1PREDICTIASI PROFILAXIA COMPORTAMENTULUI

DELINCVENTIAL SI A RECIDIVELOR

. Cercetari privind predictia comportamentului dissocial si antisocial i3y6yj

Pentru a lua masurile profilactice care sa duca la scaderea consi¬derabila a
delincventei juvenile, trebuie mai intai detectati factorii cauzali interni (neuro-psihici) si
externi (de mediu), care sa fie studiati in inter¬relatiile lor multiple, asa cum de altfel
actioneaza in dezvoltarea psihica a copiilor si tinerilor si in maturizarea lor sociala.
Factorii interni sunt factorii ce tin de potentialitatile si structura neuro-psihica a
copilului si tanarului, de unele particularitati care s-au for¬mat sub influenta factorilor
externi, de mediu, indeosebi a celor familiali. Dintre factorii externi, mai importanti
sunt cei socio-culturali, economici, socio-afectivi si educationali din cadrul
microgrupurilor si macrogrupurilor umane in care trebuie sa se integreze, treptat,
copilul si tanarul - incepand cu familia, care constituie “celula sociala” de baza pentru
formarea personalitatii acestora.
Mai multi cercetatori au studiat posibilitatile de predictie si profila¬xie a delincventei
juvenile. Dintre studiile mai cunoscute le amintim, mai intai, pe cele ale sotilor Sheldon
si Eleanor Glueck (1950), G.H. Gough (1960) si ale lui W. Kwaraceus (1966), efectuate
in S.U.A.
Sheldon si Eleanor Glueck au elaborat asa-numitele “tabele de predictie” a
delincventei, care se bazeaza in principal pe depistarea timpu¬rie a copiilor proviniti
din familii unde relatiile socio-afective dintre soti, ca si cele dintre parinti si copii,
prezinta carente remarcabile. Acest instru¬ment de predictie se bazeaza pe studiul
comparativ a 500 delincventi mi¬nori si a 500 nedelincventi, corespunzatori ca virsta,
sex, statut socio-eco¬nomic, apartenenta etnica. Rezultatele sotilor Glueck, confirmate
si de alte cercetari, arata ca principalele deosebiri dintre delincventi si nedelincventi
trebuiesc cautate in relatiile socio-afective intrafamiliale. Sh. si E. Glueck, considera ca
principalii factori cauzali ai delincventei juvenile rezida in variabilele care reflecta: a)
disciplina impusa de tata; b) supravegherea copiilor de catre mama; c) afectiunea
tatalui; d) afectiunea mamei; e) co¬eziunea familiei.
Acesti indicatori sunt considerati a avea o suficienta valoare predictiva si ar permite o
prognoza indeajuns de certa pentru a ne pro¬nunta daca minorul este sau nu in
pericol de a deveni delincvent. Desigur, aceste opinii si respectiv “tabelele de predictie”
ale sotilor Glueck au un fundament stiintific, dar noi consideram ca in predictia
delincventei juve¬nile trebuie sa tinem seama si de particularitatile neuro-psihice (tipul
de activitate nervoasa superioara, temperamentul, firea introvertita sau extravertita,
structura afectiva etc.), ale minorilor si tinerilor, intrucat intot¬deauna factorii externi
actioneaza prin intermediul conditiilor interne, influ¬entand in acest mod dezvoltarea
psihica si socializarea indivizilor.
Pornind de la consideratia ca delincventa are la baza un “defect de socializare” a
individului, G.H. Gough propune utilizarea unei scari de socializare (“So”) cu 54 itemi,
pentru predictia comportamentului antisocial al predelincventilor si delincventilor. O
“masurare psihologica” a socializa¬rii, asa cum este propusa de autor, presupune ca
dimensiunile sociologice si psihologice sunt interdependente. G.H. Gough se ridica
impotriva diho¬tomizarii social - asocial si considera socializarea ca o dimensiune
continua, indivizii plasandu-se in diverse puncte ale acestei linii continue. Autorul a
aplicat scara de socializare (“So”) la 41 de esantioane, totalizand 2.000 delincventi de
toate categoriile, si 18.000 subiecti-martori (nedelin¬cventi). G.H. Gough arata ca
scorul mediu de socializare distinge net grupele de delincventi si nedelincventi. Scara
de socializare indica nivelul de maturitate sociala, integrarea si capacitatea de a judeca
si respecta normele sociale. Fiecare grup (de delincventi sau nedelincventi) se
gases¬te, astfel, plasat pe un punct precis al scarii de socializare.
W. Kwaraceus si alti cercetatori au propus pentru predictia comportamentului
antisocial o alta cale metodica, si anume cea a analizei retrospective (“postdictive”- T.
Bogdan) a unor cariere infractionale, urma¬rind decelarea unor factori comuni, care se
manifesta deschis in compor¬tament. Acesti factori sunt sesizabili si pentru persoanele
care nu au o pregatire speciala in studiul delincventei (parinti, profesori etc.). Desprinsi
din analiza carierelor infractionale ei au nu numai o valoare constativa - ca factori
criminogeni generali -, ci, totodata, se pot considera si ca indicatori cu mare valoare
predictiva. Astfel, W. Kwaraceus a stabilit ca in orice cariera infractionala apar
comportamente care prin frecventa si gravitatea lor pot da indicatii asupra tendintei
minorilor si tinerilor spre delincventa. Asemenea indicatori ar fi: absente frecvente de
la scoala, o atitudine indi¬ferenta fata de invatatura, atitudine rebela fata de
autoritatile scolare si reprezentantii ordinii, reactii disproportionate si violente fata de
diferite situatii si fata de colegi, tendinta de a se asocia cu elemente depravate,
utilizarea precoce si frecventa a unui limbaj obscen si violent, minciuni si furturi
frecvente chiar inainte de varsta de 9 ani, preocupari sexuale precoce, “consumare” de
literatura pornografica, vizionarea frecventa a filmelor cu un continut necorespunzator
din punct de vedere educativ etc. “Delinquency Proneness Check List” elaborata de W.
Kwaraceus cuprinde, astfel, un numar mare de comportamente usor identificabile
atunci cand se manifesta si care au o mare valoare predictiva pentru tendinta spre
devianta sociala. Acest instrument a fost experimentat si la noi in tara, cu rezultate
multumitoare. Dupa cum spune T. Bogdan, acesti indicatori (factori), alaturi de cei de
natura familiala, socio-economica etc., pot da un tablou cu suficienta forta de predictie
privind delincventa juvenila, pentru a lua masurile profilactice necesare.

