TEMA 2.

ROLUL FAMILIEI ÎN EDUCAŢIA COPILULUI

Cu cât se complică viaţa socială, şi provocările lumii moderne formulează întrebări şi cer
răspunsuri la care nu ne-am fi gândit acum douăzeci de ani. Astfel, devine tot mai clar că este
nevoie de un parteneriat educaţional în favoarea şi pentru asigurarea viitorului lumii, pentru
creşterea adecvată a copiilor. După cum îi vom creşte şi îi vom învăţa să se adapteze
schimbărilor permanente din lumea noastră de azi şi cea de mâine, aşa vom asigura şi
contunuitatea culturii şi civilizaţiei umane .
Copilul îşi trăieşte primele experienţe de viaţă în familie. În mediul social restrâns, alături
de părinţi, fraţi şi rudele sale, copilul îşi apropie primele experienţe sociale. Căminul în care
creşte, căldura sau indiferenţa acestuia, îi vor modela puternic modul de viaţă, personalitatea şi
integrarea sa socială.
Mulţi părinţi afirmă: "Ştiu ce am de facut ca să-mi cresc bine copii şi nu am nevoie de
sprijin." Părinţii din ziua de azi cred că pot fi parteneri egali în stabilirea şi aplicarea regulilor
faţă de copii lor, dar părinţii anilor 50 - 60 aveau o viziune diferită. De obicei mamele casnice
stabileau regulile, iar taţii, care lucrau, le aplicau. Ei nu se implicau în creşterea copiilor. Părinţii
aveau conflicte mai puţine cu copiii lor. Dar copii de multe ori sunt influenţaţi de lucrurile la
care tu, ca părinte, nici nu te gândeşti. De aceea, mulţi părinţi, luaţi prin surprindere de situaţiile
de criză prin care trec copiii lor, recurg la metode violente, ceea ce va afecta cu siguranţă
personalitatea viitorului adult. Unui copil trebuie să îi explicăm, trebuie să fie corectaţi când este
cazul pentru a-şi însuşi comportamente acceptate.
Copii trebuie ocrotiţi şi spijiniţi să se dezvolte. Ei au dreptul de a creşte şi de a se
dezvolta. Ei au dreptul la o familie care să-i ocrotească şi au dreptul la o educaţie cât mai bună.
Cu toate acestea, adeseori, în familie se petrec drame care influenţează viaţa şi soarta unor copii.
Părinţii care nu se interesează de soarta şi educaţia copiilor, lăsându-i pe mâini străine, sunt
întocmai ca acei proprietari care îşi arendează moşiile oamenilor interesaţi, iar ei duc un trai de
lux şi trândăvie prin ţările străine. La reîntoarcere, vor găsi sufletele ruinate şi o îndreptare atunci
va fi cu neputinţă.
1. Familia – aspecte generale
Familia este unul din factorii care se preocupă de educaţia omului. De educaţia omului se
ocupă şi alte persoane, instituţii şi organizaţii sociale, dar influenţele educative exercitate de
acestea nu au impactul puternic asupra dezvoltării ca cele care provin din familie, şcoală şi
grupurile de prieteni.
Familia exercită o influenţă deosebit de adâncă asupra copiilor. O mare parte dintre cunoştinţele
despre natură, societate, deprinderile igienice, obişnuinţele de comportament elevul le datorează
educaţiei primite în familie.
Din perspectiva sociologică, familia este instituţia fundamentală în toate societăţile. Familia
este un "grup social relativ permanent de indivizi legaţi între ei prin origine, căsătorii sau
adopţie". Ea reprezintă una dintre cele mai vechi forme de comunitate umană, o instituţie stabilă
cu rosturi fundamentale pentru indivizi şi pentru societate (M. Voinea, 1996). Pe măsură ce
societatea umană s-a dezvoltat, familia a devenit tot mai mult responsabilă faţă de următoarele
aspecte care privesc creşterea şi educaţia copiilor:
1. Menţinerea continuităţii biologice a individului şi societăţii (prin procreerea, formarea şi
educarea copiilor)
2. Menţinerea continuităţii culturale prin transmiterea moştenirii culturale în procesul
socializării
3. Satisfacerea nevoilor emoţionale, a trăirilor intime, asigurând sentimentul siguranţei şi
menţinerii personalităţii
4. Integrarea socială a membrilor ei prin procesele de orientare, educare şi socializare .
Famlia oferă mediul în care copilul se naşte, trăieşte primii ani ai vieţii, se dezvoltă şi se
formează pentru viaţă. Ea reprezintă un prim instrument de reglare a interacţiunilor dintre copil
şi mediul social.
 O componentă esenţială a teoriei oricărei ştiinţe o constituie tipologia, prin care se
subînţelege „studiul ştiinţific al trăsăturilor tipice sau al relaţiilor reciproce dintre diverse tipuri
ale unor obiecte sau fenomene” (DEX, 1996). Tipologizarea are o importanţă deosebită în
strategia cercetării ştiinţifice întrucât permite o diferenţiere, iar în urma acesteia şi o descriere
mai adecvată a obiectului. Astfel diferite tipuri de familii funcţionează diferit în unele şi aceleaşi
sau în alte sfere ale relaţiilor familiale. Tipologizarea ne ajută să ne formăm o imagine mai amplă
şi mai clară despre principalele caracteristici ale familiei: căsătorie, divorţ, natalitate etc. Pe de o
parte, tipologia familiei, permite individului să-şi găsească „semeni” în multitudinea de familii
pentru a prelua experienţa organizării vieţii, iar prin analogie cu aceasta să-şi rezolve, mai bine,
problemele sale. Pe de altă parte, problema tipologiei familiei este foarte complicată. Până în
prezent nu există o tipologie unanim acceptată personalităţii, iar familia este o formaţiune şi mai
complexă, pentru că ea nu numai că întruneşte câteva personalităţi diferite dar şi foloseşte variate
forme de relaţionare între acestea. Din această cauză, nu putem vorbi despre o tipologie strictă a
familiei. Literatura ştiinţifică cunoaşte mai multe încercări de clasificare a familiei: unii
dezvăluie criterii de proprietăţi prin analiză logică, alţii construiesc tipologii prin trierea repetată
a caracteristicilor. Tipologii destul de interesante, dar insuficient de operaţionalizante.
În ultimul timp, au fost create un şir de tipologii care au depăşit carenţele amintite mai sus, pe de
o parte fiind bine fondate teoretic, iar pe de altă parte, având o corelaţie empirică clară.
