Sunteți pe pagina 1din 24

Tactica ascultării martorilor minori

CUPRINS

CUPRINS

1

TACTICA ASCULTĂRII MARTORILOR MINORI

2

NOŢIUNEA ŞI IMPORTANŢA ASCULTĂRII MINORILOR

2

1. IMPORTANŢA

2

2. PROCESUL FORMĂRII DECLARAŢIILOR ÎN CONŞTIINŢA MINORULUI

4

ASCULTAREA PRIMARĂ A MINORULUI

5

1. PREGĂTIREA ÎN VEDEREA ASCULTĂRII

5

2. DISCUŢIILE PREALABILE

8

3. RELATĂRILE LIBERE

15

4. ÎNTREBĂRILE

16

ASCULTAREA REPETATĂ A MINORULUI

18

1. ASCULTAREA REPETATĂ UNINOMINALĂ A MINORULUI

18

2. CONFRUNTAREA MINORULUI CU ALTE PERSOANE

19

FIXAREA ŞI APRECIEREA DECLARAŢIEI MINORULUI

20

BIBLIOGRAFIE

23

TACTICA ASCULTĂRII MARTORILOR MINORI

Noţiunea şi importanţa ascultării minorilor 1. Importanţa De multe decenii şi mai ales în ultimii ani asistăm, nu numai la noi, dar şi pretutindeni în lume la o îngrijorătoare creştere a criminalităţii în rândul adolescenţilor şi al tinerilor adulţi, la o înmulţire, perfecţionare şi organizare a formelor de activitate infractorială juvenilă. Furturile, tâlhăriile, violurile şi în general infracţiunile de violenţă săvârşite individual sau în bandă proliferează siguranţa socială fiind grav pusă în pericol. 1 Unul dintre cele mai vechi mijloace de probaţiune şi printre cele mai utilizate în cadrul procesului judiciar îl reprezintă declaraţiile martorilor, a victimelor şi a făptuitorilor. Prin intermediul organelor sale de simţ şi al gândirii abstracte, omul cunoaşte ceea ce se întâmplă în lumea înconjurătoare şi păstrează multă vreme în memorie imaginile evenimentelor ce se produc în faţa sa. Astfel că el are capacitatea să reproducă în conştiinţa sa faptele şi fenomenele petrecute cu multă vreme în urmă. Deci şi infracţiunile, percepute în timpul săvârşirii lor, pot fi reproduse de subiectul receptor şi redate altor persoane cu suficiente caracteristici generale şi de detaliu pentru a fi înţelese cu uşurinţă. Martorii oculari, infractorii şi chiar victimele, percepând nemijlocit procesul săvârşirii infracţiunii, sunt în măsură să facă relatări utile despre modul şi împrejurările în care a fost comisă. De aceea, ştiinţa criminalistice elaborează metodele tactice de ascultare a acestor persoane. 2 În conformitate cu definiţia dată de Dicţionarul de criminalistică, ascultarea este un act procedural prin care învinuitul, inculpatul, celelalte părţi din procesul penal, martorii sau experţii sunt chemaţi să dea declaraţii sau explicaţii în faţa organelor de urmărire penală sau instanţelor de judecată în conformitate cu legea şi cu respectarea regulilor de tactică criminalistică. 3 Audierea martorului are ca sarcină principală obţinerea de la acesta a declaraţiilor complete şi veridice, care să reflecte just realitatea obiectivă. 4 Pentru aceasta este necesar:

1 Corneliu Turianu – Răspunderea juridică pentru faptele penale săvârşite de minori, editura Continent XXI, Bucureşti, 1995, pag. 22-23

2 Ion Mircea Criminalistica, EDP, pag. 152

3 Dicţionar de criminalistică – dr. Ion Anghelescu, dr. Nicolae Dan, dr. Ion Grigorescu, dr. Dumitru Sandu, dr. Mircea Constantin, Ioan R. Constantin, Ion Sima, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984, pag. 25

4 S. A. Golunski – Criminalistica, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1961, pag. 315

1)

ca cel ascultat să fie capabil să perceapă exact faptele, să le memoreze şi să le reproducă just;

2) ca el să dorească sincer, fără să ascundă nimic, să comunice anchetatorului toate faptele

pe care le cunoaşte. Potrivit prevederilor Codului de procedură penală, în art. 81, persoana care nu a împlinit vârsta de 18 ani poate fi ascultată ca martor. În legătură cu martorul minor, se precizează că, până la vârsta de 14 ani, ascultarea se va face în prezenţa unuia dintre părinţi ori a tutorelui, sau a persoanei căreia îi este încredinţat spre creştere şi educare. O altă prevedere procedurală se referă la faptul că minorul care nu a împlinit 14 ani nu depune jurământ, organul judiciar având însă

obligaţia de a-i atrage atenţia să spună adevărul. Cu toate că minorului i se atrage atenţia să spună adevărul, cele declarate de el vor prezenta

o relativitate. Dintre cauzele principale 5 care determină relativitatea mărturiei unui minor, aşa cum au fost evidenţiate în literatura de specialitate, sunt următoarele:

a) imperfecţiunea organelor de simţ ale minorului însoţite de o serie de factori obiectivi sau subiectivi;

b) procese psihice distorsionate, dintre care subiectivismul, selectivitatea psihică şi mai ales constructivismul psihic al minorului au rol determinant;

c) convingerea cvasi-generală sau formarea unor opinii specifice organelor judiciare, doritoare să vadă în declaraţia minorului o reproducere absolut fidelă, o "fotografie obiectivă" a faptelor la care a asistat, lucru greu de realizat în practică. 6

d) particularităţile psihologiei organului judiciar, esenţială atât în luarea declaraţiilor, cât

şi în evaluarea lor. În esenţă, se poate spune că, mărturia minorului reprezintă o trecere a realităţii pe de o parte prin filtrul subiectivităţii minorului, datorită gradului său de dezvoltare, dar şi particularităţilor psiho-individuale ale copilului, iar pe de altă parte o trecere prin filtrul organului

judiciar care apreciază valoarea probantă a declaraţiilor minorului. Particularităţile psihice care influenţează relativitatea declaraţiilor minorilor şi a copiilor mici depind de vârstă. În această privinţă, copiii pot fi împărţiţi convenţional în câteva grupe de vârstă: preşcolari, de vârsta învăţământului elementar, de vârsta învăţământului mediu. Audierea adolescenţilor de vârsta claselor superioare din învăţământul mediu se deosebeşte puţin de

5 Emilian Stancu – Criminalistica. Tactica şi metodologia criminalistică, vol. II, Editura Actami, Bucureşti, 1995, pag.

54

6 Tiberiu Bogdan, Ioan Santea, Rodica Drăgan-Corneanu – Comportamentul uman în procesul judiciar, Editura

Ministerul de Interne, Bucureşti, 1983, pag. 106-107

audierea martorilor şi învinuiţilor maturi. 7 Cu prilejul audierii copiilor din celelalte grupe de vârstă, anchetatorul trebuie să ţină seama de psihologia fiecărei grupe. Audierea minorilor în calitate procesuală de martori, învinuiţi sau victime ale unor infracţiuni prezintă o deosebită importanţă pentru buna desfăşurare a procesului penal, pentru descoperirea adevărului şi stabilirea dreptăţii. Astfel, ascultarea se face pe de o parte pentru obţinerea datelor referitoare la cauza cercetată, la modul săvârşirii acesteia şi la persoana făptuitorului pentru stabilirea adevărului, iar pe de altă parte pentru a cunoaşte mai bine personalitatea infractorului, cauzele şi mobilurile care au determinat săvârşirea infracţiunii în vederea combaterii şi prevenirii delincvenţei juvenile.

