2.

1 FAMILIA

MEDIUL EDUCATIV PRIMORDIAL SI

FUNDAMENTAL

„Familia este asocierea stabilită în mod natural pentru satisfacerea nevoilor zilnice ale
omului.”

Aristotel

2.1.1 DELIMITARI CONCEPTUALE

Conceptul de familie apare în vocabularul timpurilor îndepărtate pe filiera latină, de la

complexul termen “famulus” care, în primă fază, desemna sclavii aparţinând cetăţeanului roman,
iar, mai târziu, s-a extins şi asupra persoanelor aflate sub stăpânirea lui, respectiv asupra
descendenţilor şi soţiei acestuia.

În ultimul deceniu, casătoria şi familia au suferit schimbări fără precedent. Toate acestea
s-au desfăşurat într-un ritm rapid. Relaţiile dintre sexe au luat forme noi, de asemenea atitudinile
cu privire la comportamentul adecvat al bărbatului şi al femeii, divorţul, mărimea familiei şi
multe alte probleme în legătură cu familia. În acelaşi timp, s-a transformat întreaga noastră
societate, ceea ce a afectat relaţiile familiale şi căsătoria, în special, prin schimbările survenite în
economie, educaţie, medicină şi cultură etc.

Familia constituie o realitate socială distinctă. Caracteristicile specifice ale familiei

provin din numeroasele funcţii ale acesteia: fiziologice, psihologice, morale, educaţionale,
economice, emoţionale. Se poate adăuga rolul juridic, care nu este întotdeauna legat de celelalte
funcţii. Totuşi, complexitatea vieţii de familie depăşeşte toate aceste aspecte, atingând diferite
nivele de dezvoltare a societăţii.

Dacă rolul moral este deasemenea îndeplinit (dragoste, afecţiune, înţelegere şi respect
reciproc), avem de-a face cu o familie puternică, legată emoţional, ceea ce se traduce prin
satisfacerea reciprocă a nevoilor şi aspiraţiilor celor doi parteneri. Această familie va genera un
climat favorabil în care copiii pot creşte şi pot fi educaţi.

Din aceste motive, familia este o formă specială a comunităţii umane, legată în
permanenţă de realitatea socială, care nu poate fi separată de numeroasele fenomene şi procese
care caracterizează societatea la un moment dat.

La nivel social, structura familiei tradiţionale în care părinţii şi bunicii noştri aveau locuri
bine definite, a intrat în criză. Structura familiei se baza pe rolul afectiv al mamei. Participarea
femeii la viaţa profesională a generat multe schimbări sociale în cadrul familiei, cum ar fi
planificarea familială şi posibilitatea femeii de a avea şi alte activităţi în afara maternităţii. În
consecinţă taţii au început să-şi integreze şi ei componenta afectivă în rolul lor familial, ceea ce
n-a fost întodeauna uşor pentru aceştia.

Familia este locul în care evoluează individul, unde îşi contruieste o mare parte a
relaţiilor, şi care îl determină, în primă instanţă, ca fiinţă socială. Fiinţa umană îşi petrece o mare
parte din viaţă în familie. În consecinţă, aici învaţă să stabilească numeroase relaţii cu ceilalţi.
Oricare ar fi organizarea familială şi identitatea ei etnică, religioasă ori politică, ea reprezintă o
organizare dinamică, ce îi este proprie şi prin care se manifestă o reţea de interdicţii ce îi asigură
o mobilitate continuă.

Familia este prima unitate cu care copiii au continuu contact şi primul context în care se
dezvoltă pattern-urile socializării. Ea este o lume cu care nimic nu se poate compara şi, totodată,
cel mai important „agent al socializării”.

În general se afirmǎ cǎ familia este celula de bazǎ a societǎţii. Familia a fost definitǎ în
mai multe feluri, dar, „familia, în orice societate, este o formǎ de comunitate umanǎ alcǎtuitǎ din
cel puţin doi indivizi, uniţi prin legǎturi de cǎsǎtorie şi/sau paterne, realizând, mai mult sau mai
puţin, latura biologic şi/sau cea psihosocialǎ” (Mitrofan, I, Ciupercǎ C., 1998, pag.17).
 Ori familia „este o unire liber consimţitǎ dintre doi parteneri egali în drepturi şi obligaţii,
create pe temelia dragostei, iubirii şi respectului” (Petroman P. 1997, pag.13). Unitatea şi
securitatea sa o asigurǎ:

legiferarea, respectiv oficializarea sa,

dragostea – condiţia necesarǎ a dezvoltǎrii fizice şi psihice,

stabilirea mediului familial, armonia din sânul sǎu

respectul reciproc al partenerilor şi al membrilor ce o compun;

copilul sau copiii naturali sau adoptaţi

Familia poate fi consideratǎ astfel:

o comunitate creatǎ pe bazǎ de liber consimţǎmânt constituitǎ din soţ şi soţie, eventual
unul, doi sau mai mulţi copii;

o formǎ de interacţionare şi intercomunicare, totodatǎ de interrelaţionare: soţ-soţie,

pǎrinţi, copii, fraţi şi surori

o structurǎ, un microsistem ce devine prin dragostea şi iubirea partenerilor, munca şi

dǎruirea lor sincerǎ, dezinteresatǎ (Petroman P., 1997, pag 14).

Ovidiu Bǎdina defineşte familia ca un grup social, realizat prin cǎsǎtorie, ce cuprinde
oameni care trǎiesc împreunǎ, cu o gospodǎrie casnicǎ comunǎ, sunt legaţi prin anumite relaţii
natural-biologice, psihologice, morale şi juridice (apud. Mitrofan I., Mitrofan N.,1991, pag. 144).

Având în vedere aceastǎ definiţie şi altele, psihologii au stabilit urmǎtoarele caracteristici

ale familiei:

o existenţa unui anumit numǎr de persoane

o crearea sa este corolarul cǎsǎtoriei, încheierii sale printr-un act – certificatul de cǎsǎtorie

o respectarea în sânul familiei cu precǎdere a drepturilor şi datoriilor stipulate şi garantate

de lege
o relaţiile dintre membrii sǎi sunt interpersonal, de ordin biologic, psihologic şi etic

o atmosferǎ prielnicǎ, ambientul, climat favorabil

o la nivelul familiei se impun şi se respectă norme şi reguli, adesea nescrise pentru toţi
membrii acesteia

o fiecare au un statut, joacǎ un rol şi îndeplineşte anumite funcţii, în raport cu societatea

(Mitrofan I., Mitrofan N, 1991, pag. 144).