2. Relatiile dintre disfunctiile maturizarii sociale si recidivarea comportamentului

antisocial
Dupa cum se stie, valorile semnifica standardele culturale care genereaza norme
institutionalizate. In acest sens, valoarea exprima o rela¬tie sociala cu un anumit
specific, prin care comunitatile umane, respectiv societatea, vizeaza concordanta dintre
idei, fapte sau procese si necesi¬tatile sociale, istoriceste conditionate de praxis.
Maturizarea sociala se refera la insusirea de catre tineri a valorilor si a modalitatilor de
comportament dezirabile social, la dezvoltarea unei perceptii sociale adecvate, la
intelegerea corespunzatoare a problemelor sociale din mediul sociocultural, la
realizarea adecvata a statusului si rolurilor sociale. Desigur, in conditile societatii
democrate exista premise si conditii pentru ca socializarea, ca parte esentiala a
educatiei ce se realizeaza de-a lungul unor etape succesive, sa atinga cote valorice
adecvate. Astfel se ajunge la dezvoltarea capacitatii individului de a mentine un
echilibru dinamic intre trebuintele personal-individuale, personal-sociale, intre
trebuintele si aspiratiile sale si nevoile si proiectele societatii, ca expresie a maturizarii
psihosociale. Dar, datorita unor disfunctii de diverse naturi ale socializarii unor copii si
tineri, se poate ajunge in unele cazuri individuale la dezarticulari grave ale valorilor, la
predominarea pentru anumite perioade de timp a unor atitudini negative fata de
societate, fata de unele institutii, ceea ce denota neinteriorizarea sau insuficienta
interiorizare a valorilor morale, dar si a celor economice, ajungindu-se la incalcarea
normelor de convietuire sociala si a legilor tarii.
In cele ce urmeza vom prezenta pe scurt rezultatele unei investigatii din care rezulta
clar importanta interiorizarii valorilor pentru maturizarea individulala a individului.
Am luat in studiu un lot de delincventi in varsta de 18 - 21 ani, ca¬re au savarsit
furturi repetate, si un lot de 20 infractori in varsta de 18 - 21 ani care au savarsit
talharie si violuri, internati spre reeducare intr-un penitenciar. Acestor subiecti le-am
aplicat Scara de socializare (So) ela¬borata de psihologul G.H. Gough, precum si un
Chestionar referitor la opinia tanarului despre procesul de reeducare si reintegrare
sociala. Datele culese prin aceste instrumente psihologice le-am raportat la cele
obtinute pe baza unui Ghid de convorbire cu persoanele care se ocupau de
reedu¬carea si resocializarea acestor delincventi.
Analiza si interpretarea datelor obtinute are ca suport teoretico-metodologic conceptul
de maturizare sociala, operant si in abordarea de¬lincventei juvenile. Din aceasta
perspectiva, delincventul este un individ cu o insuficienta maturizare sociala in raport
cu varsta, care are dificultati de integrare sociala, intrand in conflict cu cerintele unui
sistem valorico-nor¬mativ, inclusiv cu normele juridice si legile tarii.
Trecand la analiza datelor obtinute prin investigatia noastra, ne vom opri la aspectele
esentiale legate de scopul cercetarii efectuate. Mai intai este util de remarcat faptul ca
delincventii din ambele loturi se gasesc la un nivel redus de maturitate sociala, ceea ce
reiese din scorul mediu foarte scazut la Scara de socializare (26 puncte din 54
posibile). De asemenea, judecata morala a delincventilor studiati este redusa, ceea ce
reiese si din analiza raspunsurilor la Scara de socializare. Astfel, 13 subiecti din lotul de
delincventi care au savirsit furturi si 6 delincventi cei care au savarsit tilharii sau violuri
declara ca “sunt bucurosi cind un avocat abil reuseste sa obtina achitarea unui
criminal”. De asemenea, 3 subiecti cu delictul furt si 5 subiecti cu delictul tilharie si viol
declara ca “adesea nu au senzatia ca au facut ceva rau sau necinstit”. La circa 1/3
dintre delincventii investigati, din Scara de socializare, rezulta ca au avut conflicte cu
autoritatea adulta (parinti si profesori) inca din copilarie, ca au vrut uneori sa-si
paraseasca familia, sau ca uneori au vrut sa fuga de acasa.
Desigur, exista diferente interindividuale in privinta gradului de maturizare sociala,
scorurile la Scara de socializare obtinute de delincventi mergand de la 14 puncte pana
la 35 puncte. Analiza cantitativa si calitativa a rezultatelor obtinute de delincventi la
Scara de socializare ne da indicatii utile pentru proiectarea actiunilor educative, de
reeducare, menite sa duca la cresterea gradului de maturizare sociala a acestor
indivizi. Individu¬alizarea masurilor de resocializare (de socializare concordanta) este o
cerinta fundamentala in reeducarea delincventilor, masurile “terapeutice”
psihopedagogice si sociologice fiind adecvate fiecarui caz. Astfel se stie ca delincventii
care se afla pe nivelurile inferioare ale maturizarii sociale nu pot fi reeducati doar prin
masuri psihoterapeutice sau prin metoda convingerii cu diversele ei variante verbale,
aceste incercari agravandu-le uneori tendintele dissociale sau antisociale. Dupa T.
Bogdan (1973), agravarea dezadaptarii in asemenea cazuri se explica prin insuficienta
capacitate de a stabili relatii interpersonale adecvate, ceea ce face sa aiba relatii
indezirabile social cu semenii lor, sa nu inteleaga intentiile educative ale altora si in
cele din urma, pur si simplu, sa nu simta nevoia de a se incadra in normele sociale si
juridice. La aceste atitudini isi aduc con¬tributia mediile delictogene sau mediile cu
potential educativ redus, antu¬rajul cu preocupari indezirabile social in cadrul carora
isi petrec o mare perioada de timp cei ce ajung sa comita diverse infractiuni. Iata de
ce trebuie sa ne dea mai mult de gandit anturajul in care isi petrec timpul liber tinerii
care au fost eliberati din centrele de reeducare sau din peniten¬ciare, ca si alti tineri
ce pot veni in contact cu medii delictogene. Se stie, de altfel, ca dezvoltarea psiho-
sociala a unei persoane depinde de dezvol¬tarea psiho-sociala a celorlalti indivizi cu
care se afla in interactiune. Or, din chestionarul aplicat delincventilor studiati reiese ca
acestia aveau in mare parte “prieteni” care nu erau incadrati in munca, vagabondau,
frecventau des restaurantele si barurile, se ocupau de spargeri, furturi si alte acte
antisociale. Este interesant de mentionat faptul ca multi delin¬cventi, care au savarsit
talharii, violuri, furturi, in timpul liber practicau spor¬turi cu nuanta agresogena mare
(box, karate, etc.), avind prieteni care si ei practicau astfel de sporturi. De aici rezulta
ca exista un potential agresogen la acesti tineri, determinat de anumite particularitati
tempera¬mentale, iar acesta nefiind socializat la timp a dus, in anumite situatii
disfunctionale, de multe ori si sub influenta alcoolului, la acte antisociale grave. Prin