2. Procesul formării declaraţiilor în conştiinţa minorului

În întreaga literatură de specialitate juridică, criminalistică sau de psihologie judiciară, se subliniază pe bună dreptate că veridicitatea declaraţiilor unui martor minor chiar de bună credinţă fiind, ca şi aprecierea forţei lor probante nu poate fi concepută fără cunoaşterea mecanismelor psihologice care stau la baza formării mărturiei 8 . Martorul minor de bună credinţă este un preţios

auxiliar al justiţiei, prin faptul că relatările sale furnizează elemente pentru stabilirea adevărului material necesar pentru rezolvarea proceselor: "Autoritatea relatărilor minorilor – spune un jurist sovietic 9 – este consecinţa unei prezumţii de bună credinţă, de capacitatea de a percepe exact şi de

a reda impresiile percepute. Se presupune că minorul este înzestrat cu toate însuşirile fizice şi psihice necesare în acest scop, cu organe ale simţurilor normal dezvoltate, cu un psihic şi cu dezvoltare intelectuală normală. Problema fundamentală asupra căreia trebuie să se concentreze

întreaga noastră atenţie este aceea a forţei probante a arătărilor minorului, a măsurilor de înlăturare

a erorilor judiciare cauzate de percepţii greşite ale martorilor care redau impresiile lor". S-ar părea că ne contrazicem: martorul minor fiind de bună credinţă, poate să relateze instanţei altceva decât realitatea obiectivă? La această întrebare, în cunoştinţa legilor psihologice trebuie să răspundem afirmativ: Da! Minorul poate să greşească dintr-o serie întreagă de motive, chiar în cazul prezumţiei bunei credinţe, dar cunoaşterea legilor psihologice ne înarmează cu înţelegerea sursei acestor greşeli şi ne fac capabili să putem conduce minorul cu maximum de veridicitate posibilă.

7 S.A. Golunski op. cit. Pag. 346

8 Camil Suciu – Criminalistica, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, pag. 577

9 Citat după A. Safanov – Manualul anchetatorului penal, 1955 (trad. Românească), pag. 61

Ascultarea primară a minorului

1. Pregătirea în vederea ascultării

Caracterul complex al probei testimoniale, importanţa sa în stabilirea adevărului în procesul judiciar impun o pregătire serioasă, minuţioasă a acestei activităţi procedurale, precum şi

o desfăşurare a sa atât pe baza normelor procesual penale, cât şi potrivit regulilor tactice

criminalistice în scopul obţinerii unor declaraţii sincere şi complete care să servească realmente aflării adevărului. Pregătirea ascultării minorului este o activitate absolut necesară în special în faza de urmărire penală 10 ce se cere efectuată în toate împrejurările, indiferent de gradul de dificultate al cauzei. Înainte de audierea primară, în majoritatea situaţiilor, organul judiciar încă nu a discutat

nemijlocit cu minorul ce urmează a fi ascultat. Indiferent de calitatea pe care minorul o are în proces, pregătirea ascultării lui trebuie să constea atât din activităţi general valabile pentru orice ascultare, indiferent de vârsta persoanei, cât şi din activităţi specifice, cerute de vârsta şi de gradul dezvoltării sale psihice. 11 Pregătirea ascultării impune cunoaşterea cât mai completă prin obţinerea de date de la familie, rude, vecini, pedagogi, colegi de muncă, cu privire la comportament, dezvoltare intelectuală, situaţia la învăţătură, pasiuni, cerc de prieteni, raporturile cu colegii. 12 Acelaşi lucru este necesar şi în alegerea persoanei care urmează să-l asiste pe minor la audiere (dacă are sub 14 ani), persoană care să-i inspire încredere şi siguranţă, în majoritatea cazurilor aceştia fiind părinţii, bunicii sau alte rude apropiate. Fireşte că şi în ascultarea minorilor nu sunt lipsite de interes eventualele legături sau interese în cauza cercetată, inclusiv cele ale persoanei care îl asistă pe minor la audiere. Faptul că minorii nu au maturitatea psihică, dezvoltarea intelectuală şi experienţa necesară folosirii eficiente a drepturilor procesuale acordate de lege a determinat instituirea unei proceduri

de urmărire şi judecată speciale.

Unul dintre cele mai importante momente ale pregătirii îl constituie întocmirea planului de ascultare. În urma studierii dosarului cauzei se stabilesc problemele care urmează să fie lămurite prin ascultare cu fiecare minor sau alte categorii de martori ce urmează a fi audiaţi. Stabilirea problemelor ce urmează să fie lămurite prin ascultare este obligatorie pentru a nu se omite anumite aspecte esenţiale cunoscute minorilor, cu valoare pentru aflarea adevărului.

10 Emilian Stancu, op. cit., pag. 66

11 Ion Mircea – Criminalistica, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978, pag. 153

12 Emilian Stancu, op. cit., pag. 79

Avându-se în vedere multitudinea problemelor care trebuie să fie lămurite prin ascultare, poziţia minorului în cauză, datele ce caracterizează personalitatea acestuia, necesitatea prezentării unor mijloace de probă cu ocazia ascultării, se impune întocmirea unui plan de ascultare pe baza problemelor respective. Planul conţine întrebările care urmează a fi adresate minorilor şi poate fi întocmit pentru fiecare minor în parte (dacă sunt audiaţi mai mulţi minori) sau pentru fiecare martor în parte (dacă cei audiaţi sunt şi minori şi majori). Întrebările trebuie să fie scurte, clare, precise, să dea posibilitatea minorilor să înţeleagă la ce trebuie să se refere în răspunsurile lor. Întrebările pot fi ordonate logic sau cronologic, în raport cu ceea recunoaşte minorul, cu modul în care a perceput faptele ori împrejurările săvârşirii lor, în raport de personalitatea şi psihologia minorului şi cu poziţia sa în timpul ascultării. Este interzisă folosirea întrebărilor sugestive ori a celor de natură să pună în dificultate pe minor. În cazul unui minor despre care există date că încearcă să ascundă adevărul, este indicat ca întrebările să fie prevăzute pe mai multe variante, să fie formulate întrebări de rezervă. Planul de ascultare a minorului este orientativ, pe parcursul ascultării va putea fi modificat ori completat. Planul de ascultare trebuie să se constituie într-un instrument de lucru, într-un ghid obligatoriu; numai în acest mod problemele pot fi lămurite printr-o singură ascultare, evitându-se chemările repetate în faţa organului de urmărire penală. În ce priveşte locul de ascultare, acesta poate fi sediul organului judiciar, locul de muncă (dacă minorul este încadrat în muncă) sau un loc apropiat ca atmosferă de mediul în care trăieşte minorul (şcoală, cămin) mai ales dacă are o vârstă sub 10 – 12 ani. În cazul în care minorul este bolnav, el poate fi audiat la domiciliu sau la instituţia unde se află internat pentru tratament. Pentru audierea unui minor grav bolnav este necesar să se obţină aprobarea scrisă a medicului şi, în măsura posibilităţilor, audierea acestuia să se facă în prezenţa medicului curant. "Legea procesuală penală dă dreptul ca chemarea martorilor pentru a fi audiaţi să se facă prin trimiterea de citaţii sau prin telefonograme. Alegerea mijlocului de chemare pentru audiere este determinată de considerente de ordin tactic. De exemplu, dacă în timpul audierii învinuitul indică un martor minor pentru stabilirea alibiului său, atunci un asemenea martor trebuie să fie chemat neîntârziat, înainte ca învinuitul sau rudele acestuia să fi reuşit stabilirea unei înţelegeri cu minorul" – remarcă profesorul doctor S.A. Golunski în lucrarea sa "Criminalistica". Pentru buna desfăşurare a ascultării şi realizarea scopului pe care-l urmăreşte, în raport cu natura cauzei în care se efectuează, cu problematica ce trebuie lămurită şi cu situaţia minorului, trebuie să fie luate şi alte măsuri pregătitoare, cum ar fi: invitarea părintelui, tutorelui, curatorului