Taxonomia familiei în literatură este foarte variată. Putem găsi o infinitate de tipuri de
familie. Purem vorbi de exemplu de familii muncitoreşti, ţărăneşti sau de intelectuali (după
mobilitatea socială sau gradul »de stratificare a populaţiei); familii favorabile sau nefavorabile
(din punct de vedere al influenţei familiei asupra educaţiei copiilor); familii cu un venit mare,
mediu, minim (după venitul soţilor); familii active şi familii pasive (după mobilitatea socială);
familii stabile şi familii instabile; conflictuale şi nonconflictuale şi putem continua şirul. În
psihologia relaţiilor intrafamiliale, se întâlnesc termenii de „familie funcţională, caracterizată
prin flexibilitatea structurii ierarhice a puterii de decizie, reguli familiale clare, coaliţie parentală
puternică şi hotare integre între generaţii şi „familie disfuncţională”, care e sursa unui
comportament inadecvat a unuia sau mai multor membri ai familiei, neasigurând condiţii opime
pentru dezvoltarea personalităţii acestora. Cercetările întreprinse în mediul rural clasifică
familiile în agrare, nonagrare şi mixte. Evidenţiind unele aspecte esenţiale ale spaţiului de viaţă
rural, I. Aluaş şi T. Rotariu (1989) realizează următoarea tipologie a familiilor: „familii fără
pensionari non-agricoli”, „cu pensionari non-agricoli”, „familii pur ţărăneşti” „familii
mixte”, „familii nonţărăneşti”. După valorile şi stilul de viaţă al soţilor, întâlnim următoarea
clasificare la M. Matscovskii si M. Gurco (1986): familii tradiţionale orientate spre valori
familiale; familii în care soţii sunt orientaţi spre cariera profesională şi dezvoltarea
personalităţii şi familii orientate preponderent spre distracţie.
Familiile mai pot fi clasificate şi după criteriul condiţii specifice de viaţă. În această
categorie pot fi incluse:
a) Familiile în care soţii, datorită dificultăţii de a găsi o slujbă în aceeaşi localitate cu
rezidenţa, locuiesc în localităţi diferite şi se vizitează reciproc. Acest tip de familii a fost
numit de Mihăilescu (1993) familii migrante, iar Zaţepin (1991) introducând aici şi familiile
oamenilor de artă, marinarilor, geologilor, cosmonauţilor, marilor sportivi etc le numeşte
familii distante. Familiile date sunt mai mult nominale, întrucât în cea mai mare parte a
timpului, soţii nu locuiesc impreună. In contextul dat, probabilitatea infidelităţii şi a
destrămării familiei este destul de ridicată. In unele cazuri putem vorbi de contrariu, când
anume aceste familii devin foarte stabile, datorită faptului că în asemenea condiţii soţii îşi
păstreză mai mult timp „prospeţimea” sentimentelor, acestea din urmă fiind reînnoite de
despărţirile periodice.
b) Familiile studenţeşti care se caracterizează, în primul rând, prin omogenitatea statutului
social provizoriu al soţior (cel de student).
Este statutul celor care nu s-au încadrat pe deplin în diviziunea socială a muncii, dar care fac
primii paşi în această direcţe şi caută să-şi afirme personalitatea. Acelaşi statut social al soţilor
condiţionează comunitatea intereselor, poziţiei de viaţă, coincidenţa orientărilor valorice, a
planurilor profesionale şi familiale, a scopurilor şi idealurilor, felului de petrecere a timpului liber.
Terminarea studiilor, angajarea în câmpul muncii şi în perspectivă realizarea profesională
constituie spiritul familiei studenţeşti. Dispunând de un potenţial major de „adaptare” reciprocă a
soţilor, familiile date se caracterizează printr-un grad înalt de emoţionalitate, activitate şi coeziune.
De obicei, aceste familii sunt cele mai progresive, tinerii fiind mult mai deschişi către tot ce-i nou.
Motivele materiale ale căsătoriei se întâlnesc destul de rar în aceste familii. Într-un studiu
întreprins de cercetătorii beloruşi (Studencescaia semia, 1991, p. 38), se arată ca doar 2,3% din
bărbaţi şi 2,1% din femei declară că s-au căsătorit pentru a-şi înbunătăţi situaţia materială. Tot
acelaşi studiu arată că familile studenţeşti se caracterizează printr-un grad înalt al democratizării
relaţiilor - 81,5%, ceea ce înseamnă că tinerii îşi au formată o viziune clară despre rolurile
familiale şi responsabiltăţile pe care le implică acestea. Altă particularitate a vieţii familiilor
studenţeşti o constitue lipsa propriului spaţiu locativ şi dependenţă materială de părinţi. Ajutorul
părinţilor ca sursă principală de venit este declarat de 67% din studenţii moldoveni, alte venituri
provenind din munci ocazionale (15%), salariu (7%), bursă (6%) (M. Bulgaru şi colab., 2000).
Ajutorul părinţilor este necesar şi binevenit, iar studenţii preţuiesc aceasta. Mărimea şi forma
acestui ajutor sunt diferite. Unii părinţi îşi ajută copiii mai mult cu bani, alţii trimit săptămânal
pachete cu alimente. Mulţi părinţi sunt înpotriva căsătoriei copiilor lor în timpul studenţiei,
susţinând că aceasta va fi în defavoarea activităţii lor principale, adică a instruirii. Dar familia şi
şcoala precum familia şi munca sunt sfere ale vieţii care nu se exclud una pe alta. Ele au o bază
morală şi legală atât în plan personal cât şi în plan social. Şi mulţimea exemplelor pozitive a
perechilor maritale studenţeşti confirmă aceasta. Reuşita combinaţiei obligaţiilor familiale cu cele
şcolare depinde, într-o oarecare măsură şi de organizarea procesului instructiv, de atenţia acordată
familiştilor de către administraţiile instituţiilor superioare de învăţământ Activitatea şcolară şi cea
familială sunt compatibile doar în cazurile când există o atitudine suficient de responsabilă faţă de
acestea, când studenţii sunt organizaţi, bine determinaţi, când nivelul lor de instruire este
corespunzător cerinţelor facultăţii, când există atitudini pozitive şi abilităţi necesare pentru viaţa
de familie.
În cadrul familiei monogame, două tipuri au o avut o pondere mai importantă în decursul
timpului: familia nucleară şi de cea extinsă.
Familia nucleară constă din relaţiile dintre soţ, soţie şi proprii lor copii sau cei adoptaţi.
În cadrul ei, poziţia centrală aparţine legăturii conjugale, indicată şi de noţiunea de căsătorie sau
cuplu conjugal. Familia nucleară este aptă să asigure realizarea celor cinci funcţii esenţiale ale
familiei: cea psihologică (de asigurare a suportului emoţional, al nevoilor de securitate, protecţie
şi apartenenţă), cea economică (de asigurare a veniturilor necesare pentru satisfacerea nevoilor
de bază ale membrilor familiei), cea sexuală (de satisfacere a nevoilor afectiv- sexuale ale celor
doi soţi), de reproducere (de asigurare a descendenţei) şi de socializare a copiilor (menită să
asigure procesul instructiv-educativ din cadrul mediului familial).
Preponderenţa familiei de tip nuclear este tot mai mult pusă sub semnul întrebării de sporirea
numărului familiilor monoparentale, a familiilor fără copii (familia conjugală), a cuplurilor
consensuale hetero- sau homosexuale. Există două variante ale familiei nucleu: de origine şi de
procreare. Familia nucleară de origine este cea în care suntem născuţi, în care ocupăm statutul de
copil. Familia de procreare este cea pe care o creăm prin căsătorie şi în care deţinem statutul de
adult.
