UNIVERSITATEA DIN PITEȘTI

FACULTATEA DE ȘTIINȚE ECONOMICE ȘI DREPT

LICENȚĂ SOCIOLOGIE

REFERAT
SOCIOLOGIE

PITEȘTI
2020
 FAMILIA CA GRUP MICROSOCIAL
Familia este grupul cel mai important dintre toate grupurile sociale deoarece
ea influenţează şi modelează persoana umană. Unii merg chiar mai departe şi susţin
că acţiunea ei asupra persoanei e atâtde mare, încât ea egalează acţiunea celorlalte
grupuri sociale. Aceasta este cu deosebire cazul cercetărilor care vin dinspre
psihanaliză, psihologia socială şi sociologie susţinând că familia este: adevăratul
laborator de formare a persoanei.
În sens larg: grup social ai cărui membri sunt legaţi prin raporturi de vârstă,
căsătorie sau adopţiune şi care trăiesc împreună, cooperează sub raport economic şi
au grijă de copii (Murdock,1949).
În sens restrâns: grup social format dintr-un cuplu căsătorit şi copiii acestuia.
Transformarea individului în persoană adică în individ cu status social este întâi de
toate opera familiei. Sunt două cauze care explică această influență a familiei asupra
persoanei; una este legată de faptul că acţiunea familiei se exercită mai de timpuriu
iar a doua de acela că multă vreme familia e calea prin care se canalizează oricare
altă acţiune de socializare, ea fiind identică cu întreaga lume socială a copilului.
Una dintre caracteristicile fundamentale ale curbelor de învăţare este că toate urcă
foarte repede la început şi apoi tot mai încet mai târziu, având deci o accelerare
negativă. Aceasta înseamnă că eficacitatea acţiunii mediului e foarte mare în primii
ani, mică mai târziu şi foarte mică după 25-30 ani când totul devine fix şi imuabil;
deci familiei îi revine astfel privilegiul de a-şi exercita influența de la început. Acest
privilegiu este dublat de un al doilea; acţiunea familiei nu e numai cea mai timpurie
dar multă vreme e şi singură având pe deplin monopolul fiind singurul factor de
socializare a copilului din perioada preşcolară.
Sociologia reprezintă studiul sistematic al societăţii, al grupurilor sociale şi al
comportamentului uman. Într-o exprimare apropiată, sociologia studiază realitatea
socială în întregul ei, dar se preocupă şi de anumite părţi, fenomene şi procese ale
acestei realităţi, în multiplele şi variatele lor relaţii cu întregul. Sociologia, în
general, este o ştiinţă relativ tânără, ale cărei începuturi se regăsesc în prima
jumătate a secolului al XIX-lea şi sunt strâns legate de prefacerile de ordin
economic, politic şi social. Sociologia este ştiinţa formelor de asociere umană, de la
cele mai simple (cum este familia) la cele care îmbracă forme complexe (statul,
naţiunea). Societatea este un sistem, care înglobează comunităţi sociale, instituţii şi
grupuri sociale.
Grupul social este un termen care acoperă o realitate diversă. S-a menţionat în
literatura de specialitate că grupul este genul proxim pentru desemnarea unor
formaţii de diferite mărimi: familie, grupă de studenţi, clasă de elevi, grup religios,
comunitate etnică etc. Nota comună a tuturor grupurilor este interacţiunea şi
comunicarea dintre membrii lor. De altfel, grupurile nu există în afara relaţionării

