RAPORTURILE NOASTRE CU CEILALȚI OAMENI - FAMILIA

Termeni cheie: grup fundamental, tipuri de familii, factor de socializare,

securitate, situații conflictuale

În viața oricǎrei persoane, familia are o importanțǎ deosebitǎ. În familie ne

naștem, creștem și socializǎm. Tot aici gǎsim ocrotirea, ȋnțelegerea și afecțiunea de care
avem nevoie. Familia este cea care ne spijinǎ necondiționat, este umǎrul pe care plȃngem,
brațele ȋn care ne refugiem cȃnd suferim vreo dezamǎgire, este cea care se bucurǎ atunci
cȃnd noi suntem bucuroși.
Familia este grupul care ne influențeaza cel mai mult, și mai precis primul grup
cǎruia ȋi aparținem, elementul fundamental al societǎții, care ocrotește copilul și are
dreptul la ocrotire din partea societǎții, dupǎ cum este stipulat ȋn Declarația universala a
Drepturilor omului, art 1.
Dacǎ trebuie sǎ oferim o definiție concretǎ a familiei, putem sǎ avem ȋn vedere
perspectiva sociologică, conform cǎreia, familia este un grup social constituit pe baza
relaţiilor de căsătorie, rudenie, adopţie sau perspectiva juridicǎ potrivit cǎreia, familia
este un grup de persoane ȋn care s-a instituit un set de drepturi și obligaţii, reglementat
prin norme legale.
De-a lungul timpului se poate observa o evoluție a conceptului de familie, o
evoluție a raporturilor, a rolurilor avute de fiecare membru al familiei. Dacǎ ȋn societățile
tradiționale, bărbatul era susținătorul familiei, în timp ce femeia efectua muncile casnice,
iar ȋn unele cazuri căsătoria era impusă, familiile erau numeroase, copiii erau nevoiți să
muncească și erau tratați cu duritate, ȋn prezent, soții asigură împreună veniturile
familiei, își împart sarcinile, autoritatea, puterea de decizie, iar copiii sunt înconjurați cu
afecțiune, protejați, munca precoce a acestora nu mai este necesară. Aceastǎ evoluție a
familiei se resimte și asupra modului de formare a unei familii, putȃnd sǎ aparǎ diverse
tipuri de familii dupǎ cum urmeazǎ:
Familia nucleară (numită si familie simplă) este acea familie compusă din soț,
soție împreună cu copiii minori care locuiesc și se gospodăresc împreună, ea
reprezentand nucleul tuturor celorlalte forme de structuri familiale.
Familia extinsă (numită și familie lărgită sau familie compusă) cuprinde pe lângă
nucleul familial și alte rude sau alte generații. Ea include suplimentar față de copii și
părinții acestora, bunicii copiilor (părinții celor doi părinți), unchii și mătușile copiilor
(adică fratii și surorile părinților împreună cu soții și soțiile lor), verii primari (fii și ficele
unchilor și mătușilor copiilor) dar uneori chiar și străbunicii copiilor (părinții bunicilor).
De regula, într-o familie extinsă traiesc și se gospodaresc împreună trei generații: copiii,
parintii, și bunicii.
Familia monoparentală este acel tip de familie în care copiii locuiesc doar cu
unul dintre părinți. Acest lucru se poate întâmpla ca urmare a divortului, a separării
părinților, a decesului unuia dintre părinți, a înfierii de către un adult a unui minor sau ca
urmare a deciziei unei femei de a da naștere unui copil fără a fi căsătorită sau fără a locui
cu un bărbat.
Familia “amestecata” sau “reconstituita”, compusǎ din părinţi care au divorţat,
s-au căsătorit cu altcineva şi au format o nouă familie, care include copii din prima
căsătorie a unuia sau a ambilor parteneri şi/sau din această căsătorie;
Familia “fără copii”, care constǎ într-un cuplu;
“Cupluri care coabitează” şi “căsătorii convenţionale” - aranjamente
familiale, care nu legalizează mariajul.
Aceste tipuri de familii, ne aratǎ cǎ, grupul aflat ȋn discuție este ȋn continuǎ
schimbare aparȃnd și alte forme, care din fenomene condamnate, au devenit fenomene
tolerate, chiar acceptate ca modele alternative de viață ( cǎsǎtoria de probǎ, celibatul,
adoptarea unui copil de cǎtre un celibatar, cuplurile legale cu domicilii separate, cuplurile
formate din persoane de același gen, familia migrantǎ).
 Dincolo de aceste tipuri de familii, cei mai afectați și mai influențați de
modificǎri sunt copiii. În cadrul familiei, copiii gǎsesc climatul necesar bunei creșteri.