Familia extinsă include relaţiile dintre două sau mai multe familii nucleare, care locuiesc
împreună, în acelaşi cămin, unite prin legătura părinte-copil şi cea dintre fraţi şi surori. Veriga
cheie în acest lanţ sunt părinţii care se află în relaţie de rudenie directă atât cu copiii lor, cât şi cu
proprii părinţi (bunicii copiilor lor). Familia extinsă funcţionează pe baza unor reguli relativ
rigide şi a unui sistem imobil al valorilor morale, menite să asigure stabilitatea şi “spiritul de
clan”.
Se crede adesea că familia nucleară, a apărut recent, în ultimii 100 de ani şi chiar mai puţin. În
realitate, ea a existat în paralel cu cea extinsă care, deşi nu a fost preponderentă în toate
societăţile, regiunile sau perioadele istorice, a fost larg răspândită. De asemenea, putem deosebi
familia patriarhală de familia contemporană.
Familia partiarhală, de tip extins, cel mai adesea, avea o structură de tip autoritar, în
care “pater-familias” menţinea stricta diviziune şi stratificare a rolurilor domestice, în care
activitatea era reglată de tradiţiile şi îndeletnicirile ancestrale. În acest tip de familie, soţul/tatăl
îşi exercita autoritatea asupra soţiei şi copiilor (şi în multe cazuri, asupra servitorilor, arendaşilor
sau sclavilor), era responsabil pentru asigurarea mijloacelor economice necesare membrilor
gospodăriei sale, pe care îi reprezenta în sfera publică. Mama/soţia răspundea de organizarea
vieţii şi a cheltuielilor gospodăriei, având grijă de integritatea fizică a rezidenţilor gospodăriei şi
asigura sprijinul moral şi educaţia membrilor familiei. Totuşi, responsabilitatea educaţiei morale
şi a educaţiei membrilor familiei cădea în sarcina ambilor părinţi. Acestora le revenea şi sarcina
alegerii partenerilor copiilor, în funcţie de statutul lor economic şi social. Familia de acest tip era
mai ales o unitate de producţie şi de reproducţie, un mecanism de transmitere a proprietăţii şi a
rangului social, de la o generaţie la alta, de pregătire a noilor generaţii să facă ceea ce au făcut şi
generaţiile trecute. În cadrul ei, filiaţia prima în faţa raporturilor afective, iar valoarea
colectivismului prima în faţa individualismului. În drumul său spre modernitate, familia s-a
îndepărtat de obiceiuri şi tradiţii, de lanţul filiaţiei şi a bulversat relaţiile cu cei apropiaţi.
Familia contemporană este (preponderent) nucleară, cu o structură mai flexibilă a
rolurilor maritale. Ideea egalităţii juridice dintre bărbat şi femeie şi nevoia de emancipare a
femeii au condus la expectanţa potrivit căreia sarcinile domestice pot fi redistribuite între soţi,
ele putând fi negociate. Aceasta creează riscul apariţiei unor configuraţii familiale care nu mai
sunt de ordin conjugal, ci asociativ (care nu mai implică sentimentul iubirii). Ori, premisele
familiei nucleare sunt tocmai sentimentele de afecţiune dintre soţi, care îşi aleg partenerul fără a
mai fi constrânşi de tradiţie sau de opinia publică.
Familia modernă a întărit relaţiile afective dintre membrii nucleului familial, devenind o
stare de spirit (Fl. Druţă, 1998). Totuşi numeroase aspecte ale vieţii familiale ies de sub incidenţa
stărilor afective pozitive: numărul tot mai mare al copiilor ne-supravegheaţi de un membru al
familiei, delicvenţa juvenilă, numărul mare al divorţurilor etc. În acelaşi timp, valorile
tradiţionale sunt în mare măsură răsturnate: individualismul câştigă treptat teren în raport cu
colectivismului, iar autonomia personală câştigă teren, în detrimentul solidarităţii familiale.
Tipologia familiei redată mai sus nu e nici pe departe epuizată. De câte ori vom răsfoi o
carte cu conţinutul legat de unul din aspectele vieţii de familie, negreşit vom găsi şi o clasificare
a acesteia. Dar aşa cum am văzut mai sus, multe din, criteriile de clasificare nu au relevanţă
epistemică, altele au o funcţie conjuncturală, iar altele au valoare ştiinţifică generală pentru
sociologia familiei.

2. Taxonomia familiei
Tipurile de structuri familiale sunt destul de variate, iar criteriile ce stau la baza lor sunt
caracterul şi plenitudinea relaţiilor conjugale, parentale şi de rudenie.
După criteriul de rudenie în combinaţie cu rolul său reproductiv, familiile pot fi clasificate
în familii nucleare (simple) compuse dintr-o pereche maritală (soţ-soţie) şi copii (dependenţi de
ei), care locuiesc şi se gospodăresc împreună, adică familii formate din două generaţii fără alţi
membri adiacenţi. în familiile nucleare, accentul cade pe relaţiile conjugale, parentalitatea,
rudenia tată-mamă-copii, precum şi rudenia dintre fraţi şi surori vin parcă să completeze aceste
relaţii, de aceea familiile nucleare mai sunt numite familii conjugale sau de procreare. Familia
nucleară este formată prin căsătorie în baza alegerii libere a partenerului de viaţă. Ea trebuie să-şi
poarte singură de grijă, ceea ce generează o interdependenţă membrilor săi. Menirea familiei
nucleare este să asigure formarea continuă şi afirmarea progresivă a celor doi soţi şi a copiilor
lor, precum şi suportul afectiv şi motivaţional. Familiile extinse cuprind două sau mai multe
nuclee familiale. De regulă, într-o familie extinsă trăiesc şi se gospodăresc împreună trei
generaţii: bunici, părinţi şi copii. Alegerea partenerului conjugal în astfel de familii îi aparţine
părinţilor, o atenţie deosebită fiind acordată tradiţiilor şi subordonării obligaţiilor. În familia
extinsă, în toată structura sa de „formaţiune sistemică” se evidenţiază legătura de rudenie dintre
părinţi şi copii, fraţi şi surori, ceea ce-i conferă familiei extinse şi numele de familie
consanguină. Familia consanguină este principala sursă de socializare primară, oferind şi
inducând copiilor anumite valori, norme, atitudini şi comportamente. Din această cauză se mai
numeşte şi familie de orientare. Astfel scopul familiei extinse îl constituie reproducerea
microgrupului şi continuitatea în timp a elementelor neamului (I. Dunăreanu, 2000).
