Capitolul III Apelul

Art. 408
Hotărârile supuse apelului

Daniel Grădinaru

(1) Sentinţele pot fi atacate cu apel, dacă legea nu prevede altfel.

(2) Încheierile pot fi atacate cu apel numai odată cu sentinţa, cu excepţia
cazurilor când, potrivit legii, pot fi atacate separat cu apel.
(3) Apelul declarat împotriva sentinţei se socoteşte făcut şi împotriva
încheierilor.
Corelaţii legislative: art. 27, art. 281, art. 361 lit. a) şi b), art. 3851 C.proc.pen. din
1968, art. 38, art. 39, art. 40, art. 50 alin. (4), art. 51 alin. (6), art. 74, art. 284, art.
370, art. 408, art. 417, art. 432, art. 463, art. 465, art. 597 alin. (7) C.proc.pen.
Comentariu
1. Aspecte generale. Apelul reprezintă în actuala reglementare singura cale
ordinară de atac care devoluează fondul cauzei. Spunem asta deoarece, prin aceeaşi
reglementare a fost introdusă şi o nouă cale de atac, anume contestaţia, însă aceasta
din urmă, aşa după cum vom vedea, nu învesteşte instanţa superioară cu verificarea
chestiunilor ce ţin de fondul cauzei, ci privitor la aspecte în general adiacente
soluţionării acestuia (măsuri procesuale luate în cauză, ori chestiuni apărute ulterior
soluţionării definitive a cauzei, în faza de executare).
În doctrină sunt considerate căi ordinare de atac acelea pe care legea le conferă în
mod normal, fără a cere îndeplinirea vreunei condiţii excepţionale şi care se folosesc
contra hotărârilor nedefinitive, care nu au dobândit autoritate de lucru judecat (I.
Neagu, M. Damaschin, Tratat de procedură penală. Partea specială, Ed. Universul
Juridic, Bucureşti, 2015, p. 275).
În Codul de procedură penală din 1968, regula era că împotriva sentinţelor
(hotărârile pronunţate în primă instanţă) se puteau declara două căi ordinare de atac,
apelul şi recursul. Ulterior, prin Legea nr. 202/2010 privind unele masuri pentru
accelerarea soluţionării proceselor au fost aduse unele modificării Codului de
procedură penală (printre alte legi) în scopul declarat de a accelera soluţionarea
cauzelor. Una dintre acestea, importantă sub aspectul celor ce fac obiectul acestei
lucrări, a fost suprimarea căii de atac a apelului, prevăzut împotriva hotărârilor
pronunţate în primă instanţă de judecătorii. Astfel, au fost abrogate dispoziţiile art.
27 pct. (2) C.proc.pen. din 1968, care prevedeau că tribunalul, ca instanţa de apel,
judecă apelurile împotriva hotărârilor penale pronunţate de judecătorii în prima
instanţă. Corelativ, au fost modificate şi dispoziţiile art. 281 ale aceluiaşi Cod, care
reglementa competenţa curţilor de apel. Astfel, potrivit art. 281 alin. (1) pct. 3 curtea
de apel, ca instanţă de recurs, judeca recursurile împotriva hotărârilor penale
pronunţate de judecătorii în primă instanţă, cu excepţia celor date în competenţa
tribunalului, precum şi în alte cazuri anume prevăzute de lege. Conform aceleiaşi legi
(Legea nr. 202/2010) tribunalul, ca instanţă de recurs, urma să judece doar
recursurile împotriva sentinţelor pronunţate de judecătorii privind infracţiunile
pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale se făcea la plângerea prealabilă
a persoanei vătămate, precum şi recursurile împotriva hotărârilor penale pronunţate
de judecătorii în materia măsurilor preventive, a liberării provizorii sau a măsurilor
asigurătorii, a hotărârilor penale pronunţate de judecătorii în materia executării
hotărârilor penale sau a reabilitării, şi în alte cazuri anume prevăzute de lege. În
completarea acestor modificării, au fost aduse unele amendamente la art. 361 lit. a)
şi b) C.proc.pen. din 1968, care prevedeau astfel că nu mai puteau fi atacate cu apel,
printre altele, sentinţele pronunţate de judecătorii şi cele pronunţate de tribunalele
militare, acestea putând fi atacate doar cu recurs potrivit art. 385 1 alin. (1) lit. a) şi
b). Rezultă, aşadar, că împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii nu se mai
putea exercita decât o cale ordinară de atac, respectiv recursul, care se judeca de
tribunal sau curte de apel, după distincţiile făcute în lege.
În acest context, Curtea Constituţională, fiind chemată să se pronunţe asupra
constituţionalităţii art. 361 alin. (1) lit. a) şi b) C.proc.pen. din 1968, modificat
prin Legea nr. 202/2010, a stabilit prin Decizia nr. 612 din 12 iunie 2012, că
dispoziţiile criticate sunt constituţionale. Astfel, Curtea a constatat că autorul
acesteia este nemulţumit de împrejurarea că prin Legea nr. 202/2010 s-a eliminat
calea de atac a apelului pentru sentinţele pronunţate de judecătorii. Dacă anterior
acestor modificări era posibilă atacarea cu apel a acelor sentinţe pronunţate de
judecătorii în cazurile prevăzute de lege (şi ulterior cu recurs – n.n.), de data aceasta,
legiuitorul a instituit o normă generală potrivit căreia orice hotărâre pronunţată la
nivelul judecătoriei va putea fi contestată uzând de o singură cale de atac, respectiv
a recursului. S-a mai reţinut că normele de reglementare a competenţei instanţelor
judecătoreşti, a gradelor de jurisdicţie, precum şi a căilor de atac, constituie reguli
de procedură, a căror stabilire, potrivit prevederilor art. 126 alin. (2) din Constituţie,
se poate face numai prin lege. Legea procesual penală (C.proc.pen. din 1968)
promovează, ca regulă generală, judecarea procesului penal în trei grade de
jurisdicţie: prima instanţă, apel şi recurs. În acelaşi timp, pentru anumite cazuri
speciale, determinate de natura infracţiunilor care constituie obiectul procesului
penal ori de calitatea făptuitorului, legea prevede, cu deplină justificare
constituţională, ca excepţie, existenţa doar a două grade de jurisdicţie: primă
instanţă şi recurs.
Reglementarea unei singure căi ordinare de atac nu este de natură să îngrădească
dreptul de acces liber la justiţie. Persoanele interesate se pot adresa atât primei
instanţe, cât şi celei de recurs, cu orice cerere procedurală prevăzută de lege,
indiferent de numărul gradelor de jurisdicţie. Părţile îşi pot exercita dreptul la apărare
în tot cursul procesului penal, inclusiv în faza de urmărire penală, în primă instanţă
ori în calea de atac. Criticile autorului nu au putut fi primite, deoarece stabilirea
competenţei, precum şi instituirea regulilor de desfăşurare a procesului în faţa
instanţelor judecătoreşti, deci şi reglementarea căilor de atac, este de competenţa
exclusivă a legiuitorului. Acesta este sensul art. 129 din Constituţie, text care face
referire la „condiţiile legii”, atunci când reglementează exercitarea căilor de atac. S-a
reţinut totodată că nu este încălcat nici principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi
a autorităţilor publice, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituţie, prin instituirea
unor reguli speciale, inclusiv în ceea ce priveşte căile de atac, cât timp este asigurată
egalitatea juridică a cetăţenilor în utilizarea lor. De asemenea, Curtea a argumentat
că părţile au posibilitatea de a beneficia de drepturile şi garanţiile procesuale
instituite prin lege, în cadrul unui proces public, judecat de către o instanţă
independentă, imparţială şi stabilită prin lege, într-un termen rezonabil, condiţii care
sunt asigurate şi în situaţia judecării cauzelor în primă instanţă de către judecătorii.
De asemenea este asigurat şi dreptul la două grade de jurisdicţie (judecata în primă
instanţă şi judecata în recurs) în materie penală, reglementat de art. 2 parag. 1 din
Protocolul nr. 7 adiţional la CEDO.
Prin urmare, câtă vreme sunt respectate aceste limite, legiuitorul naţional poate
introduce sau elimina, în funcţie de nevoile sociale care impun o anumită politică
penală, oricâte grade de jurisdicţie consideră necesare. Altfel spus, reglementările
internaţionale nu impun un anumit număr maxim al gradelor de jurisdicţie sau al
căilor de atac, ci numai un număr minim, care este deplin respectat.
Prin noul Cod de procedură penală a fost suprimată calea ordinară de atac
a recursului, fiind prevăzut doar apelul ca regulă generală, consacrându-se astfel
principiul dublului grad de jurisdicţie în materie penală (judecata în fond şi în apel),
impus prin Protocolul nr. 7 adiţional la CEDO. În acest sens, s-a prevăzut în
dispoziţiile art. 408 alin. (1) C.proc.pen. că sentinţele (hotărârile pronunţate în primă
instanţă) pot fi atacate cu apel, ca regulă generală. Totodată, conform art. 38 alin. (2)
C.proc.pen. curtea de apel judecă apelurile împotriva hotărârilor penale pronunţate
în primă instanţă de judecătorii şi tribunale, iar potrivit art. 39 alin. (2) din acelaşi
cod, curtea militară de apel judecă apelurile împotriva hotărârilor penale pronunţate
de tribunalele militare. De asemenea, conform art. 40 alin. (2), Înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie judecă apelurile împotriva hotărârilor penale pronunţate în primă instanţă
de curţile de apel, de Curtea militară de apel şi de Secţia penală a Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie. În legătură cu ceastă chestiune s-a pronunţat şi Curtea
Constituţională, reţinând, printre altele, că „dispoziţiile art. 21 alin. (3) coroborate cu
cele ale art. 129, nu presupun însă accesul la toate căile de atac şi la toate categoriile
de instanţe, indiferent de obiectul cauzei ce se cere a fi soluţionată” (D.C.C. nr. 667
din 15 octombrie 2015, parag. 30).
Apelul este o cale de atac de reformare, fiind în competenţa de soluţionare
a instanţelor de control judiciar (curţile de apel pentru judecătorii şi tribunale şi
Înalta Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru curţile de apel, dar şi a completului
competent de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru sentinţele pronunţate în
primă instanţă de către aceasta din urmă), completat de faptul că, în cazul în care se
consideră întemeiat, apelul fiind admis, cauza va fi rejudecată de către instanţa de
apel.
Apelul, astfel cum este reglementat în Codul de procedură penală este şi o cale de
anulare, întrucât în anumite cazuri, admiterea apelului atrage desfiinţare hotărârii
primei instanţe şi trimiterea acesteia spre rejudecare aceleiaşi instanţe ori instanţei
competente, după cum vom vedea.
Totodată, apelul este o cale de atac care devoluează cauza atât cu referire la situaţia
de fapt, cât şi la chestiuni de drept, nefiind limitat sub acest aspect. Acesta rezultă
în mod expres din dispoziţiile art. 417 C.proc.pen. (efectul devolutiv al apelului şi
limitele sale), care prevede în alin. (2) că, în cadrul limitelor prevăzute la alin. (1),
instanţa este obligată ca, în afară de temeiurile invocate şi cererile formulate de
apelant, să examineze cauza sub toate aspectele de fapt şi de drept.
2. Hotărârile supuse apelului. Sentinţele. Pornind de la felul hotărârilor, astfel
cum sunt clasificate în dispoziţiile art. 370 C.proc.pen., putem determina sfera
acestora. Astfel, potrivit dispoziţiilor amintite, sentinţa este hotărârea prin care cauza
este soluţionată de prima instanţă de judecată sau prin care aceasta se dezînvesteşte
fără a soluţiona cauza. De asemenea, se prevede că instanţa se pronunţă prin
sentinţă şi în alte situaţii prevăzute de lege. Având în vedere că în sistemul judiciar
din România toate instanţele de la toate nivelurile (judecătorie, tribunal, curte de apel
şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie) judecă în/şi în primă instanţă, hotărârile
pronunţate de către acestea cu ocazia judecării în fond a unei cauze pot fi atacate cu
apel. În legătură cu sentinţele de dezînvestire, trebuie spus că, în unele cazuri,
acestea nu pot fi atacate cu nicio cale de atac. Acesta este cazul hotărârilor prin care
instanţele îşi declină competenţa în favoarea altor instanţe, situaţie în care se prevede
expres că nu sunt supuse căilor de atac [art. 50 alin. (4) C.proc.pen.]. Există însă
anumite sentinţe (hotărâri pronunţate în primă şi ultimă instanţă) care, deşi nu sunt
de dezînvestire, nu sunt supuse niciunei căi de atac. Este cazul prevăzut în art. 74
C.proc.pen., care în alin. (1) prevede că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau curtea
de apel competentă soluţionează cererea de strămutare prin sentinţă. Conform alin.
(6) al aceluiaşi articol, aceste sentinţe nu sunt supuse niciunei căi de atac.
Considerăm că această prevedere îşi are justificarea pe de o parte, în aceea că prin
sentinţele respective se soluţionează doar un aspect incidental, iar pe de altă parte,
este necesar a lămuri cu celeritate acest aspect, urmând ca respectiva cauză să fie
soluţionată de cea stabilită de instanţa care judecă cererea de strămutare. Totodată
apreciem că s-a avut în vedere de către legiuitor şi nivelul instanţelor care judecă
astfel de cereri, respectiv Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi curţile de apel.
Pe de altă parte, există mai multe hotărâri pronunţate în primă instanţă care pot fi
atacate cu calea de atac a contestaţiei. Aceasta este situaţia hotărârilor pronunţate
în procedurile reglementate în Titlul al V-lea din Partea specială a C.proc.pen. Astfel,
potrivit art. 597 alin. (7) C.proc.pen. „Hotărârile pronunţate în primă instanţă în
materia executării potrivit prezentului titlu pot fi atacate cu contestaţie la instanţa
ierarhic superioară, în termen de 3 zile de la comunicare”. Acestea nu sunt însă
singurele hotărâri care, deşi sunt sentinţe, nu sunt supuse căii de atac a apelului.
Spre exemplu, conform dispoziţiilor art. 107 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 privind
cooperarea judiciară penală internaţională, republicată, în cazurile în care instanţele
române se pronunţă asupra unui mandat european de arestare, acestea o fac
prin sentinţă, iar conform art. 108 aceasta poate fi atacată cu contestaţie în termen
de 5 zile de la pronunţare, cu excepţia cazului în care persoana solicitată consimte
la predare, când hotărârea este definitivă.
Aşadar, ca să conchidem, regula este că sentinţele sunt supuse căii de atac a apelului
ori de câte ori legea nu prevede că sunt fără cale de atac sau că sunt supuse
contestaţiei.
Trebuie menţionat că pot face obiectul apelului şi unele hotărâri pronunţate în
soluţionarea unor căi extraordinare de atac. Este cazul prevăzut în dispoziţiile art.
432 C.proc.pen., care reglementează procedura de judecare a contestaţiei în anulare,
după admitere în principiu, şi în care se prevede că instanţa, dacă găseşte contestaţia
întemeiată, desfiinţează prin decizie sau, după caz, prin sentinţă ultima hotărâre sau
partea din ultima hotărâre cu privire la care există autoritate de lucru judecat.
Sentinţa dată în contestaţia în anulare este supusă apelului, iar decizia dată în apel
este definitivă. În cazul în care procedura nu a trecut de etapa admiterii în principiu,
instanţa respingând prin sentinţă sau decizie cererea de contestaţie în anulare
formulată ca inadmisibilă, aceasta nu mai poate fi atacată cu apel. În acest sens s-a
pronunţat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 5 din 4 martie 2015,
fiind sesizată cu pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei
chestiuni de drept. Astfel, prin decizia amintită s-a statuat că hotărârea pronunţată
în procedura examinării admisibilităţii în principiu a contestaţiei în anulare
împotriva unei sentinţe pentru care nu este prevăzută o cale de atac, nu poate fi
suspusă apelului. În considerentele deciziei s-a arătat, printre altele, că nu sunt
incidente dispoziţiile art. 408 alin. (1) C.proc.pen., potrivit cărora „Sentinţele pot fi
atacate cu apel, dacă legea nu prevede altfel”. S-a considerat că aceste dispoziţii se
referă la sentinţele nedefinitive, pronunţate în procedura principală, iar nu în
procedura specifică unei căi de atac. În măsura în care sentinţa atacată pe calea
contestaţiei în anulare nu este susceptibilă de apel, fiind definitivă, sentinţa
pronunţată în procedura admiterii în principiu cu privire la o astfel de hotărâre nu
ar putea avea un regim juridic diferit din punctul de vedere al caracterului definitiv,
al posibilităţii exercitării căii de atac ordinare a apelului.
În cazul revizuirii, există dispoziţiile art. 463 C.proc.pen., în care se arată că sentinţa
prin care instanţa se pronunţă asupra cererii de revizuire, după judecarea cauzei,
este supusă aceleiaşi căi de atac ca şi hotărârea la care se referă. Având în vedere
însă care sunt hotărârile care pot fi atacate cu revizuire, cazurile de revizuire
reglementate de lege şi instanţele competente să le judece, rezultă că hotărârile care
pot fi atacate cu apel în aceste cazuri nu pot fi decât sentinţele (hotărâri pronunţate
în primă instanţă). Fiind sesizată cu pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru
dezlegarea unei probleme de drept, Înalta Curte a hotărât însă, prin Decizia nr. 2 din
2 februarie 2015, că în urma desfiinţării deciziei date în recurs, în calea de atac
a revizuirii reglementată în procedura prevăzută de art. 465 C.proc.pen., în condiţiile
în care cauza a parcurs trei grade de jurisdicţie (primă instanţă, apel şi recurs), în
ultimă instanţă soluţionându-se recursul procurorului, calea de atac este recursul
în forma şi reglementarea prevăzută de lege la data judecării recursului iniţial.
Trebuie amintit că instanţa care a sesizat Înalta Curte era C.A. Timişoara, ce fusese
iniţial învestită cu judecarea unui apel, după intrarea în vigoare a C.proc.pen., în
condiţiile în care potrivit acestui cod nu mai există recursul, apelul fiind singura cale
de atac integral devolutivă, iar la epuizarea judecăţii în această cale de atac hotărârea
pronunţată este definitivă.
3. Încheierile. În ceea ce priveşte încheierile, în acelaşi art. 370 C.proc.pen., după
ce se definesc deciziile ca fiind hotărârile prin care instanţa se pronunţă asupra
apelului, recursului în casaţie şi recursului în interesul legii, se prevede că celelalte
hotărâri pronunţate de instanţe în cursul judecăţii se numesc încheieri. Referitor la
acestea, în alin. (2) al textului pe care îl analizăm, se prevede că pot fi atacate cu apel
numai odată cu fondul, cu excepţia celor care pot fi atacate separat cu apel. Evident,
este vorba despre încheierile premergătoare, pronunţate înaintea hotărârii finale.
Totodată, trebuie subliniat faptul că nu sunt avute în vedere unele încheieri, cum
sunt cele pronunţate în materia măsurilor preventive, care pot fi atacate cu calea de
atac a contestaţiei, şi nici cele care sunt fără nicio cale de atac. Pentru această din
urmă situaţie, avem în vedere dispoziţiile art. 51 alin. (6) C.proc.pen. în care se arată
că încheierile prin care se soluţionează conflictele de competenţă nu sunt supuse
niciunei căi de atac sau cele prin care instanţa se pronunţă asupra unei de cereri de
recuzare ori asupra unei declaraţii de abţinere.
Există însă şi încheieri prin care se soluţionează aspecte incidentale de către o altă
instanţă ce nu pot fi atacate cu nicio cale de atac. Este cazul reglementat în
dispoziţiile art. 76 C.proc.pen. (Desemnarea altei instanţe pentru judecarea cauzei),
care în alin. (5) prevede că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau curtea de apel
dispune, prin încheiere motivată, fie respingerea cererii, fie admiterea cererii şi
desemnarea unei instanţe egale în grad cu cea căreia i-ar reveni competenţa să judece
cauza în primă instanţă, care să fie sesizată în cazul în care se va emite rechizitoriul.
Încheierea pronunţată în aceste situaţii nu este supusă niciunei căi de atac, conform
alin. (6).
O situaţie specială o au încheierile prin care instanţele resping cererile de sesizare
a Curţii Constituţionale pentru soluţionarea excepţiilor de neconstituţionalitate,
având în vedere dispoziţiile Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea
Curţii Constituţionale, care nu au mai fost corelate cu cele ale Codului de procedură
penală. Astfel, potrivit art. 29 din această lege, dacă excepţia este inadmisibilă, fiind
contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanţa respinge printr-o încheiere
motivată cererea de sesizare a Curţii Constituţionale. Încheierea poate fi atacată
numai cu recurs la instanţa imediat superioară, în termen de 48 de ore de la
pronunţare. Recursul se judecă în termen de 3 zile. Cum potrivit Codului de
procedură penală actual nu mai este prevăzut recursul drept cale ordinară de atac,
căile ordinare de atac fiind, aşa cum s-a arătat, apelul şi contestaţia, s-a pus
întrebarea care va fi calea cu care pot fi atacate aceste hotărâri. În această situaţie
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit în practica sa constantă că aceste hotărâri
pot fi atacate cu apel, faţă de dispoziţiile Legii nr. 255/2013 pentru punerea în
aplicare a Codului de procedură penală. Mai exact, s-a menţionat incidenţa
dispoziţiilor art. 8 din această lege, care prevăd că „hotărârile pronunţate în primă
instanţă după intrarea în vigoare a legii noi sunt supuse căilor de atac, termenelor şi
condiţiilor de exercitare ale acestora, prevăzute de legea nouă”. Totodată, potrivit art.
24 din aceeaşi lege, „dispoziţiile procesual penale din legile speciale se completează
cu cele ale Codului de procedură penală”. Aşadar, în temeiul art. 24 din Legea nr.
255/2013, dispoziţiile procesual penale din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi
funcţionarea Curţii Constituţionale se completează cu dispoziţiile Codului de
procedură penală, inclusiv cu cele care reglementează căile de atac [(în acelaşi sens
este şi I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 113/A/2015 (www.scj.ro)]. Facem
precizarea că, în legătură cu problema pusă în discuţie, Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie, a fost sesizată, în temeiul art. 475 alin. (1) C.proc.pen. pentru pronunţarea
unei hotărâri prealabile, sesizare ce a fost respinsă ca inadmisibilă, considerându-se
că problema sesizată vizează materia incidentelor procedurale şi, în consecinţă, nu
poate constitui o chestiune de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond
a cauzei (I.C.C.J., Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 17
din 27 septembrie 2016).
În ceea ce priveşte încheierile judecătorului de drepturi şi libertăţi prin care s-a
respins cererea de anulare sau de reducere a amenzii judiciare aplicată de procuror,
considerăm că acestea nu pot fi atacate cu apel. Astfel, din dispoziţiile art. 284 alin.
(4) şi art. 409 alin. (1) lit. e) raportat la art. 408 alin. (2) teza finală, rezultă că
încheierile pronunţate de judecătorul de drepturi şi libertăţi nu pot fi atacate cu apel.
În ultimul alineat al art. 408 se arată că apelul declarat împotriva sentinţei se
socoteşte făcut şi împotriva încheierilor. Spre deosebire de dispoziţiile art. 361 alin.
(3) C.proc.pen. din 1968, în dispoziţiile analizate nu s-a mai prevăzut că se atacă
odată cu sentinţa şi încheierile ulterioare pronunţării acesteia. Considerăm că
aceasta nu înseamnă că încheierile ulterioare nu se atacă odată cu fondul.
Dimpotrivă, apreciem că încheierile prin care, spre exemplu, s-au îndreptat erorile
materiale strecurate în sentinţă ori s-au înlăturat omisiunile vădite se vor ataca odată
cu sentinţa. În final, precizăm că încheierile anterioare, care nu sunt supuse vreunei
căi de atac (de exemplu, în materia incompatibilităţilor) sau sunt supuse altei căi de
atac decât apelul (de exemplu, încheierile prin care s-a dispus începerea judecăţii),
nu pot fi atacate conform acestei dispoziţii.
Art. 409
Persoanele care pot face apel
Daniel Grădinaru

(1) Pot face apel:

a) procurorul, referitor la latura penală şi latura civilă;
b) inculpatul, în ceea ce priveşte latura penală şi latura civilă;
c) partea civilă, în ceea ce priveşte latura penală şi latura civilă, şi partea
responsabilă civilmente, în ceea ce priveşte latura civilă, iar referitor la latura
penală, în măsura în care soluţia din această latură a influenţat soluţia în latura
civilă;
d) persoana vătămată, în ceea ce priveşte latura penală;
e) martorul, expertul, interpretul şi avocatul, în ceea ce priveşte amenzile
judiciare aplicate prin sentinţă, precum şi în ceea ce priveşte cheltuielile
judiciare şi indemnizaţiile cuvenite acestora;
f) orice persoană fizică ori juridică ale cărei drepturi legitime au fost vătămate
nemijlocit printr-o măsură sau printr-un act al instanţei, în ceea ce priveşte
dispoziţiile care au provocat asemenea vătămare.
(2) Pentru persoanele prevăzute la alin. (1) lit. b)-f), apelul poate fi declarat şi de
către reprezentantul legal ori de către avocat, iar pentru inculpat, şi de către
soţul acestuia.
Corelaţii legislative: art. 362 C.proc.pen. din 1968, art. 33, art. 34, art. 272-276, art.
283, art. 284, art. 353 alin. (1), art. 366 alin. (3), art. 410 C.proc.pen.
Comentariu
1. Procurorul şi părţile. În privinţa persoanelor care au îndreptăţirea să declare
calea de atac a apelului, remarcăm că sunt aproximativ aceleaşi cu cele din vechea
reglementare, cu unele menţiuni. Astfel, procurorul poate declara apel atât în ceea
ce priveşte latura penală, cât şi latura civilă, fără nicio restricţie, îndepărtându-se de
la soluţia aleasă de Codul de procedură penală din 1968, după modificarea adusă
prin Legea nr. 356/2006, care prevedea că apelul procurorului în ceea ce priveşte
latura civilă este inadmisibil în lipsa apelului formulat de partea civilă, cu excepţia
cazurilor în care acţiunea civilă se exercită din oficiu. Apreciem că soluţia aleasă de
actualul legiuitor nu ţine seama de împrejurarea că latura civilă a unei cauze penale,
care vizează repararea prejudiciului produs persoanei vătămate, constituită parte
civilă în cauză, este o chestiune privată, cu privire la care părţile pot acţiona dacă se
simt lezate prin hotărârea pronunţată, având chiar posibilitatea de a renunţa la
despăgubirile acordate. Aceasta este însă în concordanţă cu jurisprudenţa Curţii
Constituţionale, care prin Decizia nr. 190 din 26 februarie 2008a statuat că limitarea
prevăzută de art. 362 alin. (1) lit. a) teza a II-a C.proc.pen. din 1968 este
neconstituţională, deoarece art. 131 alin. (1) din Legea fundamentală stabileşte în
mod clar şi categoric sfera atribuţiilor procurorului. Este adevărat că în alin. (2) al
art. 131 se prevede că „Ministerul Public îşi exercită atribuţiile prin procurori
constituiţi în parchete, în condiţiile legii”, dar este evident că referirea la condiţiile
legii priveşte organizarea parchetelor, şi nu exercitarea atribuţiilor stabilite în alin.
(1). S-a mai reţinut în aceeaşi decizie că procurorul nu este adversarul vreuneia din
părţi, ci el intervine în proces pentru a veghea la respectarea legii. Textul
constituţional, referindu-se la apărarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, nu are
în vedere transformarea procurorului într-un avocat al uneia dintre părţi, ci de
a veghea la respectarea legii în procesele care pun în discuţie astfel de drepturi şi
libertăţi. Deşi este vorba despre latura civilă din cadrul unui proces penal, este de
netăgăduit că şi în acest domeniu există interese generale care trebuie apărate, iar
în activitatea judiciară Constituţia a stabilit acest rol de apărător pentru procuror.
Pe de altă parte, principiul disponibilităţii, care guvernează procesul civil,
funcţionează în continuare, deoarece prin declararea apelului de către procuror
părţile nu sunt împiedicate să-şi manifeste dreptul de dispoziţie, întrucât, în
condiţiile legii, ele pot renunţa la dreptul subiectiv, pot achiesa la pretenţiile
adversarului sau pot încheia o tranzacţie, potrivit normelor civile şi procesual civile.
Cu toate acestea, într-o cauză s-a reţinut că, în condiţiile în care părţile civile cărora
li s-a respins acţiunea civilă de către prima instanţă nu au înţeles să formuleze apel,
apelul procurorului sub acest aspect echivalează cu exercitarea acţiunii civile, de
către procuror, din oficiu, în calea de atac. Or, dacă la judecata în primă instanţă
procurorul nu putea exercita acţiunea civilă din oficiu, în numele părţilor civile, cu
atât mai puţin acesta ar putea declara apel sub acest aspect. Incidenţa
dispoziţiilor art. 409 alin. (1) lit. a) C.proc.pen., potrivit cărora procurorul poate face
apel referitor şi la latura civilă este condiţionată de respectarea principiului
disponibilităţii, iar în speţă singura concluzie la care se poate ajunge este că prin
neexercitarea apelului împotriva hotărârii prin care i-a fost respinsă acţiunea civilă,
partea civilă a renunţat la pretenţiile sale (C.A. Bucureşti, Secţia a II-a penală, decizia
nr. 876/A din 10 iunie 2015, nepublicată).
Tot în legătură cu legitimarea procurorului de a declara apel, trebuie amintită
şi Decizia nr. 21 din 12 octombrie 2009 prin care I.C.C.J. a admis recursul în
interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă I.C.C.J.,
stabilind că procurorul din cadrul D.I.I.C.O.T. poate exercita calea ordinară de atac
împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de judecată într-o cauză de competenţa
direcţiei, în condiţiile în care, la judecată, a participat un procuror de la parchetul de
pe lângă instanţa competentă (de la parchetul de drept comun – n.n.).
În continuare se prevede că inculpatul poate face apel în ceea ce priveşte latura
penală şi latura civilă. Această prevedere este firească, având în vedere că prin
exercitarea acţiunii penale se urmăreşte tragerea la răspundere penală
a inculpatului, iar prin exercitarea acţiunii civile tragerea la răspundere civilă
a acestuia, astfel că inculpatul trebuie să fie îndreptăţit să poată ataca hotărârea
primei instanţe atât pe latură penală, cât şi pe latură civilă. În ceea ce priveşte latura
penală, inculpatul poate să declare apel indiferent de soluţia primei instanţe, aceasta
putând fi chiar de achitare sau de încetare a procesului penal, împrejurare în care
apelul va viza temeiul soluţiei pronunţate. În Codul de procedură penală anterior se
prevedea expres, în art. 362 alin. (1) lit. b), că împotriva sentinţei de achitare sau de
încetare a procesului penal, inculpatul poate declara apel şi în ce priveşte temeiurile
achitării sau încetării procesului penal. Deşi o prevedere expresă în acest sens nu
mai există în C.proc.pen., considerăm că în continuare inculpatul poate face apel în
această situaţie, criticând temeiurile achitării sau încetării procesului penal.
În ceea ce o priveşte pe partea civilă, se prevede că aceasta poate declara apel atât pe
latură penală, cât şi pe latura civilă, având în vedere că partea civilă este persoana
vătămată care a suferit un prejudiciu prin săvârşirea infracţiunii şi care a solicitat
tragerea la răspundere civilă a inculpatului în cadrul procesului penal, prin
constituirea ca parte civilă.
Partea responsabilă civilmente, deşi este parte în procesul penal, poate declara apel
numai în ceea ce priveşte latura civilă, iar referitor la latura penală, numai în măsura
în care soluţia din această latură a influenţat soluţia în latura civilă. Soluţia aleasă
de legiuitor este firească, având în vedere că partea responsabilă civilmente este cea
faţă de care se exercită acţiunea civilă, alături de inculpat. Trebuie spus că în forma
iniţială a C.proc.pen. se prevedea că partea civilă şi partea responsabilă civilmente
pot face apel în ceea ce priveşte latura civilă, iar referitor la latura penală, în măsura
în care soluţia din această latură a influenţat soluţia în latura civilă (textul iniţial
al Legii nr. 135/2010 a fost modificat prin Legea nr. 255/2013).
2. Subiecţii procesuali. Persoana vătămată poate face apel numai în ceea ce
priveşte latura penală, având în vedere că aceasta este persoana care a fost vătămată
prin săvârşirea infracţiunii, care nu s-a constituit parte civilă în cauză. Aşadar, cum
nu a formulat pretenţii civile faţă de inculpat în cadrul procesului penal, aceasta nici
nu poate ataca hotărârea primei instanţe sub aspectul laturii civile.
Este prevăzut, într-o formă diferită de Codul de procedură penală din 1968, şi dreptul
martorului, expertului, interpretului şi avocatului de a declara apel împotriva
hotărârilor primei instanţe. Astfel, în vechea reglementare se prevedea dreptul acestor
persoane de a face apel numai în privinţa cheltuielilor judiciare cuvenite acestora, în
timp ce în reglementarea în vigoare dreptul acestora de a declara calea de atac
a apelului poate viza, pe lângă cheltuielile judiciare avansate, indemnizaţiile cuvenite
acestora şi amenzile judiciare aplicate. Conform C.proc.pen. (aşa cum a fost publicat
la intrarea în vigoare), „Pot face apel (...) martorul, expertul, interpretul şi avocatul,
în ceea ce priveşte cheltuielile judiciare, indemnizaţiile cuvenite acestora şi amenzile
judiciare aplicate”. Arătam privitor la aceste dispoziţii că trebuiau privite în corelare
cu cele ale art. 272-276 C.proc.pen., care reglementează regimul cheltuielilor
judiciare efectuate, precum şi sumele cuvenite martorului, expertului şi
interpretului. De asemenea, trebuiau avute în vedere şi cele ale art. 283 şi 284
C.proc.pen. privitoare la amenzile judiciare, asupra acestora prima instanţă
putându-se pronunţa fie printr-o încheiere intermediară, fie prin sentinţă.
Consideram, totodată că, dacă în legătură cu posibilitatea de a ataca hotărârile prin
care prima instanţă s-a pronunţat asupra cheltuielilor judiciare şi a sumelor cuvenite
martorilor, experţilor şi interpreţilor nu erau comentarii suplimentare de făcut,
referitor la cele prin care s-a pronunţat asupra amenzilor judiciare trebuiau făcute
unele observaţii, având în vedere dispoziţiile art. 284 alin. (2)-(5) C.proc.pen. Aceasta
deoarece, potrivit dispoziţiilor menţionate, persoana amendată poate cere anularea
ori reducerea amenzii într-un termen de 10 zile de la comunicarea încheierii de
aplicare a amenzii. Or, faţă de aceste dispoziţii prin care i se dă dreptul persoanei
amendate să ceară anularea ori reducerea amenzii judiciare, se punea întrebarea
dacă, după exercitarea acestui drept, mai poate face apel sub acelaşi aspect. Din
modalitatea în care era reglementat acest drept, neexistând nicio condiţionare în
sensul ca aceasta să nu fi putut să exercite dreptul de a cere anularea sau reducerea
amenzii conform art. 284 C.proc.pen., dar şi de termenul în care poate declara apel,
conform art. 410 alin. (2) C.proc.pen., reieşea că hotărârile primei instanţe prin care
s-a pronunţat asupra acestor sume puteau fi atacate cu apel fără nicio restricţie, în
afara celei privitoare la termenul prevăzut pentru declararea apelului.
Dispoziţiile art. 409 alin. (1) lit. e) C.proc.pen. au fost însă modificate prin art. II pct.
105 din O.U.G. nr. 18/2016, în sensul că pot face apel martorul, expertul,
interpretul şi avocatul, în ceea ce priveşte amenzile judiciare aplicate prin sentinţă,
precum şi în ceea ce priveşte cheltuielile judiciare şi indemnizaţiile cuvenite
acestora. Rezultă, aşadar, în opinia noastră, că prin reglementarea actuală s-au
lămurit problemele apărute referitoare la modalitatea în care pot fi
„contestate/atacate” dispoziţiile privitoare la aplicarea amenzilor judiciare de către
instanţa de judecată.
3. Alte persoane. În final, în textul supus analizei se prevede şi că orice altă
persoană fizică sau juridică ale cărei drepturi legitime au fost vătămate nemijlocit
printr-o măsură sau act al instanţei poate declara apel, dar numai în ceea ce priveşte
dispoziţiile care au provocat asemenea vătămare. Evident, aceste persoane nu sunt
subiecţi ai raporturilor de conflict, nici de drept penal, nici de drept civil şi nu intră
nici în categoria subiecţilor procesuali, astfel cum sunt determinaţi în dispoziţiile art.
33 şi art. 34 C.proc.pen. Considerăm că aceste persoane sunt cele cu privire la care
prima instanţă a dispus o măsură prin care le-au fost vătămate drepturile, persoane
care fie au participat, fie nu, cu ocazia judecăţii în primă instanţă. În situaţia în care
instanţa a dispus sau urmează să dispună o astfel de măsură cu privire la aceste
persoane, are obligaţia de a le cita, conform art. 353 alin. (1) teza a II-
a C.proc.pen. Astfel, este posibil ca instanţa să dispună indisponibilizarea unor
bunuri care nu aparţin inculpatului sau părţii responsabile civilmente ori să dispună
confiscarea unor astfel de bunuri prin hotărâre. În această situaţie instanţa este
obligată să le citeze, putând să participe astfel la judecată fie personal, fie prin
apărător. În acest sens sunt dispoziţiile art. 366 alin. (3) C.proc.pen., care prevăd că
persoanele ale căror bunuri sunt supuse confiscării pot fi reprezentate de avocat şi
pot formula cereri, ridica excepţii şi pune concluzii cu privire la măsura confiscării.
De asemenea, prima instanţă poate să dispună desfiinţarea unor înscrisuri de care
sunt legate drepturi ale altor persoane care nu au participat la prima judecată
a cauzei. De aceea, dispoziţiile art. 410 alin. (3) C.proc.pen prevăd că pentru ele
termenul de declarare a apelului curge de la data la care au aflat despre actul sau
măsura dispusă, moment care poate fi ulterior pronunţării hotărârii.
Legea prevede şi posibilitatea ca apelul să fie declarat pentru persoanele arătate mai
sus de către reprezentatul legal sau avocatul acestora, iar pentru inculpat şi de
către soţul acestuia.
Reprezentaţii convenţionali trebuie să-şi justifice calitatea prin procură specială
depusă alături de cererea de apel.
În ceea îl priveşte pe avocat, în practică s-a considerat că acesta (atât cel ales, cât şi
cel din oficiu) acţionează în calitate de substituit procesual, exercitând drepturi
procesuale proprii, însă în interesul altei persoane, respectiv în interesul
inculpatului. Astfel, în cazul în care inculpatul nu are interesul să formuleze apel,
fiind mulţumit de soluţia pronunţată de prima instanţă şi manifestându-şi în mod
expres voinţa de a nu îşi însuşi apelul declarat de apărător, acesta apare ca
inadmisibil (Trib. Bucureşti, Secţia I penală, decizia nr. 559/2006, publicată în L. Mera,
L. Rog, L. Savonea, R. Budăi, Codul de procedură penală, Ed. C.H. Beck, Bucureşti,
2008, p. 1037). Într-o altă cauză s-a decis în legătură cu aceeaşi situaţie că, în cazul
în care inculpatul învederează instanţei că nu-şi însuşeşte calea de atac promovată
de apărătorul său din oficiu, instanţa urmează a lua act de retragerea acesteia (C.A.
Bucureşti, Secţia a II-a penală, decizia nr. 507/1994, în L. Mera, L. Rog, L. Savonea,
R. Budăi, Codul de procedură penală, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 1037).
Referitor la substituiţii procesuali, în doctrină se consideră că aceştia apar ca
subiecţi în cadrul procesului penal datorită unui drept procesual al lor, dar pentru
valorificarea unui interes al altuia (I. Neagu, Tratat de procedură penală. Partea
specială, Ed. PRO, Bucureşti 1997, p. 77). Acesta este cazul reglementat în
dispoziţiile art. 409 alin. (2) teza finală C.proc.pen., în care se prevede că apelul poate
fi declarat pentru inculpat şi de către soţul acestuia. În legătură cu aceştia, într-o
cauză s-a decis că este inadmisibil apelul declarat de bunicul inculpatei minore sau
de părinţii inculpatului major, întrucât aceştia nu figurează printre subiecţii
procesuali care au dreptul la exercitarea căii de atac a apelului, iar dispoziţiile
procesuale sunt de strictă interpretare (C.A. Bacău, Secţia penală, decizia nr.
120/1998, respectiv C.A. Iaşi, Secţia penală, decizia nr. 74/2000, în L. Mera, L. Rog,
L. Savonea, R. Budăi, Codul de procedură penală, op. cit., p. 1037). Pe de altă parte,
dispoziţiile art. 409 alin. (2) teza finală C.proc.pen. nu se aplică în cazurile unor
proceduri speciale, cu reglementări proprii. De exemplu într-o cauză Înalta Curte
a decis că este inadmisibil apelul declarat de soţia persoanei condamnate (în cadrul
procedurii recunoaşterii unei hotărâri judecătoreşti străine în vederea executării
pedepsei în România), faţă de dispoziţiile art. 160 alin. (7) din Legea nr.
302/2004 care prevăd că, împotriva sentinţei pot declara apel, în termen de 10
zile, procurorul şi persoana condamnată. Pentru procuror, termenul curge de la
pronunţare. Pentru persoana condamnată, termenul curge de la pronunţare sau, în
cazul în care a lipsit atât de la dezbateri, cât şi de la pronunţare, de la comunicarea
copiei de pe dispozitiv (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 394 din 14 octombrie 2016,
nepublicată).
Art. 410
Termenul de declarare a apelului

