CAPITOLUL II:

ROLUL CLIMATULUI FAMILIAL ÎN PROTECŢIA SOCIALĂ A DREPTURILOR

COPILULUI

II . 1. FAMILIA – OBIECT DE STUDIU PSIHOSOCIAL

a. Delimitǎri conceptuale – retrospectiva şi perspectiva familiei

Familia constituie o realitate socială distinctă. Caracteristicile specifice ale familiei provin din numeroasele
funcţii ale acesteia: fiziologice, psihologice, morale, educaţionale, economice, emoţionale. Se poate adăuga rolul
juridic, care nu este întotdeauna legat de celelalte funcţii. Totuşi, complexitatea vieţii de familie depăşeşte toate
aceste aspecte, atingând diferite nivele de dezvoltare a societăţii. Dacă rolul moral este de asemenea, îndeplinit
(dragoste, afecţiune, înţelegere şi respect reciproc), avem de-a face cu o familie puternică, legată emoţional, ceea
ce se traduce prin satisfacerea reciprocă a nevoilor şi aspiraţiilor celor doi parteneri. Această familie va genera un
climat favorabil în care copiii pot creşte şi pot fi educaţi.

Din aceste motive, familia este o formă specială a comunităţii umane, legată în permanenţă de realitatea
socială, care nu poate fi separată de numeroasele fenomene şi procese care caracterizează societatea la un
moment dat.

La nivel social, structura familiei tradiţionale în care părinţii şi bunicii noştri aveau locuri bine definite, a
intrat în criză. Structura familiei se baza pe rolul afectiv al mamei. Participarea femeii la viaţa profesională a
generat multe schimbări sociale în cadrul familiei, cum ar fi planificarea familială şi posibilitatea femeii de a
avea şi alte activităţi în afara maternităţii. În consecinţă, taţii au început să-şi integreze şi ei componenta afectivă
în rolul lor familial, ceea ce n-a fost întotdeauna uşor pentru aceştia.

Familia este locul în care evoluează individul, unde îşi contruieşte o mare parte a relaţiilor, şi care îl
determină, în primă instanţă, ca fiinţă socială. Fiinţa umană îşi petrece o mare parte din viaţă în familie. În
consecinţă, aici învaţă să stabilească numeroase relaţii cu ceilalţi.

Oricare ar fi organizarea familială şi identitatea ei etnică, religioasă ori politică, ea reprezintă o organizare
dinamică, ce îi este proprie şi prin care se manifestă o reţea de interdicţii ce îi asigură o mobilitate continuă.

Familia este prima unitate cu care copiii au continuu contact şi primul context în care se dezvoltă pattern-
urile socializării. Ea este o lume cu care nimic nu se poate compara şi, totodată, cel mai important „agent al
socializării”.

În general, se afirmǎ cǎ familia este celula de bazǎ a societǎţii. Nu ştim cu certitudine dacǎ în zilele noastre
aceastǎ aserţiune mai este valabilǎ, dar ştim cu siguranţǎ cǎ orice om are o legǎturǎ cu viaţa de familie, iar
dorinţa de a creşte şi educa un copil sau mai mulţi este un dat natural, pentru cǎ tinerii de astǎzi vor fi educatorii
de mâine.

Statutul de educator-natural sau de profesie este, atât unul cât şi altul, unul dificil care cere o pregǎtire
adecvatǎ, acumulatǎ din familia de origine prin „cei şapte ani de acasǎ” şi ulterior, din şcoalǎ. O simplǎ
constatare, noţiunile de educator-natural ori de profesie, dupǎ cum cele de pǎrinte – mamǎ, tatǎ, bunic, bunicǎ
ş.a. – nu figureazǎ în dicţionarul de pedagogie. Când apar ele sunt explicate în mǎsura în care sunt, doar în cadrul
noţiunilor de familie şi educaţie, deşi locul şi importanţa lor au devenit şi sunt inseparabile.

1
 Când se discutǎ despre statutul marital sau parental se precizeazǎ cǎ acesta, oricare ar fi el, are în vedere
„ansamblul de prescripţii, reguli, drepturi şi obligaţii asociate poziţiei ocupate de o anumitǎ persoanǎ în cadrul
familiei” Aşadar, anterior, noţiunile de statut şi de rol au fost definite:

 statutul – aspectul static şi structural, ansamblu de comportamente la care o persoanǎ se aşteaptǎ în mod
legitim din partea altora, faţǎ de sine ş.a.

 rolul a fost raportat la status şi a fost considerat drept aspectul dinamic al statutului respectiv al
comportamentului.

Sensurile şi semnificaţiile lor sunt mai multe şi faptul cǎ ele sunt decelate cu discernǎmântul cuvenit de
cercetǎtori este lǎudabil. Îngrijorǎtoare este lipsa de preocupare pentru dobândirea statutului, respectiv rolului de
soţ şi pǎrinte. Acestea se învaţǎ din mers, când atât el cât şi ea, respectiv soţul ori soţia, pe mǎsurǎ ce creşte
gradul de coeziune intraconjugalǎ şi concomitent, nivelul de funcţionalitate conjugal, se produc accentuate
reconsiderǎri şi reevaluǎri, la nivel subiectiv. Deocamdatǎ, la noi, în mǎsura în care ele au loc, se produc în
virtutea inerţiei, fiindcǎ pǎrinţii însǎşi refuzǎ ipostaza de educator pornind de la premisa: „nici pe mine nu m-a
învǎţat nimeni”. Aşadar, în mǎsura în care ele sunt învǎţate ori deprinse, în raport cu ceea ce se vede ori se aude,
nu poate fi vorba despre învǎţarea sistematicǎ. Însǎşi consilierea, încǎ accidental, reprezintǎ un deziderat
îndepǎrtat, ceva mai apropiat, chiar verosimil în anumite centre urbane.

Familia a fost definitǎ în mai multe feluri, dar, „familia, în orice societate, este o formǎ de comunitate umanǎ
alcǎtuitǎ din cel puţin doi indivizi, uniţi prin legǎturi de cǎsǎtorie şi/sau paterne, realizând, mai mult sau mai
puţin, latura biologică şi/sau cea psihosocialǎ.”

Ori familia „este o unire liber consimţitǎ dintre doi parteneri egali în drepturi şi obligaţii, create pe temelia
dragostei, iubirii şi respectului.” Unitatea şi securitatea sa o asigurǎ:

- legiferarea, respectiv oficializarea sa;

- dragostea – condiţia necesarǎ a dezvoltǎrii fizice şi psihice;

- stabilirea mediului familial, armonia din sânul sǎu;

- respectul reciproc al partenerilor şi al membrilor ce o compun; - copilul sau copiii naturali sau adoptaţi.

Familia poate fi consideratǎ astfel:

 o comunitate creatǎ pe bazǎ de liber consimţǎmânt constituitǎ din soţ şi soţie, eventual unul, doi sau mai
mulţi copii;

 o formǎ de interacţionare şi intercomunicare, totodatǎ de inter-relaţionare: soţ-soţie, pǎrinţi, copii, fraţi

şi surori;

 o structurǎ, un microsistem ce devine prin dragostea şi iubirea partenerilor, munca şi dǎruirea lor
sincerǎ, dezinteresatǎ.

Familia este „un grup social, realizat prin cǎsǎtorie, ce cuprinde oameni care trǎiesc împreunǎ, cu o
gospodǎrie casnicǎ comunǎ, sunt legaţi prin anumite relaţii natural-biologice, psihologice, morale şi juridice.” .

Având în vedere aceastǎ definiţie şi altele, psihologii au stabilit urmǎtoarele caracteristici ale familiei:

o existenţa unui anumit numǎr de persoane;

2
 o crearea sa este corolarul cǎsǎtoriei, încheierii sale printr-un act – cer-

tificatul de cǎsǎtorie; o respectarea în sânul familiei, cu precǎdere, a drepturilor şi datoriilor

stipulate şi garantate de lege; o relaţiile dintre membrii sǎi sunt interpersonale, de ordin biologic, psi-

hologic şi etic; o atmosferǎ prielnicǎ, ambientul, climatul favorabil;

o la nivelul familiei se impun şi se respectă norme şi reguli, adesea ne-

scrise pentru toţi membri acesteia; o fiecare au un statut, joacǎ un rol şi îndeplinesc anumite funcţii, în ra-

port cu societatea .

În concluzie, familia reprezintǎ o „instituţie socială bazatǎ pe sexualitate şi pe tendinţele materne şi paterne a
cǎrei formǎ variazǎ de la o culturǎ la alta” sau şi mai clar „un grup de indivizi uniţi prin legǎturi
transgeneraţionale şi interdependente privind elementele fundamentale ale vieţii”.

Familia este dupǎ pǎrerea noastrǎ, o formǎ primarǎ de organizare şi petrecere a timpului în vederea
perpetuǎrii speciei, promovǎrii armoniei şi echilibrului indispensabile progresului şi prosperitǎţii omului,
devenirii sale cu precǎdere.

b. Criterii de clasificare a familiei

Evoluţia în timp a familiei, odatǎ cu cea a societǎţii, a fǎcut sǎ aparǎ mai multe tipuri de familie. Pentru o
mai bunǎ clasificare a acestora, s-a recurs la mai multe criterii de clasificare. Astfel, din punct de vedere socio-
istoric familia se clasifică astfel:

- familia extinsǎ (cuprinde şi alte rude);

- familia nucleară (soţ, soţie, copiii acestora);

- familia de origine;

- familia de procreare (conjugalǎ);

- familia dezorganizatǎ, familie ce îşi pierde integritatea ca urmare a separǎrii pǎrinţilor datoritǎ unor
motive precum: desfacerea cǎsǎtoriei prin divorţ, decesul unuia dintre pǎrinţi etc.).

W. J. Goode a încercat sǎ realizeze o clasificare a familiei preponderant dezorganizate. În acest sens

distingem familia:

Incomplet unitǎ sau nelegiuitǎ;

Dezmembratǎ prin îndepǎrtarea unuia dintre soţi ca urmare a anulǎrii, separǎrii, divorţului şi pǎrǎsirii;

Tip cǎmin gol, în cadrul cǎreia partenerii trǎiesc împreunǎ, însǎ inter-relaţionarea şi intercomunicarea
sunt realizate minimal, fǎrǎ sǎ constituie, unul pentru celǎlalt un suport emoţional;

În crizǎ, datoritǎ unor cauze ce determinǎ absenţa temporarǎ sau permanentă a unuia dintre soţi: deces,
închisoare, catastrofe naturale, rǎzboi, şomaj.

Existenţa în cadrul familiei, a unor situaţii care determinǎ fundamental eşecurile comportamentului de rol
marital: retardarea severǎ a copilului, psihoza copilului sau a soţului, ori condiţiile fizice cronic incurabile.

3
 La întrebarea dacǎ este uşor sǎ-ţi întemeiezi o familie, rǎspunsul poate fi da şi nu. Da, pentru cǎ unii, ca
urmare a dragostei dintre ei ori a altor motive (economice, sociale) pot spune uşor da, cǎsǎtorindu-se, dar mai
sunt şi alţii care preferǎ sǎ fie împreunǎ, sǎ se iubeascǎ fǎrǎ ca unirea lor sǎ aibǎ la bazǎ un certificat de cǎsǎtorie.
În acest caz putem vorbi de cei ce preferǎ uniunile libere respectiv „uniunea sau familia consensualǎ”. Se pare cǎ
în ultimul timp numǎrul acestora din urmǎ este în continuǎ creştere, fapt care a determinat însuşi Parlamentul
României sǎ propunǎ legiferarea într-un fel, a concubinajului, cǎsǎtoriei de probǎ în familia consensualǎ (2002).

Majoritatea legislaţiilor favorizeazǎ cǎsǎtoria monogamǎ şi, mai mult codul tunisian al familiei, este unul
dintre puţinele care interzic poligamia. La noi în ţarǎ, putem distinge:

Familia nuclearǎ, monogamǎ redusǎ numeric la soţi şi copiii lor necǎsǎtoriţi, proprii sau adoptaţi, este o
structurǎ democraticǎ, bazatǎ pe consens, egalitate şi complementaritate a rolurilor soţ-soţie, precum şi pe o
participare permanentă a copiilor. Alegerea partenerului în cadrul acestui tip de familie este motivatǎ de
afecţiune mutuală şi de libertatea opţiunii, scopul sǎu fiind fericirea ambilor soţi şi a copiilor lor.

Cuplul modern este profund marcat de libertatea alegerii şi de exercitarea dreptului de autodezvoltare, iar
când sentimentul iubirii dispare, cuplul îşi pierde raţiunea de a fi şi, de cele mai multe ori se separǎ. Aşa se
explicǎ de ce cuplul modern este mai expus instabilitǎţii, divorţul emoţional fiind mult mai frecvent decât
divorţul legal, dar ambele survin cu o frecvenţǎ mereu în creştere în lumea contemporanǎ.

În condiţiile vieţii moderne, în special, în marile aglomerǎri urbane, familia nucleară îşi construieşte un nou
stil de viaţǎ, caracterizat prin concentrarea afectivǎ, comunicaţionalǎ şi acţionalǎ, separarea treptatǎ şi, uneori,
rapidǎ de întreaga ramificaţie de rudenie, ceea ce îi conferă o independenţǎ proprie, cu marcată posibilitate de
autoconducere şi autodezvoltare. Desprinderea familiei conjugale din familia extinsǎ duce la o modificare a
raporturilor acesteia cu mediul exterior, dar mai ales cu familia de origine (de orientare sau consagvină).

Familia consangvinǎ, în care relaţiile primare sunt de la pǎrinţi la copii se aflǎ în raport de succesiune
repetitivǎ cu familia de procreare, în care rolurile sunt de soţ şi soţie, iar relaţiile primare de la soţi la copii .

Esenţialǎ pentru ambele forme de familie este transmiterea la nesfârşit a experienţei culturale şi sociale, a
modelelor comportamentale de rol-sex, a atitudinilor şi expectanţelor mutuale ale sexelor, pe de o parte, şi ale
pǎrinţilor faţǎ de copii, precum şi ale copiilor faţǎ de pǎrinţi, pe de altǎ parte.

Familia nucleară este preferatǎ de majoritatea oamenilor în cea mai mare parte a lumii, pentru cǎ este în
mǎsurǎ sǎ asigure cel puţin patru funcţii esenţiale: cooperarea economică între soţi, relaţii sexuale, reproducerea
şi socializarea copiilor.

Din punct de vedere psihologic, familia nucleară asigurǎ suportul emoţional, de satisfacere a nevoilor de
securizare, protecţie şi apartenenţǎ ale fiecǎrui membru, precum şi a nevoilor de comunicare şi creştere a
personalitǎţii. Creativitatea interpersonală în cuplul marital devine o condiţie indispensabilǎ a dezvoltǎrii
capacitǎţii familiei de a face faţǎ stresurilor externe şi interne, de a rezolva cu succes probleme fireşti ale vieţii de
zi cu zi, aici şi acum.

Uniunea liberǎ este un mod de a trǎi împreunǎ a cuplurilor heterosexuale în afara contractului cǎsǎtoriei.
Nu se deosebeşte foarte mult de familia nucleară, deoarece realizeazǎ majoritatea funcţiilor şi se confruntǎ cu
aceleaşi probleme cu care se confruntǎ cuplurile cǎsǎtorite.

Persoanele care trǎiesc în concubinaj ar putea încheia un contract de uniune consensualǎ la notar.
Concubinul care a produs o vǎtǎmare corporală gravǎ, ce a cauzat invaliditate sau incapacitate de muncǎ celuilalt
partener datoreazǎ acestuia întreţinere, conform legii, prevede legislaţia privind recunoaşterea concubinajului ca
formǎ de convieţuire. Între concubini se poate încheia un contract de uniune consensualǎ în faţa notarului public,
4
semnat de cǎtre cei doi parteneri şi înregistrat într-un registru special, eliberându-se şi un certificat de înscriere.
Înscrierea se face în baza unei taxe stabilitǎ de autoritǎţile locale. Un nou contract de acest tip nu poate fi realizat
de cǎtre nici unul dintre parteneri în termenul de şase luni de la notificarea încetǎrii relaţiei anterioare. Pot
beneficia de aceste prevederi doar persoanele majore, care nu sunt cǎsǎtorite legal şi a cǎror relaţie dureazǎ de cel
puţin un an fǎrǎ întrerupere. Partenerii sunt obligaţi sǎ contribuie, în raport cu mijloacele fiecǎruia, la cheltuielile
comune ale locuinţei şi cele generate de menţinerea acesteia în bunǎ stare, la cheltuielile comune intrând şi
educarea copiilor aflaţi în întreţinere. Bunurile dobândite în timpul concubinajului nu se împart se pot împărţi în
cazul separǎrii, dacǎ acest lucru a fost stipulat expres în contract.

Uniunea liberǎ încearcă sǎ satisfacǎ, prin conjugare, nevoia de dependenţǎ şi identificare cu cea de
autonomie. Cuplul decis pentru uniunea liberǎ opteazǎ pentru calitatea relaţiei în defavoarea durabilităţii sale cu
orice preţ. Aşadar nu de mult legiferatǎ şi la noi, uniunea liberǎ a apǎrut ca un reflex de apǎrare al celor care-şi
unesc destinele, faţǎ de constrângerile sociale, deopotrivǎ faţǎ de anumite cerinţe impuse de tradiţie, deseori
erodate de vreme, de multe ori chiar absurde. Opţiunea lui şi a ei pentru o atare formǎ de coabitare, alternativǎ la
familia tradiţionalǎ, reprezintǎ o încercare de satisfacere a nevoii de independenţǎ, autonomie şi liberalizare a
raporturilor dintre cei doi şi, concomitent, de respingere, neacceptare a unor precepte, norme şi cerinţe rigide,
uneori contrare firii care eludeazǎ naturalul şi împovǎreazǎ existenţa. În vreme ce sub eticheta cǎsǎtoriei, unele
aşteptǎri cu privire la fidelitatea mutuală devin în ultimele decenii tot mai incerte, la ambele sexe, uniunile libere
propagǎ regula fidelitǎţii liber consimţite. Avantajele uniunii libere, dupǎ pǎrerea mai multor specialişti sunt:

- O satisfacţie sexualǎ crescutǎ, o mai mare autodeschidere şi sentimente mai intense de intimitate,
comparativ cu cuplurile de îndrǎgostiţi care nu coabiteazǎ;

- O mai mare posibilitate de a se înţelege pe ei înşişi, aceastǎ formulǎ ce evitǎ bruiajele şi parazitǎrile, atât
de caracteristice întâlnirilor convenţionale;

- O posibilitate crescutǎ de realizare a compatibilitǎţii şi o familiarizare a modurilor diverse în care

partenerii reacţioneazǎ într-o varietate de situaţii;

- Dezvoltarea deprinderilor interpersonale şi încrederea în construirea unei relaţii strânse;

- Un nivel de trai ridicat, rezultat din asocierea resurselor economice.

