Problematica delincvenţei juvenile a intrat tot mai mult in vizorul

cercetătorilor, datorită amplorii pe care acest fenomen l-a luat în ultimele

decenii. Tot mai mulţi minori sfârşesc în centre de reeducare sau
reabilitare, ca urmare a unei multituni de factori, dintre cei mai diverşi,
mergând de la eşecul familei ca suport şi model pentru copilul în
formare, până la cazuri grave de abuz fizic, verbal şi emoţional , dar şi
utilizarea conştientă si inumană a minorilor de catre semenii lor adulţi,
ca punct de sprijin în actele lor infracţionale, în vederea prevenirii
propriei trageri la răspunderi de catre sistemul de justiţie.

Desemnând ansamblul abaterilor şi încălcărilor de norme sociale,

sancţionate penal, săvârşite de minori , delicvenţa juvenilă constituie un
fenomen social complex şi grav prin consecinţele sale negative, nu
numai pentru comunitate, dar şi pentru destinul ulterior al tânărului.

Conceptul de „delicventa juvenila“ cuprinde doua notiuni distincte,

si anume conceptul de „delicventa“ si cel „juvenil“. Desi ambii termeni au
intrat in limbajul comun si par sa aiba semnificatii bine determinate si
univoce, ei sunt folositi adesea cu intelesuri diferite, nu numai in vorbirea
curenta, ci si in limbajul stiintific. Lipsa unei definitii unitare si unanim
acceptate constituie o sursa de confuzii care pot distorsiona rezultatele
investigatiilor criminogene. Termenul de „delicventa juvenila“ nu este
intalnit nici in legislatia penala din tara noastra, nici in dreptul pozitiv din
alte tari. El este o creatie a doctrinei penale si teoriilor criminologice sau
sociologice, in incercarile lor de a grupa o serie de infractiuni in functie
de criterii de varsta, considerandu-se in mod justificat, ca faptele penale
prezinta o serie de particularitati determinate de nivelul de maturitate
biologica si cu precadere mintala a subiectului activ al infractiunii.
Conceptul de „delicventa juvenila“ este sinonim in anumite limbi cum
sunt italiana, germana si franceza, cu notiunea de „criminalitate juvenila“
: criminalita giovanile, criminalité juvénile, jugendkriminalitat. Cu toate
acestea, la origine, si anume in limba latina, aceste cuvinte aveau
intelesuri diferite. Verbul „delinquere“ avea acceptia de „a gresi“, „a
scapa din vedere“, „a lipsi“, in timp ce prin „crimen“ se intelegea „crima“
la care se asociau semnificatiile de „acuzare“, „imputare“, „pricina a unui
rau“.

1
 Noţiunea de delicvenţă juvenilă, desemnează ansamblul abaterilor
şi încălcărilor de norme sociale, sancţionate juridic, săvârşite de minori. 1
Ca fenomen social, delicvenţa juvenilă este o formă de
manifestare a conduitei deviante şi de aceea este absolut necesar a şti
de unde începe şi unde se sfârşeşte devierea de conduită, a o delimita
de normalitate şi a o diferenţia de stările morbide învecinate. Prin
conduită2 înţelegem expresia exterioară a raporturilor dintre individ şi
mediul ambiant, a echilibrului pe care individul îl realizează în procesul
dinamic de integrare în viaţa socială şi care este obiectivat, de regulă,
într-un sistem de acţiuni supuse unei aprecieri morale. Devierile de
conduită sunt forme de dezechilibru psihic sau de echilibru parţial care
implică modificări ce predomină în sfera emoţional-volitivă a
personalităţii, ca urmare a unor structuri morbide de natură socio-genă
sau a unor tulburări morfo-funcţionale ale activităţii creierului, reflectate
în atitudinea persoanei faţă de lucruri, faţă de societate şi faţă de sine.
Între aceste devieri de conduită se înscrie şi delicvenţa juvenilă,
un fenomen complex care defineşte ansamblul conduitelor aflate în
conflict cu valorile ocrotite de norma penală. Din punct de vedere strict
juridic3, acest fenomen caracterizează încălcarea normelor care reflectă
cerinţele oricărei forme de convieţuire umană (limitarea libertăţii
personale, adaptarea adecvată la mediul social, concordanţa dintre
atitudinile individuale şi cerinţele sociale etc.).
Dreptul penal da o definitie clara actului delincvential (infractiune)
punand accent pe caracterul socialmente periculos al faptei si pe
vinovatie in savarsirea ei. Infractiunea este o fapta care prezinta pericol
social, savarsita cu vinovatie si incriminata de legea penala. Raportarea
1
Mitrofan, N., Zdrenghea, V., Butoi, T., Psihologie judiciară, Casa de Editură şi Presă SANSA S.R.L.,
Bucureşti, 1992, p. 267;
2
Dr. Străchinaru, I., Devierile de conduită la copii. Studiu psihopedagogic, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1969, p. 173;
3
Rădulescu, S., Banciu, D., Introducere în sociologia delicvenţei juvenile, Editura Medicală, Bucureşti, 1990,
p. 42;