Nici o instituţie nu are un rol atât de hotărâtor pentru om şi societate ca familia, ea este
asemănată foarte bine cu o temelie şi, dacă la o casă temelia este puternică, clădirea stă
neclintită, tot aşa, dacă într-o societate familia este aşezată pe idei sănătoase, întregul trup social
progresează.( Pr. Ştefan Slevoacă, 1967, p.612)

Afirmaţia că ”familie constituie prima şcoală a omenirii” este un adevăr pe care nimeni
nu-l mai contestă astăzi. Educaţia în familie este ”fundamentul educării copilului. Părinţii rămân
primii şi cei mai importanţi educatori ai copiilor, mai întâi pentru că îi influenţează moral de la
cea mai fragedă vărstă şi apoi pentru că au asupra lor autoritatea incomparabilă a iubirii
părinteşti, căreia copiii îi răspund cu iubire filială.”(Moisin,A.,2001, p.3)

Astfel, influenţa familiei este hotărâtoare în formarea profilului personalităţii, trasând

primele contururi peste care vor veni să se suprapună celelalte influenţe. Fiind un mediu prin
excelenţă afectiv, familia constituie ”o veritabilă şcoală a sentimentelor” (Bătrânu, E. 1980,
p.184), dar cea mai importantă influenţă rămâne pregătirea individului pentru integrarea socială,
de experienţa trăită în familie, depinzând atitudinea individului faţă de ceilalţi oameni.

Familia joacă un rol esenţial, alături de şcoală, în dezvoltarea şi menţinerea stării de bine,
al acelui echilibru bio-psiho-social atât de necesar fiinţei umane. În majoritatea situaţiilor,
familia reprezintă reperul major în conturarea opţiunii pentru o anumită carieră a copiilor.
Părinţii sunt pentru copii sursa primară şi cea mai puternică de învăţare, de sprijin afectiv şi
securitate. Copilul îşi schiţează în familie jaloanele importante ale personalităţii sale şi se poate
defini pe sine prin valorile promovate de aceasta, normele sociale apreciate şi puse în practică,
ţelurile ei etc.
 Familia poate fi sau deveni pentru copil un factor al dezvoltării personalităţii, un model
de imitat, un refugiu permisiv sau un câmp de confruntări, o zonă a dogmatismului agresiv, a
inflexibilităţii şi autoritarismului (Jigău, M., 2001, apud Moraru, M., 2013, p.41). Nu de puţine
ori, s-a constatat, din nefericire, că familia generează condiţii ce subminează încrederea în sine a
copiilor, îngrădeşte autonomia şi independenţa acestora, cenzurează bucuriile şi plăcerile
cotidiene, induce percepţii ameninţătoare asupra lumii şi vieţii, desfoliindu-le de orice element
ludic.

2.1.2. TIPOLOGIA FAMILIEI

Evoluţia în timp a familiei, odatǎ cu cea a societǎţii, a fǎcut sǎ aparǎ mai multe tipuri de
familie. Pentru o mai bunǎ clasificare a acestora, s-a recurs la mai multe criterii de clasificare.
Astfel, din punct de vedere socio-istoric familia se clasifică astfel:

- familia extinsǎ (cuprinde şi alte rude)

- familia nucleară (soţ, soţie, copiii acestora)

- familia de origine

- familia de procreare (conjugalǎ )

- familia dezorganizatǎ (familie ce îşi pierde integritatea ca urmare a separǎrii pǎrinţilor

datoritǎ unor motive precum: desfacerea cǎsǎtoriei prin divorţ, decesul unuia dintre pǎrinţi etc.)

W.J.Goode a încercat sǎ realizeze o clasificare a familiei preponderant

dezorganizate. În acest sens distingem familia:

Incomplet unitǎ sau nelegiuitǎ

Dezmembratǎ prin îndepǎrtarea unuia dintre soţi ca urmare a anulǎrii, separǎrii,

divorţului şi pǎrǎsirii
 Tip cǎmin gol, în cadrul cǎreia partenerii trǎiesc împreunǎ, însǎ interrelaţionarea şi
intercomunicarea sunt realizate minimal, fǎrǎ sǎ constituie, unul pentru celǎlalt un suport
emoţional

În crizǎ, datoritǎ unor cauze ce determinǎ absenţa temporarǎ sau permanentă a unuia
dintre soţi: deces, închisoare, catastrofe naturale, rǎzboi, şomaj.

Existenţa în cadrul familiei, a unor situaţii care determinǎ fundamental eşecurile

comportamentului de rol marital: retardarea severǎ a copilului, psihoza copilului sau a soţului,
ori condiţiile fizice cronic incurabile (Mitrofan I., Mitrofan N., 1991, pag. 63).

La noi în ţarǎ, putem distinge: familia nuclearǎ, monogamǎ redusǎ numeric la soţi şi
copiii lor necǎsǎtoriţi, proprii sau adoptaţi, este o structurǎ democraticǎ, bazatǎ pe consens,
egalitate şi complementaritate a rolurilor soţ-soţie. Alegerea partenerului în cadrul acestui tip de
familie este motivatǎ de afecţiune mutuală şi de libertatea opţiunii, scopul sǎu fiind fericirea
ambilor soţi şi a copiilor lor.

Cuplul modern este profund marcat de libertatea alegerii şi de exercitarea dreptului de

autodezvoltare, iar când sentimentul iubirii dispare, cuplul îşi pierde raţiunea de a fi şi, de cele
mai multe ori se separǎ. Aşa se explicǎ de ce cuplul modern este mai expus instabilitǎţii, divorţul
emoţional fiind mult mai frecvent decât divorţul legal, dar ambele survin cu o frecvenţǎ mereu în
creştere în lumea contemporanǎ.

În condiţiile vieţii moderne, în special în marile aglomerǎri urbane, familia nucleară îşi
construieşte un nou stil de viaţǎ, caracterizat prin concentrarea afectivǎ, comunicaţionalǎ şi
acţionalǎ, separarea treptatǎ şi, uneori, rapidǎ de întreaga ramificaţie de rudenie, ceea ce îi
conferă o independenţǎ proprie, cu marcată posibilitate de autoconducere şi autodezvoltare.
Desprinderea familiei conjugale din familia extinsǎ duce la o modificare a raporturilor acesteia
cu mediul exterior, dar mai ales cu familia de origine (de orientare sau consagvină).

Familia consangvinǎ, în care relaţiile primare sunt de la pǎrinţi la copii (R. Bell) se aflǎ
în raport de succesiune repetitivǎ cu familia de procreare, în care rolurile sunt de soţ şi soţie, iar
relaţiile primare de la soţi la copii (M. Aronsberg apud. Mitrofan I.1998, Mitrofan , I. Ciuperca
C., 1998 pag. 26).
 Esenţialǎ pentru ambele forme de familie este transmiterea la nesfârşit a experienţei
cultural şi sociale, a modelelor comportamentale de rol-sex, a atitudinilor şi expectanţelor
mutuale ale sexelor, pe de o parte, şi ale pǎrinţilor faţǎ de copii, precum şi ale copiilor faţǎ de
pǎrinţi, pe de altǎ parte.

Familia nucleară este preferatǎ de majoritatea oamenilor în cea mai mare parte a lumii,
pentru cǎ este în mǎsurǎ sǎ asigure cel puţin patru funcţii esenţiale: cooperarea economică între
soţi, relaţii sexuale, reproducerea şi socializarea copiilor (G. Murdock apud Mitrofan, I.
Ciupercǎ, C. 1998, pag.26).