1
între indivizi. Din acest punct de vedere, facem diferenţa între grupurile sociale,
care cunosc o minimă organizare şi simplele agregări umane, care pot uneori să
interacţioneze fără regularitate (de pildă, grupul de oameni care se pregăteşte să
traverseze strada are un scop comun, dar odată acţiunea îndeplinită, fiecare merge în
altă parte). În interiorul grupurilor sociale, indivizii deţin anumite statusuri şi joacă
anumite roluri. Grupurile de apartenenţă şi grupurile de referinţă. Apartenenţa la
grup se dobândeşte prin naştere (familie); alegere (grupuri profesionale, politice);
repartiţie efectuată de persoane care au putere de decizie (grupuri formale).
Dintre grupurile sociale, o atenţie specială merită familia, căreia legiuitorul român i-
a rezervat dispoziţii distincte în cadrul Codului familiei şi în legi speciale.
Sociologic vorbind, familia este grupul social fundamental, care asigură menţinerea
continuităţii biologice a societăţii prin procreere, îngrijirea şi educarea copiilor,
precum şi menţinerea continuităţii culturale prin transmiterea către descendenţi a
limbii, obiceiurilor, modelelor de conduită.
n societate, familia are drept functie esentiala asigurarea securitatii membrilor sai si
educarea copiilor. Acestia dobandesc aici limbajul, obiceiurile si traditiile grupului.
Prin jocul imitarii si identificarii cu parintii, ei isi elaboreaza personalitatea, isi
formeaza caracterul si trec de la egoism la altruism.
Fenomenul familial se impune prin statornicie si caracterul timpuriu al interventiilor
sale, oferind atelierul primelor ucenicii ale copilului si ii formeaza personalitatea
deoarece nu copilul, respectiv individul se naste cu ea, personalitatea trebuie
construita.
Familia functioneaza triadic, intre urmatorii poli: tatal-principiul autoritatii, mama-
principiul afectivitatii, fratii si surorile-principiul rivalitatii. Desi actioneaza de
regula empiric, unilateral si sporadic, familia influenteaza nu numai formarea
personalitatii copilului, sub diversitatea aspectelor sale, dar si calitatea si valoarea
fondului sau cultural. Daca la varsta prescolara copilul trebuie sa beneficieze de o
ambianta riguros structurata si un stil oarecum imperativ de conducere din partea
familiei, in perioada scolaritatii mici raporturile isi indulcesc contururile, devenind
prioritar in consiliere si ajutor, pentru ca la varsta gimnaziala, individul sa preia
treptat o serie de responsabilitati iar in final, incepand cu adolescenta si tineretea
misiunea familiei se eclipseaza treptat. 
Este foarte important nivelul cultural al membrilor familiei care este de dorit sa fie
cel putin mediu.S-a constatat ca mamele copiilor superior inzestrati sunt mai
cultivate, mai permisive, cu aspiratii care depasesc rolul de simple casnice, deci
copiii superior dotati provin din familii cu studii medii si superioare unde au acces
la mai multe si diverse informatii. 
Un rol important il are si numarul membriilor familiei deoarece creativitatea este
dependenta de acest lucru, prezenta competitie fraterne dovedindu-se stimulativa.

