Familia ca mediu socio-

economic şi afectiv al
dezvoltării copilului
Ca instituţie socială, familia are o istorie care se confundă cu dezvoltarea civilizaţiei
umane. Ea este unicul grup social în care legăturile de dragoste şi de consaguinitate capătă o
importanţă primordială, prin interacţiunile multiple şi determinante între toţi membrii ei. În
acest ansamblu de relaţii, valori şi sentimente, copilul primeşte forţa şi imboldul principal al
dezvoltării sale. Ştiinţa sociologică prezintă familia ca un grup de persoane legate direct prin
relaţii de rudenie, ai cărei adulţi îşi asumă responsabilitatea pentru creşterea copiilor. Relaţiile de
rudenie sunt legături de sânge care se înfiinţează fie prin căsătorie, fie prin descendenţă. ”Celula
familială” nu este nici atotputernică în privinţa devenirii membrilor săi, dar nicio simplă ,,curea
de transmisie’’ lipsită de iniţiativă. Pentru copiii săi, ea este într-un anume fel, un spaţiu de
trecere în care ei trebuie  să înveţe înainte de toate, să genereze propria autonomie şi să devină
cetăţene şi cetăţeni capabili să contribuie la binele colectiv. Familia constituie factorul decisiv de
socializare şi educaţie pentru copii. Familia constituie mediul în care copilul se naşte, trăieşte
primii ani ai existenţei personale, se dezvoltă şi se formează pentru viaţă. Ea reprezintă un prim
instrument de reglare al interacţiunilor dintre copil şi mediul social. Are rolul central de asigurare
a condiţiilor necesare trecerii prin stadiile de dezvoltare ale copilăriei şi care stau la baza
structurării personalităţii individului.

Viaţa în familie este prima şcoală a emoţiilor. În acest creuzet intim, învăţăm să

recunoaştem emoţiile proprii cât şi reacţiile celorlalţi la emoţiile noastre, cum să gândim aceste
emoţii şi cum să alegem reacţiile, cum să citim şi să ne exprimăm speranţele şi temerile. De
asemenea, familia este cel dintâi cadru social de care are nevoie fiecare om ca să trăiască. Ea
este mediul prielnic pentru naşterea, dezvoltarea şi desăvârşirea fiinţei umane. În organizarea sa
proprie, ea oferă garanţii de moralitate, este prima şcoală care pregăteşte pe copil pentru viaţa
socială, deprinzându-l să-şi împlinească datoria, să-şi disciplineze voinţa, dându-i simţul ierarhiei
şi al ordinii. Familia este un oficiu înalt al respectului, al demnităţii, al libertăţii interioare.
Mediul familial oferă siguranţă, linişte, afecţiune, seninătate, care constituie o atmosferă
prielnică pentru o dezvoltare normală şi echilibrată.
 Familia are şi o însemnată funcţie educativă. Ea este prima instituţie de educaţie
morală şi pentru prima copilărie este mediul educativ prin excelenţă. Familia este „cea mai
necesară şcoală de omenie”. Statisticile judiciare arată că majoritatea delicvenţilor şi a celor din
instituţiile de corecţie au fost lipsiţi de o reală asistenţă din partea familiei. În cadrul familial se
deprind disciplina şi spiritul de iniţiativă şi se cultivă sentimentul demnităţii, dreptăţii, iubirii,
respectului şi ajutorului, sentimentul sacrificiului, care sunt elemente de bază ale vieţii sociale.
Primul factor care formează persoana într-o perspectivă multidirecţională este familia. Aceasta
are menirea de a-l introduce pe copil în valorile grupului de referinţă, dar şi de formare a
primelor conduite, sau de interiorizare a unor stări de spirit elementare. Familia trebuie mai mult
să formeze decât să informeze. Copilul absoarbe din mediul apropiat familial primele impresii,
formându-şi conduite prin mimetism şi contagiune directă. Copiii vor face sau vor crede precum
părinţii imitând comportamentele acestora. La ora actuală, multe familii au nevoie de o educaţie
solidă, dată fiind starea  lor precară din punct de vedere material şi spiritual. Copilul este
influentat de familie să trăiască, să stabilească schimburi cu mediul ambient, să se dezvolte pe
plan afectiv, social, economic. Copilul găseste modele umane pe care le va imita inițial, dar de
care se va diferenţia treptat din punct de vedere uman.