Din punct de vedere psihologic, familia nucleară asigurǎ suportul emoţional, de

satisfacere a nevoilor de securizare, protecţie şi apartenenţǎ ale fiecǎrui membru, precum şi a
nevoilor de comunicare şi creştere a personalitǎţii. Creativitatea interpersonală în cuplul marital
devine o condiţie indispensabilǎ a dezvoltǎrii capacitǎţii familiei de a face faţǎ stresurilor externe
şi interne, de a rezolva cu succes probleme fireşti ale vieţii de zi cu zi, aici şi acum. (Mitrofan I.,
1989, pag. 83).

Uniunea liberǎ este un mod de a trǎi împreunǎ a cuplurilor heterosexuale în afara

contractului cǎsǎtoriei. Nu se deosebeşte foarte mult de familia nucleară deoarece realizeazǎ
majoritatea funcţiilor şi se confruntǎ cu aceleaşi probleme cu care se confruntǎ cuplurile
cǎsǎtorite (Mihǎilescu I., 1998, pag. 235).

Petroman P. a mai adăugat şi alte criteria de clasificare a familiei cum ar fi:

A. nivelul de pregătire:

a. intelectuală – format din intelectuali, amândoi cu studii superioare, eventual doctorat,

care percep şi pricep comprehensiv realitatea; nu o dată ştiu psihologie, pedagogie, medicină, de-
a dreptul îşi monitorizează acţiunile din sânul familiei, conştientizează stările conflictuale şi
finalităţile lor;

b. semidoctă – în acest caz, partenerii sunt intelectuali pârâţi, eventual au diploma, dar le
lipseşte pregătirea din multe puncte de vedere ori dispun de o slabă instrucţie şi educaţie

c. sub nivelul de pregătire

d. obişnuită- cum sunt cele mai multe, deoarece calitatea de intelectual nu o mai asigură ca
odinioară câteva clase de liceu, nici măcar absolvirea acestuia; fac excepţie autodidacţii, care pot
fi integraţi, după caz, la oricare din categoriile menţionate

B. locul unde trăieşte

a. rurală - el şi ea sunt, de regulă ţărani, dispun de o pregătire anume şi şi-au format căminul
conform tradiţiei; trăiesc în consonanţă cu aceasta, unii menţin familia în pofida unor greutăţi,
necazuri incalculabile, fiindcă evită să intre în gura satului

b. urbană – este oricare familie de la oraş, cu metehne din toate părţile, unele greu de
consiliat şi chiar identificat - ele nu aparţin integral nici oraşului, unele nici satului, nu sunt nici
intelectuali, nici muncitori ş.a.m.d;

C. interesul manifestat

a. interesată - preocupată de propria-i viaţă, deopotrivă de copii, educaţia acestora; o atare

familie este sau poate deveni un colaborator al şcolii, se remarcă prin putere de percepere,
înţelegere şi receptivitate faţă de spusele educatorilor de profesie;

b. neinteresată - amândoi partenerii ori doar unul manifestă lipsă de interes faţă de ceea ce
este sau ar trebui să fie ori să devină familia, concomitent ei înşişi şi copiii lor; sunt greu de adus
la şcoală, greu de transferat în colaboratori;

c. impasibili – efectiv, atât unul cât şi altul nu se intereseaza de nimic, o asemenea familie
generează delincvenţa

D. naţionalitate

a. monoetnică - de regulă cea mai frecvent întâlnită; ea se regăseşte în toate celelalte

categorii, dispun de unele particularităţi, urmare a naţionalităţii. În acest sens se evaluează într-o
colectivitate că o anumită familie este de germani, sârbi, croaţi etc.

b. Interetnică - rezultatul coabitării partenerilor de naţionalităţi diferite, (Petroman, P., 2003,

pag 177 şi 197)
 Necesitatea educaţiei a fost şi rămâne, din punct de vedere practic, axiomatică. Se ştie
deja, de mult, că ereditatea şi mediul sunt doar condiţii ale dezvoltării individului-educatului-
educaţia a fost şi rămâne factorul decisive în devenirea şi formarea omului. Pe plan orizontal ea
contribuie la dezvoltarea fizică şi psihică a copilului, iar pe plan vertical, ea porneşte de la
formele elementare şi ajunge la cele superioare - convingeri, concepţii etc. Specialiştii sunt
unanim de accord că educaţia este o acţiune unică în vederea formării personalităţii umane în
integralitatea ei .

2.1.3. FUNCȚIILE FAMILIEI

De-a lungul timpului, au fost realizate multe clasificări ale funcţiilor familiei. Astfel, G.P.
Murdock, pornind de la afirmarea caracterului universal al familiei nucleare, aprecia că aceasta
îndeplineşte următoarele funcţii: sexual, de reproducere, economic, educativă ori de socializare.
T. Parsons şi R.F. Bales reduc funcţiile familiei la două: de socializare primară în vederea
integrării şi de asigurare a securităţii emoţionale a personalităţii adulte.

Petroman P., în cartea sa, „Sfânta noastră familie” (1997, pag. 46-47), împarte
funcţiile în:

fizice: de reproducere, economic, de protecţie

cultural, afective, sociale - ce vizează instrucţia individului, educaţia ş.a.

Ulterior, Petroman P. în cartea sa ”Psihologia familiei” (2003) pornind de la cuceririle

psihologiei, în general, şi ale psihologiei familiei, în special, propune următoarea clasificare,
preponderant din considerente didactice:

 Funcţii interne - acestea sunt cele care au în vedere crearea, menţinerea şi

consolidarea unităţii şi funcţionalităţii familiei.

 biologică, vizează viaţa şi perpetuarea ei şi include următoarele subfuncţii: sexuale,

igienico-sanitare, procreere sau de reproducere;
  economică constă în capacitatea cuplului de a realize venituri acceptabile pentru
menţinerea, consolidarea şi prosperitatea cuplului marital.

Aspectele care decurg din implementarea sa cu răspundere vizează laturile:

a. productivă - familia trebuie să manifeste şi să acţioneze ca o unitate de producţie - să se

bazeze, până undeva, pe o economie autorhică, în stare să satisfacă nevoile proprii;

b. contabilă - el sau ea, eventual amândoi, trebuie să aibă evidenţa veniturilor, felul în care
sunt vehiculate, păstrate acasă, în conturi, depozite, case de asigurări etc.

c. financiară - vizează circulaţia banilor, urmărirea modului în care sunt folosiţi de către
unul dintre parteneri, de regulă ea, soţia devine un fel de ministru al finanţelor

d. administrativă - însumează sarcinile ce privesc administrarea treburilor gospodăreşti în

toate împrejurările

e. de pregătire - atât a soţilor cât mai ales a copiilor de la vârsta când încep să înţeleagă, cu
atât mai mult cu cât ei execută cu plăcere tot felul de sarcini

f. de solidarizare – are în vedere ajutorul reciproc, colaborarea mutual, respectul între

parteneri, ajutorul în caz de infirmitate, accidente, boală ş.a.

