociale, totuşi acestea sunt respectate.
Substadiul 2 : substadiul principiilor eticii universale se caracterizează prin
conturarea unor concepţii care le depăşesc cu mult pe cale valabile în societatea
respectivă şi capătă chiar un caracter universal (Ex. Sacrificiul suprem pentru a nu
renunţa la convingerile pe care le aveau- Socrate, Carlos Bruno). Funcţionează judecata
morală de genul „Să daţi Cezarului, cei al Cezarului, iar lui Dumnezeu, cei al lui
Dumnezeu!”.

Aspecte contestate ale teoriei:

 Acesta a descris stadialitatea dezvoltării morale referindu-se numai la gândirea

şi judecata morală fără să ia în considerare diferenţele dintre gândirea morală şi
conduita morală.
Într-o cercetare realizată pe studenţi americani, având ca temă comportamentul de
trişare, s-a observat că 75% dintre studenţii aflaţi la un nivel primar de dezvoltare morală
declarau că au copiat la examen, 50% din cei aflaţi la un nivel mediu şi 15% din cei aflaţi
la nivelul inferior de dezvoltare morală. Rezultatele acestea certifică faptul că există într-
adevăr diferenţe între a gândi moral şi a te comporta moral. Avem tendinţa să ne
comportăm conform unui anumit stadiu şi să gândim conform unui stadiu superior.
 De asemenea, i s-a mai reproşat faptul că nu a analizat eventualele diferenţe de
gen în luarea deciziilor morale.
 Implicaţii practice ale teoriei:

 Profesorii trebuie să fie modele de conduită morală: să-şi respecte promisiunile,

elevii, obiectivismul, să fie oneşti;
 Dezvoltarea morală se realizează în şcoală, nu prin discuţii moralizatoare, ci prin
folosirea unor strategii cum ar fi exerciţiul moral, jocul de rol;
 Profesorii trebuie să sancţioneze imediat ce au observat încălcarea regulilor, iar
sancţiunea să fie urmată de explicarea consecinţelor nedorite ale acelui comportament,
precum şi de oferirea de alternative;
 Profesorii trebuie să conştientizeze faptul că întotdeauna comportamentul moral
depinde nu numai de factori cognitivi (capacitatea de înţelegere a regulilor morale), ci şi
de factori de natură emoţională (ruşinea, culpabilitatea; empatia lu altruismul- trăsătiri de
personalitate-) şi socială (modele avute în familie, în şcoală, în grupul de prieteni);
 Profesorii trebuie să stimuleze dezvoltarea morală prin implicarea copiilor în
activităţi de voluntariat.