Cu ceea ce acumulează copilul în cadrul familiei, el se va integra sau nu mai uşor în

grupurile sociale din care va face parte; își va dezvolta personalitatea și influienţele reglatoare,
de socializatoare şi individualizatoare pe care le-a dobândit din familie. Având în vedere
complementaritatea rolurilor jucate de cei doi părinţi, cei mai mulți autori consideră că este
necesar ca, încă din primele săptămâni de viaţă ale noului născut, ambii părinţi să se implice în
educaţia sa. Alături de o mamă tandră şi stimulativă, el are nevoie şi de prezenţa tatălui care, în
limita timpului disponibil, trebuie să se implice corect în multiplele probleme care pot apărea.
Astfel, tatăl este considerat primul partener de joacă al copilului, întrucât el petrece de patru-
cinci ori mai mult timp jucându-se cu acesta, decât îngrijindu-l, datorie ce revine prin tradiţie,
preponderant, mamei.

Stalpul casei este tatal. Acesta este cel care oferă familiei, dar şi copilului un sentiment de
protecţie şi de siguranţă, transmitand copilului dorinţa arzătoare de a deveni precum el. Pentru că
tata este cel care ,, îl aruncă pe copil şi-l prinde fără că acestuia să-i fie frică, el conduce
maşina, el mânuieşte securea, el îl poartă în braţe când acesta este obosit. Deci sentimentul de
siguranţă pe care copilul îl are când tata este în preajmă, provine din impresia că tatăl domină
lumea. “ (Rose, Vincent, Cunoașterea copilului, EDP, Buc., 1972, p.117). Din perspectiva
autoarei, examenul calitativ al gestiunii timpului arată că duratele pe care părinţii le petrec
alături de copiii lor îndeplinesc trei funcţii:
 -        funcţia de întreţinere şi reparaţie care vizează asigurarea nevoilor primare (pregătirea
mesei, întreţinerea obiectelor de îmbrăcăminte), sau unor activităţi legate de sănătatea
copilului;

-        functia de reconfort- relații interpersonale reprezentate de jocuri comune, momente de

tandreţe şi confesiune;

-        funcţia de  dezvoltare, corespunzătoare unor obiecte educative complexe.

Realizând o paralelă între bărbaţi şi femei, apar următoarele diferențe:

- femeile asigură toate cele trei funcţii, independent de prezenţa sau absenţa soţilor, bărbaţii
sunt specializaţi exclusiv în funcţia de reconfort;

- tatăl intră de unul singur în raport cu copilul, numai pentru a se juca, a trăi satisfacţia unor
gesturi de tandreţe reciprocă sau pur şi simplu numai pentru a se convinge după ,,aerul “ senin al
copilului, dacă totul este în regulă.

     Deosebirile principale vizează modul, natura implicării, şi nu gradul, mai mic sau mai mare
de implicare, care nici nu poate fi evaluat, întrucât nu pot fi comparate cantitativ comportamente
diferite calitativ.

Timpul petrecut de mama alături de copil este o alternanţă între momente de intervenţie,
momente de simplă prezenţă, de preocupare şi control de la distanţă. Tatăl este, în cele mai multe
cazuri, înţeles ca având un rol secundar.

