Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
URSULESCU NICOLETA,AMG 1
Divorţul ocupă locul al doilea într-un top al celor mai solicitante evenimente de viaţă, prin
multitudinea de schimbări pe care le antrenează o astfel de situaţie. Este o clasificare mai mult cu
rol informativ asupra nivelului de stres expectat în general, pentru că fiecare individ se
raportează într-un mod unic la faptele de viaţă grupate în jurul cuvântului divorţ, în funcţie de
sistemul propriu de credinţe şi valori, de motivaţiile care-l determină să acţioneze sau să
reacţioneze, de nivelul de înţelegere şi conştientizare a propriei persoane.
Atitudinile faţă de divorţ şi divorţaţi sunt ambivalente şi mult impregnate de judecăţile sociale
considerate universal valabile. O persoană care a divorţat aude adesea afirmaţii precum „Îmi
pare rău” sau este întrebată „Ce s-a întâmplat, ce nu a mers?”, ori este chiar suspectată
de inabilitatea de a întemeia o familie.
Se simte în spatele acestor comportamente un amestec difuz de sentimente contradictorii care îşi
au rădăcinile atât în propriile experienţe personale (părinţi care au divorţat sau care ar fi trebuit
să o facă, problemele din propria căsnicie), cât şi în „învăţăturile” socio-culturale preluate şi
stabilite ca adevăruri fixe, de necontestat, a căror încălcare ar atrage după sine consecinţe
dramatice („căsnicia este grea şi trebuie dusă până la capăt, ca pe o îndatorire fundamentală a
fiinţei umane”, „divorţul este un păcat”, „cei care divorţează sunt oameni slabi care cedează în
faţa greutăţilor vieţii şi fug de responsabilităţi” etc).
Problema este atât la nivel individual, cât şi interpersonal. La nivel individual, persoana în
cauză are nevoie să ştie nu doar ce nu mai doreşte să trăiască, ci şi ce anume doreşte să simtă, să
facă, să gândească. Trebuie să-şi cunoască propriile limitări interioare, înainte de a atribui
celuilalt sau căsniciei această responsabilitate. La nivel interpersonal, odată cunoscute şi
2
conştientizate aceste aspecte, este necesar să fie făcute celuilalt, pentru a-i oferi acestuia
posibilitatea de a le verifica compatibilitatea în propriul său sistem de credinţe şi comportamente.
Cuplurile se compun, se destramă şi se recompun într-o altă configuraţie într-un ritm alert, în pas
cu viteza şi modernismul societăţii în care trăim. Cei doi foşti parteneri, în funcţie de resursele
emoţionale personale de care dispun, vor găsi la un moment dat mecanisme mai mult sau mai
puţin adaptate de a face faţă situaţiei. Dar ce ne facem când la mijloc se găsesc unul, doi, sau
poate chiar mai mulţi copii?
Fiind foarte intuitiv, copilul simte că se întâmplă ceva şi vrea să ştie ce. Este de dorit ca părinţii
să anunţe împreuna vestea separării înainte de punerea în practică a deciziei, astfel încât copilul
să se obişnuiască cu ideea că nu va mai locui în aceeaşi casă cu mama şi cu tata.
Momentul în care se anunţă separarea nu trebuie să conţină reproşuri aduse partenerului, dar nici
gesturi de tandreţe care ar bulversa copilul. Trebuie să se evite replici ca: “Totul ar fi mers mai
bine dacă nu aveam un copil. La o anumită vârstă (3-6 ani) copilul doreşte de multe ori să-l
“elimine” pe unul dintre părinţii săi, ca să rămână singur cu celălalt (Complexul Oedip). Când
separarea vine să realizeze această dorinţă a copilului, el se simte responsabil de ceea ce se
întâmplă şi simte o mare vină. Este bine ca părintele cu care copilul rămâne să-i vorbească
3
acestuia despre celălalt părinte, pentru a întreţine în mintea copilului o imagine realistă, dar nu
idealizată a părintelui absent.
Există părinţi care fac din copilul lor un părtaş direct la procesul de divorţ. Împărtăşesc cu el
toate nemulţumirile şi frustrările personale, îşi ponegresc viitorul “fost” partener în faţa copilului,
uitând că acesta este totuşi celălalt părinte şi încerca să construiască cu copilul o coaliţie
împotriva celuilalt.
Resentimentele părinţilor unul faţă de celălalt îl pot răni adânc pe copil. În situaţia de divorţ,
oricum el este cel care pierde cel mai mult. Se trezeşte de multe ori pus în situaţia de a alege
emoţional între cele două persoane pe care le iubeşte cel mai mult: mama şi tata. Este o alegere
pe care copilul nu poate să o facă şi care îi depăşeşte resursele emoţionale şi capabilităţile.
Astfel, se trezeşte prins într-un conflict intern major căruia nu ştie cum să îi facă faţă. Dacă
separarea celor doi părinţi se realizează pe fondul conflictual, situaţia devine şi mai complicată
pentru copil.