Dezavantajele semnificative ale uniunii libere, dupǎ acelaşi psiholog ar fi:

Limitarea prematurǎ a experienţei întâlnirilor. Existǎ tineri ce se angajeazǎ în coabitare dupǎ

parcurgerea unei etape de întâlniri amoroase, dar şi alţii care intrǎ în concubinaj dupǎ ce au consumat un numǎr
relativ restrâns de întâlniri sau contacte interpersonale. Aceastǎ decizie survine din dorinţa de a depǎşi
dificultatea întâlnirilor (spaţiu, timp etc) şi de a se bucura cât mai repede de avantajele coabitǎrii: prietenie, sex,
frecvenţǎ mare a contactelor interpersonale;

Perpetuarea rolului tradiţional al femeii ce constǎ în asigurarea sarcinilor domestice. Aceasta ar putea
constitui o piedicǎ în continuarea instrucţiei şi formǎrii pentru viitoarea carierǎ şi o restrângere semnificativǎ a
satisfacerii nevoilor proprii. Coabitarea juvenilǎ poate fi, uneori, în beneficiul bǎrbatului, dar mai puţin al femeii;

Investirea emoţionalǎ inegalǎ. Unul dintre parteneri poate investi mai mult în relaţie, aceasta putând
antrena unele tensiuni;

Schimbǎri în viaţa socială, a partenerului prin reducerea numǎrului de prieteni. Cuplurile coabitante tind
sǎ se asocieze cu alte cupluri, aceasta reducând pentru fiecare partener reţeaua de suport social, în timpul
perioadelor de stres;
5
 Complicaţiile legale ce pot fi mai multe decât în orice altǎ relaţie amoroasǎ. Din acest motiv multe state
consideră uniunea liberǎ ca ilegalǎ;

Dezinteresul faţǎ de funcţia reproductivǎ. Aceasta se manifestǎ o perioadǎ importantă de timp. Cuplul
aflat în uniune liberǎ îşi propune sǎ aibǎ copii dupǎ o perioadǎ lungǎ de concubinaj sau, mai ales, înainte de a-şi
oficializa relaţia lor anterioarǎ.

Uniunea liberǎ poate fi un stil de viaţǎ rezultat dintr-o opţiune de lungǎ duratǎ sau definitivǎ, ori poate fi
doar o simplǎ etapǎ premergǎtoare cǎsǎtoriei.

Alte criterii dupǎ care familia a fost şi continuǎ a fi clasificatǎ dupǎ specialişti sunt:

rolul unuia dintre soţi – în funcţie de acest criteriu, familia poate fi:

- matriarhală – este familia în care rolul principal revine soţiei, atât în domeniul economic, cât şi în cel
social. Femeia este astfel capul familiei, cea care conduce, organizează, decide şi asigură prosperitatea grupului
astfel constituit;

- patriarhală – în cadrul acesteia bărbatul are rolul predominant, el este şeful, capul familiei, cel ce
domină asupra femeii şi copiilor; numărul soţilor ori soţiilor – în raport cu care familia poate fi:

- poligamică – familia în care soţul se căsătoreşte cu două, trei sau mai multe femei;

- poliandrică – familia în care femeia se căsătoreşte cu mai mulţi bărbaţi; - monogamică – familia
constituită din soţ-soţie, bărbat-femeie.

componenţa sau numărul membrilor – în funcţie de care distingem familia:

- largă, de tip patriarhal care include mai multe generaţii ce acţionează sub autoritatea unui şef, numit
deseori patriarh;

- restrânsă, nuclear constituită din părinţi şi copii, proprii ori adoptivi; în general, este condusă de soţ, şi,
mai rar de soţie, în cel mai bun caz de amândoi. Familia nucleară la rândul său, poate fi:

- de origine – de orientare ori consangvină, unde copilul se naşte, creşte şi devine apt pentru viaţă; în
cadrul său raporturile sunt de la soţ la copii; - de procreare, conjugală.

În literatura de specialitate se mai discută, adesea şi despre alte tipuri de familie:

- de rezidenţă – în cadrul ei grupul este constituit în funcţie de locuinţă, indiferent dacă sunt ori nu sunt
rude – aceia care o constituie locuiesc împreună, în aceeaşi casă, mănâncă împreună, participă la o anumită
economie domestică; - de interacţiune – persoanele care o alcătuiesc, deşi locuiesc, uneori, la distanţă, sunt legate
prin forme de întrajutorare, relaţii de rudenie; cei în cauză împart aceeaşi locuinţă, sau, dacă locuiesc la distanţă,
se ajută şi se vizitează reciproc. normalitatea în raport cu care familia poate fi:

- normală – obişnuită, firească – alcătuită de soţ şi soţie, eventual copii, constituită legal, pe baza
consimţământului reciproc; se menţine datorită fidelităţii conjugale; se consolidează în condiţiile fertilităţii
cuplului, capacităţii partenerilor de a procrea;

- nenormală – este familia incompletă, fără copii, descompletată sau dezorganizată. Aceasta la rândul său,
poate fi:

o incompletă, sau monoparentală – mama cu copilul (născut din afara

6
 căsătoriei sau rămasă cu el în urma decesului sau divorţului); o dezmembrată – ca urmare a divorţului, în
cele mai multe cazuri; o frigidă – în cazul în care soţii nu-şi sunt un suport unul altuia, mai

mult anorgasmia, lipsa sensibilităţii generale, specifică femeii; o în criză – când unul din parteneri
absentează – pentru că execută o

condamnare, îşi efectuează serviciul militar şi altele; o bolnavă – soţul ori soţia, eventual copilul sunt
retardaţi – amândoi ori

numai unul dispun de o condiţie fizică incurabilă - aici, eşecul comportamentului de rol marital este o
certitudine.

Clasificarea familiei este extrem de bogată şi variază de la un psiholog la altul, aşa încât nu vom putea
niciodată să spunem că am abordat toate tipurile de familie.

În afara tipurilor de familie prezentate mai sus, specialiştii discută şi despre altele, după criterii cum ar fi:

 gradul de libertate: reprimatoare şi liberale; primele înăbuşă spiritul de independenţă al copilului,

celelalte dimpotrivă, dezvoltă instinctele acestuia, îngăduie libertinajul pe toate planurile;

 gradul de activitate: active-pasive;

Cele dintâi încurajează formarea la membri tineri ai familiei a dinamismului, încrederii în sine, celelalte sunt
indiferente, indolente, mai mult generează sentimente de descurajare, neîncredere.

 ambientul, climatul: stabile-instabile;

Primele se bazează pe o anumită constanţă a vieţii de familie, pe respectarea fermă a unor principii şi valori
familiale; celelalte sunt caracterizate prin schimbări permanente ale modului de viaţă.

 nivelul de integrare: integrate social, neintegrate sau aflate la limita integrării.

Alte criterii de clasificare a familiei sunt:

nivelul de pregătire:

- intelectuală – formată din intelectuali, amândoi cu studii superioare, eventual doctorat, care percep şi
pricep comprehensiv realitatea; ştiu psihologie, pedagogie, medicină, de-a dreptul îşi monitorizează acţiunile din
sânul familiei, conştientizează stările conflictuale şi finalităţile lor;

- semidoctă – în acest caz, partenerii sunt intelectuali pârâţi, eventual au diploma, dar le lipseşte
pregătirea din multe puncte de vedere ori dispun de o slabă instrucţie şi educaţie; - sub nivelul de pregătire;

- obişnuită – cum sunt cele mai multe, deoarece calitatea de intelectual nu o mai asigură ca odinioară
câteva clase de liceu, nici măcar absolvirea acestuia; fac excepţie autodidacţii, care pot fi integraţi, după caz, la
oricare din categoriile menţionate. locul unde trăieşte:

- rurală – el şi ea sunt, de regulă, ţărani, dispun de o pregătire anume şi şi-au format căminul conform
tradiţiei; trăiesc în consonanţă cu aceasta, unii menţin familia în pofida unor greutăţi, necazuri incalculabile,
fiindcă evită să intre în gura satului;

- urbană – este oricare familie de la oraş, cu metehne din toate părţile, unele greu de consiliat şi chiar
identificat - ele nu aparţin integral nici oraşului, nici satului, membri familiei nu sunt nici intelectuali, nici
muncitori ş.a.; interesul manifestat:
7
 - interesată – preocupată de propria-i viaţă, deopotrivă de copii, educaţia acestora; o atare familie este sau
poate deveni un colaborator al şcolii, se remarcă prin putere de percepere, înţelegere şi receptivitate faţă de
spusele educatorilor de profesie;

- neinteresată – amândoi partenerii ori doar unul manifestă lipsă de interes faţă de ceea ce este sau ar
trebui să fie ori să devină familia, concomitent ei înşişi şi copiii lor; sunt greu de adus la şcoală, greu de transferat
în colaboratori;

- impasibili – efectiv, atât unul cât şi altul nu se interesează de nimic, o asemenea familie generează
delincvenţa.

naţionalitate:

- monoetnică – de regulă, cea mai frecvent întâlnită; ea se regăseşte în toate celelalte categorii, dispun de
unele particularităţi, urmare a naţionalităţii.

În acest sens se evaluează într-o colectivitate că o anumită familie este de germani, sârbi, croaţi etc.

- interetnică – rezultatul coabitării partenerilor de naţionalităţi diferite, rezultatul un tip de familie în

cadrul căreia:

- partenerii manifestă o grijă mai mare şi o responsabilitate sporită pentru viaţa de familie;

- relevă o anumită toleranţă, concomitent îngăduinţă, prudenţă a unuia faţă de altul;

- comunicarea intrafamilială este, de regulă, bilingvă, fapt ce asigură accesul la două culturi, două religii,
două tradiţii ş.a.;

- eludează ori efectiv nu i-au în seamă anumite prejudecăţi cu privire la o naţionalitate sau alta;

- promovează tradiţii, obiceiuri şi chiar superstiţii.

Desigur, că după aceste succinte clasificări, ceea ce ne interesează în continuare sunt rolurile şi
responsabilităţile pe care cei doi parteneri şi le asumă în cadrul cuplului, pentru că la fel ca în viaţa socială şi în
familie fiecare are un rol al său, pe care şi-l asumă cu toate prerogativele şi responsabilităţile pe care acesta le
include. Indiferent de tipul familiei, cel mai important aspect în cadrul său, îl reprezintă înţelegerea şi respectarea
funcţiilor acesteia, în cazul nostru, cu precădere, a celei educative cu toate subfuncţiile relevate sau nu.

Necesitatea educaţiei a fost şi rămâne, din punct de vedere practic, axiomatică. Se ştie deja, de mult, că
ereditatea şi mediul sunt doar condiţii ale dezvoltării individului, educatului. Educaţia a fost şi rămâne factorul
decisiv în devenirea şi formarea omului. Pe plan orizontal, ea contribuie la dezvoltarea fizică şi psihică a
copilului, iar pe plan vertical, ea porneşte de la formele elementare şi ajunge la cele superioare - convingeri,
concepţii etc. Specialiştii sunt unanim de acord că educaţia este o acţiune unică în vederea formării personalităţii
umane în integralitatea ei.

c. Tipuri de relaţii de cuplu

- Relaţii solide, devotate, cu disfuncţii minore;

Partenerii au o doză de apărare minimă şi sunt gata să reflecteze asupra situaţiei lor, a modului de a
interacţiona în relaţie. Sunt sensibili la intervenţii educative privind viaţa familiei. În urma intervenţiilor, devin
mai înţelegători şi mai empatici unul faţă de celălalt.

8
 - Cupluri stresate de tranziţiile specifice ciclurilor de viaţă;

Aceste cupluri se adaptează cu dificultate la schimbările naturale în viaţa cuplului cum ar fi: noi relaţii
importante, schimbarea locului de muncă, a situaţiei financiare, a locuinţei, debutul şcolii la copii, adolescenţa
copiilor, plecarea de acasă a copiilor, pensionarea, îmbolnăvirea, îmbătrânirea, moartea părinţilor.

Adaptarea la aceste evenimente naturale, depinde de o serie de factori externi (reţeaua socială din jurul
cuplului), dar şi de factori interni care ţin de personalitatea celor doi (echilibru, maturitate, stabilitate, optimism,
capacitate de a face compromisuri) şi de competenţele lor de a comunica, negocia, rezolva conflicte, empatie,
încredere, grad de intimitate.

- Cupluri cu un partener simptomatic;

Când unul din cei doi este mai iritabil, anxios, impulsiv sau are comportamente dependente, echilibrul vieţii
cuplului este serios periclitat. De obicei, apar manifestări comportamentale agresive şi intolerabile pentru
celălalt. Există posibilitatea unor terapii în cazul în care partenerul simptomatic sau celălalt cere ajutor, dacă
ambii doresc schimbarea tipului de relaţionare agresivă. Dezvoltarea violenţei conjugale este frecventă în aceste
cazuri.

- Relaţii de cuplu conflictuale cronicizate;

În aceste relaţii, de la început există multă hărţuire reciprocă şi dezacorduri. Cearta poate deveni modul uzual
de comunicare. Certurile nu au un motiv anume, ci sunt generalizate la toate subiectele care apar în sfera vieţii
familiale.

Deşi fideli unul altuia, cei doi parteneri sunt nefericiţi în relaţie.

- Relaţii în care evitarea este modul de a convieţui;

Este vorba de cupluri în care unul din cei doi parteneri sau amândoi, sunt copleşiţi de probleme de serviciu
sau dependenţi de alcool, medicamente, droguri, sau au o relaţie extraconjugală, sau sunt absorbiţi de relaţia cu
copiii, prietenii, familia de origine, sau de alte activităţi externe vieţii de familie (jocuri, cluburi). Celălalt, care
rămâne prins în relaţie şi păstrează expectanţele fireşti, nu poate găsi împliniri prin partener, pentru că relaţia nu
este alimentată de către partenerul ce-şi epuizează resursele în afara relaţiei.

- Cupluri constrânse de presiuni puternice din exterior;

Câteva din relaţiile care pot crea presiuni periculoase asupra relaţiei de cuplu sunt: războiul, şomajul,
dezastrele naturale, lipsa unor condiţii decente de a locui, obligaţia de a locui cu socrii, boala cronică a unui
partener sau a unei persoane apropiate cuplului, moartea prematură a cuiva important pentru cuplu. Tensiunile
mari care se creează pot duce la violenţă conjugală.

- Cupluri având relaţii tulburate cu familia de origine;

Terapeuţii de familie au constatat că, în cuplurile în care cei doi nu au reuşit să se desprindă de familiile lor
de origine, nu sunt capabili să-şi definească şi să-şi asume clar rolurile în familia nucleară. Este un fenomen
frecvent, mai ales în societăţile patriarhale, unde există o tendinţă a generaţiei părinţilor de a controla viaţa
tinerilor, până la a le impune partenerul sau profesia. Acest tip de presiune exercitat de familia de origine apare
frecvent în cuplurile cu relaţionare violentă şi conduce adesea la separarea cuplului.

- Cupluri în care proiectarea şi asumarea iraţională a unor roluri afectează negativ relaţia;

9
 Este vorba de cupluri în care partenerii îşi impun unul altuia roluri disfuncţionale, atitudini, stiluri
emoţionale şi comportamente care sunt străine celuilalt.

Partenerul impune celuilalt comportamente şi atitudini care sunt, de regulă, caracteristici figurilor parentale
sau altor persoane care sunt semnificative. În aceste cupluri, partenerul care provine dintr-o familie în care mama
avea rol de victimă şi tata era agresiv va impune partenerei rolul submisiv care caracterizează figura mamei şi îşi
va asuma rolul agresiv al tatălui.

II. 2. FAMILIA, CADRU DE SATISFACERE A NEVOILOR COPILULUI

Nevoile de bază ale copilului în familie, sunt:

 dragoste şi securitate – nevoie permanentă în copilărie şi extrem de importantă în construirea

ataşamentului.

De măsura în care va fi satisfăcută această nevoie va depinde calitatea viitoarelor relaţii sociale ale adultului
cu colegii, cu prietenii, cu propria familie.

Această nevoie fiind condiţia dezvoltării unei personalităţi sănătoase.

 nevoia de experienţe noi, de stimulare – condiţionează dezvoltarea inteligenţei copilului.

Jocul şi limbajul sunt cele mai importante activităţi ale copilului în sensul trăirii de experienţe noi. În joc,
copilul explorează lumea, îşi dezvoltă mecanismele de coping cu situaţiile provocatoare ale realităţii. (coping –
ansamblul eforturilor cognitive şi comportamentale destinate controlării, reducerii sau tolerării exigenţelor
interne şi externe care ameninţă sau depăşesc resursele unui individ. Prin aceste experienţe copilul îşi dezvoltă
lumea lui internă care este o reflectare a celei externe, impregnată, colorată cu sentimentele trăite în momentul în
care a descoperit-o. Această lume internă ne face atât de deosebiţi, unici în modul de a percepe şi reacţiona la
situaţii, evenimente, persoane, obiecte ale realităţii.

 nevoia copilului de a fi apreciat şi de a-i fi recunoscute capacităţile. Încurajările adultului şi exprimarea

unor exigenţe rezonabile faţă de copil sunt esenţiale în socializarea copilului.

Acest mod de răsplată îi formează copilului o stimă de sine. Această recunoaştere a meritului copilului
trebuie făcută vizând, în special, efortul depus de copil şi nu rezultatul, atât pentru a încuraja copiii cu rezultate
mai slabe, dar şi pentru a preveni tendinţa copilului de a vâna cu orice preţ rezultatul. Toţi copiii dispun de un
potenţial de învăţare pe care şcoala şi părinţii îl pot stimula. Un copil care este respectat de adulţii din jur va
creşte cu sentimentul valorii şi a respectului de sine şi conduita lui în viaţă va fi în limitele acestui respect. 
nevoia de responsabilităţi – devine la o anumită vârstă o nevoie de bază a copilului. Prin satisfacerea acestei
nevoi se dezvoltă autonomia copilului. Mai întâi copilul învaţă să se îngrijească singur, să mănânce, să se spele,
să se îmbrace.

Responsabilităţile cresc pe măsură ce copilul creşte şi dau copilului sentimentul puterii lui, al libertăţii în
acţiunile proprii. Crescând astfel, la maturitate el va putea accepta responsabilităţile şi răspunderile care îi revin.
În acelaşi timp, copilul este socializat prin asumarea responsabilităţii pentru că el învaţă regulile, tiparul după
care se face un anumit lucru, ce este permis şi ceea ce nu este permis.

