FAMILIA ȘI PROCESUL DE

COMUNICARE-RELAȚIONARE DIN CADRUL ACESTEIA

Motto: ,,Copiii nu s-au priceput niciodată
să asculte de părinții lor, dar nu au dat greș niciodată în a-i imita.”
(James Baldwin)

Familia a fost, dintotdeauna, apreciată ca fiind o importantă instituție socială, pentru

multiplele funcții pe care le îndeplinește. Precum știm, rolul ei în formarea copilului pentru viață
este hotărâtor.
Familiile sunt de toate formele și de toate mãrimile și sunt multe varietãți de experiențe
familiale și modele de organizări familiale și de îngrijire a copilului. În unele familii poate fi un
singur părinte, se pot întâlni familii cu mai multe generații (copii, părinți, bunici, străbunici) sau
copii care locuiesc cu părinți adoptivi. Mulți părinți pot avea două sau chiar trei slujbe, fără a-și
putea face timp pentru copii. În unele familii pot apărea schimbări dramatice, majore, cum ar fi boli
sau decese ale unor membri ai familiei sau divorțuri. Pot exista familii cu un limbaj particular, nevoi
și circumstanțe culturale și religioase, în timp ce altele sunt marcate de sărăcie, sănătate precară și
dezavantaj social și educațional. Aflându-se în legătură directă cu societatea, familia este marcată
de transformările sociale profunde care vizează economia sau cultura, deoarece, ,,familia nu este o
simplă cutie de rezonanță a acestor transformări, ci participă la acestea într-o manieră activă.”
(Martine Segalen, 2011, p. 13)
Problema comunicării cu copiii nu este mai puţin complexă decât cea cu adulţii, chiar uneori
mai greu de realizat şi mai complicată. Factorii care fac comunicarea eficientă trebuie să fie prezenţi
în relaţia părinţi-copii.
A fi părinte este un dar de neprețuit care cere implicare totală. Nimeni nu se naște învățat,
iar măiestria de a fi părinte se cizelează pe parcursul vieții. Deși există o tendință destul de extinsă
de a acuza părinții pentru toate problemele pe care copiii, ulterior tinerii societății, le crează,
Thomas Gordon afirmă că ,,părinții sunt acuzați, dar nu antrenați.” (2008, p. 9).
În general, comportamentul parental este inspirat din propria experienţă de viaţă a acestora,
astfel perpetuând atât aspecte pozitive, cât şi negative, pe parcursul mai multor generaţii. ,,Prin
repetabilitatea zilnică a interacțiunilor, prin comunicarea ce are loc între membrii săi și în măsura
în care aceasta are loc, familia exercită o puternică influență asupra comportamentului copilului.”
(Elena Truța, Sorina Mardare, 2007, p. 105). Există foarte multe situații din perioada școlarității
când nu profesorul, ci părintele este cel mai în măsură să răspundă nevoilor copilului – elev dintr-un
anumit moment. Comunicarea dintre părinte și elev devine în această etapă a vieții primordială,
baza viitoarei formări a copilului ca individualitate. Acest proces de comunicare ar trebui învățat
împreună de perechea părinte – copil, în urma experienței din viața de zi cu zi.
 Responsabilitatea părinților reprezintă o problemă despre care s-a scris și se va mai scrie.
Necesitatea educării familiei pentru a-și cunoaște și înțelege mai bine copiii este susținută de
psihologi cu solide argumente științifice. Orice fenomen care aparent este lipsit de importanță poate
schimba cursul evoluției copilului. De altfel, educarea familiei este o problemă de cultură. Pentru
copii, părinții reprezintă modelul acestora, iar relațiile dintre părinți și comportamentul acestora sunt
imitate de copii. Thomas Gordon afirma: ,,Părinții pot să-i învețe valorile chiar prin faptul că
trăiesc în conformitate cu ele. Dacă își doresc ca propriii copii să valoreze onestitatea, părinții
trebuie să-și demonstreze zilnic onestitatea. Dacă își doresc ca propriii copii să valoreze
generozitatea, trebuie să fie generoși. Dacă vor ca propriii copii să adopte valorile creștine,
trebuie să se comporte ei înșiși ca niște creștini. Aceasta este cea mai bună cale, poate singura
cale, ca părinții să-și învețe copiii propriile valori.” (2008, p. 225). Pentru a le imprima unele
valori copiilor, părinții trebuie să își trăiască propriile vieți respectând aceste valori, nu obligând
copiii să respecte anumite reguli pe care părinții sunt, câteodată, primii care le încalcă.