După forma de mariaj, diferenţiem familii monogamice în care pe un timp dat o persoană este
căsătorită cu o singură altă persoană şi poligamice cu cele două forme ale sale: poliandria, o
femeie are în acelaşi timp mai mulţi soţi şi poliginia un bărbat este căsătorit concomitent cu mai
multe-femei. Acestea la rândul său sunt sororale, atunci când bărbatul se căsătoreşte cu toate sau
unele din surorile soţiei sale şi non-sororală, când această regulă nu este impusă. La fel
poliandria apare ca fraternală (levitatul) şi non-fraternală. În condiţiie actuale, ţinând seama şi de
dimensiunea diacronică putem evidenţia monogamia serială ce reflectă practica lărgită a
succesiunii intrării în două sau mai multe căsătorii după divorţ. Familiile monogamice
prevalează în societăţile cu o discrepanţă mică între numărul femeilor şi cel a bărbaţilor, iar când
aceasta este mare majoritară devine poligamia, care este explicată prin factori demografici,
păstrarea proprietăţii, capital marital.
După criteriul rezidenţial, distingem familii patrilocale, ceea ce înseamnă că tânăra familie s-a
stabilit la părinţii soțului. Opţiunea pentru acest model rezidenţial este dictată de condiţiile de
mediu în conjunctură cu principiul patriliniarităţii. Dacă bărbatul deţine o avere care trebuie
consolidată sau dacă poliginia este consacrată şi frecventă în societatea dată, mireasa îşi va
urma soțul la casa lui. Familii matrilocale, când se locuieşte la părinţii soţiei - sunt determinate
atât dc factori de mediu, precum şi de factori demografici şi sociali. Se întâlneşte des în
comunităţile tradiţional agricole, unde rolul principal în viaţa de familie îi revine femeii dar şi în
situaţile când mireasa este unica moştenitoare a averii părinţilor săi şi unde prin tradiţie şi
condiţii specifice de existenţă femeia are un statut economic superior bărbatului. In societatea
modernă, principala motivaţie pentru modelul rezidenţial mulrilocal este de natură economică -
soţia deţine o locuinţă, iar soţul - un post de muncă în localitatea de reşedinţă a soţiei. În familia
ambilocală - se locuieşte succesiv la părinţii ambilor soţi, astfel nu se întrerup legăturile şi
cooperarea cu familia de provenienţă a celuilalt soţ, iar şansele de subzistenţă pentru noua
familie sporesc. Tot aici întâlnim şi alte modele rezidenţiale dintre care cel avuncolocal, când se
locuieşte la unul dintre unchi, de obicei, la unul dintre fraţii mamei soţiei, acesta devenind tutore
a tinerii familii. Acest tip de familie se întâlneşte, cel mai des, în societăţile matriarhale. Modelul
neolocal este aplicat în condiţiile când are loc stabilirea cuplului conjugal într-o locuinţă
sepatată. Spaţiu propriu rezidenţial, independent de părinţi şi rude, însemnând autonomie şi sub
alte aspecte (economic, roluri sociale, menaj) este specific familiei nucleare, toate celelalte
modele indicate, implicând grupul familial extins.
După forma de moştenire şi transmitere din generaţie în generaţie a numelui, proprietăţii şi
statutului social distingem familii matriliniare şi patriliniare. În familia matriliniară transmiterea
rudeniei are loc numai prin femei; copiii locuiesc cu mama lor; fiica îşi conservă rudenia şi
averea, pe care le transmite mainliniar copiilor ei. În unele comunităţi fratele soţiei este
considerat tată al noilor descendenţi care vor avea acelaşi nume ca mama şi unchiul lor.
Descendenţa marilimară nu ofeTă in mod automat şi autoritatea, femeile controlând mai mult
relaţiile familiale şi mai puţin celelalte. Familia patrilineară se caracterizează prin transmiterea
rudeniei numai prin tată; soţia locuieşte după modelul patrilocal; copiii rămân cu tatăl lor care le
transmite ca moştenire numele şi averea. Acest model e răspândit în comunităţile tradiţionale,
unde fiii cei mai mari moştenesc pământ pc care se stabilesc după căsătorie, iar cel mic
moşteneşte şi casa părintească, tn astfel de familii relaţiile economice, sociale şi politice sunt
controlate de bărbaţi.
După criteriul conjugalităţii, avem familii complete, cu ambii parteneri conjugali şi copiii
acestora şi familii incomplete, în care unul din partenerii conjugali lipseşte. Acestea din urmă de
cele mai multe ori suni formate din mamă şi copii şi apar fie în urma decesului întreţinătorului
familiei, fie în urma divorţului, fie în urma naşterilor în afara căsătoriei, fie prin decizia de a avea
copii fără a te căsători sau prin adopţia unui copil de o femeie singuratică. Familiile incomplete
mai sunt numite şi familii monoparentale. Cercetările referitoare la acest nou tip de familii oferă
rezultate contradictorii. În mai multe aspecte, pe de o parte, familiile monoparentale se confruntă
cu dificultăţi economice şi ridică probleme mai ales pe linia execitării rolului parental şi
relaţionării interpersonale (C. Zamfir şi L. Vlăsceanu, 1993). Iar pe de altă parte, cercetările
recente relevă faptul că în societăţile modeme şi postmodeme situaţia familiilor monoparentale
depinde deatitudinea mamei (în cele mai multe cazuri ea este cea care conduce familia) faţă de
copil şi faţă de viaţă, dar şi de modul de funcţionare a relaţiei de suport. Acest tablou
contradictoriu al situaţiei familiilor monoparentale poate fi explicat în felul următor: 1) fetele
tinere devenite mame accidental nu au un venit sigur, iar de multe ori nici nu ştiu cine este tatăl
copilului, statul neavând pe cine obliga să plătească pensie alimentară; 2) mamele singure cu
copii, în urma divorţului, chiar dacă social o duc mai bine, în plan economic situaţia este mult
mai dificilă după divorţ; 3) după cum ştim modelele parentale sunt preluate de către copii, ceea
ce înseamnă că familiile monoparentale se autoperpetuează. Cea de-a doua parte a dilemei se
explică prin faptul că: 1) mamele ce-şi cresc copiii singure, de fapt nu sunt singure - ele sunt
foarte mult ajutate de către părinţi, fraţi, rude; 2) în ţările puternic dezvoltate economic ajutorul
primit de la stat e de aşa măsură încât în familiile monoparentale nu se pune problema sărăciei;
3) la fel, femeile care au optat de a avea copii fără a se căsători au discernământul necesar în a
evalua realist costurile creşterii unui copil cu o anumită calitate şi deci ele nu se confruntă cu
sărăcia. Copiii în astfel de familii, nefiind supravegheaţi, petrec mai mult timp în afara
căminului, iar unele studii relevă faptul că 50% din delincvenţi provin din ~ familii
monoparentale. Pe de altă parte, copiii care au fost crescuţi doar de un singur părinte sunt mai
independenţi, mai înţelegători, mai miloşi, mai emoţionali. De regulă, ei îşi încep activitatea de
muncă mult mai devreme decât copiii din familiile cu ambii părinţi.