2
la norme reprezinta mai mult un criteriu de „clasare”, intrucat nu
expliciteaza cauzele comportamentului deviant, ci doar il discrimineaza
de comportamentul normal, socialmente acceptabil.
Absenţa unor criterii adecvate generează o serie de ambiguităţi
în definirea delicvenţei juvenile, această noţiune înglobând o multitudine
de conduite, condiţii şi situaţii de viaţă nu întotdeauna legate între ele,
dar aduse la un numitor comun prin utilizarea normativului penal.
Desemnând, în general, conduitele morale inadecvate ale tinerilor care
n-au împlinit încă vârsta majoratului, termenul de delicvenţă se aplică la
diferite forme de comportament şi la categorii eterogene de minori: cei
care transgresează legea (delincvenţii în sensul restrâns al termenului),
cei abandonaţi de părinţi sau educatori şi care se integrează în anturaje
nefaste potenţial delicvente, cei care au fugit de la domiciliu sau din
mediul şcolar ca urmare a aplicării unor sancţiuni aspre, brutale, cei care
au nevoie de protecţie şi de îngrijire pentru diferite motive (decesul
părinţilor, dezorganizarea familiei, manifestarea unor tulburări de
comportament).
Din acest punct de vedere, unii autori 4 fac distincţie între falsa
delicvenţă, în care includ minorii cu o conduită antisocială provocată de
o maladie de un tip sau altul, şi adevărata delicvenţă, care cuprinde
minori normali din punct de vedere fiziologic şi psihologic, având o bază
de anormalitate doar sub aspect psihosocial, căci orice personalitate
normală implică socializarea, personalitatea putându-se însă dezvolta,
într-un anumit fel şi în afara socializării.
Cu privire la acest fenomen social, doctorul francez M. Mathiass 5
spunea: „Delicvenţa tinerilor rămâne o problemă de o ascuţită
actualitate. Creşterea sa, formele sale de manifestare ne miră şi ne
neliniştesc. Ea ne apare că fiind manifestarea extremă a fermentării din
4
Stoian, M., Minori în derivă, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1972, p. 8;
5
Stoian, M., op. cit.,p.15;

3
lumea tinerilor, care trăiesc în interiorul unei societăţi care se
transformă.”.
Unii autori6 consideră necesar că în definirea delicvenţei să se
pornească de la conceptul de maturizare socială. Privit din această
perspectivă delicventul apare că un individ cu o insuficientă maturizare
socială şi cu dificultăţi de integrare socială, care intră în conflict cu
cerinţele unui anumit sistem valorico-normativ, inclusiv cu normele
juridice. Delicventul nu reuşeşte să-şi ajusteze conduita în mod activ şi
dinamic la cerinţele relaţiilor interpersonale din mediul urban respectiv,
datorită unui deficit de socializare, determinat de perturbarea sau
insuficienţa proceselor de asimilare a cerinţelor şi normelor mediului
socio-cultural şi a proceselor de acomodare la acestea prin acte de
conduită acceptabile din punct de vedere social-juridic. Caracterul
disonant al maturizării sociale şi, deci, al dezvoltării personalităţii poate
apărea în mai multe variante precum: decalaje între nivelul maturizării
intelectuale şi nivelul dezvoltării afectiv-motivaţionale şi caracterial-
acţionale; decalaje între dezvoltarea intelectuală şi dezvoltarea
judecăţilor şi sentimentelor morale; atât o perturbare intelectuală, cât şi
una afectiv-motivaţională şi caracterială.
Privitor la etimologia insuficientei maturizări sociale a unor
persoane, R. Mucchielli7 elaborează teoria disocialităţii, care pune
accentul mai mult pe factorii psihosociali în explicarea delicvenţei
juvenile. În viziunea lui, disocialitatea se exprimă în:
–        neacceptarea colectivităţii, a societăţii;
–        falsa percepţie socială a celor din jur;
–       lipsa aprofundării şi evaluării adecvate a consecinţelor
actelor comise;
6
Preda, V., Profilaxia delicvenţei şi reintagrarea socială, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981, p.
8;
7
Mitrofan, N., Zdrenghea, V., Butoi, T., op. cit.;