Factorii care determină solidaritatea sunt:

o interni - dragostea şi iubirea reciprocă, sentimental datoriei unuia faţă de altul,

aspiraţii comune, grija pentru familie, casă, năzuinţa de a veni în întâmpinarea
aşteptărilor, visurilor, dezvoltării armonioase a familiei
o externi - sancţiuni religioase, opinia public, premisele economice,
greutatea întemeierii unei gospodării în afara familiei, preocuparea unor grupuri
pentru familie, piedicile puse în faţa soţilor de a desface căsătoria
o educativă - vizează educaţia permanent, deopotrivă autoeducaţia.

Subfuncţiile acesteia sunt:

 o instrucţional formativă - primează la începutul ontogenezei, când copiii
primesc răspuns la întrebările ce le pun, şi când pe parcursul celor şapte ani şi în
continuare se formează priceperi şi deprinderi, obişnuinţe diverse, se stimulează
aptitudinile, comunicarea sa care toată şi fiecare sunt finalitatea mediului familial.
o psiho-morală (atitudinal-relaţională) - constă în formarea prin imitarea
modelului parental, a unor trăsături, atitudini morale decisive
o social-integrativă - are în vedere nivelul de adaptare şi integrare în raport
cu sistemul cerinţelor vieţii şi activităţii sociale, el depinde de achiziţiile din
cadrul grupului familial de apartenenţă; integrarea este rodul modelelor parentale
şi se realizează mai greu în cazul în care se impune plasamentul social ca urmare
a decesului părinţilor sau numai a unuia dintre ei, ori ca urmare a incapacităţii
părinţilor de a-şi creşte şi educa copiii;
o cultural-formativă - constă în formarea şi cultivarea apetitului cultural- spiritual, a
modului de a percepe şi pricepe, de a recepta frumosul estetic, din natură şi
societate.

Funcţii externe - -acestea trebuie înţelese drept responsabilităţi ale familiei, intrinseci
existenţei acesteia, indispensabile creării, menţinerii şi consolidării sale diacronice. Cunoscute,
acţiunile lor pot fi promovate, dipă caz stimulate, respectate sau, dimpotrivă, preintâmpinate,
evitate spre binele familiei şi al membrilor săi. O clasificare efectuată din perspectivă
sociologică, stipulează că funcţiile sunt:

 de reglare sexuală - familia este principala instituţie prin care societăţile

 de reproducere - orice societate se bazează pe familie, în primul rând ca izvor de
producere a copiilor.
 de socializare - toate societăţile se sprijină pe familie pentru socializarea copiilor
şi transformarea lor în adulţi, care să funcţioneze cu success în societate.

Familia reprezintă grupul primar al copilului şi aici este locul unde începe dezvoltarea
personalităţii lui. Cu timpul, copilul este capabil să adere şi la alte grupuri după ce au fost puse
bazele personalităţii. Una din căile prin care familia socializează copilul este aceea de a prezenta
modele pe care copilul să şi le însuşească. Astfel, băiatul învaţă să devină bărbat, soţ şi tată,
trăind într-o familie, percepând şi înţelegând modelul ori modelele ce i se oferă.Anumite
dificultăţi de socializare apar când un asemenea model lipseşte. Nu există un înlocuitor ori un
substitute satisfăcător pentru el, deşi aceştia nu trebuie să fie neapărat părinţii biologici.

O familie multiproblematică, este aceea în care există un sortiment întreg de probleme şi

neinţelegeri: sărăcie, conflicte, lipsa tatălui, lipsa serviciului, alcoolism, droguri, adulter, boli
fizice sau mentale. Aceste familii nu sunt în stare să îndeplinească cu succes nici una din
funcţiile familiei şi, astfel, determină copiii să constinue modelul inadecvanţei şi delincvenţei.

 afectivă - reprezintă acel ceva de care omul are mai mare nevoie - afecţiunea.

Opinia psihiatrilor este că, probabil singura cauză important a dificultăţilor emoţionale, o
constituie lipsa iubirii. Un volum mare de date evidenţiază că delincventul este tipul de copil de
care nu are grijă nimeni. Copiii care se bucură de îngrijire fizică bună, dar sunt lipsiţi de
afecţiune, sunt predispuşi la un fenomen medical numit marasm. Multe societăţi se bazează în
exclusivitate pe familie ca generatoare de afecţiune. Totuşi, nevoia de înţelegere, de prietenie
este realizată şi de alte grupuri.

 de status - intrat în familie oricine dobândeşte un set de statusuri, în funcţie de

vârstă, sex, ordinea naşterii.

Familia serveşte şi la atribuirea unor statusuri sociale cum ar fi: un individ alb din clasa
de mijloc, orăşean, ţăran. În orice societate în care există un sistem de clasă, statusul de clasă al
familiei înfluenţează foarte mult copilul din familia respectivă, prin posibilităţile şi recompensele
acordate de societate, modalităţi prin care ceilalţi îl ajută sau nu, dimpotrivă îl descurajează.
Statusul de clasă poate fi schimbat printr-o combinare a eforturilor proprii cu norocul.

În mod normal copilul preia din cadrul familiei sale, un set de interese, valori, care îl
ajută să deţină în continuare statusul de clasă al familiei, iar într-o oarecare măsură îi creează
dificultăţi în dobândirea unui status de clasă mai înalt;

 de protecţie - familia asigură într-un anumit grad, protecţia fizică, economic şi

psihologică a membrilor săi.
 In cele mai multe societăţi, orice atac asupra unei persoane este considerat un atac asupra
întregii familii. De asemenea, greşeala, ruşinea sunt suportate , în mod egal de către toţi membrii
familiei.

 economică – ca unitatea economică de bază în majoritatea societăţilor, familia

este cea care îndeplineşte această funcţie .

Se poate observa uşor, că din orice punct de vedere, din orice perspectivă am încerca o
clasificare a funcţiilor familiei, acestea se aseamănă foarte mult, ceea ce ne îndreptăţesc să
afirmăm că în cadrul acestora responsabilitatea educativă are un rol preponder.

2.1.4 PARENTALITATEA

Conceptul de “parentalitate” tinde să se substituie noţiunilor de “maternitate” şi

“paternitate” pe care le subordonează.
Parentalitatea este o noţiune cu o sferă largă de cuprindere, cu un nivel de generalitate
ridicat. Ea desemnează rolurile sociale ale părinţilor, responsabilităţile şi drepturile lor în raport
cu proprii copii. Rossi, 1968 (apud. Turliuc, 2004) a identificat patru caracteristici ale
parentalităţii:
 Presiunile culturale asupra persoanelor căsătorite de a avea copii, sunt foarte mari în
special asupra femeilor.
 Parentalitatea a devenit o chestiune voluntară, în condiţiile dezvoltării mijloacelor
contraceptive şi a înseminării artificiale.
 Statutul parenteral este irevocabil
 Pregătirea pentru rolurile parentale este cel mai adesea formală şi sporadică, iar liniile
care ghidează interacţiunile dezirabile părinte – copil şi conduita a ceea ce constituie un
“bun părinte” sunt vagi.
 In zilele de astazi, paternalitatea şi maternitatea au luat o nouă înfăţişare; diversele funcţii
legate de ele au ajuns să fie îndeplinite fie de un soţ, fie de celălalt, sistemul alternării sarcinilor
practicându-se pe o scară destul de vastă.