10
  nevoile de bază fiziologice ale copilului – la vârsta mică, adultul răspunde în totalitate de cunoaşterea şi
îndeplinirea lor. Ele sunt garanţia supravieţuirii şi a dezvoltării copilului. Greşelile pe care le fac adulţii în
satisfacerea acestor nevoi pot distorsiona dezvoltarea copilului. Consecinţele sunt grave şi sunt plătite atât de
indivizi cât şi de societate, în ansamblu.

II. 3. FUNCŢIILE ŞI RESPONSABILITĂŢILE FAMILIEI

a. Caracteristici principale ale familiei

Etimologic cuvântul funcţie este de origine latină: function – fr. function, engl. function, însemnând în limba
română obligaţie, sarcină, funcţie, o acţiune desfăşurată de cineva pentru a se achita de obligaţiile ce le include o
anumită sarcină ; ceva mai mult, funcţia reprezintă „ansamblul de operaţii în strânsă legătură unele cu altele, al
căror joc armonios exprimă viaţa organismului”. Termenul de funcţie se acoperă parţial cu cel de statut şi rol
social, în care statutul se referă la poziţia unei persoane în sistemul social, iar rolul reprezintă modul în care are
loc adaptarea la conduitele prescrise de statutul social. Ca atare, rolul poate fi considerat ca aspectul dinamic al
statusului.

Toate acestea pot fi transpuse în sânul familiei, în care fiecare membru are un statut marital, adică un
ansamblu de reguli, drepturi şi îndatoriri, asociate poziţiei fiecăruia şi un rol marital ce reprezintă partea
dinamică a comportamentului şi este orientat în vederea asigurării, consolidării şi prosperării relaţiilor familiale
aşteptate de parteneri.

Indiferent de natura sa, orice funcţie însumează:

- responsabilităţile ce revin familiei în contextual vieţii sociale, în raport cu o anumită etapă;

- asumpţia – actele, operaţiile şi acţiunile pe care soţul şi soţia şi le asumă în funcţie de statutul şi rolul ori
rolurile dobândite prin căsătorie şi în timpul coabitării;

- capacitatea sau capacităţile de implicare activă şi efectivă în cadrul vieţii de familie, preponderant în
cadrul subidentităţilor maritală şi parentală;

- abilitatea empatică – îndemânarea soţilor de a se situa concomitent şi consecutiv, unul în locul altuia în
raport cu statutul şi rolurile dobândite de-a lungul existenţei familiei.

În consecinţă, funcţia reprezintă:

- activitate – act, operaţie, acţiune, desfăşurată de soţ ori soţie în vederea îndeplinirii sarcinilor ce le
incumbă o atare calitate;

- un rol îndeplinit, un model organizat de conduită, cu privire la o anumită poziţie a persoanei într-un
ansamblu de acţiuni şi interacţiuni;

- obiective, preponderent operaţionale, sarcini şi scopuri menite să contribuie la înfăptuirea idealului de

viaţă al partenerilor, al membrilor ce o alcătuiesc.

b. Funcţiile familiei

De-a lungul timpului, au fost realizate multe clasificări ale funcţiilor familiei. Astfel, G.P. Murdock, pornind
de la afirmarea caracterului universal al familiei nucleare, aprecia că aceasta îndeplineşte următoarele funcţii:
sexuală, de reproducere, economică, educativă ori de socializare. T. Parsons şi R.F. Bales reduc funcţiile familiei
11
la două: de socializare primară în vederea integrării şi de asigurare a securităţii emoţionale a personalităţii adulte.
Unii psihologi împart funcţiile în:

- fizice: de reproducere, economice, de protecţie;

- culturale, afective, sociale - ce vizează instrucţia individului, educaţia ş.a.

Ulterior, în Psihologia familiei, pornind de la cuceririle psihologiei, în general, şi ale psihologiei familiei, în
special, se propune următoarea clasificare, preponderant din considerente didactice:

Funcţii interne

Acestea sunt cele care au în vedere crearea, menţinerea şi consolidarea unităţii şi funcţionalităţii familiei.

- biologică, vizează viaţa şi perpetuarea ei şi include următoarele subfuncţii: sexuale, igienico-sanitare,

procreere sau de reproducere;

- economică constă în capacitatea cuplului de a realiza venituri acceptabile pentru menţinerea,

consolidarea şi prosperitatea cuplului marital.

Aspectele care decurg din implementarea sa cu răspundere vizează laturile:

- productivă – familia trebuie să manifeste şi să acţioneze ca o unitate de producţie, să se bazeze, până

undeva, pe o economie autarhică, în stare să satisfacă nevoile proprii;

- contabilă – el sau ea, eventual amândoi, trebuie să aibă evidenţa veniturilor, felul în care sunt vehiculate,
păstrate acasă, în conturi, depozite, case de asigurări etc.;

- financiară – vizează circulaţia banilor, urmărirea modului în care sunt folosiţi de către unul dintre
parteneri, de regulă ea, soţia devine un fel de ministru al finanţelor;

- administrativă – însumează sarcinile ce privesc administrarea treburilor gospodăreşti în toate

împrejurările;

- de pregătire – atât a soţilor, cât mai ales a copiilor de la vârsta când încep să înţeleagă, cu atât mai mult
cu cât ei execută cu plăcere tot felul de sarcini;

- solidarizare – are în vedere ajutorul reciproc, colaborarea mutuală, respectul între parteneri, ajutorul în
caz de infirmitate, accidente, boală ş.a. Factorii care determină solidaritatea sunt:

- interni – dragostea şi iubirea reciprocă, sentimentul datoriei unuia faţă de altul, aspiraţii comune, grija
pentru familie, casă, năzuinţa de a veni în întâmpinarea aşteptărilor, visurilor, dezvoltării armonioase a familiei;

- externi – sancţiuni religioase, opinia publică, premisele economice, greutatea întemeierii unei gospodării
în afara familiei, preocuparea unor grupuri pentru familie, piedicile puse în faţa soţilor de a desface căsătoria;

- educativă – vizează educaţia permanentă, deopotrivă autoeducaţia.

Subfuncţiile acesteia sunt:

- instrucţional formativă – primează la începutul ontogenezei, când copiii primesc răspuns la întrebările ce
le pun, şi când pe parcursul celor şapte ani şi în continuare se formează priceperi şi deprinderi, obişnuinţe
diverse, se stimulează aptitudinile, comunicarea sa, care toate şi fiecare, sunt finalitatea mediului familial;

12
 - psiho-morală (atitudinal-relaţională) – constă în formarea prin imitarea modelului parental, a unor
trăsături, atitudini morale decisive;

- social-integrativă – are în vedere nivelul de adaptare şi integrare în raport cu sistemul cerinţelor vieţii şi
activităţii sociale, el depinde de achiziţiile din cadrul grupului familial de apartenenţă; integrarea este rodul
modelelor parentale şi se realizează mai greu în cazul în care se impune plasamentul social ca urmare a decesului
părinţilor sau numai a unuia dintre ei, ori ca urmare a incapacităţii părinţilor de a-şi creşte şi educa copiii;

- cultural-formativă – constă în formarea şi cultivarea apetitului cultural-spiritual, a modului de a percepe

şi pricepe, de a recepta frumosul estetic, din natură şi societate.

Acestora li s-ar mai putea adăuga şi altele, cum ar fi cea de sprijin, religioasă etc.

- emoţional terapeutică – are în vedere ambientul educogen favorabil convieţuirii, vindecării oricărei
traume fizice ori psihice, trăirea firească, normală;

- suportivă – urmăreşte sprijinirea tuturor membrilor familiei şi a fiecăruia în vederea devenirii, formării
şi afirmării plenitudinare a personalităţii acestora, preponderent a copiilor.

Funcţii externe

Acestea trebuie înţelese drept responsabilităţi ale familiei, intrinseci existenţei acesteia, indispensabile
creării, menţinerii şi consolidării sale diacronice. Cunoscute, acţiunile lor pot fi promovate, după caz stimulate,
respectate sau, dimpotrivă, preîntâmpinate, evitate spre binele familiei şi al membrilor săi. O clasificare efectuată
din perspectivă sociologică stipulează că funcţiile sunt:

- de reglare sexuală - familia este principala instituţie prin care societăţile organizează şi reglementează
satisfacerea dorinţelor sexuale;

În fiecare societate există reguli prin care se interzice anumitor persoane de a avea relaţii sexuale înaintea
căsătoriei. În asemenea societăţi, relaţiile sexuale dinaintea căsătoriei sunt considerate o modalitate de pregătire
în vederea căsătoriei şi nu o distracţie. Multe din aceste societăţi, nu numai că au permis aceste relaţii sexuale
premarital, dar le-au şi instituţionalizat. De când există aprobarea socială nu mai există teamă, ruşine, nenorocire;

- de reproducere – orice societate se bazează pe familie, în primul rând ca izvor de producere a copiilor.

Alte modalităţi teoretice sunt posibile, iar multe societăţi acceptă copiii realizaţi în afara relaţiilor de
căsătorie. Dar nici o societate nu şi-a stabilit un set de norme pentru a întreţine copiii în afara instituţiei familiei;

- de socializare – toate societăţile se sprijină pe familie pentru socializarea copiilor şi transformarea lor în
adulţi, care să funcţioneze cu succes în societate.

Familia reprezintă grupul primar al copilului şi aici este locul unde începe dezvoltarea personalităţii lui. Cu
timpul, copilul este capabil să adere şi la alte grupuri după ce au fost puse bazele personalităţii. Una din căile prin
care familia socializează copilul este aceea de a prezenta modele pe care copilul să şi le însuşească. Astfel,
băiatul învaţă să devină bărbat, soţ şi tată, trăind într-o familie, percepând şi înţelegând modelul ori modelele ce i
se oferă.

Anumite dificultăţi de socializare apar când un asemenea model lipseşte. Nu există un înlocuitor ori un
substitut satisfăcător pentru el, deşi aceştia nu trebuie să fie neapărat părinţii biologici.

O familie multiproblematică, este aceea în care există un sortiment întreg de probleme şi neînţelegeri:
sărăcie, conflicte, lipsa tatălui, lipsa serviciului, alcoolism, droguri, adulter, boli fizice sau mentale. Aceste
13
familii nu sunt în stare să îndeplinească cu succes nici una din funcţiile familiei şi, astfel, determină copiii să
constituie modelul inadecvenţei şi delincvenţei.

- afectivă – reprezintă acel ceva de care omul are mai mare nevoie – afecţiunea.

Opinia psihiatrilor este că, probabil, singura cauză importantă a dificultăţilor emoţionale, o constituie lipsa
iubirii. Un volum mare de date evidenţiază că delincventul este tipul de copil de care nu are grijă nimeni. Copiii
care se bucură de îngrijire fizică bună, dar sunt lipsiţi de afecţiune, sunt predispuşi la un fenomen medical numit
marasm. Multe societăţi se bazează, în exclusivitate, pe familie ca generatoare de afecţiune. Totuşi, nevoia de
înţelegere, de prietenie este realizată şi de alte grupuri.

- de status – intrat în familie oricine dobândeşte un set de statusuri, în funcţie de vârstă, sex, ordinea
naşterii.

Familia serveşte şi la atribuirea unor statusuri sociale cum ar fi: un individ alb din clasa de mijloc, orăşean,
ţăran. În orice societate în care există un sistem de clasă, statusul de clasă al familiei înfluenţează foarte mult
copilul din familia respectivă, prin posibilităţile şi recompensele acordate de societate, modalităţi prin care
ceilalţi îl ajută sau nu, dimpotrivă îl descurajează. Statusul de clasă poate fi schimbat printr-o combinare a
eforturilor proprii cu norocul.

În mod normal copilul preia din cadrul familiei sale, un set de interese, valori, care îl ajută să deţină, în
continuare, statusul de clasă al familiei, iar într-o oarecare măsură îi creează dificultăţi în dobândirea unui status
de clasă mai înalt;

- de protecţie – familia asigură într-un anumit grad, protecţia fizică, economică şi psihologică a membrilor
săi.

În cele mai multe societăţi, orice atac asupra unei persoane este considerat un atac asupra întregii familii. De
asemenea, greşeala, ruşinea sunt suportate, în mod egal de către toţi membrii familiei.

- economică – ca unitate economică de bază în majoritatea societăţilor, familia este cea care îndeplineşte
această funcţie.

Se poate observa uşor, că din orice punct de vedere, din orice perspectivă am încerca o clasificare a funcţiilor
familiei, acestea se aseamănă foarte mult, ceea ce ne îndreptăţesc să afirmăm că în cadrul acestora
responsabilitatea educativă are un rol preponderent.

II. 4. ABILITĂŢILE ŞI RESPONSABILITĂŢILE PARENTALE

Funcţia de părinte presupune a veni în întâmpinarea nevoilor copilului pentru o dezvoltare normală, a
acompania copilul şi a-l dirija în dezvoltarea lui. Există câteva abilităţi de care părintele are nevoie pentru a putea
fi un părinte bun.

 abilitatea de a da prioritate satisfacerii nevoilor de bază ale copilului;

Această abilitate presupune, în primul rând, cunoaşterea nevoilor de bază ale copilului, şi apoi
disponibilitatea părinţilor de a-şi sacrifica propriul confort în favoarea satisfacerii nevoilor copilului. Dacă
părinţii nu cunosc importanţa de a vorbi copilului în timpul când îi acordă îngrijire, de a lăsa timp copilului spre a
răspunde în felul lui, de a stimula tactil copilul, de a răspunde solicitărilor copilului, de a reconforta copilul când
plânge luându-l în braţe şi vorbindu-i cu blândeţe, vor eşua în misiunea lor parentală.

14
  abilitatea de a oferi copilului experienţe noi, de a-l stimula cognitiv şi afectiv; Dezvoltarea mentală a
copilului are nevoie de experienţe care să-l stimuleze în acţiunea sa de învăţare. Piaget asemăna copilul cu un
cercetător în faţa universului, având marea şansă de a descoperi lumea în care există. Părintele trebuie să fie
capabil să îngăduie copilului aceste experienţe care adesea pe el îl sperie, prin riscul pe care ele îl incumbă şi pe
care copilul nu îl cunoaşte încă. Datoria părintelui este de a-şi stăpâni propria anxietate şi de a asista cu răbdare
copilul în experienţele şi descoperirile lui. Atâta timp cât aceste activităţi nu sunt periculoase pentru copil,
părintele trebuie să permită realizarea lor.

 abilitatea de a avea o relaţie empatică cu copilul;

Această relaţie permite părintelui să-şi cunoască copilul, dincolo de cuvinte. Este o abilitate pe care părintele
trebuie să o utilizeze pentru a identifica nevoile nerostite ale copiilor. Empatia are la bază trei elemente: abilitatea
de a diferenţia, identifica şi numi gândurile şi sentimentele celeilalte persoane, abilitatea de a prelua rolul altuia
din punct de vedere mental şi abilitatea de a răspunde în funcţie de sentimentele celeilalte persoane. O bună
capacitate empatică îl va face pe părinte să se angajeze în jocul, bucuria, tristeţea, descoperirile copilului. Este de
fapt, o comuniune cu copilul, care-l poate feri pe părinte de hiperprotecţie.

 abilitatea de a avea aşteptări realiste faţă de comportamentul copilului;

De modul în care părinţii îşi percep copilul depinde atitudinea şi comportamentul faţă de el. Aşteptările faţă
de copil sunt determinate de imaginea pe care părintele o are despre acesta. Adesea părinţii nu observă calităţile
reale ale copilului sau dificultăţile care pot apărea datorită nivelului de dezvoltare la care se află copilul sau
datorită unor condiţii speciale în care se află acesta. Părintele care nu îşi percepe copilul în mod realist şi îşi
proiectează asupra lui resentimentele faţă de o altă persoană sau propriile aşteptări neîmplinite, va avea faţă de
copil aşteptări prea mari, nerealiste sau negative.

Aşteptările părinţilor susţin conduita lor faţă de copil. Ele pot stimula copilul, provocându-l la dezvoltarea
acelor trăsături pe care părintele le aşteaptă şi pot fi deci, confirmate de evoluţia copilului. Exigenţele prea mici
conduc la nedezvoltarea capacităţii de rezolvare a problemelor şi la iresponsabilitate.

 abilitatea de a pune limite copilului;

Este probabil cea mai provocatoare funcţie parentală şi reprezintă abilitatea prin care se construieşte în
mintea copilului autoritatea părintelui. Un copil care nu îşi poate construi respectul pentru autoritatea părintelui
este un copil care nu trăieşte sentimentul de a fi protejat de un părinte. Din punctul de vedere al socializării
copilului putem spune că regulile şi limitele ajută copilul să se adapteze mediului şi grupului din care face parte.
Există însă o barieră fragilă între a spune „nu” şi a restricţiona cu agresivitate. Alegerea de către părinte a celei
de-a doua variante poate conduce la un copil rebel, lipsit de respect pentru norme şi reguli.

 abilitatea de a răsplăti/valoriza copilul;

Copiii au nevoie de încurajări şi aprecieri. Una din cele mai importante funcţii parentale, aceea de a răspunde
pozitiv, valorizând copilul pentru lucrurile bune pe care le face. Copiii care sunt stimulaţi adecvat fac progrese
uimitoare într-o perioadă scurtă de timp.

 abilitatea de a-şi înfrâna propriile dureri şi porniri agresive fără a le proiecta în relaţia cu copilul;

Un anumit grad de toleranţă la frustrare şi conflict este strict necesar pentru rolul de părinte. Este absolut
vital ca părintele să-şi menţină calmul în relaţia cu copilul mai ales în momentele în care copilul îl testează,
pentru a vedea cum reacţionează.

15
 Responsabilităţi parentale. Cercetările subliniază existenţa mai multor modele familiale care pot fi analizate
din mai multe puncte de vedere, cum ar fi:

- după structură;

- după funcţiile îndeplinite; - după mărime etc.

Fiecare familie în parte îşi dezvoltă propria structură de repartizare a responsabilităţilor, devenind astfel un
agent de socializare. Caracteristic oricărui sistem şi în cadrul familiei regăsim situaţii conflictuale, însă tot în
interiorul unui sistem se tinde către echilibrarea componentelor.

Acest lucru este realizat în cazul în care în interiorul familiei se comunică şi nu doar se dau ordine. Procesul
de comunicare este condiţionat de: tipul de graniţă a sistemului familial, deciziile în familie, tipul structurii de
putere în familie, exprimarea sentimentelor, educaţia părinţilor, gradul de apartenenţă la un grup.

Dacă echilibrul nevoi-resurse nu poate fi satisfăcut, familia întâmpină dificultăţi de adaptare, de realizare, de
socializare a urmaşilor, cu alte cuvinte apar dificultăţi de integrare în noile ritmuri.