4
 –       respingerea rolului social ce i s-a acordat înainte de a
deveni delicvent şi pe care i-l pretindea colectivitatea.
Prin acţiunea comună a familiei, a şcolii, a grupurilor de muncă şi
a altor factori educativi, marea majoritate a copiilor îşi însuşesc
principalele exigenţe ale conformităţii de grup, comportându-se în
funcţie de repere sociale dezirabile.
Însă, în pofida măsurilor educative, există suficienţi minori care
se îndepărtează sensibil de la modelele de conduită estimate favorabil
de către educator, adoptând comportamente nonconformiste deviante şi
comiţând, mai ales dacă ocaziile sunt favorabile, abateri de la normele
de convieţuire socială.
Mentionam faptul ca punctul de vedere juridic si cel psihosocial in
aprecierea deviantei sociale, inclusiv a fenomenului delincvential , nu se
suprapun intocmai. Mira y Lopez (1959) arata ca intre conceptia
juristului si conceptia psihologului exista de multe ori aceeasi diferenta
de criterii pe care o intalnim intre familia unui bolnav si medic.
Din punct de vedere al psihologului, solutia adoptata de un delincvent,
prin caracterul sau antisocial, reprezinta doar un epilog, pregatit de
mult, fiind un rezultatul perturbarii sau al rasturnarii raporturilor obisnuite,
socialmente acceptabile, dintre individ si colectivitatea in sanul careia
traieste. Pentru a intelege si a explica un delict inseamna ai determina
valoarea necunoscutelor ecuaţiei responsabile de conduita individului in
situatia delictuoasă.
Sub aspect sociopsihologic, factorul comun al delincventilor este
ca subiectii din aceasta categorie dau dovada de nonconformare la
modul social, au un comportament deviant de la normele socio-morale,
in sensul ca isi realizeaza unele scopuri si aspiratii pe cai sociale
neacceptabile.

5
 Punctul de vedere juridic trebuie completat cu punctul de vedere
psihosocial, deoarece el permite nu numai o intelegere mai aprofundata
a delincventei, ci permite o adecvata „tratare” a delincventilor pentru a
facilita reinsertia lor sociala, precum si o actiune mai sistematica,
interdisciplinara, in directia prevenirii recidivelor si, in directia profilaxiei
deviantei sociale.
Activitatea de prevenire si combatere a delicventei juvenile a
constituit si constituie o preocupare permanenta de politica penala a
statelor moderne in general, si a statelor membre U.E., in particular.
Fenomenul infractional in randul minorilor ridica probleme specifice de
prevenire si de combatere, datorita unei multitudini de factori care
conduc la adoptarea unui comportament infractional de catre minori -
segment al populatiei deosebit de vulnerabil, aflat in etapa formarii
personalitatii, usor influentabil, si receptiv la stimulii externi (pozitivi sau
negativi).
Problema cauzalitatii delicventei juvenile poate fi privita ca o
interactiune genetica a sistemelor de factori interni si a sistemelor de
factori externi sau, cu alte cuvinte, ca o impletire a sistemelor de factori
de personalitate a infractorilor minori cu sistemele de factori ce tin de
mediul social determinant. .
In urma examinarii „Raportului privind delincventa juvenila: rolul
femeilor, al familiei, si al societatii”, Parlamentul European a adoptat la
data de 21 iunie 2007 „Rezolutia privind delincventa juvenila: rolul
femeilor, al familiei, si al societatii (nr. 2007/2011(INI))”.
Deoarece studiile efectuate atat la nivel national cat si la nivel
comunitar au relevat faptul ca delicventa juvenila a inregistrat o crestere
alarmanta in ultimele doua decenii, atingand in prezent proportii de
masa, s-a ajuns la concluzia necesitatii reformarii si armonizarii politicilor
penale nationale, in vederea combaterii fenomenului infractional in

6
randul minorilor. In aceste conditii, statele europene au subliniat faptul
ca fenomenul delincventei juvenile poate fi combatut in mod eficient
numai prin adoptarea unei strategii integrate la nivel national si la nivel
european, care va cuprinde trei principii directoare: preventia, masurile
judiciare si extrajudiciare, si integrarea sociala a delincventilor minori. 8
In cadrul Retelei europene de prevenire a infractiunilor, infiintata
in anul 2001, a fost creat un grup de lucru special pentru combaterea
delincventei juvenile, care a inceput sa elaboreze un studiu comparativ
detaliat in cele 27 de state membre, studiu care va sta la baza viitoarelor
evolutii ale politicii Uniunii Europene in acest domeniu.
In practica, este necesara insa punerea in aplicare, macar
in parte, a programelor europene de prevenire si combatere a
delincventei juvenile, si de reinsertie normala in societate a
delincventilor si a victimelor infractiunilor, intreaga activitate trebuind sa
fie guvernata de principiile directoare trasate prin tratatele si conventiile
internationale referitoare la protectia drepturilor minorilor.

În prezent, există o tendinţă pe plan mondial potrivit căreia

statele caută să se asigure că sistemele lor de justiţie juvenilă sunt în
acord cu dreptul internaţional în domeniul drepturilor omului.
Convenţia cu privire la Drepturile Copilului, adoptată prin rezoluţia
Adunării Generale a Naţiunilor Unite nr. 44/25, este principalul tratat
obligatoriu care prevede drepturile la care minorii sunt îndreptăţiţi.
Alte seturi de reguli adoptate de comunitatea internaţională detaliază
modalităţile de lucru de zi cu zi în justiţia juvenilă. Acestea sunt
următoarele:

 Regulile Standard Minimale ale Naţiunilor Unite în Administrarea

Justiţiei Juvenile (Regulile de la Beijing adoptate în 1985 prin
rezoluţia AdunăriiGenerale 40/33);
 Principiile Naţiunilor Unite pentru Prevenirea Delincvenţei
Juvenile(Principiile de la Riyadh adoptate în 1990 prin rezoluţia
Adunarii Generale45/112);