Fără a-şi diminua importanţa ca instituţie socială, familia nu mai reprezintă o instituţie
conservatoare, ci una tot mai adaptată transformărilor de la nivelul societăţii, democratică şi
deschisă. Familia este tot mai integrată în dinamica societăţii, tot mai mult condiţionată de
schimbările economice şi sociale, influenţând, la rândul ei, evoluţia de ansamblu. Schimbările
din ultimele decenii din societatea occidentală au născut ideea că ne aflăm în faţa unei noi
civilizaţii, diferită de cea industrială şi denumită postindustrială, postmodernă, a doua
modernitate sau modernitate reflexivă (Beck, 1995), modernitate târzie, înaltă, radicalizată
(Giddens, 1990), modernitate lichidă (Bauman, 2000). Instituţiile care se dezvoltaseră încă din
modernitate au continuat să preia tot mai mult din funcţiile care odinioară erau asigurate de
familia tradiţională: educativă, economică, culturală, chiar şi cea de
solidaritate. https://www.revistacalitateavietii.ro/2010/CV-1-2-2010/01.pdf

Receptivitatea copilului la raţionalitatea adultă este esenţială: cu cât se dovedeşte mai

"ascultător", mai "înţelegător" cu atât este, la rândul lui, ascultat şi înţeles mai mult,părinţii admit
că reciprocitatea poate merge până la inversarea rolurilor educat - educator şi că au de învăţat
mult de la şi mai ales împreună cu copiii lor. Altfel spus, educaţia copiilor constituie simultan o
construcţie a sinelui părintelui, respectiv un câmp important al diferenţierii sale în raport cu
identitatea rurală originală. Unii autori consideră că familia funcţionează ca un complex educativ
unitar pentru fiecare dintre membrii săi.( Elisabeta Stãnciulescu, Sociologia educaţiei familiale,
Editura Polirom: Iaşi.1997, p. 63)

Copilul şi copilăria au parcurs de-a lungul timpului tendinţe ca în intreaga lume, cu un ritm
diferit de parcurgere a traiectoriei, determinat de două cauze: izolarea intelectuală, culturală şi
socială în care a fost obligată să trăiască familia românească în anii comunismului, proliferarea
comunismului care promova identitatea copilului ca "aparţinând societăţii", depersonalizarea
familiei şi efortul de a rupe copilul de familie, pentru a putea fi astfel mai bine inoculat cu
ideologia comunistă şi, în al doilea rând, de renunţare mai lentă la unele tradiţii în familie şi
societate.

Cu toate acestea, în familia românească tradiţiile sunt puternic înrădăcinate, îndeosebi în

familia din mediul rural, fapt care nu are neapărat o conotaţie negativă, atât timp cât ea
promovează valorile pozitive ale relaţiei părinte - copil.

Procesul de socializare al copilului în cadrul familiei este un proces social prin care

individul uman, membru activ al societatii, parcurge transformari succesive, un proces continuu
de interactiune, inegal ca intensitate, care da unei fiinte potential sociale posibilitatea sa-si
dezvolte o identitate, un ansamblu de idei, o gama de deprinderi. Esenta acestui proces consta in
aceea ca societatea incearca, prin agentii de socializare, sa transforme individul astfel incat sa
corespunda normelor si valorilor ei. Prin socializare copilul este condus spre dobandirea regulilor
vietii, a obisnuintelor, a modurilor de a gandi, a credintelor si a idealurilor conforme cu mediul
social in care a crescut.

Familia, ca factor educaţional, acţionează cea mai mare măsură în fazele de început ale
ontogenezei, calitatea achiziţiilor psihocognitive, pshihoafective şi psihomotorii realizate în
această perioadă, condiţionează fundamental calitatea achiziţiilor psihocomportamentale
ulterioare.

Socializarea de bază/primară se realizează în familie, aceasta fiind esenţială pentru

integrarea socială a copiilor. Eşecurile socializării în familie au consecinţe negative la nivelul
comunităţilor şi al societăţii. În mod normal, socializarea în familie este convergentă cu normele
şi valorile promovate la nivelul societal. Există însă şi situaţii în care socializarea în familie se
face în discordanţă cu normele şi valorile sociale generale.
 Socializarea în cadrul familiei presupune existenţa mai multor componente, după cum
urmează:

-          normativă - transmiterea principalelor norme şi reguli sociale;

-          cognitivă - dobândirea deprinderilor şi cunoştinţelor necesare acţiunii ca adult;

-          creativă - prin care se formează capacităţile de gândire creatoare şi de a da răspunsuri

adecvate în situaţii noi;

