„Delincvența juvenilă”, o abordare

multidisciplinară, de Vasile Preda

de Ion PODOSU

prof. univ. dr. Vasile Liviu Preda

După cum se cunoaşte din mass-media, fenomenul delincvenţei

juvenile a dobândit, mai ales după 1990, un caracter tot mai
amplu şi mai diversificat, acesta răspândindu-se, sub diferite
forme, şi în instituţiile de învăţământ. De aceea, am considerat
că este util şi necesar să vă fac cunoscută noua lucrare a
domnului profesor universitar dr. Vasile Preda „Delincvenţa
juvenilă”, apărută la Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca
1998.

Structurată în şase capitole, cartea abordează fenomenul

delincvenţei juvenile din cele mai noi perspective, autorul
fundamentându-şi punctele de vedere şi argumentele pe o
vastă şi densă bibliografie de specialitate, precum şi pe date
statistice recente de la nivelul judeţului Cluj. Pornindu-se de la
definirea delincvenţei juvenile ca formă a comportamentului
deviant (capitolul I), domnul Vasile Preda decelează etiologia
fenomenului în capitolul al II-lea, prezentându-ne apoi rolul
toxicomaniei în contextul comportamentului deviant (capitolul
III). În următoarele trei capitole sunt abordate o serie de
aspecte referitoare la predicţia şi profilaxia comportamentului
delincvenţial (capitolul IV), apoi la dezvoltarea judecăţilor
morale ca o condiţie substanţială a reeducării delincvenţilor
(capitolul V) şi, în sfârşit, la abordarea interdisciplinară a
sistemului de reeducare a delincvenţilor (capitolul VI).

În prezentarea noastră, vom reţine câteva aspecte ale

problematicii ce vizează cu predilecţie vârsta adolescenţei. În
mod obişnuit, „comportamentul deviant rezidă în formele de
conduită aflate în discordanţă cu valorile şi normele unui
anumit sistem sociouman”. În continuare, se precizează că
delincvenţa formează una din speciile fenomenului de devianţă
cu repercusiuni atât pentru individ, cât şi pentru colectivitate,
iar actul delincvenţial (infracţiunea) este definit, din perspectivă
penală, prin accentuarea caracterului socialmente periculos al
faptei şi al vinovăţiei în săvârşirea acesteia. Dar, din
perspectivă ştiinţifică, delincvenţa juvenilă – ca formă
antisocială a comportamentului deviant – „trebuie făcută de pe
poziţiile determinismului probabilist aplicat în psihologie,
conform căruia orice fenomen psihic este determinat, în ultimă
instanţă, de acţiunea externă, dar orice acţiune externă
determină actul psihic (deci şi actele delictuoase) numai
mijlocit, refractându-se prin însuşirile, stările şi activitatea
psihică a persoanei care este supusă acestei acţiuni”.

Autorul lucrării consideră că în definirea delincvenţei este util să

se pornească de la conceptul de maturizare socială, care constă
în capacitatea individului de a menţine un echilibru dinamic
între interesele sale şi interesele societăţii, între nevoile şi
aspiraţiile sale şi cele ale sistemului sociouman. Aşadar, luând
în considerare toate acestea, se poate afirma că „delincventul
ne apare ca un individ cu o insuficientă maturizare socială şi cu
dificultăţi de integrare socială, care intră în conflict cu cerinţele
unui anumit sistem valorico-normativ, inclusiv cu normele
juridice”. Delincventul minor este caracterizat din unghiul
 psihopedagogic, aşa cum îl prezintă J. D. Lahman, ca fiind „acel
nevârstnic ale cărui necesităţi biologice, afective, intelectuale,
educative şi sociale nu au fost făcute la timp şi în mod
corespunzător normelor culturale existente”.