2
Efecte salutare are si plasarea cat mai timpurie a copilului intr-o forma de
invatamint prescolara, datorita completarilor si retusarilor pe care le aduce educatiei
din familie. Parintii trebuie sa stie ca nici un copil, indiferent de capacitatile sale, nu
reprezinta o ,, procura ,, prin care ei sa-si recupereze visele ce le-au ramas
susdpendate. De aceea, fiecare parinte trebuie sa aiba o profesiune care sa-i confere
o relativa independenta fata de casnicie, in general, si fata de celalalt partener, in
particular iar aceasta elasticitate de structura a cuplului nu trebuie sa primejduiasca
securitatea psihologica fara de care copilul nu se poate dezvolta corespunzator.
Multe studii atesta rolul decisiv al mamei, in compania careia copilul descopera cele
dintai experiente de viata. Astfel, mama are un rol decisiv si in achizitionarea
limbajului iar deschoiderea spre lume si increderea in fortele proprii depind in mare
masura de ralatiile tandre dintre mama si copil in primii ani. Mama este cea care
intretine o atmosfera toleranta, calda, dar nu sufocanta prin afectiune si care se
abtine sa-i regizeze fiecare pas copilului, lasandu-i o marja de initiativa. Ea trebuie
sa stimuleze  inca de la cea mai frageda varsta initiativa si independenta intelectuala
a copilului, mama fiind primul dascal al copilului, respectiv al individului.
De asemenea, familia trebuie sa stimuleze libertatea de comunicare a copilului,
dorinta de a pune intrebari. In acest scop, parintii sunt datori sa nu ignore sau sa
evite intrebarile (chiar si pe cele mai indiscrete) si, cu atat mai putin sa ironizeze
copilul. Ori de cate ori este posibil, imaginatia copilului trebuie sa aiba camp liber
de desfasurare intrucat apetitul si respectul acestuia pentru cultura se exerseaza mai
intai in familie. Chiar si instruirea scolara este cu atat mai eficienta cu cat copilul
beneficiaza de o serie de antecedente solide in familie.
Pe parcursul scolarizarii, familia trebuie sa manifeste un interes rezonabil fata de
randamentul scolar al copilului, sa nu emita pretentii exagerate, dar in acelasi timp,
sa fie plina de solicitudine cand i se cere ajutorul. Pe fondul incurajarii permanente,
copilul isi poate dezvolta increderea in sine atat de necesara creatiei. In fata
abaterilor si esecurilor inerente copilariei, parintii trebuie sa manifeste o critica
binevoitoare. Conteaza, de asemenea, sistemul de pedepsire si recompensare, care
trebuie sa fie corect, nuantat si flexibil.
Avand in vedere ritmul trepidant de viata in care traim , familia trebuie sa dea
dovada de entuziasm, bunavointa, energie, pasiune, initiativa, sa utilizeze o gama
larga de mijloace de informare, sa fie creativa, permisiva si disciplinata pentru ca
demersul sau educativ sa fie optim in crearea caracterului copilului, respectiv al
viitorului individ.
In concluzie, familia este grupul cel mai important dintre toate grupurile sociale
deoarece ea influienteaza si modeleaza persoana umana. Familia se preocupa de
dezvoltarea fizica a copiilor, dezvoltarea intelectuala, educatia morala a
copiilor,contribuind si la educatia estetica a copilului. Parintii sunt cei care
realizeaza contactul copilului cu frumusetile naturii (culorile si mirosul florilor,

3
cantecul pasarilor, verdele campului etc.), cu viata sociala (traditii, obiceiuri
stravechi etc.).
Daca familia este completa si climatul moral din ea nu lasa de dorit, ea este un bun
mediu educativ care va da societatii un individ cu valoare.