sau educatorului 13 , când minorul nu a împlinit vârsta de 14 ani; invitarea unui interpret în situaţia în care minorul nu cunoaşte limba română; selectarea şi pregătirea materialelor ce vor fi folosite pe parcursul ascultării şi determinarea modului, a momentului şi a ordinii în care vor fi folosite, asigurarea decontării cheltuielilor de transport şi cazare impuse de deplasarea acestor persoane. Pe lângă aceasta, în timpul ascultării trebuie creată ambianţa propice; biroul în care urmează a se face ascultarea trebuie să fie mobilat sobru, fără obiecte în plus care ar putea distrage atenţia minorilor. Pregătind ascultarea, organul de urmărire penală trebuie să stabilească modalitatea în care-l va aborda pe minor, condiţiile care trebuie asigurate pentru realizarea contactului psihologic cu acesta. Un dintre cele mai importante probleme ale tacticii ascultării minorilor o constituie atitudinea organului de urmărire penală în timpul desfăşurării acestei activităţi; succesul ascultării depinde în mare măsură de modul în care se reuşeşte apropierea minorului. Dificultatea constă în aceea că personalitatea fiecărui martor este individuală. Or, măiestria celui ce conduce ascultarea constă tocmai în a găsi pentru fiecare un limbaj comun, o "abordare individuală" în ştiinţa de a "citi" psihologia minorului şi a realiza contactul psihologic. Procedeele tactice de ascultare sunt elaborate de tactica criminalistică pe baza generalizării

experienţei pozitive a organelor judiciare. Tactica ascultării se stabileşte în fiecare cauză concretă, chiar în cazul fiecărui martor luat separat, pentru că, în ultimă instanţă, fiecare persoană reprezintă un unicat. La adoptarea tacticii de ascultare trebuie să fie avute în vedere şi unele consideraţii de ordin mai general, dintre care merită a fi subliniate:

- natura cauzei în care se efectuează ascultarea;

- personalitatea şi psihologia minorilor;

- faptele şi împrejurările care prezintă importanţă pentru cauză cunoscute de minor;

- condiţiile în care minorii au perceput faptele ori împrejurările pe marginea cărora urmează să depună ;

- poziţia minorilor faţă de părţile implicate în cauză, interesul lor de depune într-un anumit fel, dacă sunt animaţi de dorinţa de a afla adevărul sau dimpotrivă sunt de rea- credinţă;

- natura şi valoarea probelor ce urmează a fi folosite pe parcursul ascultării pentru determinarea minorilor să facă declaraţii veridice şi complete;

- măsura în care organul de urmărire penală stăpâneşte problemele privind psihologia mărturiei, cunoaşte particularităţile cauzei, posedă cunoştinţe temeinice despre specificul activităţii din unitatea ori sectorul unde a fost săvârşită infracţiunea.

13 Art. 81 Codul de procedură penală al României

2.

Discuţiile prealabile

Organul judiciar începe ascultarea minorului cu luarea datelor personale atât lui, cât şi persoanei care îl asistă în acest scop. Audierea copiilor trebuie efectuată în prezenţa persoanelor majore apropiate celui audiat, în care acesta are încredere (de exemplu în prezenţa părinţilor, educatorilor, tutorilor). Persoanele care asistă la audierea copilului trebuie să-l ajute pe anchetator să învingă sfiala copilului şi să obţină de la acesta declaraţii exacte; dimpotrivă, în alte împrejurări, el trebuie să tempereze tendinţa copilului de a descrie fantezist faptele. 14 Ascultarea minorului sub 14 ani ca martor se face numai în cazurile când cele cunoscute de

către acesta sunt deosebit de preţioase pentru cauza cercetată, când nu poate fi înlocuit de către o persoană majoră în legătură cu cunoaşterea unor lucruri şi când gradul lui de dezvoltare intelectuală permite ascultarea. Minorii se împart după vârstă în: preşcolari, de vârsta învăţământului elementar şi de vârsta învăţământului mediu. Minorul va fi ascultat creându-se o ambianţă în raport cu vârsta lui printr-o conversaţie la nivelul preocupărilor lui. 15 Minorul sub 14 ani nu depune jurământ, dar i se va pune în vedere să spună adevărul şi numai adevărul. Identificarea minorului trebuie să aibă un caracter cât mai puţin oficial. Discuţiile prealabile având drept scop nemijlocit familiarizarea minorului cu organul judiciar trebuie duse de aşa manieră încât să se manifeste un evident interes pentru problemele care îl preocupă pe minor. În această privinţă, nu trebuie uitat că în general, după doisprezece ani, la minori gândirea concretă, dominantă până la această vârstă, devine logică şi abstractă, pentru ei realul nu este altceva decât o particularitate a posibilului, astfel gândirea le este eliberată de sub influenţa perceperii concrete. 16 Cu alte cuvinte, fenomenul perceput este puternic îmbibat cu propria personalitate.

a) Relaţia interpersonală anchetator – minor

Pentru a câştiga încrederea sa, magistratul trebuie să fie blând, încrezător, prietenos, să adopte o mină deschisă, aspect ce nu va fi neglijat pe întreaga perioadă a ascultării. Pentru apropierea minorului sunt necesare discuţii prealabile, câteodată destul de lungi, pe teme care îi sunt familiare, potrivit vârstei sale. Astfel se creează posibilitatea cunoaşterii mai exacte a nivelului intelectual şi de cunoştinţe, a modului de exprimare, a temperamentului. 17 Pot fi

14 S.A. Golunski, op. cit., pag. 346

15 Camil Suciu, op. cit., pag 582

16 A. Charlet La psychologie de l'enfant de A a Z, Paris, 1976, pag. 169

17 Emilian Stancu, op. cit., pag. 79

de asemenea depistate unele deficienţe psihice sau de dezvoltare intelectuală, situaţie în care se solicită ajutorul unui specialist.

Pe măsură ce minorul începe să povestească despre preocupările sale, organul judiciar şi

persoana care asistă la ascultare trebuie să-l încurajeze, să-i pună întrebări ce solicită explicaţii. Astfel, organul judiciar, cunoscând din faza pregătitoare a ascultării nivelul de cultură generală a minorului, cunoştinţele tehnice şi profesionale, dacă este angajat în producţie, pasiunile ce le are pentru muzică, literatură, sport, urmează să dirijeze discuţiile spre acele domenii de activitate în care minorul respectiv este iniţiat şi pentru care simte mai mare atracţie. Deoarece , antrenat în discuţii pe teme care îl interesează sau chiar îl pasionează, se exprimă mai uşor, manifestă interes

pentru ce se discută, uneori dă explicaţii şi-şi argumentează părerile. 18

În studierea psihologică a delincventului minor, magistratul trebuie să utilizeze după caz

una sau mai multe metode de studiu: observaţia, metoda conversaţiei exploratoare, metoda experimentelor de laborator şi metoda cercetării rezultatelor activităţii creatoare.

Observaţia este baza cea mai solidă a muncii psihologice. Minorul urmează să fie observat în tot timpul în contact cu alţi minori, în dormitor, în club, în timpul ocupaţiei dirijate şi libere, în timpul executării sarcinilor anume trasate, în timpul discuţiilor cu experimentatorul. Orice activitate a minorului – în timpul observaţiei – să se desfăşoare în prezenţa şi prin colaborarea permanentă a cel puţin doi psihologi.

A doua metodă este metoda conversaţiei exploratoare, principala cale de contact cu

minorul. Asemenea conversaţii trebuie să aibă loc potrivit (nu în cabina prea mică sau prea mare), într-un local unde să nu fie obiecte neobişnuite care distrag atenţia (aparate psihologice) sau să îngrozească minorii la primul contact. Minorul, ca urmare a internării şi a dominaţiei defensive, este în mare măsură inhibat, ceea ce trebuie contrabalansat şi cu mijloace de ambianţă. Conversaţia trebuie să fie dusă pe cât posibil

de un magistrat de acelaşi sex cu minorul. Conversaţia trebuie pregătită în prealabil conform obiectivului urmărit, pregătire care presupune cunoaşterea aprofundată a antecedentelor economice, familiare, psihologice, şcolare ale minorului. Pe această cale se stabilesc posibilităţile de gândire şi de exprimare ale minorului, a "înzestrării mintale", elementele pozitive ale personalităţii minorului, moralitate, conştiinţă, posibilităţi de autoapreciere etc.