Reiese din cele expuse că, în planul devianţei, conceptul de

delincvenţă juvenilă poate fi privit sub aspectul tulburării ca
atare, în plan social, şi al tulburării psihoindividuale care se
repercutează asupra socialului. Alţi cercetători, printre care şi
R. Gialombardo, abordează comportamentul delincvenţilor
minori în mod diferenţiat, „pornind de la premisa că există mai
multe niveluri ale cauzelor şi manifestărilor caracteristice
inadaptării sociale şi ale devianţei”.

În ceea ce priveşte etiologia delincvenţei juvenile, domnul V.

Preda grupează aceste cauze în două categorii: cauzele de nivel
psihosocial şi cele de nivel psihoindividual. După cum afirmă
autorul, „Enunţurile predictive din teoria lui Cloward şi Ohlin au
o mare forţă explicativă (ele constituindu-se şi în cauze din
prima categorie):

1. lipsa accesului la mijloace legitime de realizare a scopurilor,

împărtăşite de colectivitate, produce o tendinţă spre
comportament deviant;
2. existenţa oportunităţilor ilegitime de acces la scopurile
împărtăşite produce o tendinţă spre comportament deviant;
3. cele două cauze produc comportamentul deviant numai în
interrelaţie multiplicativă.”

Alte cauze din această categorie sunt: factorii familiali, factorii

extrafamiliali (relaţiile dintre inadaptarea sau dezadaptarea
şcolară şi delincvenţă, influenţa grupurilor delictogene,
influenţele mass-mediei) etc. Între cauzele de nivel
psihoindividual se pot aminti:

 structurarea dizarmonică a personalităţii delincventului, care

implică următoarele aspecte: toleranţa scăzută la frustrare,
 autocontrol deficitar, egocentrism, impulsivitate şi
agresivitate, subestimarea gravităţii greşelilor şi a actelor
disociale şi antisociale comise etc;
 factorii neuropsihici: ereditatea, istoria individului şi altele.

„În perturbarea proceselor de asimilare şi de acomodare – care

presupun tulburări ale factorilor psihici şi ale condiţiilor
psihosociale – trebuie căutate cauzele inadaptării sociale, în
general, deci şi cauzele delincvenţei juvenile.” În
comportamentul delincvenţilor se pot distinge cauze
predominante, de natură biologică, şi cauze secundare, de
esenţă socială.

În capitolul consacrat toxicomaniei ca element favorizant al

comportamentului deviant, sunt avute în vedere următoarele
aspecte:

 Definirea fenomenului conform O.M.S.;

 Distincţia între toxicomanie şi obişnuinţa de a consuma
anumite substanţe considerate droguri;
 Originea şi istoria halucinogenelor;
 Clasificări ale drogurilor;
 Caracteristici ale toxicomaniei;
 Efectele consumului de droguri şi altele.

În capitolul IV sunt prezentate principalele elemente ale

predicţiei şi profilaxiei comportamentului delincvenţial şi ale
recidivelor, relevându-se că indicatorii predictivi ai delincvenţei
pot fi:

 „utilizarea precoce şi frecventă a unui limbaj obscen şi violent;

 atitudine rebelă faţă de autorităţile şcolare şi faţă de
reprezentanţii ordinii publice, în general;
 atitudine indiferentă faţă de învăţătură;
 reacţii agresive faţă de diferite situaţii şi persoane;
 preocupări sexuale precoce.”

Pe lângă instrumentele specifice de predicţie, pentru

cunoaşterea personalităţii prezumtivului delincvent este
necesar să se folosească şi metodele psihodiagnozei, precum şi
o analiză aprofundată a etiologiei ce poate determina
delincvenţa juvenilă. Un loc aparte în acest capitol îl constituie
terapia educaţională complexă care are, printre obiectivele
majore, „restructurarea factorilor de modelare, anihilarea
factorilor de risc interni şi externi, simultan cu restructurarea şi
compensarea personalităţii în condiţiile dezvoltării acesteia”.
Terapiei educaţionale integrate îi sunt asociate un ansamblu de
acţiuni psihoterapeutice şi socioterapeutice, precum şi
programe educaţionale în care să fie cuprinse activităţile de
instruire generală şi practică. Nu trebuie neglijate activităţile
educative de socializare şi de „training de integrare”, fiind
reliefată în acest context şi semnificaţia asocierii psihoterapiei
cu ergoterapia (terapia prin muncă).