NOI MODELE FAMILIALE ÎN PERIOADA DE TRANZIȚIE

Fără a-şi diminua importanţa ca instituţie socială, familia nu mai reprezintă o
instituţie conservatoare, ci una tot mai adaptată transformărilor de la nivelul
societăţii, democratică şi deschisă. Familia este tot mai integrată în dinamica
societăţii, tot mai mult condiţionată de schimbările economice şi sociale,
influenţând, la rândul ei, evoluţia de ansamblu. Schimbările din ultimele decenii din
societatea occidentală au născut ideea că ne aflăm în faţa unei noi civilizaţii, diferită
de cea industrială şi denumită postindustrială, postmodernă, a doua modernitate sau
modernitate reflexivă (Beck, 1995), modernitate târzie, înaltă, radicalizată
(Giddens, 1990), modernitate lichidă (Bauman, 2000). Instituţiile care se
dezvoltaseră încă din modernitate au continuat să preia tot mai mult din funcţiile
care odinioară erau asigurate de familia tradiţională: educativă, economică,
culturală, chiar şi cea de solidaritate. Dezvoltarea sferei serviciilor a promovat
activitatea femeilor înafara domiciliului şi a favorizat emanciparea femeii atât în
plan social cât şi familial. Individualizarea, independenţa economică şi autonomia
personală au determinat indivizii şi în special femeia să fie tot mai puţin dispuşi să
se sacrifice pentru unitatea familiei. Femeile au continuat să se afirme şi să îşi
dovedească competenţele pe piaţa muncii, să militeze pentru egalitatea între sexe şi
să infirme „mitul superiorităţii capitalului intelectual al bărbaţilor” (Vlăsceanu,
2007: 189). Angajarea femeilor pe piaţa muncii a contribuit la o reevaluare a
rolurilor de gen, dar şi la o colaborare economică din perspective egale între bărbaţi
şi femei. Sub aspectul calităţii relaţiilor din familie a apărut o mutaţie considerată
fundamentală: relaţia pură (Giddens, 2000), o relaţie care există prin ea însăşi, fără
constrângeri exterioare. Tipul relaţiei pure nu se rezumă doar la relaţiile de
dragoste, ci este valabil şi pentru celelalte: părinţi – copii, rude, prieteni. Apar
strategiile alternative de creştere a copilului, în care calitatea relaţiei este pe primul
plan, şi care se fundează pe sensibilitate şi înţelegere reciprocă, intimitatea
înlocuind autoritatea părintească. Părinţii sunt mai degrabă „prietenii” copilului,
ocrotitorii, confidenţii şi sfătuitorii lui. Prietenii devin la fel de importanţi ca rudele,
un fel de „familie pe care ţi-o creezi”, o „familie la alegere” (Hardyment, 2000: 87).
Pe lângă suportul afectiv şi emoţional, ei asigură legături cruciale cu lumea
economică şi socială exterioară (Broderick, 1988: 298). Teza individualizării a lui
Beck (1995) a fost invocată în explicarea acestor evoluţii în sfera familiei şi a
relaţiilor intime. În prima etapă, modernitatea a fost o forţă eliberatoare pentru o

4
minoritate, a descătuşat indivizii de structurile tradiţionale, dar i-a încătuşat în alte
structuri. De exemplu, în modernitatea simplă, femeile au fost integrate în sistemul
familial, fiindu-le atribuite roluri care le îndepărtau de piaţa muncii. A doua
modernitate – modernitatea reflexivă – este rezultatul unui proces general de
destructurare, fără să fie urmat de un alt proces de reconstrucţie structurală. În
planul biografiei personale, aceasta înseamnă că indivizii sunt conduşi doar de
alegerile lor libere. Indivizii experimentează de-a lungul vieţii mai multe
aranjamente familiale, chiar de tipuri diferite, adaptabile în funcţie de context.
Starea de diversitate şi de „tatonare” devine una permanentă, care nu se va finaliza
într-un nou model al echilibrului familial. Vieţile indivizilor au devenit autonome,
autoconstruite şi autoreflexive. „Mai mult ca niciodată, indivizii trebuie să se
autosusţină, să-şi creeze biografia prin propriile lor mijloace” (Beck, Beck –
Gernsheim, 2002: 2). Schimbarea, instabilitatea, diversitatea devin caracteristici ale
vieţii cotidiene. Bauman vorbeşte despre „sindromul turistului” (Bauman, 2005),
care ar caracteriza viaţa individului în contemporaneitate, confruntată cu
instabilitate pe toate planurile: îşi schimbă frecvent locul de muncă, rezidenţa,
prietenii, partenerul de viaţă, fiind un „turist” prin propria viaţă. Omul contemporan
are faţă de propria viaţă detaşarea călătorului care se află într-un loc căruia nu îi
aparţine.