8
http://www.avocatnet.ro/content/articles/id_10384/Combaterea/delicventei/juvenile/-/efort/comun/al/statelor/

europene.html 

7
  Regulile Naţiunilor Unite pentru Protecţia Minorilor Privaţi de
Libertate (adoptate în 1990 prin rezoluţia Adunarii Generale
45/113);
 Liniile directoare de acţiune privind copiii implicaţi în sistemul de
justiţie penală (adoptate prin rezoluţia Consiliului Economic şi
Social 30/1997);
 Regulile Minimale ale Naţiunilor Unite pentru elaborarea măsurilor
neprivative de libertate (Regulile de la Tokyo 1990);
 Declaraţia privind Principiile de Bază ale Justiţiei pentru Victimele
Infracţiunilor şi Abuzului de Putere (adoptate prin rezoluţia
Adunării Generale 40/34).

Potrivit art. 40 alineatul 3 lit. (a) din Convenţia cu privire la

drepturile copilului, statele parte trebuie să stabilească o vârstă minimă
a responsabilităţii penale, sub care copiii nu pot fi traşi la răspundere
pentru presupusa comitere a unei infracţiuni.
Regulile de la Beijing prevăd că înţelesul noţiunii de capacitate
penală trebuie să fie definit în mod clar şi că vârsta răspunderii penale
nu trebuie fixată la o limită prea mică, ţinând cont de gradul de
maturitate emoţională, psihică şi intelectuală a copilului (regula 4.1).
Definirea vârstei răspunderii penale trebuie făcută într-un cadru
juridic care să ţină seama de capacitatea, abilităţile de dezvoltare şi
experienţa contextuală a unui copil.
Concepţiile legiuitorilor asupra vârstei de la care începe
răspunderea penală precum şi tratamentul juridic ce trebuie aplicat
minorilor infractori, au evoluat de-a lungul timpului, limita de vârstă
crescând spre a doua jumătate a secolului XIX, metodele de prevenire şi
educare sau reeducare câştigând teren în cursul secolului XX. În
secolele XIX şi XX societatea a avut o atitudine de înţelegere şi
toleranţă faţă de minorii care au comis acte antisociale, atenţia
legiuitorilor fiind concentrată asupra autorilor, asupra reeducării minorilor
infractori.
Legea penală română în vigoare este în deplină concordanţă cu
aceste prevederi, în Codul penal9 stabilindu-se limitele răspunderii
penale şi prevăzându-se faptul că minorul care nu a împlinit 14 ani nu
răspunde penal, minorul care are vârsta între 14 si 16 ani răspunde
penal, numai dacă se dovedeşte că a săvârşit fapta cu discernământ,
iar minorul care a împlinit vârsta de 16 ani răspunde penal. Pentru ca un
minor între 14-16 ani să răspundă penal în cazul în care a săvârşit
o fapta prevăzuta de legea penală, trebuie să se stabilească daca
acesta are sau nu discernământ. Existenţa discernământului se
9
Articolul 99 din Codul penal

8
stabileşte de către instituţiile de medicină legală, printr-o expertiză de
specialitate, pe baza unor examinări clinice si examene
complementare10.
În conformitate cu dispoziţiile legale în vigoare 11, persoanele aflate în
stare de reţinere sau deţinere se vor examina în prezenţa personalului
de pază de acelaşi sex. Minorii vor fi examinaţi în prezenţa unuia dintre
părinţi sau a tutorelui, iar în lipsa acestora în prezenţa unui membru
major al familiei, de acelaşi sex cu minorul. Persoanele internate în
spitale se vor examina în prezenţa medicului care are în îngrijirea sa
bolnavul.
In tara noastră un pas important in directia combaterii
infractionalitatii la minori a fost facut prin adoptarea Legii nr. 272/2004
privind protectia si promovarea drepturilor copilului , act normativ care
reprezinta cadrul legal privind respectarea, promovarea si garantarea
drepturilor copilului ( art. 1 alin. 1).
Principalele noutăţi aduse de Legea 272/2004 privesc:

- garantarea drepturilor prevăzute de Convenţia ONU referitoare la

drepturile copilului, fără discriminare, în legătură cu statutul acestora
(copii din familie sau separaţi de părinţi), cu situaţia lor (copii ce
urmează cursurile de învăţământ sau sunt integraţi pe piaţa muncii), cu
locul în care se găsesc (în ţară sau în străinătate) sau dacă au probleme
de sănătate sau comportament;
- reglementarea expresă a rolului ambilor părinţi în creşterea şi
dezvoltarea copiilor, ca fiind primii responsabili pentru creşterea,
îngrijirea şi dezvoltarea lor. Responsabilitatea colectivităţii locale este
subsidiară, iar statul intervine complementar, fără a se putea substitui
părinţilor;
- înfiinţarea şi diversificarea serviciilor pentru copil şi familie, cât mai
10
Hotărârea Guvernului nr. 774/2000 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a
dispoziţiilor Ordonanţei Guvernului nr. 1/2000 privind organizarea activităţii şi
funcţionarea instituţiilor de medicină legală prevede că:
“Expertiza şi constatarea medico-legală referitoare la persoane constă în examinări
clinice şi examene complementare (radiologie,
hematologie, serologie, bacteriologie, antropologie etc.) şi poate avea ca obiect :
a) constatarea sexului, virginităţii, capacităţii sexuale, vârstei, conformaţiei sau
dezvoltării fizice, identităţii fizice, precum
si a elementelor necesare stabilirii filiaţiei;
b) constatarea stărilor de boala, a leziunilor traumatice, a infirmităţilor şi a capacităţii
de munca legate de aceste stări ;
c) constatarea stării obstetricale (sarcina, viduitate, avort, naştere, lehuzie etc.) ;
d) alte examinări cerute de organele în drept.
Expertiza poate avea ca obiect si constatarea stării psihice (normale sau patologice)
11
Articolul 40 din Hotărârea Guvernului nr. 774/2000 modificată şi completată