actiuni educationale bine concepute, individualizate, se poate ajunge la “socializarea
pulsiunilor”, combativitatea si agresivitatea fiind si ele educabile, posibil de socializat,
prin masuri fundamentate stiintific, indeosebi din punct de vedere psihologic,
pedagogic si sociologic. Dupa cum sustine Karl-Dieter Opp (1979), resocializarea
delincventilor este posibil de realizat in conditiile detentiei, iar acest scop al sanctiunii
penale, de nuanta educativ-formativa, are prioritate. O resocializare reala nu va avea
loc decat atunci cand se iau in considerare principalii factori frenatori ai recidivei in
cadrul masurilor “metafilactice” aplicate dupa eliberarea acestor indivizi din locurile de
detentie, masuri care trebuie sa contribuie in mare masura la dezvoltarea maturizarii
sociale a acestora, la integrarea lor optima in diverse locuri de munca.
G. Basiliade (1983) a investigat predictia recidivarii compor¬tamentului antisocial la
fostii delincventi minori si tineri (pana la 26 ani), relevand cativa factori sociali de risc.
Acestia rezida mai ales in ineficienta unor forme de control social si a unor masuri
educative folosite in procesul de socilaizare concordanta. Unii factori de risc rezulta si
din indicatorii relevanti pentru neintegrarea functionala si normativa a fostilor infractori
in cadrul unitatilor productive. Pentru precizarea importantei si rangului facto¬rilor
sociali de risc, G. Basiliade a procedat la o analiza a probabilitatii - verificata empiric -
a tuturor variabilelor independente studiate, punand in evidenta urmatoarea gradare a
factorilor de risc:
1) Instabilitatea intr-o activitate social-utila, cu perioade frecvente de viata parazitara.
2) Instabilitate in acelasi loc de munca.
3) Preocupari in timpul liber cu un continut “neutru” din punct de vedere al utilitatii
sociale, preocupari cu un continut contrar regulilor de convietuire sociala sau chiar cu
un continut antisocial (hoinareala, activitati ilicite etc.).
4) Compozitia si comportamentul grupului de prieteni carac¬terizate prin prezenta
unor persoane cu antecedente penale sau care duc o viata parazitara.
5) Nivelul redus de scolarizare si lipsa unei calificari profesionale.
6) Controlul social postpenal si indrumarea educativa, moral-re¬ligioasa nesistematice,
discontinue si partiale atat in cadrul mediului fami¬ial cat si scolar.
Dintr-o cercetare efectuata de V. Tantas (1995) rezulta ca 42% dintre recidivisti si
78% dintre minorii delincventi din penitenciarul Gherla nu au nici un fel de calificare,
pe baza careia sa le fie garantate venituri, pentru a duce un trai decent dupa liberare.
Este de retinut neincrederea recidivistilor in ajutorul social pe care il pot primi de la
stat si de la asoci¬atiile nonguvernamentale. Delincventii minori asteapta ajutor, dupa
depu¬nerea in libertate, de la familie (72%), de la asociatii de ajutor special
gu¬vernamentale si nonguvernamentale (18%), de la prieteni (8%), iar 2% afirma ca
nu au de la cine sa primeasca ajutor. Minorii aspira sa ocupe un loc de munca in 38%
din cazuri, iar 22% isi exprima dorinta de con¬tinuare a studiilor si obtinerea unei
calificari intr-o meserie.
O cercetare interesanta, bazata pe studierea longitudinala (timp de 5 ani) a evolutiei
comportamentului delincventilor minori, din care se pot deduce unii factori cu caracter
predictiv privind tendinta spre re¬cidivism, a fost realizata in Polonia de F. Zabczynska
(1977). Un numar de 100 de copii in varsta de 10 - 11 ani din zona Varsoviei, care au
savarsit furturi, au fost supusi in anul 1966 unei investigatii pluridisci¬plinare
(psihologice, pedagogice, medicale, sociologice si juridice) cu sco¬pul depistarii
factorilor cauzali ai delincventei juvenile si a recidivei. Dupa 5 ani, cand varsta medie a
subiectilor era de cca. 16 ani, s-a procedat la un studiu catamnestic, ce viza
eventualele delicte savarsite in perioada celor cinci ani, masurile de reeducare luate,
situatia scolara, comportarea subiectilor acasa si la scoala, dificultatile in educare,
starea sanatatii etc. Datele catamnestice arata ca in perioada celor cinci ani, 70%
dintre subiecti au comis noi delicte. Astfel, 37% dintre subiecti au avut in cei cinci ani
una sau doua acuzatii de furt, iar 33% au avut intre trei si zece acuzatii de furt sau
chiar mai multe.
Cei mai semnificativi factori predictivi privind delincventa mino¬rilor si tendinta spre
recidivism sunt urmatorii: fuga de acasa si furturile precoce (multi recidivisti au inceput
sa fure de la varsta de 9 ani), con¬sumul timpuriu de alcool, absenteismul scolar
inaintea varstei de 10-11 ani, avand drept consecinta intarzierea scolara sau
abandonarea scolii. De asemenea, autoarea mentioneaza faptul ca si intarziatii mintal
erau intal¬niti in grupurile delictogene. Alcoolismul tatalui, infractionalitatea in familie
si neglijarea extrema a copilului erau frecvent intalnite in grupul delinc¬ventilor minori
studiati.
Cu toate incercarile care s-au facut, totusi, pana in prezent predictia empirica si chiar
predictia stiintifica in domeniul delincventei juvenile ramane o problema dificila. Acest
lucru pare insa firesc, avand in vedere faptul ca - dupa cum spune G. Berger -
“varietatea umana este infinita”, sau - dupa expresia lui J.P. Sartre ca “omul este ceea
ce este si nu este ceea ce este”.
Deci, se poate spune ca in domeniul comportamentului uman previziunea este strict
probabilistica, datorita multitudinii si eterogenitatii factorilor externi (economici, socio-
culturali, socio-afectivi din microgru¬purile sociale si din macrogrupurile sociale) si a
factorilor interni (neuro-psihici, de personalitate), precum si datorita caracterului
dinamic al interrelatiilor dintre acestia.
Din problemele teoretice expuse si din analiza rezultatelor investigatiei efectuate de
noi, rezulta ca principalii indicatori ai maturizarii sociale sunt reprezentati prin nivelul
relatiilor interpersonale ale subiectului, privite sub unghiul dezirabilitatii sociale,
precum si prin capacitatea sa de interactiune psiho-sociala, care presupune
obiectivarea unor valori. Prin exteriorizarea conduitei in familie, la locul de munca si, in
general, in societate, a valorilor interiorizate (morale, economice, ecologice, estetice)
individul uman isi releva totodata gradul sau de maturizare sociala.
Maturizarea sociala se leaga, deci, de competenta sociala a unui individ, formata in
cursul socializarii sale prin interiorizarea dintr-un sis¬tem de valori a acelora care devin
atitudini - valori. Tocmai prin aceasta, competenta sociala reprezinta capacitatea
omului de a intrebuinta, con¬form evolutiei individuale, independenta personala si,
conform necesitatii sociale, responsabilitatea individuala si raspunderea sociala.