INSTABILITATEA FAMILIEI
În privinţa condiţiilor pentru o căsătorie fericită, atât pe ansamblul populaţiei,
cât şi la nivelul celor mai importante categorii sociodemografice, constatăm că pe
primul loc se află iubirea, considerată esenţială pentru ca o căsătorie să fie fericită,
la o diferenţă considerabilă de restul opţiunilor. Pentru mai mult de o treime din
populaţia investigată reprezintă cel mai important lucru, iar peste jumătate dintre
subiecţi au menţionat-o în primele două aspecte importante în succesul unei
căsnicii. Celelalte lucruri importante sunt, în ordinea opţiunilor, încredere reciprocă,
condiţii bune de locuit, sprijin şi respect reciproc, fidelitate, înţelegere reciprocă şi
disponibilitate a banilor. Pe criterii sociodemografice, sexul nu reprezintă un criteriu
de diferenţiere, atât în rândul femeilor, cât şi în rândul bărbaţilor păstrându-se
aceeaşi ierarhizare. Nu există diferenţe semnificative statistic nici în funcţie de
starea civilă sau de mediul de rezidenţă al respondentului. Fără a se schimba
esenţial ordinea aspectelor analizate, pe categorii de vârstă pot fi remarcate modele
uşor diferite, importanţa unui anumit aspect variind: fidelitatea înregistrează un
procent relativ crescut, comparativ cu celelalte categorii la cei foarte tineri, până în
25 de ani, sprijinul reciproc la cei de 25–34 ani, condiţiile de locuit şi banii la
populaţia matură şi vârstnică. Constatăm o scădere a importanţei acordate iubirii o

5
dată cu înaintarea în vârstă, paralel cu creşterea importanţei solidarităţii celor doi
parteneri, dar şi a resurselor materiale. Cu alte cuvinte tinerii, aflaţi la început de
drum, sunt ataşaţi într-o mai mare măsură de modelul romantic în căsătorie,
considerând că celelalte aspecte se vor rezolva de la sine dacă există iubire,
fidelitate şi încredere între parteneri, în timp ce maturii sau vârstnicii, în urma unei
experienţe mai bogate, adoptă un model mai echilibrat, în care resursele materiale şi
sprijinul reciproc (înţeles probabil nu numai ca sprijin afectiv şi moral, ci şi
economic sau de îngrijire) sunt, de asemenea, importante.
Cele mai importante motive pentru ca partenerii să divorţeze, cumulând mai mult de
jumătate dintre menţiuni, sunt, în ordine – violenţa, alcoolismul, infidelitatea şi
încetarea iubirii. Violenţa este general acceptată ca motiv de divorţ (aproximativ
80%), la diferenţe destul de mari de alcoolism şi infidelitate, care întrunesc
aproximativ două treimi dintre menţiuni. Interesant este că, deşi iubirea afost
menţionată drept cea mai importantă condiţie pentru o căsătorie fericită, absenţa ei
nu determină o atitudine categorică, părerile fiind mai degrabă împărţite: 57% o
consideră motiv de divorţ, 43% nu. Infidelitatea este mai des menţionată,
considerându-se, probabil, că implică şi lipsa iubirii. Condiţiile imanente relaţiei,
nepotrivirea de caracter şi nepotrivirea sexuală sunt considerate motive de divorţ
numai de aproximativ o treime dintre subiecţi. Dificultăţile materiale, lipsa copiilor,
neînţelegerile privind treburile casnice sau cu rudele nu sunt, pentru marea
majoritate a persoanelor intervievate, motive de divorţ. Deşi, aşa cum am văzut
anterior, toleranţa generală faţă de divorţ este ridicată, după motivele invocate
putem considera că acesta este acceptat mai degrabă în situaţii extreme,
excepţionale. Situaţiile justificabile pentru divorţ sunt problemele grave, nelegate
intrinsec de relaţie, dar care afectează relaţia prin consecinţele lor. Violenţa şi
alcoolismul reprezintă caracteristici mai degrabă individuale, care generează
probleme, conducând la eşecul relaţiei. Infidelitatea este considerată, de asemenea,
nejustificată şi reprezintă, mai degrabă, o situaţie extremă. Situaţiile mai puţin
grave, problemele intrinseci ale relaţiei, în care responsabilitatea este reciprocă, nu
reprezintă motive la fel de importante pentru despărţire (neînţelegeri,
incompatibilitate, încetarea iubirii).
Atitudinea generală faţă de căsătorie a fost analizată prin: percepţia necesităţii
căsătoriei şi a calităţii relaţiei, toleranţa faţă de forme alternative la căsătorie –
atitudinea faţă de coabitarea premaritală şi nonmaritală, atitudinea faţă de părinţii
singuri (familiile monoparentale) şi toleranţa faţă de divorţ (tabel 2). Deşi
majoritatea respondenţilor nu consideră căsătoria necesară, totuşi oamenii căsătoriţi
sunt priviţi ca fiind mai fericiţi. Acordul celor căsătoriţi este chiar mai mare,
confirmând, astfel, ataşamentul pentru opţiunea pe care au făcut-o. Atitudinea faţă
de coabitarea neoficializată este, mai degrabă, împărţită: aproximativ jumătate
tolerează coabitarea premaritală sau nonmaritală. Cei căsătoriţi acceptă mai puţin
acest stil de viaţă, însă diferenţele faţă de ansamblul populaţiei nu sunt mari.