18 Ion Mircea, op. cit., pag. 274

În opoziţie cu unele practici, nu trebuie să se stabilească numai carenţe în personalitatea

lui, care de altfel sunt foarte importante, dar nu numai ele interesează, căci nu se pot stabili principii de reeducare numai pe baza carenţelor. Discuţiile trebuie începute după o perioadă de acomodare şi pe cât posibil plecându-se de la date şcolare, cu mare grijă însă şi fără ca să aibă un caracter scolastic. Pentru decurgerea în bune condiţii a conversaţiilor, vor trebui respectate următoarele principii:

a)

magistratul să nu noteze nimic în prezenţa subiectului ca minorul să nu creadă că este vorba de întocmirea unui proces verbal de interogator;

b)

magistratul să nu forţeze nota când primeşte un refuz căci şi acesta este semnificativ în unele cazuri;

c)

să nu facă aluzii că ar cunoaşte antecedentele minorului, deşi această conversaţie are în faţă datele obiective furnizate de ancheta socială;

d)

magistratul să ceară pe cât posibil la fiecare punct o autoapreciere şi judecată morală a faptului relatat;

e)

dacă minorul este suficient de antrenat şi i s-a câştigat încrederea, dar numai şi numai în acest caz să i se ceară sub un titlu camuflat (ca de exemplu: ai avut o viaţă interesantă?) o autobiografie. 19

b)

Probleme psihologice privind calităţile personale ale anchetatorului

În anchetarea minorului, ca de altfel în întreaga activitate de realizare a actului de justiţie, un rol deosebit de important îl joacă personalitatea magistratului, a celorlalţi jurişti sau organe de cercetare chemaţi să afle adevărul în cauză, să pronunţe o soluţie temeinică şi legală. Astfel "pentru a mulţumi pe toată lumea, un anchetator ar trebui să aibă înţelepciunea proverbială a biblicului Solomon, răbdarea lui Hristos, logica lui Aristotel, rigurozitatea ştiinţifică

a lui Pasteur şi inventivitatea lui Edison". Fără îndoială că această imagine este exagerată; nu este mai puţin adevărat însă că statul, opinia publică şi nu în ultimul rând aparatul de justiţie formulează exigenţe atât de mari faţă de anchetator, încât un om obişnuit cu greu face faţă tuturor acestor cerinţe multiple. Se înţelege de la sine că şi munca anchetatorului prezintă o seamă de aspecte psihologice şi că în această muncă, la fel ca orice domeniu de activitate umană, există şi aspecte subiective, şi că personalitatea anchetatorului, vrând-nevrând, intră în joc pe acest tărâm.

19 Tiberiu Bogdn, op. cit., pag. 213

În timpul ascultării, ca şi în întreaga perioadă a cercetării unei fapte penale, anchetatorul

este obligat a da dovadă de corectitudine, răbdare, demnitate, înţelegere. El trebuie să aibă puterea

să recunoască şi să-şi controleze anumite trăsături ale personalităţii de natură să se repercuteze

negativ asupra cercetărilor cum ar fi, de exemplu, nervozitatea, superficialitatea, duritatea, supraaprecierea propriilor calităţi, tendinţa de exagerare, de suspectare a oricărei persoane audiate, indiferent de calitatea acesteia. Dintre multiplele calităţi 20 care se cer persoanei chemate să participe la înfăptuirea justiţiei, o semnificaţie aparte au:

a) Creativitatea în gândire, în sensul evitării schemelor fixe, a şabloanelor, nici o faptă, împrejurare sau persoană nefiind asemănătoare cu alta;

b) Capacitatea de prelucrare cu obiectivitate şi simţ critic a tuturor datelor, informaţiilor obţinute în timpul urmăririi penale;

c) Capacitatea de stabilire a contactului psihologic cu persoana ascultată, ceea ce presupune stăpânirea legilor permisivităţii;

d) Evitarea exagerărilor în interpretarea declaraţiilor sau a poziţiei adoptate de persoana ascultată în calitate de învinuit;

e) Controlarea sentimentelor de simpatie sau antipatie faţă de cel ascultat în calitate de

învinuit. Între calităţile pe care trebuie să le posede anchetatorul se evidenţiază cu deosebită pregnanţă perseverenţa, în primul rând, perseverenţa lui de a verifica cu maximum de rigurozitate toate variantele pentru a putea exclude cu certitudine rezonabilă orice posibilitate de eroare. Numai perseverenţa poate să aibă drept rod apariţia adevărului. În căutarea adevărului, alături de perseverenţă, este nevoie de o anumită mobilitate a gândirii, 21 de o elasticitate care să permită anchetatorului, în orice fază s-ar afla, abandonarea unor ipoteze infructuoase şi adoptarea alteia. Perseverenţa, deci, se referă la "căutarea neobosită a

adevărului şi nu încăpăţânare în a-şi justifica cu orice preţ propriile presupuneri". 22 Greutatea mare

a profesiei de anchetator decurge din aceea că poziţia anchetatorului faţă de minor este

esenţialmente deosebită de cea a celorlalţi profesionişti care lucrează şi ei cu minorii. Profesorul, de exemplu, a început prin a fi elev el însuşi, deci cunoaşte procesul didactic nu numai din teorie sau din poziţia celui ce stă la catedră, ci şi din poziţia celor ce stau în bănci şi asupra cărora se exercită influenţa şi activitatea educativă şi didactică. Medicul, la rândul lui, chiar dacă nu a suferit

20 Emilian Stancu, op. cit., pag. 128

21 Al. Roşca şi Colab. – Creativitate, modele, programare, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1967, pag. 238

22 Tiberiu Bogdan, op. cit., pag. 193-194

de toate bolile de care se ocupă, totuşi a fost şi el bolnav şi poate înţelege boala şi prin prisma propriei experienţe.

c) Limbajul vorbit al anchetatorului penal în cadrul ascultării minorilor

Contactul îndelungat cu învinuiţii ori inculpaţii, în situaţii şi împrejurări complexe în cauze cu un înalt grad de dificultate îşi pune amprenta formativă în educarea (în condiţiile unui fond nativ existent) la anchetatori a unor calităţi speciale, ca: perspicacitatea, spiritul de observaţie, insistenţa, subtilitatea deducţiilor şi sintezelor, rapiditatea sesizării unor relaţii şi forţa argumentării logice, a căror rezultantă formează intuiţia profesională, aşa-zisul fler.