3. Rolul psihodiagnozei in profilaxia comportamentului delincvential si a recidivelor

Legislatia penala prevede efectuarea examinarilor medico-legale pentru minorii care au
savarsit diferite delicte, inclusiv prin aplicarea si in¬terpretarea unor probe de
psihodiagnostic. Psihologul trebuie sa surprinda, pe de o parte, specificul unor
distorsiuni ale relatiilor interpersonale din grupul familial, scolar, grup de “prieteni” etc.
cu repercusiuni negative asu¬pra structurarii personalitatii si respectiv asupra
comportamentului mino¬rului sau tanarului. Pe de alta parte, in urma examinarilor
psihodiagnosti¬ce, se va alcatui portretul psihic al fiecarui delincvent.
Situandu-se pe pozitiile determinismului probabilist, W. Gutjahr (1974) arata ca orice
actiune umana poate fi exprimata printr-o formula in care un anumit act
comportamental (A) reprezinta o relatie functionala in¬tre factorii situationali (S),
trasaturile de personalitate (P) si factorii intam¬platori (I), respectiv: A = f(S,P,I). W.
Gutjahr atrage atentia asupra faptului ca fiecare element al formulei are un caracter
hipercomplex, ceea ce confera nota strict probabilista a oricarei predictii.
Utilizarea de catre psiholog a unor instrumente de predictie a deviantei - cu toate
dificultatile unui astfel de demers - este o necesitate de prim ordin. Datorita faptului ca
la delincventa ajung mai ales acei minori ale caror trebuinte biologice, afective,
intelectuale, educative si sociale nu au fost satisfacute la timp si in mod corespunzator,
multe instrumente de predictie se pot aplica inca de la varsta de 6 ani. Dupa cum a
rezultat din capitolul anterior, indicatori predictivi ai delincventei pot fi: utilizarea
preco¬ce si frecventa a unui limbaj obscen si violent; atitudine rebela fata de
autoritatile scolare si fata de reprezentantii ordinii publice in general; atitudine
indiferenta fata de invatatura; reactii agresive fata de diferite situatii si persoane;
preocupari sexuale precoce.
Valoarea predictiva a factorilor sociologici, psihosociali si ai celor de personalitate,
precum si valoarea predictiva a unor deficiente de ordin educativ, urmeaza sa fie
interpretate cu multa precautie, caci un factor predictiv nu este in mod necesar si un
factor cauzal potential. Se impune, deci, ca pe langa astfel de instrumente de predictie
sa se utilizeze si meto¬de de psihodiagnostic pentru cunoasterea personalitatii. Probe
psihologice ca: testul Rosenzweig, Testul Tematic de Aperceptie (T.A.T.), testul
Szondi, Inventarul psihologic California s. a. releva si tendintele spre agre¬sivitate ale
unor minori si tineri, chiar inainte ca agresivitatea sa treaca din starea latenta in starea
manifesta, ceea ce este util pentru luarea unor masuri psihologice, pedagogice,
psihiatrice etc. menite sa atenueze agresivitatea si sa socializeze pulsiunile indezirabile.
Astfel, T.A.T.-ul apli¬cat copiilor caracteriali evidentiaza nu numai frustrarea afectiva,
privarea materiala, sentimentul de nesiguranta etc., ci si dificultatile de identificare,
ambivalenta afectiva in raport cu parintii, precum si tendintele agresive. De asemenea,
testul Rorschach releva insuficientul control al reactiilor, instabilitatea afectiva,
impulsivitatea, descarcarile emotionale fara elemen¬te stabilizatoare si fara control
logic. Or, exacerbarea unor astfel de trasaturi, in conditii disfunctionale de viata,
faciliteaza trecerea copiilor caracteriali spre predelincventa si spre delincventa. Tocmai
de aceea - pe baza informatiilor obtinute prin probele psihodiagnostice si pe alte cai -
se impune interventia precoce, prin masuri individualizate de nuanta
psihope¬dagogica, sociologica si neuro-psihiatrica atunci cand este cazul, pentru
prevenirea delincventei, la care in mai mare masura sunt “predispusi” copiii cu
tulburari caracteriale.
Pe baza coroborarii informatiilor psihologice cu cele psihosociale si cu cele sociologice
se selectioneaza din timp copiii si tinerii care necesita educatie compensatorie
preventiva. In stabilirea “riscului delin¬cvential” se are in vedere faptul ca in cazul
delincventei avem de-a face cu o etiologie multicauzala. In cadrul acestei etiologii,
sentimentele de nesi¬guranta, de frustrare afectiva, egocentrismul exacerbat,
instabilitatea emo¬tiva, impulsivitatea si agresivitatea, criza de identitate si confuzia
de roluri apar, evolueaza si se manifesta la adolescenti indeosebi in conditiile
edu¬cative precare din unele familii si din unele case de copii. Or, dupa cum arata T.
Bogdan (1983), o multipla si cumulativa stare de frustrare, conjugata frecvent cu
concomitenta altor factori familiali sau/si extrafami¬liali incompatibili cu structura
echilibrata a personalitatii produce “fixatia anormala” dissociala sau antisociala.
In cele ce urmeaza, prezentam principalele obiective ale inves¬tigarii diferitelor
substructurii ale personallitatii delincventilor prin metode de psihodiagnostic.