Normele generale după care trebuie să se desfăşoare procesul de creştere şi de educare a copilului în familie
impun responsabilităţi precise din partea părinţilor. Printre cele mai importante pot fi menţionate următoarele:

- asigurarea subzistenţei şi a educaţiei;

- educarea şi dirijarea trebuinţelor fiziologice;

- dezvoltarea aptitudinilor, a limbajului şi stimularea exersării capacităţilor practice, cognitive, tehnice şi

sociale, care au rolul de a facilita securitatea personală şi comportamentul autonom;

- orientarea spre lumea imediată a universului familial, spre comunicarea mai largă, spre societate, în aşa
fel încât copilul să fie pregătit să se confrunte cu marea varietate de situaţii şi poziţii sociale care vor interveni în
viaţa de adult;

- transmisia principalelor scopuri sociale, valori culturale care definesc modelul cultural-normativ al
societăţii, formarea motivaţiei personale în raport cu scopurile parentale şi sociale;

- dezvoltarea capacităţii de a întreţine raporturi interpersonale şi de a răspunde în mod adecvat

sentimentelor altora;

- controlul libertăţii de comportament, limitarea „transgresiunilor” de la normal, corectarea erorilor,

oferirea unor îndrumări şi interpretări.

a. Cuplul marital şi personalitatea soţilor

Aşteptările noilor soţi nu se conturează încă de la începutul căsătoriei. Ele sunt influenţate şi suferă anumite
corecturi datorită unor factori cum ar fi: modelele de conduită maritală oferite în familia de apartenenţă şi cele
culturale ale societăţii din perioada respectivă. Conflictul marital este iminent în cazul în care nu există o
concordanţă între orizonturile de aşteptare ale partenerilor. Dorinţele şi expectaţiile conflictuale create de
societate pot genera unele situaţii. S-au identificat nouă noduri sau legături în cadrul căsătoriei: (nod sau răscruce
implică punerea în faţa unei alegeri dificile sau într-o poziţie din care poate pierde, dacă ia o decizie greşită) ;

- de creştere – corolar al dorinţelor conflictuale cu privire la autoîmplinirea şi autorealizarea cuplului pe

de o parte, stabilitatea şi unitatea sa, pe de altă parte; într-un asemenea cuplu deşi schimbarea este dezirabilă, ea
este greu de înfăptuit şi poate ameninţa cuplul ca un pericol iminent;
16
 - securitate în viitor – constă în menţinerea legăturii dintre dorinţa pentru dezvoltare şi schimbare pe de o
parte, şi viitorul garantat pe de altă parte;

- fidelitate şi proprietate – când soţul sau soţia tributar unui asemenea nod se va folosi de dreptul
proprietăţii pentru a limita acţiunile partenerului;

- dublul standard – rezidă în atitudinea partenerului care, deşi acceptă egalitatea în drepturi cu celălalt,
deseori caută să se căsătorească cu o fată sau un băiat care aderă la valorile sexual tradiţionale;

- rolul de sex – fiecare membru al familiei cu sarcinile specifice sexului:

femeia să facă mâncare, să nască şi să se îngrijească de copii; bărbatul să câştige, să asigure un trai decent
familiei;

- fată bună-fată rea – determină bărbatul să creadă că celei dintâi nu-i place viaţa sexuală, iar cea de a
doua preferă realmente relaţia sexuală, după căsătorie, prins în acest nod el va fi tentat să nu creadă în soţia căreia
îi place să facă dragoste;

- atracţia-respingerea – înseamnă că ceea ce l-a atras în perioada premaritală, începe să respingă după
căsătorie;

- răscrucea identităţii – asemănarea ar putea afecta unitatea cuplului;

- legătura de transfer – apare când partenerul spune ceva, dar de fapt se adresează celui de al treilea
(mamă, tată, chiar amantă), partenerul devine un fel de paratrăsnet;

Modul de interacţiune a partenerilor duce la conturarea unor stiluri de viaţă familială care definesc anumite
tipuri de căsnicii. Tipologia maritală a lui F. Kunkel (1947) redată de Iolanda Mitrofan are la bază analiza
conduitelor interacţionale ale partenerilor în realizarea acomodării mutuale. Astfel, acesta distinge următoarele
tipuri:

- căsnicie furtunoasă – caracterizată prin aspectul spasmodic al ritmului acomodării în care lipseşte
coeziunea, iar starea tensională este ridicată şi de durată datorată unei acomodări superficiale cu frustrări
reciproce. Nici unul dintre membrii diadei nu au curajul de a curma într-un fel aceste relaţii şi continuă să-şi
consume viaţa prin oscilaţii afective încât denuclearizarea este iminentă, iar disoluţia conduce la divorţ;

- căsnicie molatică se bazează pe menţinerea reciprocă de egoism, polaritatea partenerilor ca atare, este
incompletă şi inautentică datorată investirii laturii comode, lipsite de vlagă, fără un efort emoţional al simţirii
celuilalt.

Starea tensională este mascată, iar unitatea cuplului este doar o iluzie pentru că supraaprecierea, ca şi
renunţarea reciprocă la foarte multe, are la origine dorinţa menţinerii nealterate a Eului datorată poate şi unei
distanţe cognitive-afective izvorâtă dintr-o lipsă de integrare familială.

Partenerii nu se implică, nu-şi asumă răspunderea, dar se bizuie unul pe celălalt. Uneori convieţuirea în lipsa
deciziei se face la îndemnul părinţilor, rudelor sau chiar opiniei publice, iar similaritatea lor conferă puţine şanse
pentru ameliorarea relaţiei sau chiar pentru dezmembrarea acesteia.

- căsnicie dură – caracterizată printr-o formulă de angajare parţială şi un comportament relaţional rigid al
unor caractere împietrite.

Ca atare, comunicarea este redusă în condiţiile susceptibilităţii mutuale, care menţine distanţa între cei doi,
aceştia considerându-se potenţiali agresori la integritatea celuilalt. În aparenţă, Eul puternic manifestat aici
17
ascunde o fragilitate interioară şi lipsa de angajare în parteneriat, cu riscul unor modificări în structura
personalităţii.

Aceste stiluri maritale, deşi au tendinţa de stabilitate în timp, ele pot oferi modificări de-a lungul căsniciei,
pentru că în fapt, tipologia maritală defineşte relaţia şi nu personalitatea partenerilor.

O altă calsificare cu referire la structura personalităţii partenerilor încearcă Bergmann şi Liefe ilustrată în
„Sfânta noastră familie”. Astfel distingem:

- soţ autoritar şi soţie isterică – sunt partenerii care compun o căsătorie nefericită animată de o stare
conflictuală frecventă şi de durată. Bărbatul, temperament puternic, dar tăcut îşi exprimă cu greu sentimentele
chiar dacă poate fi ataşat, pasiv sau senzual faţă de parteneră. În general, este distant, sensibil, raţional şi
dispreţuitor cu soţia şi copiii. De partea cealaltă soţia este mai mereu pornită pe o ceartă fără motive, întreţine o
atmosferă neplăcută, se agită continuu şi este iritantă prin tot ceea ce face sau spune;

- soţ pasiv dominat de soţie – relaţie în care soţul este o fiinţă atractivă şi simte mereu nevoia partenerei, o
caută şi-i face pe plac. Soţia, din dorinţa de a-l domina îl acceptă, abuzează şi de aceea stârneşte stări conflictuale
diverse. Amândoi sunt inconsecvenţi şi instabili, mai mult el are şansele de a deveni alcoolic sau obez.

- soţ paranoic şi soţie depresivă – relaţie în care el este greu de suportat pentru că de regulă, este ostil,
gelos, uneori mai puţin bărbat şi preferă o soţie ascultătoare, capabilă să accepte orice. Ea, izolată de familie şi
rude, devine depresivă şi în pofida acestei stări imanente depune eforturi pentru evitarea episoadelor
dezagreabile;

- soţ depresiv şi soţie paranoică – relaţie în care situaţia este inversă, adică soţia devine geloasă, rece, fapt
ce constituie tot atâtea motive ca soţul să rămână depresiv, stare ce agravează conflictul şi duce la şubrezirea
familiei;

- soţi imaturi – relaţie în care cei doi sunt dependenţi de o dragoste declarată pentru că amândoi vorbesc şi
aşteaptă vorbe. Poate de aceea, discuţiile devin adeseori formale şi nu o dată iresponsabile. Mai mult chiar, ambii
parteneri aşteaptă recompense copilăreşti;

- soţ omnipotent şi soţie nevrotică – tip de familie în care soţia este complexată, aşteaptă protecţie şi
îngrijirea soţului care relevă putere şi competenţă în exterior, iar în cămin manifestă complexe, ca o consecinţă a
comportamentului partenerei. În general, soţul este comparat cu alţii şi pus în situaţii defavorabile în pofida
realităţii, fapt pentru care viaţa devine un calvar, îndeosebi pentru el.

Existenţa unor atare realităţi, precum şi a unor asemenea tipuri de soţi şi soţii, părinţi se răsfrânge, asupra
copiilor, devenirii şi formării acestora acum şi aici, deopotrivă, pentru viitorul care-i aşteaptă. În fond, aşa cum
devine cetăţeanul, tot astfel ajunge şi soţul ori soţia. Formarea lor nu-i dictată de un anumit moment, ci depinde
de ceea ce este el clipă de clipă în sânul familiei şi al comunităţii. Afirmaţia - toate la vremea lor - întruna şi cu
aceeaşi consecvenţă este şi trebuie să devină deviza oricărei familii care se respectă.

Lăsând la o parte aspectele responsabilităţii educative ce vizează partenerii – soţul şi soţia – se impune să
subliniem că familia este datoare – o datorie care nu iartă – să creeze copilul sau copii lor.

- condiţiile normale dezvoltării lor, adică ambientul firesc, optim devenirii plenitudinare;

- să le ofere modele adevărate, să-i ajute nu să le imite, ca să le înţeleagă, să le analizeze, după caz, şi să
adopte atitudinea firească faţă de ele;

- să le fie alături, să-i sprijine să dobândească a doua natură (deprinderile şi obişnuinţele indispensabile)
18
 II. 5. SISTEMUL FAMILIAL ŞI EDUCAŢIA

Familia reprezintă o formă de organizare caracterizată prin integritate, un mediu moral şi afectiv, o structură
bio-psiho-socială generatoare de continuitate şi afirmare deplină a fiinţei umane, un mod de intermodelare şi
sincronizare, unitate de interacţiuni şi intercomunicări personale, un cadru care asigură crearea şi menţinerea
echilibrului psihic.

Similar cu alte instituţii sociale majore, familia, indiferent cum este organizată ea în cadrul diferitelor culturi,
reprezintă un grup de statute, roluri şi valori necesare unor importante scopuri sociale. Acestea includ controlul
social al reproducerii, socializarea noii generaţii, precum şi integrarea acestora în instituţii. Însă, abilităţile
familiei de a împlini aceste scopuri sunt foarte mult influenţate de schimbarea socială rapidă. Astfel, după cum se
întâmplă şi în alte instituţii, familia trebuie să se adapteze continuu acestor schimbări, să le cunoască, să le vină
în întâmpinare, să le stimuleze ori dimpotrivă, să le evite ori să le stăpânească.

Familia reprezintă o grupare socială fundamentală, care are următoarele caracteristici:

- existenţa unui anumit număr de persoane;

- întemeierea ei se realizează pe baza căsătoriei; - pe membrii unei familii îi unesc drepturi şi obligaţii;

- între membri există relaţii natural-biologice, psihologice, morale şi juridice;

- familia asigură un climat psihosocial adecvat;

- existenţa unor norme şi reguli privind conduita partenerilor.

Asemenea caracteristici şi altele impun familiei o dinamică proprie ce favorizează anumite modificări în
interiorul său şi, totodată, în relaţiile sale cu exteriorul.

Familia este cadrul natural în care se formează personalitatea copiilor, dar şi un factor de perfecţionare a
personalităţii părinţilor, chiar dacă funcţia esenţială este asigurarea securităţii membrilor săi şi educarea copiilor,
în acest cadru aceştia dobândesc limbajul, obiceiurile şi tradiţiile grupului. Ei îşi formează personalitatea,
caracterul şi trec de la egoism la altruism, prin jocul imitării şi identificării cu părinţii. Calitatea dezvoltării
copilului depinde de valorile cultivate în familie, iar coeziunea sa este un factor important în evoluţia ulterioară a
membrilor săi.

Considerată drept spaţiul cel mai profund de relaţii afective, un refugiu din calea adversităţilor, familia este
şi cel mai activ centru de agresivitate, poate şi pentru că aici fiecare îşi poate dezveli adevărata faţă a
personalităţii sale. Autoritatea este tot atât de nafastă ca şi neintervenţia: într-un caz se creează situaţii frustrante,
de unde decurg o agresivitate refulată şi anxietate, în celălalt caz se ajunge la insecuritate, lene şi răsfăţ.

Atmosfera familială prezintă o importanţă deosebită între cauzele manifestării agresive la copil, conform
căruia Andre Berge sublinia că mediul familial îl satisface pe copil în măsura în care răspunde trebuinţelor sale
elementare, adică în măsura în care este un mediu afectiv şi protector, dublă condiţie indispensabilă pentru ca
fiinţa tânără să înveţe să se construiască pe sine, să se situeze în raport cu ceilalţi.

Există climate familiale constant agitate sau constant calde, climate de armonie ori climate de neînţelegere,
climate de solidaritate sau de ostilitate. Există climate senine, aşa cum există şi stări permanente de tensiune care
se pot datora şi copiilor, dar care depind esenţial de tonalitatea de fond imprimată de părinţi, de capacitatea lor de
a înţelege şi îndruma copiii. Un mediu familial frământat de tensiuni, deformat de defectele părinţilor, de viciile

19
sau neînţelegerile lor, de certuri, de acte de violenţă, distorsionat prin lipsa mutuală de afecţiune a membrilor săi,
constituie un mediu traumatizant pentru conştiinţa copilului. Conform unor specialişti, în aceste medii copiii
devin, în primul rând, nişte acumulatoare suprasaturate de traumatisme neuro-psiho-afective care, vor pune în
circulaţie la adolescenţă dar mai ales la vârsta adultă, o mare cantitate de elemente inflamatoare agresive.

Climatul familial depinde într-o mare măsură de felul în care sunt satisfăcute:

- trebuinţele fundamentale: fiziologice şi de securitate;

- nevoile psihice: proprietate, stimă, apreciere, cognitive şi estetice;

- metanevoile: împlinirea sinelui – al realizării la maximum a potenţialului, de a fi ceea ce poate fi în

raport cu:

- Posibilităţile; - Disponibilităţile.

Celei din urmă i-a fost adăugată şi trebuinţa de transcendere, de depăşire a lumii empirice, de trecere dincolo
de lumea materială. Acestea, implementarea lor determină echilibrul biologic şi psihic al individului şi armonia
convieţuirii în familie, iar necompensarea lor generează stări de încordare şi tensiune ce afectează echilibrul
individual şi armonia diadei.

Climatul familial coerent, echilibrat, securizant satisface trebuinţele de siguranţă, dragoste, afirmare,
trebuinţele de apartenenţă şi prestigiu. Anumite evenimente stresante, neînţelegeri, eşecuri, boli, pun la încercare
unitatea, echilibrul şi armonia vieţii de familie, dar resursele de coeziune, izvorâte din calitatea de fond a
relaţiilor interpersonale, permit depăşirea situaţiilor de impas, restabilirea unităţii şi echilibrului.

Familia este cel mai apropiat şi adecvat mediu de structurare intelectuală, afectivă şi conectivă a
personalităţii copiilor, climatul devine cadrul de ambianţă materială, spirituală, morală în care se vor forma
copiii. De aceea, carenţele materiale, spirituale, morale ale mediului familial influenţează negativ dezvoltarea
psihocomportamentală şi socială a copiilor, mai cu seamă când aceste carenţe generează un mediu instabilizat şi
agravat de tensiune şi conflict, prezente în forme uşoare în familiile organizate juridic (familii problemă) şi în
forme severe în familiile dezorganizate.

Aşadar, climatul familial reprezintă ambianţa intelectuală şi etică ce domneşte în sânul unei familii.
Atmosfera de înţelegere, securitatea afectivă, relaţiile umane instituite diacronic, armonia şi echilibrul, contribuie
la sporirea eficienţei, menţinerea şi consolidarea familiei, spre deosebire de antonimele lor coroborate cu anumite
sentimente de frustrare şi de insecuritate care o deteriorează treptat şi conduce, de cele mai multe ori, la
denuclearizarea familiei.

De regulă, cei mai mulţi copii cu rezultate slabe la învăţătură trăiesc într-un climat psihologic deteriorat -
neînţelegeri între parteneri, ostilitatea învăţătorului, batjocura din partea colegilor ş.a. De aceea, indiferent de
natura familiei, crearea climatului favorabil menţinerii şi consolidării cuplului, procreării, naşterii, creşterii şi
formării din toate punctele de vedere a copiilor, este şi trebuie să fie în atenţia familiei, eventual a consilierului.
Unde nu este înţelegere, colaborare, coordonare în tot ceea ce se întreprinde, apare ori poate apare pericolul
deteriorării climatului afectiv şi, în cele din urmă a destrămării familiei.

Familia ca unitate educativă, urmăreşte nu atât acumularea de cunoştinţe de tip enciclopedic, ci prioritar:

- dezvoltarea facultăţilor de comunicare: a asculta, a înţelege, a se exprima;

- concomitent a unor facultăţi intelectuale;

20
 - formarea personalităţii copiilor, pregătirea lor pentru şcoală, indiferent de gradul său;

- depistarea unor predispoziţii, chiar aptitudini, implicarea în cultivarea lor ş.a.

Acestea şi altele vor fi urmărite apoi în şcoală, evident stimulate, cultivate şi dezvoltate gradual, sistematic,
ştiinţific şi desăvârşite alături de familie.