9
aproape de domiciliul acestora, cu scopul de a menţine familia unită şi
de a o ajuta să-şi asume responsabilitatea faţă de creşterea şi
dezvoltarea armonioasă a copiilor;
- înfiinţarea şi reorganizarea la nivel central a unor structuri: Autoritatea
pentru Protecţia Drepturilor Copilului - care va conduce şi coordona
activitatea de protecţie a drepturilor copilului, Oficiul Român pentru
Adopţii - care va gestiona problema adopţiilor şi Avocatul Copilului -
care va promova condiţia copilului în România;
- pentru a răspunde adecvat nevoilor fiecărui copil au fost introduse noi
instrumente de lucru: planul individualizat de servicii şi planul
individualizat de protecţie. De asemenea, au fost redefinite structurile la
nivelul judeţului (serviciul public specializat pentru protecţia copilului şi
comisiile pentru protecţia copilului) în condiţiile înfiinţării serviciilor
publice de asistenţă socială la nivelul judeţului şi la nivelul consiliilor
locale.

În vederea asigurării şi respectării standardelor impuse de

normele de drept internaţional, dar şi intern, la instrumentarea şi
judecarea cauzelor cu minori participă numai personal specializat.
(lucrători de poliţie, procurori, judecători, consilieri de reintegrare socială
şi supraveghere, asistenţi sociali, psihologi).
În legislaţia română în vigoare, este reglementată, de dată
recentă , judecarea cauzelor cu minori de către tribunale specializate,
12

în cadrul cărora judecătorii sunt desemnaţi potrivit legii, de către

preşedinţii instanţelor sau, după caz, preşedinţii de secţii care stabilesc
compunerea completelor de judecată, de regulă, la începutul
anului judecătoresc, cu avizul colegiului de conducere al instanţei,
urmărind asigurarea continuităţii completului.

12
Articolul 41 din Legea nr. 304 din 28 iunie 2004 privind organizarea judiciara,
publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I nr. 576 din 29 iunie 2004, prevede: Tribunalele pentru minori şi familie
judecă `n primă instanţă următoarele categorii
de cauze:
1. în materie civilă, cauzele referitoare la drepturile, obligaţiile şi interesele legitime
privind persoana minorilor,
decăderea din drepturile părinteşti, cererile privind nulitatea sau desfacerea
căsătoriei, cererile pentru încuviinţarea, nulitatea
sau desfacerea adopţiei, precum si cauzele privind raporturile de familie;
2. în materie penală, infracţiuni săvârşite de minori sau asupra minorilor.
petenţă şi soluţionarea altor dosare în care nu sunt implicaţi minori, neexistând o
specializare
a lor în acest sens.

10
Legislaţia actuală reglementează desemnarea judecătorilor care să
soluţioneze cauze cu minori, fără a se prevedea necesitatea specializării
acestora în această problematică.
Deşi una din atribuţiile Ministerului Public este cea de apărare a
drepturilor şi intereselor minorilor, atribuţie particularizată prin dispoziţii
speciale prevăzute în codul de procedură civilă, codul de procedură
penală, precum şi în alte acte normative, procurorii nu sunt numiţi să
instrumenteze numai cauze cu minori.
Atribuţiile procurorilor în ceea ce priveşte apărarea drepturilor şi
intereselor minorilor se exercită prin mijloace judiciare sau
complementare activităţii judiciare, cum sunt acţiunile civile adresate
instanţelor judecătoreşti în temeiul art. 45 din Codul de procedură
civilă, participarea la cauzele penale şi civile în care sunt implicaţi
minori, supravegherea punerii în executare a hotărârilor care se referă la
minori, etc.
Alte instituţii implicate în sistemul justiţiei juvenile sunt: Serviciile
de Autoritate Tutelară şi Asistenţă Socială din cadrul Primăriilor care, la
solicitarea organelor judiciare efectuează anchetele sociale în cauzele
cu minori şi Serviciile de protecţie a victimelor şi reintegrare socială a
infractorilor de pe lângă Tribunale, prin efectuarea de referate de
evaluare pentru organele judiciare (art 11 alin. 1 lit d din OG nr.92/2000
şi Legea nr. 129/2002), cu scopul estimării riscului pentru siguranţa
publică cu relevanţă în luarea măsurilor preventive precum şi a
individualizării pedepsei în vederea aplicării unei sentinţe adecvate
nevoilor de reabilitare şi reintegrare socială a beneficiarilor acestor
servicii.
Alte atribuţii ale Serviciilor de protecţie a victimelor şi reintegrare socială
a infractorilor de pe lângă Tribunale constau în: supravegherea
executării sancţiunilor neprivative de libertate cu scopul asigurării
respectării măsurilor şi îndeplinirii obligaţiilor impuse de către instanţa de
judecată în cazul aplicării sancţiunilor neprivative de libertate; acordarea
de asistenţă psihosocială pe perioada supravegherii; acordarea
de asistenţă post-penală; asistenţa şi consilierea prin care se urmăreşte
atingerea următoarelor obiective:
- susţinerea persoanelor aflate în supravegherea Serviciilor de protecţie
a victimelor şi reintegrare socială a infractorilor de pe lângă Tribunale în
vederea asigurării respectării măsurilor ori obligaţiilor impuse de către
instanţa de judecată;
- diminuarea pericolului de comitere a noi infracţiuni pentru persoanele
condamnate menţinute în stare de libertate, concomitent cu însuşirea
normelor şi valorilor prosociale;
- crearea oportunităţilor privind adaptarea în mediul familial, continuarea
studiilor, angajarea profesională şi păstrarea locului de muncă;