Un anchetator bun trebuie să fie o persoană căreia să-i placă să lucreze cu oamenii, pentru că, altfel, nu va reuşi niciodată să câştige încrederea şi respectul celui ascultat, nu va poseda niciodată forţa de persuasiune, ca o condiţie absolut necesară unei interogări eficiente. Anchetatorul trebuie să posede capacitatea de a se exprima clar şi de a discuta în mod inteligent, atribut al unei gândiri suple, mobile şi a unui înalt grad de profesionalism. 23 El trebuie să evite folosirea expresiilor cu caracter de jargon faţă de minorii care au un nivel de cultură mai ridicat (se întâmplă îndeosebi în cazul minorilor – martori sau minori – părţi vătămate). Faţă de minorii cu un grad redus de cultură şi educaţie (în special minorii delincvenţi) va trebui să evite folosirea unui vocabular şi a unei pronunţii de licenţiat universitar. Alegerea cuvintelor, a combinaţiilor de cuvinte de către anchetatorul penal ca şi construirea întrebărilor influenţează precizia exprimării anchetatorului penal şi a declaraţiilor minorului. Unii anchetatori penali se orientează către stilul curent, ori, în limbajul uzual există o serie de neajunsuri. Acest limbaj se caracterizează prin repetări, reticenţe, precizări, omisiuni de cuvinte, exprimări neduse până la capăt, reveniri la cele spuse. În timpul discuţiei acestea se completează cu gesturi, mimică. Anchetatorul nu poate conta în procesul ascultării pe factorii neverbali care completează ceea ce nu s-a exprimat verbal. Aceasta nu înseamnă că exprimarea anchetatorului trebuie să se apropie de textul scris. Se ştie că puţini oameni vorbesc cum scriu. Forma întrebărilor, forma de adresare către minor o determină anchetatorul penal ţinând seama de considerente de ordin tactic şi de sarcina de a asigura caracterul precis şi neechivoc al exprimării şi limbajului. Potrivit legii procesuale, minorilor, în calitate de martori, părţi vătămate, învinuiţi sau inculpaţi, este necesar să li se ofere posibilitatea de a relata liber împrejurările ce le sunt cunoscute şi în legătură cu care aceştia sunt ascultaţi. Unii minori fac pauze multe şi lungi. În asemenea

23 C-tin Aioaniţoaie, V. Bercheşan, ciolectiv, op. cit., pag. 90

cazuri, este necesar ca organul de urmărire penală să întreţină conversaţia prin cuvinte, fraze care nu furnizează o nouă informaţie minorului. Dintre mijloacele cu ajutorul cărora se întreţine o conversaţie, fac parte: repetarea cuvântului sau a frazei cu care minorul şi-a terminat relatarea, demonstrarea verbală a atenţiei ("te ascult"), propunerea de a continua relatările ("continuă", "mai departe"), propunerea de a relua cele spuse ("te-ai oprit la…"), adăugarea, la fraza repetată după minor a unor conjuncţii, propoziţii care l-ar invita să continue relatările ("ai ajuns la căminul cultural, şi…?", "te-ai întors acasă cu…?"), lămurirea cauzei pentru care se face o pauză mai lungă.

Nu trebuie omis faptul că pauzele care au ca scop rememorarea evenimentelor, oscilaţiile minorilor ascultaţi în alegerea unui răspuns au încărcătură logică. De regulă, nu este indicată umplerea pauzelor în exprimarea minorilor cu cuvintele "bine", "în regulă". Asemenea cuvinte se percep ambiguu în contextul declaraţiilor minorului care descrie acţiunile infracţionale sau care face mărturii mincinoase. În declaraţiile verbale se întâlnesc adesea cuvinte dialectale, de jargon, construite grosolan. Asupra acestora trebuie să se atragă atenţia minorului, cerându-i-se să explice sensul lor. Dacă, dat fiind gradul său redus de cultură, minorul foloseşte cuvinte şi fraze indecente care exprimă relatări importante, trebuie să se procedeze la a i se face scurte observaţii în sensul că aşa nu se vorbeşte. Împreună vor căuta cuvinte care atenuează denumirile "indecente" ale unor obiecte, evenimente. Anumite dificultăţi în alegerea denumirilor unor obiecte, ale unor caracteristici ale acestora, întâmpină copiii până la vârsta de 14 ani. 24 Lor li se poate cere să descrie un obiect, să-l compare cu altele, să aleagă un cuvânt cu sens apropiat sau contrar, să alcătuiască o propoziţie cu un anumit cuvânt, să arate la ce serveşte obiectul la care se referă. Cel mai important mijloc prin care se obţin relatări de la minor sunt întrebările anchetatorului penal. Legea procesuală interzice să se pună întrebări sugestive. Pentru ca o întrebare să nu fie sugestivă, în premisa ei se include numai informaţiile cuprinse deja în declaraţiile care au precedat întrebarea. 25 Astfel, întrebarea: "La ce oră v-aţi dus în parc?" va fi o întrebare sugestivă dacă înainte de a fi pusă, persoana ascultată nu a vorbit nimic despre vizitarea parcului. Această întrebare este perfect admisibilă dacă minorul a relatat deja că a fost în parc. Sarcina optimă, deşi nu uşoară, a anchetatorului penal, constă în faptul de a formula întrebări ale căror răspunsuri să fie înţelese în afară de legătura dintre ele şi informaţia din cuprinsul întrebării.

24 Emilian Stancu, op. cit., pag. 78-80

25 Camil Suciu, op. cit., pag. 585

Minorii asimilează mai bine întrebările scurte. 26 Nu este de dorit unificarea mai multor întrebări într-o singură propoziţie, de exemplu: "Împreună cu cine, când şi în ce împrejurări ai consumat băuturi alcoolice în cantină?". Minorii care dau declaraţii răspund de cele mai multe ori incomplet la asemenea întrebări, ceea ce face necesară repetarea lor. În timpul ascultării, minorul apelează la mimică, gesturi şi alte mişcări ale corpului. Este bine ca anchetatorul să-i pună o întrebare suplimentară pentru lămuri cu exactitate semnificaţia gestului făcut. De exemplu un minor poate fi întrebat: "La întrebarea pusă de mine privind … tu ai dat din cap, ce înseamnă aceasta: da sau nu?". Unii minori, în timpul ascultării, vorbesc puţin, răspund uneori monosilabic "da" sau "nu" ori folosesc câteva cuvinte cuprinse în întrebarea ce i se pune. Unor astfel de copii trebuie să li se pună întrebări care încep cu cuvintele "Cine?", "Ce?", "Unde?" care nu permit confirmarea sau negarea lor monosilabică. 27 Prezintă o nuanţă comică întrebările care nu necesită răspunsuri complete sau parţiale, ele fiind evidente, de exemplu: "Martor Popescu Cristian, care este numele, prenumele tău?" Alteori înţelegerea întrebării este îngreunată de încălcările normelor ortoepice (accente necorecte, pronunţia neclară a sunetelor, omiterea lor), deficienţele de tempo şi ritm ale vorbirii, intonarea nedivizată a întrebărilor în anumite părţi semnificative. Limbajul anchetatorului penal trebuie să corespundă, pe cât posibil, regulilor de pronunţie. Pentru a sublinia frazele al căror sens prezintă importanţă, profitându-se de pauză, acestea pot fi reproduse textual după ce au fost rostite de minor. 28 Ferm, exigent, dar nu dur, simpatic, fără a face concesii, anchetatorul trebuie să fie un "actor înnăscut". El trebuie să poată simula furia, nerăbdarea, simpatia, fără a-şi pierde vreodată sângele rece. După ce a descoperit în mare trăsăturile personalităţii minorului şi a ales cea mai bună metodă de atac, anchetatorul trebuie să fie capabil să-şi joace rolul. În acest sens, inutil adoptă o atitudine fermă, simulând o conduită forte, dacă privirea rămâne blândă şi dacă vocea păstrează inflexiuni conciliante. De asemenea, degeaba se încearcă o tactică amicală, de apropiere, simulând o conduită persuasivă, dacă nu se corectează asprimea vocii şi scânteierea ameninţătoare a ochilor. Cunoştinţele temeinice de psihologie şi contactul îndelungat cu munca de urmărire penală formează cadrul în care anchetatorul ajunge să posede capacitatea de a intui trăsăturile caracteriale şi psiho-temperamentale ale minorului pentru a şti ce întrebări, când şi cum trebuie să le adreseze.