Daniel Grădinaru

(1) Pentru procuror, persoana vătămată şi părţi, termenul de apel este de 10

zile, dacă legea nu dispune altfel, şi curge de la comunicarea copiei minutei.
(2) În cazul prevăzut la art. 409 alin. (1) lit. e), apelul poate fi exercitat de îndată
după pronunţarea încheierii prin care s-a dispus asupra cheltuielilor judiciare
şi indemnizaţiilor şi cel mai târziu în 10 zile de la pronunţarea sentinţei prin
care s-a soluţionat cauza sau, după caz, în termen de 10 zile de la comunicarea
sentinţei prin care a fost aplicată amenda judiciară sau prin care s-a dispus
asupra cheltuielilor judiciare sau indemnizaţiilor.
(3) Pentru persoanele prevăzute la art. 409 alin. (1) lit. f), termenul de apel este
de 10 zile şi curge de la data la care acestea au aflat despre actul sau măsura
care a provocat vătămarea.
Corelaţii legislative: art. 363 C.proc.pen. din 1968, art. 34, art. 169, art. 270, art.
284, art. 407 alin. (1) C.proc.pen.
Comentariu
1. Durata. Legiuitorul a prevăzut anumite termene în care se poate declara apelul,
fixarea acestora justificându-se prin necesitatea de a se asigura principiul
promptitudinii represiunii. Lipsa prevederii unui termen în care se poate declara
apelul ar conduce fie la executarea de îndată a hotărârii, fie la posibilitatea atacării
oricând cu apel a hotărârilor. Astfel, privitor la termenul de apel, acesta este unul
peremptoriu sub aspectul exercitării dreptului de apel de către titular şi dilatoriu sub
aspectul posibilităţii de punere în executare a hotărârii judecătoreşti (I. Neagu, Tratat
de procedură penală, Ed. PRO, Bucureşti, 1997, p. 546-547).
Aşa cum se poate observa, legiuitorul a păstrat termenul de 10 zile din vechiul Cod
de procedură penală (art. 363), aducând modificări referitoare la momentul de la care
termenul începe să curgă. Astfel, în C.proc.pen. din 1968 termenul de declarare
a apelului începea să curgă diferit pentru procuror şi părţi, după cum aceştia au
participat sau nu la dezbateri sau la pronunţare, respectiv acesta începea să curgă,
după caz, de la pronunţare sau de la comunicarea unei copii de pe dispozitiv.
În noul Cod s-a prevăzut o soluţie unitară, în sensul că termenul începe să curgă
de la comunicarea unei copii a minutei. Această dispoziţie trebuie văzută în
corelaţie cu cele din art. 407 alin. (1) din acelaşi Cod în care se arată că, după
pronunţare, o copie a minutei hotărârii se comunică procurorului, părţilor, persoanei
vătămate şi, în cazul în care inculpatul este arestat, administraţiei locului de
deţinere, în vederea exercitării căii de atac. Aşadar, legiuitorul actual a renunţat la
prezumţia că procurorul sau partea care a participat la dezbateri are cunoştinţă de
hotărârea ce se va pronunţa, stabilind că acest termen curge de la comunicarea unei
copii a minutei, indiferent dacă au participat sau nu la dezbateri sau/şi la
pronunţarea hotărârii. Cu toate acestea, există unele situaţii în care termenul de apel
curge de la un alt moment. Este cazul prevăzut în dispoziţiile art. 135 din Legea nr.
302/20004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, când
instanţa se pronunţă asupra cererii privind recunoaşterea şi executarea pedepsei
aplicate de o instanţa străină prin sentinţă. Această sentinţă poate fi atacată cu apel,
în termen de 10 zile, de procuror, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei,
precum şi de către persoana condamnată. Pentru procuror, termenul curge de la
pronunţare. Pentru persoana condamnată, termenul curge de la comunicarea
copiei de pe dispozitiv.
Totodată, potrivit dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi
funcţionarea Curţii Constituţionale, încheierea prin care instanţa respinge cererea de
sesizare a Curţii Constituţionale, excepţia de neconstituţionalitate fiind inadmisibilă,
poate fi atacată cu apel în 48 de ore de la pronunţare (conform practicii constante
a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie A se vedea supra comentariul art. 408).
Pentru subiecţii procesuali la care se referă dispoziţiile art. 409 alin. (1) lit. e) –
martorul, expertul, interpretul şi avocatul – termenul de declarare a apelului este tot
de 10 zile, existând însă dispoziţii speciale privitoare la momentul de la care acesta
începe să curgă.
În final, pentru persoanele ale căror drepturi legitime au fost vătămate nemijlocit
printr-o măsură sau vreun act al instanţei, termenul de apel de 10 zile curge de la
data la care acestea au aflat despre actul sau măsura care a provocat vătămarea.
Evident, este vorba de persoane care nu au participat la judecata în primă instanţă,
pentru că în situaţia în care ar fi participat termenul de apel ar începe sa curgă fie
potrivit alin. (1), fie conform alin. (2) al acestui articol.
2. Modul de calcul. În legătură cu modul de calcul, acesta fiind un termen
procedural, trebuie avute în vedere şi dispoziţiile art. 169 C.proc.pen. Astfel, la
calcularea acestuia se porneşte de la ziua prevăzută în actul care a provocat curgerea
termenului şi nu se socoteşte ziua de la care începe să curgă termenul, nici ziua în
care acesta se împlineşte. Când ultima zi a unui termen cade într-o zi nelucrătoare,
termenul expiră la sfârşitul primei zile lucrătoare care urmează. De asemenea,
trebuie avute în vedere şi dispoziţiile art. 270 C.proc.pen. privitoare la actele
considerate în termen. Astfel, conform acestora, apelul depus înăuntrul termenului
prevăzut de lege la administraţia locului de deţinere ori la unitatea militară sau la
oficiul poştal prin scrisoare recomandată este considerat ca făcut în termen.
Înregistrarea sau atestarea făcută de către administraţia locului de deţinere pe actul
depus, recipisa oficiului poştal, precum şi înregistrarea ori atestarea făcută de
unitatea militară pe actul depus servesc ca dovadă a datei depunerii actului. Dacă
un act care trebuia făcut într-un anumit termen a fost comunicat sau transmis, din
necunoaştere ori dintr-o greşeală vădită a expeditorului, înainte de expirarea
termenului, unui organ judiciar care nu are competenţă, se consideră că a fost depus
în termen, chiar dacă actul ajunge la organul judiciar competent după expirarea
termenului fixat.
Totodată, acesta este un termen legal şi imperativ, nerespectarea lui atrăgând
sancţiunea decăderii din dreptul de a declara apel şi respingerea acestuia,
declarat ulterior, ca tardiv (Gr. Theodoru, Tratat de drept procesual penal, ed.
a 3-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2013, p. 633). În ceea ce priveşte momentul de
la care începe să curgă (dies a quo), în principiu, acesta este comunicarea copiei
minutei. S-a pus întrebarea ce se întâmplă cu un apel declarat înainte de
momentul în care începe să curgă. Într-o decizie de speţă, s-a considerat că
dispoziţiile art. 363 alin. (1) şi (3) C.proc.pen. din 1968, referitoare la termenul
de apel şi data de la care curge acesta au ca finalitate, în intenţia legiuitorului,
sancţionarea părţii care nu a fost diligentă să exercite calea de atac într-un
anumit interval de timp. Cum partea civilă şi-a manifestat această diligenţă
anterior datei de la care curge termenul de apel, nu poate fi sancţionată prin
respingerea ca inadmisibil a apelului, dispoziţiile procedurale în vigoare
neprezentând nicio sancţiune pentru astfel de situaţii (C.A. Iaşi, Secţia penală
şi pentru cauze cu minori, decizia penală nr. 209/2001, în Revista de drept
penal. Studii de practică judiciară 1994-2006, ed. îngrijită de G. Antoniu, Ed.
Hamangiu, Bucureşti, 2006, p. 103-104). Art. 411
Repunerea în termen

Daniel Grădinaru

(1) Apelul declarat după expirarea termenului prevăzut de lege este considerat
ca fiind făcut în termen dacă instanţa de apel constată că întârzierea a fost
determinată de o cauză temeinică de împiedicare, iar cererea de apel a fost
făcută în cel mult 10 zile de la încetarea acesteia.
(2) Hotărârea este definitivă până la momentul în care instanţa de apel admite
cererea de repunere în termen.
(3) Până la soluţionarea repunerii în termen, instanţa de apel poate suspenda
executarea hotărârii atacate.
(4) Dispoziţiile alin. (1) şi (3) nu se aplică în situaţia redeschiderii procesului
penal cerute de persoana condamnată în lipsă.
Corelaţii legislative: art. 268, art. 410, art. 421, art. 551 C.proc.pen.
Comentariu
1. Justificare. Regula privitoare la durata termenului în care se poate face apel este
cea prezentată la art. 410 C.proc.pen. Depăşirea termenului de 10 zile atrage
decăderea titularului din dreptul de a mai face apel, fiind aplicabile întocmai
dispoziţiile art. 268 C.proc.pen. Apelul declarat după depăşirea termenului prevăzut
de lege atrage respingerea acestuia ca tardiv, conform dispoziţiilor art. 421 pct. (1)
lit. a) C.proc.pen.
Pot exista însă situaţii în care cel îndreptăţit să declare apel nu poate să o facă în
termenul prevăzut, împiedicat fiind de anumite împrejurări. În această situaţie
legiuitorul a prevăzut posibilitatea ca apelul să poată fi exercitat şi după expirarea
termenului dacă sunt îndeplinite anumite condiţii. Prima dintre acestea este ca
întârzierea să fi fost determinată de o cauză temeinică de împiedicare, iar cea de-a
doua este ca cererea de apel să fi fost făcută în cel mult 10 zile de la încetarea
acesteia.
2. Condiţii. Trebuie spus că repunerea în termenul de apel era reglementată şi
în C.proc.pen. din 1968, în art. 364, iar referitor la condiţiile în care poate fi declarat
un astfel de apel, acestea erau identice cu cele din prezentul Cod.
În ceea ce priveşte prima condiţie, s-a considerat că este necesar ca persoana să se
fi aflat într-un caz fortuit sau caz de forţă majoră, respectiv să fi intervenit un
eveniment care a împiedicat-o să acţioneze, eveniment ce nu putea fi prevăzut sau
înlăturat, practica judiciară validând această interpretare. Astfel, s-a decis că pentru
a fi considerată cauză temeinică de împiedicare în sensul art. 364 C.proc.pen. din
1968, împrejurarea invocată trebuie să aibă caracterul forţei majore sau al cazului
fortuit, adică să exprime o imposibilitate obiectivă a subiectului procesual de
a exercita în termen calea de atac. Aşadar, s-a considerat că efectuarea concediului
de odihnă nu poate fi considerată o cauză temeinică de împiedicare, întrucât nu
creează o imposibilitate obiectivă de a acţiona, dimpotrivă, efectuarea acestuia
implică voinţa titularului (Trib. Bucureşti, Secţia I penală, decizia nr. 452/R din 4
aprilie 2003, în C.P.J.P. 2000-2004, Ed. Wolters Kluwer, Bucureşti, 2007, p. 968-
970). Într-o altă speţă, s-a reţinut că reprezintă cauză temeinică de împiedicare faptul
că în perioada în care a început să curgă termenul de declarare a căii de atac
apelantul-inculpat, suferind de mai multe afecţiuni, a fost netransportabil. Totodată,
prin aceeaşi decizie s-a reţinut şi că, în aceeaşi perioadă, în localitatea de domiciliu
a apelantului-inculpat s-au produs inundaţii care au afectat mijloacele de
comunicare şi de transport. În aceste împrejurări, s-a considerat că au existat cauze
temeinice care au condus la depăşirea termenului legal de declarare a apelului (C.A.
Bucureşti, Secţia a II-a penală, decizia nr. 87 din 19 ianuarie 2006, în C.P.J.P. 2006,
Ed. Wolters Kluwer, Bucureşti, 2007, p. 518-520).
În practică s-a reţinut ca fiind cauză temeinică de împiedicare, în sensul art. 411
C.proc.pen., internarea medicală în regim de urgenţă a inculpatului. Astfel, a reieşit
din biletul de ieşire din spital, depus la dosarul cauzei, că inculpatul a fost internat
în procedură de urgenţă în data de 22 aprilie 2014 şi a fost externat la data de 30
aprilie 2014, ceea ce constituie o cauză temeinică de împiedicare în sensul textului
de lege arătat. Cum calea de atac a fost promovată la data de 12 mai 2014 (ultima zi
fiind data de 11 mai 2014, care a fost o zi de duminică, zi nelucrătoare) a rezultat că
inculpatul a exercitat calea de atac în condiţiile art. 411 C.proc.pen., astfel că cererea
sa de repunere în termenul de apel a fost admisă ca fondată (C.A. Cluj, Secţia penală
şi de minori, decizia nr. 606/A din 24 iunie 2014, în Buletinul Jurisprudenţei.
Repertoriu anual 2014, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014, p. 747).
Într-o altă cauză s-a considerat că cererea inculpatului de repunere în termenul de
apel este fondată şi a fost admisă. Astfel, din actele dosarului a rezultat că inculpatul
nu a fost prezent la judecarea cauzei la fond, iar hotărârea nu i-a fost comunicată,
apelul inculpatului fiind formulat în termenul de 10 zile de la începerea executării,
moment la care a luat cunoştinţă de existenţa acesteia. Având în vedere cele arătate,
precum şi faptul că instanţa de fond a reţinut în mod eronat că dreptul la calea de
atac al inculpatului curge de la pronunţarea hotărârii, emiţând ulterior formele de
executare, Curtea a dispus repunerea inculpatului în termenul de apel, anularea
mandatului de executare a pedepsei emis înainte de rămânerea definitivă a hotărârii
şi a judecat pe fond apelului inculpatului (C.A. Cluj, Secţia penală şi de minori, decizia
nr. 134/A din 4 martie 2014, în Buletinul Jurisprudenţei. Repertoriu anual 2014, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2014, p. 745). Decizia este criticabilă, având în vedere
constatarea că inculpatului nu îi fusese comunicată hotărârea primei instanţe,
împrejurare care face ca termenul de declararea a apelului pentru acesta să nu fi
început să curgă. Astfel, aşa cum s-a arătat (a se vedea supra comentariul de la art.
410), de regulă, termenul pentru declararea apelului curge de la comunicarea copiei
minutei hotărârii primei instanţe. Cum în cauză s-a reţinut că inculpatului nu i se
comunicase hotărârea (copia minutei hotărârii – n.n.), termenul pentru acesta nu
începuse să curgă, aşa încât considerăm apelul acestuia a fost declarat în termen,
nefiind incidente dispoziţiile privitoare la repunerea în termenul de apel.
Cea de-a doua condiţie prevăzută de lege este ca apelul să fie declarat în cel mult 10
zile de la data la care a încetat cauza de împiedicare.
Evident că, la expirarea termenului de 10 zile în care se poate declara apel, hotărârea
devine definitivă şi executorie, dacă nu s-a făcut apel în termen, astfel cum dispune
art. 551 pct. (1) lit. a) C.proc.pen. De altfel, în alineatul al doilea al articolului analizat
se prevede expres acest fapt, respectiv că, până la data admiterii cererii de repunere
în termenul de apel, hotărârea este definitivă. Aşa fiind, în momentul declarării unui
astfel de apel însoţit de o cerere de repunere în termenul de apel, este posibil să se fi
început executarea pedepsei. În această situaţie, până la soluţionarea repunerii în
termen, instanţa de apel are posibilitatea să dispună suspendarea executării
hotărârii atacate.
Art. 412
Declararea şi motivarea apelului

Daniel Grădinaru

(1) Apelul se declară prin cerere scrisă, care trebuie să conţină următoarele:
a) numărul dosarului, data şi numărul sentinţei sau încheierii atacate;
b) denumirea instanţei care a pronunţat hotărârea atacată;
c) numele, prenumele, codul numeric personal, calitatea şi domiciliul, reşedinţa
sau locuinţa, precum şi semnătura persoanei care declară apelul.
(2) Pentru persoana care nu poate să semneze, cererea va fi atestată de un
grefier de la instanţa a cărei hotărâre se atacă sau de avocat.
(3) Cererea de apel nesemnată ori neatestată poate fi confirmată în instanţă de
parte ori de reprezentantul ei la primul termen de judecată cu procedura legal
îndeplinită.
(4) Apelul se motivează în scris, arătându-se motivele de fapt şi de drept pe care
se întemeiază.
Corelaţii legislative: art. 366 C.proc.pen. din 1968, art. 409 C.proc.pen.
Comentariu
1. Declararea apelului. Fiind mijlocul de învestire a instanţei de control judiciar,
apelul nu se poate declara decât prin cerere scrisă. Aceasta este o primă diferenţă
faţă de vechea reglementare care prevedea în dispoziţiile art. 366 alin. (4) că
procurorul şi oricare dintre părţile prezente la pronunţarea hotărârii pot declara apel
oral în şedinţa în care s-a pronunţat hotărârea, luându-se act şi consemnându-se
aceasta într-un proces-verbal. Pe lângă faptul că apelul se poate declara doar prin
cerere scrisă, este reglementat şi conţinutul acesteia. Elementele pe care trebuie să
le conţină declaraţia de apel nu erau prevăzute în art. 366 alin. (1) C.proc.pen. din
1968, până la modificarea acestuia prin Legea nr. 202/2010, prevăzându-se doar că
declaraţia de apel trebuie semnată de către persoana care o face. După modificarea
acestui articol prin legea amintită, au fost introduse elementele care sunt prevăzute
şi în prezentul articol. Trebuie spus că această modificare nu a condus la
o schimbare de atitudine a celor care exercită calea de atac, întrucât în continuare
părţile declară apel fie direct, fie prin apărătorii lor, fără să respecte întocmai
conţinutul reglementat în alin. (1) al acestui articol. De altfel, legiuitorul nu
a prevăzut nicio sancţiune pentru nerespectarea acestor dispoziţii. Este important să
existe însă elementele de identificare ale apelantului, respectiv numele complet al
acestuia, numărul sentinţei sau al dosarului în care s-a pronunţat hotărârea şi,
foarte important, semnătura apelantului. În vechea reglementare, dispoziţiile
privitoare la declararea recursului făceau trimitere la cele privitoare la apel. Astfel,
deciziile pronunţate de către instanţe în interpretarea şi aplicarea
dispoziţiilor Codului de procedură penală din 1968 îşi păstrează valabilitatea. S-a
decis că recursul va fi respins ca inadmisibil în situaţia în care cererea de declarare
a recursului nu este semnată de partea care a formulat declaraţia, purtând doar
o semnătură indescifrabilă cu menţiunea „pt. av.”, necertificată prin aplicarea
ştampilei, iar în instanţă, deşi legal citată, partea nu s-a prezentat nici personal, nici
prin reprezentant pentru a confirma cererea de recurs în condiţiile art. 3854 raportat
la art. 366 alin. (3) C.proc.pen. din 1968 (Trib. Bucureşti, Secţia I penală, decizia nr.
356/R din 10 februarie 2006, în C.P.J.P. 2005-2006, Ed. Wolters Kluwer, Bucureşti,
2006, p. 1042).
Soluţia instanţei îşi păstrează valabilitatea şi în condiţiile intrării în vigoare a noului
Cod de procedură penală, având în vedere că în alin. (3) al acestui articol se prevede
posibilitatea ca cererea de apel nesemnată sau neatestată să fie confirmată în
instanţă de parte ori de reprezentantul ei la primul termen de judecată cu procedura
legal îndeplinită.
De asemenea, se prevede că, pentru persoana care nu poate să semneze, cererea va
fi atestată de un grefier de la instanţa a cărei hotărâre se atacă sau de avocat. În
legătură cu atestarea semnăturii de către avocat, trebuie arătat că, potrivit
dispoziţiilor art. 409 alin. (2) C.proc.pen., acesta poate chiar să declare apel pentru
partea pe care o asistă, aşa încât nu se prea vede care este utilitatea acestei prevederi.
Sigur că, pentru cel care nu poate să semneze, indiferent de cauza de împiedicare,
un grefier de la instanţa care a pronunţat hotărârea poate atesta depunerea cererii
de apel de către titular. În mod obişnuit, cererile prin care se sesizează instanţa,
inclusiv cele de apel, se depun la registratură şi sunt primite de către un grefier care
exercită atribuţiile de grefier registrator. Astfel, acest grefier registrator poate fi
persoana care să ateste depunerea cererii de apel de către titularul dreptului de
a declara apel. În art. 366 alin. (2) C.proc.pen. din 1968 se prevedea că cererea de
apel nesemnată de către titular, aflat în imposibilitatea de a semna, putea fi atestată,
pe lângă grefier sau apărător, şi de către primarul sau secretarul consiliului local ori
de funcţionarul desemnat de aceştia, din localitatea în care domicilia titularul. Cum
astfel de situaţii nu au existat în practică, probabil acesta a fost motivul pentru care
actualul legiuitor a renunţat la această posibilitate de atestare.
2. Motivarea cererii de apel. În alineatul final al acestui articol se prevede că apelul
se motivează în scris, arătându-se motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază.
Apelul poate fi motivat atât în cuprinsul cererii de apel, cât şi ulterior printr-un
memoriu separat. Având în vedere însă că termenul de declarare a apelului curge, ca
regulă generală, de la comunicarea unei copii a minutei, este foarte probabil ca
cererea de apel să se facă fără arătarea motivelor, întrucât la acel moment hotărârea
nu este redactată, necunoscându-se astfel motivarea acesteia. Astfel, ulterior
declarării apelului, luând cunoştinţă şi de motivele care au stat la baza pronunţării
acelei soluţii, se pot formula în concret motivele de apel. Trebuie arătat însă că, în
ciuda acestei reglementări, nemotivarea apelului în scris nu atrage nicio sancţiune,
astfel încât arătarea motivelor poate fi făcută şi oral în faţa instanţei, cu ocazia
dezbaterii apelului. În vechea reglementare nu exista o astfel de dispoziţie privitoare
la arătarea în scris a motivelor de apel, însă apelul era prima cale ordinară de atac,
hotărârea pronunţată în apel putând fi ulterior atacată cu recurs, aceasta fiind
a doua cale ordinară atac.
Prin art. 38510 C.proc.pen. din 1968, în variantă iniţială, conform Legii nr. 45/1993,
se prevedea că recursul trebuie motivat, iar motivele de recurs se formulează în scris
prin cererea de recurs sau printr-un memoriu separat, care trebuie depus la instanţa
de recurs cu cel puţin 5 zile înaintea primului termen de judecată.
Erau exceptate de la această regulă numai recursurile declarate împotriva hotărârilor
care nu puteau fi atacate cu apel, recursul fiind singura cale ordinară de atac, situaţie
în care recursul putea fi motivat şi oral în ziua judecăţii. Ulterior, aceste dispoziţii au
fost modificate prin legi succesive (Legea nr. 141/1996 şi Legea nr. 281/2003),
păstrându-se în principiu aceeaşi regulă, în sensul că acesta trebuia motivat în scris
prin cererea de recurs sau printr-un memoriu separat, care trebuia depus cu cel
puţin 5 zile înaintea primului termen de judecată, iar oral numai în cazul în care
recursul era singura cale ordinară de atac.
Aşadar, cum potrivit actualei reglementări, apelul este singura cale de atac, chiar
dacă se prevede că apelul trebuie motivat în scris, nemotivarea în scris nu împiedică
partea să îl susţină oral, personal sau prin avocat, în faţa instanţei. Mai mult,
instanţa este obligată să examineze cauza sub toate aspectele de fapt şi de drept,
nefiind limitată doar la cele invocate în apel, chiar şi atunci când nu au fost invocate
deloc motive de apel. Aşadar, un apel nemotivat în scris şi nici susţinut oral de către
apelant sau reprezentantul ori apărătorul acestuia trebuie să fie examinat sub toate
aspectele de fapt şi de drept de către instanţa de apel.
Art. 413
Instanţa la care se depune apelul