3.1. Cunoasterea perturbarilor din structura si dinamica relatiilor socio-afective

Examinarile psihologice ale delincventilor cu TAT, testul Rorschach, testul Szondi,
chestionarul de anxietate Cattell, inventarul de personalitate Eysenck s. a. releva
dizarmoniile afectivitatii acestora, expri¬mate, printre altele, in instabilitatea emotiva,
sentimente de frustrare afec¬tiva, ambivalenta afectiva, inversiune afectiva,
neincredere, ostilitate, agre¬sivitate. In dinamica relatiilor delincventului cu mediul
social se produc per¬turbari, care se exprima indeosebi prin comportamente negative.
Izvoarele perturbarii se afla in viata de familie, in cadrul careia minorul a trait sub
semnul a numeroase carente socio-afective. In diverse contexte disfun¬ctionale de
viata se produc distorsiuni periculoase din punct de vedere social, ce duc la edificarea
de catre delincvent a unei false intelegeri a modului de a trai printre oameni. Astfel,
relatiile interpersonale promovate de delincventi, in loc sa fie orientate spre
deschiderea afectiva tonifianta (allocentrism), se bazeaza pe un egocentrism
exacerbat, pe “golire afectiva”, pe ambivalenta sau inversiune afectiva. La delincventi
nevoia de afiliere, de prietenie, de incredere in altii se converteste in neincredere.
Nevoia de dragoste se poate converti in ura, prin procesul destructurant al
ambivalentei si inversiunii afective.
Delincventii ajung, deci, la respingerea si denigrarea sentimenelor umanitare, ca
expresie a unei profunde distorsiuni in sfera afectiv-motivati¬onala. In aceste conditii
isi face loc usor comportamentul agresiv, care la delincventi este in mare masura
invatat, dobandit indeosebi in contextul unui climat familial agresogen sau sub
influenta grupurilor delictogene. Cercetarile efectuate cu T.A.T. de catre M. Cristescu
(1972), V. Preda (1981) au pus in evidenta o corelatie pozitiva intre agresivitatea
proiectata de delincventi in istorioarele T.A.T. si comportamentul lor agresiv.
Proba T.A.T., testul Rorschach, Inventarul psihologic California s.a. permit
descoperirea agresivitatii latente, ceea ce este util si pentru diagnosticarea si
dispensarizarea precoce sau spitalizarea unor persoane cu simptome de psihopatie
impulsiva, intrucat stim ca de multe ori aceasta boala psihica are un debut infractional.
Redam, spre exem¬plificare, dintre numeroasele istorioare cu continut agresogen pe
cea realizata la plansa nr. 15 din T.A.T. de un tanar in varsta de 24 de ani, care a venit
la consult datorita unui disconfort psihic caracterizat prin stari tensionale impulsive si
instabilitate afectiva.
“Cred ca tipul asta a ucis toti oamenii din glob. Ii pare rau ca nu mai sint oameni pe
care sa-i omoare. Dar in acelasi timp se zbate daca a facut bine ce a facut sau nu. In
asemenea mod a reusit sa devina imparatul mortilor. Acuma nu-i e teama de nimeni si
de nimica. Este singurul mostenitor a toate ce a facut pana acuma omenirea. Parca o
sa fie asa pana in eternitate. El nu poate sa moara”.
In urma investigatiilor complexe (cu T.A.T., Ac-ref, C.P.I. si alte probe psihologice),
acest tanar a fost indrumat spre consult psihiatric, cu diagnosticul prezumtiv de
psihopatie impulsiva, fiind apoi supus unei psihoterapii.
Printr-un studiu efectuat in legatura cu etiologia infractiunilor sa¬varsite prin acte
agresive deosebit de violente, de tineri in varsta de 18-26 de ani, am relevat ca
psihopatia impulsiva cu pastrarea discernamantului sta la baza infractiunilor savarsite
de 28,57% din cazuri. In astfel de situ¬atii, in terapia educationala trebuie sa-si
gaseasca locul si masurile psihi¬atrice, pentru evitarea recidivismului. Depistarea
precoce a agresivitatii la¬tente este utila intrucat - cu exceptia unor cazuri patologice -
cunoscandu-i originile, agresivitatea delincventilor poate fi in mare masura ingradita,
inhibata sau socializata (J. Chazal, 1967; R. Pruschy si R. Stora, 1975).