În ultimul timp, în urma creşterii ratei divorţului, au apărut uniuni de familii formate din noii soţi
şi copiii acestora veniţi din căsătoriile anterioare precum şi copiii comuni ai soţilor. Tipul dat de
familie poartă numele de familie recompusă. Specific familiei recompuse sunt relaţiile de frăţie
vitregă; problemele de adaptare interpersonală, adică dificultăţi de toleranţă între fraţi vitregi şi
fraţi naturali, pe de o parte şi taţi vitregi şi copii pe de altă parte. Relaţiile dintre copii şi noul
părinte poate afecta relaţia noului cuplu. Problemele familiei noi constituite ţin şi de riscul de a
repeta greşelile din mariajele anterioare, şi de relaţiile cu foştii parteneri conjugali, în cazul dat
probabilitatea de divorţ e mare. Problema gestionării banilor, bunurulor şi serviciilor este şi ea
destul de accentuată în astfel de familii. Unele studii, însă, arată că prin recăsătorire situaţia
materială a multor familii se înbunătăţeşte simţitor (în special, în familiile unde mamele se
recăsătoresc), se lărgesc relaţiile sociale prin noi rude, copiii au mai multe modele de
identificare, climatul afectiv creat de cei doi soţi în noua familie de asemenea se răsfrânge
pozitiv asupra situaţiei copiilor.
Din punctul de vedere al rolului reproductiv al populaţiei, precum şi de pe poziţiile
psihologiei sociale se disting familii: infertile, în care timp de zece ani trăiţi împreună cuplul nu
reuşeşte să aibă copii; familii mici (cu unu sau doi copii); familii cu un număr mediu de copii
(trei - patru); familii numeroase - patru şi mai mulţi copii. Astăzi tinerele familii sunt tot mai
mult orientate spre modelul fără copii, sau se mulţumesc cu un copil, iar în cel mai fericit caz cu
doi. Modelul fără copii prin opţiune în societăţile modeme şi postmodeme este tot mai frecvent.
Aceasta datorită faptului că odată cu apariţia copilului se limitează sfera activităţii profesionale a
mamei şi deci scade şi bugetul familiei. Alte cauze de natură economică sunt: lipsa spaţiului
locativ, salarizarea proastă a angajaţilor, costul ridicat al creşterii şi calităţii copiilor care nu
poate fi compensat pe deplin prin alocaţiile oferite de către stat. Controlul naşterilor este şi el un
factor cauzal determinantal familiilor fără copii.
Un alt criteriu, după care sunt clasificate familiile în sociologie, este gradul de concentrare
a puterii şi de luare a deciziilor. În acest sens avem familii egalitare sau democratice, unde
arabii soţi iau parte în egală măsură la procesul decizional, şi responsabilitatea pentru deciziile
luate este repartizată egal. Repartizarea sarcinilor familiare în astfel de familii are loc in baza
principiului complimentarităţii rolurilor. Acest tip de familie este caracteristic societăţii modeme
şi postmodeme. Familiile autoritare se caracterizează prin concentrarea puterii de decizie în
mâinile unui singur membru, acest tip este asociat de obicei, cu puterea tatălui şi sc întâlneşte,
mai des, în societăţile tradiţionale. Aceste familii pot fi conflictogene, când are loc „lupta pentru
putere’ sau „revolta celor asupriţi. De regulă, cauzele conflictelor sunt dintre cele mai banale.
Printre familiile autoritare, destul de des sc întâlnesc şi „cupluri paşnice”, când „subordonatul"
este destul de docil şi îi convine rolul său, fiind o persoană fără iniţiativă, neîncrezută în sine.
După statutul social al părinților sau al soților: familii omogene cu statut social sau
statute apropiate, de exemplu muncitori sau oameni de artă. Aceste familii se caracterizează, de
obicei, prinlr-un climat afcctif pozitiv, relaţii democratice si egalitare, o bună comunicare cu
familiile de origine. În familiile heterogene soţii provin din diferite grupuri sociale, au diferite
nivele de instruire, interese diferite, ceea ce se răsfrânge negativ asupra climatului afectiv din
familie, procesul decizional democratic şi egalitar este mai rar întâlnit. In sens mai genera, se
vorbeşte despre familii homogame şi heterogame, unde gradul de proximitate al soţilor se
calculează în funcţie de mai multe criterii socio- demografice: vârstă, nivel de pregătire socio-
profesional, rasă, etnie, religie, proximitate spaţială etc.
Din punct de vedere practic, având în vizor scopurile şi sarcinile politicii şi asistenţei sociale a
familiei, o importanţă deosebită o au clasificările în baza schimbărilor ce au loc pe parcursul
vieţii familiei, adică tipologiile în baza ciclului vieţii familiale. Ciclul vieţii unei familii este
determinat de etapele parentalităţii şi începe cu preparentalitatea, adică cu momentul în care s-a
încheiat căsătoria până la apariţia primului copil. Următoarea etapă este cea a parentalităţii
reproductive, adică timpul între naşterea primului şi ultimului copil. Etapa parentalităţii
repoductive se intersecteză cu etapa parentalităţii sbcializatoare, adică timpul între naşterea
primului copil şi plecarea din familie a ultimului copil. Ciclul vieţii familiale se încheie cu etapa
postparentală, etapă în care se naşte primul nepot şi moare unul din străpărinţi (V. Borisov, V.
Medcov, 2000). Acesta ar fi ciclul complet al vieţii unei familii. In realitate însă el este mult mai
scurt, fie din cauza decăderii unei etape sau din cauza divorţului, dar şi a văduviei. Clasificarea
structurilor familiale, în baza ciclului familial, permite o abordare mai adecvată a problemelor
familiei şi a politicilor de ajutorare a acesteia. Schimbările economice şi sociale în societăţile
modeme şi postmodeme au generat la rândul lor mari shimbări în structurile familiale.
Schimbările intervenite sunt atât de importante încât însuşi termenul de „familie” a devenjt
destul de ambiguu, tinzând să acopere astăzi realităţi diferite de cele ale generaţiilor precedente
(Mihăilescu, 2000, p. 17). Familiile monoparentale şi cele reconstituite, după cum am văzut din
cele de mai sus, constituie exemple elocvente. Alte tipuri de menaje, care în trecut erau legate de
fenomenul marginalizării, dar care sunt tot mai numeroase astăzi, sunt celibatul şi coabitarea
(concubinajul). Celibatul este un model de viaţă definit prin existenţa în cadrul sau a unui bărbat
sau femei, de sine stătătoare, persoană care nu este şi nu a fost niciodată căsătorită (C. Zamfir, L.