-           psihologică -
dezvoltarea afectivităţii necesare relaţionării cu părinţii, cu viitorul partener,
cu propriii copii şi cu alte persoane
Comunicarea - practică educativă în socializarea copiilor

Orice copil trebuie să priveasca viata in mod constient, să înveţe egalitatea modului în care
este tratat de adult, să înveţe să coopereze, să dobândească o relativă armonie şi să se raporteze la
altul. Socializarea este privita in dinamica celor doi factori reprezentati de mediu social si
individ, in sensul in care invatarea sociala se petrece sub influenta ambiantei sociale din care insa
face parte si individul ce devine astfel atat socializat cat si agent socializant. Cercetarile din acest
domeniu pornesc de la ideea ca societatea, sistemul de valori si cultura influenteaza persoana mai
mult prin intermediul grupurilor mici ca familia, gradinita, grupul de covarstnici, scoala,
atragand atentia asupra prioritatii raporturilor interpersonale ca si  factori de influentare a
dezvoltarii psihice a copilului.

Climatul familial şi dezvoltarea psihică a copiilor. Relatia primordiala în care fiinta

umana este integrata prin însusi procesul genezei sale este aceea de filiatie, de rudenie. Pe lânga
dimensiunea fizica, relatia de filiatie are si o dimensiune functionala ce consta în satisfacerea de
catre parinti a trebuintelor primare ale copilului. De asemenea, importanta în dezvoltarea
generala a personalitatii copilului este si interactiunea si comunicarea cu proprii parinti. Astfel,
"în functie de felul în care mama si tatal îsi înteleg si îsi joaca rolul în primii ani de viata ai
copilului, dezvoltarea psihica a acestuia poate fi stimulata, accelerata sau dimpotriva, întârziata,
frânata, fiind desfasurata în maniera echilibrata, armonioasa ori cu producerea unor dezechilibre
si dizarmonii ce-i vor periclita mai târziu modul de relationare cu cei din jur si integrarea
normala în viata sociala si profesional.

Atmosfera familială variază puternic de la o familie la alta. Maniera în care acesta

influenţează personalitatea copilului este incontestabilă. Se consideră că de o arie de cuprindere
mai largă decât atmosfera familială dispune climatul familial. Climatul familial este definit
ca „formaţiune psihică foarte complexă, cuprinzând ansamblul de stări psihice, moduri de
relaţionare inter-personală , atitudini, nivel de satisfacţie ce caracterizează grupul familial o
perioadă mai mare de timp" (N. Mitrofan, 1991,op. cât.  p. 72.) Acesta acţionează ca un filtru
între influenţele educaţionale exercitate de părinţi asupra copiilor şi personalităţii acestora.
Acesta prezintă o structură complexă, cu caracteristicile comune de care părinţii trebuie să ţină
cont în acţiunile lor educative.

Problemele familiale şi  influentele lor asupra copilului

Părinţii pot diminua influenţa negativă a divorţului asupra copiilor dacă investesc timp şi
efort şi prin evitarea implicării copiilor în conflictul dintre părinţi. Cauzele care ar duce la
subrealizarea propriilor copii ar fi faptul că părinţii au expectanţe foarte mari, acestea
neapropindu-se câteodată chiar deloc de cele ale copiilor. În multe dintre cazuri, copilul este
împins să obţină în continuu succes, probabil făcând eforturi intelectuale, artistice şi emoţionale
destul de mari pentru a satisface activităţile. În câteva cazuri părinţii văd în proprii copii a doua
şansǎ de a se realiza prin ei. Succesele copiilor devin mult mai importante decât abilităţile şi
nevoile adevărate. Copii vor ezita să le arate părinţilor rezultatele lor şcolare, dacă nu ating acel
standard înalt impus. Sau, în alte cazuri, părinţii aşteaptă prea puţin de la ei, şi astfel nu-i
încurajează să citească, deoarece s-ar plictisi mai târziu la şcoalǎ, însǎ rezultatul ar fi acela că
plăcerea pentru citit, aritmeticǎ sau chiar gândit ar putea să dispară. Cel mai bun lucru pe care-l
pot face părinţii este să demonstreze acel comportament  care-l vor de la copii să-l aibă.