3.2. Cunoasterea distorsiunilor de la nivelul diferitelor substructuri ale moralitatii

delincventilor
Dupa cum se stie, dezvoltarea substructurilor intelectuale, afective, motivationale si
caracterial-actionale ale moralitatii individului isi pune amprenta asupra nivelului
maturizarii sociale a acestuia. Scalele de maturizare sociala, cum sunt cele elaborate
de M.Q. Grant si J. Grant (1957), B.T. Palmer (1969), L. Kohlberg (1968), W. Kay
(1970), releva ni¬velurile scazute ale “maturizarii interpersonale” a delincventilor, ca
expre¬sie a perturbarilor din sfera moralitatii. Prin aceste scale de maturizare sociala
se pot stabili unele grade de functionalitate optima, grade ce in procesul reeducarii
delincventilor sunt date de un raport adecvat intre ni¬velul si stadiul de maturizare
interpersonala a educatorului pe de o parte si pe de alta parte de nivelul si stadiul de
maturizare interpersonala a delincventilor cu care acesta poate lucra (B.T. Palmer,
1969). Informatii utile privind diferitele aspecte ale disfunctiilor maturizarii sociale a
delin¬cventilor pot fi obtinute si prin Inventarul Psihologic California (C.P.I.).
Cercetarile efectuate de M. Minulescu (1963) cu C.P.I. la un lot de 54 de delincventi
recidivisti releva, printre altele, grave disfunctii la nivelul factorilor de socializare si
adaptabilitate, precum si dificultati majore in planul autocontrolului. C.P.I. scoate in
evidenta si insuficienta dezvoltare a judecatilor morale la delincventii recidivisti. De
altfel, informatiile obtinute prin scale de atitudini ca si prin metoda biografica si
metoda convorbirilor dirijate scot in evidenta perturbarea intregului sistem de
constructe personale al delincventilor, care ajung sa-si interiorizeze o serie de non-
valori moral-relationale, indeosebi la varsta adolescentei.
Prin observarea comportamentului delincventilor in cadrul institu¬tiilor de reeducare si
prin intermediul probelor de personalitate se releva tulburarile diferitelor substructuri
ale moralitatii acestora, o “falsa morala” formata prin interiorizarea unui sistem de
non-valori (C. Paunescu, 1984). Factorii cauzali ai constituirii unei astfel de “morale
false” trebuiesc cautati in istoria vietii fiecarui delincvent, indeosebi in cadrul familiei,
incepand din mica copilarie si pana la adolescenta. In cazul in care familia nu isi
indeplineste tripla functie in educatia copiilor - reglatoare, socializatoare si
individualizatoare (P. Osterrieth, 1973) -, precum si datorita altor impre¬jurari de viata
perturbatoare pentru echilibrul psihic, adolescentul nu poate ajunge la un sens al
identitatii personale (E.R. Erikson, 1968). In aceste conditii adolescentul manifesta,
intr-o anumita masura, o confuzie de roluri; nu stie cine este, unde ii este locul, cui ii
apartine. O asemenea confuzie reprezinta, dupa E. R. Erikson (1968), un simptom
frecvent la tinerii delincventi. Unii tineri sunt in cautarea unei “identitati negative”,
adica opusa celei prescrise lor de catre institutiile sociale si, in general, de catre adulti.
Pe aceste temeiuri, delincventul se dezangajeaza socio-moral, manifestand o libertate
arbitrara in comportare. Intelegerea denaturata a libertatii individuale duce la
structurarea unei “hiperautonomii morale si sociale” (C. Paunescu, 1984). Delincventul
aplica in relatiile interpersonale convingerea sa ca cele mai multe disensiuni sau
conflicte se pot rezolva doar prin forta, si, totodata, isi insuseste un sistem de motivare
a dreptului la o asemenea existenta si libertate agresogena, neavand suficient
dezvoltate franele etico-sociale si capacitatea de rezistenta la frustrare.