Vlăsceanu, 1993). Celibatul, ca opţiune individuală în rândul persoanelor tinere, este tot mai
răspândit şi poate fi explicat prin creşterea vârstei la intrarea în căsătorie, ceea ce înseamnă că
tinerii o perioadă de timp se gospodăresc singuri. Alte cauze sunt: opţiunea tinerilor pentru
cariera profesională în schimbul celei familiale; creşterea independenţei economice; emanciparea
femeilor; liberalizarea vieţii sexuale fără costul căsătoriei. Creşterea numărului menajelor cu o
singură persoană se datorează şi ratei sporite aifemeilor văduve. In plan social, celibatul este
unul din factorii ce duce la scăderea natalităţii. La o analiză mai amănunţită a situaţiei observăm
că, consecinţele negative pe termen lung ale celibatului se răsfrâng negativ nu numai asupra
societăţii, ci şi asupra individului (dacă luăm în calcul perioada bătrâneţei). Dar, aşa cum arată
unele studii, numărul celibatarilor „înrăiţi” este foarte mic, majoritatea persoanelor singure
dorindu-şi o relaţie afectivă de durată. Tot mai multe cupluri preferă coabitarea neoficializată în
locul căsătoriei legale. în Europa Centrală şi de Vest coabitarea a devenit deja o formă legală de
relaţionare şi puţin câte puţin se impune şi intră în moravuri şi în ţările Europei de Est. în Europa
de Est coabitarea este un fenomen frecvent printre persoanele tinere (până la 30-35 de ani în
spaţiul românesc) şi este privită ca o perioadă tranzitorie precedând căsătoria legalizată, aceasta
din urmă fiind doar amânată. în România anchetele estimează o pondere de până la 6-7% din
totalul uniunilor, nivelul fiind inferior valorilor din Europa Ocidentală (R. Popescu. 2003), unde,
în special, în ţările Europei de Nord, coabitarea este nu numai un factor de amânare a căsătoriei,
ci şi unul de înlocuire a ei. Respingând oficializarea, partenerii încearcă să realizeze o relaţie
autosuficientă, considerată importantă pentru autenticitatea vieţii de cuplu. Ei încearcă să îmbine
caracteristicile vieţii conjugale cu cele ale legăturilor extraconjugale, calitatea relaţiei primând în
defavoarea trăiniciei în timp. în astfel de cupluri se popagă regula fidelităţii liber consimţite.
Coabitarea, însă îndeplineşte şi alte funcţii decât cele erotice, acumulând o serie de avantaje
psihologice, sociale şi economice, fără a fi supusă constrângerilor maritale. Dar ea presupune şi o
serie de dezavantaje faţă de căsătoria legală, în unele ţări că: Olanda, Norvegia; Suedia,
Danemarca coabitarea este recunoscută juridic, bucurându-se de unele drepturi legale ale
mariajului propriu-zis.
Alte forme de menaje ca asociaţia familială de tip comunitar, cuplurile de homosexuali,
conglomeratele de familie, etc, deşi sunt foarte mediatizate, nu se întâlnesc atât de des pe cât ar
invoca opinia publică, de aceea ar trebui privite cu reţinere.
Analiza structurilor familiale prezintă interes deosebit datorită faptului că realizarea
funcţiilor sociale ale familieieste strâns legată anume de aceste structuri. Pe de altă parte, în
transformările ce au loc în cadrul acestor structuri este foarte vizibilă criza familie, pierderea
locului şi rolului ei în societate, în viaţa fiecărui membru al său. Schimbările acestor structuri
familiale sunt rezultatul si manifestarea accentuării incompetenţei funcţionale a familie şi în
acelaşi timp sunt factori şi condiţii ale acestei accentuări care stimulează creşterea dezorganizării
societăţii şi familiei.
Familia tradiţională este alcătuită din două personae, soţul şi soţia, care întemeiază prin
căsătorie o familie.
Familia este grupul care ne influenţează cel mai mult dezvoltarea personală. De la
părinţi, bunici, fraţi sau de la alte persoane cu care ne înrudim deprindem comportamente ,la
ei găsim primele modele de viaţă, de la ei aşteptăm preţuire, lor vrem să le aducem
mulţumire. Aşadar familia este grupul fundamental în orice societate este grupul unit prin
relaţii de rudenie. În virtutea acestor relaţii, părinţii se îngrijesc de nevoile copiilor, atât
de cele materiale (hrană, odihnă, adăpost, igienă, îmbrăcăminte), cît şi de cele spirituale, de
securitate, afectivitate şi afirmare. Copiii, la rândul lor, au nevoie de dragostea părinţilor,
de energia şi răbdarea lor. Părinţii sunt cei de la care copii învaţă să folosească
lucrurile din jur, să vorbească, să se cunoască şi să se respecte pe ei înşişi. Trăsătura
esenţială a fiecărei familii trebuie să fie dragostea reciprocă între membrii ei.
Familia de tip despotic – în cadrul ei stabilitatea relaţiilor se menţine prin exteriorizarea
emoţiilor negative, aici prevalează stilul comunicării distante, de perscripţii. De obicei "conduce
" tatăl, cerând de la toţi ceilalţi supunere indiscutabilă. " În relaţii apar conflicte de disperare care
trec în plan interior latent şi care pot fi urmate de reacţii frustrante sau de izolare din partea
adolescenţilor."
Familia bastion – la baza acestei familii stau reprezentările negative despre agresivitate şi
intenţiile periculoase ale tuturor (sau ale majorităţii) oamenilor dinafara ei. Aici emoţiile
negative se revarsă asupra persoanelor din exterior. Ambii soţi denotă un comportament
egocentric faţă de cei din afara familiei lor, actionând foarte unit şi coordonat "împotriva"
mediului social exterior . Se întâlnesc familii de acest tip în care un părinte e foarte autoritar iar
altu, dimpotrivă este preindulgent sau tutelează excesiv copiii.
Familia vulcan – relaţiile în acest tip de familie sunt foarte instabile; de la cele permisive,
de tutelare de alintare la cele cu un înalt grad de exigenţă, predominând spontaneitatea şi
afectivitatea. La prima vedere, acest tip de familie pare pozitiv, însa "erupţiile" de supărare, de
ură, deşi slăbesc încordarea, complică mult starea generală a climatului familial. Copii suportă
mari încărcături emoţionale devin vulnerabili, fricoşi, anxioşi şi nervoşi.
 Familia liberală – se întălneşte extrem de rar. Aici predomină relaţiile de indiferenţă, stilul
distant liberal, lipsa de cordialitate şi ataşament. Deciziile se iau în dezacord, predomină
egocentrismul. Fiecare membru al familiei îşi are viaţa sa, nu-l interesează atmosfera din familie.
Copii devin introvertiţi, izolaţi, deseori egoişti, indiferenţi faţă de ceilalţi membri ai familiei.
Familia romantică – este tipul de familie în care membrii ei păstreză relaţiile de dragoste şi
ataşament tandru până la adânci bătrâneţi. Se caracterizează prin relaţii de colaborare şi tutelare
îmbinate armonios, stil romantic centrat pe activitatea comună a membrilor familiei. Conflictele
au un caracter constructiv, comportamentul este bazat pe reprezentări sociocentrice. Copii se
dezvoltă armonios.
3. Familia ca mediu intim
Scena vieţii cotidiene o formează grupul mic. Familia ca grup este prezentă în toate etapele
dezvoltării individului, constituind fundamentul trăsăturilor universale ale naturii umane, fiind
conform expresiei utilizate de C. H. Cooley „solul fertil al formării naturii umane”. Astfel
familia reprezintă primul „grup primar” pe care-1 cunoaşte civilizaţia umană, ce acţionează
primordial şi fundamental asupra individului identificându-1 pe acesta cu grupul din care face
parte, ducând la construirea sentimentului de „noi” (apud S. Chelcea, 1997).