26 Ion Mircea, Criminalistica, ed. 1978, pag. 159

27 Tiberiu Bogdan – Curs introductiv de psihologie judiciară, 1957, pag. 583-624

28 E. Pogdolin – traducere cuprinsă în "Ghidul procurorului criminalist", ediţie îngrijită Ieronim Ursu şi Ioan Doru Cristescu, ed. Helicon, Timişoara, 1995, pag. 75

În acest sens, practica demonstrează că ameninţările sau tonul tăios îndârjesc unele persoane făcându-le refractare la colaborare. Dimpotrivă, deseori, o atitudine de apropiere şi simpatie face să depăşească limitele tăcerii şi să se învingă rezistenţa altor categorii de învinuiţi. La toate acestea se adaugă atitudini absolut particulare în raport cu categoriile de învinuiţi minori: vanitoşi, orgolioşi, sensibili la flatare şi la aprecieri care-şi fac din statutul de infractori un renume. 29

3. Relatările libere

A doua etapă a audierii, denumită "Relatare liberă", urmează după discuţiile prealabile, când se observă că minorul şi-a format o oarecare încredere în organul judiciar şi se află într-o evidentă relaxare emoţională. La începutul acestor relatări organul judiciar arată fapta la care se referă audierea şi calitatea procesuală a minorului ascultat. Dacă este făptuitor, i se prezintă învinuirea, cerându-i-se să dea o declaraţie scrisă asupra învinuirii, după care să arate tot ce cunoaşte în legătură cu fapta respectivă şi totodată să propună probe pentru a fi administrate în cauză. Când este martor sub 14 ani sau are calitatea de parte vătămată în proces, i se cere să declare sincer tot ce ştie în legătură cu fapta cercetată. 30 În cazul martorului minor această etapă începe prin adresarea unei întrebări generale, întrebare temă de natură a da posibilitatea minorului să declare tot ceea ce ştie în legătură cu faptele sau împrejurările pentru a căror lămurire a fost solicitat să depună . de exemplu: "Spune ce cunoşti în legătură cu împrejurările săvârşirii furtului din data de 29 octombrie 1999 în magazinul X din Arad?". Adresându-i o asemenea întrebare generală, minorul are posibilitatea ă povestească faptele, împrejurările în succesiunea lor logică, firească să prezinte tot ceea ce crede că ar interesa cauza, fără ca relatarea să fie limitată prin intervenţiile celui ce conduce ascultarea. Relatarea liberă sau spontană oferă şi alte avantaje. Astfel, povestind ceea ce consideră că ar interesa organul de urmărire penală, minorul poate prezenta şi unele fapte, întâmplări, împrejurări, detalii necunoscute până atunci, cu importanţă pentru cauză, ori elemente din care să rezulte săvârşirea altor infracţiuni de către cei cu privire la activitatea cărora a fost chemat să facă declaraţii. 31 Dacă nivelul intelectual, cultural, îl împiedică pe minor să facă o relatare liberă cât de coerentă, este posibilă ajutarea lui, cu mult tact, fără însă a-l sugestiona sub nici o formă.

29 Constantin Aioaniţoaie, Ion-Eugen Sandu în colectiv, op. cit., pag. 105

30 Ion Mircea, op. cit., pag. 275

31 C-tin Aioaniţoaie, Vasile Bercheşan …, op. cit., pag. 103

Relatarea liberă prezintă un anumit avantaj faţă de declaraţiile obţinute pe cale interogtivă, datorită spontaneităţii sale 32 , faptele fiind prezentate aşa cum au fost percepute şi memorate de martorul minor.

4. Întrebările Formularea întrebărilor reprezintă ultima etapă activă a audierii, aceasta fiind socotită momentul cel mai încordat al ascultării minorului. Datorită faptului că este vorba de o categorie aparte de audiaţi – minorii anchetatorul trebuie să ţină în formularea de întrebări de particularităţile psihoindividuale ale minorului.

a) Particularităţile psihoindividuale ale minorilor

Fiecare minor prezintă o anumită "formulă" psihocomportamentală, ce cuprinde, ce cuprinde o serie de trăsături specifice. Cu toate acestea diverşi autori au realizat anumite tipologii, grupând minorii în raport cu anumite criterii într-un număr mai mare sau mai mic de categorii. Există foarte multe asemenea tipologii, care însă nu se exclud între ele. Dacă ţinem cont de mai multe criterii care stau la baza diverselor tipologii, putem contura un "profil" al minorului luat în analiză. Astfel, minorul X este flegmatic, introvertit, astenic, schizotim, hiperexact, orientat către o autoritate autocratică. Cunoaşterea profilului de personalitate al minorului prezintă o mare importanţă pentru organul judiciar care organizează o activitate de ascultare a acestuia. În primul rând în funcţie de structura de personalitate minorul se va manifesta şi se va exterioriza într-un anumit fel în timpul confruntării cu organul judiciar. El va manifesta o deschidere mai mare sau mai mică în cadrul confruntării interindividuale cu organul judiciar. În al doilea rând, în funcţie de structura de personalitate, minorul se va manifesta într-un anumit fel faţă de fapta comisă, fiind mai mult sau mai puţin marcat de această faptă sau dimpotrivă, manifestând indiferentism faţă de ea. Neliniştea, anxietatea pot pune stăpânire 33 în mare măsură pe personalitatea minorului producând unele dezorganizări sau asemenea stări pot fi total inexistente deşi faptele comise sunt destul de grave. Astfel, regulile tactice de ascultare a minorilor nu au caracter de generalitate, ele diferă în funcţie de vârsta la care sunt ascultaţi, de stadiul dezvoltării psihosomatice.

32 Emilian Stancu, op. cit., pag. 81

33 Tiberiu Bogdan, op. cit., pag. 159

b) Caracteristici ale întrebărilor

Ultima etapă a audierii nu are teoretic caracter obligatoriu. În practică însă, sunt numeroase cazuri în care organul judiciar este nevoit să formuleze întrebări în scopul lămuririi unor aspecte neclare, confuze, a omisiunilor. Veracitatea, claritatea răspunsurilor care să completeze relatarea liberă este, fireşte, condiţionată de modul de comunicare dintre organul judiciar şi minor, de modul de adresare a întrebărilor şi de succesiunea acestora. 34 Aceasta presupune claritate, concizie, precizie, adaptabilitatea la personalitatea minorului, gradul de cultură, profesiunea (dacă e încadrat în muncă) sau inteligenţa minorului. Întrebările pot fi clasificate astfel: întrebări de completare, întrebări de precizare, întrebări ajutătoare şi întrebări de control. Întrebările de completare sunt necesare în cazurile în care minorul relatează mai puţin decât ceea ce a perceput în realitate. Caracterul incomplet al declaraţiilor obţinute pe calea relatării libere rezidă din cauze obiective sau subiective diverse: recepţie distorsionată, memorare incompletă, redare irelevantă cu omiterea unor episoade semnificative, atitudine de rea credinţă. Întrebările de precizare vizează acele aspecte la care minorul s-a referit, dar lipsa de claritate impune unele detalieri. Acest gen de întrebări se referă la aspecte aparent secundare, destinate circumstanţierii de loc, timp şi mod privind producerea agresiunii. Întrebările ajutătoare sunt destinate reactivării memoriei şi înlăturării denaturărilor de genul substituirilor sau transformărilor. Procedeul tactic îl constituie reamintirea prin asociaţia de idei, îndeosebi prin contiguitate, ce reprezintă acele legături dintre obiecte şi fenomene determinate de simultaneitatea producerii lor în timp şi spaţiu. 35 Dacă minorul nu recurge singur la acest procedeu, organul judiciar îi poate sugera ideea asocierii faptului temporar uitat unor alte fapte aflate în contiguitate spaţială şi temporară. Întrebările de control destinate verificării unor afirmaţii sub raportul exactităţii şi veridicităţii. Acest gen de întrebări este util întrucât permite verificarea poziţiei de fidelitate sau de nesinceritate pe care o adoptă minorul. 36 Astfel, întrebările trebuie să fie clare, precise, concise şi exprimate într-o formă accesibilă minorului, potrivit vârstei, experienţei, pregătirii şi inteligenţei. Dar acestea vor viza strict faptele percepute de minor.