Daniel Grădinaru

(1) Cererea de apel întocmită în condiţiile prevăzute la art. 412 se depune la

instanţa a cărei hotărâre se atacă.
(2) Persoana care se află în stare de deţinere poate depune cererea de apel şi la
administraţia locului de deţinere.
(3) Cererea de apel înregistrată sau atestată în condiţiile alin. (2) ori procesul-
verbal întocmit de administraţia locului de deţinere se înaintează de îndată
instanţei a cărei hotărâre este atacată.
Corelaţii legislative: art. 367 C.proc.pen. din 1968, art. 270, art. 416, art. 553
C.proc.pen.
Comentariu
1. Instanţa la care se depune cererea. Cererea de apel, motivată sau nu, se depune
la instanţa a cărei hotărâre se atacă, care este şi instanţa de executare, conform
dispoziţiilor art. 553 alin. (1) C.proc.pen. Apelul declarat poate fi prezentat instanţei
direct sau expediat prin poştă, curier, fax sau poştă electronică. În cazul în care
cererea de apel este expediată prin poştă, la aceasta se ataşează şi plicul cu care
a fost expediată. Este foarte important întrucât data depunerii la oficiul poştal este
considerată ca fiind data declarării apelului şi nu cea la care a fost înregistrat apelul
la instanţă, care este ulterioară. Aşadar, cererea trebuie să fie depusă la instanţa
a cărei hotărâre se atacă, de aceasta legându-se producerea unor efecte importante
pentru participanţi. Astfel, potrivit art. 416 C.proc.pen., apelul declarat în termen
este suspensiv de executare, atât în ceea ce priveşte latura penală, cât şi în ceea ce
priveşte latura civilă, în afară de cazul când legea dispune altfel. Pentru a se produce
acest efect este necesar să fie înregistrat la instanţa de executare, astfel că
registratorul va înainta cererea de apel grefierului delegat cu efectuarea lucrărilor de
executări penale. Acesta din urmă va face menţiune despre declararea apelului la
poziţia corespunzătoare în registrul de executări penale şi va verifica dacă au sosit
dovezile de comunicare a copiilor minutei către toate persoanele cărora trebuia să li
se comunice. După expirarea termenului de 10 zile pentru toate persoanele, acelaşi
grefier pregăteşte dosarul pentru a fi înaintat instanţei competente să judece apelul.
Pe de altă parte, persoanele îndreptăţite nu sunt obligate să cunoască instanţa
competentă, aşa încât vor înregistra apelul la instanţa la care a avut loc judecata în
fond, aceasta fiindu-le cunoscută.
Deşi, ca regulă generală, cererea de apel se depune la instanţa a cărei hotărâre se
atacă, potrivit celor de mai sus, cu toate efectele care decurg din aceasta, legiuitorul
a asimilat cererilor declarate conform legii şi pe cele depuse la alte organe judiciare.
Astfel, potrivit art. 270 alin. (2) C.proc.pen., dacă un act care trebuia făcut într-un
anumit termen a fost comunicat sau transmis, din necunoaştere ori dintr-o greşeală
vădită a expeditorului, înainte de expirarea termenului, unui organ judiciar care nu
are competenţă, se consideră că a fost depus în termen, chiar dacă actul ajunge la
organul judiciar competent după expirarea termenului fixat. Aşadar, se poate
întâmpla ca partea care nu are cunoştinţe juridice sau dintr-o eroare să expedieze
cererea de apel unui alt organ judiciar, situaţie în care organul care primeşte o astfel
de cerere trebuie să o înainteze instanţei competente. În Codul de procedură penală
din 1968, nu exista o dispoziţie similară, însă practica judiciară a validat această
soluţie. Astfel, s-a decis că cererea de apel împotriva sentinţei pronunţate de tribunal,
depusă la judecătorie şi trimisă de aceasta tribunalului după împlinirea termenului
de apel nu este tardivă, deoarece art. 367 alin. (1) C.proc.pen. din 1968 nu prevede
o sancţiune procesuală în cazul în care cererea de apel se depune greşit la o altă
instanţă (C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 1460/2003, în B.J. – Bază de date).
2. Apelul declarat de persoanele deţinute. În dispoziţiile articolului analizat
legiuitorul a prevăzut şi că persoana care se află în stare de deţinere poate depune
cererea de apel şi la administraţia locului de deţinere. Sigur, aceasta este o dispoziţie
specială pentru persoanele care se află în stare de deţinere, având în vedere situaţia
în care se află, fiind lipsite de libertate. Acestea au însă şi posibilitatea de a formula
cereri de apel personal şi de a le expedia prin poştă, având în vedere că au dreptul de
petiţionare, putând astfel sesiza orice instituţie sau organ, inclusiv un organ judiciar.
Cererea de apel înregistrată sau atestată în condiţiile alin. (2) ori procesul-verbal
întocmit de administraţia locului de deţinere se înaintează de îndată instanţei a cărei
hotărâre este atacată. În această situaţie, actul depus înăuntrul termenului prevăzut
de lege la administraţia locului de deţinere este considerat ca făcut în termen.
Înregistrarea sau atestarea făcută de către administraţia locului de deţinere pe actul
depus serveşte ca dovadă a datei depunerii actului.
Art. 414
Renunţarea la apel
Daniel Grădinaru

(1) După pronunţarea hotărârii şi până la expirarea termenului de declarare

a apelului, părţile şi persoana vătămată pot renunţa în mod expres la această
cale de atac.
(2) Asupra renunţării, cu excepţia apelului care priveşte latura civilă a cauzei,
se poate reveni înăuntrul termenului pentru declararea apelului.
(3) Renunţarea sau revenirea asupra renunţării poate să fie făcută personal sau
prin mandatar special.
Corelaţii legislative: art. 81, art. 83, art. 85, art. 87, art. 409, art. 551 C.proc.pen.
Comentariu
1. Renunţarea la dreptul de a face apel. Părţile şi persoana vătămată au drepturile
prevăzute în dispoziţiile art. 81, art. 83, art. 85 şi art. 87 C.proc.pen., printre care se
află şi dreptul de a formula cereri ce ţin de soluţionarea laturii penale sau/şi a laturii
civile, după caz. Acesta se referă şi la dreptul de a declara căile ordinare sau
extraordinare de atac. De altfel, în dispoziţiile art. 409 se prevede expres care sunt
persoanele care au dreptul să declare apel. Aceasta nu înseamnă că toate aceste
persoane atacă hotărârea pronunţată în primă instanţă. Hotărârea pronunţată în
primă instanţă poate să mulţumească participanţii la procesul penal, astfel că este
posibil ca o hotărâre să nu fie atacată de niciuna dintre aceste persoane. În această
situaţie, fie nu declară apel, caz în care hotărârea va rămâne definitivă la expirarea
termenului de apel, conform art. 551 pct. 2 C.proc.pen., fie declară că nu fac apel,
caz în care hotărârea rămâne definitivă tot la expirarea termenului. Aceasta deoarece,
potrivit alin. (2) al articolului analizat, asupra renunţării se poate reveni înăuntrul
termenului pentru declararea apelului, renunţarea fiind revocabilă. Aşadar, chiar
dacă s-a făcut o declaraţie de renunţare la apel, nu se poate şti dacă până la expirarea
termenului, titularul cererii nu revine şi nu declară apel. Pe latură civilă însă,
renunţarea la calea de atac este irevocabilă, astfel încât declararea unui apel care ar
viza doar latura civilă a cauzei, după renunţarea la aceasta, ar fi inadmisibil, întrucât
dreptul său procesual s-a stins în această modalitate.
2. Condiţii. Renunţarea la apel presupune faptul că nu a fost declarat apel înainte,
iar renunţarea să fi intervenit până la expirarea termenului. Dacă însă titularul
a declarat anterior apel în termenul legal, iar ulterior îşi schimbă atitudinea, în
sensul că renunţă la apelul declarat, nu vom mai fi în faţa unei renunţări la apel, ci
a retragerii apelului. În acest caz, considerăm că ar trebui înaintat dosarul cauzei
instanţei de apel care va lua act de retragerea apelului, moment în care va rămâne
definitivă hotărârea primei instanţe, conform art. 551 pct. 3 teza I C.proc.pen.
Renunţarea sau revenirea asupra renunţării poate fi făcută personal sau prin
mandatar special, astfel că, dacă în afară de persoanele arătate în art. 409 alin. (1)
C.proc.pen. pot face apel pentru acestea şi reprezentantul legal ori avocatul, iar
pentru inculpat şi soţul acestuia, renunţarea la apel nu poate fi făcută de către aceste
persoane, în lipsa unui mandat special dat în acest sens de către titular.
Renunţarea la apel trebuie făcută expres, respectiv în termeni care să nu fie echivoci
sau legaţi de condiţionări; de exemplu, nu s-ar putea renunţa la calea de atac cu
condiţia ca o altă parte din proces să nu declare apel (N. Volonciu, Tratat de procedură
penală. Partea specială, ed. a 3-a, vol. II, Ed. Paideia, Bucureşti, 1994, p. 255).
Art. 415
Retragerea apelului

Daniel Grădinaru

(1) Până la închiderea dezbaterilor la instanţa de apel, persoana vătămată şi

oricare dintre părţi îşi pot retrage apelul declarat. Retragerea trebuie să fie
făcută personal de parte sau prin mandatar special, iar dacă partea se află în
stare de deţinere, printr-o declaraţie atestată sau consemnată într-un proces-
verbal de către administraţia locului de deţinere. Declaraţia de retragere se
poate face fie la instanţa a cărei hotărâre a fost atacată, fie la instanţa de apel.
(2) Reprezentanţii legali pot retrage apelul, cu respectarea, în ceea ce priveşte
latura civilă, a condiţiilor prevăzute de legea civilă. Inculpatul minor nu poate
retrage apelul declarat personal sau de reprezentantul său legal.
(3) Apelul declarat de procuror poate fi retras de procurorul ierarhic superior.
(4) Apelul declarat de procuror şi retras poate fi însuşit de partea în favoarea
căreia a fost declarat.
Corelaţii legislative: art. 369 C.proc.pen. din 1968, art. 275, art. 551 C.proc.pen.
Comentariu
Retragerea apelului. Condiţii. Legiuitorul a prevăzut posibilitatea ca titularul care
a declarat apel să îl poată retrage, posibilitate recunoscută acestuia şi în vechea
reglementare, dispoziţiile actualului Cod referitoare la această materie preluând în
totalitate dispoziţiile art. 369 C.proc.pen. din 1968. Referitor la momentul până la
care se poate retrage apelul, legiuitorul a prevăzut că retragerea se poate face oricând
după declararea acestuia, până la închiderea dezbaterilor asupra apelului. Diferenţa
dintre retragerea apelului şi renunţarea la apel este dată tocmai de împrejurarea că
retragerea apelului presupune existenţa unui apel declarat. Aşadar, retragerea
apelului se poate face chiar înainte de expirarea termenului de declarare a apelului,
situaţie în care hotărârea rămâne definitivă la data expirării acestui termen,
conform art. 551 pct. 2 lit. b) C.proc.pen.; fiind un act de dispoziţie, retragerea
apelului nu poate fi făcută decât de titular personal sau prin mandatar cu procură
specială în acest sens.
Dacă partea se află în stare de deţinere, retragerea apelului se poate face printr-o
declaraţie atestată sau consemnată într-un proces-verbal de către administraţia
locului de deţinere.
Declaraţia de retragere se poate face fie la instanţa a cărei hotărâre a fost atacată, fie
la instanţa de apel. În situaţia în care declaraţia de retragere a apelului este depusă
la instanţa a cărei hotărâre a fost atacată, aceasta va fi înaintată instanţei sesizate
cu judecarea apelului, aceasta fiind competentă să soluţioneze apelul, inclusiv să ia
act de retragere.
Declaraţia orală de retragere a apelului se poate face numai în faţa instanţei de apel.
Instanţa va lua act, în toate cazurile, de manifestarea de voinţă a apelantului,
neputând să dispună respingerea cererii de apel, cu excepţia cazului în care apelul
a devenit inadmisibil ori când anterior retragerii apelului a intervenit ex lege o cauză
de stingere a acţiunii penale. Hotărârea prin care instanţa ia act de retragerea
apelului este o decizie, şi nu o simplă încheiere, fiind un mod de rezolvare a căii atac
prevăzute de lege (Gh. Mateuţ, Procedură penală. Partea specială, vol. II, Ed. Lumina
Lex, Bucureşti, 1998, p. 252).
Reprezentanţii legali pot retrage apelul, cu respectarea, în ceea ce priveşte latura
civilă, a condiţiilor prevăzute de legea civilă. În practică s-a decis că inculpatul minor
nu poate retrage apelul declarat personal sau de reprezentantul său legal, potrivit art.
369 alin. (2) C.proc.pen. din 1968. Ca atare, luarea declaraţiei de renunţare la apel
de către inculpatul minor, în lipsa părinţilor şi a autorităţii tutelare, atrage casarea
hotărârii instanţei de apel (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 2704/2004, în Studii de
practică judiciară 1994-2006, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2006, p. 116). Însă
declaraţia de retragere a apelului nu trebuie să îmbrace vreo formă specială, fiind
necesar să se stabilească fără echivoc că autorul este persoana îndreptăţită să facă
o declaraţie în acest sens. În acest sens a decis şi Înalta Curte, reţinând că pentru
termenul de judecată din 23 septembrie 2014, apelantul contestator a depus prin
serviciul de registratură un înscris prin care învedera instanţei că îşi retrage apelul
declarat. Aşa fiind, având în vedere dispoziţiile art. 415 C.proc.pen., potrivit cărora,
până la închiderea dezbaterilor la instanţa de apel, oricare dintre părţi îşi poate
retrage apelul declarat în condiţiile arătate în textul de lege menţionat, constatând
îndeplinite cerinţele respective, Înalta Curte urmează a luat act de voinţa apelantului
contestator, valabil exprimată, de retragere a apelului (I.C.C.J., Secţia penală, decizia
nr. 276/A din 23 septembrie 2014).
Declaraţia de retragere a apelului se poate face şi în şedinţa, la termenul stabilit
pentru judecată. În acest sens a procedat şi instanţa supremă într-o cauză, reţinând
că, în şedinţă publică, apelanta inculpată a arătat că îşi retrage apelul declarat
împotriva hotărârii instanţei de fond, solicitând să se ia act de manifestarea sa de
voinţă. Potrivit dispoziţiilor art. 415 alin. (1) C.proc.pen., până la închiderea
dezbaterilor la instanţa de apel, persoana vătămată şi oricare dintre părţi îşi pot
retrage apelul declarat. Retragerea trebuie făcută personal de parte sau prin
mandatar special, iar dacă partea se află în stare de deţinere, printr-o declaraţie
atestată sau consemnată într-un proces-verbal de către administraţia locului de
deţinere, declaraţia de retragere putând fi făcută fie la instanţa a cărei hotărâre se
atacă, fie la instanţa de apel. În speţă, apelanta inculpată, prezentă în faţa instanţei,
a declarat că îşi retrage apelul formulat împotriva hotărârii instanţei de fond.
Constatând că în cauză sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 415 alin. (1)
C.proc.pen., Înalta Curte a luat act de retragerea apelului declarat de inculpata
împotriva sentinţei penale a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia I penală (I.C.C.J., Secţia
penală, decizia nr. 161/A din 5 iunie 2014).
Actualul Cod, ca şi cel anterior, recunoaşte procurorului dreptul de a retrage apelul,
însă acesta poate fi retras de către procurorul ierarhic superior. S-a considerat că
prin această dispoziţie s-a urmărit a se asigura un control eficient asupra modului
în care procurorii de la parchetele ierarhic inferioare exercită calea de atac şi,
totodată, a se evita ca apelurile apreciate ca fiind neîntemeiate să încarce inutil
activitatea instanţelor judecătoreşti (V. Papadopol, C. Turianu, Apelul penal, Casa de
Editură şi Presă „Şansa” SRL, Bucureşti, 1994, p. 118). Această dispoziţie este
firească, având în vedere că prin declararea apelului este învestită instanţa de control
judiciar (ierarhic superioară), la judecarea apelului participând procurori de la
parchetul de pe lângă această din urmă instanţă. Astfel, într-o decizie Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie a constatat că la termenul din 16 septembrie 2015,
reprezentantul Ministerului Public a solicitat să se ia act de retragerea apelului
declarat, având în vedere motivarea Curţii Constituţionale din cuprinsul Deciziei nr.
363 din 7 mai 2015. Potrivit dispoziţiilor art. 415 alin. (1) C.proc.pen., până la
închiderea dezbaterilor la instanţa de apel, persoana vătămată şi oricare dintre părţi
îşi pot retrage apelul declarat. Retragerea trebuie făcută personal de parte sau prin
mandatar special, iar dacă partea se află în stare de deţinere, printr-o declaraţie
atestată sau consemnată într-un proces-verbal de către administraţia locului de
deţinere, declaraţia de retragere putând fi făcută fie la instanţa a cărei hotărâre se
atacă, fie la instanţa de apel. În speţă, reprezentantul Parchetului (de la instanţa la
care se judecă apelul – n.n.) a solicitat retragerea apelului formulat în cauză având
în vedere motivarea D.C.C. nr. 363 din 7 mai 2015. Văzând faptul că retragerea unei
căi de atac este un act de dispoziţie, care odată exercitată, duce la pierderea unui
drept şi constatând că sunt îndeplinite condiţiile impuse de art. 415 C.proc.pen.,
Înalta Curte a lua act de retragerea apelului declarat de Parchetul de pe lângă Curtea
de Apel Cluj (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 307/A din 16 septembrie 2015). Facem
menţiunea că, potrivit art. 7 alin. (7) şi (8) din Regulamentul de ordine interioară al
parchetelor aprobat prin Ordinul ministrului justiţiei nr. 2632/C/2014 (M.Of. nr.
623 bis din 26 august 2014), procurorii din fiecare parchet sunt subordonaţi
conducătorului parchetului, iar conducătorul fiecărui parchet este subordonat
conducătorului parchetului ierarhic superior din aceeaşi circumscripţie. Rezultă
aşadar că apelul nu poate fi retras decât de conducătorul parchetului ierarhic
superior şi nu de orice procuror de la această unitate de parchet.
Apelul declarat de procuror şi retras în condiţiile arătate mai sus poate fi însă însuşit
de către partea în favoarea căreia s-a declarat. S-a considerat că prin aceasta se tinde
a se înlătura o inechitate, căci se poate presupune că partea nu a uzat de calea de
atac ştiind că există apelul procurorului declarat în favoarea sa (V. Papadopol, C.
Turianu, Apelul penal, op. cit., 1994, p. 118).
Retragerea apelului dezînvesteşte instanţa sesizată prin declaraţia de apel, aceasta
luând act de declaraţia făcută. Cel care îşi retrage apelul va fi obligat la plata
cheltuielilor judiciare avansate de stat, conform dispoziţiilor art. 275 alin. (2)
C.proc.pen.
Art. 416
Efectul suspensiv al apelului

Daniel Grădinaru

Apelul declarat în termen este suspensiv de executare, atât în ceea ce priveşte

latura penală, cât şi în ceea ce priveşte latura civilă, în afară de cazul când legea
dispune altfel.
Corelaţii legislative: art. 399, art. 550, art. 551 C.proc.pen.
Comentariu
Efectul suspensiv al apelului. Aşa cum s-a arătat, termenul de declarare a apelului
este unul dilatoriu, în sensul că până la expirarea lui nu se poate pune în executare
hotărârea primei instanţe. Aceasta rezultă din dispoziţiile art. 550 C.proc.pen., în
care se prevede că hotărârile instanţelor penale devin executorii la data când au
rămas definitive, ca regulă generală, hotărârile nedefinitive fiind executorii numai
atunci când legea dispune aceasta. Referitor la momentul rămânerii definitive
a hotărârii există mai multe dispoziţii în art. 551 C.proc.pen., însă cele care ne
interesează în această materie sunt cele care prevăd că hotărârea primei instanţe
rămâne definitivă la expirarea termenului de apel, când nu s-a declarat apel sau când
apelul declarat a fost retras înăuntrul termenului. Rezultă aşadar că, până la
expirarea termenului de declarare a apelului, hotărârea primei instanţe nu este
definitivă şi drept urmare, ca regulă, nu este nici executorie. Dacă însă s-a declarat
apel în termenul legal, acesta suspendă executarea hotărârii primei instanţe atât în
ceea ce priveşte latura penală, cât şi în ceea ce priveşte latura civilă, dacă legea nu
dispune altfel.
Există însă situaţii în care anumite dispoziţii ale hotărârilor primei instanţe sunt
executorii chiar dacă împotriva acestora s-a exercitat apelul în termenul prevăzut de
lege. O astfel de împrejurare este cea reglementată în art. 399 C.proc.pen., potrivit
căruia instanţa are obligaţia ca, prin hotărâre, să se pronunţe asupra menţinerii,
revocării, înlocuirii ori încetării de drept a măsurii preventive dispuse pe parcursul
procesului penal cu privire la inculpat. În cazul în care prima instanţă, în funcţie de
soluţia pronunţată pe fondul cauzei în ceea ce priveşte latura penală, dispune şi
punerea de îndată în libertate a inculpatului care fusese arestat preventiv în cauză,
hotărârea este executorie referitor la aceste dispoziţii, conform art. 399 alin. (4)
C.proc.pen., deşi nu este definitivă.
Art. 417
Efectul devolutiv al apelului şi limitele sale

Daniel Grădinaru

(1) Instanţa judecă apelul numai cu privire la persoana care l-a declarat şi la
persoana la care se referă declaraţia de apel şi numai în raport cu calitatea pe
care apelantul o are în proces.
(2) În cadrul limitelor prevăzute la alin. (1), instanţa este obligată ca, în afară
de temeiurile invocate şi cererile formulate de apelant, să examineze cauza sub
toate aspectele de fapt şi de drept.
Corelaţii legislative: art. 371 C.proc.pen. din 1968, art. 409 C.proc.pen.
Comentariu
1. Efectul devolutiv al apelului. Noţiune. Prin efectul devolutiv al declaraţiei de
apel, instanţa de apel capătă împuternicirea de a realiza o nouă judecată, verificând
cu această ocazie legalitatea şi temeinicia hotărârii atacate (I. Neagu, Tratat de
procedură penală, 1997, p. 556). Aşadar, instanţa de apel nu va determina
o rejudecare a cauzei, ci va face o nouă judecată, cu caracter autonom, ce are ca
obiect reexaminarea acelor dispoziţii din hotărâre care au fost greşit sau nelegal
soluţionate (Gr. Theodoru, Tratat de drept procesual penal, 2013, p. 640). Dar efectul
devolutiv al apelului trebuie văzut în corelaţie cu obiectul judecăţii în primă instanţă.
Astfel, potrivit art. 371 C.proc.pen., judecata se mărgineşte la faptele şi persoanele
arătate în actul de sesizare a instanţei. Dacă prima instanţă, cu ocazia judecăţii,
a omis să se pronunţe asupra unuia sau unora dintre inculpaţi ori cu privire la una
sau mai multe fapte se impune trimiterea cauzei spre rejudecare, altfel prin
pronunţarea pentru prima dată a unei hotărâri penale cu privire la aceste fapte sau
persoane s-ar încălca dreptul la dublul grad de jurisdicţie în materie penală
garantat de art. 2 din Protocolul nr. 7 adiţional la CEDO.
2. Limite. Efectul devolutiv al cererii de apel nu presupune însă că de fiecare dată
când s-a declarat apel de către un participant cauza va fi examinată sub toate
aspectele de drept şi de fapt cu privire la toate persoanele. Unii dintre participanţii la
judecata în fond a cauzei pot fi mulţumiţi de soluţia primei instanţe şi să nu o atace.
Dacă însă alţi participanţi declară apel, evident că, în principiu, apelul declarat, care
nu îl vizează pe cel mulţumit de soluţie, nu produce efecte şi în privinţa sa. De
exemplu, dacă în cauză sunt mai mulţi inculpaţi şi numai unul a declarat apel, fiind
nemulţumit de pedeapsa aplicată (acesta fiind singurul apel declarat în cauză), acesta
nu va produce efecte în privinţa celorlalţi, adică instanţa de apel va examina cauza
numai cu privire la inculpatul care a declarat apel. Aceasta deoarece în dispoziţiile
articolului analizat se prevăd limitele efectului devolutiv, stipulându-se că instanţa
judecă apelul numai cu privire la persoana care l-a declarat şi la persoana la care se
referă declaraţia de apel şi numai în raport cu calitatea pe care apelantul o are în
proces. În situaţia în care prima instanţă nu se mărgineşte să judece cauza în limitele
cu care a fost sesizată şi se pronunţă şi referitor la persoane sau fapte cu privire la
care aceasta nu a fost sesizată, instanţa de apel, examinând apelul, va pronunţa
o nouă hotărâre, numai în limitele în care a fost sesizată.
Această dispoziţie trebuie analizată în corelaţie cu art. 409 C.proc.pen., în care se
arată persoanele care pot declara apel şi limitele în care acestea o pot face. Astfel,
procurorul, inculpatul şi partea civilă pot face apel atât în ceea priveşte latura penală,
cât şi în ceea ce priveşte latura civilă (privitor la calitatea părţii civile de a face apel
şi în ceea ce priveşte latura penală, a se vedea comentariile de la art. 409). Partea
responsabilă civilmente poate, în principiu, ataca hotărârea primei instanţe numai
în ceea ce priveşte latura civilă. În măsura în care latura penală a cauzei a influenţat
latura civilă, aceasta este îndreptăţită să facă apel şi pe latură penală.
Instanţa este obligată însă ca, în afară de temeiurile invocate şi cererile formulate de
apelant, să examineze cauza sub toate aspectele de fapt şi de drept, în cadrul limitelor
arătate. Aceasta înseamnă că, în apelul declarat de către un inculpat prin care se
critică pedeapsa aplicată acestuia, instanţa de apel poate constata că nu sunt probe
temeinice pentru condamnare şi, drept urmare, să pronunţe o soluţie de achitare
a acestuia. În niciun caz nu ar putea să agraveze situaţia apelantului, altfel
încălcându-se principiul non reformatio in peius consacrat în art. 418 C.proc.pen.
(care urmează a fi tratat într-o secţiune ulterioară). De asemenea, instanţa de apel
nu s-ar putea pronunţa cu privire la alte persoane care nu au declarat apel sau pe
care acesta nu îi vizează, decât în condiţiile art. 419 C.proc.pen., respectiv fără să se
poată crea acestor părţi o situaţie mai grea.
În legătură cu limitele judecării apelului, este de amintit o decizie de speţă în care s-
a hotărât că efectul devolutiv al apelului reglementat în art. 371 C.proc.pen. din
1968 se completează, în aplicaţiile sale practice, atât cu efectul extensiv al acestei căi
de atac, cât şi cu regula neagravării situaţiei în propriul apel. Dacă apelul
procurorului – aşa cum a fost făcut sau completat până la expirarea termenului de
apel – este limitat la unul dintre inculpaţi şi dacă a fost declarat în defavoare, efectul
devolutiv al apelului este mărginit la acest inculpat, astfel că situaţia celorlalţi
inculpaţi nu mai poate fi pusă în discuţie pentru a se putea obţine o agravare
a situaţiei lor. Soluţia decurge din dispoziţiile art. 373 C.proc.pen. din 1968 care,
obligând instanţa de apel să examineze cauza, prin extindere, şi cu privire la părţile
la care apelul nu se referă, interzice a se crea acestora o situaţie mai grea. Atâta
vreme cât, în speţă, apelul – în defavoare – al procurorului s-a referit în mod explicit
numai la unul dintre inculpaţi, achitaţi în instanţă, în mod greşit instanţa de apel
a luat act de declaraţia orală făcută de procurorul de şedinţă, după expirarea
termenului de apel, că extinde apelul cu privire la un coinculpat, cerând majorarea
pedepsei, şi, ca urmare, a aplicat acestuia o pedeapsă mai grea (C.A. Bucureşti, Secţia
a II-a penală, decizia nr. 725/1997, în C.P.J.P. 1997, p. 29).
Într-o altă cauză, apărătorul desemnat din oficiu pentru persoana vătămată minoră
a invocat, potrivit C.proc.pen., nulitatea absolută a hotărârii primei instanţe, pe
motiv că prima instanţă nu i-a desemnat un apărător din oficiu acesteia. Curtea
a reţinut că, într-adevăr, potrivit art. 93 alin. (4) C.proc.pen., asistenţa juridică este
obligatorie atunci când persoana vătămată este lipsită de capacitatea de exerciţiu ori
cu capacitatea restrânsă de exerciţiu, după cum este de netăgăduit că art. 281 alin.
(1) lit. f) C.proc.pen. prevede expres că încălcarea dispoziţiilor privind asistarea de
către avocat a părţilor când asistenţa este obligatorie, determină întotdeauna aplicare
nulităţii. Curtea nu a constatat însă nulitatea absolută a hotărârii primei instanţe,
datorită dispoziţiilor art. 417 C.proc.pen. referitoare la efectul devolutiv al apelului şi
limitele sale; astfel, se prevede expres că apelul se judecă numai cu privire la
persoana care l-a declarat şi la persoana la care se referă declaraţia de apel şi numai
în raport de calitatea pe care apelantul o are în proces. În cauză, s-a reţinut că doar
în cadrul acestor limite se examinează cauza sub toate aspectele de fapt şi de drept,
deci în cadrul apelului declarat de parchet şi referitor doar la inculpat, curtea
neputând nici la cerere, nici din oficiu extinde cu de la sine putere efectele limitelor
legale ale apelului prin modificarea declaraţiei de apel a parchetului pentru ca
această declaraţie să o vizeze şi pe parte vătămată. În consecinţă, nu au putut fi
primite concluziile procurorului de şedinţă care a achiesat la concluziile apărătorului
din oficiu al părţii vătămate (C.A. Cluj, Secţia penală şi de minori, decizia nr. 296/A
din 4 aprilie 2014, în Buletinul Jurisprudenţei – Repertoriu anual 2014, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2014, p. 754).
Art. 418
Neagravarea situaţiei în propriul apel

Daniel Grădinaru

(1) Instanţa de apel, soluţionând cauza, nu poate crea o situaţie mai grea pentru
cel care a declarat apel.
(2) De asemenea, în apelul declarat de procuror în favoarea unei părţi, instanţa
de apel nu poate agrava situaţia acesteia.
Corelaţii legislative: art. 372 C.proc.pen. din 1968
Comentariu
Regula non reformatio in peius. Aceasta este una dintre limitele impuse de
legiuitor efectului devolutiv al apelului, neagravarea situaţiei în propriul apel, regulă
exprimată în adagiul non reformatio in peius. Justificarea acestei limitări poate consta
în aceea că părţile ar putea fi descurajate să exercite această cale de atac, existând
riscul să li se agraveze situaţia juridică, împrejurare în care hotărâri nelegale sau
netemeinice ar urma să producă efecte în ciuda neregulilor existente. Această regulă
constituie o derogare de la principiile legalităţii şi aflării adevărului, fiindcă instanţa
de apel, în cazul în care ar constata că o hotărâre este nelegală şi netemeinică, nu
are căderea de a o anula şi posibilitatea să pronunţe o hotărâre prin care s-ar
înrăutăţi situaţia părţii care a declarat apel (V. Dongoroz ş.a., Explicaţii teoretice
ale Codului de procedură penală român, Partea specială, vol. II, Ed. Academiei,
Bucureşti, 1976, p. 228).
În doctrină s-a considerat că regula non reformatio in peius este limitată la folosirea
căii proprii de atac, însă folosirea de către o parte a unei căi de atac nu exclude
posibilitatea agravării situaţiei sale în calea de atac folosită de altcineva (N. Volonciu,
Tratat de procedură penală. Partea specială, vol. II, 1994, p. 259).
Regula non reformatio in peius este aplicabilă însă tuturor titularilor care pot exercita
apelul, cu excepţia procurorului. Se consideră că excluderea este întemeiată, fiindcă
raţiunile care justifică admiterea regulii respective pentru părţi nu îşi găsesc
explicaţie în ipoteza apelului introdus de procuror, care nu urmăreşte obţinerea unei
situaţii mai favorabile pentru sine, ci exercită căile de atac în scopul justei soluţionări
a cauzelor penale (N. Volonciu, Tratat de procedură penală. Partea specială, vol. II,
1994, p. 263-264).
Astfel, în practică s-a decis că pedeapsa poate fi redusă în apelul parchetului, chiar
dacă este declarat în defavoarea inculpatului, în condiţiile în care s-a schimbat
modalitatea de executare a acesteia, dispunându-se executarea efectivă a pedepsei
(C.A. Bucureşti, Secţia I penală, decizia nr. 355 din 3 mai 2006, în C.P.J.P. 2006, p.
255).
În aplicarea acestei reguli s-a stabilit că, în cazul în care hotărârea a fost atacată cu
apel numai de către inculpat, instanţa de control judiciar nu poate să majoreze
pedeapsa aplicată de instanţa de fond şi nici să dispună revocarea suspendării
condiţionate a executării pedepsei aplicate printr-o hotărâre de condamnare
anterioară, întrucât ar aduce atingere principiului non reformatio in peius (Trib.
Bucureşti, Secţia I penală, decizia nr. 29/A din 14 ianuarie 2005, în C.P.J.P. 2005-
2006, Ed. Wolters Kluwer, Bucureşti, 2008, p. 1017).
De asemenea, într-o cauză recentă s-a reţinut că poziţia procesuală a inculpatului,
urmată de administrarea probelor pe situaţia de fapt şi coroborată cu concluziile
scrise prin care a solicitat achitarea sa, susţinând că nu sunt întrunite elementele
constitutive ale infracţiunii pentru care a fost trimis în judecată, nu îndreptăţeau
instanţa de fond să aplice în cauză dispoziţiile legale referitoare la procedura
simplificată de judecată prevăzute de art. 3201 C.proc.pen. anterior cu consecinţa
reducerii limitelor speciale legale ale pedepsei. În această privinţă, Curtea a constatat
că hotărârea pronunţată este greşită, în condiţiile în care în considerentele sentinţei
nu s-a argumentat de ce este incidentă procedura simplificată de judecată ale cărei
cerinţe nu sunt îndeplinite, iar pedeapsa de 8 luni închisoare aplicată inculpatului
este nelegală fiind redusă nejustificat sub limita minimă specială prevăzută de lege,
însă reformarea sentinţei în sensul îndreptării nelegalităţii nu poate fi făcută în
singura cale de atac exercitată în cauză, numai de inculpat, fiindcă i-ar agrava
situaţia, ceea nu este admisibil (C.A. Ploieşti, Secţia penală şi pentru cauze cu minori
şi de familie, decizia nr. 506 din 12 mai 2014, nepublicată).
Mai mult, principiul îşi găseşte aplicare nu numai cu ocazia rejudecării cauzei în
apel, ci şi în orice alt cadru procesual care a urmat admiterii numai a apelului
inculpatului. Astfel, s-a decis că în cazul în care s-a dispus rejudecarea cauzei în
fond ca urmare a admiterii apelului declarat de către inculpat, instanţa nu poate
aplica acestuia o pedeapsă mai mare decât cea stabilită prin hotărârea desfiinţată,
deoarece principiul non reformatio in peius trebuie să-şi producă efectele în orice
cadru procesual, şi nu numai cu ocazia judecării apelului (Trib. Bucureşti, Secţia a II-
a penală, decizia nr. 22/A din 9 martie 2006, în C.P.J.P. 2005-2006, p. 1024). Aceeaşi
este situaţia şi atunci când a fost promovat doar de către parchet apelul, dar în
favoarea inculpatului. Astfel, s-a stabilit că, atacarea sentinţei fiind făcută în favoarea
inculpatului (ad mitiorem), nu poate fi făcută sub nicio formă o reformatio in peius,
instanţa de apel fiind obligată să nu reformeze sentinţa atacată decât în favoarea
inculpatului. Astfel, apelul procurorului făcut în favoarea unei părţi este considerat
ca şi cum ar fi fost făcut de acea parte, producând aceleaşi efecte şi fiind supus
restricţiilor prevăzute de art. 372 alin. (1) C.proc.pen. din 1968 (C.A. Braşov, Secţia
penală şi pentru cauze cu minori şi familie, decizia nr. 204/2004, în C.P.J.P. 2004, p.
282-283). În acelaşi sens s-au pronunţat instanţele şi recent, după intrarea în
vigoarea a noului Cod de procedură penală. Astfel, s-a stabilit că sentinţa primei
instanţe nu poate fi desfiinţată în calea de atac a apelului declarat de unitatea de
parchet, calificat ca fiind în favoarea inculpatului, deoarece s-a solicitat aplicarea
unei măsuri educative în locul pedepsei cu închisoarea, având în vedere situaţia
juridică concretă a inculpatului, respectiv că pedeapsa de 1 an închisoare stabilită
de judecătorul fondului a fost integral executată de acesta în arest preventiv până la
pronunţarea sentinţei şi, ca atare, procedând în sensul solicitat, s-ar impune, în
aplicarea oricăreia dintre legile penale succesive, luarea unei măsuri educative, ceea
ce ar echivala cu o dublă sancţiune (în cauză s-a pus problema aplicării legii penale
mai favorabile – n.n.). Pentru considerentele expuse, Curtea, constatând că nu se
impune desfiinţarea sentinţei, astfel cum s-a solicitat, în temeiul art. 421 alin. (1) pct.
2 lit. b) C.proc.pen., a dispus respingerea apelului declarat de parchet, ca nefondat
(C.A. Ploieşti, Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, decizia nr. 981 din
16 octombrie 2014, nepublicată).
Art. 419
Efectul extensiv al apelului