Familiile care se bucură de stabilitate și care sunt bine închegate, oferă deschidere și respect
pentru valori și pentru comunicarea bilaterală. Aceasta înseamnă că toți membrii familiei, părinți și
copii, se asigură că fiecare dintre ei ascultă pe celălalt, având în egală măsură, șansa de a vorbi.
Familia ideală trebuie să creeze oportunități pentru toți membrii de a participa la discuții despre
problemele de zi cu zi sau despre dificultățile personale care apar pe parcursul anilor.
Relaționarea implică o interacțiune care presupune oferirea și primirea unor sentimente. Ne
reflectăm în relațiile cu ceilalți, iar ceilalți se reflectă în relația cu noi. De asemenea, relaționarea
presupune schimburi de trăiri emoționale între copii și cei din jur, realizate prin contact vizual,
atingeri, strângeri, vorbe, cântec. Relaționările sigure creează sentimentul puternic al siguranței și al
stabilității și formează baza sănătății mentale, diminuând șansa apariției frustrărilor de orice natură.
Climatul familial, pozitiv sau negativ, se poziționează precum un filtru între influențele
educative exercitate de părinți și achizițiile realizate la nivelul personalității copiilor. Comunicarea
în interiorul familiei depinde de tipurile de interacțiune existente între părinți și copii. Unii părinți
inhibă și redirecționează comportamentul și comunicarea copiilor, fiind distanți și fără reacție la
inițiativele sociale ale copiilor, iar alții sunt toleranți cu copiii, angajându-se frecvent în discuții
deschise și comunicare bazată pe schimburi reale. Particularitățile comunicării copilului sunt
legate în mare măsură de nivelul inteligenței, dar și de condițiile de mediu și de viață ale acestuia.
Deși familiile realizează funcții socializatoare comune, intervin totuși diferențe în care fiecare
familie relaționează reciproc. Felul în care relaționează membrii unei familii de intelectuali este
diferit în multe privințe de cel în care relaționează cei dintr-o familie de muncitori sau șomeri.
Apar deosebiri evidente și între familiile aparținând aceleași categorii profesionale, dar și între
familiile care provin din medii rezidențiale diferite (rural / urban). Toate aceste diferențe sunt în
strânsă legătură cu nivelul de cultură în care se manifestă membrii familiei și cu gradul de
manifestare a anumitor idei preconcepute.
În prezent, apar multe familii cu un singur părinte, divorțurile cunosc o înmulțire uluitoare,
iar situațiile în care un copil devine un ,,obiect” care trebuie împărțit, nu sunt puține la număr.
Părinții petrec din ce în ce mai puțin timp cu copiii, le vorbesc și îi ascultă din ce în ce mai puțin,
acest lucru conducând la singurătate și la căutarea unor surse de comunicare afectivă în afara
nucleului parental. Vorbind despre climatul familial care are influența imediate asupra
comportamentului sau performanțelor școlare ale copilului, Elena Truță și Sorina Mardar susțin că
educatorul este nevoit să își extindă aria preocupărilor și asupra mediului din care vine sau la care
se întoarce copilul în fiecare zi, întrebându-se: ,,va fi îmbrățișat cu căldură pentru că a luat o notă
bună? I se va da răsplata în bani promisă? Sau îl va întreba cineva <<cum a fost azi la școală?
>> dacă a primit 9 sau 8 i se va spune: <<vezi că, dacă te străduiești, se poate?>> sau
<<astea-s note?! O săptămână nu ieși la joacă și nu te uiți la televizor!>>” (Elena Truța, Sorina
Mardar, 2007, p. 118)
Grațiela Sion identifica mai multe categorii de părinți: părinți autoritari, părinți permisivi,
părinți indiferenți. În opinia sa, părinții autoritari fixează expectanțe foarte înalte copiilor lor, fiind
solicitanți. Această atitudine îi face neresponsivi față de copii, consencința fiind lipsa de
comunicare. Copiii acestor părinți manifestă anxiozitate și nesiguranță în interacțiunea cu grupul. În
acelașă timp, autoarea mai sus menționată afirmă că părinții permisivi sunt grijulii, comunicativi și
toleranți. Toleranța are ca effect comportamente refractare și explosive din partea copiilor atunci
când sunt solicitați pentru o sarcină care nu corespunde dorințelor lor curente. Copiii sunt