Astfel, parinții se ȋngrijesc de nevoile copiilor, nu doar de cele materiale, ci si de cele de
securitate, afectivitate, afirmare. Parinții sunt cei care ȋi ȋnvațǎ pe copii sǎ vorbeascǎ, sǎ
meargǎ, sǎ utilizeze anumite lucruri, sǎ-și ȋnsușeascǎ anumite deprinderi de bazǎ, se
constituie și ca un factor decisiv de socializare. În familie, copiii aflǎ care sunt valorile,
normele din societate, dar pǎrinții trebuie sǎ fie exemplu viu, un model bun de urmat
pentru ca aceștia sǎ ȋnvețe ceea ce este bine sau rau, ce este corect sau incorect, ce este
permis și interzis. Totuși nu doar parinții au datorii fațǎ de copii. Copilul, ca orice
membru al unui grup cǎruia ȋi aparține are drepturi și ȋndatoriri.
Chiar dacǎ de multe ori sunt ȋndeplinite aceste datorii familia se poate confrunta și
cu o serie de probleme de diferite categorii. Se pot ivi probleme de ordin material, care
apar ca urmare a veniturilor insuficiente și a nevoilor mari cu care se confruntǎ, sau
probleme care privesc relațiile dintre parinți. Uneori relațiile dintre pǎrinți ating un
stadiu critic, de multe ori ajungȃnd la divorț. Într-o asemenea situație, familia se
dezorganizeazǎ, iar copiii vor rǎmȃne ȋn grija unuia dintre parinți. O altǎ categorie de
probleme este cea care privește relațiile dintre parinți și copii. Se vorbește deseori de
conflictul dintre generatii, care pot transforma relațiile dintre parinți și copii ȋntr-unele
tensionate. Pe mǎsurǎ ce tinerii cresc, vor sǎ fie tot mai independenti si ajung sa ȋși critice
parinții. Acest conflict se poate stinge ȋn momentul ȋn care pǎrintii recunosc nevoia
acestora de a fi independenți, iar tinerii dobȃndesc propria experiențǎ și se integreazǎ ȋn
societate.
În situația conflictualǎ dintre pǎrinți și copii un rol mediator ȋl poate avea școala.
Este o sarcină a şcolii, a personalului didactic, să identifice situaţiile problematice din
familiile copiilor, să dirijeze pe cât posibil strategiile educative ale acestora în formarea
elevului şi mai ales să conştientizeze faptul că relaţia de colaborare şcoală-familie este
determinantă în obţinerea performanţelor şcolare.
Forma principală de organizare a activităţii instructiv-educative în cadrul căreia se
realizează obiectivele educaţionale o constituie lecţia. Prin orele de educaţie civică
urmărim formarea unui set de competenţe necesare şi suficiente, pentru a face din copil
un bun cetăţean, majoritatea cadrelor didactice sunt pe deplin conştiente că nu poţi face
educaţie civică dacă nu oferi propriul model comportamental, că nu se pot implica afectiv
fără să cunoască fenomenele, situaţiile, relaţiile sociale. De la o şcoală la alta este o
experienţă în ceea ce priveşte educaţia civică, atât când e vorba de forme, modalităţi,
metodologie, cât şi atunci când e vorba de angajarea elevilor în viaţa şcolii, ori a
comunităţii sociale în întregul ei. Ora de educaţie civică, prin modul cum sunt abordate
temele prevăzute în programă, iniţiază copilul, viitorul cetăţean, asupra drepturilor şi
îndatoririlor, a respectului faţă de sine şi faţă de ceilalţi, a comportamentului activ şi
responsabil.
Problematizarea unor situaţii comportamentale, exemplificarea faptelor de curaj,
frică, laşitate etc. , studiul de caz în legătură cu afectarea integrităţii fizice sau morale a
copiilor, au determinat pe elevi să-şi exprime părerile, să ia atitudini, să motiveze
comportamente, să ascută spiritul critic şi inteligenţa.
Într-o măsură însemnată educaţia civică presupune un spaţiu comunitar în care să
se formeze deprinderi, comportamente, valori, un anumit simţ al apartenenţei la destinul
grupului din care face parte.
 BIBLIOGRAFIE

1. M. Golu, Dinamica personalitaţii, Editura Geneze, Bucureşti, 1993;

2. Marcela Peneș, Vasile Molan, Educație civicǎ, manual clasa a – IV- a, Editura
Aramis;
3. Maria- Liana Lǎcǎtuș, Educație civicǎ, manual pentru clasa a VII-a, editia a
II-a, Editura Univers, București, 2007.

Internet
https://oradeculturacivica.wordpress.com/familia-ca-grup-social/
http://adolescentimd.blogspot.ro/2014/05/tipuri-de-familie.html