Copilul supradotat subrealizat prezintă anumite caracteristici specifice în cadrul familiei,

astfel el este mult mai dependent de mamǎ, tatăl îl respinge sau dominǎ şi îi oferă puţinǎ
afecţiune; relaţia dintre tată şi fiicǎ este negativă sau chiar inexistentă; copilul se identificǎ din
foarte puţine puncte de vedere cu părinţii; există probleme sociale şi emoţioanle în cadrul
familiei; părinţii sunt mai severi în pedepse şi  foarte restrictivi. După cum afirmă Whitmore
(1985), familiile cu un statut socio-economic scăzut nu reuşesc adesea în a oferi o deschidere
care să stimuleze dezvoltarea unor capacitǎţi de gândire superioare. Experienţe utile cum ar fi:
călătoriile, activităţile educaţionale şi rezolvarea problemelor prin activităţi comune (conversaţie)
pot fi neglijate. Acest gen de elevi pot proveni din zone rurale izolate, oraşe dezavantajate
economic sau anumite minorităţi etnice sau culturale care nu încurajează dezvoltarea culturală.

Chilman (1969) spune că mai multe investigaţii au revelat faptul că părinţii copiilor cu
subrealizǎri nu sunt mulţumiţi de rolul lor parental, au niveluri proiectate şi nu au încredere în
posibilităţile şi în succesul copiilor. Mai mult de atât, ei nu pun un accent atât de mare pe
educaţia copiilor în special în mediul rural, pentru ei contând mai mult ajutorul copiilor lor în
„gospodărie”. Unele studii parțiale de la sfârșitul anilor 90 au demonstrat că băieţii din familiile
sărace prezintă dificultăţi destul de mari în perioada şcolarităţii și, în comparaţie cu fetele, au
note mult mai mici până să ajungă la liceu.

În ultimii ani, din ce în ce mai mulţi oameni, preponderent din păturile modeste ale
populaţiei, dar şi din cele sărace, în general din mediul rural, aleg să emigreze fie motivând lipsa
unui loc de muncă în regiunea de rezidenţă, fie pentru a obţine salarii mai bune. În multe dintre
aceste situaţii sunt afectaţi şi copiii, iar fenomenul copiilor ramaşi acasă în urma plecării
părinţilor la muncă în străinătate a atras iniţial atenţia presei, în special prin cazuri izolate, dar
care au impact mediatic puternic.

Cu repeziciune, fenomenul a devenii cunoscut, precum cel al copiilor rămaşi singuri

acasă, chiar dacă semnificaţia sa concretă nu se aplică decât la un procentaj mic al copiilor cu
părinţi migranţi. Cu toate acestea, complexitatea fenomenului, a cauzelor şi a consecinţelor sale,
a dinamicilor şi a modului în care prevederile legislative sunt implementate efecliv în teren
precum şi a practicilor profesioniştilor au constituit tot atâtea provocări, nu doar pentru autorităţi,
dar şi pentru societatea civilă. În acest context, societatea civilă este reprezentată de ansamblul
de ONG-uri implicate într-un tel sau altul în analiza fenomenului sau în intervenţii directe în
sprijinul copiilor afectaţi, precum şi de mass media şi publicul larg în general. Dinamica şi 
complexitatea fenomenelor, imigraţia şi copiii rămaşi acasă care afectează familia şi societatea în
ansamblu, sunt factorii care îngreunează şi reduc capacitatea de cercetare şi analiză a subiectului.
Mai mult, dificultatea este dublată de lipsa datelor viabile şi recente din alte surse, fapt ce este
determinat de mecanisme de monitorizare slab dezvoltate cu precădere la nivel local.