Rolul mamei în dezvoltarea personalităţii copilulu

Mama îndeplineşte o funcţie primordială şi fundamentală, întrucât declanşează la copil,

mecanismele cunoaşterii şi ale învăţării. Mama este prima persoană pe care o va iubi copilul. Ea
este prima lui dragoste, absolută şi totală; este prima relaţie cu altă persoană. Nu este deloc
indiferent dacă această relaţie este crispată sau relaxată, dacă această primă dragoste
decepţionează sau produce satisfacţie.
Atitudinea mamei ca răspuns la dragostea copilului influenţează relaţiile sociale şi afective de
mai tarziu ale copilului. Atitudinea copilului faţă de alte persoane este determinată de relaţia cu
această primă persoană care este mama. Semnificaţia pe care o vor avea pentru el mai târziu
oamenii şi perspectiva în care el va considera raporturile posibile cu lumea, depind de mamă;
iubirile sale ulterioare se vor înfăţişa ca un ecou al acestei prime iubiri.

Rolul tatălui în creşterea şi dezvoltarea copilului.

Tatăl este acela care-l face pe copil să iasă din starea de nediferenţiere cu mama, determinând
apariția primelor trasături de individualizare, care îl orientează dincolo de acel univers imediat,
format din sfera maternă. Rolul său de întreţinător îi dă un prestigiu considerabil, iar tatăl este
întotdeauna extrem de bogat în ochii celui mic. În perioada actuală, rolul de întreţinător, împărţit
de ambii părinţi antrenează o oarecare atenuare a prestigiului patern. În ciuda acestui fapt, copilul
este impresionat de prestanţa şi forţa tatălui, întotdeauna considerabilă în raport cu aceea de care
dispune el.
Autoritatea mamei se manifestă mai direct şi mai continuu în viaţa copilului; tatăl reprezintă
autoritatea supremă. Tatăl îşi sporeşte valoarea prin absenţa lui, el este cel care ”se află în altă
parte”, care munceşte în afara căminului. Ce face tatăl la birou sau la fabrică? Copilul mic nu
ştie prea bine. Când acest tată mereu absent este acasă, venirile şi plecările, ocupaţiile lui trezesc
curiozitatea şi dorinţa de imitaţie. Bucuria şi mândria ating culmea când tatăl îl asociază pe copil
cu treburile lui, când ”lucrează împreună” sau când “îl poate ajuta pe tata”. Astfel, prelungeşte,
extinde opera de iniţiere începută de mamă.

Rolul bunicilor în creşterea şi dezvoltarea copilului.

Familia, pe lângă mama şi tata, este completată deseori de bunici, unchi, mătuşi, care pot
avea o influenţă asupra educaţiei copilului şi a relaţiilor sale cu părinţii. Ei au un rol pozitiv
deoarece oferă un ajutor real şi eficient pentru părinţii. Deoarece sunt mai puţin angajaţi ȋn
procesul educativ, pot certa, consola sau ȋncuraja copilul, când apar situaţii ȋn care relaţiile dintre
părinţi şi copii sunt alterate. Atâta timp cât nu cauta sa submineze rolul şi funcţiile unuia sau
altuia dintre părinţi, prezenţa bunicilor poate constitui pentru membrii grupului familial un aport
pozitiv.
Indiferent de tipul familiei ȋn care creşte, un copil trebuie să simtă că nu este necesar ca el să
fie premiant sau olimpic pentru a fi iubit, acceptat şi respectat. Educaţia formativă a fiecărui
părinte ȋşi va pune puternic amprenta asupra procesului de formare şi dezvoltare a copiilor.

Competenţe şi responsabilităţi parentale

Funcţia de părinte presupune a veni în întâmpinarea nevoilor copilului pentru o dezvoltare

normal, a acompania copilul şi a-l dirija în dezvoltarea lui. Există câteva abilităţi de care
părintele are nevoie pentru a putea fi un părinte bun (Killen, K. 1998 pag. 143-159).

 abilitatea de a da prioritate satisfacerii nevoilor de bază ale copilului

Această abilitate presupune, în primul rând, cunoaşterea nevoilor de bază ale copilului, şi
apoi disponibilitatea părinţilor de a-şi sacrifice propriul confort în favoarea satisfacerii nevoilor
copilului. Dacă părinţii nu cunosc importanţa de a vorbi copilului în timpul când îi acordă
îngrijire, de a lăsa timp copilului spre a răspunde în felul lui, de a stimula tactil copilul, de a
răspunde solicitărilor copilului, de a reconforta copilul când plânge luându-l în braţe şi vorbindu-
i cu blândeţe vor eşua în misiunea lor parentală.
 abilitatea de a oferi copilului experienţe noi, de a-l stimula cognitiv şi afectiv
Dezvoltarea mentală a copilului are nevoie de experienţe care să-l stimuleze în acţiunea sa de
învăţare. Piaget asemăna copilul cu un cercetător în faţa universului, având marea şansă de a
descoperi lumea în care există. Părintele trebuie să fie capabil să îngăduie copilului aceste
experienţe care adesea pe el îl sperie, prin riscul pe care ele îl incumbă şi pe care copilul nu îl
cunoaşte încă. Atâta timp cât aceste activităţi nu sunt periculoase pentru copil, părintele trebuie
să permită realizarea lor.
 abilitatea de a avea o relaţie empatică cu copilul
Această relaţie permite părintelui să-şi cunoască copilul, dincolo de cuvinte. Este o abilitate
pe care părintele trebuie să o utilizeze pentru a identifica nevoile nerostite ale copiilor. Empatia
are la bază trei elemente: abilitatea de a diferenţia, identifica şi numi gândurile şi sentimentele
celeilalte persoane, abilitatea de a prelua rolul altuia din punct de vedere mental şi abilitatea de a
răspunde în funcţie de sentimentele celeilalte persoane. O bună capacitate empatică îl va face pe
părinte să se angajeze în jocul, bucuria, tristeţea, descoperirile copilului.
 abilitatea de a avea aşteptări realiste faţă de comportamentul copilului
. Aşteptările faţă de copil sunt determinate de imaginea pe care părintele o are despre acesta.
Adesea părinţii nu observă calităţile reale ale copilului sau dificultăţile care pot apărea datorită
nivelului de dezvoltare la care se află copilul sau datorită unor condiţii special în care se află
acesta. Părintele care nu îşi percepe copilul în mod realist şi îşi proiectează asupra lui
resentimentele faţă de o altă persoană sau propriile aşteptări neimplinite, va avea faţ de copil
aşteptări prea mari, nerealiste sau negative.
 abilitatea de a pune limite copilului
Este probabil cea mai provocatoare funcţie parentală şi reprezintă abilitatea prin care se
construieşte în mintea copilului autoritatea părintelui. Un copil care nu îşi poate construi
respectul pentru autoritatea părintelui este un copil care nu trăieşte sentimentul de a fi protejat de
un părinte. Din punct de vedere al socializării copilului putem spune că regulile şi limitele ajută
copilul să se adapteze mediului şi grupului din care face parte. Există însă o barieră fragilă între a
spune „nu” şi a restricţiona cu agresivitate. Alegerea de către părinte a celei de-a doua variante
poate conduce la un copil rebel, lipsit de respect pentru norme şi reguli.
 abilitatea de a răsplăti/valoriza copilul
Copiii au nevoie de încurajări şi aprecieri. Una din cele mai importante funcţii parentale,
aceea de a răspunde pozitiv, valorizănd copilul pentru lucrurile bune pe care le face. Copiii care
sunt stimulaţi adecvat fac progrese uimitoare într-o perioadă scurtă de timp.
  abilitatea de a-şi înfrâna propriile dureri şi porniri agresive fără a le proiecta în
relaţia cu copilul
Un anumit grad de toleranţă la frustrare şi conflict este strict necesar pentru rolul de părinte.
Este absolut vital ca părintele să-şi menţină calmul în relaţia cu copilul mai ales în momentele în
care copilul îl testează, pentru a vedea cum reacţionează.