Părinţii trebuie să aibă o atitudine de normalitate şi acceptare a noii relaţii care poată să
apară în viaţa fostului partener
Există studii care arată că un copil reuşeşte să îşi găsească mult mai repede echilibrul funcţional
dacă fiecare dintre cei doi părinţi îşi reface viaţa lângă un alt partener. Explicaţia este foarte
simplă: echilibrul copilului are legătură directă cu echilibrul părinţilor. Dacă aceştia sunt bine şi
copilul va fi bine. În momentul în care copilul observă că cei doi părinţi acceptă şi privesc ca pe
ceva normal apariţia unui nou partener în viaţa celuilalt, această abordare îi va facilita copilului
tranziţia către următoarea etapă din viaţă, fără prea multe traume sau resentimente. În esenţă,
divorţul este traumatic pentru copil din două motive: pe de o parte pierderea echilibrului familial
iniţial (de obicei realizat prin plecarea unui părinte), dar mai ales datorită conflictului şi
neînţelegerilor dintre cei doi foşti parteneri. Cum primul motiv nu se poate rezolva (decât dacă se
4
renunţa la ideea de divorţ), părinţii pot manageria corespunzător cel de al doilea aspect şi anume
stingerea conflictelor sau abordarea lor într-un mod constructiv.
Procesul de divorţ este un proces care solicită foarte mult resursele tuturor persoanelor implicate,
atât adulţi, cât şi copii. Deoarece nu întotdeauna părinţii găsesc soluţiile optime pentru de a
gestiona criza, este indicat, în anumite situaţii, să se apeleze la ajutor de specialitate. Intervenţia
unui specialist poate facilita parcurgerea acestui proces dificil prin restabilirea unui echilibru
funcţional la nivelul structurii familiale.
1. Anxietatea
Copiii mici sunt mai predispuși la aceasta decât cei mai în vârstă, deoarece sunt foarte
dependenți de ambii părinți.
Unui copil anxios îi va fi greu să se concentreze asupra studiilor sale și poate să își piardă
interesul pentru activitățile pe care le-a găsit cândva atrăgătoare.
2. Stres constant
5
Mulți copii se consideră, în mod eronat, ca fiind motivul divorțului părinților și își asumă
responsabilitatea de a remedia relația.
Acest lucru poate duce la stres și presiune imensă asupra minții tinere, care poate avea mai multe
repercusiuni, cum ar fi gândurile negative și coșmarurile.
Copiii mici pot suferi modificări ale dispoziției și pot deveni iritabili chiar și atunci când
interacționează cu persoane cunoscute.
Unii copii vor bate în retragere, unde vor înceta să vorbească cu oricine și se vor închide în sine.
4. Tristețe intensă
Nimic nu este bine în viață, iar copilul poate ajunge în cele din urmă în depresie, ceea ce
reprezintă o manifestare pe termen lung a acestei tristeți.
5. Deziluzia și suferința
Copiii se pot simți dezamăgiți și deziluzionați deoarece nu au suportul emoțional cuprinzător din
partea părinților lor.
Această situație se poate agrava dacă copilul este îngrijit de un singur părinte fără acces la
celălalt părinte.
Efectele pe termen scurt ale divorțului pot împiedica creșterea psihologică și fiziologică a unui
copil, care poate avea un impact pe termen lung.
Un copil are un risc mai mare de a dezvolta un comportament violent și antisocial când părinții
divortează.
Pe termen lung, aceasta poate duce la dezvoltarea unei mentalități criminale, agresive, violente,
în special în anii adolescenței.
Cazurile extreme ale acestor afecțiuni fac ca copilul să fie o problemă socială.
7. Probleme în cuplu
Când copiii cresc văzând că o căsătorie eșuează, ei își dezvoltă îndoielile cu privire la dragoste și
armonie într-o relație.
Cercetările au arătat o incidență mai mare a abuzului de substanțe la adolescenții ai căror părinți
sunt divorțați.
Desigur, există și alți factori, cum ar fi îngrijirea oferită de părintele unic, care determină tendința
adolescentului de a lua droguri.
Abuzul pe termen lung al substanțelor are efecte dăunătoare asupra bunăstării copilului.
9. Depresie
7
Sentimentul de durere cauzat de divorțul părinților poate face ca un copil să ajungă în depresie.
Depresia este o problemă de sănătate mintală, iar copiii care trec printr-un divorț au o incidență
mai mare a depresiei și a retragerii sociale.
Cercetătorii observă că divorțul poate fi un factor care contribuie la cazurile de tulburare bipolară
observate la copii.
Efectele psihologice negative ale divorțului diminuează interesul copilului pentru educație.
Copiii care au experiența divorțului părinților lor arată o scădere drastică a rezultatelor școlare.
Un progres ascuns în educație împiedică perspectivele de carieră ale copilului ca adult, ceea ce
face dificilă obținerea unui statut socio-economic decent.
Uneori, părinții separați se pot înțelege mai bine decât o făceau înainte.