11
- reducerea efectelor negative ale detenţiei pentru persoanele în cazul
cărora s-a aplicat o sancţiune privativă de libertate, în paralel cu
pregătirea pentru liberare şi acordarea de asistenţă post-penală.
Un rol important în sistemul justiţiei juvenile îl ocupă apărătorul
minorului care a intrat în conflict cu legea penală, pentru care asistenţa
juridică este obligatorie, însă dispoziţiile legale care reglementează
organizarea şi exercitarea profesiei de avocat nu prevăd o specializare a
avocaţilor în asistenţa juridică şi reprezentarea minorilor, aceştia
fiind desemnaţi din oficiu de către instanţă sau aleşi de către părinţii
minorului care a intrat în conflict cu legea penală, însă numărul mare de
cazuri pe care le au avocaţii poate afecta procesul de justiţie pentru un
minor.
De regulă, raportând faptele minorilor la vârsta acestora, aceste
fapte s-au dovedit a fi de un pericol social mai redus decât acelea
săvârşite de majori. Mijloacele de constrângere penală au însă - în
marea lor majoritate - funcţia de constrângere, în scopul reeducării; or,
pentru infractorii minori, care nu au o formare şi educare completă, sunt
necesare mijloace de educare şi formare şi mai puţin mijloace de
reeducare, întrucât minorii sunt în perioada de dezvoltare psihică şi
fizică, nu au maturitate emoţională, nici cognitivă, nici personalitatea
conturată şi de aceea reabilitarea morală şi socială a minorilor infractori
este mult mai lesnicioasă decât în cazul infractorilor majori 13.

În legislaţia română, articolul 136 din Codul de Procedură Penală

reglementează categoriile măsurilor preventive, arătând că în cauzele
privitoare la infracţiuni pedepsite cu închisoarea, se poate lua faţă de
învinuit sau inculpat una din următoarele măsuri preventive: reţinerea,
obligarea de a nu părăsi localitatea, obligarea de a nu părăsi ţara
şi arestarea preventivă. Codul de procedură penală român, în capitolul
intitulat „Dispoziţii speciale pentru minori“ a instituit un regim special cu
privire la reţinerea şi arestarea preventivă a învinuiţilor sau inculpaţilor
minori, prin care minorilor reţinuţi şi arestaţi li se asigură, pe lângă
drepturile prevăzute de lege pentru persoanele deţinute preventiv ce au
împlinit 18 ani, drepturi proprii şi un regim special de detenţie preventivă,
în raport cu particularităţile vârstei lor, fiind stabilite condiţii suplimentare
la luarea măsurilor preventive în cazul inculpaţilor minori.
Astfel, în cazul minorilor care răspund penal şi care au vârsta
cuprinsă între 14- 16 ani, reţinerea şi arestarea preventivă pot fi luate
numai dacă minorul a săvârşit o faptă pedepsită de lege cu detenţie pe
viaţă sau închisoare mai mare de 10 ani. Pentru minorii din această
categorie de vârstă, reţinerea nu poate depăşi 10 ore iar prelungirea
A. Ungureanu, Drept penal român - Partea generală, Editura Lumina Lex,
13

Bucureşti, 1995, p. 369 - 370.