Analizând caracteristicile de grup ale familiei este bine să ne oprim asupra noţiunii de grup
mic sau restrâns. Examinând literatura extrem de bogată de până la această dată A. Neculau
identifică următoarele elemente care au contribuit la definiţia grupului mic: un ansamblu de
persoane, aflate în interacţiune, în vederea atingerii unui scop, diferenţiindu-se după funcţii sau
sarcini, având sentimentul de interdependenţă şi întreţinând relaţii afective (Fischer, 1990);
dezvoltarea unei culturi grupale, marcate prin credinţe, rituri, limbaj propriu (Laudry, 1995);|
percepţia apartenenţei, influenţă mutuală interpersonalâ (Johnson şi Johnson, 1998), (apud A.
Neculau, 2004).
În grupul primar, scopurile şi interesele sunt profund împărtăşite, subzistând o orientare
axiologică comună ele, constituind, în principiu, microuniversul de satisfacţie şi împlinire
afectiv-spirituală. A aparţine unui grup primar este de aceea şi un scop în sine, nu doar un mijloc
de a atinge alte obiective. Grupul restrâns este cuprins în totalitate în macrostructura socială,
care-i împrumută norme, valori, vectori de dezvoltare pe termen lung. Dar grupul nu poate fi o
simplă copiere redusă a societăţii întrucât el este mult mai divers, mai variat decât formaţiunea
socială ce rămâne oarecum carcasa în care se orânduiesc grupurile şi personalitatea.
Familia modernă este un tip special de grup mic. Ea diferă de celelalte grupuri restrânse
înregistrate de Ch. Leclerc (1999), în primul rând prin faptul că familia este după cum afirma
Skalnic, „un mediu intim” (intimitate, enviroment). Un aspect important al familiei ca mediu
intim este ataşamentul profund dintre membrii săi, ceea ce-i conferă acesteia numele de familie-
refugiu, adică familia este spaţiul în care sunt exprimate şi confirmate nevoile noastre de
intimitate şi afectivitate, de autenticitate, de solidaritate şi particularitate (privat). Astfel de
grupuri sunt numite de către P. Iluţ (2003) „grupuri expresive”.
Familia contemporană este un tip unic de grup mic din mai multe considerente cum ar fi:
timpul petrecut împreună, tipul activităţilor, intensitatea implicării, dreptul de a influenţa
valorile, atitudinile şi comportamentul celorlalţi membri, vârsta şi diferenţele de sex (în acest
sens familia este unică pentru că ea are ca membri indivizi de sexe diferite şi diferenţe de vârstă
semnificative). Aceasta din urmă constituie unitatea de diferenţă cea mai mare dintre familie şi
alte grupuri sau instituţii sociale. Aşa cum arată Ch. Sacoreno (2003, p.12), familia este
„structura simbolică care organizează relaţii sociale şi destine individuale”. Locul în care cele
doua sexe se întâlnesc şi convieţuiesc, familia este spaţiu istoric şi simbolic în care şi începând
cu care se dezvoltă diviziunea muncii; a competenţelor; a valorilor; a destinelor de bărbat şi
femeie, care iau diverse forme în diferite societăţi. Mai mult decât atât, la nivel de familie faptul
că aparţinem de un anumit sex se transformă în destin social, implicit sau explicit reglementat şi
care se situează într-o ierarhie de valori, putere, responsabilitate. Autoarea citată mai sus
numeşte generaţiile coexistente într-o familie drept criteriul major de diferenţiere a acesteia de
alte grupuri sociale, precum şi un element de diferenţiere intrafamilială, relaţiile dintre generaţii
constituind element de continuitate a familiei în timp.
Familia contemporană poate fi considerată tip unic de grup restrâns şi prin faptul că
desemnarea îndatoririlor fiecărui membru se face după sex şi vârstă şi nu după experienţă, interes
sau abilităţi aşa cum se întâmplă în astfel de grupuri. Familia este (chiar dacă din ce în ce mai
mult la concurenţă cu alte surse) principalul agent socializator, socializarea şi educaţia familială
având funcţia de a produce şi areproduce indivizi care să nu resimtă socialul ca ceva coercitiv.
Prin aceste două se asigură un control social încrustat în individ (familia fiind înzestrată - cu
mijloace de control şi cunoscând bine personalitatea copilului). Ultima apreciere a familiei ca
grup defineşte funcţiile sociale ale familiei sau funcţii din perspectiva societăţii. Insă familia ca
grup restrâns îndeplineşte şi unele funcţii pentru membrii săi.
Grupul restrâns (în cazul nostru familia) este important pentru individ datorită faptului că
(Paulus, 1989):
a) prin grup ne satisfacem importante nevoi psihosociale cum sunt cele de afectivitate şi
sentimentul de apartenenţă;
b) grupul(familia) ne ajută să atingem scopuri pe care greu le-am putea realiza ca simpli
indivizi izolaţi;
c) adesea membrii grupului ne furnizează cunoştinţie şi informaţii neaccesibile altfel sau
acordă relevanţă şi importanţă socială unor altor informaţii;
d) apartenenţa la un grup înseamnă siguranţă şi protecţie; e) calitatea de membru al unui
grup oferă o identitate socială pozitivă, care la rândul ei, constituie componenta
principală a imaginii şi concepţiei de sine (apud P. Iluţ, 2003).
Concluzionând, cele prezentate mai sus, putem afirma că familia are o dimensiune dublă -
instituţie socială şi grup restrâns. Ca instituţie socială, familia realizează o funcţie vitală de
autoconservare a societăţii, reproducere a noilor generaţii. Ca grup social restrâns, în cadrul
căruia indivizii îşi formează primele relaţii interpersonale, familia satisface importante nevoi
psihosociale. Cu această natură duplicitară, familia poate fi definită ca şi comunitate de persoane
unite prin legături conjugale — parentale — rudenie, realizând astfel reproducerea populaţiei şi
succesiunea generaţiilor familiale, precum şi socializarea copiilor şi susţinerea existenţei
membrilor săi. Lipsa unui element al acestei triade: conjugal — parental — rudenie ne vorbeşte
despre insuficienţa (defectuozitatea familiei). Caracteristicile principale ale unei familii simt:
funcţiile, structură şi dinamica ei. In continuare ne vom referi pe scurt la aceste trei elemente,
întrucât datorită lor ne putem da seama despre stabilitatea sau instabilitatea unei familii. Potrivit
cercectătorului rus A. Petrovski (1989), familia, formată din trei — patru persoane, unite prin
relaţii de rudenie pot deveni sau nu un colectiv în dependenţă de caracterul relaţiilor
interpersonale dintre acestea. El descrie un şir de trăsături, particularităţi ale familiei - colectiv.