II. 6. CARENŢE ÎN CLIMATUL FAMILIAL

Carenţele în climatul familial prezintă riscul de a defavoriza sau împiedica evoluţia normală a copiilor. În
intervenţia profilactică şi terapeutică, cunoaşterea caracteristicilor diferitelor tipuri de climate familiale este utilă
în vederea prevenirii şi remedierii relaţiilor conflictuale defavorabile echilibrului diadei. Dintre tipurile de
climate familiale conflictuale remarcăm următoarele:

- rigid – sever, închistat;

- libertin – liberal, în afara unui control riguros;

- anxiogen – neliniştit, îngrijorat;

- naiv – nevinovat, simplu, ingenuu;

- conflictual – produs de un conflict, animozitate;

- dezorganizat – neorânduit;

a. Climatul familial rigid se caracterizează prin excesul de severitate ma-

nifestat la unul dintre părinţi sau chiar la amândoi. În anumite limite severitatea înseamnă ordine, disciplină
şi duce la statornicia respectării normelor de familie şi chiar asigură unitatea şi echilibrul acesteia. De aici, se
poate afirma că din această perspectivă, severitatea poate fi constructivă, dacă este exprimată pe fondul unor
bune intenţii şi credinţe ale spiritului de discernământ, ale inteligenţei sau pe fondul dragostei altruiste. Din acest
punct de vedere, severitatea devine un cadru favorabil ce poate duce la maturizarea psiho-socială a copiilor pe
care îi pregăteşte pentru responsabilităţile vieţii. Aspectul negativ îl constituie excesul de severitate pe fondul
orgoliului, autoritarismului ori rigidităţii ce poate duce la o atmosferă de tensiune, opoziţie, suspiciune sau
conflict.

Excesul de severitate exercitat asupra unei persoane poate face ca aceasta să devină timidă, suspicioasă,
anxioasă, lipsită de încredere în sine ori în semeni sau, dimpotrivă, poate ajunge o persoană revoltată ce
ripostează ori se opune prin tăcere. Autoritarismul şi puterea exagerată, corolar al excesului de severitate pot
determina o prelungire a stării de dependenţă faţă de părinţi şi reticenţă în afirmarea sau exprimarea de sine a
copiilor.

Într-o atmosferă de tensiune şi conflict apar confruntări mai mult sau mai puţin violente de opinii şi
mentalităţi încât dialogul firesc se poate transforma într-un conflict între generaţii, un fenomen frecvent la
vârstele pubertăţii şi adolescenţei. Dacă la aceste vârste copiii au nevoie de dragoste, înţelegere, unele concesii,
îndrumare consecventă, echilibrată şi inteligentă, într-un climat familial rigid toate acestea vor fi prejudiciate şi
vor genera lipsă de încredere în sine, o teamă de nereuşită şi sancţiune, stări conflictuale demobilizatoare ce vor
conduce în final la o lipsă de maturitate a copilului.

21
 Părinţii, pentru a preveni sau corecta aceste consecinţe, vor trebui să-şi tempereze atitudinile de severitate
excesivă, să conştientizeze necesitatea cunoaşterii copiilor pentru a-i putea îndruma cu înţelegere, calm şi
fermitate. În legătură cu programul zilnic, cu activitatea de învăţare ori de petrecere a timpului liber, exigenţele
se impun firesc prin argumente convingătoare, dar neostentative. Prin aceasta, stările de tensiune şi conflict,
tendinţele de autoizolare şi înstrăinare sau schimbul de replici ireverenţioase se pot preveni, iar înţelegerea pentru
un eşec temporar (exemplu: o nereuşită la examen) îi poate reda copilului încrederea în sine, îi poate stimula şi
încuraja iniţiativa faţă de învăţare.

Ironia, dispreţul şi ameninţarea faţă de un eşec sunt atitudini cu un efect mai puţin benefic şi mai puţin
constructiv care stimulează sau întreţin spiritul de frondă şi unele capricii ale vârstei ce se pot stabiliza.
Concesiile ce pot apărea se fac cu intenţia de a redresa anumite devieri temporare de comportament, de a stimula
comunicarea pozitivă cu copiii care trebuie să-i simtă pe părinţi alături de ei, îndeosebi, în momentele dificile ale
vieţii. De aceea, decizia cu privire la opţiunea şcolară şi profesională trebuie să fie rezultatul aprecierii juste a
capacităţilor, aspiraţiilor, şanselor de reuşită a copiilor şi nu doar un verdict inflexibil. Cultivarea spiritului de
independenţă, a hotărârii şi încrederii în sine îl va pune pe copil, de timpuriu, în situaţia de a decide.

După cum se ştie, pentru a institui un climat favorabil, părinţii trebuie să dea dovadă de flexibilitate care este
o aptitudine ori o proprietate a conduitei ce rezidă în uşurinţa de a sesiza datele, faptele şi întâmplările din
unghiuri diferite, de a imagina soluţii în rezolvarea amiabilă a unei probleme, eventual conflict, fără a-l lăsa să se
acutizeze. Concomitent, psihologii discută despre flexibilitatea gândirii în raport cu modul de soluţionare a unor
probleme, cu diferite sarcini perceptive ori cognitive. Ea apare cu denumirea de aptitudine, de factor sau de
component în definirea inteligenţei fluide, opusă celei cristalizate (la R.B. Cattell şi J.L. Horn) ori de gândire
divergent opusă celei convergente (la J.P. Guilford) ori ca o componentă a creativităţii (la Al. Roşca).

b. Climatul familial libertin creează o atmosferă lejeră, neconvenţională, concesivă, de laissez-faire.

Membrii familiei sunt independenţi şi detaşaţi, se acceptă reciproc şi adoptă, în general, atitudini tolerante.
Partenerii se înţeleg în orice situaţie, îşi accept propriile obligaţii sau capricii, după cum se pot neglija reciproc.
De fapt, această comportare după bunul plac poate duce la neglijare, în final, la refuzul obligaţiilor de convieţuire
familială. Lipsa de supraveghere a copiilor, lipsa de interes în ceea ce priveşte educaţia lor (lăsată la îndemâna
bunicilor sau a altor rude) la vârste la care ei au nevoie de îndrumare şi interes, chiar fermitate pot aduce
prejudicii maturizării lor psiho-sociale.

La vârste mai mari, independenţa excesivă poate acţiona pe două planuri: autonomia poate constitui un
sprijin pentru a se realiza în viaţă prin forţe proprii, cu inteligenţă şi spirit de discernământ sau, la fel de bine,
această autonomie îi poate deruta şi-i va face sugestibili, încât pot deveni victimele nonconformismului social şi
delincvenţei, uneori şi prin prisma rezultatelor şcolare şi profesionale sub nivelul capacităţilor şi aspiraţiilor lor.
Un astfel de climat prezintă riscul întârzierii sau chiar împiedicării maturizării sociale prin preocuparea excesivă
a părinţilor pentru ei înşişi încât sentimentul de apartenenţă faţă de familia de origine se poate transforma într-
unul de jenă, în condiţiile unui abandon aparent datorită unei convieţuiri formale, ce afectează echilibrul biologic
şi fizic, esenţial pentru dezvoltarea sentimentului de apartenenţă familială. De aici, sentimentul de jenă se poate
stabiliza sub forma unui complex de provenienţă, care va influenţa evoluţia ulterioară a copilului.

Climatul familial libertin poate fi favorabil sau, dimpotrivă, defavorabil devenirii soţilor ori copiilor
acestora, după cum acelaşi climat poate fi blocant sau creativ. H.C.Triandis, arată că, în general, în colectivităţile
mai mici, aşadar şi în familie, este mai bine să existe între parteneri o disonanţă moderată. Dar, formarea sa
depinde de adoptarea motivaţiei de către membrii familiei. M. Roco (1976) vorbind despre climatul libertin
optim la nivelul grupului mic, unde putem include şi familia, consideră că, acesta este în funcţie de reglarea
relaţiilor din sânul familiei în raport cu anumite valori, fapt ce îngăduie depăşirea compatibilităţilor ori
incompatibilităţilor afective accidentale.
22
 Într-un asemenea climat, preponderant democratic, fiecare ştie ce face şi ce va face în perspectivă, de la mic
la mare sau invers, ceea ce înlătură orice suspiciune şi instituie o atmosferă firească, în cadrul căreia fiecare face
cât poate şi ce anume poate.

c. Climatul familial anxiogen este corolarul unei atmosfere de încordare

şi suspiciune, de permanentă nelinişte cauzată în general, de teama de îmbolnăvire, de nereuşita

şcolară/profesională, de relaţii nedorite cu alţii etc. Această ambianţă creează şi accentuează timiditatea, poate
prelungi starea de dependenţă a copiilor, duce la neîncredere în sine şi în ceilalţi şi poate favoriza înclinaţia spre
melancolie şi reverie.

Faţă de buna intenţie de a obţine performanţele dorite prin îndrumarea şi controlul copiilor cu rezultate
pozitive în organizarea regimului de viaţă şi a stilului de învăţare prin stimularea perseverenţei în a atinge
performanţele dorite, totuşi nu trebuie uitat faptul că opţiunile de viaţă, convingerile se pot construi cu spirit de
discernământ şi capacitate de selecţie pe care copiii le pot poseda independent de carenţele mediului familial.

Neîncrederea în evoluţia favorabilă a situaţiilor nedorite, impresia că se poate întâmpla numai ceva rău,
periclitează dezvoltarea din perspectiva maturizării psihosociale şi dacă anxietatea se instalează ca stare
patologică poate genera psihoza, boală ce intră sub incidenţa tratamentului psihiatric. De aceea, limitarea la
maximum a anxietăţii este necesară şi se poate realiza prin conştientizarea stării şi a consecinţelor negative, prin
dezvoltarea spiritului de discernământ şi a obiectivităţii, prin analiza situaţiilor de viaţă şi prin autoeducaţie. În
general, conştientizarea anxietăţii este realizabilă prin intervenţia iniţială a unui factor exterior familiei (rude,
prieteni, educatori), prin sugestia adresată părinţilor faţă de posibilitatea remedierii stării de încordare
nejustificată şi demobilizatoare.

d. Climatul familial naiv este creat de părinţii insuficient maturizaţi social pentru a-şi asuma obligaţiile
convieţuirii în cuplu şi responsabilitatea creşterii şi educării copiilor. În general, aceste relaţii se destramă
frecvent prin desfiinţarea căsătoriei sau prin divorţ, iar lipsa autonomiei materiale prin dependenţa de părinţi şi,
în cazuri limită, refuzul de a muncii, creează neînţelegeri şi conflicte ce se repercutează îndeosebi asupra
copiilor. Imaturitatea socială şi infantilismul ce caracterizează adulţii angrenaţi în această relaţie nu sunt
determinate doar de vârsta timpurie a stabilirii legăturii, ci şi iresponsabilităţii de care dau dovadă, îndeosebi, cu
privire la educarea copiilor. Într-un astfel de mediu, aceştia sunt neglijaţi, abandonaţi, existenţa le este ameninţată
şi de cele mai multe ori rudele sau vecinii apelează la autoritatea tutelară pentru a-i salva încredinţându-i spre
creştere sau educare altor persoane sau spre instituţiile de ocrotire.

Redăm în continuare părerile unor părinţi cu privire la climatul familial naiv:

- un climat simplu, în general, neprefăcut, atât de simplu, încât devine ori are şansa să devină simplist,
copilăresc. El este intrinsec familiei sau familiilor constituite prin căsătoria imatură a partenerilor.

- o asemenea familie ignoră legile şi normele ce stau la baza sa, eludează proporţiile, încalcă cerinţele
bunului simţ, aproape întotdeauna din neînţelegere, necunoaştere. Partenerii sunt atât de naivi încât calcă în
picioare normalitatea, fapt ce are de cele mai multe ori repercursiuni asupra educaţiei copiilor. Acestea sunt
familiile supranumite copii cu copii.

- climatul naiv trebuie corelat, după opinia mea, cu însuşirea de a fi naiv, fapt ce se concretizează în ceea
ce numim în limbaj obişnuit nevinovăţie, ingenuitate, candoare, este vorba mai mult despre o prostie nevinovată,
fiindcă partenerii în imaturitatea lor nu ştiu nici ce fac, nici ce vor, ei fac ce să facă, de regulă fără finalitate.

În consecinţă, un asemenea climat dăunează deopotrivă partenerilor şi copiilor, dacă aceştia au apărut. Într-o
atare ambianţă au loc ciocniri între motive, tendinţe, interese, atitudini opuse, greu de conciliat.
23
 e. Climatul familial conflictual este generat de repetatele neînţelegeri din

familie determinate de diferite aspecte, cum ar fi: administrarea bugetului, neglijarea relaţiilor conjugale,
inconsecvenţa în educaţia copiilor, alcoolismul, drogurile etc. Revendicările şi confruntările contradictorii,
consecinţele acestui ambient conduc la replici irevenţioase şi la violenţă. Convieţuirea în acest tip de familie,
devine nu doar o formalitate, ci şi o stare de stres pentru fiecare membru al familiei.

Copiii sunt traumatizaţi de conflicte, se plasează de partea unuia sau altuia dintre părinţi şi adoptarea unei
poziţii face ca ei să-i judece, dar în egală măsură să şi sufere din cauza lor. Părinţii îşi neglijează copiii datorită
preocupării faţă de situaţiile generatoare de conflicte, iar lipsa de control şi supraveghere, cu deosebire la vârstele
critice când ei au nevoie de sprijin, îndrumare, dragoste şi înţelegere se repercutează negativ asupra
performanţelor şi conduitelor. Marcaţi de conflictele familiale, unii sunt copleşiţi de tensiunea ce predomină în
familie, iar alţii evadează datorită preocupărilor şi relaţiilor extrafamiliale.

Dacă unii sunt derutaţi, demobilizaţi în activitatea de învăţare alţii, dimpotrivă, învaţă cu stăruinţă, cu dorinţa
realizării de sine prin profesiune. Dacă unii îşi construiesc atitudini pesimiste cu privire la convieţuirea prin
căsătorie în viitor, alţii, din contră, speră într-o viaţă de familie proprie echilibrată şi armonioasă.

Într-o atare ambianţă au loc ciocniri între motive, tendinţe, interese, atitudini opuse, greu de conciliat, mai
întotdeauna ireconciliabile. De regulă, stările conflictuale de la nivelul cuplului izbucnesc într-un anumit moment
ori, ceea ce este şi mai grav, sunt persistente, de durată şi înveninează viaţa partenerilor, în egală măsură a
copiilor. Într-o asemenea familie se ivesc stări tensionale, frământări interminabile care pot dobândi o formă
dramatică. În atare moment e normal ca unul din parteneri să renunţe, eventual, după o consiliere, amândoi, dacă
există posibilităţi, fapt care face posibilă depăşirea stărilor conflictuale în favoarea tendinţelor cu semnificaţie
superioară. În timp, s-a considerat că există trei tipuri de conflicte - acestea pot apare şi în cadrul familiei-
cognitive, motivaţionale şi afective (V.Pavelcu) toate şi fiecare factori ai tensiunii dintre soţi, respectiv membri
familiei.

Pe o altă coordonată, Kurt Lewin, luând în consideraţie tensiunile de atracţie sau apetenţă şi de respingere ori
repulsie identifică următoarele forme ale conflictului:

- atracţie-atracţie;

- respingere-respingere;

- atracţie căreia i se opune o respingere; - respingere contracarată de o atracţie;

Ceea ce se impune a fi reţinut este faptul că orice conflict, inclusiv cel din cadrul familiei, poate fi manifestat
între dorinţă şi o exigenţă morală ori între două sentimente contrare, sau latente care se pot exprima într-o
manieră deformată în conflictul manifest şi se traduce, cu deosebire, prin formarea de simptome, de dezordine ale
conduitei şi tulburări de caracter. La nivelul grupului, respectiv al familiei, conflictele sunt, de cele mai multe ori
interindividuale: soţ-soţie, soţie-părinţi, soţie-socri ş.a.m.d.

f. Climatul familiilor dezorganizate favorizează un mediu de viaţă dificil, neglijent, tensionat, traumatizant.
Dintre cauzele dezorganizării familiei remarcăm: decesul, despărţirea, divorţul. Atmosfera familială încordată,
apăsătoare pentru fiecare membru face ca, în general, conflictele să se acutizeze şi poate conduce la traumă. Alte
evenimente, cum ar fi dezechilibrul financiar, suferinţa pierderii din cauza decesului unei persoane apropiate,
decepţia dezmembrării familiei şi consecinţéle sale (partajul bunurilor, separarea copiilor etc. se pot solda cu
aceeaşi stare de tensiune care traumatizează. Copiii implicaţi în neînţelegerile şi conflictele familiale adoptă
poziţii în favoarea unuia sau altuia dintre părinţi, se despart, regretă sau se bucură de separarea faţă de acesta prin
detensionare şi evitarea unui climat violent datorită acestui fapt. Tensiunile şi conflictele intens trăite de copii
24
conduc la derută şi demobilizare, decepţie şi revoltă. Mai mult, în colectiv se simt timoraţi, complexaţi, fără
dispoziţia de a învăţa sau a se juca.

Schimbările modului de viaţă prin recăsătorire şi combinarea copiilor din căsătoriile anterioare creează
complicaţii ce au consecinţe negative asupra echilibrului psihic. În aceste familii, copiii suportă cel mai greu
atmosfera tensionată, derutantă şi violentă, iar dezorganizarea familiei determină în unele situaţii fenomenul de
altruism - o maturizare rapidă şi forţată, situaţie sau eveniment prin care unii nu-şi trăiesc copilăria, iar alţii şi-o
trăiesc în mod eronat. O îndrumare consecventă a copiilor care să favorizeze cultivarea preocupărilor sau
înclinaţiilor, perseverenţa în atingerea performanţelor de reuşită şcolară şi profesională, sunt câteva soluţii vizavi
de pericolul constituirii complexului de provenienţă.

Preocuparea pentru familia de provenienţă va fi dominant marcată de decepţii şi regret, derută şi

demobilizare - forme de manifestare a suferinţei morale.

Consecinţa acestei situaţii va fi aceea că unii vor atinge pragul delincvenţei.

Există situaţii în care, ajutaţi sau singuri, vor persevera în atingerea performanţelor de realizare socială prin
profesiune şi o viaţă de familie echilibrată.

Aşadar, carenţele mediului familial defavorizează dezvoltarea normală, echilibrată a copiilor, chiar dacă, fără
să determine în exclusivitate consecinţe negative, nefaste asupra dezvoltării sub aspectul maturizării sociale,
totuşi aceste carenţe prezintă un risc aparte: nerealizarea în perspectivă pe plan socioprofesional la nivelul
capacităţilor şi aspiraţiilor, recurgerea la delincvenţă şi imitarea unor defecte şi vicii ale părinţilor. De cele mai
multe ori, însă, aceste situaţii sunt infirmate. În asemenea situaţii este afectată şi integritatea psihică a
partenerilor, aceştia nu sunt şi nici nu se pot manifesta în toată plenitudinea potenţialului lor. Repercursiunile
sunt multiple, imprevizibile şi incalculabile.