12
acestei măsuri se poate face de procuror pentru o durată care nu poate
depăşi 10 ore. Arestarea preventivă poate fi dispusă în cursul urmăririi
penale sau al judecăţii în primă instanţă numai pe o perioadă care nu
poate depăşi 15 zile, şi numai în mod cu totul excepţional.
Durata totală a arestării preventive, în cursul urmăririi penale, nu poate
depăşi 60 de zile pentru minorii care au împlinit 16 ani. Pentru cea de a
doua categorie de minori care răspund penal, respectiv cei cu vârste
cuprinse între 16 - 18 ani, s-a prevăzut că durata arestării preventive în
cursul urmăririi penale şi a judecării în primă instanţă nu trebuie să
depăşească 20 de zile, putând fi prelungită, de fiecare dată motivat,
numai în acest interval de timp. Pentru minorii cu vârsta cuprinsă între
16 - 18 ani arestarea preventivă în cursul urmăririi penale nu poate
depăşi 90 de zile, în cazuri excepţionale, când au săvârşit fapte
pedepsite cu închisoare mai mare de 10 ani sau detenţie pe viaţă,
prelungirea arestării preventive, în aceeaşi fază a procesului penal,
putând ajunge până la un an. Pentru învinuiţii minori arestarea
preventivă nu poate depăşi 3 zile.
În afara acestor dispoziţii care limitează durata în timp a măsurilor
privative de libertate în cazul minorilor, restrângând totodată categoria
de fapte pentru care poate fi dispusă măsura preventivă, Codul de
procedură penală prevede obligativitatea asistenţei juridice şi posibilităţi

de comunicare a apărătorului cu minorul 14, încunoştiinţarea imediată, în

cazul reţinerii şi în termen de 24 de ore în cazul arestării, a părinţilor,
tutorelui, sau a altei persoane desemnate de minor, precum şi a
Serviciului de protecţie a victimelor şi reintegrare socială a infractorilor
de pe lângă instanţa căreia i-ar reveni să judece în primă instanţă
cauza.
Împotriva ordonanţei organului de cercetare penală prin care s-a
luat măsura preventivă a reţinerii se poate face plângere, înainte de
expirarea celor 24 de ore de la luarea măsurii, la procurorul care
supraveghează cercetarea penala, iar împotriva ordonanţei procurorului
prin care s-a luat această măsura se poate face plângere, înainte de
expirarea a 24 de ore, la prim-procurorul parchetului sau, după caz, la
procurorul ierarhic superior.
Hotărârea instanţei de judecată prin care s-a dispus arestarea
preventivă, este supusă recursului exercitat în faţa instanţei superioare.

14
Art.l 160 f alin. 2 din Codul de Procedură Penală prevede că “învinuiţilor sau
inculpaţilor minori , reţinuţi sau arestaţi
i preventiv, li se asigură, în toate cazurile, asistenţă juridică obligatorie, organele
judiciare fiind obligate să ia măsuri pentru desemnarea unui apărător din oficiu, dacă
minorul nu şi-a ales unul, şi pentru ca acesta să poată lua contact direct cu
minorul arestat şi să comunice cu el.

13
Potrivit legii în vigoare , în timpul reţinerii sau arestării preventive, minorii
se ţin separat de majori, în locuri anume destinate minorilor arestaţi
preventiv. Respectarea drepturilor şi a regimului special prevăzute de
lege pentru minorii reţinuţi sau arestaţi preventiv este asigurată prin
controlul unui judecător anume desemnat de preşedintele instanţei, prin
vizitarea locurilor de deţinere preventivă de către procuror, precum şi
prin controlul altor organisme abilitate de lege să viziteze deţinuţii
preventiv.
Urmărirea şi judecarea cauzelor având ca obiect infracţiunile
comise de minori, precum şi punerea în executare a hotărârilor
privitoare la aceştia se fac potrivit procedurii obişnuite, cu unele
completări şi derogări, incidente însă doar în cauzele în care minorul
este învinuitul sau inculpatul, nu şi în cele care vizează victime minore.
Dispoziţiile derogatorii de la cele obişnuite se referă la: asistenţa juridică
obligatorie în cazul infractorilor minori; judecarea cauzei privind o
infracţiune comisă de un minor numai în prezenţa acestuia, cu excepţia
cazului când s-a sustras de la judecată; citarea la judecarea cauzei în
afară de părţi, a autorităţii tutelare şi a părinţilor minorului,
iar dacă este cazul, a tutorelui, curatorului sau persoana în îngrijirea ori
supravegherea căreia se află minorul, a serviciului de protecţie a
victimelor şi reintegrare socială a infractorilor, precum şi a altor
persoane a căror prezenţă este considerată necesară de către instanţă;
desfăşurarea şedinţei de judecată privind pe infractorul minor separat
de celelalte şedinţe; caracterul nepublic al şedinţelor de judecată.
Normele de procedură penală impun obligativitatea efectuării
anchetei sociale în cauzele cu infractori minori, organul de urmărire
penala sau instanţa de judecata având obligaţia să dispună efectuarea
anchetei sociale, lipsa acesteia fiind sancţionată cu nulitatea absolută.
Potrivit dispoziţiilor legale, ancheta socială constă în strângerea de date
cu privire la purtarea pe care minorul o are în mod obişnuit, la starea
fizică şi mintală a acestuia, la antecedentele sale, la condiţiile în care a
crescut şi în care a trăit, la modul în care părinţii, tutorele sau persoana
în îngrijirea căreia se află minorul îşi îndeplinesc îndatoririle faţă de
acesta şi, în general, cu privire la orice elemente care pot servi la
luarea unei măsuri sau la aplicarea unei sancţiuni faţă de minor.
Ancheta socială se efectuează de către persoane desemnate de către
autoritatea tutelară a consiliului local în a cărui rază teritorială
domiciliază minorul. În cursul urmăririi penale, când învinuitul sau
inculpatul este un minor ce nu a împlinit 16 ani, la orice ascultare sau
confruntare a minorului, dacă organul de urmărire penală consideră
necesar, citează delegatul autorităţii tutelare, precum şi părinţii, iar când
este cazul, tutorele, curatorul sau persoana în îngrijirea ori
supravegherea căreia se afla minorul.