În dezvoltarea judecăţilor morale sunt prezentate reperele

psihogenetice, relevându-se faptul că „înţelegerea sensului real
şi trăirea autentică a valorilor şi normelor morale reprezintă
mecanismele psihice ale reglementării şi dirijării
comportamentului moral”. Este subliniată interrelaţia dintre
psihologic şi etic ca suport al actelor şi deciziilor educatorului în
educarea morală a copiilor şi tinerilor. Referitor la conceptul de
judecăţi morale, autorul conchide:

„Putem considera, deci, că judecăţile morale reprezintă criterii

evaluative individuale, dobândite prin educaţie, instruire morală
şi, experienţială, prin procesul de socializare în cadrul
numeroaselor relaţii interpersonale.”

În subcapitolul „Tehnici cognitive şi comportamentale utilizate

pentru dezvoltarea judecăţilor morale”, domnul Preda prezintă,
între altele, şi caracteristicile ce îi diferenţiază pe adolescenţii
 nedelincvenţi, cu o moralitate ce integrează regulile sociale şi
familiale, ţinând seama, în deciziile lor şi de părerile altora, în
timp ce adolescenţii delincvenţi, caracterizaţi printr-o conduită
egocentrică, bazată pe evitarea pedepsei şi mai ales pe
satisfacerea trebuinţelor personale, inclusiv pe căi indezirabile
social, nu ţin seama de contextul social în care se află.

Între tehnicile educative ce vizează „remedierea deficitelor

cognitive şi lărgirea repertoriului comportamental” sunt
prezentate:

„- Utilizarea jocului de rol şi a experienţei conflictului cognitiv

pentru dezvoltarea judecăţilor morale.

 Program de dezvoltare a maturităţii în relaţiile interpersonale.

 Antrenarea abilităţilor sociale ”

În ultimul capitol, autorul urmăreşte evidenţierea principiilor ce

stau la baza procesului de reeducare a tinerilor delincvenţi,
subliniindu-se importanţa principiului „intervenţiei precoce
pentru depistarea actelor disocíale şi antisociale săvârşite de
minori şi tineri şi pentru luarea unor măsuri de reeducare
individualizată”.

Aplicarea acestor principii, în cadrul diferitelor acţiuni de

reeducare şi resocializare a minorilor şi a tinerilor delincvenţi,
are în vedere trei obiective majore:

„a) Decondiţionarea delincvenţilor prin înlăturarea atitudinilor şi

obişnuinţelor de conduită disocială sau antisocială.

1. Recondiţionarea prin revalorizarea forţelor eului şi structurarea

treptată a unor obişnuinţe de conduită morală.
2. Personalizarea, respectiv, formarea şi dezvoltarea capacităţii
individului tânăr de a se automodela în funcţie de exigenţele
sociale.”
Un subcapitol este consacrat instituţiilor de protecţie socială, de
intervenţie psihopedagogică şi juridică, în care se înscriu
centrele de primire a copilului şi centrele de reeducare.

Prin problematica deosebit de complexă pe care o abordează,

prin soliditatea argumentaţiei ştiinţifice, ca şi prin modalităţile
şi soluţiile pe care le propune în procesul de educare şi
reeducare morală a tinerilor delincvenţi, lucrarea domnului
profesor Vasile Preda se impune ca una din contribuţiile
esenţiale în tratarea acestei teme atât de stringente în
societatea noastră.

(Ion Podosu, Mozaic, Cluj-Napoca, Limes, 2016, p. 96-101.