În fine, în raport cu toate cele afirmate, îndeplinirea cu succes a funcţiilor familiei, responsabilităţilor
acesteia, implicit respectarea riguroasă a unor cerinţe, din suita cărora consemnăm câteva:

- preocuparea continuă a părinţilor pentru a-şi stăpâni rolul, concomitent pentru a le oferi un model în
sprijinirea dezvoltării personalităţii lor;

- constituirea, consolidarea şi afirmarea familiei ca un colectiv închegat, unit care să dispună de forţa
socio-educativă necesară;

- studierea şi cunoaşterea de către părinţi a copiilor, totodată a îndatoririlor ce le revin în familie şi în

afara ei;

- implicarea părinţilor în realizarea pregătirii psihopedagogice, după posibilităţi, şi, totodată, a

obiectivelor tuturor dimensiunilor educaţiei – intelectuală, moral-civică, estetică, fizică, profesională etc.;

- antrenarea copiilor, în raport cu stadiul, la viaţa şi munca variată a familiei, evitându-se situaţiile de a li
se oferi totul de-a gata, de a le îndeplini toate trebuinţele numai de educatorii naturali;

- sprijinirea educaţilor în activitatea de învăţare în aşa fel încât părinţii să nu ajungă să le efectueze temele
şi alte lucrări şcolare;

- orientarea părinţilor în domeniul acordării sancţiunilor pozitive şi negative în aşa fel încât ele să
contribuie la optimizarea activităţii educative;

- să asigure condiţiile şi mijloacele indispensabile copiilor, fără a exagera în nici un caz;

25
 - părinţii să-şi folosească autoritatea firească, raţională, umană în raport cu educaţii, ei trebuie să ştie că
exagerările nu sunt folositoare, nici tolerate, nici exacerbate, totul să fie cu măsură;

- dragostea educatorilor trebuie să fie aceeaşi pentru toţi copiii şi pentru fiecare în parte;

- intervenţiile părinţilor vor avea în vedere şi relaţiile copiilor;

- asigurarea colaborării permanente şi nemijlocite cu educatorii de profesie – educatoare, învăţător,

profesori cu deosebire dirigintele clasei – participarea la acţiunile organizate de şcoală.

II. 7. INFLUENŢA CLIMATULUI FAMILIAL ASUPRA

DEZVOLTĂRII COPILULUI

Familia constituie factorul principal al formǎrii şi socializǎrii copilului; este primul şi cel mai important
intermediar în relaţiile copilului cu societatea. Familia exercitǎ cea mai persistentǎ influenţa în viaţa copilului,
oferindu-i acestuia protecţie, afecţiune şi modele de integrare socialǎ.

Rolul pǎrinţilor este hotǎrâtor, deoarece fiecare copil poate fi educat numai într-un mediu definit prin
afectivitate şi dragoste; copiii lipsiţi de dragostea pǎrinţilor devin mai fragili şi mai vulnerabili decât cei cǎrora
pǎrinţii le asigura un suport afectiv deplin. Caracterul afectiv al mediului familial trebuie completat cu cel
protectiv, ce asigurǎ securitatea copilului în faţa pericolelor lumii exterioare, pregǎtindu-l pentru viaţa în
colectivitate. Pe de alta parte, dependenţa afectivǎ exageratǎ poate impiedica procesul maturizării şi al conturǎrii
autonomiei şi independenţei.

Larga majoritate a copiilor abandonaţi provin din familii dezorganizate sau aparent organizate,
comportamentul deviant fiind adesea un mod de manifestare ce mascheazǎ existenţa unor serioase carenţe
educative.

Existǎ însǎ şi copii şi tineri care s-au bucurat de condiţii educaţionale bune; ei aparţin categoriei greu
educabile pentru care timpul, mediu obişnuit afectat educaţiei şi instrucţiei nu a fost suficient şi, în consecinţǎ,
mijloacele educative nu au fost adecvat adaptate.

Provenind toţi din relaţii familiale abuzive, în care suferinţa fizicǎ şi morală constituie o regulǎ, copiii
abandonaţi dezvoltǎ comportamente provocatoare, perturbate şi perturbante pentru ceilalţi. Ei sunt agresivi
punând în funcţie tiparele comportamentale de rezolvare a conflictelor deprinse în familie.

Factori care contribuie la abandonul copilului:

- starea de sǎrǎcie a familiilor;

- plecarea părinţilor în străinătate;

- dezorganizarea familialǎ (familii monoparentale, părinţi alcoolici sau aflaţi în închisoare);

- nivelul scǎzut de educaţie al pǎrinţilor şi tutorilor, fapt care contribuie la mentalitǎţi şi modele culturale
care favorizeazǎ munca copilului;

- patologia psihicǎ a pǎrinţilor;

- lipsa formelor alternative de învǎţământ pentru copiii care au abandonat şcoala;

26
 - mediul urban în care copiii şi uneori familiile acestora trǎiesc, mediu caracterizat printr-un grad mai
redus de control sau suport social faţa de mediul lor rural de provenienţǎ;

- lacunele de ordin legislativ, aplicarea defectuoasǎ a legislaţiei în vigoare, obstacole în eliminarea

fenomenului.

Climatul educaţional familial cuprinde un ansamblu de stǎri psihice, modul de relaţionare între membrii ei,
atitudini ce caracterizeazǎ grupul familial într-o perioadǎ mai mare de timp. Unele metode educaţionale pot avea
consecinţe negative asupra procesului de formare a personalitǎţii copilului, în corelaţie şi cu climatul familial. O
aceeaşi influenţǎ educativǎ exercitatǎ într-un climat bun va avea cu totul alte efecte decât atunci când este
exercitatǎ într-un climat educaţional rǎu sau negativ, bazat pe relaţii conflictuale, pe ignorarea totală a
particularitǎţilor individuale ale copilului.

Un climat familial negativ poate fi caracterizat prin:

- lipsa de autoritate;

- lipsa de acord între pǎrinţi asupra problemelor de autoritate;

- lipsa de calm şi stabilitate în comportamentul pǎrinţilor;

- intoleranţa pǎrinţilor faţǎ de anumite comportamente ale copilului care tulburǎ atmosfera familialǎ,
intoleranţa faţǎ de zgomot şi dezordine, faţǎ de nesupunere şi lipsa de respect;

- pedepse corporale şi privaţiuni;

- intervenţii verbale sub forma ridicǎrii vocii şi ameninţǎrilor; Lipsa de autoritate a pǎrinţilor:

Părinţii care nu se înţeleg, se ceartǎ mereu pe tema atitudinii ce trebuie adoptatǎ faţǎ de diverse fapte ale
copilului sau faţǎ de capriciile lui, constituie un mediu neadecvat pentru dezvoltarea lui. Pe de altǎ parte copiii
crescuţi într-un mediu prea protectiv, fǎrǎ nici o constrângere, avându-i mereu la dispoziţie pe ambii pǎrinţi
pentru a le satisface şi cea mai mică dorinţǎ, vor deveni capricioşi, încǎpǎţânaţi, iar mai târziu nu vor putea
suporta frustrǎrile inerente impuse de disciplină şi muncă. Scǎpaţi de sub controlul şi supravegherea pǎrinţilor, ei
vor putea ajunge uşor sub influenţa grupurilor de delincvenţi. Atitudinea rea, indiferentǎ a pǎrintelui:

O asemenea atitudine creeazǎ copiilor sentimentul cǎ sunt „respinşi” de pǎrinţii lor, ei pot avea tulburǎri de
comportament ca ostilitate, agresivitate, vagabondaj, furt. La şcoalǎ copilul „respins” este certǎreţ, brutal, nu
suportǎ să fie pus în situaţii de inferioritate la joc, este închis, murdar, neîngrijit, respins de colegi. Nefiind
acceptat nici acasǎ, nici la şcoalǎ, copilul cautǎ un alt grup în care sǎ fie primit şi sǎ se simtă bine, grup care de
multe ori este compus din copii ai strǎzii.

Atitudinea dominatoare, tiranicǎ a pǎrinţilor:

Atitudinea dominatoare manifestatǎ în cadrul familiei poate fi adoptatǎ de unul dintre pǎrinţi (cel mai
frecvent de cǎtre tatǎ) sau de cǎtre ambii. Severitatea excesivǎ, cu multe rigiditǎţi, interdicţii însoţite de multe ori
de brutalitate îşi lasǎ puternic amprenta asupra copilului. Copilul se supune mai greu unui pǎrinte tiran care îl
ameninţǎ mereu cu bǎtaia. El va manifesta o agresivitate ascunsǎ, care se va exprima în atitudinea lui faţǎ de
ceilalţi. Copilul unor pǎrinţi dominatori va fi adesea nervos, iritabil, cu explozii agresive, necontrolate. Astfel de
copii vor nimeri uşor într-un grup antisocial, ai cǎror membri vor deveni pentru ei modele.

Atmosfera conflictualǎ în familie:

27
 Existǎ unele familii care, deşi sunt organizate, se caracterizeazǎ prin accentuate stǎri conflictuale care pot fi
de intensitate diferitǎ şi se pot întinde pe perioade variabile de timp. În astfel de familii copiii trǎiesc deosebit de
intens orice eveniment intervenit între pǎrinţii lor, cu efect special asupra personalitǎţii copilului, prin
devalorizarea modelului parental şi, totodatǎ, pierderea posibilitǎţii de identificare cu acest model.

Dezorganizarea familialǎ:

Studiile au arǎtat cǎ, în mare mǎsurǎ, atmosfera din familiile dezorganizate, lipsa autoritǎţii pǎrinteşti, a
controlului, ca urmare a divorţului, i-au determinat pe copii sǎ pǎrǎseascǎ familia şi sǎ ajungǎ în stradǎ. Divorţul
pǎrinţilor este o consecinţǎ a unui climat familial perturbat, cu certuri, conflicte violenţe, alcoolism. Copilul,
martor la toate acestea, poate dezvolta tulburǎri afective şi tulburǎri comportamentale ce conduc la neadaptarea
socialǎ.

II. 8. ROLUL FAMILIEI ÎN INTEGRAREA COPILULUI

ÎN SOCIETATE

Contactul dintre unitate şi cultură pe de o parte, şi copil, pe de altă parte, are loc mai întâi prin persoana
părinţilor şi propriul lor cămin. Din acest punct de vedere se poate spune că însuşirile mediului familial
acţionează ca un alimentator şi ca un organizator al personalităţilor fizice ale copilului.

Posibilitatea de a observa acasă la el persoane care citesc, care ascultă discuri, care cântă la pian, care
practică grădinăritul, care fac gospodărie sau gimnastică, nu este de loc un lucru indiferent pentru copil. Toate
acestea se înfăţişează ca stimuli, ca activităţi la care el este mai mult sau mai puţin asociat, ca domenii ce se
deschid în faţa trebuinţei sale de explorare. Nu este deloc indiferent, dacă tatăl se mulţumeşte să citească ziarul
sau se dedică în faţa copilului, ori, şi mai bine, împreună cu el unei activităţi care îl pasionează, fie că e vorba de
tâmplărie, de creşterea porumbeilor, de pescuitul cu undiţa sau de arheologie; de asemenea nu este indiferent,
dacă mama se arată preocupată numai de gospodărie ori dacă ea citeşte copilului sau îl învaţă să cânte la
instrumente.

Există, fireşte, familii care nu îi iniţiază pe copii decât în unele preocupări obişnuite sau se rezumă să-i
înveţe bunele maniere, iar copilul va fi, poate, cum se spune bine crescut, dar în acelaşi timp există familii, care,
la niveluri diferite, îl pun în contact cu tot felul de surse de satisfacţie; cu tot felul de surse de valori şi tot felul de
mijloace de umanizare, ceea ce este ideal.

Loc de individualizare (şcoală) a sentimentului, a relaţiilor individuale, fiecare din aceşti termeni implică de
la sine prezenţa unui cadru de referinţă, a unui sistem de valori pe care familia îl prezintă copilului şi care este
inevitabil expresia unei culturi. Familia introduce copilul în lumea materială şi în aceeaşi măsură în cea a
obiectelor şi a manipulării lor, deopotrivă în lumea activităţilor umane curente, îl învaţă să trăiască, să stabilească
schimburi cu mediul ambiant. Fără acest ansamblu considerabil de achiziţii şi experienţe – care cuprinde, totuşi
elemente limitative şi perturbatoare, este puţin probabil că educaţia şcolară ar fi operantă. Familia îi propune
copilului modele umane pe care acesta le va imita şi de care se va diferenţia, devenind astfel, treptat, nu numai
uman, dar şi personalitate autonomă caracteristică.

Chiar dacă adulţii sunt modele fundamentale, care înfăţişează constant copilului însuşi scopul creşterii sale,
lumea nu se reduce la adulţi. Copilul trebuie să-şi facă iniţierea şi în alte raporturi sociale decât cele pe care le
stabileşte cu modelele sale, şi în alte schimburi decât cele pe care le practică cu fiinţe a căror superioritate o
resimte în mod inevitabil; el trebuie să cunoască raporturile de la egal la egal. Din acest punct de vedere, aportul
fraţilor şi al surorilor la şcolarizarea copilului nu este probabil, mai puţin important decât acela al părinţilor.
28
 Faptul că un copil mai are fraţi şi surori, îl face să intre în relaţii umane mult mai bogate şi mai diverse, în
comparaţie cu copilul unic în familie, şi anume să cunoască experienţa rivalităţii, a competiţiei, raporturile de
colaborare, de solidaritate, de ajutor reciproc.

Familia trebuie să-l orienteze pe copil spre exterior, spre societate şi este bine ca, educatul să aibă şi mica sa
viaţă socială extrafamilială, camarazi obişnuiţi, să intre în contact şi în competiţie cu cei de vârsta lui şi tovarăşi a
căror existenţă nu o împărtăşeşte în întregime. Un motiv pentru care copiii de vârstă apropiată sunt importanţi,
rezidă în faptul că ei furnizează unui copil sentimentul de a aparţine unui grup, sunt ca un barometru fidel a
acelor aspecte de mod de viaţă şi care definesc noţiunea de a fi sau a nu fi în grup.

Părinţii trebuie să ştie, şi majoritatea ştiu acest lucru, că nu sunt în măsură să satisfacă toate trebuinţele de
iniţiere ale copiilor lor; ei ştiu că au limite şi că nu pot să reprezinte pentru copiii lor întregul gen uman sau toată
cultura umană; pe lângă aceasta îşi dau seama că un copil se poate dezvolta şi pe alte căi decât cele pe care le
oferă ei. De aceea, îi ajută pe copii să ia contact cu vizitatorii lor, cu prietenii, cu persoane din familia extinsă
(bunici, mătuşi, unchi, veri), care pot aduce ceea ce părinţii nu sunt în stare să ofere, astfel, tânărului i se oferă
posibilitatea de a extinde aria de fiinţe umane pe care le cunoaşte şi îi dă ocazia să-şi îmbogăţească registrul de
modele posibile de care dispune. Dar, de asemenea, este esenţial să se vegheze ca aceste posibile modele să aibă
valoare efectivă şi să se ţină seama că ele pot fi valoroase chiar dacă diferă de modelele oferite de către părinţi.

Pentru a promova implicarea în comunitate, părinţii trebuie să se asigure de faptul că fiul (fiica) lor sunt
implicaţi afectiv în toate fazele vieţii comunitare şi pentru aceasta este necesar ca familia să participe împreună la
evenimente culturale (filme, concerte, conferinţe) şi sociale. Sunt prea multe situaţii în care un copil având
caracteristici familiare pentru publicul general (de exemplu, copilul în cărucior de invalid, care nu poate vorbi,
vedea, auzi, nu participă la viaţa familiei în afara căminului). Atunci s-ar pune întrebarea dacă părinţii nu-şi
includ copiii la evenimente în afara căminului părintesc cum îi vor accepta membrii comunităţii pe aceşti copii ca
fiind egali?

De asemenea, un mod de integrare a unui copil într-un grup este de a găsi pe cineva care să-l introducă în
grup. Membrul mai vechi al grupului poate prin aceasta să uşureze drumul pentru noul membru. Este întotdeauna
mai bine să ai pe cineva să te introducă în grup, în loc să încerci singur să devii membru venind din afară. Când
ajutăm un copil să devină membru integrat al unui grup, trebuie automat să ne gândim la problemele pe care şi le
pune acest copil şi să găsim un mod de rezolvare al acestora cât mai apropiat de nevoile copilului.

În cursul dezvoltării şi devenirii sale ca fiinţă umană, copilul intră în contact cu alte forme de organizare
comunitară în afara familiei sale. Dacă familia este rampă de lansare pentru evoluţia ulterioară, atunci instituţiile
şi organizaţiile cu care intră în contact îi definesc cadrul social, limitele devenirii şi jalonează existenţa
propunându-i nişte norme general valabile. În comunitate există instituţii şi organizaţii guvernamentale care-i
oferă individului servicii de diferite tipuri: sanitare (spital, policlinică), educaţionale (grădiniţe, şcoli, licee,
universităţi), protecţie socială, transport etc. De asemenea, mai există organizaţii comunitare (de exemplu –
biserica) şi organizaţii nonguvernamentale şi nonformale care se constituie în grupuri de referinţă pentru membrii
comunităţii oferind modele comunitare, securitatea Eu-lui, sursa de valori, valorizarea personalităţii.

Comunitatea îi oferă copilului un set de valori după care se va ghida acesta în cursul formării propriei sale
personalităţí şi îl va ajuta să se integreze în societate. De aceea, copilul trebuie încurajat să înveţe diferenţa dintre
bine şi rău, aceasta creându-i cu timpul autocontrolul, să spună adevărul şi să deteste minciuna. El trebuie să-şi
ţină întotdeauna promisiunile, să se poarte cu consideraţie faţă de ceilalţi, să-i ajute pe cei mai puţin norocoşi şi
mai slabi decât el însuşi şi să-şi asume responsabilitatea personală pentru faptele sale. Aceasta înseamnă de fapt
că trebuie lucrat cu copilul astfel încât să-l ajuţi pe acesta să-şi dezvolte propriul sistem de valori şi simţul

29
valorilor. El trebuie să înveţe despre standarde, despre ceea ce este şi ceea ce nu este acceptabil şi să gândească şi
la felul cum sunt ceilalţi, nu numai la felul cum sunt ei înşişi.

Aspectele şi etapele creării şi definirii sistemului de valori la copii pornesc de la protecţia oferită copilului cu
scopul de a-l ajuta să evite să-şi facă singur rău, ajungând până la apariţia autonomiei şi responsabilităţii proprii,
la capătul unei evoluţii ce are ca trepte: deprinderea, exemplul, buna înţelegere reciprocă, explicarea şi dojana,
corespondenţa dintre gândire şi acţiune, răspunderea comună, afecţiunea şi stima mutuală, coeziunea familială.