Daniel Grădinaru
Instanţa de apel examinează cauza prin extindere şi cu privire la părţile care nu
au declarat apel sau la care acesta nu se referă, putând hotărî şi în privinţa lor,
fără să poată crea acestor părţi o situaţie mai grea.
Comentariu
1. Efectul extensiv. Noţiune. Efectul extensiv al apelului trebuie văzut numai în
legătură cu cauzele care au mai multe părţi (inculpaţi/părţi civile). În astfel de cauze
prima instanţă dispune cu privire la toţi prin aceeaşi hotărâre (dacă nu disjunge
cauza pentru unii dintre ei), putând adopta chiar aceeaşi soluţie pentru unii dintre
ei. Din anumite raţiuni, unii dintre aceştia pot să nu atace hotărârea primei instanţe
cu apel, fiind mulţumiţi cu ceea ce s-a hotărât în privinţa lor, iar sentinţa să fie
apelată de ceilalţi. Pentru aceia care nu au atacat hotărârea instanţei de fond, aceasta
rămâne definitivă la data expirării termenului de apel (a se vedea supra efectul
suspensiv al apelului). Pentru cei care au atacat-o aceasta rămâne definitivă după
soluţionarea apelului. Această situaţie poate fi generatoare de inechităţi atunci când
în aceeaşi cauză sunt mai mulţi inculpaţi, care au participat la săvârşirea aceleiaşi
sau aceloraşi fapte, sau mai multe părţi civile ori părţi responsabile civilmente, şi
unele şi altele cu interese comune (V. Papadopol, C. Turianu, Apelul penal, 1994, p.
161).
Efectul extensiv este prevăzut de lege pentru a oferi posibilitatea ca o cale de atac
introdusă de o parte să folosească tuturor părţilor care aparţin aceluiaşi grup
procesual (consortium litis), cu privire la care există o indivizibilitate de situaţie sau
care au interes comun cu inculpatul (N. Volonciu, Tratat de procedură penală. Partea
specială, vol. II, 1994, p. 264). Dacă nu ar exista posibilitatea extinderii efectelor
apelului şi către ceilalţi participanţi este posibil să se ajungă să se pronunţe
o hotărâre ce conţine soluţii diferite pentru părţile care au aceeaşi situaţie juridică.
Astfel a procedat Înalta Curte într-o cauză, referitor la soluţionarea laturii civile,
apreciind că se impune reducerea despăgubirilor civile la care au fost obligaţi
inculpații către partea civilă, probele administrate demonstrând că prejudiciul era
mai mic. În consecinţă, apelurile declarate de apelanţii-inculpaţi au fost admise,
extinzându-se efectul acestora şi asupra intimaţilor-inculpaţi, dispunând reducerea
despăgubirilor la care fuseseră obligaţi în primă instanţă (I.C.C.J., Secţia
penală, decizia nr. 131 din 1 aprilie 2016).
S-a decis însă că apelul declarat de o parte profită şi celor care nu au declarat apel,
chiar dacă faţă de apelant calea de atac este nefondată, neputându-se subordona
situaţia părţilor care nu au declarat apel temeiniciei apelului părţii apelante (Trib.
Suprem, Secţia penală, Completul militar, decizia nr. 88/1970, în V. Papadopol, M.
Popovici, Repertoriu… 1969-1975, p. 374). În acelaşi sens s-a pronunţat fostul
Tribunal Suprem cu privire la dispoziţiile similare existente în Codul de procedură
penală din 1936 (publicat în Broşură din 1960, în vigoare de la 1 decembrie 1960
până la 31 decembrie 1968), stabilind prin decizia de îndrumare nr. 3 din 25
februarie 1960 că în înţelesul dispoziţiilor art. 383 şi 4003C.proc.pen. recursul
declarat de un inculpat poate profita inculpaţilor care nu au declarat recurs, chiar
dacă faţă de recurent calea de atac este nefondată. În sprijinul acesteia s-a reţinut
că, din formularea textelor, se desprinde ideea că însuşi exerciţiul căii de atac – iar
nu efectul acesteia – poate profita inculpaţilor nerecurenţi. Totodată, s-a considerat
că aceste dispoziţii legale reprezintă o garanţie procesuală a stabilirii adevărului
obiectiv şi o expresie a principiului oficialităţii, care presupune posibilitatea
instanţelor de a pronunţa o soluţie conformă probelor faţă de toţi inculpaţii din
proces, indiferent de motivul care a justificat admiterea recursului în privinţa
recurentului şi chiar dacă faţă de acesta recursul este nefondat (în Culegere de decizii
ale Tribunalului Suprem pe anul 1960, p. 42).
2. Limite. Aşa cum se observă, extinderea efectelor apelului către părţile care nu l-
au declarat sau la care nu se referă are o limitare, şi anume să nu se creeze acestora
o situaţie mai grea. Se consideră că extinderea apelului, însemnând amplificarea
efectului apelului la celelalte părţi din acelaşi grup procesual, produce acelaşi efect,
ca şi cum cei care nu au declarat apel l-ar fi introdus ei înşişi. Or, din moment ce
situaţia celui care a folosit calea de atac nu poate fi agravată, nici situaţia celorlalţi,
în folosul cărora se extinde calea de atac, nu poate fi înrăutăţită (N. Volonciu, Tratat
de procedură penală. Partea specială, vol. II, 1994, p. 265).
Art. 420
Judecarea apelului

Daniel Grădinaru

(1) Judecarea apelului se face cu citarea părţilor şi a persoanei vătămate.

(2) Judecarea apelului nu poate avea loc decât în prezenţa inculpatului, când
acesta se află în stare de deţinere.
(3) Participarea procurorului la judecarea apelului este obligatorie.
(4) Instanţa de apel procedează la ascultarea inculpatului, când aceasta este
posibilă, potrivit regulilor de la judecata în fond.
(5) Instanţa de apel poate readministra probele administrate la prima instanţă
şi poate administra probe noi, în condiţiile art. 100.
(6) Când apelul este în stare de judecată, preşedintele completului dă cuvântul
apelantului, apoi intimatului şi pe urmă procurorului. Dacă între apelurile
declarate se află şi apelul procurorului, primul cuvânt îl are acesta.
(7) Procurorul şi părţile au dreptul la replică cu privire la chestiunile noi ivite
cu ocazia dezbaterilor. Inculpatului i se acordă ultimul cuvânt.
(8) Instanţa verifică hotărârea atacată pe baza lucrărilor şi a materialului din
dosarul cauzei, precum şi a oricăror probe administrate în faţa instanţei de apel.
(9) În vederea soluţionării apelului, instanţa, motivat, poate da o nouă apreciere
probelor.
(10) Instanţa se pronunţă asupra tuturor motivelor de apel invocate.
(11) La judecarea apelului se aplică regulile de la judecata în fond, în măsura în
care în prezentul titlu nu există dispoziţii contrare.
(12) Apelul împotriva încheierilor care, potrivit legii, pot fi atacate separat se
judecă în camera de consiliu fără prezenţa părţilor, care pot depune concluzii
scrise, cu excepţia cazurilor în care legea dispune altfel ori a celor în care
instanţa apreciază că este necesară judecata în şedinţă publică.
Corelaţii legislative: art. 100, art. 364, art. 394, art. 478-488, art. 489-503, art. 504-
520 C.proc.pen.
Comentariu
1. Reguli generale. Trebuie spus că dispoziţiile privind apelul sunt cuprinse în
Capitolul III al Titlului III din Partea specială a Codului de procedură penală, acesta
fiind precedat în mod firesc de Capitolul I, intitulat „Dispoziţii generale” (privind
judecata). Dispoziţiile privitoare la apel se completează cu cele generale privind
judecata în fond, dispoziţii ce se regăsesc în Capitolul II al aceluiaşi titlu, existând în
acest sens şi o prevedere în alin. (11) al articolului analizat. Astfel, conform acestuia,
la judecarea apelului se aplică regulile de la judecata în fond, în măsura în care în
prezentul titlu nu există dispoziţii contrare.
Totodată, dispoziţiile privitoare la apel se completează cu cele din procedurile speciale
reglementate în art. 478-488 C.proc.pen. (acordul de recunoaştere a vinovăţiei), art.
489-503 C.proc.pen. (procedura privind tragerea la răspundere penală a persoanei
juridice), art. 504-520 C.proc.pen. (procedura în cauzele cu minori), art. 543-547
C.proc.pen. (procedura în caz de dispariţie a dosarelor judiciare şi a înscrisurilor
judiciare).
2. Participanţii la judecată. Revenind la dispoziţiile privind judecarea apelului, în
primul alineat se prevede că judecarea apelului se face cu citarea părţilor şi
a persoanei vătămate. Aceasta nu înseamnă că vor fi citate toate persoanele care au
figurat şi la judecata în primă instanţă, ci doar cele care au declarat apel şi cele la
care apelul se referă. Pentru celelalte persoane (persoana vătămată sau părţi)
hotărârea primei instanţe a rămas definitivă la data expirării termenului de
declararea a apelului pentru acestea.
O dispoziţie care a suscitat unele discuţii în practică este cea de la alin. (2), în care
se prevede că judecarea apelului nu poate avea loc decât în prezenţa inculpatului,
când acesta se află în stare de deţinere. Legat de această problemă, unii au considerat
că aceasta ar fi o normă imperativă şi, în consecinţă, apelul nu s-ar putea judeca
decât în prezenţa inculpatului aflat în stare de deţinere, nefiind aplicabile dispoziţiile
privind judecata în lipsă a inculpatului arestat conform art. 364 C.proc.pen. Potrivit
acestuia din urmă, judecata cauzei are loc în prezenţa inculpatului, iar aducerea
inculpatului aflat în stare de deţinere la judecată este obligatorie. Cu toate acestea,
în alin. (4) al aceluiaşi articol se prevede că pe tot parcursul judecăţii, inculpatul,
inclusiv în cazul în care este privat de libertate, poate cere, în scris, să fie judecat în
lipsă, fiind reprezentat de avocatul său ales sau din oficiu.
Participarea procurorului la judecarea apelului este obligatorie. Această dispoziţie
reia practic dispoziţiile art. 363 din acelaşi Cod, care, aşa cum am arătat, se aplică
tuturor procedurilor de judecată, dacă nu există dispoziţii contrare. Aşadar,
considerăm că ar fi putut să nu mai existe dispoziţia specială din cadrul judecării
apelului, ci ar fi fost necesar să existe o dispoziţie specială privitoare la această
împrejurare numai dacă se dispunea contrariul, respectiv că procurorul nu ar
participa la această procedură. Reglementarea anterioară (care era în acelaşi sens)
îşi avea raţiunea, întrucât, potrivit C.proc.pen. din 1968, participarea procurorului
era reglementată în capitolul privind judecata în primă instanţă, şi nu în cel referitor
la dispoziţiile generale privind judecata, ca în prezent.
3. Procedura de judecată. Judecata în faţa instanţei de apel poate avea loc într-o
formă simplificată, atunci când se invocă doar chestiuni de nelegalitate, putând lipsi
etapa cercetării judecătoreşti, procedura limitându-se doar la dezbaterile asupra
chestiunilor de nelegalitate invocate. Chiar şi în această situaţie, instanţa de apel
trebuie să procedeze la ascultarea inculpatului, când aceasta este posibilă, potrivit
regulilor de la judecata în fond. Atunci când se invocă numai chestiuni de nelegalitate
însă, este posibil ca la judecata în faţa instanţei de apel să aibă loc o cercetare
judecătorească. Astfel, dacă se invocă nelegalitatea administrării unor probe sau
greşita respingere a solicitării de administrare a unor probe de către prima instanţă,
instanţa de apel va proceda, în cazul în care găseşte întemeiate criticile, la
administrarea acestor probe, evident după ascultarea inculpatului în condiţiile alin.
(4).
Atunci când instanţa de apel consideră că prima instanţă nu a epuizat probatoriul
relevant pentru cauză ori a apărut necesitatea administrării unor probe noi, de
asemenea, în faţa instanţei de apel va avea loc o cercetarea judecătorească, după
încuviinţarea probelor noi sau a readministrării celor prezentate în faţa primei
instanţe. În acest sens sunt dispoziţiile alin. (5), care prevăd că instanţa de apel poate
administra probele administrate la prima instanţă sau poate administra probe noi,
în condiţiile art. 100.
Fie că are loc o cercetarea judecătorească, fie că nu există această etapă, după
ascultarea inculpatului, se va trece în etapa dezbaterilor asupra apelului/apelurilor
declarate în cauză. Astfel, se prevede că, atunci când apelul este în stare de judecată,
preşedintele completului dă cuvântul mai întâi apelantului, apoi intimatului şi pe
urmă procurorului. Dacă între apelurile declarate se află şi apelul procurorului,
primul cuvânt îl are acesta. Procurorul şi părţile au dreptul la replică cu privire la
chestiunile noi ivite cu ocazia dezbaterilor, după care se acordă ultimul cuvânt
inculpatului. Trebuie subliniat că ultimul cuvânt al inculpatului reprezintă un
moment distinct de ascultarea inculpatului de către instanţa de apel conform
dispoziţiilor alin. (4), despre care s-a făcut vorbire mai sus.
După încheierea dezbaterilor, cu toate etapele sale, instanţa de apel păstrează cauza
în pronunţare. Instanţa verifică hotărârea atacată pe baza lucrărilor şi a materialului
din dosarul cauzei, precum şi a oricăror probe administrate în faţa instanţei de apel.
În cazul în care s-au administrat noi probe, este posibil să se constate existenţa unei
alte situaţii de fapt decât cea reţinută de către prima instanţă. Este posibil însă ca,
şi atunci când nu se administrează noi probe, instanţa de apel să ajungă la o altă
situaţie de fapt, putând da o nouă apreciere probelor administrate de către prima
instanţă. Cu ocazia examinării cauzei, instanţa de apel este obligată să se pronunţe
asupra tuturor motivelor de apel invocate.
Hotărârea pronunţată de către instanţa de apel se ia conform dispoziţiilor art. 394
C.proc.pen., respectiv cu unanimitatea voturilor membrilor completului de judecată.
Când nu se poate întruni unanimitatea cu privire la toate aspectele supuse judecăţii,
hotărârea se ia cu majoritate. În cazul judecării apelului, aceste dispoziţii sunt
aplicabile numai apelurilor soluţionate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
(completurile de apel la această instanţă fiind compuse din 3, respectiv din 5
judecători, după cum hotărârea ce face obiectul apelului a fost pronunţată în primă
instanţă de către curţile de apel sau chiar de către Înalta Curte). În cazul în care
apelul se judecă de către curţile de apel (completurile de apel fiind compuse din 2
judecători), dacă nu se poate întruni unanimitatea membrilor, cauza se va repune pe
rol, iar dezbaterile în apel se vor relua în complet de divergenţă. Completul de
divergenţă se va constitui din judecătorii cu opinii divergente, cărora li se va alătura
preşedintele sau vicepreşedintele instanţei, preşedintele secţiei ori judecătorul din
planificarea de permanenţă. În acest caz hotărârea se ia de către completul de
divergenţă cu majoritate.
O dispoziţie nouă este cea prevăzută în alineatul final al articolului analizat, în care
se prevede că apelul împotriva încheierilor care, potrivit legii, pot fi atacate separat
se judecă în camera de consiliu fără prezenţa părţilor, care pot depune concluzii
scrise, cu excepţia cazurilor în care legea dispune altfel ori a celor în care instanţa
apreciază că este necesară judecata în şedinţă publică.
Art. 421
Soluţiile la judecata în apel

Daniel Grădinaru

Instanţa, judecând apelul, pronunţă una dintre următoarele soluţii:

1. respinge apelul, menţinând hotărârea atacată:
a) dacă apelul este tardiv sau inadmisibil;
b) dacă apelul este nefondat;
2. admite apelul şi:
a) desfiinţează sentinţa primei instanţe şi pronunţă o nouă hotărâre procedând
potrivit regulilor referitoare la soluţionarea acţiunii penale şi a acţiunii civile la
judecata în fond. Instanţa de apel readministrează declaraţiile pe care prima
instanţă şi-a întemeiat soluţia de achitare, dispoziţiile art. 374 alin. (7)-(10) şi
ale 383 alin. (3) şi (4) aplicându-se în mod corespunzător.
b) desfiinţează sentinţa primei instanţe şi dispune rejudecarea de către instanţa
a cărei hotărâre a fost desfiinţată pentru motivul că judecarea cauzei la acea
instanţă a avut loc în lipsa unei părţi nelegal citate sau care, legal citată, a fost
în imposibilitate de a se prezenta şi de a înştiinţa instanţa despre această
imposibilitate, invocată de acea parte. Rejudecarea de către instanţa a cărei
hotărâre a fost desfiinţată se dispune şi atunci când instanța nu s-a pronunțat
asupra unei fapte reținute în sarcina inculpatului prin actul de sesizare sau
asupra acțiunii civile ori când există vreunul dintre cazurile de nulitate
absolută, cu excepţia cazului de necompetenţă, când se dispune rejudecarea de
către instanţa competentă.
Corelaţii legislative: art. 379 C.proc.pen. din 1968, art. 50, art. 281, art. 374, art.
183, art. 370, art. 396, art. 397, art. 424, art. 551 C.proc.pen.
Comentariu
1. Soluţiile în apel. Aspecte generale. Sub aspectul soluţiilor ce pot fi pronunţate
de către instanţa de apel, precizăm că articolul din C.proc.pen.este similar cu cel
din art. 379 C.proc.pen. din 1968, după modificarea intervenită prin Legea nr.
356/2006.
De asemenea, facem menţiunea că instanţa soluţionează apelul prin decizie, faţă de
dispoziţiile art. 370 alin. (2) C.proc.pen., care prevăd că hotărârea prin care instanţa
se pronunţă asupra apelului, recursului în casaţie şi recursului în interesul legii se
numeşte decizie. În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art. 424 C.proc.pen. din capitolul
analizat, în care se reglementează conţinutul deciziei instanţei de apel şi comunicarea
acesteia.
2. Cazurile de respingere a apelului. Potrivit pct. 1 al acestui articol, instanţa
respinge apelul declarat, menţinând hotărârea atacată dacă apelul
este tardiv sau inadmisibil ori dacă este nefondat.
Instanţa respinge apelul ca tardiv atunci când declaraţia de apel nu a fost făcută în
termenul prevăzut de lege ori atunci când instanţa de control judiciar respinge
cererea de repunere în termenul de apel.
În cazul în care se constată că apelul este tardiv formulat, instanţa respinge apelul
astfel declarat fără a mai analiza alte aspecte ce ţin de fondul cauzei, apelul nefiind
apt să învestească instanţa de control judiciar. În acest caz hotărârea primei instanţe
rămâne definitivă la data expirării termenului de apel, conform dispoziţiilor art. 551
pct. 2 lit. a) C.proc.pen. În raport cu această situaţie, apreciem că tardivitatea
apelului se va analiza cu prioritate faţă de manifestarea de voinţă a apelantului de a-
şi retrage apelul tardiv, această din urmă opţiune presupunând existenţa unui apel
susceptibil de a învesti instanţa de control judiciar.
Într-o altă cauză s-a reţinut că, în conformitate cu dispoziţiile art. 29 alin. (5) din
Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale,
încheierea prin care s-a respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curţii
Constituţionale poate fi atacată numai cu apel la instanţa imediat superioară, în
termen de 48 de ore de la pronunţare. Aşa cum a precizat şi apărarea, pronunţarea
asupra cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 466 alin. (2) C.proc.pen. s-a realizat la data
de 24 februarie 2016, prin decizia Curţii de Apel Cluj, Secţia penală şi de minori.
Conform art. 269 alin. (1) şi (2) C.proc.pen., la calcularea termenelor procedurale se
porneşte de la ora, ziua, luna sau anul prevăzut în actul care a provocat curgerea
termenului, în afară de cazul când legea dispune altfel. Totodată, la calcularea
termenelor pe ore sau pe zile nu se socoteşte ora sau ziua de la care începe să curgă
termenul, nici ora sau ziua în care acesta se împlineşte. Înalta Curte a constatat că
ora pronunţării deciziei apelate nu era menţionată nici în cuprinsul acesteia, nici al
minutei, fapt pentru care, pornind de la ultima oră a zilei, a reţinut că termenul în
care petentul avea posibilitatea legală să exercite calea de atac a apelului s-a împlinit
la data de 27 februarie 2016, ora 00:59:59. Cum apelul petentului a fost depus la
administraţia locului de deţinere la data de 28 martie 2016, la o lună de la împlinirea
termenului de 48 de ore prevăzut de art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind
organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
a constatat depăşirea termenului prevăzut de lege pentru declararea căii de atac,
aspect faţă de care, în baza 421 pct. (1) lit. a) C.proc.pen., a respins, ca tardiv
formulat, apelul declarat de petentul A. (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 174/A din
25 aprilie 2016).
Pentru inculpaţii arestaţi, administraţia locului de deţinere trebuie să ateste
depunerea cererii de apel, atestarea făcută de către administraţia locului de deţinere
pe actul depus servind ca dovadă a datei depunerii actului. În practică s-a decis că,
atâta vreme cât inculpatul a depus actul la administraţia locului de deţinere, însă
cererea de apel nu este datată şi nici nu poartă data înregistrării sale la administraţia
penitenciarului, acest apel nu poate fi respins ca tardiv chiar dacă inculpatul a primit
dispozitivul hotărârii de condamnare la 20 septembrie 1993 [conform art. 363 alin.
(3) teza a II-a C.proc.pen. din 1968, pentru inculpatul deţinut care a lipsit de la
pronunţare, termenul de apel curgea de la comunicarea copiei de pe dispozitiv – n.n.],
iar apelul a fost înregistrat la instanţă la data de 14 octombrie 1993 (în Revista de
drept penal. Studii şi practică judiciară 1994-2006, p. 116). În acelaşi sens, s-a
hotărât într-o altă cauză că, întrucât declaraţia de apel nu are menţionată de inculpat
data redactării şi nici instituţia penitenciară nu i-a stabilit dată certă, nu se poate
stabili data reală a declarării apelului. În raport cu această situaţie, instanţa
respingând ca tardiv apelul în lipsa unor date certe că inculpatul nu a declarat apelul
în termen, recursul a fost admis şi, casând decizia, s-a trimis cauza pentru judecarea
apelului (în Revista de drept penal. Studii şi practică judiciară 1994-2006, p. 117).
Aşa cum s-a arătat, instanţa poate respinge apelul şi ca inadmisibil în anumite
împrejurări. Inadmisibilitatea în acest context este văzută ca o sancţiune procesuală
îndreptată împotriva unui act pe care legea nu îl prevede sau îl exclude (I. Neagu,
Tratat de procedură penală, 1997, p. 568).
Apelul este inadmisibil când este îndreptat împotriva unei hotărâri pe care legea nu
o supune apelului sau atunci când a fost declarat de către o persoană căreia legea
nu îi conferă dreptul de a declara apel (Gr. Theodoru, Tratat de drept procesual penal,
2013, p. 660). Aşa cum s-a arătat, hotărârile prin care instanţele îşi declină
competenţa în favoarea altor instanţe sunt definitive, conform art. 50 alin. (4)
C.proc.pen., astfel că un apel declarat împotriva unei astfel de hotărâri va fi respins
ca inadmisibil. Este de asemenea inadmisibil apelul declarat împotriva unei hotărâri
rămase definitivă după soluţionarea căii ordinare de atac. Astfel, într-o cauză s-a
reţinut că împotriva hotărârii pronunţată de instanţa de fond, inculpatul a exercitat
calea de atac prevăzută de lege, respectiv apel, soluţionată prin decizia curţii de apel.
Împotriva deciziei pronunţate în apel, inculpatul a declarat contestaţie în anulare, în
temeiul art. 426 C.proc.pen., cale extraordinară de atac soluţionată prin decizia
aceleiaşi curţi de apel, care este o hotărâre penală definitivă. Împotriva deciziei
pronunţate în contestaţia în anulare, contestatorul a declarat apel. Ca atare,
declarând apel împotriva unei hotărâri definitive, contestatorul a învestit Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie cu soluţionarea unei căi de atac ce nu întruneşte cerinţele
textelor de lege şi, în consecinţă, nu este admisibilă potrivit dreptului comun. Or,
recunoaşterea unei căi de atac în situaţii neprevăzute de legea procesual penală
constituie o încălcare a principiului legalităţii căilor de atac şi, din acest motiv, apare
ca o soluţie inadmisibilă în ordinea de drept. Faţă de aceste considerente, în baza art.
421 pct. (1) lit. a) teza a II-a, Înalta Curte a respins ca inadmisibil apelul declarat de
contestator (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 102/A din 25 martie 2015).
Totodată, un apel declarat de către o persoană care nu a figurat ca parte la judecata
în primă instanţă şi faţă de care nu s-a dispus nimic prin hotărârea atacată este
inadmisibil. Tot astfel, este inadmisibil apelul declarat de un substituit procesual pe
care partea sau subiectul procesual nu doreşte să şi-l însuşească, respingând
posibilitatea de a critica hotărârea primei instanţe sau apelul declarat de către
o persoană necunoscută (partea sau subiectul procesual arătând explicit că nu
a formulat apel în cauză). Considerăm că şi în cazul în care apelul este respins ca
inadmisibil hotărârea primei instanţe rămâne definitivă la data expirării termenului
de apel pentru persoanele îndreptăţite să declare apel, conform dispoziţiilor art. 551
pct. 2 lit. a) C.proc.pen. În situaţia în care apelul a fost respins ca inadmisibil pentru
că hotărârea nu este supusă apelului, sentinţa rămâne definitivă la data pronunţării
acesteia, potrivit dispoziţiilor art. 551 pct. 1 C.proc.pen. În cazul apelului inadmisibil
nu se va mai analiza legalitatea şi temeinicia hotărârii atacate, apelul nefiind apt să
învestească instanţa de control judiciar; apreciem că testul de inadmisibilitate este
prioritar faţă de cel de tardivitate şi implicit faţă de manifestarea de voinţă de
retragere a căii de atac.
Apelul este respins ca nefondat în situaţia în care criticile formulate sunt
neîntemeiate, constatându-se că hotărârea primei instanţe este temeinică şi legală.
Spre deosebire de cazurile în care instanţa respinge ca tardiv sau inadmisibil apelul,
atunci când instanţa respinge ca nefondat apelul, aceasta face o judecată de valoare
asupra hotărârii atacate, trebuind să examineze şi fondul cauzei (N. Volonciu, Tratat
de procedură penală. Partea specială, 1994, p. 271).
3. Cazurile de admitere a apelului. Instanţa admite apelul în cazurile prevăzute la
pct. 2. Când instanţa de apel constată că apelul este declarat în termenul prevăzut
de lege de către o persoană îndreptăţită să-l declare, va trece la examinarea în fond
a cauzei. Aşa cum s-a arătat mai sus, instanţa poate să respingă ca nefondat apelul,
menţinând hotărârea primei instanţe, sau poate admite apelul şi desfiinţa hotărârea
primei instanţe, pronunţând o nouă hotărâre, urmând a proceda potrivit regulilor
referitoare la soluţionarea acţiunii penale şi a acţiunii civile la judecata în fond.
Aşa cum s-a arătat la secţiunea privind judecarea apelului, instanţa de apel poate să
soluţioneze cauza pe baza probelor administrate în prima instanţă şi, pe baza
situaţiei de fapt reţinute de prima instanţă, să ajungă la o altă concluzie privind
încadrarea juridică dată faptei ori o altă chestiune de drept ce vizează fondul cauzei.
Totodată, instanţa de apel poate ajunge la o altă situaţie decât cea reţinută de către
prima instanţă în urma reaprecierii probelor administrate la judecata în fond. De
asemenea, aceasta poate readministra probele sau administra probe noi, putând
reţine o altă situaţie de fapt. În toate aceste cazuri, făcând o nouă judecată, instanţa
de apel va putea reforma hotărârea primei instanţe numai cu privire la una sau mai
multe părţi (având în vedere limitele învestirii sau ale admiterii apelului/apelurilor)
ori numai sub aspectul laturii civile sau penale. Astfel, în cazul admiterii apelului, va
pronunţa una dintre soluţiile prevăzute la art. 396 şi/sau art. 397 C.proc.pen. Pe
latură penală, instanţa de apel, după desfiinţarea hotărârii primei instanţe, va
pronunţa, după caz, condamnarea, renunţarea la aplicarea pedepsei, amânarea
aplicării pedepsei, achitarea sau încetarea procesului penal. În ceea ce priveşte latura
civilă, instanţa poate admite în tot sau în parte acţiunea civilă, în măsura în care este
întemeiată, o poate respinge atunci când nu este întemeiată sau o poate lăsa
nesoluţionată.
Prin art. II pct. 107 din O.U.G. nr. 18/2016, dispoziţiile art. 421 pct. 2 lit. a)
C.proc.pen. au fost completate, prevăzându-se că instanţa de apel readministrează
declaraţiile pe care prima instanţă şi-a întemeiat soluţia de achitare, dispoziţiile art.
374 alin. (7)-(10) şi ale art. 383 alin. (3) şi (4) aplicându-se în mod corespunzător.
Prin această modificare s-au pus în acord dispoziţiile C.proc.pen. cu Convenţia
europeană, mai exact cu dispoziţiile art. 6 ale acesteia, privitoare la dreptul la un
proces echitabil, astfel cum a fost interpretat de Curtea de la Strasbourg.
Astfel, în cauza Manolachi c. României, Curtea a reţinut că atunci când o instanţă de
control judiciar este competentă să analizeze atât situaţia de fapt, cât şi chestiunile
de drept şi să studieze în ansamblu problema vinovăţiei, ea nu poate, din motive ce
ţin de echitatea procedurii, să tranşeze asupra chestiunilor respective fără o apreciere
nemijlocită a declaraţiilor persoanei care susţine că nu a comis actul considerat ca
infracţiune (cauza Ekbatani c. Suediei, hotărârea din 26 mai 1988, pct. 32, seria A
nr. 134 şi Constantinescu c. României, nr. 28871/95, pct. 55, CEDO 2000-VIII). Or,
din dosar a reieşit că reclamantul a fost condamnat fără ca acesta sau martorii să fie
audiaţi personal de către C.A. Iaşi şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Prin urmare,
pentru a stabili dacă a avut loc o încălcare a art. 6, s-a apreciat necesar să se
examineze rolul celor două instanţe şi natura problemelor pe care acestea trebuia să
le judece. Astfel, Curtea a constatat că, potrivit dispoziţiilor Codului de procedură
penală în vigoare la data faptelor, instanţa sesizată cu apelul nu era obligată să
pronunţe o nouă hotărâre pe fond, ci doar avea această posibilitate. În speţă, C.A.
Iaşi s-a prevalat de această posibilitate şi a desfiinţat hotărârea de achitare
a reclamantului. Aspectele pe care această instanţă a trebuit să le analizeze pentru
a se pronunţa asupra vinovăţiei reclamantului aveau, în speţă, un caracter faptic
predominant, ceea ce ar fi justificat audierea inculpatului, cu atât mai mult cu cât
a fost prima instanţă care l-a condamnat. Din documentele aflate la dosar, a reieşit
însă că reclamantul nu a fost audiat personal în apel. A reieşit, totodată, că instanţa
de apel nu i-a audiat din nou pe martori şi a folosit declaraţiile date de aceştia din
urmă în faţa poliţiei şi parchetului, cu toate că unii dintre aceştia îşi retrăseseră
declaraţiile în faţa tribunalului. Curtea a mai constatat că, atunci când Curtea de
apel şi Înalta Curte au înlocuit cu o hotărâre de condamnare hotărârea iniţială de
achitare, acestea nu dispuneau de nicio probă nouă. Or, jurisprudenţa Curţii
subliniază în acest sens că posibilitatea unui acuzat de a se confrunta cu un martor
în faţa instanţei care se pronunţă în ultimul grad cu privire la acuzaţie constituie
o garanţie a unui proces echitabil, în măsura în care observaţiile instanţei cu privire
la comportamentul şi credibilitatea unui martor pot avea consecinţe pentru acuzat [a
se vedea cauza P.K. c. Finlandei (dec.), nr. 37442/97, hotărârea din 9 iulie 2002
şi mutatis mutandis cauza Pittkänen c. Finlandei, nr. 30508/96, pct. 62-65,
hotărârea din 9 martie 2004, precum şi cauza Milan c. Italiei (dec.), nr. 32219/02,
hotărârea din 4 decembrie 2003]. Aceste elemente au fost considerate suficiente
Curţii pentru a constata că hotărârea de condamnare a reclamantului, pronunţată
fără audierea sa în persoană de către instanţele de apel şi de recurs şi fără audierea
martorilor, cu toate că reclamantul fusese achitat în primă instanţă, nu se
conformează cerinţelor unui proces echitabil. Drept urmare, Curtea a constatat
încălcate dispoziţiile art. 6 parag. 1 CEDO
(http://www.csm1909.ro/csm/index.php?cmd=950301).
În situaţia admiterii apelului, instanţa trimite cauza spre rejudecare în cazurile
menţionate la pct. 2 lit. b). Se pronunţă o astfel de soluţie atunci când judecarea
cauzei la prima instanţă a avut loc în lipsa unei părţi nelegal citate sau care, legal
citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a înştiinţa instanţa despre
această imposibilitate, invocată de acea parte. Acest caz exista şi în Codul de
procedură penală din 1968, mai puţin ultima menţiune, respectiv dacă aceasta a fost
invocată de partea care s-a aflat în situaţia respectivă. Trebuie subliniat că prin
această adăugare s-a făcut textul mai clar sub aspectul condiţiilor pentru invocarea
acestui motiv de apel. Însă, chiar şi în lipsa acestei menţiuni finale în Codul anterior,
practica judiciară a validat această soluţie, respectiv s-a trimis cauza spre rejudecare
la aceeaşi instanţă numai când nelegala citare viza chiar persoana care a invocat-o
ca motiv de apel, avându-se în vedere regimul nulităţilor. Astfel, nelegala citare a unei
părţi constituia un caz de nulitate relativă, fiind supusă condiţiilor art. 197 alin. (1)
şi (4) C.proc.pen. din 1968, respectiv ca încălcarea dispoziţiilor să fi produs
o vătămare unei părţi ce nu putea fi înlăturată în alt mod, iar invocarea acesteia să
se facă de către cel vătămat, în termenul prevăzut de lege.
Instanţa de apel va trimite cauza spre rejudecare şi atunci când există vreunul dintre
cazurile de nulitate absolută. Cazurile de nulitate absolută sunt cele prevăzute în art.
281 C.proc.pen., această sancţiune intervenind atunci când s-au încălcat dispoziţiile
privind compunerea completului de judecată, competenţa materială şi competenţa
personală a instanţelor judecătoreşti, doar atunci când judecata a fost efectuată de
o instanţă inferioară celei legal competente, publicitatea şedinţei de judecată,
participarea procurorului, atunci când participarea sa este obligatorie potrivit legii,
inculpatului, atunci când participarea sa este obligatorie potrivit legii, asistarea de
către avocat a inculpatului, precum şi a celorlalte părţi, atunci când asistenţa este
obligatorie. Nulitatea absolută se constată din oficiu sau la cerere şi poate fi invocată
ca motiv de apel numai dacă încălcările dispoziţiilor legale au avut loc în faţa instanţei
de judecată, după ce s-a parcurs procedura camerei preliminare. Motivele de nulitate
absolută apărute în faza de urmărire penală sau în camera preliminară pot fi invocate
numai până la terminarea procedurii de cameră preliminară, inclusiv în procedura
soluţionării contestaţiei împotriva încheierii de terminare a acestei proceduri. O altă
noutate în ceea ce priveşte cazurile de desfiinţare cu trimitere spre rejudecare
o reprezintă şi prevederea potrivit căreia încălcarea dispoziţiilor privitoare la
competenţa după materie şi competenţa personală a instanţelor judecătoreşti va
conduce la această soluţie doar atunci când judecata a fost efectuată de o instanţă
inferioară celei legal competente. Practic, legiuitorul a prevăzut în noua reglementare
o situaţie în care un motiv de nulitate absolută se acoperă, deşi aceasta este specifică
doar nulităţilor relative. În cazurile de la pct. 2 analizate, instanţa de apel, dacă
găseşte întemeiate motivele invocate, va admite apelul, va desfiinţa hotărârea primei
instanţe, dispunând trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, cu excepţia
cazului în care s-a constatat că judecata în primă instanţă s-a efectuat de către
o instanţă necompetentă (cu observaţiile făcute mai sus), când va trimite, în mod
firesc, cauza instanţei competente, care va realiza o nouă judecată în fond. Astfel,
într-o cauză s-a reţinut că, din practicaua hotărârii apelate, a reieşit faptul că
inculpatei nu i-a fost asigurată asistenţa juridică obligatorie, instanţa apreciind că
nu se impune aceasta. Din actele dosarului s-a constatat că inculpata a fost trimisă
în judecată pentru comiterea infracţiunii de furt prevăzută de art. 208 alin. (1) şi (2)
C.pen. din 1969, pedepsită de lege cu închisoare de la 1 la 12 ani, situaţie în care
asistenţa juridică era obligatorie, conform art. 90 lit. c) C.proc.pen. Chiar dacă prima
instanţă a dispus condamnarea pentru infracţiunea de furt în încadrarea furt
prevăzută de art. 228 alin. (1) şi (3) C.pen. din 1969 (infracţiune pentru care asistenţa
juridică nu este obligatorie conform art. 90 C.proc.pen., faţa de maximul special
prevăzut de lege – 3 ani închisoare – n.n.), aceasta era ţinută de încadrarea juridică
pentru care s-a dispus trimiterea în judecată întrucât, până la momentul deliberării
şi pronunţării hotărârii, nu se cunoştea care este legea mai favorabilă şi, implicit,
limitele de pedeapsă ale infracţiunii de furt care să atragă sau nu obligaţia asigurării
apărării. Faţă de cele arătate, având în vedere incidenţa cazului de nulitate absolută
arătat mai sus, în baza art. 421 pct. (2) lit. b) C.proc.pen., s-a admis apelul declarat
de parchet, s-a desfiinţat sentinţa penală apelată şi s-a dispus trimiterea cauzei spre
rejudecare la aceeaşi instanţă, menţinându-se actele procedurale efectuate până la
19 mai 2014 (C.A. Galaţi, Secţia penală şi pentru cauze cu minori, decizia nr. 816/A
din 9 octombrie 2014, nepublicată). Într-o altă cauză s-a constatat că instanţa de fond
nu a aplicat dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 255/2013, soluţionând cauza pe
fond, cu încălcarea normelor de competenţă materială şi personală prevăzute de lege
la data de 20 martie 2014, nefiind reglementat niciun temei care ar fi justificat în
continuare judecarea cauzei de către tribunal. Faptul că decizia instanţei de control
judiciar dispune trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă care
a pronunţat hotărârea desfiinţată nu poate reprezenta un temei în sensul reţinerii
competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea tribunalului, cât timp această decizie
este pronunţată la data de 23 septembrie 2013, deci sub imperiul C.proc.pen. din
1968, iar înregistrarea pe rolul instanţei a cărei hotărâre a fost casată a intervenit la
data de 20 martie 2014, deci ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 255/2013 (C.A.
Ploieşti, Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, decizia nr. 800 din 11
septembrie 2015, nepublicată).
În vederea respectării standardelor de protecţie a drepturilor fundamentale şi
a jurisprudenţei CtEDO, practica judiciară mai relevă o ipoteză de trimitere a cauzei
spre rejudecare în urma admiterii apelului atunci când a fost încălcat dreptul la un
proces echitabil în primă instanţă sau există vreun alt viciu semnificativ şi
substanţial care conduce la încălcarea dreptului la dublul grad de jurisdicţie în
materie penală garantat de art. 2 din Protocolul nr. 7 adiţional la CEDO. În acest
sens, în jurisprudenţă s-a reţinut „faptul că, după prinderea sa în flagrant, inculpata
nu a mai putut fi găsită, fiind trimisă în judecată fără a putea fi audiată în faza de
urmărire penală şi nu s-a prezentat nici în faţa primei instanţe, fiind reprezentată de
un avocat desemnat din oficiu, avocat care nu a formulat nicio cerere, ci doar
concluzii. În acest context, prima instanţă a soluţionat cauza fără a administra
nemijlocit nicio probă, prevalându-se de posibilitatea conferită de art. 374 alin. (7)
C.proc.pen. în sensul că «Probele administrate în cursul urmăririi penale şi
necontestate de către părţi nu se readministrează în cursul cercetării judecătoreşti»
şi fără a avea în vedere că această dispoziţie reprezintă o facultate pentru instanţă,
care în raport cu rolul său, astfel cum este conturat de art. 349 alin. (1) C.proc.pen.,
are obligaţia de a garanta respectarea drepturilor subiecţilor procesuali şi asigurarea
administrării probelor pentru lămurirea completă a împrejurărilor cauzei în scopul
aflării adevărului. De altfel, din coroborarea textelor menţionate cu dispoziţiile art.
349 alin. (2) şi art. 374 alin. (8) C.proc.pen., reiese în mod evident că norma de care
s-a prevalat prima instanţă nu poate fi interpretată literal, izolat, aceasta conferind
instanţei posibilitatea de a nu readministra probele administrate în cursul urmăririi
penale, nu doar atunci când acestea nu sunt contestate, ci şi dacă instanţa apreciază
că administrarea din oficiu nu se impune pentru aflarea adevărului şi justa
soluţionare a cauzei. Or, în situaţia în care inculpata lipsă nici nu a avut posibilitatea
reală de a contesta probele şi de a-şi exprima explicit poziţia procesuală în faţa
instanţei, Curtea consideră că se impunea reaudierea martorului audiat în faza de
urmărire penală pentru a garanta respectarea dreptului la un proces echitabil. Deşi
lipsa cercetării judecătoreşti nu constituie o cauză de nulitate absolută, astfel încât
nu se încadrează ca atare printre motivele care pot atrage desfiinţarea sentinţei şi
trimiterea cauzei spre rejudecare în conformitate cu art. 421 pct. 2 lit. b) C.proc.pen.,
Curtea constată că soluţia se impune pentru a garanta respectarea dreptului la două
grade de jurisdicţie în materie penală garantat de art. 2 din Protocolul nr. 7 adiţional
la CEDO, în contextul în care lipsa cercetării judecătoreşti echivalează cu lipsa
judecăţii în primă instanţă, iar efectuarea acesteia pentru prima oară în apel privează
partea de calea de atac, instanţa de apel având obligaţia de a se asigura că drepturile
garantate de Convenţie «să fie concrete şi efective, nu teoretice şi iluzorii». Este
adevărat că apelul, în dreptul procesual penal român, constituie o cale de atac
devolutivă, instanţa de apel având plenitudine de jurisdicţie, putând reaprecia şi
statua asupra vinovăţiei, însă această caracteristică nu echivalează cu a statua în
primă şi ultimă instanţă asupra situaţiei de fapt, apelul fiind în principal o cale de
atac şi, prin urmare, presupune în mod necesar realizarea controlului judiciar,
control judiciar ce nu poate fi realizat în concret în lipsa unei judecăţi efective în
primă instanţă. Aşadar, Curtea, în temeiul art. 421 pct. 2 lit. b) C.proc.pen., a admis
apelul declarat de Parchet, a desfiinţat sentinţa penală apelată şi a trimis cauza spre
rejudecare” (C.A. Bucureşti, Secţia a II-a penală, decizia nr. 1337/2014, nepublicată).
Tocmai pentru a acoperi şi situaţii de genul celor expuse mai sus, în vederea
garantării respectării dreptului la dublul grad de jurisdicţie în materie penală
garantat de art. 2 din Protocolul nr. 7 adiţional la CEDO, prin O.U.G. nr. 18/2016 au
fost modificate şi dispoziţiile lit. b) de la pct. (2) al art. 421, adăugând faptul că
rejudecarea de către instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată se dispune şi atunci
când instanţa nu s-a pronunţat asupra unei fapte reţinute în sarcina inculpatului
prin actul de sesizare. Mai mult, s-a prevăzut în actul modificator că rejudecarea de
către aceeaşi instanţă se dispune şi atunci când prima instanţa a omis să soluţioneze
acţiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal.
Art. 422
Chestiunile complementare