3.3. Cunoasterea tolerantei la frustrare si a tipului reactiilor la frustrare

Cercetarile bazate pe examinarea delincventilor cu testul de frus¬trare Rosenzweig
releva dificultatile de adaptare sociala, de conformare cu grupul social. Toleranta la
frustrare este scazuta, majoritatea delincventilor conducandu-se dupa principiul
placerii, al satisfacerii imediate a oricaror trebuinte. Reactiile de frustrare sunt, de
regula, de tip extrapunitiv, predo¬minand cele de aparare a eului.
Avand in vedere rolul major al starilor de frustrare in etiologia multifactoriala
cumulativa a delincventei, precum si importanta evidentierii gradului de toleranta la
frustrare si a tipologiei reactiilor la frustrare, redam in cele ce urmeaza rezultatele unei
investigatii coordonate de T. Kulcsar (1977). S-au examinat doua loturi de subiecti: un
grup alcatuit din 34 de copii cu comportament deviant, baieti in varsta de 13-14 ani, in
perioada examinarii fiind internati la Grupul Scolar Special nr. 3 Codlea (Scoala de
reeducare) si un grup de control, care a cuprins 39 baieti in varsta de 13-14 ani, elevi
in clasa a VIII-a a unei scoli generale.
Examinarea psihologica a constat din aplicarea unor probe psi¬hologice pentru
masurarea inteligentei (W.I.S.C. si Raven necolorat) si a unor probe de personalitate:
testul de frustrare Rosenzweig (varianta pentru copii) si Testul de Aperceptie Tematica
(T.A.T.). Scopul examinarii subiectilor cu testele de personalitate a fost evidentierea
unor factori afectiv-motivationali care contribuie, alaturi de factorii intelectuali si volitivi
ai personalitatii, la adoptarea unor comportamente adaptate social, sau dimpotriva,
deviante. S-a urmarit depistarea cauzelor, legate in special de mediul familial,
educativ, care au contribuit la neinteriorizarea corespun¬zatoare a normelor de
comportament adaptat social, la nedezvoltarea capacitatii de autoreglare.
Testul Rosenzweig ne informeaza despre modalitatea de reactie predominanta in
situatii de frustrare. Ipoteza de la baza testului este ca subiectul se identifica cu
personajul frustrat si raspunsul sau indica modul in care ar reactiona in locul acestuia.
Situatiile din proba pot fi impartite in doua grupe principale: situatii de obstacol pentru
eu, in care un obstacol frustreaza pe subiect si situatii de obstacol pentru supra-eu, in
care subiectului i se aduce o acuzare. Testul nu informeaza despre tensiunea
provocata de frustrare, ci despre comportamentul extern, manifest. In interpretare,
fiecare raspuns este cotat in functie de directia agresiunii (extrapunitiv, intrapunitiv
sau impunitiv) si tipul de reactie, care poate fi: a) de predominare a obstacolului (OD),
obstacolul fiind mentionat fie in sensul accentuarii severitatii sale (E’), fie este indicat
ca non-frustra¬re, sau chiar favorabil (I’), fie este considerat fara importanta (M’); b)
de aparare a eului (ED); subiectul fie atribuie altuia vina (E), fie accepta
responsabilitatea (I), fie declara ca nimeni nu este vinovat (M); c) de persistenta a
trebuintei (NP); subiectul fie incearca rezolva¬rea apeland la serviciile altei persoane
(e), fie rezolva singur (i), fie asteapta ca timpul si circumstantele sa rezolve situatia
(m).
Caracterul adecvat sau neadecvat al reactiei la situatiile frustrante este conditionat de
eficienta reglarii comportamentului. Presupunand ca reglarea conduitei la indivizii cu
comportament deviant prezinta deficiente, s-a urmarit identificarea tipurilor mai
frecvente de reactie la frustrare la subiectii din scoala de reeducare comparativ cu cei
din scoala de masa. Iata cateva exemple. In situatiile 1 si 2 o mare parte din subiectii
cu com¬portament deviant reactioneaza agresiv fata de persoana care ii frustrea¬za;
in situatia 6, in care copii mai mari refuza sa se joace cu personajul din imagine,
acesta fiind considerat prea mic, multi subiecti nu simt caracterul jignitor al situatiei
exprimandu-si rugamintea ca totusi sa fie acceptati ca parteneri de joaca; in situatia
15, 48% dintre subiecti insista asupra gravitatii accidentului suferit, pe cand cei din
grupul de control minimalizeaza aceasta in 64% din cazuri. In situatia 20, subiectii din
grupul experimental iarta partenerul de joc, care din greseala le-a produs o neplacere,
in 54,5% cazuri; cei din grupul de control adopta aceasta reactie doar in 14% din
totalul cazurilor.
Raspunsurile extrapunitive la situatiile frustrante se oglindesc si in atitudinea tinerilor
fata de pedeapsa penala aplicata. Legat de aceste aspecte, V. Dragomirescu (1976)
arata ca pentru a obtine date semnificative diagnostice, prognostice si cu semnificatie
terapeutic-educativa, momentul optim de aplicare a testului de frustrare Rosenzweig
este imediat dupa comiterea delictului. Testul trebuie aplicat in etape, pentru a
cunoaste modificarile pragului de rezistenta la frustrare si a unor indicatori ca:
nocivitatea agresogena a reactiilor la frustrare si gradul de adaptabilitate sociala a
delincventului. Indicatorii respectivi sunt utili in elaborarea actiunilor terapeutice
educationale si corectiv-compensatorii pentru prevenirea recidivelor.
In cadrul procesului de reeducare minorul si tanarul delincvent va fi pus in situatia de
a constientiza faptul ca imprejurarile de viata negative si frustrarile suferite nu pot
constitui motive si scuze pentru incalcarea legii sau pentru abateri de la regulile de
convietuire sociala si ca aceste frustrari oricum nu se pot compara cu frustrarea pe
care o reprezinta privarea de libertate.

3.4. Cunoasterea nivelului si orientarii inteligentei

Inteligenta este pusa in functie de factorii emotiv-activi ai perso¬nalitatii, care ii
imprima si orientarea spre activitati dezirabile sau indezi¬rabile social. Majoritatea
delincventilor, desi sunt normali din punct de ve¬dere intelectual, au totusi o
personalitate dizarmonica datorita perturbarilor din sfera afectiva, motivationala si
atitudinala, utilizandu-si inteligenta pentru savarsirea actelor infractionale, de multe ori
prin modalitati ingenioase.
Nivelul mintal scazut reprezinta o premisa a delincventei si a recidivarii
comportamentului antisocial, mai ales atunci cand este asociat cu perturbari emotiv-
active ale personalitatii si cu conditii defavorabile de mediu. La intrebarea: de ce gasim
un numar mare de debili mintal si de copii si tineri cu intelect de limita printre
delincventi si printre recidivisti, se pot da mai multe raspunsuri: criticismul redus al
gandirii; dificultatea sau imposibilitatea de anticipare pe plan mintal a urmarilor
inevitabile ale unor infractiuni; nedezvoltarea capacitatii de inhibitie voluntara, a
“franelor conditionate” , “etico-sociale”; sugestibilitatea marita etc. Avand in vedere
cele de mai sus, se impune, evitarea includerii copiilor cu tulburari caracteriale, dar
normal intelectual, in scolile ajutatoare, intrucat acesti caracteriali pot deveni lideri ai
unor grupuri delictogene in care ii atrag usor si pe debilii mintal. Pentru a preveni
caderea debililor mintali pe panta delincventei, si pentru a evita instalarea unui
comportament infractional recidivist, se impune evitarea supraadaugarii peste
deficienta mintala a tulburarilor caracteriale.
Cand examinam psihologic un delincvent nu ne intereseaza doar nivelul sau
intelectual, ci si potentialitatile sale aptitudinale, in vederea dezvoltarii unor aptitudini
profesionale, reorientand astfel in sens social inteligenta, aptitudinile lui, fireste, pe
baza restructurarii pozitive a factorilor afectivi-motivationali si atitudinali. In cadrul
procesului de reeducare, prin decristalizarea atitudinilor negative fata de invatare si
munca si, in general, prin decristalizarea atitudinii de devalorizare de sine, se
realizeaza si o terapie socio-profesionala, pe baza continuarii instructiei scolare
obligatorii si pe baza masurilor de calificare profesionala. Terapia socio-profesionala
presupune, printre altele, luarea in seama a nivelului de dezvoltare a inteligentei, a
aptitudinilor si a preferintelor profesionale, precum si apelarea la unele elemente
ergoterapeutice si de socioterapie, astfel incat minorii si tinerii sa ajunga la o
revalorizare a personalitati lor.