Responsabilităţi parentale.

Cercetările subliniază existenţa mai multor modele familial care pot fi analizate din mai multe
puncte de vedere, cum ar fi:
- după structură
- după funcţiile îndeplinite
- după mărime, etc.
Fiecare familie în parte îşi dezvoltă propria structură de repartizare a responsabilităţilor,
devenind astfel un agent de socializare. Caracteristic oricărui sistem şi în cadrul familiei regăsim
situaţii conflictuale, însă tot în interiorul unui sistem se tinde către echilibrarea componentelor.
Acest lucru este realizat în cazul în care în interiorul familiei se comunică şi nu doar se dau
ordine. Procesul de comunicare este condiţionat de: tipul de graniţă a sistemului familial,
deciziile în familie, tipul structurii de putere în familie, exprimarea sentimentelor, educaţia
părinţilor, gradul de apartenenţă la un grup.
Dacă echilibrul nevoi-resurse nu poate fi satisfăcut, familia întâmpină dificultăţi de adaptare,
de realizare, de socializare a urmaşilor, cu alte cuvinte apar dificultăţi de integrare în noile
ritmuri.
Normele generale după care trebuie să se desfăşoare procesul de creştere şi de educare a
copilului în familie impun responsabilităţi precise din partea părinţilor. Printre cele mai
importante pot fi menţionate următoarele:
 asigurarea subzistenţei şi a educaţiei
 educarea şi dirijarea trebuinţelor fiziologice
 dezvoltarea aptitudinilor, a limbajului şi stimularea exersării capacităţilor practice,
cognitive, tehnice şi sociale, care au rolul de a facilita securitatea personal şi
comportamentul autonom.
  orientarea spre lumea imediată a universului familial, spre comunicarea mai largă, spre
societate, în aşa fel încât copilul să fie pregătit să se confrunte cu marea varietate de
situaţii şi poziţii sociale care vor interveni în viaţa de adult
 transmisia principalelor scopuri sociale, valori cultural care definesc modelul cultural-
normativ al societăţii, formarea motivaţiei personale în raport cu scopurile parentale şi
sociale
 dezvoltarea capacităţii de a întreţine raporturi interpersonal şi de a răspunde în mod
adecvat sentimentelor altora
 controlul libertăţii de comportament, limitarea „transgresiunilor” de la normal, corectarea
erorilor, oferirea unor îndrumări şi interpretări (Irimescu, G. 2008, pag. 41).