dependenți de părinți, solicitând permanent sprijin din partea părinților. Categoria părinților
indiferenți cuprinde părinții care au un comportament indiferent și care sunt slab atașați de rolul lor
parental. Copilul este ținut la distanță, iar atunci când părinții încearcă să stabilească standarde ale
comportamentului social acceptabil devin neconvingători. (2007, p. 175)
În unele familii există situații în care, fie blocajele comunicării, fie diferite dezacorduri între
părinți și copii, pot conduce la apariția conflictelor. Aceste conflicte sunt inevitabile și chiar menite
să aibă loc. Thomas Gordon le cataloghează drept ,,probleme în relație”, deoarece nu sunt deținute
doar de copil sau doar de părinte, la mijloc fiind nevoile ambelor părți. Autorul menționat susține că
,,relația deține problema”. Unii părinți consideră că un conflict este ceva care face parte din viață,
deci trebuie să existe, alții privesc conflictele ca pe evenimente ce trebuie evitate obligatoriu. Cert
este că majoritatea părinților urăsc să treacă printr-un conflict. Probabil că, dacă ar ști cum să
depășească problema și cum să rezolve conflictul într-un mod constructiv, totul ar părea mai simplu
de acceptat. În cadrul grupul familial, ca în orice grup care este legat printr-o relație de lungă durată,
nevoile unei persoane intră în conflict cu nevoile alteia.Thomas Gordon consideră despre conflict că
,,este menit să se întâmple doar pentru că oamenii sunt diferiți, gândesc diferit, au nevoi diferite și
vor lucruri care uneori nu se potrivesc.” (2008, p. 131). Important este ca orice conflict să fie
exprimat deschis și acceptat de membrii familiei, rezolvarea sa să nu degenereze într-o luptă din
care cineva ,,trebuie” să iasă învingător sau pierzător, iar comunicarea constructivă să fie cheia
rezolvării lui.
Cercetările au arătat că acei copii care provin din familii dezavantajate economic şi cultural
pot avea dificultate de comunicare, adică nu înţeleg tot ce li se comunică şi nu pot elabora ei însuşi
mesaje coerente şi corecte către alţii. La fel, copiii care au crescut în orfelinate şi au fost privaţi de
la vârste timpurii de comunicarea cu adulţii au serioase rămâneri în urmă în sfera limbajului. Aceste
dificultăţi se pot menţine şi la vârstele şcolare şi pot genera inadaptări la sarcinile de învăţare şi
chiar eşec, fără a fi vorba de o întârziere în dezvoltarea mintală.
Personalitatea este rezultatul unui proces complex de socializare, proces care presupune
interacțiunea socială prin care un individ dobândește cunoștințe, comportamente, atitudini. Familia
este principalul agent care permite formarea și dezvoltarea abilităților de relaționare. Ea este
intermediarul între societatea globală și copil, locul în care se modelează principalele componente
ale personalității.
Comportamentul de la școală al copilului este profund influențat de ceea ce se întâmplă
acasă. Atât profesorul, cât și părinții sunt bine intenționați, dar dacă ei nu formează o echipă în
ceea ce privește educația copilului este sigur că rezultatul nu va fi cel așteptat. ,,Relațiile copilului
cu părinții și, mai apoi, și cu cadrele didactice, constituie axa universului relațional al copilului
cu adulții. Cele două categorii de relații se completează și se îmbogățesc reciproc sau, în cazul
existențai unui deficit relațional într-una dintre ele, se compensează sau se substituie.” (Elena
Truța, Sorina Mardar, 2007, p. 114). Este necesară identificarea unor strategii de comunicare între
adulți și copii prin care adulții să îi ajute pe copii să facă față celor mai diverse probleme care
afectează procesul de învățare.

BIBLIOGRAFIE:

1. Crețu, Elvira (1999), Psihopedagogia școlară pentru învățământul primar, Editura

Aramis, București
2. Gordon, Thomas (2008), Manualul părinților eficace, Editura Tritonic, București
3. Segalen, Martine (2011), Sociologia familiei, Editura Polirom, Iași
4. Sion, Grațiela (2007), Psihologia vârstelor, Editura Fundației România de Mâine,
București
5. Stănciulescu, Elisabeta (2002), Sociologia educaţiei familiale, Editura Polirom, Iaşi
6. Truță, Elena; Mardar, Sorina (2007), Relația profesor-elevi: blocaje și deblocaje,
editura Aramis, București