6
Familiile monoparentale sunt slab acceptate. Toleranţa faţă de divorţ este în schimb
foarte ridicată. Deşi căsătoria nu este considerată necesară, ea este în continuare
forma de familie valorizată pozitiv, prin care indivizii sunt mai fericiţi, celelalte –
coabitarea informală şi în special familiile monoparentale – fiind mai slab tolerate.
Cei căsătoriţi întăresc opţiunea pe care şi-au asumat-o, fiind uşor mai intoleranţi,
comparativ cu ansamblul populaţiei, faţă de coabitare sau faţă de familiile
monoparentale. Divorţul este larg acceptat atât pe ansamblul populaţiei, cât şi de
către cei căsătoriţi.
Relaţiile sexuale premaritale reprezintă un aspect disputat. Deşi aproximativ
jumătate au respins practicarea relaţiilor sexuale premaritale, reformulată într-o
manieră mai generală3 , acceptarea devine mult mai largă: mai puţin de un sfert au
declarat că un tânăr şi o tânără de 20 de ani este bine să aibă relaţii sexuale numai
după ce se căsătoresc şi 6% după ce se logodesc. Perioada medie după care tinerii
pot întreţine relaţii sexuale (pentru cei care au indicat o perioadă specifică) este de 9
luni, fiind mai redusă la bărbaţi, tineri, cu educaţie superioară, sau din mediul urban.
Vârsta la care este bine ca o femeie să îşi înceapă viaţa sexuală este egală cu cea
menţionată în cazul bărbatului (aproximativ 19 ani). Locuirea împreună reprezintă,
de asemenea, un aspect controversat, scindând populaţia în două categorii
aproximativ egale: cei care consideră că este bine să locuiască împreună (50,4%) –
mai mult bărbaţi, tineri, cu educaţie superioară, din urban şi cei care consideră că
trebuie să trăiască separat, fiecare cu părinţii lui (49,6%) – mai mult femei,
vârstnici, cu educaţie scăzută, din rural. Interesant este că majoritatea populaţiei,
indiferent de criteriile sociodemografice, pare să considere existenţa altor relaţii
romantice, anterioare celei care va conduce la căsătorie, drept un lucru benefic
(ţinând cont de ceilalţi indicatori, probabil cu condiţia să nu fi avut relaţii sexuale şi
să nu fi locuit împreună). Şi în acest caz identificăm o respingere mai mare în cazul
femeilor, populaţiei vârstnice, celor cu educaţie scăzută sau care trăiesc în mediul
rural . Modelul care se conturează este unul romantic, în care sexualitatea este
legată de iubire şi are loc mai ales în interiorul familiei. O proporţie similară au
răspuns că două persoane este bine să aibă relaţii sexuale, dacă se iubesc şi dacă
sunt căsătorite. Numai o cincime manifestă mentalităţi liberale, în care sexualitatea
este separată de dragoste şi căsătorie.