2.1.5. CARATERIZAREA ȘI CLASIFICAREA STILURILOR PARENTALE

Se poate afirma faptul că majoritatea persoanelor îşi dezvoltă stilul parental înainte de
apariţia copiilor, însă cu certitudine în primii ani de viaţă ai acestuia. Acest stil parental
reprezintă modul de structurare al familiei.
Clasificarea stilulrilor parentale după Edwards
R. Edwards (2001) descrie cele trei tipuri parentale:
 Stilul autoritar. Aceşti părinţi sunt foarte stricţi, au multe reguli. Ei blamează, îşi
ceartă foarte mult copiii pentru a-i aduce pe drumul pe care îl doresc. Copiii nu au
opinii şi nu au voie să pună întrebări, ca urmare nu învaţă să gândească pentru ei
înşişi şi nici să ia decizii. Copiilor le este, de regulă, frică de părinţi. Tinerii devin
de foarte multe ori rebeli pentru a scăpa de această rigiditate.
 Stilul permisiv. În raport cu părinţii autoritari, cei permisivi au puţine reguli şi nu
au limite clare. Aceşti părinţi cedează în faţa copiilor, dacă impun o regulă copiii
o încalcă. Stilul prea permisiv duce la haos, copiii fiind cei care deţin puterea.
Copiii cu astfel de părinţi sunt obişnuiţi să facă numai ce doresc şi nu vor respecta
regulile. Sunt foarte egoişti şi răsfăţaţi. Părinţii care au un astfel de comportament
o pot face din următoarele motive;
 au crescut, la rândul lor cu părinţi autoritari şi consideră că este mai bine fără disciplină:
  permisivitatea este o reacţie faţă de educaţia lor rigidă, aspră;
 sunt supuşi unui risc extrem şi nu au energia necesară pentru a impune respectarea
regulilor;
 se pot afla frecvent sub influenţa alcoolului sau a drogurilor.
 Stilul democratic. aceşti părinţi se bazează pe principiul de a acorda şanse copiilor
lor. Ei realizează o echivalenţă între obligaţii şi libertăţi. Au reguli simple şi
concise rezonabile în cazul încălcării acestora. Petrec mult timp discutând
împreună cu copiii motivele pentru care au stabilite regulile. Copiii care cresc în
astfel de familii învaţă că opţiunile lor sunt importante, învaţă cum să ia decizi.
Aceşti copii vor fi independenţi şi responsabili.
 Stilul mixt. Cele trei stiluri parentale pot să nu fie distincte în viaţa de zi cu zi.
Fiecare părinte poate trece prin fiecare stil, în momente diferite ale zilei sau ale
existenţei sale. De exemplu, o mamă democratică poate deveni permisivă când
este foarte obosită. Majoritatea părinţilor au un stil dominat, pe care îl folosesc
cea mai mare parte a timpului, dar circumstanţele şi relaţiile dinamice produc
frecvent o mixtură a stilurilor.
Stilurile parentale pot afecta dezvoltarea cognitivă a copiilor.
Clasificarea stilurilor parentale după Baumrind
Conform lui Baumrind (1980), cele trei stiluri parentale sunt:
A. autoritativ (un stil de a îngriji copilul cerând şi dând explicaţii),
B. autoritar (stil bazat numai pe cerere din partea părinţilor, fără a răspunde nevoilor
copiilor)
C. permisiv (stil caracterizat prin faptul că părinţii doar oferă, fără să ceară nimic în schimb).
Părinţii care nu se implică reprezintă alt stil parental, care a fost adăugat la celelalte trei. Aceste
stiluri dau forma cogniției copilului.
A. Părinţii autoritativi asigură copiilor afecţiune, atenţie şi autonomie. Trasează limite şi
pretenţii. Ei îi încurajează să fie independenţi şi individualişti, îi implică în discuţiile familiale,
care privesc problemele de disciplină şi de luare a deciziilor, ascultând cu răbdare, punctele de
vedere ale copilului. Aceşti părinţi spun ,,Hai să vorbim despre…”, lăsând copilul să aibă
propriile opţiuni, distribuie puterea, încurajează autocontrolul prin nepedepsirea excesivă a
copilului şi îi corectează comportamentele inadecvate vorbind despre sentimente şi alternative.
 Părintele autoritativ se implică efectiv în formarea cogniţiei copilului, încurajează motivaţia
intrisecă a acestuia. Acest stil de părinte este asociat cu maturitate socială, realizări academice,
stimă de sine înaltă, încredere în sine, autocontrol. Copiii sunt competenţi, responsabili şi
independenţi. Familia care acordă autonomie copiilor şi este suportivă poate fi pozitiv asociată
cu motivaţia intrisecă şi performanţa academică, în timp ce familiile supracontrolate sau
necontralate sunt asociate în mod negativ cu aceste concepte.
B. Părinţii autoritari fixează standarde foarte înalte, pun valoare/preț pe conformitate şi
aşteaptă supunere fără întrebări sau comentarii. Sunt insensibili la nevoile copilului, nu acordă
nici o opinie copilului, mergând până la descurajarea independenţei şi a individualităţii. Îşi
pedepsesc copiii, dacă aceştia le pun întrebări. Aceşti părinţi spun: ,,Fă cum spun eu!”.
Caracteristicile unui astfel de părinte sunt: controlul total, el este întotdeauna şef, fixează
reguli rigide, nu îşi întreabă copiii, ci doar le spune, utilizează pedeapsa fizică şi umilirea pentru
a obţine cooperare, schimbul verbal este minim, iau singuri deciziile şi ignoră sentimentele
copiilor. Copiii trataţi în acest mod vor deveni rebeli, nefericiţi, cu o stimă de sine scăzută,
anxioşi, curiozitate intelectuală limitată şi vor reacţiona faţă de ceilalţi cu ostilitate şi frustrare.
Cercetările demonstrează că acest stil parental produce un copil care are o spontaneitate,
curiozitate şi creativitate limitată.
C. Părinţii permisivi sunt calzi şi acceptanţi, dar nu impun limite copiilor lor. Neimpunându-
şi controlul, aceşti părinţi le permit copiilor să-şi reglementeze propriul comportament, le permit
copiilor să ia singuri decizii, indiferent de vârsta acestora. Aceşti părinţi au puţine cereri,
administrează foarte puţine pedepse, nu fixează linii directoare, nu impun nici o structură. Aceşti
părinţi spun ,,Vrei să vrei?”. Caracteristicile acestui tip de părinte sunt implicarea faţă de copiii
lor, dar nu au reguli, cereri sau expectaţii. Acest stil de abordare afectează de asemenea în mod
negativ, dezvoltarea cognitivă a copiilor. Copiii tind să devină imaturi, impulsivi, inconstanţi în
atingerea scopului, rebeli, cu stimă de sine scăzută, dependenţi de adulţi şi se implică mai puţin
în sarcinile şcolare.
Părinţii neimplicaţi sunt necontrolaţi, iresponsabili. Ei îşi rejectează copiii sau nu au timp
sau energie pentru ei, datorită propriilor lor probleme. Deoarece copiii nu beneficiază de grija
părinţilor, ei cresc devenind ostili. Aceşti părinţi spun: ,,Fă ceea ce vrei”, deoarece nefiind
implicaţi în viaţa copiilor simt că nu au nici un drept să impună limite copiilor. Dezvoltarea
cognitivă a acestor copii este afectată în mod negativ. Cresc cu mari lipsuri în domeniul social şi
academic, iar mulţi dezvoltă un comportament delincvent.
Un alt stil parental similar cu cel autoritativ este cel redirecţional. Acest stil este cel mai
eficient în creşterea copiilor. Redirecţionarea construieşte stima de sine, automotivarea,
asertivitatea, îl învaţă pe copil să gândească, să înveţe din experienţă şi să ia decizii responsabile.
Când redirecţionează, părintele îl îndepărtează pe copil de problemă şi îl implică în altă
activitate. Adolescenţii care provin din astfel de familii utilizează redirecţionarea pentru a avea
performanţe academice înalte, o înaltă stimă de sine şi o înaltă încredere în sine.
Stilurile parentale afectează dezvoltarea copilului, influenţa acestora fiind mai evidentă la
trecerea dinspre adolescenţă spre starea adultă. Copiii care provin din astfel de familii au o bună
stimă de sine, încredere în sine şi bune performanţe şcolare. Adolescenţii care au părinţii
autoritari asimilează mai puţine cunoștințe în şcoală, se implică în acte antisociale şi dezvoltă
multe conflicte familiale.

2.1.6. COMUNICAREA PARINTE – COPIL

Familia a avut întotdeauna un rol fundamental în educaţia copiilor, în ceea ce priveşte

socializarea şi integrarea lor socială. ,,Sub aspectul calităţii relaţilor este evident rolul pe care îl
joacă părintele, abilitatea şi armonia în relaţiile interpersonale, dar mai ales competenţa lor
educative - părintească” (Telleri, F, 2003, p. 23).

Cu alte cuvinte părintele trebuie să se documenteze înainte de a avea un copil. Sunt atâtea
posibilităţi de informare în ziua de azi, cu noile tehnologii apărute încât părintele se poate
informa din mai multe surse despre ceea ce înseamnă creşterea şi educarea unui copil.

Există multe familii în care copilul rămâne singur în casă cu un singur părinte şi îşi
petrece foarte mult timp în faţa calculatorului sau televizorului. Acest lucru este total greşit, spun
specialiştii în domeniu. Dacă părintele lasă copilul în faţa televizorului multe ore
nesupravegheat, copilul respectiv poate avea tulburări de comportament, de limbaj, inadaptare
socială, nu se poate acomoda într-o colectivitate. Un joc distractiv, o poveste educativă, un
puzzle făcut de cei doi, o poveste spusă de copil şi ascultată de părinte, toate acestea includ
comunicarea în procesul de creştere şi educare a copilului.
 Comunicarea este cheia principală în relaţia părinte - copil. De mic, copilul trebuie să
comunice cu părintele, să-i spună problemele întâmpinate, să-l roage când are nevoie de ajutor,
în acest sens şi când va fi mare va avea o comunicare dechisă cu părintele. Lipsa de comunicare
între părinte şi copil are urmări şi în adolescenţă. Părinţii trebuie să aibă o comunicare eficientă
atât cu copiii lor cât şi cu instituţia şcolară în care acesta învaţă, pentru a-l ajuta pe copil să-şi
dezvolte personalitatea, să se integreze social, să aibă un comportament adecvat în instituţia de
învăţământ, acasă şi pe stradă, să-i dezvolte copilului stima de sine, curajul, blândeţea şi
responsabilitatea.