Mai multe cauze operează la originea fenomenului şi pe mai multe niveluri. Aceste niveluri
de cauzalitate sunt intercondiţionate şi uneori se amplifică reciproc. Principalii factori de la baza
fenomenului pot fi evidenţiaţi prin perspectiva următoarelor niveluri:

1)   Nivelul cauzelor imediate - care se referă la dorinţa/decizia părinţilor de a obţine venituri
mai bune şi astfel să îmbunătăţească statusul material şi economic al familiilor lor.

2) Nivelul cauzelor subiacente - care se referă pe de o parte la serviciile sociale de bază iar pe de
cealaltă parte la cunoştinţele, atitudinile şi practicile atât ale familiilor cât şi ale comunităţilor cu
privire la fenomen şi la drepturile copiilor,

3) Nivelul cauzelor profunde care se referă la valori şi opinii ale românilor cu privire la

chestiunea migraţiei dar şi a rolurilor şi comportamentelor familiale.

Este de necontestat faptul că, atât migraţia cât şi efectele asupra copiilor prin plecerea la
muncă în străinătate a părinţilor, sunt două fenomene extrem de complexe, afectând atât familia
cât şi societatea. H. Cornelius, şi S. Faire (1989) au afirmat că cercetările în domeniu pun în
evidenţă câteva tendinţe generale cu privire la fenomenul copiilor rămaşi acasă în urma plecării
părinţilor lor la muncă în străinătate. Dincolo de cifrele reprezentând estimări naţionale asupra
numărului de copii afectaţi de acest fenomen, realitatea concretă a acestor familii, în căutare de
resurse mai multe şi mai bune care să le asigure dezvoltarea, reclamă formularea unor
recomandări pertinente care să conducă la implementarea efectivă a unor măsuri în beneficiul
tuturor copiilor din România, în special a celor mai vulnerabili, marginalizaţi sau excluşi.

Dificultăți de exercitare a rolurilor social-educative în familiile (mono)parentale

În  zilele noastre, familia monoparentală reprezintă una din formele noi către care se
îndreaptă evoluţia familiei. În SUA şi în Europa, acest tip de familie a devenit predominant la
sfârşitul anilor '80 şi  începutul anilor '90. Singurul părinte poate fi mama sau tată. Se ridica o
multitudine de probleme vizând noul stil de viaţă şi  de interacţiune, noi solicitări în   ceea ce
priveşte acomodarea atât cu mediul intern cât şi  cu cel extern.

Cauzele care conduc la apariţia familiei cu un singur părinte sunt multiple, însă, cea mai
frecventă cauza, este situaţia în care tatăl părăseşte familia în urma divorţului. Alte cauze pot fi:
abandonul familial, separarea în   fapt, decesul; naşterea unui copil nelegitim. Exista şi  familii
formate din copii şi mamă necăsătorită, iar cel mai des întâlnit caz este cel în   care părintele este
mama.

Amploarea fenomenului a atras atenţia tot mai mult a cercetătorilor şi  specialiştilor în  
politici sociale, datorită costurilor ridicate ale protecţiei sociale. Părerile asupra familiei
monoparentale sunt împărţite. Exista cercetători care pun accent pe riscurile mari pentru
creşterea, dezvoltarea şi  educarea copiilor, pornind de la premisa conform căreia absenţa unui
părinte pentru o perioadă mare de timp determina pierderea abilitaţii familiei de a funcţiona într-
o manieră sănătoasă. Alţi cercetători se focalizează pe alte aspecte, concluzionând că suportul
social, starea materială a familiei, statutul social al mamei şi  comunicarea eficienta sunt înalt
predictive pentru bună sănătate fizică şi mentală a membrilor familiei, mai ales a copiilor.Cea
mai importantă distincţie în ceea ce priveşte familia cu un singur părinte este cea dintre familia
condusă doar de mama şi  familia condusă doar de tata.