14
 Chemarea acestor persoane, fără însă a fi obligatorie prezentarea
lor la organul de urmărire penală, se lasă la latitudinea organului
judiciar, devenind însă imperativă citarea acestora la efectuarea
prezentării materialului de urmărire penală. Neprezentarea persoanelor
legal citate la efectuarea actelor procedurale menţionate nu împiedică
efectuarea lor.
Întrucât în cursul procesului penal este posibil ca infractorul minor
să împlinească vârsta de 18 ani, legiuitorul a reglementat în mod expres
această situaţie (art. 483 alin. (2) din Codul de procedură penală); astfel,
în cazul în care inculpatul minor împlineşte vârsta de 18 ani în cursul
desfăşurării procesului penal, dar numai după ce sesizarea instanţei a
avut loc, instanţa compusă din judecători anume desemnaţi, potrivit legii,
rămâne competentă să judece cauza respectivă, cu aplicarea
dispoziţiilor procedurale speciale privitoare la minori (art. 483 alin. (2) din
Codul de procedură penală15); prin urmare, de exemplu, respectarea
obligaţiei ca în cauză să se efectueze ancheta socială se menţine, chiar
dacă inculpatul a devenit major în cursul procesului penal, însă ulterior
sesizării instanţei (este cazul infracţiunilor prevăzute de art. 279 alin. (2)
lit. a) din Codul de procedură penală, când sesizarea instanţei se face
direct prin plângerea prealabilă a persoanei vătămate; în aceste situaţii
instanţa este aceeacare are obligaţia de a dispune întocmirea în cauză
a anchetei sociale privind pe inculpatul minor la data sesizării instanţei şi
devenit major ulterior, pe parcursul desfăşurării procesului penal). În
cazul acelor infracţiuni pentru care sesizarea instanţei se face prin
rechizitoriu, în cursul urmăririi penale este obligatoriu - pentru organul de
urmărire penală - de a dispune întocmirea anchetei sociale; cu alte
cuvinte, în aceste din urmă situaţii, la data sesizării instanţei, ancheta
socială este obligatoriu a fi întocmită, sub sancţiunea restituirii cauzei,
de către instanţă, în vederea întocmirii acestui act procedural obligatoriu
în cadrul procedurii speciale de urmărire a minorilor; prin urmare,
obligativitatea anchetei sociale pentru organul de urmărire penală
există întotdeauna când în procesul penal se efectuează urmărirea
penală.
În situaţia în care însă inculpatul a săvârşit infracţiunea în timpul
cât era minor, dar a devenit major mai înainte de sesizarea instanţei de
judecată, acesta este judecatpotrivit procedurii obişnuite; în consecinţă,
în asemenea condiţii, procedura specială nu se mai menţine, ci se trece
la procedura de drept comun (procedura obişnuită).
15
T. J. Hunedoara, Decizia penală nr. 1440 din 1969, în R.R.D, nr. 4, 1970, p. 186;
Plen. Trib. Suprem, Decizia îndrum. Nr. 6/1973, B. Of., Partea a II-a nr. 405 din 19
decembrie 1973; N. Volonciu: Tratat de procedură penală - Parte specială, vol. II,
Ed. Paideia, Bucureşti, 1994, p. 460; I. Neagu: Drept procesual penal, Tratat, Global
Lex, 2002, p. 860.

15
 Regimul de sancţionare al minorului instituit de Codul penal este
unul special, mixt, incluzând măsuri educative, enumerate la art. 101
Cod penal (mustrare, libertate supravegheată, internare într-un centru
de reeducare, internare într-un institut medical - educativ) şi care au
prioritate în sancţionarea minorilor, şi pedepse (amendă sau închisoare)
reduse la jumătatea limitelor, şi care se aplică numai dacă instanţa
apreciază că o măsură educativă nu este suficientă pentru îndreptarea
minorului.
La sancţionarea minorilor, într-o primă etapă, pe baza criteriilor
enumerate la art. 100 Cod penal, respectiv starea fizică, gradul de
dezvoltare intelectuală, comportare, condiţiile în care au crescut şi trăit,
dar şi gradul de pericol social al faptei, se alege tipul de sancţiune,
măsură educativă sau pedeapsă, iar apoi se optează pentru o anume
măsură educativă ori felul şi cuantumul pedepsei, inclusiv modalitatea
de executare, fie în regim de detenţie, fie prin suspendarea ei
condiţionată ori sub supraveghere.

16