Deşi toate mijloacele educative succesive şi simultane aplicate în cursul creşterii converg sau trebuie să tindă
spre acelaşi ţel: acela al întâlnirii copilului cu el însuşi, al meditaţiei asupra propriei persoane, aşadar, la
posibilitatea pentru copil de a contribui la propria educare, la formarea prin sine însuşi.

Discuţiile în grup, cele de familie, urmǎrirea programelor educative la televiziune sunt cǎi pentru a dezvolta
convingerile unui copil care trebuie sǎ înţeleagǎ cǎ alţi oameni pot avea valori diferite faţǎ de ale lui (de
exemplu, valori religioase) şi cu toate acestea trebuie sǎ le respecte şi sǎ încerce sǎ le înţeleagǎ.

Copilul trebuie sǎ-şi dezvolte simţul moral care sǎ-l împiedice mai apoi sǎ-şi înşele semenii, sǎ facǎ
discriminare rasialǎ sau între sexe, sau sǎ fie intolerant. De asemenea, existǎ un set de noţiuni pe care el trebuie
sǎ şi le defineascǎ în cursul dezvoltǎrii sale şi sǎ-şi dea seama ce este rǎu în lucruri cum ar fi: consumul de alcool,
fumatul, consumul de droguri, precum şi sǎ-şi defineascǎ propria cale în ceea ce priveşte sexualitatea, fidelitatea
în cuplu, avortul şi divorţul.

Un rol major în interiorizarea valorilor la copil îl are modelul familial.

Astfel, copilul chiar dacǎ va afla cǎ nu e bine sǎ facǎ un anumit lucru, dacǎ-l va vedea fǎcut de pǎrinţii sǎi, îl
va face şi el la rândul sǎu, cu toate cǎ va şti cǎ lucrul respectiv nu este acceptat de societate.

Pentru toţi copiii, a avea o comunitate şi o familie în care sǎ fie implicaţi, sunt componentele devenirii ca şi
cetǎţeni activi. Ceea ce este important, este sǎ fie implicaţi în activitǎţi obişnuite cu oameni obişnuiţi, folosind
toate şansele pentru a deveni o parte a comunitǎţii. Aceasta însemnǎ sǎ ai contacte cu alţii, înseamnǎ sǎ încerci
noi activitǎţi, noi lucruri, dar sǎ continui sǎ te bucuri şi de activitǎţile şi lucrurile vechi. Comunitatea nu este
numai un loc pentru întâlnirea altor oameni, ci este şi un prilej de a învǎţa lucruri noi.

Pentru o mulţime de motive, noi avem nevoie de comunitǎţi care includ toţi oamenii. Într-adevǎr, o
comunitate care nu acceptǎ şi nu cautǎ activ diversitatea şi deosebirile dintre membri sǎi, nu este o comunitate în
cel mai înalt sens al cuvântului. Nu toate comunitǎţile sunt perfecte, dar în primul rând sunt reflectǎri ale
existenţei umane. Includerea în comunitate nu este numai un lucru frumos la care se lucreazǎ, este inima muncii
noastre ca fiinţe umane.

Iubirea reprezintǎ o condiţie a integrării. Dar, iubirea, nu este întotdeauna blândǎ şi tandrǎ. Uneori ea este
asprǎ şi durǎ, fǎrǎ a înceta sǎ fie iubire. Ca pǎrinte îţi iubeşti copilul, dar aceastǎ calitate, de pǎrinte, îţi cere sǎ fii
aspru, neîngǎduitor cu toţi cei care încalcǎ morala familiei. Într-un mariaj nu sunt acceptate agresivitatea fizicǎ,
infidelitatea, actele de abuz sexual, alcoolismul ori dependenţa de droguri când este vorba de parteneri, dar
aceştia, pǎrinţi adevǎraţi, vor fi la fel de neîngǎduitori faţǎ de copiii lor. Numai aşa, actele, operaţiile şi acţiunile
lor sunt ori pot fi motivate de iubire. Doar cine nu iubeşte, acela acceptǎ compromisurile repetate ca mod de
convieţuire, ca principiu în educaţia copiilor. Dragostea trebuie sǎ înfrunte. Aceasta este iubirea asprǎ, de facto,
iubirea adevǎratǎ. .

30
 II. 9. INTERAŢIUNEA PĂRINTE – COPIL ŞI FUNCŢIA

EDUCATIVĂ

Stabilitatea, precum şi acţiunile familiei depind, în mare mǎsurǎ, de relaţiile de comunicare şi interacţiunea
membrilor sǎi. Interacţiunea umanǎ reprezintǎ un proces de dependenţǎ reciprocǎ şi fundamental între indivizi,
prin care, actele unui membru se resfrâng asupra comportamentului celuilalt.

Deoarece, partenerii se influenţeazǎ reciproc, fiecare încearcǎ sǎ se adapteze şi sǎ perceapǎ efectele, pe care
le exercitǎ asupra celuilalt. Astfel, în cadrul interacţiunii familiale, importantă este confruntarea perceptiv-
cognitivǎ, pe baza cǎreia ei evolueazǎ şi se evalueazǎ reciproc printr-o succesiune de feed-back-uri corectoare cu
sens interadaptativ.

Interacţiunea pǎrinţi-copii este un factor indispensabil pentru o dezvoltare normală a copilului, familia este
un sistem de comunicare şi mediu de dezvoltare al copilului în primii ani de viaţǎ.

Aceastǎ interacţiune pǎrinţi-copii trebuie analizatǎ numai în cadrul relaţiilor intrafamiliale, care asigurǎ
funcţionalitatea şi stabilitatea familiei. Cu toate cǎ, relaţia dintre mamǎ şi copil este cea mai importantă, trebuie
sǎ se ţinǎ seama şi de celelate relaţii ale copilului, şi anume de relaţia cu bunicii. Odatǎ cu apariţia unui copil, se
realizeazǎ şi o modificare adaptativǎ a familiei. Aceastǎ restructurare a activitǎţii poate duce la dezechilibrare,
mama are tendinţa sǎ-şi neglijeze relaţia cu soţul, sau sǎ facǎ apel la alţi membri ai familiei.

S-a consolidat ideea cǎ, a avea copii înseamnǎ a avea şi greutǎţi, însǎ, în mod normal, apariţia unui copil ar
trebui sǎ reprezinte numai o nouǎ organizare a activitǎţii familiei. Copilul poate avea un rol benefic în
diminuarea tensiunilor dintre soţi, iar lipsa copiilor poate favoriza instabilitatea cuplului. Stilul interacţiunii tată-
copil este diferit de stilul interacţiunii mamă-copil, mama ocupânduse mai mult de îngrijire, hranǎ, spǎlare, în
timp ce taţii sunt mai implicaţi în jocul acestora. Relaţia mama-copil poate evolua în douǎ direcţii: mama poate
afişa fie un comportament hiperprotectiv, fie un comportament rejectiv, de abandon psihic.

Un comportament hiperprotectiv poate duce la o limitare a iniţiativei, copilul aşteptând totul de la ceilalţi. El
va deveni hiperdependent de mamă, va avea o autoimagine nefavorabilǎ despre sine şi, ori de câte ori va fi
despǎrţit de familie, va prezenta anxietate de separare (anxietatea reprezintǎ o stare afectivǎ vagǎ de teamǎ
nemotivatǎ, de nelinişte, tensiune).

Acest copil se va situa mereu în central atenţiei, mai mult, el consideră cǎ, este dreptul lui sǎ-i subjuge pe
ceilalţi ori sǎ fie rǎsfǎţat în permanenţǎ. Aceastǎ atitudine de hiperprotecţie a mamei apare, de cele mai multe ori,
din cauza lipsei vieţii conjugale dintre cei doi soţi, relaţia copilului cu mama înlocuind comunicarea cu soţul. În
contrast cu un comportament hiperprotector, se situeazǎ rejecţia copilului de cǎtre pǎrinţii sǎi. Aceştia nu reuşesc
sǎ controleze activitǎţile copilului, îi neglijeazǎ trebuinţele. În urma unor cercetǎri cu privire la familiile cu copii
au fost desprinse urmǎtoarele concluzii:

- copiii stabilizeazǎ şi consolideazǎ cǎminul, îi salveazǎ unitatea şi îi asigurǎ trǎinicia, îi garanteazǎ

cooperarea şi competiţia fireascǎ a partenerilor şi atenuează conflictele dintre ei;

- existenţa şi personalitatea cuplului dobândeşte verticalitate doar prin copii;

- copiii pot asigura o atmosferǎ pozitivǎ, un microclimat afectiv şi educogen necesar unei familii.

Partenerii trebuie sǎ ţinǎ cont de modalitatea de realizare a veniturilor, de mǎrimea acestora, precum şi de
cheltuielile fǎcute în raport cu anumite trebuinţe, de felul, în care se ierarhizeazǎ aceste trebuinţe. De asemenea,
este important şi randamentul la locul de muncǎ, acesta fiind foarte mult influenţat de atmosfera familială şi de

31
sistemul de relaţionare al partenerilor. Astfel, un climat pozitiv bazat pe relaţii armonioase influenţează pozitiv
randamentul şi gradul de integrare socio-profesionalǎ, iar un climat negativ bazat pe stǎri conflictuale conduce la
instalarea unor stǎri de inadaptare.

Funcţia educaţionalǎ se referǎ la influenţele educaţionale exercitate de cǎtre pǎrinţi asupra copiilor, fie prin
modele de conduită, fie prin acţiuni mai mult sau mai puţin organizate şi dirijate. Aceastǎ funcţie are urmǎtoarele
subfuncţii:

- instrucţional-formativǎ vizeazǎ fazele de început ale ontogenezei, când comunicarea cu copilul este
importantă pentru formarea de priceperi, deprinderi şi aptitudini;

- psihomoralǎ, care se referǎ la modelele oferite de pǎrinţi, copiilor pentru formarea unor trǎsǎturi şi
atitudini morale;

- social-integrativǎ pentru formarea unor atitudini şi sentimente estetice, a unui spirit critic, precum şi a
unor sentimente religioase;

- cultural-formativǎ;

- psihoafectivǎ, care vizeazǎ climatul pozitiv al familiei, comunicarea şi susţinerea afectivǎ, de acest
climat depinzând trebuinţele de siguranţǎ şi aparteneţǎ.

Îndeplinirea adecvatǎ a acestor funcţii este influenţatǎ de motive obiective (acestea ţin de societate-locuinţǎ,
loc de muncǎ, legalitate, formarea familiei) şi de motive subiective, dependente de personalitatea celor doi
parteneri (caracter, aptitudini, temperament).

Dupǎ cum am subliniat, educaţia este cel de-al treilea factor al dezvoltǎrii personalitǎţii. Ea reprezintǎ unul
din factorii care, în contextul triplei determinǎri, îşi aduce contribuţia specifică importantă la formarea şi
dezvoltarea personalitǎţii, în interacţiune cu ceilalţi factori – ereditate şi mediu. Datoritǎ funcţiei şi subfuncţiilor
sale, caracteristicilor ei, din suita cǎrora menţionǎm: caracterul organizat, conştient, intenţional, cu un conţinut
selectat şi îndrumat de specialişti anume formaţi pentru instrucţie şi educaţie, nu întotdeauna când este vorba
despre familie, educaţiei îi revine un rol primordial de îndrumǎtor în interacţiunea factorilor dezvoltǎrii şi
formǎrii personalitǎţii.

II. 10. FAMILIA ŞI INADAPTAREA, EŞECUL, INSUCCESUL ŞI

ABANDONUL ŞCOLAR

Educaţia în familie – desemnează ansamblul influenţelor exercitate în cadrul familiei asupra copiilor în
vederea pregătirii şi formării lor pentru viaţă, familia fiind inclusă în categoria celor mai importanţi factori
educativi, influenţa acesteia asupra evoluţiei educative a copilului având un rol major încă de la naşterea
acestuia.

Funcţia educativă este „indicatorul cel mai elocvent”al echilibrului întro familie, aceasta din urmă fiind cea
care realizează educaţia primară a copiilor, părinţii îndeplinind funcţia de profesori şi fondatori ai personalităţii
acestora.

Conceptul de „strategie educativă a familiei” face referire la „un pluralism al metodelor familiale, pe de o
parte, şi al metodelor educative, pe de altă parte” . Cu alte cuvinte, strategia educativă desemnează ansamblul
metodelor, tehnicilor educative utilizate de părinţi, în scopul educării copiilor lor.

32
 „Pentru a educa un copil, trebuie mai întâi şi fără încetare să te educi pe tine,” pregătirea permanentă a
părinţilor în exercitarea funcţiei educative asupra copiilor având o importanţă deosebită.

Pentru exercitarea funcţiei educative o familie trebuie să îndeplinească patru condiţii:

- să conştientizeze necesitatea acţiunii educative;

- să-şi dorească să îndeplinească această sarcină;

- să aibă o imagine exactă a ceea ce doreşte să ducă la îndeplinire; - să aibă timpul şi mijloacele
corespunzătoare atingerii obiectivelor propuse.

În societatea contemporană, au intervenit o serie de modificări, astfel că responsabilităţi ce ţineau de părinţi

în exercitarea acestei funcţii au fost preluate de stat. Putem afirma că s-a produs o restructurare a funcţiei
educative, dar acest lucru nu trebuie interpretat ca o diminuare a importanţei funcţiei educative a familiei.
Importanţa acesteia creşte permanent şi cere să fie cât mai organizată şi integrată raţional în cea educativă a
întregii societăţi. Exercitarea funcţiei educative se realizează diferit de la o familie la alta.

Variabilele care se iau în calcul sunt: - nivelul de pregătire al părinţilor;

- gradul de integrare a familiei în societate;

- timpul disponibil al părinţilor în educarea copiilor;

- modul în care au fost educaţi părinţii în exercitarea funcţiei educative.

Societatea contemporană a adus cu sine numeroase modificări ale funcţiei educative, dar aceasta nu
înseamnă că familia şi-a diminuat rolul şi importanţa în exercitarea acestei funcţii.

Nu trebuie uitat niciodată faptul că nimeni nu va putea suplini rolul educativ al familiei.

Dacă în familia tradiţională copilul era în centrul atenţiei familiale, aceasta din urmă fiind preocupată de
asigurarea unor condiţii optime creşterii şi educării lui, astăzi se pune accent pe importanţa interrelaţionărilor
dintre membrii familiei, aceştia regăsindu-se în ipostaza de parteneri pentru reuşita socială.

Rolul parental este definit ca fiind „un ansamblu de comportamente (de îngrijire, supraveghere, educaţie) pe
care părinţii le desfăşoară în raport cu copiii lor” , potrivit Codului familiei: „părinţii fiind datori să se îngrijească
de persoana copilului”. Ei sunt obligaţi să crească copilul, îngrijind de sănătatea şi dezvoltarea lui fizică, de
educaţia, învăţătura şi pregătirea profesională a acestuia.

Părinţii sunt „principalii arhitecţi ai copilului” , în exercitarea rolurilor parentale fiind implicaţi în egală
măsură ambii parteneri, fiecăruia revenindu-i o serie de atribuţii specifice.

Mama îndeplineşte un rol considerabil în însuşirea deprinderilor intelectuale de către copil. În acest sens,
sunt luate în considerare următoarele variabile: „QI-ul mamei, atitudinile sale educative, trăsăturile sale de
personalitate” . Studiile asupra coeficientului de inteligenţă al mamei şi copilului pun accent pe rolul inteligenţei
în dezvoltarea copilului, iar „limbajul constituie o punte de continuitate între mamă şi copil” , acesta din urmă
însuşindu-şi limbajul folosit de mamă.

Mama este prima persoană cu care copilul interacţionează, şi nu este deloc de neglijat dacă această relaţie
este „crispată sau relaxată”. Dacă ulterior, copilul va fi incapabil să relaţioneze cu alte persoane, răspunzătoare de
acest lucru ar putea fi mama, care nu a oferit suficientă atenţie şi afecţiune copilului.

33
 Decesul mamei este foarte greu de suportat de copil. Moartea mamei generează apariţia sentimentului de
insecuritate la copil şi „favorizează” apariţia deficienţelor fizice, afective şi intelectuale.

Copilul are nevoie de afecţiune, ataşament, absenţa acestui comportament conducând la dezvoltarea unor
conduite antisociale la copil. O relaţie continuă între mamă şi copil, permite o supraveghere şi observare
permanente a dezvoltării fizice, psihice, intelectuale a copilului. Se recomandă ca procesul de creştere şi educare
a copilului să se realizeze în „sânul” familiei, rezultatele acestui proces fiind mult mai eficiente în acest caz decât
dacă atribuţiile educative ar fi preluate de instituţii specializate în acest sens.

În exercitarea rolurilor parentale o contribuţie semnificativă este adusă şi de tată. „Tatăl are rolul de a
echilibra relaţiile din familie, fiind reprezentantul autorităţii” . Figura tatălui se fixează mai târziu în conştiinţa
copilului, acesta întărind sentimentul de securitate şi protecţie atât la mamă cât şi la copil.

Carenţa paternă are adeseori la origini premisa că educaţia copilului intră în atribuţiile mamei. Sub acest
pretext, taţii îşi permit să se sustragă uneori de la aceste responsabilităţi, pentru a se dedica „treburilor serioase”,
când în realitate, participarea lor la procesul educativ este esenţial de la cea mai fragedă vârstă a copilului.

Aceasta intervine şi în condiţiile divorţului sau decesului patern, situaţia fiind profund resimţită de copil. În
aceste condiţii mama încearcă să suplinească şi rolul tatălui, adoptând de cele mai multe ori atitudini
supraprotectoare faţă de copil, atitudine care se înscrie în categoria erorilor educaţionale. Părinţii îşi îndeplinesc
în mod eficient atribuţiile şi rolurile în familie atunci când asigură copiilor condiţiile necesare unei dezvoltări
armonioase, atunci când reuşesc să-i cunoască în toate etapele dezvoltării lor, când colaborează frecvent cu
şcoala şişi responsabilizează copiii pe măsura puterii lor.

În studiul inadaptării, al insuccesului şi eşecului şcolar se face uneori referire şi la abandonul şcolar, fără însă
o tratare diferenţiată a acestuia. Toate aceste concepte sunt înrudite, strâns legate între ele, dar nu este vizibilă o
tratare complexă a acestora, ca şi cum am avea un singur fenomen cu mai multe denumiri. Apar multe distorsiuni
în definirea şi tratarea acestor concepte, vizibile mai des în rândul practicienilor.

Nu sunt izolate cazurile în care elevul rămas repetent sau care prezintă un eşec şcolar cronicizat să fie
considerat inadaptat şi invers. Inadaptarea şcolară se referă la „dificultăţile de a îndeplini sarcinile şcolare, cât şi
la eşecul de integrare în mediul şcolar din care copilul face parte”. Este asociată cu dezechilibrul apărut între elev
şi mediul şcolar, între acesta şi sarcinile de învăţare.