Daniel Grădinaru

Instanţa, deliberând asupra apelului, face, atunci când este cazul, aplicarea
dispoziţiilor privitoare la reluarea dezbaterilor şi a celor privind rezolvarea
acţiunii civile, măsurile asigurătorii, cheltuielile judiciare şi orice alte aspecte
de care depinde soluţionarea completă a apelului. De asemenea, instanţa de
apel verifică dacă s-a făcut o justă aplicare de către prima instanţă
a dispoziţiilor privitoare la deducerea duratei reţinerii, arestării preventive,
arestului la domiciliu sau internării medicale şi adaugă, dacă este cazul, timpul
de arestare scurs după pronunţarea hotărârii atacate cu apel.
Corelaţii legislative: art. 381 C.proc.pen. din 1968, art. 421 C.proc.pen.
Comentariu
Chestiuni complementare fondului. Instanţa de apel se pronunţă prin aceeaşi
decizie nu numai asupra aspectelor ce ţin de fondul cauzei (atât latura penală, cât şi
latura civilă), dar şi asupra aspectelor complementare, adiacente fondului, ce ţin de
procedura de judecată. Astfel, asemănător cu dispoziţiile art. 381 C.proc.pen. din
1968, se prevede că instanţa, deliberând asupra apelului, face, atunci când este
cazul, aplicarea dispoziţiilor privitoare la reluarea dezbaterilor şi a celor privind
rezolvarea acţiunii civile, măsurile asigurătorii, cheltuielile judiciare şi orice alte
aspecte de care depinde soluţionarea completă a apelului.
În legătură cu această dispoziţie, în practică s-a decis că, atâta vreme cât instanţa de
apel este obligată să verifice dacă s-a făcut o justă aplicare a dispoziţiilor referitoare
la computarea reţinerii şi a arestării preventive şi să adauge, când este cazul, timpul
de arest scurs de la pronunţarea hotărârii atacate, omisiunea de a computa – pe
lângă durata arestării – şi timpul reţinerii nu este de natură a duce la admiterea
apelului, ci urmează ca, în asemenea situaţie, instanţa de apel să procedeze direct,
fără desfiinţarea hotărârii atacate, la înlăturarea omisiunii (C.A. Bucureşti, Secţia I
penală, decizia nr. 30/A/1988, în Revista de drept penal. Studii de practică judiciară
1994-2006, p. 102; în acelaşi sens, şi C.A. Bucureşti, Secţia a II-a penală, decizia nr.
90/2001, în L. Mera, L. Rog, L. Savonea, R. Budăi, Codul de procedură penală, op.
cit., p. 1074). S-a hotărât însă că, în cazul în care instanţa de apel are în vedere
omisiunea instanţei de fond de a scădea din pedeapsa rezultantă durata prevenţiei
executate de inculpat din pedeapsa anterioară, ca efect al reţinerii stării de recidivă
prevăzută de art. 37 lit. a) şi al aplicării dispoziţiilor art. 83 C.pen. din 1969, de
revocare a suspendării condiţionate, această deducere reprezintă o modificare
a hotărârii primei instanţe, modificare care nu ţine de aplicarea art. 381 C.proc.pen.
din 1968 şi, ca atare, nu putea fi făcută decât în condiţiile unui apel admis (C.A.
Bucureşti, Secţia a II-a penală, decizia nr. 268/2001, în L. Mera, L. Rog, L. Savonea, R.
Budăi, Codul de procedură penală, op. cit., p. 1075).
Considerăm că aplicarea dispoziţiilor privind rezolvarea acţiunii civile nu reprezintă
rezolvarea unor chestiuni complementare, ci a fondului cauzei sub aspectul laturii
civile. De altfel, în dispoziţiile art. 421 pct. 2 lit. a) se prevede că instanţa admite
apelul, desfiinţează sentinţa primei instanţe şi pronunţă o nouă hotărâre, procedând
potrivit regulilor referitoare la soluţionarea acţiunii penale şi a acţiunii civile la
judecata în fond. Aşadar, instanţa de apel se pronunţă, când soluţionează acţiunea
civilă, asupra fondului cauzei, şi nu asupra unei chestiuni complementare.
Totodată, instanţa de apel verifică dacă s-a făcut o justă aplicare de către prima
instanţă a dispoziţiilor privitoare la deducerea duratei reţinerii, arestării preventive,
arestului la domiciliu sau internării medicale şi adaugă, dacă este cazul, timpul de
arestare scurs după pronunţarea hotărârii atacate cu apel. Faţă de reglementarea
anterioară, s-a adăugat necesitatea verificării şi deducerii perioadei de arest la
domiciliu şi a internării medicale, instituţii introduse prin Codul de procedură
penală în vigoare.
Referitor la deducerea perioadei cât inculpatul a fost arestat preventiv, în practică s-
a decis că aceste dispoziţii se aplică şi în situaţia în care apelul declarat a fost retras
de către inculpat (C.A. Bucureşti, Secţia a II-a penală, decizia nr. 922 din 17 iunie
2015, nepublicată).
Art. 423
Desfiinţarea hotărârii

Daniel Grădinaru

(1) În caz de admitere a apelului, hotărârea atacată se desfiinţează, în limitele

dispoziţiilor privind efectul devolutiv şi extensiv al apelului.
(2) Hotărârea poate fi desfiinţată numai cu privire la unele fapte sau persoane
ori numai în ceea ce priveşte latura penală sau civilă, dacă aceasta nu împiedică
justa soluţionare a cauzei.
(3) În caz de desfiinţare a hotărârii, instanţa de apel poate menţine măsura
arestării preventive.
Corelaţii legislative: art. 382 C.proc.pen. din 1968, art. 417, art. 418, art. 419, art.
421, art. 450-452 C.proc.pen.
Comentariu
1. Limitele desfiinţării hotărârii. Dispoziţiile textului analizat sunt aproape
identice cu cele ale art. 382 C.proc.pen. din 1968, care are şi aceeaşi denumire
marginală. Aşa cum s-a arătat şi la secţiunea privind efectul devolutiv al apelului,
instanţa judecă apelul numai cu privire la persoana care l-a declarat şi la persoana
la care se referă declaraţia de apel şi numai în raport cu calitatea pe care apelantul
o are în proces (art. 417 C.proc.pen.). Aşadar, este posibil ca o hotărâre care vizează
mai mulţi inculpaţi să fi fost atacată cu apel numai de către unul sau numai cu
privire la unul dintre aceştia, aşa cum se poate ca hotărârea să fie apelată numai sub
aspectul laturii penale ori doar pe latură civilă. Având în vedere aceste menţiuni,
precum şi dispoziţiile privitoare la neagravarea situaţiei în propriul apel (art. 418
C.proc.pen.) şi la efectul extensiv al apelului (art. 419 C.proc.pen.), în caz de admitere
a apelului, sentinţa primei instanţe poate fi desfiinţată numai cu privire la unele fapte
sau persoane ori numai în ceea ce priveşte latura penală sau latura civilă, dacă
aceasta nu împiedică justa soluţionare a cauzei.
Hotărârea primei instanţe este desfiinţată în întregime atunci când toate dispoziţiile
privind latura penală şi latura civilă sunt desfiinţate, urmând ca ele să fie înlocuite
cu hotărârea instanţei de apel sau cu ocazia rejudecării cauzei de către prima
instanţă. Hotărârea primei instanţe este desfiinţată parţial atunci când apelul se
admite numai cu privire la unele fapte sau persoane, dispoziţiile privind celelalte
persoane fiind menţinute. În această situaţie, instanţa de apel arată în minuta şi
dispozitivul deciziei dispoziţiile hotărârii instanţei de fond pe care le modifică sau le
înlătură şi trebuie să existe expres dispoziţia de menţinere a celorlalte dispoziţii. În
lipsa unei astfel de dispoziţii, este posibil, în cazul hotărârilor complexe (cu mai mulţi
inculpaţi sau mai multe infracţiuni), să apară anumite neclarităţi şi să fie necesară
formularea unei contestaţii la executare întemeiată pe dispoziţiile art. 598 alin. (1)
lit. c) C.proc.pen. Desfiinţarea parţială a hotărârii apelate se dispune atunci când
prin aceasta nu se împiedică justa soluţionare a cauzei în continuare şi se poate referi
la încadrarea juridică, durata pedepsei, modalitatea de executare, la obligaţiile civile
(Gr. Theodoru, Tratat de drept procesual penal, op. cit., 2013, p. 663). Spre exemplu,
nu s-ar putea desfiinţa hotărârea numai sub aspectul laturii civile sau penale, în
cazul infracţiunilor aşa-zise de prejudiciu, situaţie în care întinderea prejudiciului
produs prin infracţiune atrage încadrarea juridică a faptei în varianta tip
a infracţiunii sau în varianta agravată, cum ar fi infracţiunea prevăzută la art. 309
C.pen.
Trebuie subliniat că poate să fie declarat un apel prin care se critică hotărârea sub
toate aspectele, adică un apel care devoluează fondul cauzei în întregime, însă
instanţa de apel să constate că acesta este fondat numai sub anumite aspecte, caz
în care va desfiinţa sentinţa numai cu privire la acestea, după distincţiile arătate mai
sus, şi nu integral.
2. Menţinerea arestului preventiv. În ultimul alineat se arată că, în caz de
desfiinţare a hotărârii, instanţa de apel poate menţine măsura arestării preventive.
Considerăm că se are în vedere situaţia în care există un inculpat arestat în cauză,
iar instanţa admite apelul, desfiinţează hotărârea primei instanţe şi trimite cauza
spre rejudecare instanţei de fond, în cazurile arătate la art. 421 pct. 2 lit. b)
C.proc.pen. În celelalte situaţii, fie că s-a respins apelul, fie că s-a admis, decizia
instanţei de apel rămâne definitivă conform art. 551 pct. 4, respectiv art. 552 alin.
(1) C.proc.pen., devenind şi executorie potrivit art. 550 alin. (1) C.proc.pen. Aşadar,
dacă s-a dispus condamnarea inculpatului la pedeapsa închisorii cu executare sau
detenţiunea pe viaţă, acesta fiind arestat în cauză, instanţa de apel nu se va mai
pronunţa prin decizie asupra menţinerii măsurii arestării preventive, întrucât,
hotărârea fiind definitivă şi executorie, se va emite mandatul de executarea
a pedepsei, acesta fiind temeiul detenţiei sale.
În final, arătăm că, în cazul desfiinţării cu trimitere spre rejudecare, instanţa de apel
poate menţine măsura arestării preventive, în condițiile art. 362 C.proc.pen.
Art. 424
Conţinutul deciziei instanţei de apel şi comunicarea acesteia

Daniel Grădinaru

(1) Decizia instanţei de apel trebuie să cuprindă în partea introductivă

menţiunile prevăzute la art. 402, iar în expunere temeiurile de fapt şi de drept
care au dus, după caz, la respingerea sau admiterea apelului, precum şi
temeiurile care au dus la adoptarea oricăreia dintre soluţiile prevăzute la art.
421. Dispozitivul cuprinde soluţia dată de instanţa de apel, data pronunţării
deciziei şi menţiunea că pronunţarea s-a făcut în şedinţă publică.
(2) Instanţa de apel se pronunţă asupra măsurilor preventive potrivit
dispoziţiilor referitoare la conţinutul sentinţei; când s-a dispus trimiterea
cauzei spre rejudecare primei instanţe sau instanţei competente, instanţa de
apel poate face aplicarea corespunzătoare a art. 399 alin. (10).
(3) În cazul în care inculpatul se află în stare de arest preventiv sau de arest la
domiciliu, în expunere şi dispozitiv se arată timpul care se deduce din pedeapsă.
(4) Când s-a dispus rejudecarea, decizia trebuie să indice care este ultimul act
procedural rămas valabil de la care procesul penal trebuie să îşi reia cursul, în
caz contrar toate actele procedurale fiind desfiinţate de drept.
(5) Decizia instanţei de apel se comunică procurorului, părţilor, persoanei
vătămate şi administraţiei locului de deţinere.
Corelaţii legislative: art. 396, art. 397, art. 399, art. 401-404, art. 421, art. 435
C.proc.pen., art. 72 C.pen.
Comentariu
1. Structura şi conţinutul deciziei din apel. Referitor la conţinutul deciziei
instanţei de apel este de menţionat faptul că aceasta, ca orice hotărâre, are trei părţi:
partea introductivă sau practicaua, o expunere şi dispozitivul, astfel cum rezultă din
alin. (1) al articolului analizat raportat la art. 401-404 C.proc.pen.
Decizia instanţei de apel trebuie să cuprindă în partea introductivă menţiunile
prevăzute la art. 402 C.proc.pen., menţiuni pe care nu le vom relua aici, fiind tratate
la capitolul respectiv.
În ceea ce priveşte expunerea, decizia instanţei de apel are un conţinut diferit de
hotărârea primei instanţe, aceasta trebuind să conţină temeiurile de fapt şi de drept
care au dus, după caz, la respingerea sau admiterea apelului, precum şi temeiurile
care au dus la adoptarea oricăreia dintre soluţiile prevăzute la art. 421. Aşadar,
instanţa de apel va examina cauza sub toate aspectele numai în cazurile în care se
devoluează cauza în întregime, în celelalte situaţii apelul fiind limitat, astfel cum s-a
arătat anterior. În urma examenului făcut, instanţa de apel poate respinge apelul
declarat, menţinând hotărârea primei instanţe. Şi în acest caz, instanţa de apel este
obligată să arate temeiurile pentru care a procedat în acest mod, răspunzând în
principal criticilor formulate de către apelant.
Aşa cum s-a arătat (a se vedea supra comentariul art. 420), instanţa de apel trebuie
să se pronunţe asupra tuturor motivelor de apel invocate, ceea ce presupune ca în
expunerea hotărârii instanţa să răspundă tuturor criticilor formulate. În vechea
reglementare, nerespectarea acestei obligaţii era sancţionată cu casarea hotărârii şi
trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului conform art. 38515 pct. 2 lit. c) raportat
la art. 3859alin. (1) pct. 10 C.proc.pen. din 1968 („instanţa nu s-a pronunţat
asupra… unei cereri esenţiale pentru părţi, de natură să garanteze drepturile acesteia
şi să influenţeze soluţia procesului”). În practică, în aplicarea dispoziţiilor vechiului
Cod, s-a hotărât că, soluţionând apelul, instanţa este obligată, potrivit art. 378 alin.
(5) C.proc.pen. din 1968, să se pronunţe asupra tuturor motivelor de apel invocate.
Nerespectarea acestei obligaţii atrage casarea deciziei în temeiul art. 385 9 alin. (1)
pct. 171 C.proc.pen. din 1968 (când hotărârea este contrară legii sau când prin
hotărâre s-a făcut o greşită aplicare a legii) din acelaşi cod şi rejudecarea apelului
(Revista de drept penal. Studii şi practică judiciară 1994-2006, p. 115). În noul Cod,
nerespectarea acestor dispoziţii a rămas practic fără sancţiune, având în vedere că
acest motiv nu poate fi invocat prin nicio cale extraordinară de atac, nefiind prevăzut
ca vreunul dintre cazurile prevăzute expres pentru contestaţia în anulare, recursul
în casaţie sau revizuire. Cu toate acestea, CtEDO a decis că dispoziţiile art. 6 din
Convenţie obligă tribunalele să-şi motiveze hotărârile, obligaţie care nu are a fi
înţeleasă în sensul că ele trebuie să răspundă detaliat la fiecare argument al părţilor
procesului. Întinderea obligaţiei de motivare a deciziilor variază în funcţie de natura
acestora. Este necesar să se ţină seama în special de diversitatea capetelor de cerere
ale acţiunilor şi de motivele formulate în căile de atac exercitate de părţi, de
diferenţele existente între statele contractante cu privire la izvoarele dreptului –
dispoziţii legale, cutume, concepţii doctrinare, de diferenţele privitoare la prezentarea
şi redactarea deciziilor şi hotărârilor judecătoreşti (C. Bîrsan, Convenţia europeană
a drepturilor omului. Comentariu pe articole, Vol. I. Drepturi şi libertăţi, Ed. C.H.
Beck, Bucureşti, 2005, p. 525).
Dispozitivul trebuie să cuprindă soluţia dată de instanţa de apel, data pronunţării
deciziei şi menţiunea că pronunţarea s-a făcut în şedinţă publică. Dispozitivul
deciziei din apel poate fi simplu în situaţia în care respinge apelul, existând doar
această dispoziţie, cea privitoare la cheltuielile judiciare şi menţiunea că pronunţarea
s-a făcut în şedinţă publică, respectiv data pronunţării. În cazul în care se admite
apelul şi se dispune trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe, dispozitivul
este, de asemenea, simplu, pe lângă dispoziţia de admitere a apelului existând cea
de trimitere a cauzei spre rejudecare instanţei de fond, cea privitoare la cheltuielile
judiciare şi menţiunea că pronunţarea s-a făcut în şedinţă publică şi data
pronunţării.
Dispozitivul este mai complex în cauzele ce au ca obiect mai multe infracţiuni, iar
instanţa admite apelul, conform art. 421 pct. 2 lit. a) C.proc.pen., iar pe fond
pronunţă una dintre soluţiile prevăzute de art. 396 şi 397 C.proc.pen., după caz.
În cazul în care există inculpaţi faţă de care s-au luat în cursul judecăţii măsuri
preventive, instanţa de apel trebuie să se pronunţe prin dispozitiv asupra acestora
potrivit dispoziţiilor referitoare la conţinutul sentinţei. Astfel, potrivit art. 399
C.proc.pen., instanţa are obligaţia ca, prin hotărâre, să se pronunţe asupra
menţinerii, revocării, înlocuirii ori încetării de drept a măsurii preventive dispuse pe
parcursul procesului penal cu privire la inculpat. Având în vedere că decizia instanţei
de apel rămâne definitivă la data pronunţării şi devine executorie la aceeaşi dată (a
se vedea supracomentariul art. 423), în cazul respingerii apelului sau al admiterii şi
rejudecării de către instanţa de apel, nu se mai pune problema menţinerii sau
înlocuirii măsurilor preventive. În aceste cazuri prin decizie s-ar putea constata însă
încetarea de drept a măsurii preventive.
În cazul admiterii apelului şi rejudecării de către instanţa de apel, se poate ajunge la
oricare dintre soluţiile prevăzute în art. 396 C.proc.pen. (a se vedea supra art. 412).
Astfel, instanţa de apel va dispune punerea de îndată în libertate a inculpatului
potrivit dispoziţiilor art. 399 alin. (2)-(5) C.proc.pen. în aceste cazuri. De asemenea,
va face aplicarea şi a dispoziţiilor alin. (7)-(9) din acelaşi articol, dacă este cazul.
Prin art. II pct. 108 din O.U.G. nr. 18/2016 a fost modificat alin. (2) al art. 424,
completându-l în sensul că atunci când s-a dispus trimiterea spre rejudecare primei
instanţe sau instanţei competente [conform art. 421 pct. 2 lit. b)], instanţa de apel
poate face aplicarea corespunzătoare a dispoziţiilor art. 399 alin. (10) C.proc.pen.
Aşadar, instanţa de apel, în caz de desfiinţare a sentinţei de fond, cu trimiterea cauzei
aceleiaşi instanţe, va putea, după pronunţarea deciziei din apel, să dispună, prin
încheiere, la cerere sau din oficiu, luarea, revocarea, înlocuirea sau menţinerea unei
măsuri preventive cu privire la inculpat, în condiţiile prevăzute în dispoziţiile vizând
măsurile preventive.
În cazul în care inculpatul se află în stare de arest preventiv sau de arest la domiciliu,
în expunere şi dispozitiv se arată timpul care se deduce din pedeapsă.
Astfel, potrivit art. 72 C.pen, perioada în care o persoană a fost supusă unei măsuri
preventive privative de libertate se scade din durata pedepsei închisorii pronunţate.
Scăderea se face şi atunci când condamnatul a fost urmărit sau judecat, în acelaşi
timp ori în mod separat, pentru mai multe infracţiuni concurente, chiar dacă a fost
condamnat pentru o altă faptă decât cea care a determinat dispunerea măsurii
preventive. Perioada în care o persoană a fost supusă unei măsuri preventive
privative de libertate se scade şi în caz de condamnare la pedeapsa amenzii, prin
înlăturarea în tot sau în parte a zilelor-amendă. În cazul amenzii care însoţeşte
pedeapsa închisorii, perioada în care o persoană a fost supusă unei măsuri
preventive privative de libertate se scade din durata pedepsei închisorii.
O ultimă dispoziţie privitoare la conţinutul deciziei este cea privitoare la indicarea
ultimului act procedural rămas valabil de la care procesul penal trebuie să îşi reia
cursul, în cazul desfiinţării cu trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe.
Evident că indicarea ultimului act rămas valabil se va face în partea de expunere
a deciziei, şi nu în dispozitivul acesteia. Întrucât cazurile de desfiinţare cu trimitere
spre rejudecare sunt limitativ prevăzute de lege (a se vedea supra art. 421), se poate
lesne observa momentul la care a apărut încălcarea legii ce a atras rejudecarea.
Astfel, dacă a fost nelegal citat unul dintre participanţi doar la ultimul termen de
judecată, când au avut loc dezbaterile asupra fondului, în cazul admiterii apelului,
rejudecarea se va relua de la acel moment. Însă în cazul în care judecata în fond s-a
realizat de către o instanţă necompetentă material sau după calitatea persoanei (cu
distincţiile făcute la art. 421), rejudecarea cauzei se va realiza de către instanţa de
rejudecare de la primul act de procedură. Dacă însă s-a dispus rejudecarea cauzei ca
urmare a faptului că prima instanţă a omis să se pronunţe asupra unei fapte reţinute
în sarcina inculpatului sau asupra acţiunii civile, rejudecarea cauzei are loc numai
cu privire la acea faptă sau a acţiunii civile şi nu asupra tuturor aspectelor ce au
făcut obiectul primei judecăţii în fond. Considerăm că instanţa de control judiciar
trebuie să indice în cuprinsul deciziei ultimul act de la care se reia judecata pentru
stabilirea exactă a cadrului în care instanţa de rejudecare va proceda. Pe de altă
parte, este utilă şi părţilor pentru a-şi putea pregăti apărările în raport de limitele
stabilite de instanţa de apel.
În acest sens s-au pronunţat instanţele sub imperiul vechiului cod, reţinând că, dacă
actul procesual declarat nevalabil, de la care urma să se reia judecata, era încheierea
de amânare a pronunţării, în mod corect instanţa de rejudecare nu a refăcut celelalte
acte procesuale efectuate pe parcursul cercetării judecătoreşti, care şi-au păstrat
valabilitatea (C.A. Bucureşti, Secţia a II-a penală, decizia nr. 332/1998, în C.P.J.P.
1998, p. 16-17).
2. Comunicarea deciziei. În final, a fost introdusă o dispoziţie nouă, respectiv că
decizia instanţei de apel se comunică procurorului, părţilor, persoanei vătămate şi
administraţiei locului de deţinere. Deşi decizia pronunţată de către instanţa de apel
este definitivă, aceasta se comunică procurorului şi părţilor, întrucât, potrivit art.
435 C.proc.pen., recursul în casaţie poate fi introdus de către părţi sau procuror în
termen de 30 de zile de la data comunicării deciziei instanţei de apel.
Art. 425
Limitele rejudecării