34 A. Ciopraga – Tactica criminalistică, Universitatea "Alexandru Ioan Cuza", Iaşi, 1986, pag. 159

35 A. Ciopraga, op. cit., pag. 159

36 Camil Suciu Criminalistica, pag. 585

Ascultarea repetată a minorului

1. Ascultarea repetată uninominală a minorului

Minorul care a făcut declaraţii într-o audiere primară poate fi solicitat de organul judiciar -şi completeze relatările anterioare indiferent de calitatea pe care minorul a avut-o în cursul audierii primare. Astfel, minorul poate fi solicitat să precizeze unele situaţii sau secvenţe sau chiar să le schimbe în cadrul unor ascultări repetate. De obicei, ascultările repetate se orientează de către organul judiciar în situaţiile când, din conţinutul altor date de la dosarul cauzei, rezultă că relatările din audierea primară nu sunt complete, se află în contradicţie cu alte mijloace de probă ori nu sunt sincere. Pregătirea ascultării repetate se face de către organul de urmărire penală în funcţie de natura neajunsului relatărilor din ascultarea primară şi de personalitatea şi poziţia procesuală a minorului. În anumite cazuri, scopul primei ascultări a minorului constă numai în lămurirea poziţiei pe care o ocupă şi a sistemului său de apărare. În aceste cazuri ascultarea trebuie să se limiteze la întrebări cu caracter biografic şi la ascultarea explicaţiilor amănunţite asupra învinuirii. 37 Cu prilejul unei asemenea ascultări, minorului nu trebuie să i se pună întrebări care denotă neîncredere faţă de explicaţiile date. Dacă ascultarea repetată se face pentru completarea neajunsurilor din declaraţia făcută anterior, anchetatorul va reţine din dosarul cauzei sursele datelor ce urmează a fi verificate prin ascultarea repetată, se revăd din declaraţiile altor persoane şi din alte mijloace de probă situaţiile şi secvenţele la care se referă relatările ce trebuie comparate, se verifică condiţiile de loc şi de timp în care au fost percepute părţile vizate din declaraţiile anterioare, fără a se pierde din vedere, la persoanele respective, deci inclusiv la minor, starea lor emoţională şi, în general, a organismului din momentul recepţionării evenimentului infracţional. Totodată, organul judiciar selecţionează şi ordonează într-o succesiune potrivită datele pe care doreşte să le prezinte minorului, pentru a face unele precizări, a-şi reaminti unele situaţii, secvenţe, a da explicaţii în vederea justificării poziţiei sale în privinţa problemelor puse în discuţie sau eventual să-şi retracteze susţinerile anterioare. 38 Alături de aceste date, nu pot fi imaginate şi alte date, fictive, pentru a convinge, prin intermediul lor, minorul să facă declaraţii într-un anumit sens. Dacă, cu prilejul verificării explicaţiilor date de către minor, se constată că acestea sunt neîntemeiate, în mod obligatoriu, anchetatorul va pregăti ascultare repetată a minorului. Prin

37 S.A. Golunski Criminalistica, pag. 337

38 Ion Mircea – Despre tactica audierii primare a minorilor, Studia Universitatis Babeş-Bolyai, Clu-Napoca, 1975, pag.

61

această reascultare se urmăreşte demascarea nesincerităţii minorului. Totuşi, ascultarea repetată a minorului este uneori necesară numai în scopul controlului, adică pentru a face posibilă compararea a două declaraţii a minorului asupra aceleiaşi probleme şi pentru a se vedea dacă între declaraţii nu există contradicţii esenţiale. Ascultarea minorului poate fi repetată ori de câte ori este necesară pentru stabilirea adevărului în cauză.

2. Confruntarea minorului cu alte persoane

Uneori, din motive obiective sau subiective, între declaraţiile minorului şi declaraţiile altor persoane cu privire la aceleaşi fapte sau împrejurări, apar contraziceri. Motivele care duc la apariţia contrazicerilor între declaraţiile minorilor şi ale altor persoane sunt multiple. Astfel, în cazul martorilor minori, chiar al celor animaţi de dorinţa de a relata adevărul, contrazicerile pot apărea întrucât ei nu au perceput fidel faptele şi împrejurările de fapt la care au asistat, nu-şi amintesc cele percepute ori nu reuşesc să le redea cu ocazia ascultării. Contrazicerile dintre declaraţiile martorilor minori de rea-credinţă şi ale celorlalte persoane ascultate se datorează sentimentelor de afecţiune sau duşmănie ce le nutresc faţă de părţi, relaţiilor de subordonare în care se pot afla faţă de învinuit ori faţă de persoana vătămată. Cauzele contrazicerilor dintre declaraţiile învinuitului minor şi ale celorlalte persoane ascultate sunt mult mai complexe şi mai variate, printre acestea aflându-se: nesăvârşirea de către cel cercetat în calitate de învinuit a infracţiunii ce I se impută, săvârşirea de către minor a mai multor infracţiuni şi neputinţa de a-şi aminti împrejurările în care le-a comis, încercarea minorului de a scăpa de răspunderea penală ori de a şi-o atenua, încercarea minorului de a scăpa alţi participanţi de răspundere penală sau urmărirea apariţiei unor contraziceri în declaraţiile sale şi ale altor persoane ascultate în cauză pentru a împiedica aflarea adevărului. Împrejurările cauzei nu pot fi clarificate atât timp cât nu au fost înlăturate contrazicerile dintre declaraţiile minorului şi cele ale altor persoane ascultate, ori cât timp nu s-a încercat totul în acest scop. De aceea, în virtutea rolului său activ, organul de urmărire penală trebuie să folosească toate posibilităţile pe care legea le oferă pentru înlăturarea contrazicerilor dintre declaraţiile persoanelor ascultate. În vederea realizării acestui scop, pot fi întreprinse diverse activităţi, printre care se înscrie şi confruntarea. Confruntarea este o ascultare simultană a două persoane (dintre care unul este minor) audiate anterior uninominal în aceeaşi cauză, între a căror declaraţii există evidente contradicţii. 39 Confruntarea se organizează de organul judiciar pentru a înlătura ori a explica contradicţiile respective, a descoperi probe noi sau a întări probele existente.

39 Ion Mircea, op. cit., pag. 163

Rezultă că această activitate este tot o ascultare, însă de o manieră deosebită. Astfel, prin derogare de la normele privind ascultarea,potrivit cărora fiecare persoană este întrebată individual, separat, despre împrejurările ce urmează a fi lămurite, în cadrul confruntării persoanele sunt ascultate în prezenţa celeilalte despre aspectele, problemele în legătură cu care au apărut contrazicerile. Confruntarea constituie un mijloc de verificare a probelor, iar uneori şi de administrare de noi probe în dosarul cauzei. 40 Confruntarea se efectuează în principal cu scopul de a se înlătura contrazicerile existente în cadrul aceleiaşi cauze. Deşi scopul principal al confruntării îl constituie înlăturarea contrazicerilor dintre declaraţiile minorului şi ale altor persoane ascultate anterior cu privire la una şi aceeaşi problemă, totuşi nu trebuie să se omită faptul că efectuarea acestui act poate duce şi la realizarea altor obiective. Astfel, în cazurile când mai mulţi învinuiţi îşi recunosc singuri, în mod separat, faptele pentru care sunt acuzaţi, iar la dosar nu sunt şi alte probe în acest sens şi persistă pericolul să revină asupra declaraţiilor, o confruntare va întări cele susţinute în parte de fiecare, adăugând noi detalii care să confirme faptele. Cu prilejul confruntării, pe lângă înlăturarea contrazicerilor existente, participanţii pot să-şi amintească noi amănunte, iar în cazurile când nu revin asupra declaraţiilor anterioare, partea care a făcut declaraţiile nesincere continuând să-şi menţină poziţia va putea face noi declaraţii nesincere, provocând contradicţii între propriile sale declaraţii şi astfel demascându-se. 41 întrucât în esenţa sa confruntarea este o ascultare de excepţie atât prin conţinut cât şi prin modul desfăşurării sale, confruntarea necesită a fi bine organizată. Pentru aceasta, organul judiciar selecţionează datele contradictorii din declaraţiile anterioare ale persoanelor vizate, studiază amănunţit trasăturile lor spirituale şi precizează sursele datelor aflate în discuţie cu procesul lor de formare în conştiinţa subiectelor.