Insuccesul şcolar este descris ca fiind „un moment şi un rezultat temporar în curgerea neîntreruptă a timpului
şi a acţiunii de învăţare, putând lua în diferite stadii ale acestui proces evolutiv fie înfăţişarea rămânerii în urmă
la învăţătură, …fie înfăţişarea eşecului şcolar (abandonul şcolar sau repetenţie), fie pe cel al dificultăţilor şcolare
cu care este confruntat.” .

Eşecul şcolar este o formă pe care o îmbracă, la un moment dat, insuccesul şcolar, mai precis, forma
cronicizată a acesteia. O parte din literatura de specialitate tratează insuccesul şi eşecul şcolar ca fiind fenomene
similare, termenii ca sinonimi, în timp ce unii autori diferenţiază cele două concepte, trasând o graniţă extrem de
permeabilă între ele. Tocmai această permeabilitate îngreunează realizarea diferenţierii şi tratarea insuccesului şi
a eşecului ca un singur fenomen complex.

Dacă avem în vedere cauzele abandonului şcolar, constatăm că acesta depăşeşte sfera eşecului şcolar, fiind o
consecinţă a mediului familial sau social. Nu este important doar fenomenul în sine, ci mai ales urmările sale
grave. În lipsa unei calificări, a unei diplome, dar şi a unei formări morale, sociale, cei mai mulţi devin candidaţi
la şomaj, şi la delincvenţă, ajungând să se înscrie, de timpuriu, în acţiuni negative care ajung să le perturbe viaţa
personală, familială şi a comunităţii în care trăiesc.

34
 Pledând pentru o educaţie integrată, incluzând în rândul elevilor cu cerinţe educaţionale speciale şi pe cei
care prezintă un risc ridicat de a părăsi şcoala, se face distincţia dintre „copiii uitaţi” şi „ copiii pierduţi” . „Copiii
uitaţi” sunt cei care nu au fost niciodată cuprinşi în evidenţa unei şcoli: copii din zonele rurale izolate, greu
accesibile, copiii din mediile socio-culturale sever deteriorate, „de generaţii în şir care preiau condiţia părinţilor,
la rândul lor needucaţi”, copiii rromi, cei mai mulţi neînregistraţi de la naştere, deci inexistenţi pentru societate.
„Copiii pierduţi” sunt cei care au intrat iniţial în sistemul oficial al educaţiei, dar care s-au pierdut pe drum, pe
itinerariul educativ, „copiii străzii” din marile oraşe, cu tulburări comportamentale, precum şi copiii care, deşi
prezintă anumite deficienţe au fost consideraţi ca educabili în şcolile de masă.

Societăţile democratice dispun de mijloacele necesare eliminării discriminărilor dintre grupurile minoritare
şi cele majoritare, întrucât drepturile şi libertăţile pe care le promovează privesc oamenii ca indivizi, cetăţeni şi
nu ca membri ai unor grupuri politice, rasiale, etnice, religioase, culturale ori de altă natură. Cunoaşterea
ştiinţifică a acestor grupuri constituie o temă predilectă de cercetare pentru sociologie, în timp ce studiul
minorităţilor rasiale şi naţionale reprezintă o preocupare constantă a juriştilor şi politologilor .

Abandonul şcolar apare ca o consecinţă a eşecului social, familial sau şcolar, în urma unei decizii
individuale, prin constrângere exterioară sau datorită procesului de respingere reciprocă dintre elev şi şcoală,
având consecinţe din cele mai grave, mergând de la incapacitatea adaptării în societate până la angajarea în
acţiuni negative îndreptate împotriva propriei persoane, a familiei şi a societăţii.

Familia este instituţia care pe tot parcursul evoluţiei copilului se ocupă în mod constant de creşterea şi
formarea lui, aportul său fiind extrem de important. Părinţii sunt primii educatori ai copilului şi cei care au
autoritatea cea mai mare asupra lui. Orice disfuncţie apărută la acest nivel îşi pune amprenta asupra personalităţii
copilului, efectele fiind variate şi dintre cele mai grave.

Există climate familiale predominant calme sau agitate, de armonie sau neînţelegere, climate de solidaritate
sau ostilitate, după cum există şi stări tensionate ce pot fi datorate şi copiilor, dar care depind esenţial de
„tonalitatea de fond imprimată de părinţi, de capacitatea lor de a înţelege şi îndruma copiii, de existenţa sau
absenţa acelor elemente de bază care condiţionează formula înţelegerii în familie” . Andre Berge arată la rândul
său că : ...„ceea ce primează şi ceea ce imprimă mediului familial pecetea sa specifică este calitatea legăturii
dintre părinţi. Mulţi autori au notat efectele supărătoare ale disocierii şi ale tuturor formelor de discordie
conjugală asupra dezvoltării copilului” .

Familia despărţită legal, în care lipseşte unul dintre părinţi în urma divorţului, este resimţită ca o sursă
continuă de tensiune, dezechilibru, copilul fiind, în astfel de situaţii, martorul unor conflicte pe care le trăieşte
intens şi care îi provoacă suferinţă.

În asemenea situaţii copilul este nevoit să aleagă între cei doi părinţi ajungând să încline spre unul dintre ei,
exprimându-şi ura faţă de celălalt, ori „trece, în relaţiile lui, de la unul la celălalt, devenind inconstant în
sentimente” . Aceşti copii ajung să prezinte unele tulburări emoţionale, sociale şi morale care se vor reflecta şi în
pregătirea lor, iar pe fondul acestor probleme renunţarea la şcoală nu mai pare un fapt inedit.

Lipsa unuia dintre părinţi atrage după sine o serie de dificultăţi. Astfel, în virtutea unei anumite tradiţii în
care tatăl întruchipează autoritatea, disciplina şi ordinea, în familiile în care acestea lipsesc, chiar dacă mama
preia în cea mai mare parte atribuţiile soţului, ea nu le poate satisface în mod corespunzător pe toate şi, ca
urmare, un copil fără tată ajunge să se conducă după norme, principii ce sunt „înglobate într-un sistem neunitar,
incomplet, defectuos”.

35
 Lipsa mamei determină apariţia unui vid afectiv care se soldează cu formarea unei personalităţi incomplete,
debusolate, superefugiile (anturajul, diverse activităţi) funcţionând cu caracter compensator, „motivându-l” pe
elev să părăsească de timpuriu şcoala.

Sunt familii la nivelul cărora se întâlnesc condiţii necorespunzătoare materializate sub forma unui nivel
cultural sau igienico-sanitar deficitar (dezordine, murdărie, somn insuficient). Există un raport invers
proporţional între nivelul cultural şi abandonul şcolar. Cu cât nivelul este mai scăzut cu atât „şansele” de a
renunţa la şcoală sunt mai mari şi invers, aceasta pe fondul interesului scăzut pentru educaţie (asociate cu alte
cauze prezentate: economice, sociale).

Apar deficite la nivelul regimului educativ din familie, situaţiile întâlnite fiind cele în care părinţii se
dovedesc fie excesiv de grijulii, fie intoleranţi, fie indiferenţi. În primul caz, părinţii îşi suprasolicită şi
supraîncarcă copiii, în dorinţa de a-i ajuta şi proteja, reuşind însă, fie să-i obosească, ajungându-se până la
surmenaj, fie să le îngreuneze procesul de adaptare, copiii dezertând în faţa obstacolelor cu care se confruntă.

Lipsa atitudinii unitare între mamă şi tată îl poate deruta pe copil. Aceste neînţelegeri pot apărea datorită
faptului că tatăl şi mama sunt două personalităţi distincte, formate în medii familiale diferite, în stiluri diferite,
având deci păreri proprii despre educaţie. Există şi diferenţa de fire, tatăl fiind, în general, mai aspru, mai
autoritar, iar mama mai blândă şi astfel, fiecare încercând să impună anumite metode educative conform firii lor.
Neînţelegerile pot lua două forme: pasivă, ele fiind bine ascunse, iar efectele lor fiind vizibile mult mai târziu şi
activă, materializate prin înfruntări deschise şi chiar violente între soţi.

Familia reprezintă „un soi de personalitate colectivă” care prin tonalitatea şi atmosfera sa colectivă, prin
impactul asupra formării copilului, prin „dimensiunea sa culturală şi gradul ei de integrare socială, constituie un
mediu educativ determinant” . Orice dezacord şi stare tensională care apare la nivelul mediului familial
generează tulburări emoţionale, sociale şi morale asociate cu diverse reacţii neadaptative între care se numără şi
abandonul şcolar.

Alături de familie, şcoala reprezintă un factor esenţial în dezvoltarea şi educarea copilului, numeroase studii
demonstrând că o relaţie armonioasă între cele două instituţii ale educaţiei constituie un avantaj pentru
dezvoltarea şi instruirea copilului.

Prin urmare, din nevoia de întărire a relaţiei familie-şcoală între cele două instituţii a luat naştere ideea
dezvoltării unui „parteneriat educaţional”, care reprezintă „o formă de comunicare, cooperare şi colaborare în
sprijinul copilului” la nivelul procesului educaţional.

H. Heuripin şi V. Ross (1976) au identificat două dimensiuni importante ale relaţiei familie-şcoală:

- dimensiunea relaţiei părinte-copil, care urmăreşte controlul exercitat de părinţi în direcţia efectuării
sarcinilor şcolare de către copii, a frecventării şcolii de către aceştia,

- dimensiunea relaţiei familie-şcoală - care face referire la alegerea instituţiei şcolare, la interacţiunile
părinţilor cu reprezentanţii şcolii.

Relaţia familie- şcoală nu trebuie să se limiteze doar la plata unui sprijin material sau la atenţionarea cu
privire la problemele copiilor, ci implică o unitate de valori şi cerinţe ale celor două instituţii.

Pentru ca relaţia familie-şcoală să fie una eficientă, este nevoie de continuitate, evitându-se situaţiile în care
implicarea părinţilor se limitează doar la situaţiile problematice.

36
 Părinţii trebuie să fie informaţi cu scopul principal al şcolii, obiectivele urmărite, politicile educaţionale
specifice instituţiei respective, şi, acolo unde este posibil, să participe la luarea deciziilor (în legătură cu
modificarea orarului, programele educaţionale suplimentare). La rândul lor părinţii pot constitui surse de
informaţie pentru şcoală, întrucât ei sunt cei mai buni cunoscători ai copiilor.

Regulile pe care trebuie să le respecte părinţii astfel încât parteneriatul familie-şcoală să fie eficient sunt: de
a solicita sprijin când au nevoie, de a fi persuasivi şi de a-şi ajuta copilul când greşeşte. Profesorilor li se
recomandă sinceritate, răbdare, spirit de iniţiativă şi capacitate de recunoaştere a greşelilor.

O dimensiune esenţială care se impune a fi luată în considerare în prevenirea şi combaterea abandonului

şcolar vizează educaţia părinţilor. Creşterea alarmantă a ratei copiilor inadaptaţi social în ultimii ani a condus la
necesitatea pregătirii familiei în exercitarea funcţiei educative. Cercetările de psihologie şi pedagogie au
considerat că marea majoritate a părinţilor nu ţin cont de transformările fizice şi psihice care intervin odată cu
înaintarea în vârstă a copilului, ignoranţa stând la originea carenţelor educative ale familiei.

Prin urmare, s-a impus necesitatea educaţiei părinţilor, a însuşirii de către aceştia a unui set de informaţii,
cunoştinţe, abilităţi, competenţe care să contribuie la asigurarea desfăşurării cu eficienţă a produsului educaţional
şi la prevenirea erorilor a căror victime sunt copiii. Educarea părinţilor este un „fenomen necesar” care preocupă
marea majoritate a ţărilor avansate, existând numeroase controverse în legătură cu categoria de vârstă căreia
trebuie să se adreseze.

S-a ajuns la concluzia că pregătirea pentru viaţa de familie începe din „sânul familiei”, un rol fundamental
îndeplinindu-l părinţii prin exemplul personal, apoi ştafeta este preluată de şcoală, care finalizează ceea ce a
început familia.

Pentru a se dezvolta şi pentru a creşte armonios fizic şi psihic, copilul nu are nevoie doar de hrană,
îmbrăcăminte, adăpost. Unele nevoi esenţiale, instituţia în care ajunge copilul nu le poate îndeplini: să aibă
dragostea părinţilor, să se simtă protejaţi, să simtă că aparţine unei familii, să se ştie că este dorit de părinţi.

Neîndeplinirea acestor nevoi ale copilului poate să ducă la:

- probleme emoţionale: tristeţe, suferă că e singur, sentimente de vinovăţie, închidere în sine, caută
permanent afecţiunea cuiva;

- probleme de comportament: furie, mânie, încăpăţânare, teribilism, consum de alcool, tutun, droguri;

- probleme de adaptare: dificultăţi în a respecta regulile de conduită, înclinare spre acte antisociale,
rezultate slabe la învăţătură;

- probleme de sănătate: tulburări ale somnului, accentuarea handicapului fizic sau psihic.

Copiii care au fost privaţi de afectivitate şi de o relaţie de ataşament puternic şi stabil dezvoltă un
comportament agresiv cu cei din jur, cu care vor să ţină de fapt adulţii la distanţă. Separarea mamei de copil îl
frustrează pe acesta de satisfacerea trebuinţelor primare de alimentare, dragoste, comunicare, acceptare
psihologică determinând dezechilibrul biologic şi psihic.

Îngrijirea copiilor separaţi, definitiv sau temporar, de părinţii lor, la domiciliul unei persoane/familii sau al
unui asistent maternal, se confruntă în acest moment cu o serie de probleme care necesită iniţierea unor măsuri
în regim de urgenţă. Printre aceste probleme se numără supradimensionarea reţelei de asistenţă maternală, care a
condus la scăderea capacităţii de asistenţă socială şi protecţia copilului de a îndeplini responsabilităţile în această

37
privinţă (evaluarea şi formarea asistenţilor maternali profesionişti, monitorizarea activităţii acestora şi a copiilor
aflaţi în plasament etc.)

Prioritatea acordată familiei extinse şi persoanelor şi familiilor din reţeaua socială a copilului - alte rude,
afini sau prieteni de familie faţă de care copilul a dezvoltat legături de ataşament, are ca premisă necesitatea de a
păstra identitatea copilului, de a menţine copilul într-un mediu care îi este familiar şi de a atenua pe cât posibil
şocul separării de părinţi.

În ceea ce priveşte plasamentul la o persoană sau familie, sunt reglementate: identificarea, recrutarea,
evaluarea şi selecţia familiilor şi persoanelor care pot primi copii în plasament, stabilirea, punerea în aplicare şi
monitorizarea punerii în aplicare a măsurii plasamentului, drepturile şi obligaţiile familiilor şi persoanelor care
primesc copii în plasament, precum şi drepturile copiilor aflaţi în plasament Lipsa îngrijirii permanente a
părinţilor sau a unuia dintre ei au efecte nedorite asupra echilibrului emoţional al copiilor şi asupra
performanţelor şcolare, chiar dacă în situaţia copiilor ai căror părinţi sunt plecaţi la muncă în străinătate, situaţia
financiară a familiei este substanţial îmbunătăţită. Alteori, persoanele în grija cărora sunt lăsaţi copiii nu mai pot
să-i întreţină, din cauza unor neînţelegeri sau a propriilor dificultăţi, şi se impune stabilirea unei măsuri de
protecţie. Un rol important în protecţia drepturilor copilului îl au organizaţiile neguvernamentale care şi-au
perfecţionat metodele de dialog cu autorităţile locale, precum şi metodologiile de implementare, în parteneriat, a
strategiilor în domeniu.

Răspunderea pentru creşterea şi asigurarea dezvoltării copilului revine în primul rând părinţilor, aceştia
având obligaţia de a-şi exercita drepturile şi de a-şi îndeplini obligaţiile faţa de copil ţinând seama cu prioritate
de interesul superior al acestuia, în subsidiar, responsabilitatea revine colectivităţii locale din care face parte
copilul şi familia sa. Autorităţile administrative publice locale au obligaţia de a sprijini părinţii sau, după caz, alt
reprezentant legal al copilului în realizarea obligaţiilor ce le revin cu privire la copil, dezvoltând şi asigurând în
acest scop servicii diversificate, accesibile şi de calitate, corespunzătoare nevoilor copilului.

Protecţia copilului reprezintă un ansamblu articulat şi coerent de măsuri de natură legislativă, financiară,
materială, medicală, educaţională şi culturală prin care se promovează şi susţine dezvoltarea armonioasă şi
bunăstarea copilului. Din punct de vedere al dimensiunii, protecţia copilului se deosebeşte de protecţia altor
categorii vulnerabile. Politica de protecţie socială a copilului ar trebui să reprezinte o prioritate absolută.

Autorităţile administraţiei publice locale au obligaţia să garanteze şi să promoveze respectarea drepturilor

copiilor din unităţile administrativ-teritoriale, asigurând prevenirea separării copilului de părinţii săi şi protecţia
specială a copilului lipsit temporar sau definitiv de îngrijirea părinţilor săi. De asemenea, este necesară
îmbunătăţirea, fluidizarea comunicării între instituţiile care se ocupă de familii, mame şi copii, începând cu
direcţiile de asistenţă socială şi protecţia copilului, biserică, sistemul de învăţământ, de sănătate, poliţie,
organizaţii guvernamentale şi non-guvernamentale. Singura intervenţie eficientă pe termen lung, în interesul
superior al copilului şi al părinţilor acestuia este cea pluridisciplinară, în echipă. Protecţia socială a copilului a
devenit o problemă de interes naţional, miză fiind felul în care este judecată capacitatea României de a-şi dovedi
grija pentru copiii ţării. Protecţia şi ocrotirea familiei aflată în dificultate şi totodată a copilului, densitatea şi
dotarea serviciilor de asistenţă socială, în măsura să satisfacă diversitatea nevoilor, este unul din indicatorii care
exprimă nivelul de dezvoltare şi gradul de democratizare a unei societăţi. In ultimul deceniu se susţine din ce în
ce mai clar şi mai argumentat ideea că serviciile de protecţie a copilului trebuie să lucreze într-o relaţie de
parteneriat cu părinţii, nu împotriva acestora. Îngrijirea familială temporară este mijloc de acţiune al politicii
sociale, cea mai bună alternativă faţă de plasamentul în instituţii şi oferă copiilor separaţi de propria lor familie,
îngrijire într-un climat familial, în scopul de a răspunde nevoilor lor fizice, psihologice şi sociale. Societatea este
aceea care îşi creează propriile instrumente în vedere protejării, sub diferite forme, protecţia oferită copiilor
realizându-se printr-un sistem de instituţii/servicii.  
38