Noi nu vom stărui asupra acestora ci numai le vom numi: activitatea şi scopuri comune pentru
asigurarea nevoilor psihosociale importante; coeziunea familiei; orientare axiologica comună;
atribuirea adecvată a responsabilităţilor între membri; apartenenţa la grup; structurarea
statusurilor şi rolurilor; raporturi afectiv- emoţionale.
Încheiem cu un citat din Français de Singly (1987 apud P. Iluţ, 1995) care redă foarte bine şi
concis rolul de familie la nivel de grup uman şi instituţie: „Microsociologic, familia este
concepută pentru ea însăşi acordându-se o mai mare atenţie proceselor. Macrosociologic, familia
devinde o „variabilă” dependentă, concepută ca una dintre rotiţele societăţii şi statului”.
Definirea familiei reflectă esenţa ei socială, precum şi funcţiile sociale ale acesteia.
4. Funcţiile familiei
Ca unitate funcţională relativ de sine stătătoare, familia umană a îndeplinit, îndeplineşte şi
va îndeplini atâta timp cât va exista, o diversitate de atribuţii, răspunzând prin aceasta atât unor
nevoi primordiale ale vieţii de grup, cât şi li unor comandamente majore ale vieţii comunitare.
Aceste atribuţii sunt rezultatul activităţii vitale a milioane de familii, având repercusiuni de
semnificaţie general-umană caracterizând rolul familiei în legătură cu alte instituţii sociale.
Atribuţiile date sunt exprimate în literatura academică funcţii sociale ale familiei.
 Funcţiile sociale ale familiei sunt profund istorice şi legate de schimbări socio-
economice ale societăţii. De aceea, odată cu trecerea timpului se modifică atât caracterul cât şi
structura ierarhică a acestora. În acelaşi timp, funcţiile familiei s-au aflat şi se află într-o legătură
de interdependenţă. De exemplu: îndeplinirea funcţiilor (economice) materiale, în anumite
condiţii este vitală pentru realizarea funcţiilor spirituale ale familiei (instruirea şi educaţia
copiilor), dar realizarea funcţiilor spirituale este o condiţie esenţială pentru îndeplinirea funcţiilor
de realizare a producţiei şi a consumului.
Înţelegând prin funcţiile sociale ale familiei modul de manifestare a activităţii vitale a
acesteia şi a membrilor săi, acestea sunt prezente în toate capitolele unui tratat ştiinţific despre
familie. N. I. Saloviev (1977) susţine că „familia are atâtea funcţii câte tipuri de necesităţi poate
satisface într-o formă repetabilă şi stabilă”. Funcţiile sociale ale familiei sunt foarte bine tratate
în lucrările unor cercetători ca: Golofast, 1974; Stănoiu şi Voinea, 1983; Vasilieva, 1986;
Tischler, 1986; Mitrofan şi Ciupercă, 1997; Sorokin, 1997 etc. Noi nu vom face o descriere
detaliată a acestora, ci doar le vom clasifica împreună cu V. Borisov şi V. Medcov (2000), în
funcţii specifice şi nespecifice. După cum am văzut mai sus, funcţiile familiei reflectă, pe de o
parte, complexul de relaţii dintre aceasta şi societate în general şi alte instituţii sociale, iar pe de
altă parte - relaţiile cu individul. Primele rezultă din esenţa familiei ca instituţie socială şi
realizarea lor este caracteristică doar familiei. Celelalte - funcţiile nespecifice — sunt funcţii la
realizarea cărora familia s-ar fi adaptat în anumite condiţii istorice şi care pot fi îndeplinite şi se
îndeplinesc de către alte instituţii sociale.
Din categoria funcţiilor specifice familiei fac parte: funcţia de reglementare a modelelor
de reproducere (naşterea copiilor); funcţia de reglementare a comportamentului sexual;
socializarea primară. Aceste funcţii sunt şi vor rămâne specifice familiei în toate societăţile,
indiferent de schimbările socio-economice ce se produc. Atâta timp cât societatea depinde de
reproducerea populaţiei, atâta timp se va păstra şi interesul faţă de familie ca formă de organizare
şi reglementare a natalităţii, creşterii şi educaţiei copiilor, formă prin care funcţiile societale se
realizează prin motivarea indivizilor de a duce un mod de viaţă familial. Prezenţa acestor
motivaţii reflectă faptul că familia şi societatea există doar datorită forţelor sociale ce formează
la milioane de oameni nevoia de a duce un mod de viaţă familial şi de a avea copii. Viitorul
familiei ca instituţie socială este asigurat atâta timp cât societatea este în stare să reproducă
această motivare a indivizilor.
În categoria funcţiilor nespecifice sunt cuprinse funcţiile legate de:
a) acumularea şi transmiterea averii,
b) organizarea producţiei şi a consumului (funcţia economică),
c) transmiterea statutului social (funcţia ascriptivă),
d) organizarea odihnei şi a timpului liber (funcţia recreativă);
e) grija faţă de sănătate şi bunăstarea membrilor familiei (funcţia sanitară);
f) crearea climatului familial ce contribuie la autoconservarea „Eu’Mui fiecărui membru
al familiei (funcţia psihologică).
Datorită caracterului concret istoric al funcţiilor nespecifice, schimbările familiei ca instituţie
socială sunt exprimate cel mai bine în modificările acestor funcţii. Tendinţa global istorică de
modificare a funcţiilor nespecifice ale familiei constă în faptul că, ultimele sunt preluate de alte
instituţii sociale - economia, statul, învăţământul.
În familia modernă importanţa şi conţinutul funcţiilor diferă de familia tradiţională. Ne
referim aici la comparaţia între familia modernă şi cea tradiţională deoarece, în primul rând doar
prin comparaţie putem scoate în evidenţă specificul familiei modeme şi, în al doilea rând,
fundamentală este socotită mutaţia şi în cazul funcţiilor familiei, de la tradiţional la modem.
Familia modernă se caracterizează printr-o scădere a importanţei funcţiei economice, mai bine
zis a unor componente a acesteia. Familia se transformă din unitate de producţie în unitate de
consum. Componenta patrimonială şi-a pierdut şi ea importanţa în societatea modernă întrucât
posedarea unui capital cultural elevat, măsurat în special prin nivelul diplomei deţinute, a devenit
mai important pentru succesul profesional si obţinerea statutului social, decât patrimoniul
economic. Au loc schimbări calitative în realizarea controlului social de către familie, funcţiile
educative de gospodărire sunt parţiale fiind realizate la concurenţă cu alte instituţii sociale. Mult
timp familia a fost un spaţiu de solidaritate între generaţii: copiii devenind adulţi aveau grijă
afectiv şi financiar de părinţii lor bătrâni. Astăzi această funcţie este diminuată prin dezvoltarea
sistemelor de protecţie socială şi crearea centrelor de adăpost şi îngrijire a persoanelor de vârsta â
treia. De asemenea, se poate observa creşterea toleranţei faţă de noile comportamente
demografice. Divorţul nu mai este văzut ca pedeapsă pentru comportamentul imoral în cadrul
familiei, ci dimpotrivă ca o soluţie la o situaţie critică.