Problemele care se ridică sunt cele legate de exercitarea rolurilor parentale şi  a relaţionării
între membrii familiei. Dacă în cazul familiei cu ambii părinţi există o distribuire a
responsabilităţilor, în cazul familiei monoparentale, tensiunea şi  încordarea în   ceea ce priveşte
adoptarea rolului parental cresc, întrucât responsabilităţile ce revin ambilor părinţi cad acum
numai în   sarcina unuia dintre ei. Încercarea exercitării corespunzătoare a ambelor roluri duce
ori la diminuarea comportamentelor specifice fiecărui rol, ori la exagerarea acestora. De
exemplu, o mamă divorţată va răspunde cu greu nevoilor copilului, fiind foarte centrată pe
propriile ei dificultăţi de adaptare la statutul de femeie singură. De asemenea, este probabil să
pretindă copiilor să fie mai maturi decât sunt ei în   realitate, ceea ce poate conduce la diverse
somatizări sau conduite nevrotice ale acestora. Un alt exemplu: un tată singur va manifesta
tendinţa de a împărţi sarcinile gospodăreşti cu copii, dat fiind faptul că acesta poate fi străin de
responsabilităţile casnice până în   momentul în   care îşi asuma "dublul" rol de părinte.

Cea mai frecventă cauza a familiei monoparentale, este situaţia în care tatăl părăseşte
familia în urma divorţului. Separarea sau divorţul, realizate cu sau fără conflict, este stresanta şi 
supărătoare pentru copiii şi  adulţii implicaţi. Primii doi ani după separare sunt caracterizaţi de o
perioadă de tulburări ce poate evolua până la criza, după care copiii se adaptează gradual noilor
roluri, relaţiilor şi altor schimbări în familia în care trăiesc. Însa, nu se poate afirma cu
certitudine că divorţul va fi o experienţă negativă cu consecinţe asupra dezvoltării copilului, cum
nu se poate afirma cu certitudine că o familie cu ambii părinţi presupune exclusiv o experienţă
pozitivă în viaţa copilului. În societatea modernă, tot mai mulţi adulţi îşi cresc copiii singuri, fără
a avea alături un partener (soţ/soţie), pe al cărui ajutor să se poată bizui. Cele mai multe familii
monoparentale au ca unic părinte femeia. Uneori părintele este obligat să-şi crească singur
copilul, din cauza decesului soţului/soţiei, dar, cele mai frecvente cazuri, țin de divorţ sau de
separare. Se întâmpla şi  ca părintele să fie singur pentru că aşa a ales, aşa a dorit.  

Elevii proveniţi dintr-o familie monoparentală reprezita o categorie aparte a copiilor cu

traume din punct de vedere psihologic, deseori aceşti copii tind să fie marginalizaţi întrucât ei au
un grad de sensibilitate şi de timiditate ceva mai accentuat. Nu se pune problema că nu ar fi
sociabili, ci problema acestor copii consta în   refuzul lor de a vorbi despre ceea ce simt şi  ceea
ce le provoacă suferinţă. Deseori, aceşti copii sunt ori victimele unor violenţe intercolegiale, ori
cei care provoacă certurile sau bătăile dintre copii. Ei fie au tendinţa de a se închide în lumea lor
şi de a refuza să pătrundă în vreun grup, fie doresc să ascundă problemele lor şi ajung liderii unor
grupuri care se “ocupa” de terorizarea celorlalţi colegi. Toate aceste probleme pot fi corectate
atât de părinţi, cât şi  de învăţătorii sau profesorii acestor elevi. Ei necesita o atenţie deosebită
pentru ca lipsa unuia dintre părinţi trebuie suplinita de atenţia şi afecţiunea unei alte persoane cu
care intra zilnic în   contact (cum ar fi învăţătorii sau profesorii). Încercarea de a afla care sunt
problemele pe care nu le poate discuta cu părintele pe care îl are aproape poate fi un prim pas
spre a-l ajuta să comunice. Evident, trebuie abordat cu mult tact, întrucât aceşti copii sunt deseori
mai maturi decât ceilalţi de vârsta lor şi pot simţi imediat dacă sunt “descusuţi”. La urma urmei,
nu este vorba de a “descoase” copilul, ci de a-l ajuta să privească toate problemele care îl
neliniştesc dintr-un alt unghi, de a-l ajuta să treacă peste necazuri mai uşor şi  de a-l ajuta să se
integreze într-un anumit grup- un grup potrivit lui.