Fixarea şi aprecierea declaraţiei minorului

Declaraţiile minorului date în cursul procesului penal se consemnează în scris potrivit regulilor statuate de legea procesuală penală. 42 Fixarea rezultatelor ascultării se face printr-un

40 C. Ioaniţoaie, T. Butoi, op. cit., pag. 134

41 Camil Suciu Criminalistica, pag. 594

42 Codul de procedură penală al României, art. 91

proces verbal de ascultare care reprezintă mijlocul principal de fixare a declaraţiilor făcute în faţa organului judiciar. De regulă, declaraţia este scrisă de organul de urmărire penală la maşina de scris, dar este posibil ca şi minorul să-şi scrie singur declaraţia în cabinetul de anchetă, atrăgându-i-se atenţia să răspundă la toate problemele care fac obiectul declaraţiei, urmând să fie citită imediat în vederea completării cu răspunsurile la întrebări sau cu clarificarea aspectelor insuficient de precis redate de minor. 43 În majoritatea cazurilor completarea formularului declaraţiei începe după ce minorul a redat liber faptele şi împrejurările pe care le cunoaşte, timp în care organul judiciar va nota aspectele importante, unele amănunte semnificative, neclarităţile, eventualele contraziceri pe care le va clarifica ulterior. Pe parcursul acestor însemnări nu trebuie să se neglijeze observarea cu atenţie a minorului. Consemnarea depoziţiei minorului se va face într-o formă cât mai fidelă şi precisă, cât mai apropiată de modul de exprimare al minorului, fiind interzisă modificarea sau înlocuirea cuvintelor acestuia cu excepţia celor vulgare sau triviale. În practică se manifestă tendinţa de reformulare a expresiilor minorului, de sintetizare a relatărilor, aspect de natură să altereze obiectivitatea declaraţiei sau să se dea un alt înţeles afirmaţiilor. După fixarea declaraţiilor, făcută în etapa expunerii libere, se vor consemna întrebările şi răspunsurile date de minor. Declaraţia este citită minorului şi semnată pe fiecare pagină şi la sfârşit de organul judiciar, minor, persoana care îl asistă şi eventual de interpret. Ca mijloc principal de fixare a declaraţiilor minorului, procesul verbal trebuie să cuprindă într-o anumită formă şi succesiune declaraţiile făcute de minor indiferent în ce calitate procesuală se află: martor, învinuit, inculpat, parte vătămată. Declaraţiile minorilor trebuie verificate pe de o parte prin compararea conţinutului acestora cu celelalte mijloace de probă – verificate – administrate în cauză, iar pe de altă parte, prin efectuarea diverselor activităţi de urmărire penală. Astfel, declaraţiile minorilor pot fi verificate prin ascultarea altor martori, a părţii vătămate ori chiar a învinuitului. Când există contraziceri esenţiale, fie între declaraţiile diferiţilor martori şi cele ale părţilor se foloseşte confruntarea. 44 Frecvent sunt folosite în acest scop reconstituirile, în mod deosebit, pentru a stabili posibilitatea martorilor minori de a percepe şi memora în condiţiile date ceea ce au afirmat cu ocazia ascultării. Studierea unor înscrisuri ori verificarea activităţilor pe care le-au desfăşurat minorii în perioada în care afirmă că s-au aflat sau că nu s-au aflat la locul săvârşirii infracţiunii, pot duce de asemenea la rezultate pozitive.

43 Emilian Stancu Criminalistica, pag. 86

44 Codul de procedură penală al României, art. 87 şi 88

Aprecierea probelor constituie etapa finală a activităţii organelor de urmărire penală. Aprecierea declaraţiilor minorilor reprezintă rezultatul verificării lor şi al concluziilor formulate privind existenţa sau inexistenţa faptelor rezultate din declaraţiile respective. Astfel spus, în esenţă, aprecierea declaraţiilor minorului constă în stabilirea sincerităţii şi veridicităţii lor. Sinceritatea şi veridicitatea sunt aspecte diferite. Buna-credinţă a minorului asigură obţinerea unor declaraţii sincere ceea ce nu înseamnă că întotdeauna sunt şi veridice. Sinceritatea declaraţiilor minorului depinde de personalitatea acestuia, de convingerile intime că tot ceea ce a afirmat reprezintă adevărul. Veridicitatea declaraţiilor reprezintă corespondenţa între faptele relatate şi cele petrecute în realitate, de unde concluzia că, în procesul ascultării minorilor, trebuie să se urmărească nu numai obţinerea unor declaraţii sincere, ci şi veridice. Cu prilejul ascultării şi aprecierii declaraţiilor martorilor minori, organul de urmărire penală trebuie să ţină cont de vârsta şi gradul de dezvoltare intelectuală a acestora, de ele depinzând posibilităţile şi capacitatea de percepere şi înţelegere a faptelor şi fenomenelor la care au asistat. De asemenea nu trebuie omisă înclinaţia lor spre fantezie, concretizată în tendinţa de a exagera anumite aspecte pe marginea celor percepute şi memorate. Referitor la tactica propriu-zisă ce urmează a fi adoptată cu ascultării, aceasta trebuie să fie stabilită în raport cu particularităţile fiecărei cauze în care apar minori.

BIBLIOGRAFIE

Aioaniţoaie C., Butoi T., în colectiv – Tactica criminalistică, Bucureşti, M. I., S.E.C., 1989 Aioaniţoaie C-tin, Bercheşan V., Butoi T., Marcu I., Pălănceanu E., Pletea C-tin, Sandu I. E., Stancu Em. – Tratat Practic de criminalistică, ediţia II, Editura Carpaţi, Craiova, 1992 Bogdan T. – Curs introductiv de psihologie judiciară, Litografia şi tipografia învăţământului, Bucureşti, 1952 Bogdan T. Probleme de psihologie judiciară, Editura Ştiinţifică, 1973 Bogdan T., Santea I., Drăgan – Coman R. – Comportamentul uman în procesul judiciar, Editura Ministerul de Interne, Bucureşti, 1983 Cârjan L. – Criminalistica şi ştiinţe de contact, Editura MAI, Bucureşti 2006 Ciopraga A. – Evaluarea probei testimoniale în procesul penal, Editura Junimea, Iaşi, 1979 Dan N., Anghelescu I., Constantin I. R., Constantinescu M., Grigorescu I., Sandu D., Sima I. – Dicţionar de criminalistică, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984 Dragomirescu V., Hanganu O., Prelipceanu D. Expertiza medico – legală psihiatrică, Editura Medicală, Bucureşti, 1990 Golunski S. A. – Criminalistica, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1961 Mircea I. – Criminalistica, Editura Fundaţiei Chemarea, Iaşi, 1994 Mircea I. – Criminalistică, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978 Rădulescu S. M., Banciu D. – Întroducere în sociologia delincvenţei juvenile, Editura Medicală, Bucureşti, 1990 Revista Română de Drept nr. 9/1970 Roşca A. Psihologie generală, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975 Stancu E. – Criminalistica, vol. II, Editura Aetani, Bucureşti, 1995 Stancu E. – Tratat de criminalistică, ediţia a III-a, Editura Universul Juridic, Bucureşti,

2004

Suciu C. Criminalistica, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972 Turianu C. – Răspunderea juridică pentru faptele penale săvârşite de minori, Editura Continent XX, Bucureşti, 1995