Daniel Grădinaru

(1) Instanţa de rejudecare trebuie să se conformeze hotărârii instanţei de apel,

în măsura în care situaţia de fapt rămâne cea avută în vedere la soluţionarea
apelului.
(2) Dacă hotărârea a fost desfiinţată în apelul procurorului, declarat în
defavoarea inculpatului sau în apelul persoanei vătămate, instanţa care
rejudecă poate agrava soluţia dată de prima instanţă.
(3) Când hotărârea este desfiinţată numai cu privire la unele fapte sau persoane
ori numai în ceea ce priveşte latura penală sau civilă, instanţa de rejudecare se
pronunţă în limitele în care hotărârea a fost desfiinţată.
Corelaţii legislative: art. 379, art. 385 C.proc.pen. din 1968
Comentariu
Limitele rejudecării cauzei după admiterea apelului. Dispoziţiile prezentului
articol sunt aproape identice cu cele ale art. 385 C.proc.pen. din 1968 şi
reglementează modalitatea în care are loc rejudecarea după admiterea apelului, atât
atunci când se dispune trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe, cât şi
atunci când rejudecarea se realizează de către aceeaşi instanţă. Astfel, instanţa de
rejudecare procedează la soluţionarea cauzei în conformitate cu dispoziţiile
referitoare la judecarea cauzei în fond. Aceasta este obligată să se conformeze
hotărârii instanţei de apel, în măsura în care situaţia de fapt rămâne aceeaşi.
Considerăm că această din urmă menţiune a primului alineat nu mai are justificare,
având în vedere că motivele pentru care se poate dispune trimiterea spre rejudecare
primei instanţe vizează încălcarea unei dispoziţii legale privind desfăşurarea
procedurii de judecată, care atrage nulitatea hotărârii, şi nu chestiuni ce ţin de
temeinicia hotărârii sub aspectul situaţiei de fapt. Astfel, instanţa de apel nu ar
putea, faţă de modul în care este conceput în noua reglementare apelul, să dea
îndrumări instanţei de rejudecare în ceea ce priveşte situaţia de fapt. În realitate, aşa
cum am arătat mai sus, actualul cod a preluat aproape într-o formă identică
dispoziţiile art. 385 C.proc.pen. din 1968, însă în acesta din urmă unul dintre
motivele de desfiinţare cu trimitere potrivit art. 379 pct. 2 lit. b) (înainte de
modificarea intervenită prin Legea nr. 365/2006) era şi nesoluţionarea în fond
a cauzei, împrejurare în care instanţa de apel putea da îndrumări instanţei de
rejudecare şi în ceea ce priveşte situaţia de fapt.
Când hotărârea este desfiinţată numai cu privire la unele fapte sau persoane ori
numai în ceea ce priveşte latura penală sau civilă, instanţa de rejudecare se pronunţă
în limitele în care hotărârea a fost desfiinţată. În acest sens, în practică s-a decis că
instanţa de rejudecare trebuie să se conformeze hotărârii instanţei de apel, în măsura
în care situaţia de fapt rămâne cea avută în vedere la soluţionarea apelului. Când
hotărârea este desfiinţată numai cu privire la latura penală sau civilă, instanţa de
rejudecare se pronunţă în limitele în care hotărârea a fost desfiinţată. În speţă,
instanţa de apel a respins apelul declarat de inculpat şi, ca urmare a admiterii
apelului formulat de partea civilă, a desfiinţat parţial sentinţa atacată pentru
neintroducerea în cauză a părţii responsabile civilmente, trimiţând cauza spre
rejudecarea acţiunii civile la prima instanţă. Această instanţă, în loc să se limiteze la
soluţionarea acţiunii civile, înscriindu-se în limitele ce i se fixaseră de către instanţa
de apel, a soluţionat şi latura penală a cauzei, pronunţând condamnarea
inculpatului, deşi cu privire la acest aspect sentinţa de condamnare rămăsese
definitivă, conform art. 461 pct. 4 lit. c) C.proc.pen. din 1968. Ca atare, s-a admis
recursul declarat de parchet, casându-se în parte cele două hotărâri, înlăturându-se
din conţinutul acestora dispoziţiile referitoare la acţiunea penală (C.A. Bucureşti,
Secţia a II-a penală, decizia nr. 27/1988, în C.P.J.P. 1998, p. 15).
O problemă apărută în practica instanţelor potrivit noii reglementări a fost a se stabili
momentul de la care procedează la rejudecarea cauzei, în condiţiile în care, există şi
procedura de cameră preliminară. Considerăm că în această situaţie rejudecarea
cauzei la instanţa de fond începe de la primul termen al judecăţii în fond sau de la
ultimul act procedural valabil indicat de instanţa de control judiciar, şi nu din camera
preliminară. Aceasta deoarece procedura de cameră preliminară s-a finalizat prin
încheiere rămasă definitivă, după caz, prin neexercitarea căi de atac a contestaţiei
sau după soluţionarea acesteia. În plus, procedura de cameră preliminară este o fază
distinctă a procesului penal şi nu o etapă a judecăţii, astfel că rejudecarea nu va
putea avea în vedere decât reluarea acestei din urmă faze procesuale.
Instanţa de rejudecare, în limitele arătate mai sus, va pronunţa o nouă hotărâre fără
însă a încălca principiul non reformatio in peius. O dispoziţie specială în legătură cu
acest principiu există în alin. (2), prevăzându-se că, dacă hotărârea a fost desfiinţată
în apelul procurorului, declarat în defavoarea inculpatului sau în apelul persoanei
vătămate, instanţa care rejudecă poate agrava soluţia dată de prima instanţă.
Instanţele au decis în acest sens, stabilind că dispoziţiile art. 385 C.proc.pen. din
1968 (care conţine o reglementare aproape identică sub acest aspect) permit
instanţei de rejudecare să pronunţe o pedeapsă mai grea numai dacă hotărârea a fost
desfiinţată în apelul procurorului declarat în defavoarea inculpatului sau în calea de
atac folosită de partea vătămată. Per a contrario, trebuie dedus că în cadrul
rejudecării care are loc ca urmare a admiterii căii de atac exercitate de inculpat nu
se poate agrava pedeapsa aplicată acestuia. Pentru acelaşi motiv, instanţa de
rejudecare nu se poate pronunţa asupra altei infracţiuni care rezultă din situaţia de
fapt reţinută prin actul de trimitere în judecată, dar care nu a făcut obiectul unei
judecăţi anterioare (C.A. Bucureşti, Secţia a II-a penală, decizia nr. 3/1998, în C.P.J.P.
1998, p. 13).
Capitolul III1 Contestaţia
Art. 4251
Declararea şi soluţionarea contestaţiei

Daniel Grădinaru, Alexandra Mihaela Șinc

(1) Calea de atac a contestaţiei se poate exercita numai atunci când legea
o prevede expres, prevederile prezentului articol fiind aplicabile când legea nu
prevede altfel.
(2) Pot face contestaţie procurorul şi subiecţii procesuali la care hotărârea
atacată se referă, precum şi persoanele ale căror interese legitime au fost
vătămate prin aceasta, în termen de 3 zile, care curge de la pronunţare pentru
procuror şi de la comunicare pentru celelalte persoane, dispoziţiile art. 411 alin.
(1) aplicându-se în mod corespunzător.
(3) Contestaţia se depune la judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de
cameră preliminară sau, după caz, la instanţa care a pronunţat hotărârea care
se atacă şi se motivează până la termenul stabilit pentru soluţionare,
dispoziţiile art. 415 aplicându-se în mod corespunzător.
(4) La soluţionarea contestaţiei, dispoziţiile art. 416 şi art. 418 se aplică în mod
corespunzător; în cadrul acestor limite, la soluţionarea contestaţiei împotriva
încheierii privind o măsură preventivă se poate dispune o măsură mai puţin
gravă decât cea solicitată sau decât cea dispusă prin încheierea contestată ori
se pot modifica obligaţiile din conţinutul măsurii contestate.
(5) Contestaţia se soluţionează de către judecătorul de drepturi şi libertăţi,
respectiv de către judecătorul de cameră preliminară de la instanţa superioară
celei sesizate sau, după caz, de către instanţa superioară celei sesizate,
respectiv de completul competent al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în
şedinţă publică, cu participarea procurorului.
(6) La soluţionarea contestaţiei se citează persoana care a făcut contestaţia,
precum şi subiecţii procesuali la care hotărârea atacată se referă, dispoziţiile
art. 90 şi art. 91 aplicându-se în mod corespunzător.
(7) Contestaţia se soluţionează prin decizie, care nu este supusă niciunei căi de
atac, putându-se pronunţa una dintre următoarele soluţii:
1. respingerea contestaţiei, cu menţinerea hotărârii atacate:
a) când contestaţia este tardivă sau inadmisibilă;
b) când contestaţia este nefondată;
2. admiterea contestaţiei şi:
a) desfiinţarea hotărârii atacate şi soluţionarea cauzei;
b) desfiinţarea hotărârii atacate şi dispunerea rejudecării cauzei de către
judecătorul sau completul care a pronunţat-o, atunci când se constată că nu au
fost respectate dispoziţiile privind citarea.
Corelaţii legislative: art. 184 alin. (14), art. 246, art. 248, art. 535, art. 597
C.proc.pen.
Comentariu
1. Contestaţia. Aspecte generale. Contestaţia este o nouă cale de atac introdusă
prin C.proc.pen., fiind concepută ca o cale ordinară de atac, alături de apel. Dacă
apelul este calea ordinară de atac care vizează hotărârile pronunţate în primă
instanţă asupra fondului, adică atunci când se soluționează conflictul de drept penal,
contestaţia se exercită împotriva celorlalte hotărâri pronunţate în primă instanţă,
care se referă la unele măsuri procesuale luate de către instanţă în faza de urmărire
penală, în procedura de cameră preliminară sau în faza de judecată, ori ulterior
condamnării (în timpul executării pedepsei) sau chiar şi după executarea pedepsei.
Pe de altă parte, contestaţia este o cale de atac de reformare, deoarece se
soluţionează de instanţa de control judiciar. Astfel că, spre deosebire de apel, cale de
atac care se soluţionează numai de curţile de apel şi Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie, contestaţia se soluţionează în cele mai multe cazuri de instanţa imediat
superioară. În acest sens sunt dispoziţiile art. 36 alin. (2) teza a II-a C.proc.pen., care
prevăd că tribunalul soluţionează şi contestaţiile împotriva hotărârilor pronunţate de
judecătorie în cazurile prevăzute de lege şi art. 38 alin. (3) teza a II-a, care dau în
competenţa curţilor de apel soluţionarea contestaţiilor formulate împotriva
hotărârilor pronunţate de tribunale în cazurile prevăzute de lege. Totodată, în
dispoziţiile art. 40 alin. (4) din acelaşi Cod se prevede că Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie soluţionează, printre altele, contestaţiile formulate împotriva hotărârilor
pronunţate de curţile de apel. Potrivit Legii nr. 304/2004 privind organizarea
judiciară însă, instanţa supremă soluţionează şi contestaţiile declarate împotriva
unor hotărâri pronunţate chiar de aceasta, în anumite cazuri, aşa cum vom arăta
mai jos.
Contestaţia este şi o cale de atac de anulare, instanţa de control judiciar putând
desfiinţa hotărârea primei instanţe, urmând ca rejudecarea cauzei să se facă de
judecătorul sau completul competent, în cazul în care nu au fost respectate
dispoziţiile privitoare la citare.
Trebuie spus că, deşi contestaţia era prevăzută în mai multe secţiuni ca mijloc prin
care se pot ataca unele hotărâri, iniţial nu erau prevăzute reguli minime privind
judecarea acesteia, fapt ce ar fi condus la unele interpretări diferite de către instanţe,
aspect semnalat de către practicieni şi corectat de către legiuitor. Astfel, după câteva
zile de la intrarea în vigoare a C.proc.pen., a fost adoptată O.U.G. nr. 3/2014, care
introdus şi art. 4251, stabilindu-se reguli de procedură, inclusiv soluţiile care pot fi
pronunţate de instanţă. Totodată, prin aceeaşi ordonanţă s-au introdus şi norme
privitoare la compunerea completului de judecată, nefiind prevăzute astfel de reguli
în Legea nr. 303/2004 privind organizarea judiciară. Conform notei de fundamentare
a Ordonanţei, contestaţia reprezintă o cale de atac în materii urgente şi pentru
hotărâri restrictive de drepturi şi libertăţi fundamentale.
Există foarte multe cazuri în care împotriva unei hotărâri se poate exercita calea de
atac a contestaţiei.
Acestea se pot grupa în funcţie de faza procesului penal în care intervin, în:
contestaţii formulate în faza de urmărire penală sau în legătură cu această fază,
contestaţii formulate în procedura camerei preliminare, contestaţii formulate în
cursul judecăţii şi contestaţii formulate în faza executării hotărârilor penale sau în
legătură cu aceasta.
Contestaţiile se pot grupa şi în raport de funcţia judiciară în exercitarea căreia a fost
pronunţată hotărârea atacată, în contestaţii împotriva hotărârilor pronunţate de
judecătorul de drepturi şi libertăţi, de judecătorul de cameră preliminară şi de
instanţa de judecată.
Cea mai importantă materie în care regăsim calea de atac a contestaţiei este aceea
a măsurilor preventive, ce se pot lua în cursul procesului penal, urmărire penală,
cameră preliminară şi judecată în primă instanţă. Astfel, se poate formula contestaţie
împotriva următoarelor tipuri de încheieri:
1. încheierea prin care, în cursul urmăririi penale, judecătorul de drepturi şi libertăţi
dispune asupra măsurilor preventive (art. 204 C.proc.pen.);
2. încheierea prin care, în procedura camerei preliminare, judecătorul de cameră
preliminară dispune asupra măsurilor preventive (art. 205 C.proc.pen.);
3. încheierea prin care, în cursul judecăţii, instanţa dispune, în primă instanţă,
asupra măsurilor preventive (art. 206 C.proc.pen.);
4. încheierea prin care se dispun sau se revocă măsurile preventive faţă de persoana
juridică (art. 493 C.proc.pen.).
În legătură cu aceste încheieri, trebuie făcută observaţia că, potrivit alin. (7),
împotriva acestora se poate face contestaţie la judecătorul de drepturi şi libertăţi sau,
după caz, la judecătorul de cameră preliminară ori instanţa ierarhic superioară, fără
a se face vreo distincţie după cum este vorba despre instanţa de fond sau de apel.
Considerăm că aceste dispoziţii trebuie interpretate în sensul că pot fi atacate cu
contestaţie numai încheierile prin care judecătorul de cameră preliminară de la
prima instanţă sau această din urmă instanţă de judecată se pronunţă asupra
măsurilor preventive faţă de persoanele juridice pot fi atacate cu contestaţie la
instanţa superioară sau completul competent de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Credem că aceasta a fost intenţia legiuitorului, în sprijinul acestei opinii fiind şi
dispoziţiile care reglementează regimul juridic la încheierilor pronunţate în această
materie de către instanţa de judecată privitor la persoanele fizice. Astfel, iniţial
dispoziţiile art. 205 şi art. 206 C.proc.pen. (calea de atac împotriva încheierilor prin
care se dispune asupra măsurilor preventive în procedura camerei preliminare,
respectiv în cursul judecăţii) nu făceau această precizarea, însă, prin modificările
survenite (O.U.G. nr. 3/2014 şi O.U.G. nr. 82/2014), s-a prevăzut expres că pot fi
atacate cu contestaţie doar încheierile prin care judecătorul de cameră
preliminară sesizat cu rechizitoriu sau prima instanţă se pronunţă asupra
măsurilor preventive. Rezultă, aşadar, că aceasta este concepţia legiuitorului în
materia analizată, dispoziţiile art. 493 alin. (7) C.proc.pen. fiind doar necorelate cu
cele din aceeaşi materie privitoare la măsurile preventive luate faţă de persoanele
fizice.
O altă materie importantă în care regăsim calea de atac a contestaţiei este aceea
a executării hotărârilor penale. Trebuie reţinut, ca regulă generală, că aceasta este
singura materie în care contestaţia se poate declara şi împotriva sentinţelor, nu doar
a încheierilor.
Astfel, fac parte din această categorie contestaţiile declarate împotriva următoarelor
tipuri de hotărâri:
1. hotărârea prin care judecătoria soluţionează cererea/propunerea de liberare
condiţionată (art. 587 C.proc.pen.);
2. hotărârea prin care instanţa se pronunţă asupra cererii de amânare a executării
pedepsei (art. 589 C.proc.pen.);
3. hotărârea prin care instanţa se pronunţă asupra cererii de întrerupere a executării
pedepsei (art. 592 C.proc.pen.);
4. încheierea prin care judecătorul se pronunţă cu privire la aplicarea amnistiei şi
a graţierii, atunci când intervin după rămânerea definitivă a hotărârii (art. 596
C.proc.pen.);
5. hotărârile pronunţate în primă instanţă în materia executării potrivit Titlului V al
Părţii speciale („Executarea hotărârilor penale”) (art. 597 C.proc.pen.).
Deşi nu este o hotărâre dată în faza executării hotărârilor penale, amintim şi
contestaţia declarată împotriva sentinţei prin care instanţa rezolvă cererea de
reabilitare (art. 535 C.proc.pen.).
O altă categorie de contestaţii sunt cele în materia măsurilor de siguranţă, cu
caracter medical sau patrimonial. Sunt astfel de contestaţii cele declarate împotriva
încheierilor prin care s-a dispus luarea sau ridicarea măsurii obligării provizorii la
tratament medical a suspectului sau inculpatului (art. 245 C.proc.pen.), respectiv
luarea măsurii internării medicale provizorii a suspectului sau inculpatului (art.
248 şi art. 246 C.proc.pen.).
Mai există o contestaţie, care, deşi se exercită în materia mijloacelor de probă, este,
prin caracterul medical al măsurii luate, asemănătoare cu cele de mai sus. Este vorba
de încheierea prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi sau instanţa dispun luarea
măsurii internării nevoluntare în vederea efectuării expertizei medico-legale
psihiatrice, precum şi prelungirea acestei măsuri (art. 184 C.proc.pen.).
Există şi o măsură de siguranţă de natură patrimonială în legătură cu care întâlnim
instituţia contestaţiei. Este vorba de încheierea prin care judecătorul de cameră
preliminară se pronunţă asupra cererii procurorului de luare a măsurii de siguranţă
a confiscării speciale, după adoptarea unei soluţii de netrimitere în judecată, care
potrivi art. 5491 C.proc.pen., poate fi atacată cu contestaţie în 3 zile de la
comunicarea acesteia.
Totodată, în cuprinsul aceluiaşi articol (art. 5491) este reglementată o procedură care,
deşi nu vizează tot o măsură de siguranţă, ci rezolvarea unui aspect al laturii civile,
prevede şi dreptul de a declara contestaţie care se judecă după reguli identice. Este
vorba de încheierea prin care judecătorul de cameră preliminară se pronunţă asupra
cererii procurorului de anulare a unui înscris falsificat după adoptarea unei soluţii
de netrimitere în judecată, potrivit art. 5491 C.proc.pen.
O altă materie importantă în care se exercită calea de atac a contestaţiei este aceea
a măsurilor asigurătorii. Este, mai exact, vorba despre:
1. încheierea prin care au fost luate măsuri asiguratorii în procedura camerei
preliminare sau în cursul judecăţii (art. 2501 C.proc.pen.);
2. încheierea prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi soluţionează propunerea
procurorului de valorificare a bunurilor mobile sechestrate în cursul urmăririi penale
[art. 2521 alin. (4) C.proc.pen.].
O altă materie în care întâlnim contestaţia este aceea a controlului actelor
procurorului.
Fac parte din această categorie contestaţiile declarate împotriva următoarelor tipuri
de încheieri:
1. încheierea prin care judecătorul de cameră preliminară, soluţionând plângerea
împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată, verifică legalitatea
administrării probelor şi a efectuării urmăririi penale, exclude probele nelegal
administrate ori, după caz, sancţionează potrivit art. 280-282 C.proc.pen. actele de
urmărire penală efectuate cu încălcarea legii şi admite plângerea, desfiinţează soluţia
atacată şi dispune începerea judecăţii cu privire la faptele şi persoanele pentru care,
în cursul cercetării penale, a fost pusă în mişcare acţiunea penală [art. 341 alin. (9)
C.proc.pen.];
2. încheierea judecătorului de cameră preliminară, în condiţiile art. 346 alin. (1)-
(41) C.proc.pen. şi art. 347 C.proc.pen.
O altă categorie de contestaţii sunt cele împotriva încheierilor de suspendare, după
cum urmează:
1. încheierea prin care s-a dispus suspendarea executării hotărârii supuse revizuirii,
odată cu admiterea în principiu a cererii de revizuire sau ulterior acesteia (art. 460
C.proc.pen.);
2. încheierea dată în primă instanţă prin care s-a dispus suspendarea judecării
cauzei (art. 367 C.proc.pen.);
3. încheierea prin care s-a dispus suspendarea judecăţii în caz de extrădare activă
(art. 368 C.proc.pen.).
Legiuitorul nu a fost însă consecvent, folosind termenul de contestaţie în mai multe
dispoziţii procedurale, dar care nu are natura căii ordinare de atac care este tratată
în această secţiune. Spre exemplu, în dispoziţiile art. 250 alin. (1) C.proc.pen. se
prevede că, împotriva măsurii asigurătorii luate de procuror sau a modului de
aducere la îndeplinire a acesteia, suspectul ori inculpatul sau orice persoană
interesată poate face contestaţie, în termen de 3 zile de la data comunicării
ordonanţei de luare a măsurii sau de la data aducerii la îndeplinire a acesteia, la
judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să
judece cauza în fond. Vedem, aşadar, că această „contestaţie” este de fapt o plângere
împotriva actelor sau măsurilor dispuse de procuror în faza de urmărire penală, cu
reguli proprii de soluţionare. Despre aceeaşi „contestaţie” se face vorbire şi în
dispoziţiile art. 2524 C.proc.pen. (contestarea modului de valorificare a bunurilor
mobile sechestrate). De asemenea, contestaţia privind durata procesului penal,
prevăzută de art. 4881 C.proc.pen. nu are natura unei căi de atac, ci a unui remediu
în cazul depăşirii duratei rezonabile a procesului penal.
2. Reguli privind procedura de judecată. În primul alineat al art. 4251 se stabilesc
două reguli privind contestaţia, şi anume că poate fi exercitată această cale de atac
împotriva hotărârilor numai atunci când legea o prevede expres, iar procedura de
judecată din acest articol se aplică doar atunci când legea nu prevede altfel.
2.1. Hotărârile supuse contestaţiei. Hotărârile ce pot fi atacate cu contestaţie sunt
de regulă încheieri, având în vedere că prin acestea se dispun măsuri în cursul
procesului penal, în faza de urmărire penală, în procedura de cameră preliminară
sau în cursul judecăţii în fond, iar uneori şi în apel (a se vedea dispoziţiile art. 250 1),
şi nu se soluţionează în fond o cauză penală. Uneori însă, legiuitorul a prevăzut că
pot fi atacate cu această cale de atac şi sentinţele. O astfel de prevedere există în
dispoziţiile art. 535 C.proc.pen., în care se arată că sentinţa prin care instanţa rezolvă
cererea de reabilitare este supusă contestaţiei în termen de 10 zile de la comunicare.
Sunt de asemenea sentinţe care pot fi atacate cu calea de atac a contestaţiei, cele
pronunţate conform art. 597 alin. (7) C.proc.pen., în care se prevede că hotărârile
pronunţate în primă instanţă în materia executării pot fi atacate cu contestaţie la
instanţa ierarhic superioară în termen de 3 zile de la comunicare. Aceste dispoziţii se
explică prin aceea că, deşi contestaţia vizează sentinţe, prin acestea nu se
soluţionează chestiuni privind fondul cauzei (conflictul de drept penal), ci care sunt
ulterioare judecării definitive a acestuia. Astfel de reglementări există şi în Legea nr.
302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, republicată.
Este cazul reglementat în art. 52 alin. (8) care prevede că hotărârea asupra extrădării
poate fi atacată cu contestaţie de procurorul general competent şi de persoana
extrădabilă, în termen de 5 zile de la pronunţare, la Secţia penală a Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie, sau cel din art. 108 alin. (2) din aceeaşi lege, în care se prevede
că hotărârea pronunţă asupra executării mandatului european de arestare poate fi
atacată cu contestaţie în termen de 5 zile de la pronunţare, cu excepţia cazului în
care persoana solicitată consimte la predare, când hotărârea este definitivă.
În acelaşi alineat se prevede că dispoziţiile prezentului articol sunt aplicabile ori de
câte ori legea nu prevede altfel. Astfel, sunt dispoziţii speciale care derogă de la
procedura reglementată în prezentul articol privitor fie la termenul de declarare
a contestaţiei, fie la procedura de judecată.
2.2. Termenul de declarare a contestaţiei. Termenul general de declarare
a contestaţiei este de 3 zile, care curge diferit pentru procuror şi pentru ceilalţi
participanţi, însă există unele dispoziţii derogatorii de la acestea. Spre exemplu, în
dispoziţiile art. 184 C.proc.pen. este reglementată, printre altele, procedura internării
medicale nevoluntare, prevăzându-se că împotriva încheierii prin care judecătorul de
drepturi şi libertăţi dispune cu privire la propunerea de luare, respectiv prelungire
a acestei măsuri, se poate se poate face contestaţie la judecătorul de drepturi şi
libertăţi de la instanţa superioară de către suspect, inculpat sau procuror în termen
de 24 de ore de la pronunţare. În alin. (26) al aceluiaşi articol, se prevede că, în cazul
în care, înainte de expirarea duratei internării nevoluntare se constată că aceasta nu
mai este necesară, se dispune revocarea măsurii, încheierea prin care judecătorul de
drepturi şi libertăţi sau instanţa se pronunţă nefiind supusă niciunei căi de atac.
Totodată, în materia măsurilor preventive, se prevede că judecătorul de drepturi şi
libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată se pronunţă
asupra acestora prin încheiere care poate fi atacată cu contestaţie în 48 de ore (art.
204, art. 205, art. 207).
De asemenea, în dispoziţiile art. 246 şi art. 248 C.proc.pen., care vizează măsurile de
siguranţă cu caracter medical, termenul de contestaţie prevăzut este de 5 zile şi
curge de la pronunţare. Tot derogatoriu este şi termenul de contestaţie prevăzut în
art. 535 (în materia reabilitării), de 10 zile, care curge de la comunicare.
Termenul general de contestaţie este de 3 zile, aşa cum am văzut, şi curge de la
pronunţare pentru procuror şi de la comunicare pentru celelalte persoane,
dispoziţiile art. 411 alin. (1) referitoare la repunerea în termen aplicându-se în mod
corespunzător (a se vedea supra comentariul art. 411). Cu toate acestea, în
dispoziţiile art. 204, art. 205 şi art. 206 C.proc.pen., s-a prevăzut că împotriva
încheierii prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră
preliminară sau instanţa (în primă instanţă), după caz, dispune asupra măsurilor
preventive, inculpatul şi procurorul pot formula contestaţie în termen de 48 de
ore de la pronunţare sau, după caz, de la comunicare. Momentul diferit de la care
începe să curgă termenul de contestaţie în aceste cazuri (pronunţare sau comunicare)
depinde de împrejurarea că la pronunţare au fost prezenţi sau nu procurorul,
respectiv inculpatul. Legiuitorul a prevăzut însă şi alte termene de contestaţie, care
curg de la momente diferite. Astfel, în cazul luării sau prelungirii internării medicale
nevoluntare (art. 184), termenul curge de la pronunţare, în timp ce potrivit art. 347
alin. (1) (procedura soluţionării contestaţiei împotriva încheierii prin care s-a finalizat
procedura de cameră preliminară), termenul de contestaţie curge de la comunicare,
fără nicio distincţie, după cum părţile, persoana vătămată sau procurorul au fost sau
nu prezente. Rezultă, aşadar, că aceste dispoziţii privitoare la termenul de contestaţie
şi momentul de la care curge fiind speciale, se vor aplica, întrucât sunt derogatorii
de la dispoziţiile ce instituie termenul general.
2.3. Persoanele care pot declara contestaţie. Din dispoziţiile art. 4251 C.proc.pen.,
dar şi din cele speciale cuprinse în diferite materii, rezultă că sfera persoanelor care
pot declara contestaţie este mai largă. Pot declara contestaţie procurorul şi subiecţii
procesuali la care hotărârea atacată se referă, precum şi persoanele ale căror
interese legitime au fost vătămate prin aceasta. Este firesc să poată fi atacată cu
această cale hotărârea de către procuror şi de către persoana la care se referă, care
este inculpatul ori persoana condamnată (în faza de executare). Au calitate de
a declara contestaţie, ca şi în cazul apelului, şi alte persoane ale căror interese
legitime au fost vătămate prin hotărâre. Spre exemplu, este cazul reglementat în art.
2501 C.proc.pen., în care se prevede că împotriva încheierii prin care s-a dispus
luarea unei măsurii asigurătorii de către judecătorul de cameră preliminară, instanţa
de judecată sau instanţa de apel, inculpatul, procurorul sau orice altă persoană
interesată poate face contestaţie, în termen de 48 de ore de la pronunţare sau, după
caz, comunicare. O situaţie similară este reglementată în procedura de confiscare sau
desfiinţare a unui înscris în cazul clasării. Astfel, potrivit art. 5491 alin. (3) şi (7)
C.proc.pen., pot face contestaţie împotriva încheierii prin care judecătorului de
cameră preliminară se pronunţă asupra sesizării procurorul şi persoanele ale căror
drepturi sau interese legitime pot fi afectate.
Se poate observa că referitor la sfera persoanelor care pot exercita calea de atac
a contestaţiei nu există o unitate terminologică. Astfel, art. 2522 alin. (4) C.proc.pen.
(contestaţia în procedura de valorificare a bunurilor sechestrate în cursul urmăririi
penale) foloseşte sintagma „orice altă persoană interesată”. Despre „persoana
interesată” vorbeşte şi art. 460 alin. (2) C.proc.pen. (contestaţia în procedura
suspendării executării hotărârii supuse revizuirii), iar art. 5491 alin. (2) şi (5)
C.proc.pen. (contestaţia în procedura confiscării sau desfiinţării unui înscris în cazul
clasării) se referă la „persoanele ale căror drepturi sau interese legitime pot fi
afectate”.
În fine, art. 4251 alin. (2) C.proc.pen. (norma de drept comun) vorbeşte despre
„persoane ale căror interese legitime au fost vătămate”.
Considerăm că sintagmele folosite de legiuitor sunt sinonime, iar înţelesul cel mai
exact este cel din cuprinsul art. 5491 C.proc.pen.
2.4. Procedura de judecată a contestaţiei. Contestaţia se depune la judecătorul de
drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau, după caz, la instanţa
care a pronunţat hotărârea care se atacă şi se motivează până la termenul stabilit
pentru soluţionare, dispoziţiile art. 415 privitoare la retragerea apelului aplicându-se
în mod corespunzător (a se vedea supra comentariul art. 415). Aceste prevederi sunt
reluate în dispoziţiile care reglementează fiecare procedură în parte, indicându-se şi
termenul în care trebuie să fie înaintat dosarul judecătorului/instanţei competente.
Astfel, în materia măsurilor preventive (art. 204, art. 205 şi art. 206 C.proc.pen.)
contestaţia se depune la judecătorul de drepturi şi libertăţi/judecătorul de cameră
preliminară/instanţa care a pronunţat încheierea atacată şi se înaintează, împreună
cu dosarul cauzei, judecătorului de drepturi şi libertăţi/judecătorul de cameră
preliminară/instanţa superioară, în termen de 48 de ore de la înregistrare. Dispoziţii
similare există şi în art. 2501 (contestarea măsurilor asigurătorii dispuse în timpul
judecăţii), art. 367 (suspendarea judecăţii) şi art. 368 (suspendarea judecăţii în caz
de extrădare activă).
După declararea contestaţiei, până la închiderea dezbaterilor, autorul acesteia
o poate retrage, textul făcând trimitere la dispoziţiile art. 415 C.proc.pen. În aplicarea
acestor dispoziţii, într-o cauză, I.C.C.J. a luat act de faptul că în şedinţa publică,
contestatorul – persoană extrădabilă, personal, prin intermediul interpretului de
limba ebraică a declarat că îşi retrage contestaţia formulată, poziţia acestuia fiind
consemnată în cuprinsul unei declaraţii scrise, care a fost ataşată la dosar. Faţă de
această manifestare de voinţă, examinând dispoziţiile legale, se constată că art.
4251 C.proc.pen. cu referire la art. 53 din Legea nr. 302/2004, republicată, face
trimitere la prevederile art. 415 C.proc.pen., text de lege care prevede posibilitatea
apelantului de a-şi retrage calea de atac promovată. Ca atare, având în vedere că
retragerea căii de atac s-a făcut personal de către persoana extrădabilă, până la
încheierea dezbaterilor, Înalta Curte a luat act de manifestarea de voinţă expresă
a contestatorului în sensul retragerii contestaţiei formulate (I.C.C.J., Secţia
penală, decizia nr. 821 din 2 iunie 2016).
Contestaţia trebuie motivată fie în scris, odată cu declararea căi de atac, fie ulterior,
printr-un memoriu separat. Dacă nu a fost motivată în scris, contestaţia poate fi
motivată şi oral, cu ocazia dezbaterilor. Există însă dispoziţii [art. 341 alin. (9) teza
finală şi art. 3491 alin. (6) teza finală] în care se prevede că aceasta (contestaţia)
trebuie motivată, contestaţia nemotivată fiind inadmisibilă. În legătură cu aceste
dispoziţii, apreciem că la momentul adoptării Codului acestea aveau o raţiune pe care
acum nu o au. Acesta deoarece, iniţial, procedurile amintite se desfăşurau în camera
de consiliu, fără participarea procurorului şi citarea persoanei vătămate sau
a părţilor, fiind necesar ca pentru soluţionarea contestaţiei să fie cunoscute criticile
pentru care s-a formulat contestaţia. După modificarea textelor amintite (prin O.U.G.
nr. 18/2016), procedura soluţionării contestaţiei se desfăşoară cu participarea
procurorului şi cu citarea persoanelor interesate, aşa încât, în opinia noastră, aceste
prevederi nu îşi mai găsesc aplicabilitatea.
La soluţionarea contestaţiei, dispoziţiile art. 416 şi ale art. 418 se aplică în mod
corespunzător. În legătură cu efectul suspensiv al contestaţiei trebuie arătat că
acesta se produce ori de câte ori nu există o dispoziţie contrară. Astfel, în materia
măsurilor preventive, există dispoziţiile art. 204 alin. (3), art. 205 alin. (3) şi art. 206
alin. (4) care prevăd că efectul suspensiv nu se produce în cazul contestaţiei
formulate împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea sau prelungirea măsurii
preventive ori prin care s-a constatat încetarea de drept a acesteia.
Legiuitorul nu a mai făcut trimitere şi la dispoziţiile art. 417 C.proc.pen. privitoare la
efectul devolutiv al apelului, având în vedere obiectul contestaţiei, ce vizează aspecte
care nu ţin de fondul cauzei. Cu toate acestea, instanţa va examina cauza sub toate
aspectele invocate de către persoanele îndreptăţite sau din oficiu, fiind limitată la
persoanele care au declarat contestaţia şi cele la care se referă, după caz.
În cadrul acestor limite, la soluţionarea contestaţiei împotriva încheierii privind
o măsură preventivă se poate dispune o măsură mai puţin gravă decât cea solicitată
sau decât cea dispusă prin încheierea contestată ori se pot modifica obligaţiile din
conţinutul măsurii contestate.
Contestaţia se soluţionează de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, respectiv de
către judecătorul de cameră preliminară de la instanţa superioară celei sesizate sau,
după caz, de către instanţa superioară celei sesizate, respectiv de completul
competent al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în şedinţă publică, cu participarea
procurorului.
Există însă norme de procedură derogatorii, cum sunt cele prevăzute în art. 203 alin.
(5) C.proc.pen. care prevăd că în cursul urmăririi penale şi al procedurii de cameră
preliminară, printre altele, contestaţiile privitoare la măsurile preventive se
soluţionează în camera de consiliu, prin încheiere motivată, care se pronunţă tot în
cameră de consiliu. În acest sens a statuat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin
Decizia nr. 4 din 29 septembrie 2014, fiind sesizată cu un recurs în interesul legii,
respectiv că se poate constata că art. 4251 alin. (1), potrivit căruia „calea de atac
a contestaţiei se poate exercita numai atunci când legea o prevede expres, prevederile
prezentului articol fiind aplicabile când legea nu prevede altfel”, instituie o normă cu
caracter general. Natura de normă cu caracter general se desprinde din conţinutul
său, legiuitorul însuşi făcând aceste precizări în teza finală a textului. O normă
generală ulterioară uneia speciale nu abrogă norma specială decât în cazul în care se
prevede în mod expres. Ca urmare, regula fiind specialia generalibus derogant, în
toate situaţiile în care există o normă specială ce conţine dispoziţii derogatorii,
acestea se vor aplica cu prioritate. În considerarea naturii derogatorii, dispoziţiile art.
203 alin. (5) C.proc.pen. se vor aplica prioritar în raport cu cele generale prevăzute
de art. 4251 alin. (5) şi (7) din acelaşi Cod, în ceea ce priveşte caracterul şedinţei de
judecată şi al şedinţei de pronunţare – cameră de consiliu, precum şi natura actului
de soluţionare a cauzei – încheiere.
Aşa cum s-a arătat mai sus, înainte de modificarea Legii nr. 304/2004 prin Legea nr.
255/2013 şi O.U.G. nr. 3/2014, nu existau dispoziţii privitoare la alcătuirea
completului care soluţionează contestaţiile, fapt ce a condus la interpretări diferite.
Prin dispoziţiile nou-introduse s-a prevăzut că la tribunale şi curţi de apel
contestaţiile împotriva hotărârilor pronunţate în cursul judecăţii în materie penală în
primă instanţă de judecătorii şi tribunale se soluţionează în complet format dintr-un
judecător. Totodată, contestaţiile împotriva hotărârilor pronunţate în materie penală
de judecătorii de drepturi şi libertăţi şi judecătorii de cameră preliminară de la
judecătorii şi tribunale se soluţionează în complet format dintr-un judecător.
La Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pentru contestaţiile împotriva încheierilor
pronunţate de judecătorii de drepturi şi libertăţi, judecătorii de cameră preliminară
de la curţile de apel şi Curtea Militară de Apel, completul de judecată este format
dintr-un judecător. Pentru contestaţiile împotriva încheierilor pronunţate în cursul
judecăţii în primă instanţă de curţile de apel şi Curtea Militară de Apel, completul de
judecată este format din 3 judecători. Pentru contestaţiile împotriva hotărârilor
pronunţate de judecătorii de drepturi şi libertăţi şi judecătorii de cameră preliminară
de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completul de judecată este format din 2
judecători, iar contestaţiile împotriva încheierilor pronunţate în cursul judecăţii în
primă instanţă de Secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţiei se judecă de un
complet format din 5 judecători.
La soluţionarea contestaţiei participă procurorul şi se citează persoana care a făcut
contestaţia, precum şi subiecţii procesuali la care hotărârea atacată se referă,
dispoziţiile art. 90 şi art. 91 C.proc.pen., privitoare la asistenţa juridică obligatorie
a suspectului sau a inculpatului, respectiv la desemnarea unui apărător din oficiu,
aplicându-se în mod corespunzător.
3. Soluţiile pronunţate. Contestaţia se soluţionează prin decizie, care nu este
supusă niciunei căi de atac. Aşa cum s-a arătat, în unele situaţii [art. 203 alin. (5)
C.proc.pen.], contestaţia se soluţionează prin încheiere care nu mai este supusă
niciunei căi de atac. Este, de asemenea, important că se reglementează şi soluţiile ce
pot fi adoptate de către instanţa ce soluţionează contestaţia. Astfel, instanţa dispune
respingerea contestaţiei, cu menţinerea hotărârii atacate, când contestaţia
este tardivă sau inadmisibilă ori nefondată (a se vedea supra art. 421). În legătură
cu soluţia de respingere ca tardivă a contestaţiei, trebuie subliniat că este necesar
să ne raportăm fie la termenul general (de 3 zile), fie la cel special, dacă este prevăzut
un astfel de termen (de exemplu, 24 de ore, 48 de ore, de 5 sau 10 zile).
În legătură cu momentul de la care curge termenul de declarare a contestaţie şi
modalităţii de calcul a acestuia, Înalta Curte a constatat într-o cauză ca fiind
declarată tardiv contestaţia, reţinând că înştiinţarea contestatoarei, privitoare la
plicul conţinând sentinţa penală din data de 7 martie 2014, pronunţată de C.A.
Galaţi, a fost afişată la data de 7 aprilie 2014, la adresa indicată în contestaţie. A mai
reţinut că dispoziţiile art. 264 alin. (1) raportat la art. 261 alin. (4) C.proc.pen., prevăd
că hotărârea se consideră comunicată la împlinirea termenului stabilit de organul
judiciar care l-a emis, în care destinatarul este în drept să se prezinte la organul
judiciar pentru a i se comunica. În cauză, înştiinţarea a fost afişată la data de 7
aprilie 2014 şi conţinea menţiunea că, în cazul în care, fără motive temeinice,
contestatoarea nu se va prezenta în termen de 7 zile, la sediul C.A. Galaţi pentru
comunicarea actelor, acestea se vor considera comunicate la împlinirea acestui
termen. Înalta Curte a constatat că nu s-a indicat niciun motiv pentru care
contestatorul nu s-a prezentat în cele 7 zile stabilite de organul judiciar, la sediul
instanţei pentru comunicarea actelor, astfel că sentinţa penală atacată s-a considerat
comunicată la data de 15 aprilie 2014. Contestaţia a fost formulată de către
contestator la data de 30 aprilie 2014 (conform ştampilei de pe plicul aflat la dosarul
Înaltei Curţi). Potrivit art. 23 alin. (9) din Legea nr. 255/2013, hotărârile pronunţate
ca urmare a cererilor, contestaţiilor şi sesizărilor introduse în termen de 6 luni de la
data intrării în vigoare a Legii nr. 286/2009, cu modificările şi completările ulterioare,
având ca obiect aplicarea art. 4 şi 6 din această lege în cazul hotărârilor rămase
definitive anterior intrării ei în vigoare, pot fi atacate cu contestaţie la instanţa
ierarhic superioară, în termen de 3 zile de la comunicare. La calcularea termenelor
„pe zile” nu se socoteşte ziua la care începe să curgă termenul şi nici ziua la care
acesta se împlineşte, iar când ultima zi a unui termen cade într-o zi nelucrătoare,
termenul expiră la sfârşitul primei zile lucrătoare care urmează [art. 269 alin. (2) şi
(4) C.proc.pen.]. Or, având în vedere că sentinţa penală atacată se consideră
comunicată la data de 15 aprilie 2014, iar ultima zi a termenului prevăzut de art. 23
alin. (9) din Legea nr. 255/2013, a căzut într-o zi nelucrătoare (sâmbătă, 19 aprilie
2014), termenul a expirat la sfârşitul primei zile lucrătoare care a urmat, respectiv
luni, 21 aprilie 2014. Ca atare, declararea în cauză a contestaţiei la data de 30 aprilie
2014 (data poştei), cu nerespectarea termenului de 3 zile prevăzut de lege (termen
legal imperativ), atrage decăderea din dreptul de a exercita calea de atac, cu
consecinţa respingerii contestaţiei ca tardiv formulată (I.C.C.J., Secţia penală, decizia
nr. 1635 din 13 mai 2014).
Aşa cum s-a arătat mai sus (a se vedea supra comentariul de la art.
421), inadmisibilitatea în acest context este văzută ca o sancţiune procesuală
îndreptată împotriva unui act pe care legea nu îl prevede sau îl exclude. Într-o cauză,
Înalta Curtea a reţinut că, potrivit art. 16 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind
organizarea judiciară, „Hotărârile judecătoreşti pot fi desfiinţate sau modificate
numai în căile de atac prevăzute de lege şi exercitate conform dispoziţiilor legale”. În
speţă, prin decizie penală, C.A. Iaşi, Secţia penală şi pentru cauze cu minori
a respins, ca tardivă, contestaţia formulată de contestator, în baza art. 4251 alin. (7)
pct. 1 lit. a) C.proc.pen. raportat la art. 23 din Legea nr. 255/2013. De asemenea, s-
a arătat că art. 4251 alin. (7) C.proc.pen., prevede expres că decizia pronunţată în
calea de atac a contestaţiei nu este supusă niciunei căi de atac. Prin urmare,
condamnatul a formulat contestaţie împotriva unei hotărâri definitive, cale de atac
ce nu este prevăzută de lege. În consecinţă, având în vedere toate aspectele anterior
expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 4251 alin. (7) pct. 1 lit. a) C.proc.pen., a respins
ca inadmisibilă, contestaţia formulată de condamnat (I.C.C.J., Secţia penală, decizia
nr. 2324 din 30 iulie 2014).
În practică s-a pus întrebarea ce soluţie se pronunţă în cazul în care titularul căii de
atac a contestaţiei declară că nu şi-o însuşeşte. În acest caz, considerăm că în mod
corect s-a respins contestaţia declarată că inadmisibilă, faţă de faptul că persoana
condamnată a învederat instanţei că nu a formulat acea contestaţie (cauza avea ca
obiect o contestaţie la executare formulată de condamnat – n.n.) (C.A. Bucureşti,
Secţia a II-a penală, decizia nr. 219/CO din 17 aprilie 2015, nepublicată). Considerăm
că în cazul contestaţiei, fiind o cale de atac, formulată de o persoană neîndreptăţită
sau cu privire la care titularul declară că nu şi-o însuşeşte, soluţia este de respingere
a acesteia ca inadmisibilă conform art. 4251alin. (7) pct. 1 lit. a) C.proc.pen. şi nu de
constatare a nulităţii căii de atac, conform Codului de procedură civilă.
Instanţa respinge contestaţia ca nefondată, menţinând hotărârea atacată, atunci
când constată că aceasta este întemeiată în fapt şi în drept.
Când însă constată că hotărârea atacată este nelegală sau netemeinică, instanţa,
admiţând contestaţia, va pronunţa o nouă hotărâre pe fond. Aceasta poate avea un
conţinut diferit în funcţie de materia la care se referă (măsuri preventive, măsuri cu
caracter medical, cereri în faza de executare etc.).
În final, instanţa poate admite contestaţia şi trimite cauza spre rejudecare
judecătorului sau completului care a pronunţat-o, însă, spre deosebire de dispoziţiile
similare din materia apelului, există un singur caz pentru care se poate adopta
această soluţie, şi anume când se constată că nu au fost respectate dispoziţiile
privind citarea.
Capitolul V Căile extraordinare de atac
Secţiunea 1 - Contestaţia în anulare(Art. 426 - Art. 432)
Art. 426
Cazurile de contestaţie în anulare. Împotriva hotărârilor penale definitive se poate
face contestaţie în anulare în următoarele cazuri:

Mihail Udroiu, Isabelle Tocan

a) când judecata în apel a avut loc fără citarea legală a unei părţi sau când, deşi
legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a înştiinţa instanţa
despre această imposibilitate;
b) când inculpatul a fost condamnat, deşi existau probe cu privire la o cauză de
încetare a procesului penal;
c) când hotărârea din apel a fost pronunţată de alt complet decât cel care a luat
parte la dezbaterea pe fond a procesului;
d) când instanţa de apel nu a fost compusă potrivit legii ori a existat un caz de
incompatibilitate;
e) când judecata în apel a avut loc fără participarea procurorului sau
a inculpatului, când aceasta era obligatorie, potrivit legii;
f) când judecata în apel a avut loc în lipsa avocatului, când asistenţa juridică
a inculpatului era obligatorie, potrivit legii;
g) când şedinţa de judecată în apel nu a fost publică, în afară de cazurile când
legea prevede altfel;
h) când instanţa de apel nu a procedat la audierea inculpatului prezent, dacă
audierea era legal posibilă;
i) când împotriva unei persoane s-au pronunţat două hotărâri definitive pentru
aceeaşi faptă.
Corelaţii legislative: art. 16, art. 64, art. 65, art. 174, art. 259, art. 261, art. 263 alin.
(2), art. 108, art. 341, art. 353alin. (1), (2), art. 354, art. 363, art. 364, art. 368, art.
466, art. 467 C.proc.pen.; art. 420, art. 90 C.pen., Legea nr. 302/2004, republicată
Comentariu
1. Noţiune. Natură juridică. Contestaţia în anulare este calea extraordinară de atac
ce poate fi exercitată în cazurile strict şi limitativ prevăzute de lege, în scopul anulării
unei hotărâri definitive pronunţate cu încălcarea normelor procesual-penale.
În noul Cod de procedură penală, legiuitorul a optat pentru impunerea a două căi de
atac ordinare (având, în esenţă, obiecte diferite), apelul şi contestaţia şi a trei căi de
atac extraordinare pentru îndreptarea hotărârilor definitive: revizuirea (pentru
modificarea situaţiei de fapt avute iniţial în vedere de instanţele de judecată),
contestaţia în anulare (pentru înlăturarea unor erori de procedură) şi recursul în
casaţie (pentru înlăturarea erorilor de drept substanţial şi a nerespectării dispoziţiilor
referitoare la competenţă), după cum rezultă din analiza motivelor prevăzute pentru
acestea. În mod corespunzător, legiuitorul a acordat competenţa de soluţionare
a căilor de atac extraordinare fie aceleiaşi instanţe (în cazul revizuirii şi contestaţiei
în anulare), fie unei instanţe superioare celei care a pronunţat hotărârea atacată,
singura în măsură să constate erori de judecată (în cazul recursului în casaţie).
Sistemul a avut în vedere respectarea principiului autorităţii de lucru judecat şi
al securităţii raporturilor juridice stabilite prin hotărâri definitive, acesta
impunând ca soluţia dată în mod definitiv oricărui litigiu să nu mai poată fi discutată
decât pentru fapte noi sau recent descoperite sau un viciu fundamental în cadrul
procedurii precedente.
Astfel conceput, sistemul este compatibil cu dispoziţiile art. 6, art. 4 parag. 2 din
Protocol nr. 7 adiţional la CEDO. În jurisprudenţa sa dezvoltată cu privire la
aplicarea acestor articole, CtEDO a stabilit că: „(...) unul dintre aspectele
fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii juridice care
impune, inter alia, ca, atunci când instanţele au pronunţat o soluţie definitivă,
soluţia lor să nu mai poată fi pusă în discuţie. Securitatea juridică implică
principiul res iudicata care constituie principiul caracterului definitiv al hotărârilor
judecătoreşti, iar o derogare de la acest principiu poate fi justificată doar atunci când
este impusă de circumstanţe excepţionale. Acest principiu presupune ca nicio parte
să nu poată solicita modificarea unei hotărâri judecătoreşti definitive şi obligatorii
doar pentru a obţine o nouă rejudecare a cauzei.
Dreptul de acces la instanţă ar fi iluzoriu dacă sistemele judiciare naţionale ar
permite ca o hotărâre judecătorească obligatorie să rămână fără efect în detrimentul
unei părţi. Ar fi de neconceput ca articolul 6 parag. 1 să descrie în detaliu garanţiile
procedurale oferite justiţiabililor fără a proteja executarea hotărârilor judecătoreşti;
a interpreta art. 6 ca reglementând exclusiv accesul la instanţă şi desfăşurarea
procedurilor ar putea conduce la situaţii incompatibile cu principiile statului de drept
(Hornsby c. Greciei).
Puterea de revizuire a instanţelor superioare ar trebui utilizată pentru a corecta
erorile judiciare şi nu pentru a se ajunge la o nouă examinare a cauzei, asigurându-
se într-o cât mai mare măsură un just echilibru între interesele relevante. Revizuirea
nu ar trebui tratată ca un apel deghizat, iar simpla posibilitate de a exista două
puncte de vedere asupra unei probleme nu este un temei pentru reexaminare” (Mitrea
c. României;Urbanovici c. României; Giuran c. României; Ryabykh c.
Rusiei; Pravednaya c. Rusiei; Nikitin c. Rusiei). Curtea a subliniat că „statul ar trebui
să organizeze un sistem judiciar astfel încât (...) să interzică instituirea unor noi
proceduri cu privire la aceeaşi chestiune, pentru a evita reexaminarea unor cauze
irevocabil soluţionate pe calea unui apel deghizat, în sfera unor proceduri paralele”
(Roşca c. Moldovei; Gjonbocari ş.a. c. Albaniei; Driza c. Albaniei).
În diferite cauze, Curtea, analizând noţiunea de „defect fundamental”, a subliniat că
simplul fapt că ancheta a fost incompletă şi unilaterală sau a condus la o achitare
greşită, nu poate în sine, în absenţa erorilor judiciare sau a unor încălcări grave ale
normelor de procedură, abuzuri de putere, erori vădite în aplicarea dreptului material
sau orice alte motive fundamentale care decurg din interesele justiţiei, indica
prezenţa unui defect fundamental în cadrul procedurii precedente (Radchikov c.
Rusiei).
Prin urmare, o hotărâre definitivă, prezumată legală şi temeinică, poate fi
desfiinţată doar în situaţii excepţionale pentru motive neavute în vedere de
instanţele de judecată în procedura anterioară, motive ce derivă din modificarea
situaţiei de fapt, erori de procedură sau de judecată, o soluţie contrară ducând la
încălcarea securităţii raporturilor juridice, principiu obligatoriu pentru menţinerea
încrederii cetăţenilor în activitatea instanţelor de judecată şi a prestigiului unor
autorităţi independente şi supuse numai legii, caracteristice unei adevărate puteri în
stat.
Contestaţia în anulare este o cale de atac de retractare, instanţa care a pronunţat
hotărârea cu încălcarea legii anulând hotărârea în scopul înlăturării erorilor de
procedură în legătură cu exercitarea drepturilor procesuale ale părţilor sau persoanei
vătămate ori a celor referitoare la instanţa de judecată.
2. Cazurile de contestaţie în anulare. Prin reglementarea strictă a erorilor de
procedură care pot justifica exercitarea contestaţiei în anulare se urmăreşte, pe de
o parte, respectarea autorităţii de lucru judecat a hotărârii definitive, iar, pe de altă
parte, respectarea securităţii raporturilor juridice stabilite prin hotărâri definitive (care
interzice rejudecarea unor aspecte avute deja în vedere de instanţele de judecată).
Potrivit art. 426 C.proc.pen., împotriva hotărârilor penale definitive se poate face
contestaţie în anulare în următoarele cazuri:
a) când judecata în apel a avut loc fără citarea legală a unei părţi sau când, deşi
legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a înştiinţa instanţa
despre această imposibilitate [art. 426 lit. a) C.proc.pen.]. Acest caz de contestaţie
în anulare vizează numai erorile de procedură de la judecata în apel. Art. 426 lit. a)
C.proc.pen. conţine două ipoteze în care se poate exercita contestaţia în anulare:
(i) art. 426 lit. a) teza I C.proc.pen. vizează situaţia în care prin exercitarea
contestaţiei în anulare este înlăturată încălcarea, cu ocazia judecăţii în apel,
a dreptului la un proces echitabil al părţii în privinţa garanţiilor dreptului la apărare,
a dreptului de a participa personal la dezbateri, a încălcării principiilor
contradictorialităţii şi al egalităţii armelor, a dreptului de a propune probe;
Este necesar ca procedura de citare a părţii (apelant sau intimat) la judecarea
apelului (se va avea în vedere stadiul în care au fost formulate cereri, au fost
administrate probe şi au fost susţinute concluzii asupra apelului) să nu fi fost
îndeplinită deloc sau să fi fost viciată, fiind încălcate astfel dispoziţiile art. 420 alin.
(1) şi (2) C.proc.pen. (a se vedea supra comentariul art. 420), potrivit cărora judecarea
apelului se face cu citarea părţilor şi a persoanei vătămate, prezenţa inculpatului
aflat în stare de deţinere care nu a solicitat judecata în lipsă fiind obligatorie. Aceste
vicii, care atrag nulitatea relativă, nu trebuie să fi fost acoperite prin prezenţa părţii
nelegal citate, personal sau reprezentată de un avocat ales sau din oficiu, la judecarea
apelului [art. 353 alin. (1)-(2) C.proc.pen]. Celelalte părţi, legal citate, au posibilitatea
să invoce neregularităţi privind procedura de citare a unei alte părţi doar în
condiţiile art. 263 alin. (2) C.proc.pen. numai la termenul la care s-au produs.
În doctrină [Gh. Mateuţ, Contestaţia în anulare, loc. cit., p. 2, parag. 10
(www.universul juridic.ro)] s-a arătat că viciile de citare ar putea consta în
nerespectarea dispoziţiilor legale care stabilesc menţiunile pe care trebuie să le
cuprindă citaţia (art. 258 C.proc.pen.), locul unde se citează partea (art. 259
C.proc.pen.) sau întocmirea dovezii de primire ori a procesului-verbal la care se
referă art. 261 C.proc.pen.
Acest caz de contestaţie în anulare nu poate fi invocat în cazurile în care nelegala
citare a părţii a avut loc cu ocazia judecării în primă instanţă, indiferent dacă
hotărârea a rămas definitivă prin neapelare sau retragerea apelului ori în urma
judecăţii în apel.
Numai partea nelegal citată care a lipsit de la judecarea apelului poate să invoce acest
caz de contestaţie în anulare, nefiind posibil ca altă parte, legal citată sau prezentă
la judecarea apelului, să exercite calea extraordinară de atac pentru acest motiv [de
pildă, inculpatul condamnat pentru luare de mită nu poate exercita contestaţia în
anulare pentru motivul că procedura cu denunţătorul (care nu are calitatea de parte
în proces) a fost nelegal îndeplinită]. În acest sens, în jurisprudenţă s-a reţinut că:
„Mama minorului care are calitatea de parte vătămată şi care a împlinit vârsta de 14
ani, dobândind capacitatea de exerciţiu restrânsă, nu îl reprezintă pe minor, ci îl
asistă în procesul penal şi, prin urmare, neîndeplinirea de către instanţa de recurs
a procedurii de citare a acestui părinte, care nu este reprezentantul legal al unei părţi
lipsite de capacitate de exerciţiu, nu constituie cazul de contestaţie în anulare”
(I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 1045/2008).
Tot astfel, se va reţine acest caz de contestaţie în anulare dacă inculpata recurentă
a încunoştinţat instanţa de recurs, înainte de termenul la care s-a judecat cauza, cu
privire la imposibilitatea de a se prezenta, întrucât este internată în spital, iar
instanţa de recurs a judecat cauza fără a cita inculpata recurentă, prin administraţia
spitalului (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 2361/2008).
S-a mai reţinut în jurisprudenţă că, în condiţiile în care, în cauză, instanţa de apel
a respins motivat cererile de citare a unuia dintre inculpaţi în calitate de intimat şi
de audiere a acestuia, inculpat care nu şi-a exercitat dreptul de a formula o cale de
atac şi cu privire la care nu a fost formulată o cale de atac împotriva hotărârii de
condamnare şi care, astfel, nu a dobândit calitatea de parte în procesul penal în care
s-a pronunţat hotărârea contestată, motivul de contestaţie este formal invocat
(I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 399/2014, nepublicată).
Nu constituie un viciu al procedurii de citare efectuarea acesteia la domiciliul ales al
părţii, iar nu la adresa de domiciliu sau reşedinţă a acesteia, în ipoteza în care pe
parcursul urmăririi penale sau judecăţii partea şi-a ales un domiciliu procedural în
vederea efectuării citării şi comunicării actelor de procedură, dacă această opţiune
nu a fost revocată până în stadiul procesual al apelului; tot astfel, nu poate fi invocat
acest caz de contestaţie în anulare în ipoteza în care procedura de citare a fost
efectuată la domiciliul/reşedinţa pe care inculpatul a adus-o la cunoştinţa organelor
judiciare, chiar dacă ulterior inculpatul şi-a stabilit în mod legal reşedinţa sau
domiciliu la o altă adresă (din ţară sau străinătate) fără a o aduce la cunoştinţa
organelor judiciare, încălcându-şi astfel obligaţia prevăzută de art. 108 alin. (2) lit. b)
C.proc.pen. Dacă, însă, apelantul nu mai locuieşte la adresa iniţială, iar acest lucru
rezultă din înscrisurile de la dosar (procesul-verbal întocmit de agentul procedural
indică noua adresă), iar instanţa de apel soluţionează cauza în lipsa acestuia, fără să
fi dispus citarea la noua adresă, contestaţia în anulare este întemeiată. De asemenea,
dacă apelantul a solicitat amânarea cauzei ca urmare a faptului ca este internat în
spital, iar instanţa de apel a respins cererea de amânare şi a soluţionat cauza la
acelaşi termen, fără a dispune citarea prin administraţia spitalului, conform art. 259
alin. (6) C.proc.pen, sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 426 lit. a) C.proc.pen.
(ii) art. 426 lit. a) teza a II-a C.proc.pen. are ca scop garantarea dreptului la un
proces echitabil al persoanei ce s-a aflat în situaţia de a nu se prezenta la judecarea
apelului din cauza unor împrejurări excepţionale. Pentru a putea fi invocat acest caz
de contestaţie în anulare trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:
- partea (apelant sau intimat, nu reprezentantul sau avocatul acesteia) legal citată să
fi lipsit de la judecarea apelului din cauza unei imposibilităţii obiective (caz fortuit
sau forţă majoră) de a se prezenta şi
- partea să nu fi putut înştiinţa instanţa prin niciun mijloc de comunicare (telefon,
fax, poştă electronică) despre această împiedicare.
Evaluarea atât a imposibilităţii de prezentare, cât şi a celei de încunoştinţare trebuie
realizată in concreto, iar nu abstract (a se vedea, în acelaşi sens, Gh. Mateuţ, loc. cit.,
p. 3, parag. 16) prin raportare la nivelul de pregătire, cunoştinţe sau înzestrare
tehnică a părţii (de pildă, asumând că în zonele rurale nu toate persoanele deţin un
telefon mobil sau că în anumite zone geografice este posibil ca anumite companii de
telefonie să nu aibă un semnal GSM adecvat, evaluarea posibilităţii de a încunoştinţa
în ipoteza unor calamităţi naturale sau a unor condiţii meteo severe trebuie realizată
în raport de realităţile concrete).
Dovada imposibilităţii de prezentare şi de încunoştinţare poate fi realizată potrivit
regulilor generale de probaţiune în procesul penal, prin orice mijloc de probă care nu
este interzis de lege.
În această privinţă, în practica judiciară s-a reţinut că „lipsa inculpatului, aflat în
stare de arest în străinătate, la termenul la care au avut loc dezbaterile şi
pronunţarea hotărârii de către instanţa de recurs poate fi invocată pe calea
contestaţiei în anulare, întrucât inculpatul s-a aflat în imposibilitate de a se prezenta
şi de a încunoştinţa instanţa despre această împiedicare” (I.C.C.J., Secţia
penală, decizia nr. 7086/2005). Tot astfel, s-a arătat că, „faţă de condiţiile impuse de
legiuitor pentru incidenţa cazului de contestaţie în anulare, imposibilitatea de
prezentare a apărătorului ales al părţii ce avea calitatea de recurent inculpat, la
termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs, nu îndeplineşte
condiţiile legale ale cazului de contestaţie în anulare menţionat, întrucât cerinţa
dovezii imposibilităţii de prezentare şi de încunoştinţare a instanţei despre această
împiedicare la termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs incumbă
părţii, şi nu apărătorului acesteia” (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 2342/2008).
Deopotrivă, instanţa supremă a arătat că: „Din examinarea textului legal rezultă că
cele 2 condiţii trebuie îndeplinite cumulativ: a) partea să fi fost în imposibilitate de
a se prezenta; b) partea să fi fost în imposibilitate de a încunoştinţa instanţa despre
această împiedicare. Fără a echivala, obligatoriu, cu forţa majoră, „împiedicarea”
trebuie să fie de neînvins, să fie nu numai obiectivă, dar şi să nu fi putut fi prevăzută
în mod normal, fiind incluse în această categorie de evenimente: o stare de război,
o inundaţie, o înzăpezire, o epidemie – care a necesitat măsuri de carantină – sau un
alt fapt neprevăzut ce a dus la întreruperea circulaţiei între sediul instanţei şi locul
unde se afla contestatorul. De asemenea, în această categorie de evenimente mai
sunt incluse şi alte situaţii: o boală gravă sau un accident, intervenite pe neaşteptate
şi care l-au pus pe cel în cauză în situaţia de a nu putea suporta transportul până la
sediul instanţei. În cazul în care partea s-a găsit în imposibilitate de a se prezenta la
termenul de judecată, are obligaţia să încunoştinţeze instanţa despre această
împiedicare. Dacă nu şi-a îndeplinit această obligaţie, lăsând ca procesul să fie
soluţionat în lipsa sa, partea este în culpă şi nu-i mai este îngăduit să atace hotărârea
atunci când constată că soluţia nu-i este favorabilă. Sub acest ultim aspect,
împiedicarea de încunoştinţare a instanţei de recurs este cauzată de unele situaţii
care au întrerupt nu numai posibilităţile de transport, dar şi comunicările prin poştă,
telegraf, fax, telefon etc.
În cele mai multe cazuri, mai ales în actualele condiţii de dezvoltare a multiplelor
sisteme de comunicaţii (telefonie fixă şi mobilă, fax, telegraf, curierat rapid, internet
etc.), împrejurarea care face imposibilă prezentarea părţii la proces nu afectează
posibilitatea de a încunoştinţa instanţa despre situaţia intervenită. În raport cu cele
menţionate, se apreciază că susţinerile contestatorului, în sensul că a fost într-o
situaţie care l-a pus în imposibilitate de a se prezenta la instanţa de recurs, precum
şi în imposibilitatea de a încunoştinţa instanţa despre această situaţie, sunt
neîntemeiate. Din actele medicale depuse la dosar nu rezultă că inculpatul (prezentul
contestator) s-ar fi aflat într-o situaţie care l-ar fi pus în imposibilitate de
a încunoştinţa instanţa despre această împiedicare. În condiţiile în care, potrivit legii
române, prezenţa inculpatului nu este obligatorie, acesta a optat pentru angajarea
unui avocat, care a fost prezent la judecarea recursului şi a pus concluzii pe fond”
(I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 1642/2010).
Ca urmare a modificării prin O.U.G. nr. 18/2016 a art. 467 alin. (1) C.proc.pen. (a se
vedea infra comentariul art. 467) şi a abrogării art. 470 C.proc.pen., a fost eliminată
o situaţie de confuzie legislativă care putea conduce la interpretarea că acest caz de
contestaţie în anulare este similar cu cel prevăzut ca temei pentru exercitarea căii
extraordinare de atac a redeschiderii procesului penal în cazul judecării în lipsă
a persoanei condamnate prevăzut de art. 466 C.proc.pen. (a se
vedea infra comentariul art. 466).
b) când inculpatul a fost condamnat, deşi existau probe cu privire la o cauză de
încetare a procesului penal dintre cele prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. e)-h),
j) C.proc.pen. [art. 426 lit. b) C.proc.pen.]. Şi acest caz de contestaţie în anulare
presupune tot o error in procedendo constând în eroarea procedurală a instanţei de
a se pronunţa cu privire la o cauză de încetare a procesului penal prevăzută de art.
16 alin. (1) lit. e)-h), j) C.proc.pen. (a se vedea supra comentariul art. 16) pentru care
existau probe în cauză, iar nu o error in iudicata, deoarece rolul acestui caz de anulare
nu este acela de a înlătura greşita interpretare şi aplicare a legii în ipoteza în care
instanţa a dezbătut şi analizat incidenţa cazului de încetare a procesului penal în
cadrul hotărârii ce a intrat în puterea lucrului judecat.
În acest sens, în jurisprudenţă s-a arătat că: „Deşi art. 426 lit. b) C.proc.pen. nu mai
prevede ca în art. 386 lit. c) C.proc.pen. din 1968 condiţia ca instanţa să fi omis să
se pronunţe, această condiţie se impune având în vedere că legiuitorul a acordat
competenţa soluţionării contestaţiei în anulare aceleiaşi instanţe ca cea care
a pronunţat hotărârea atacată. Or, în condiţiile în care această cale de atac se
soluţionează de un complet compus din judecători cu acelaşi grad ca cei care au
pronunţat soluţia iniţială, nu există nicio justificare pentru a da câştig de cauză unei
alte interpretări decât cea dată iniţial aceleiaşi probleme de drept. Interpretarea
contrară presupune a se stabili că judecătorii în mod greşit au dispus atât
condamnarea, cât şi respingerea constatării cauzei de încetare a procesului penal şi
pronunţarea unei soluţii diametral opuse exclusiv pe baza unei interpretări diferite
date aceloraşi elemente avute în vedere şi de instanţa de apel. Or, legiuitorul nu
a acordat o valoare mai mare opiniilor juridice ale unora dintre judecătorii de la
curţile de apel – cei care soluţionează contestaţiile în anulare – în raport de cele ale
judecătorilor care au soluţionat apelul. A stabili că în mod greşit judecătorii
completului de apel au dispus condamnarea echivalează cu arogarea rolului de
instanţă de control judiciar, ce nu a fost acordat însă aceleiaşi instanţe, ci instanţei
superioare celei care a pronunţat soluţia atacată. În plus, în situaţia în care
legiuitorul ar fi intenţionat să prevadă acest motiv pentru o cale extraordinară de atac
ca urmare a unei error in iudicata, acesta ar fi fost prevăzut ca motiv de recurs în
casaţie, similar motivului diametral opus prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8
C.proc.pen. – „în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal”. Prin urmare,
apreciem că singura posibilitate pentru judecătorii din cadrul aceleiaşi instanţe de
a constata cu ocazia soluţionării contestaţiei în anulare că în cadrul apelului au fost
date soluţii greşite este justificată de apariţia unor elemente noi, neavute în vedere
de completul de apel, ca urmare a unei erori procedurale. Interpretarea contrară nu
poate conduce decât la concluzia absurdă că această cale de atac a fost prevăzută
pentru ca în mod succesiv judecătorii curţii de apel să îşi exprime părerea cu privire
la modalitatea de soluţionare a cauzei sau a cererilor formulate în cursul apelului,
interpretare care contravine flagrant principiului securităţii raporturilor juridice. În
raport de aceste considerente, apreciem că orice aspect care a fost pus în discuţia
instanţei de apel şi cu privire la care aceasta s-a pronunţat în mod definitiv este
o chestiune intrată în autoritate de lucru judecat şi nu poate fi invocat ca motiv de
admitere a contestaţiei în anulare, formulată în faţa unui alt complet de la aceeaşi
instanţă, întrucât „simpla posibilitate de a exista două puncte de vedere asupra unei
probleme nu este un temei pentru reexaminare” (CtEDO, Mitrea c.
României; Urbanovici c. României). Apreciem că legiuitorul a pornit de la prezumţia
legalităţii soluţiilor pronunţate de toţi judecătorii care soluţionează calea ordinară de
atac, iar erorile acestora de judecată pot fi cenzurate doar de o instanţă superioară,
de control judiciar (recurs în casaţie)” (C.A. Bucureşti, Secţia a II-a penală, decizia nr.
10/2015, nepublicată).
Astfel, este incident acest caz de contestaţie în anulare în situaţia în care, deşi existau
probe la dosar sau date din care să rezulte incidenţa situaţiilor impeditive prevăzute
de art. 16 alin. (1) lit. e)-h), j) C.proc.pen., prima instanţă sau instanţa de apel,
comiţând o eroare de drept procesual, nu a analizat din oficiu ori ca urmare
a apărărilor formulate de părţi (inclusiv prin motivele de apel) existenţa şi efectele
acestor impedimente, dispunând o soluţie de condamnare (cu executarea pedepsei în
regim de detenţie ori cu suspendarea sub supraveghere a executării acesteia),
renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei (de pildă, în
ipoteza în care plângerea prealabilă fusese formulată tardiv, iar instanţa de control
judiciar nu se pronunţă cu privire la existenţa acestui impediment la exercitarea
acţiunii penale). Deşi textul legal face referire doar la soluţia de condamnare,
apreciem că acest caz poate fi invocat şi pentru retractarea unei hotărâri prin care s-
a dispus renunţarea la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei întrucât
ambele soluţii presupun ca instanţa să constate dincolo de orice îndoială rezonabilă
că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat [condiţii pentru
pronunţarea soluţiei de condamnare, potrivit art. 399 alin. (2) C.proc.pen.], la care
se adaugă condiţiile prevăzute de art. 80-82 C.pen, respectiv de art. 83-90 C.pen.
Aşadar, acest caz de contestaţie în anulare poate fi invocat şi în ipoteza în care soluţia
pronunţată a fost de renunţare la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării
pedepsei, iar la dosarul cauzei existau probe cu privire la existenţa unui caz prevăzut
de art. 16 alin. (1) lit. e)-h), j) C.proc.pen. (a se vedea supra comentariul art. 16).
Dacă instanţa de judecată, evaluând actele şi lucrările dosarului, a apreciat că nu
este incident în cauză vreunul dintre impedimentele prevăzute de art. 16 alin. (1) lit.
e)-h), j) C.proc.pen., nu se va putea formula contestaţie în anulare prin care să se