De aceea părinţi trebuie sprijiniţi în ceea ce priveşte comunicarea cu copilul începând cu

nivelul preşcolar. Educatoarea poate sfătui părintele cum este bine şi cum nu este bine să
procedeze cu copilul său. Parteneriatul educaţional grădiniţă - familie vizează, în mare parte,
comunicarea dintre părinte şi copil. De exemplu educatoarea ţine o lecţie deschisă care participă
şi părinţii, având ca temă ,,1 Martie”. Copiii împreună cu părinţii lor au sarcina de a confecţiona
un mărţişor pentru bunica lor. Materialele se află pe masă, modelul de mărţişor se află în faţa lor
dar fiecare îşi personalizează mărţişorul după bunul lor plac. În acest fel părintele şi copilul
comunică între ei, copilul colorează, mămica lipeşte, cei doi corespondează în realizarea
mărţişorului dorit. Mama îi explică cum trebuie să deseneze, copilul îi arată mamei cum trebuie
să lipească, în felul acesta se stabileşte o conexiune între ei, o relaţie bazată pe comunicare,
afecţiune şi respect.

Un rol deosebit în educarea copiilor îl au părinţii, cei ce realizează în mare măsură actul
educaţional. Metodele educaţionale pe care aceştia le aplică în familie îşi pun amprenta în mare
măsură peste educaţia copilului. Copilul mic de obicei imită comportamentul, gesturile şi poziţia
corporală a părintelui. Imită felul în care acesta vorbeşte, dacă vorbeşte frumos, dacă foloseşte un
ton cald, dacă ridică tonul , dacă se ceartă, dacă vorbeşte calm etc. Comunicarea dintre părinţi are
repercusiuni asupra modului de educare al copilului.

,,Copilul trăieşte în familia sa o gamă de relaţii interindividuale iar la acelea pe care nu le

trăieşte direct, cel puţin participă şi aceasta într-o măsură mult mai intensă decât credem, prin
jocul intentificărilor şi al proiectărilor, văzându-le cum acţionează sub ochii lui” (P. Osterrieth,
1973, p.53).
 Părintele îşi cunoaşte cel mai bine copilul, îi cunoaşte particularităţile şi nivelul de
dezvoltare fizică şi psihică şi ştie cum să acţioneze în educarea lui pentru a găsi cea mai bună
cale spre o comunicare eficientă. Cu alte cuvinte comunicarea eficientă are un efect pozitiv
ascendant asupra copilului, atât sub aspect educativ cât şi asupra dezvoltării trăsăturilor de
personalitate şi a atitudinii acestuia. Această comunicare eficientă între părinte şi copil are la
bază încredere, optimism, gândire, apreciere, seriozitate, empatie, apropiere, sentimente.

Copilul trebuie să aibă încredere în părinte iar părintele trebuie să aibă încredere în copil.
Între cele două părţi, părinte - copil, trebuie să existe o relaţie bazată pe prietenie, copilul să îi
spună părintelui tot ce are pe suflet, simţind că este ascultat de părinte, înţeles dar şi ajutat.

În actul comunicării, atunci când părintele îi acordă o atenţie deosebită copilului, acesta
se simte ascultat, se simte important în ochii părintelui. Şi orice problemă va avea, va discuta cu
părintele său în vederea rezolvării ei .Părintele trebuie să îi vorbească copilului cu calm, să îl
sfătuiască cu blândeţe, să îl liniştească, să îl mângâie pentru a câştiga dragostea şi încrederea
copilului. În acest fel va creşte numărul situţiilor în care copilul va avea iniţiative de dialog, de
discuţii cu părintele pe diverse teme.

Dacă părintele nu este atent atunci când copilul vorbeşte, acest lucru poate avea urmări
grave asupra comportamentului acestuia.Părintele ar trebui să comunice foarte mult cu copilul, să
îl laude atunci când face o faptă bună, să îl certe atunci când face o faptă rea şi să îi explice de ce
a greşit.

Părinţii sunt primii dascăli, care au o mare responsabilitate socio-umană şi a căror

educaţie lasă amprente, uneori pentru toată viaţa deoarece copiii ȋi imită ȋn tot şi ȋn toate.
Motivul? Iubirea sinceră pe care le-o poartă! Admiraţia lor pentru părinţi este mare,
idolatrizându-i chiar, aşa că, micuţul este oglinda fiecărui părinte. Pentru a reuşi mai bine în
educaţia copiilor lor, părinţii trebuie să fie consiliaţi, să se pregătească ca să ştie care sunt
fundamentele concepţiilor şi strategiilor educative. De asemenea trebuie să colaboreze cu
grădiniţa - în primul rând - direct (cu educatoarea) si prin Comitetul de parinţi precum şi cu
specialiştii din unităţile specializate sau din organizaţiile nonguvernamentale care se preocupă şi
de domeniul educaţiei, luând în consideraţie ceea ce este util pentru educaţia copiilor lor.
 Trebuie conştientizat ȋnsă şi faptul că părinţii au datoria sacră de creştere a copiilor lor,
fără a deveni însă supuşii acestora. La rândul lor şi copiii au obligaţiunea tot sacră, de a-şi iubi şi
respecta părinţii.

Aşadar, efortul familiei este esential ȋn educarea copilului ȋn vederea adaptării optime la
mediul social ȋn menţinerea sănătăţii mentale şi emoţionale, ȋn dezvoltarea şi menţinerea stării de
bine. Starea de bine reprezintă acceptarea de sine (atitudine pozitivă faţă de propria persoană),
relaţii positive cu ceilalţi (toleranţă, sociabilitate, ȋncredere ȋn oameni, nevoia de a oferi şi de a
primi afecţiune, atitudine empatică deschisă şi caldă) autonomie (independent, rezistenţa la
presiunile de grup, autoevaluarea după standard personale şi nu după expectanţele şi standardele
celorlalţi), control, sens şi scop ȋn viaţă (copilul poate să facă o analiză adecvată a punctelor sale
tari, slabe şi a oportunităţilor pentru valorizarea nevoilor personale; ei se bucură de prezent şi au
ȋncredere ȋn viitor, fiind convinşi că trebuie să te implici pentru a reuşi) şi, nu ȋn ultimul rând
dezvoltarea personală (atitudine deschisă faţă de experienţe noi, valorizarea propriului potential,
capacitatea de autoreflecţie, percepţia schimbărilor de sine positive, eficienţă, creativitate ȋn
nevoia de provocări şi respingerea rutinei).