3.5. Importanta cunoasterii gradului devalorizarii de sine si a mecanismelor defensive

In procesul de reeducare, pentru a evita recidivele, se impune luarea unor masuri
psihopedagogice si psihoterapeutice. Ele vizeaza com¬baterea si inlaturarea
devalorizarii de sine a delincventului si a meca¬nismelor defensive, de aparare a eului
la care apeleaza spre a si pastra “identitatea de delincvent”, deoarece delincventul,
“constient de nume¬roasele sale delicte, se autopercepe ca reincarnarea insasi a
raufacatorului sau, daca vrem, ca raufacator prin natura” (N. Mailloux, 1971, p. 140).
In aceste conditii se instaleaza usor mecanismele de aparare care au o directionare
dissociala sau antisociala.
Pe baza examinarii psihologice, la delincvent se poate detecta un sistem specific de
aparare, bazat pe anumite structuri defensive caracteri¬ale. De multe ori, acestea fac
inoperante tehnicile psihoterapeutice clasice. De aceea, trebuie sa se apeleze la alte
tehnici, cum este de exemplu tera¬pia prin realitate (“Realy therapy”) preconizata de
P. Schmiderberg, care a dat rezultate bune in multe cazuri, inclusiv in conditii de
detentie (T. Bogdan, 1973).
Structurile defensive caracteriale rezida in: mecanisme defensive ce urmaresc gasirea
mijloacelor de a scapa de o culpa; mecanisme defensive prin care se cauta un aliat, un
sustinator al atitudinilor delictuale; mecanisme defensive pentru opozitia la schimbari;
mecanisme defensive obiectivate in actiuni directe impotriva agentilor de schimbare
(educatori, reprezentanti ai justitiei etc.). C. Lavalée si N. Mailloux (1965)
mentionea¬za existenta a doua mari categorii de mecanisme defensive la minori si
tineri: a) Mecanisme de aparare care intra in actiune cand este ame¬nintata
supravietuirea si coezivitatea grupului delictogen. In aceasta categorie intalnim:
glorificarea delictului si propagarea delincventei ca mod de viata; intarirea solidaritatii
grupului prin recurgerea la intimidare; “imunizarea” treptata si progresiva impotriva
sentimentelor tipic umane, ajungand sa le denigreze; consolidarea imaginii negative
despre sine (consolidarea devalorizarii de sine). b) Mecanisme de aparare care intra in
actiune atunci cand delin¬cventul se apara de influentele reformatoare ale mediului
social. Din aceas¬ta categorie fac parte: deprecierea si abandonarea expresiilor
socializante ale activitatilor umane; elaborarea “unei lumi imaginare”; denigrarea
persoanelor care raspund de ordinea publica si de educatie; neincredere in adulti
(educatori, parinti etc.); ideea preconceputa de a trai in dezacord cu normele sociale.
Recurgerea de catre delincventi la astfel de mecanisme de aparare are drept
consecinta diminuarea efectelor tehnicilor de reeducare, inclusiv a celor
psihoterapeutice. Se impune, deci, ca prin observarea comportamentului si prin
investigatii psihodiagnostice sa se depisteze pre¬coce astfel de mecanisme de
aparare, pentru ca neinlaturarea lor la timp submineaza procesul de reeducare si de
resocializare a delincventilor, crescand riscul recidivelor.
Convorbirile dirijate evidentiaza faptul ca, la primele contacte cu mediul de detentie,
majoritatea delincventilor incearca sa se disculpe, facandu-le vinovate pe alte
persoane de situatia in care au ajuns (grupul de “prieteni”, parinti etc.) sau dand vina
pe alti factori, indeosebi pe alcool. Deci, mecanismele defensive, care au drept scop
evitarea unei culpe, se manifesta frecvent la delincventi. Pe acesti tineri cu
comportament anti¬social ii caracterizeaza insuficienta dezvoltare sau lipsa
mecanismului de autocontrol, pe baza caruia ar trebui sa-si faca un examen critic de
consti¬inta si sa traiasca sentimentul de culpabilitate, insa la majoritatea delincventilor
sentimentul de culpabilitate este slab dezvoltat sau abolit. In timpul anchetei, sau
atunci cand este obligat sa-si puna problema delictului comis sub unghiul tuturor
urmarilor sale, cel mai frecvent delincventul se retrage in “turnul sau de fildes” si
refuza sa mai comunice cu educatorul sau raspunde violent, respingand acuzatia ce i
se aduce. In asemenea cazuri, se impune ca prin tehnici psihoterapeutice explicative si
prin metode psihopedagogice bazate pe persuasiunea rational-afectiva sa trezim mai
intai sentimentul culpabilitatii, facandu-i pe delincventi sa constientizeze partea lor de
vina in declansarea comportamentului antisocial. Trezirea sentimentului de
culpabilitate va da sanse de reusita interventiilor terapeutice educationale, in care pot
fi incluse si diverse tehnici psihoterapeutice de grup sau individuale. Tehnicile
psihoterapeutice faciliteaza reactualizarea sau structurarea fortelor echilibrante
sociocentrice ale eului, prin intermediul carora, in multe cazuri, devine posibila o
veritabila reeducare si socializare concordanta a minorilor si tinerilor. Reactualizarea
fortelor eului, in cadrul unui mediu terapeutic integral, duce la restructurarea adecvata
a laturii afective, motivationale, volitive si atitudinale a personalitatii minorilor si
tinerilor, care treptat vor putea ajunge la autonomie morala. Scopul reeducarii, in toate
conceptiile psihoterapeutice, ergoterapeutice si socioterapeutice este acela de depasire
a imaturitatii sociale a delincventilor, de socializare concordanta si dezvoltare a unui
grad de autonomie morala optimal, absolut necesar reintegrarii lor sociale.

PREDICTIA SI PROFILAXIA COMPORTAMENTULUI

DELINCVENTIAL SI A 1PREDICTIA SI PROFILAXIA
COMPORTAMEN1PREDICTIA SI PROFILAXIA
COMPORTAMENTULUI DELINCVENTIAL SI A RECIDIVELOR

TULUI DELINCVENTIAL SI A RECIDIVELOR

RECIDIVELOR