critice netemeinicia soluţiei pronunţate.
Realitatea practică relevă că acest caz de contestaţie în anulare a fost frecvent invocat
în componenta referitoare la intervenţia prescripţiei răspunderii penale, în special, în
situaţiile în care a fost pusă în discuţie determinarea legii penale mai favorabile.
Sfera probaţiunii cu privire la cazul de încetare a procesului penal prevăzut de art.
16 alin. (1) lit. e)-h), j) C.proc.pen. nu trebuie privită in abstracto, ci prin raportare la
specificul probaţiunii (pentru o analiză a specificului probaţiunii, a se vedea şi Gh.
Mateuţ, loc. cit., p. 4, parag. 28) cu privire la aceste impedimente, după cum urmează:
a) faptul negativ constând în lipsa plângerii prealabile sau a autorizării ori a sesizării
organului competent sau a unei alte condiţii procedurale necesare pentru punerea în
mişcare ori exercitarea a acţiunii penale nu poate fi dovedit autonom; instanţa va
constata lipsa acestor acte de la dosarul cauzei; va fi posibilă probaţiunea în ipoteza
în care se susţine că aceste acte au existat la dosar dacă se constată absenţa lor în
calea extraordinară de atac;
b) decesul inculpatului sau radierea persoanei juridice trimise în judecată trebuie
dovedit prin înscrisurile existente la dosar;
c) retragerea plângerii prealabile, împăcarea ori existenţa unui acord de mediere
trebuie dovedită prin înscrisurile existente la dosar (inclusiv prin menţiunile existente
în încheierile de şedinţă);
d) incidenţa legii de amnistie antecondamnatorie nu trebuie dovedită; instanţa de
judecată are obligaţia de a cunoaşte şi de a aplica legile în vigoare;
e) incidenţa unei cauze de nepedepsire trebuie dovedită prin orice mijloc de probă; în
această situaţie, obiectul probaţiunii nu constă în dovedirea existenţei unui text de
lege care reglementează cauza generală sau specială de nepedepsire, ci trebuie să
existe la dosar probe din care să rezulte aplicabilitatea normei penale în cauză (de
pildă, dovada achitării prejudiciului sau desistării ori a denunţului formulat de
mituitor înainte de sesizarea organelor judiciare);
f) în ceea ce priveşte prescripţia răspunderii penale, obiectul probaţiunii nu poate
privi existenţa normei penale, ci, eventual, existenţa unor cazuri de suspendare sau
întrerupere a cursului prescripţiei.
Cazul prevăzut de art. 426 lit. b) C.proc.pen. nu va putea fi invocat:
(i) pentru a justifica omisiunea instanţei de a se pronunţa asupra altei cauze de
împiedicare a exercitării acţiunii penale, cum ar fi existenţa unui caz de achitare
dintre cele prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C.proc.pen. (a se
vedea supra comentariul art. 16), invocate de inculpat în apărarea sa; în acest sens,
în jurisprudenţă s-a arătat că: „În ceea ce priveşte motivul referitor la condamnarea
inculpatului pentru fapte care nu sunt prevăzute de legea penală, întemeiat pe
dispoziţiile art. 426 lit. b) C.proc.pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că
acest caz de contestaţie în anulare priveşte situaţia în care inculpatul a fost
condamnat, deşi existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal.
Instanţa constată că, pe fondul contestaţiei în anulare, s-a susţinut că fapta de trafic
de influenţă, prevăzută în art. 257 C.pen. din 1969raportat la art. 6 din Legea nr.
78/2000, cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. b) C.pen. din 1969, în modalitatea în care
a fost reţinută în sarcina inculpatului, nu mai este incriminată în actualul Cod
penal şi, pe cale de consecinţă, nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii
prevăzute în art. 291 C.pen., nicidecum ignorarea de către instanţa de recurs a unei
cauze de încetare a procesului penal. Cu privire la acest aspect, se reţine că încetarea
procesului penal poate fi dispusă doar pentru incidenţa unui caz prevăzut în art. 16
alin. (1) lit. e)-h) şi j) C.proc.pen., în timp ce contestatorul invocă, în fapt, cazul de
achitare prevăzut în art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C.proc.pen. – fapta nu este prevăzută
de legea penală. Prin urmare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că acest caz
de contestaţie în anulare a fost invocat în mod formal, neregăsindu-se în motivarea
în fapt a contestaţiei în condiţiile în care, în realitate, contestatorul face referire la
alte cauze de împiedicare a acţiunii penale decât cele prevăzute în art. 16 alin. (1) lit.
e)-h) şi j) C.proc.pen. Mai mult, se reţine că acest motiv de contestaţie în anulare nu
poate fi încadrat în niciunul dintre cazurile de contestaţie în anulare prevăzute în art.
426 C.proc.pen.” (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 3033 din 25 noiembrie 2014);
(ii) dacă atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel au apreciat că în cauză nu este
incident vreunul dintre cazurile prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. e)-h), j) C.proc.pen. (a
se vedea supra comentariul art. 16), iar aceste considerente au intrat în puterea
lucrului judecat;
(iii) în ipoteza în care, deşi prima instanţă a omis să se pronunţe cu privire la
existenţa impedimentelor prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. e)-h), j) C.proc.pen. (a se
vedea supra comentariul art. 16), instanţa de apel din oficiu sau prin raportare la
motivele de apel a apreciat că nu poate fi reţinută existenţa vreunui astfel de
impediment la exercitarea acţiunii penale, iar aceste considerente au intrat în puterea
lucrului judecat.
c) când hotărârea din apel a fost pronunţată de alt complet decât cel care a luat
parte la dezbaterea pe fond a procesului [art. 426 lit. c) C.proc.pen.]. Ca urmare
a modificării operate prin O.U.G. nr. 18/2016, acest caz de contestaţie în anulare
vizează numai erorile de procedură de la judecata în apel. Este sancţionată, astfel, pe
calea contestaţiei în anulare încălcarea principiului continuităţii completului de
judecată în etapa procesuală a apelului, când dezbaterea în calea de atac a avut loc
în faţa unui complet, însă hotărârea este pronunţată de un alt complet.
Se poate invoca acest caz de contestaţie în anulare în următoarele situaţii: la
termenul la care au avut loc dezbaterile, cauza a fost amânată, iar la noul termen,
instanţa de judecată, în altă compunere, nu a dispus reluarea integrală a dezbaterilor
(C.A. Bucureşti, Secţia a II-a penală, decizia penală nr. 911/1997, în G. Antoniu, A.
Vlăşceanu, A. Barbu, op. cit., p. 528), compunerea completului s-a modificat după ce
cauza a fost repusă pe rol pentru a se pune în discuţie schimbarea încadrării juridice
(I.C.C.J., Secţia penală, decizia penală nr. 7186 din 11 decembrie 2006, în G. Antoniu,
A. Vlăşceanu, A. Barbu, op. cit., p. 528), hotărârea a fost semnată de un judecător al
cărui nume nu se regăseşte printre cele menţionate în practica (I.C.C.J., Secţia
penală, decizia penală nr. 5964 din 17 decembrie 2003, în G. Antoniu, A. Vlăşceanu,
A. Barbu, op. cit., p. 823).
Când pretinsa încălcare a continuităţii completului în faţa primei instanţe nu a fost
invocată pe calea de atac a apelului (de pildă, când hotărârea a rămas definitivă prin
neapelare) ori dacă a fost invocată ca motiv de apel, iar instanţa de apel nu a admis
apelul sub acest aspect, partea nu poate reitera această neregularitate pe calea
contestaţiei în anulare.
Este inadmisibilă formularea contestaţiei în anulare pentru acest caz şi atunci când
instanţa de apel a dispus respingerea cererii apărătorului ales al inculpatului de
reaudiere a inculpaţilor şi a martorilor după repunerea cauzei pe rol în vederea
soluţionării în complet de divergenţă. În această privinţă, în practica judiciară s-a
stabilit că: „Simplul fapt că ar putea exista o altă interpretare a dispoziţiilor legale
naţionale referitoare la administrarea nemijlocită a probelor de către instanţa de apel
(respectiv de către cel de al treilea judecător ce a făcut parte din completul de
divergenţă) nu justifică o reexaminare a cauzei, după cum nu intră în competenţa
instanţei care soluţionează contestaţia în anulare de a constata dacă instanţa de apel
a încălcat sau nu dreptul la un proces echitabil, astfel cum a fost stabilit în
jurisprudenţa CEDO referitoare la aplicarea art. 6 din Convenţie” (C.A. Bucureşti,
Secţia penală, decizia penală nr. 668 din 15 aprilie 2016, nepublicată).
Schimbarea completului pe parcursul cercetării judecătoreşti nu poate conduce la
reţinerea acestui caz de contestaţie în anulare.
d) când instanţa de apel nu a fost compusă potrivit legii ori a existat un caz de
incompatibilitate [art. 426 lit. d) C.proc.pen.]. Ca urmare a modificării operate
prin O.U.G. nr. 18/2016, acest caz de contestaţie în anulare vizează numai erorile de
procedură de la judecata în apel.
În mod nejustificat, legiuitorul a făcut distincţie în cadrul acestui caz de contestaţie
în anulare între compunerea instanţei şi incompatibilitate.
În realitate, noţiunea de compunere a instanţei trebuie privită atât dintr-o
perspectivă cantitativă, prin raportare la numărul de judecători din complet, cât şi
dintr-o perspectivă calitativă, în cadrul căreia rolul primordial îl ocupă garanţia
imparţialităţii personale sau funcţionale a instanţei.
Deopotrivă, trebuie precizat că, deşi textul de lege vorbeşte generic despre
incompatibilitate, aceasta trebuie cantonată doar la judecătorii care fac parte din
complet (a se vedea supra comentariul art. 64), fiind inadmisibilă contestaţia prin
care se invocă incompatibilitatea procurorului, organului de cercetare penală,
grefierului, magistratului-asistent, expertului potrivit art. 65 C.proc.pen. (a se
vedea supra comentariul art. 65), respectiv art. 174 C.proc.pen. (a se
vedea supra comentariul art. 174).
Este sancţionată astfel, pe calea contestaţiei în anulare, greşita compunere
a completului, inclusiv în privinţa respectării exigenţei de imparţialitate decurgând
din art. 6 parag. 1 CEDO, care atrage incidenţa sancţiunii nulităţii absolute.
Compunerea instanţei reprezintă alcătuirea completului de judecată cu numărul de
judecători prevăzuţi de lege, în vederea judecării cauzelor penale; în materie penală
completul de judecată este alcătuit numai din judecători; în calea ordinară de atac
a apelului completul este compus din doi judecători (cu excepţia completului de apel
de la instanţa supremă care este compus din 3, respectiv 5 judecători). În această
privinţă, în practica judiciară s-a reţinut că: „Ceea ce invocă, în fapt, petentul
condamnat sunt aspecte administrative, referitoare la distribuirea dosarului cu
nerespectarea principiului distribuirii aleatorii, care nu pot avea drept consecinţă
nulitatea hotărârii, ci doar sancţionarea disciplinară a persoanelor care au în
atribuţiile lor obligaţia distribuirii dosarelor în cazul în care această operaţiune a fost
realizată nelegal. Verificarea acestei operaţiuni a fost însă realizată de Inspecţia
Judiciară, care nu a constatat încălcări ale dispoziţiilor legale cu privire la acest
aspect. Prin urmare, apreciem că motivele invocate nu se circumscriu cazului de
contestaţie în anulare referitor la compunerea instanţei” (C.A. Bucureşti, Secţia a II-a
penală, decizia nr. 10/2015, nepublicată).
Reţinerea existenţei unui caz de incompatibilitate a judecătorului dintre cele
prevăzute de art. 64 C.proc.pen. (a se vedea supra comentariul art. 64) poate fi
invocată pe calea contestaţiei în scopul garantării imparţialităţii instanţei şi al
respectării dreptului la un proces echitabil.
Când pretinsa încălcare a compunerii completului de la judecată din primă instanţă
(inclusiv în privinţa respectării exigenţei de imparţialitate) nu a fost invocată prin
calea de atac a apelului (de pildă, când hotărârea a rămas definitivă prin neapelare)
ori dacă a fost invocată ca motiv de apel, iar instanţa de apel nu a admis apelul sub
acest aspect, partea nu poate reitera această neregularitate pe calea contestaţiei în
anulare.
Tot astfel, când cererea de recuzare sau de abţinere a judecătorului care face parte
din completul de apel a fost respinsă ca nefondată, reţinându-se legala compunere
a completului, existenţa situaţiei de incompatibilitate nu poate fi reiterată pe calea
contestaţiei în anulare.
Prin urmare, apreciem că partea are posibilitatea de a invoca lipsa de imparţialitate
a completului în cursul judecăţii, iar în măsura în care aceasta a fost definitiv
tranşată de un alt complet prin respingerea ca nefondată a cererii de recuzare (sau
a declaraţiei de abţinere) este inadmisibilă formularea unei contestaţii în anulare prin
care se urmăreşte în realitate obţinerea unei reevaluări a soluţiei pronunţate prin
încheierea prin care în cursul judecăţii a fost statuată respectarea exigenţelor de
imparţialitate cu privire la completul de judecată.
În ipoteza în care existenţa cazului de incompatibilitate a fost invocată în cursul
procesului penal în apel, însă cererea de recuzare a fost respinsă ca inadmisibilă,
consider că nu există un impediment ca situaţia de incompatibilitatea să fie invocată
pe calea contestaţiei în anulare. – avand in vedere ca nu a existat o solutie ,,pe
fondul,, cererii de recuzare
Atunci când motivele vizând lipsa de imparţialitate sunt descoperite ulterior
pronunţării hotărârii definitive, este admisibilă formularea unei contestaţii în anulare
prin care să fie invocată situaţia de incompatibilitate relevată ulterior.
În acest sens, în practica judiciară s-a reţinut că persoana condamnată „a invocat
faptul că judecătorii cauzei erau incompatibili întrucât „există o suspiciune
rezonabilă că imparţialitatea (…) ar putea fi afectată”, concluzie care, în opinia
contestatorului, rezultă din următoarele împrejurări: judecătorii din completul de
apel au respins ca inadmisibile cererile de recuzare formulate împotriva acestora,
deşi au fost respectate prevederile art. 67 alin. (2)-(4) C.proc.pen.; respingerea cererii
de acordare a unui termen de judecată în vederea pregătirii apărării; inculpatul a fost
îndepărtat din sală şi nu i s-a permis a participa la judecată. Cu privire la
imparţialitatea judecătorilor, Curtea Europeană a stabilit că există două teste pentru
a determina dacă un tribunal este imparţial în sensul art. 6 parag. 1: primul
test constă în încercarea de a determina convingerea personală a unui anumit
judecător într-un anumit caz şi al doilea test constă în a stabili dacă judecătorul
prezintă garanţii suficiente pentru a exclude orice îndoială legitimă în această
privinţă (Marguš c. Croaţiei; Gautrin ş.a. c. Franţei). În ceea ce priveşte testul
subiectiv, Curtea notează în primul rând că imparţialitatea personală a unui
judecător trebuie să fie presupusă până la dovada contrară (Wettstein c. Elveţiei) şi
trebuie apreciată pe baza opiniei exprimate a magistratului. În ceea ce priveşte testul
obiectiv, trebuie să se stabilească dacă, în afară de conduita judecătorului, există
fapte verificabile care pot ridica îndoieli justificate cu privire la imparţialitatea sa.
Acest lucru înseamnă că, pentru a decide dacă într-un anumit caz există un motiv
întemeiat să se teamă că un anumit judecător este lipsit de imparţialitate, punctul
de vedere al persoanei în cauză este important, dar nu decisiv. Ceea ce este decisiv
este dacă această teamă poate fi considerată a fi justificată în mod obiectiv (Ferrantelli
şi Santangelo c. Italiei; Micallef c. Maltei). Cu privire la acest aspect, chiar şi aparenţele
pot prezenta o anumită importanţă (De Cubber c. Belgiei; Mežnarić c. Croaţiei). Ca
urmare, cu privire la acest aspect, reprezentarea pe care o are inculpatul trebuie
luată în considerare, fără ca aceasta să aibă, însă, un rol decisiv (Piersack c. Belgiei).
Va fi, însă, un element determinant dacă percepţia inculpatului poate fi apreciată ca
fiind obiectiv justificată. Curtea a stabilit că luarea de către judecătorii fondului sau
de cei din apel a unor decizii nu justifică în sine îndoieli cu privire la imparţialitatea
acestora cu privire la fondul cauzei. Imparţialitatea urmează a fi analizată în funcţie
de circumstanţele fiecărei cauze, în raport de întinderea şi natura măsurilor adoptate
de judecător înainte de soluţionarea cauzei. Problemele cu privire la care un judecător
trebuie să se pronunţe înainte de dezbaterea fondului nu trebuie confundate cu cele
care stau la baza deciziei sale finale (Hauschildt c. Danemarcei). Constatăm că
petentul condamnat invocă lipsa de imparţialitate a completului de apel ca urmare
a faptului că este nemulţumit de soluţiile pronunţate de acest complet cu privire la
cererile formulate în cadrul căii ordinare de atac. Completul ce soluţionează
contestaţia în anulare ar putea ajunge la această concluzie exclusiv în urma
reanalizării cererilor formulate, în situaţia în care ar aprecia că soluţiile pronunţate
iniţial au fost greşite, aspect ce depăşeşte competenţa completului în calea
extraordinară de atac. Completul învestit cu soluţionarea contestaţiei în anulare nu
poate aprecia cu privire la temeinicia unor cereri de amânare sau de recuzare
formulate în faţa completului de apel. Totodată, îndepărtarea inculpatului din sală
prin exercitarea de către preşedintele de complet a poliţiei şedinţei de judecată este
o măsură permisă de dispoziţiile legale şi nu poate fi cenzurată într-o cale de atac
(C.A. Bucureşti, Secţia a II-a penală, decizia nr. 1771/2015, nepublicată).
e) când judecata în apel a avut loc fără participarea procurorului sau
a inculpatului, când aceasta era obligatorie, potrivit legii [art. 426 lit. e)
C.proc.pen.]. Ca urmare a modificării operate prin O.U.G. nr. 18/2016 acest caz de
contestaţie în anulare vizează numai erorile de procedură de la judecata în apel.
Potrivit art. 363 alin. (1) C.proc.pen. (a se vedea supra comentariul art. 363), prezenţa
procurorului este obligatorie în toate cazurile; astfel, judecarea unei cauze în apel în
lipsa procurorului atrage incidenţa cazului de contestaţie în anulare; este asimilată
lipsei procurorului şi situaţia în care acesta este prezent, dar nu formulează concluzii,
fie ca urmare a omisiunii instanţei de a-i da cuvântul, fie în ipotezele în care
concluziile formulate sunt vagi ori fără legătură cu cauza; în toate situaţiile se impune
verificarea înregistrărilor din şedinţa de judecată şi/sau a caietului grefierului,
simpla omisiune materială a consemnării în practicaua hotărârii
a prezenţei/concluziilor procurorului neechivalând cu „lipsa” acestuia de la judecată.
Deopotrivă, potrivit art. 364 C.proc.pen. (a se vedea supra comentariul art. 364),
prezenţa inculpatului este obligatorie în cazul în care acesta este privat de libertate,
cu excepţia situaţiei în care inculpatul a solicitat judecata în lipsă; astfel, dacă pe
parcursul judecăţii în apel inculpatul a solicitat să fie judecat în lipsă, nu mai poate
fi invocat acest caz de contestaţie în anulare. Este asimilată lipsei inculpatului şi
situaţia în care acesta, deşi prezent, nu formulează concluzii fie ca urmare
a omisiunii instanţei de a-i da cuvântul, fie ca urmare a restrângerii disproporţionate
a exercitării dreptului la apărare prin propria persoană.
Acest caz de contestaţie în anulare poate fi invocat şi în situaţia în care inculpatul
este deţinut în străinătate întrucât dispoziţiile legale nu fac nicio diferenţă în această
situaţie, iar sancţiunea nulităţii absolute nu este prevăzută pentru că instanţa şi-a
încălcat obligaţia de a aduce inculpatul la judecată (obligaţie ce ar fi fost posibil a fi
îndeplinită doar atunci când inculpatul s-ar fi aflat în detenţie pe teritoriul României),
ci pentru că inculpatul nu îşi poate exercita voluntar şi deplin dreptul de a participa
personal la judecată şi dreptul la apărare. În acest caz, instanţa poate formula
o cerere de extrădare sau de predare în baza unui mandat european de arestare,
existând posibilitatea de a dispune suspendarea judecăţii până la data la care statul
solicitat va comunica hotărârea sa asupra cererii de extrădare (art. 368 C.proc.pen.).
Totodată, instanţa are posibilitatea de a solicita predarea temporară [art. 58 alin.
(4), art. 93 din Legea nr. 302/2004, republicată] sau transferul temporar (art. 91 din
Legea nr. 302/2004, republicată) în vederea asigurării prezenţei sale la judecată.
Nu poate fi invocat acest caz de contestaţie în anulare în ipoteza în care inculpatul
este prezumat de lege ca fiind prezent la judecata în apel, în condiţiile art. 364 alin.
(1) teza a III-a C.proc.pen. (a se vedea supra comentariul art. 364) introdus
prin O.U.G. nr. 18/2016, atunci când inculpatul şi-a dat acordul să participe la toate
activităţile procesuale din cursul judecăţii, prin videoconferinţă, de la locul de
deţinere, în prezenţa apărătorului ales sau numit din oficiu şi, după caz, şi
a interpretului.
Absenţa procurorului sau a inculpatului când legea prevede obligativitatea prezenţei
se poate cantona numai la judecata în apel, iar sancţiunea incidentă este cea
a nulităţii absolute. Dacă pretinsa încălcare a normei procesuale referitoare la
absenţa procurorului sau a inculpatului când legea prevede obligativitatea prezenţei
la judecata din primă instanţă nu a fost invocată prin calea de atac a apelului (de
pildă, când hotărârea a rămas definitivă prin neapelare) ori a fost invocată ca motiv
de apel, iar instanţa de apel nu a admis apelul sub acest aspect, partea nu poate
reitera această neregularitate pe calea contestaţiei în anulare.
Este inadmisibilă contestaţia în anulare prin care se invocă lipsa inculpatului de la
proceduri în cursul urmăririi penale atunci când prezenţa acestuia este obligatorie,
această neregularitate putând fi invocată numai în faza camerei preliminare.
f) când judecata în apel a avut loc în lipsa avocatului, când asistenţa juridică
a inculpatului era obligatorie, potrivit legii [art. 426 lit. f) C.proc.pen.]. Ca
urmare a modificării operate prin O.U.G. nr. 18/2016, acest caz de contestaţie în
anulare vizează numai erorile de procedură de la judecata în apel.
Constituie motiv de contestaţie în anulare numai judecarea cauzei în lipsa avocatului
inculpatului în cazurile de asistenţă juridică obligatorie potrivit art. 90 C.proc.pen.
(a se vedea supra comentariul art. 90), nu şi lipsa avocatului persoanei vătămate ori
al celorlalte părţi, chiar şi în ipotezele în care asistenţa juridică a acestora este
obligatorie. Asistenţa juridică acordată în procesul penal unui inculpat de o persoană
care nu a dobândit calitatea de avocat în condiţiile Legii nr. 51/1995, republicată,
echivalează cu lipsa de apărare a acestuia, atrăgând incidenţa acestui caz de
contestaţie în anulare.
În practica judiciară s-a apreciat că acest caz de contestaţie nu este incident în
ipoteza în care inculpatul a fost asistat în cursul judecăţii de către o persoană care
a dobândit calitatea de avocat în condiţiile legii, indiferent dacă această calitate era
suspendată conform art. 28 din Legea nr. 51/1995, suspendarea calităţii de avocat
neechivalând cu încetarea calităţii de avocat reglementată în art. 27 din Legea nr.
51/1995(I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 1347/2015).
Se poate reţine acest caz şi în ipoteza în care avocatul inculpatului nu a asigurat
o apărare concretă şi efectivă ori în ipoteza în care acelaşi avocat a asigurat apărarea
mai multor inculpaţi cu interese contrare.
Nu se poate reţine incidenţa acestui caz de contestaţie în anulare în ipoteza în care
inculpatul a fost asistat sau reprezentat la judecată doar de unul dintre avocaţii aleşi,
chiar dacă acesta încheiase contracte de asistenţă juridică cu mai mulţi avocaţi, care
nu au fost prezenţi la judecată.
Absenţa avocatului inculpatului când legea prevede obligativitatea prezenţei se poate
cantona numai la judecata în apel, sancţiunea incidentă fiind cea a nulităţii absolute.
Dacă pretinsa încălcare a normei procesuale referitoare la absenţa avocatului când
legea prevede obligativitatea prezenţei la judecata din primă instanţă nu a fost
invocată prin calea de atac a apelului (de pildă, când hotărârea a rămas definitivă
prin neapelare) ori a fost invocată ca motiv de apel, iar instanţa de apel nu a admis
apelul sub acest aspect, partea nu poate reitera această neregularitate pe calea
contestaţiei în anulare.
Este inadmisibilă contestaţia în anulare prin care se invocă lipsa avocatului
inculpatului de la efectuarea actelor de urmărire penală atunci când prezenţa
acestuia este obligatorie, această neregularitate putând fi invocată numai în faza
camerei preliminare.
g) când şedinţa de judecată în apel nu a fost publică, în afară de cazurile când
legea prevede altfel [art. 426 lit. g) C.proc.pen.]. Ca urmare a modificării operate
prin O.U.G. nr. 18/2016, acest caz de contestaţie în anulare vizează numai erorile de
procedură de la judecata în apel.
Încălcarea dispoziţiilor referitoare la publicitatea şedinţei de judecată, de către
instanţă, prin declararea şedinţei secrete nemotivat şi fără a asculta părţile prezente
şi procurorul, precum şi prin omisiunea de a menţiona dacă această măsură este
valabilă pentru tot cursul procesului sau numai pentru acea şedinţă de judecată,
atrage incidenţa acestui caz de contestaţie în anulare. Deopotrivă, judecarea unei
cauze în camera de consiliu sau în şedinţă nepublică, în condiţiile în care Codul de
procedură penală stipulează publicitatea şedinţei de judecată, atrage incidenţa
acestui caz de contestaţie în anulare.
Nepublicitatea şedinţei de judecată când legea prevede obligativitatea respectării
principiului publicităţii se poate cantona numai la judecata în apel, sancţiunea
incidentă fiind cea a nulităţii absolute. Dacă pretinsa încălcare a normei procesuale
referitoare la nepublicitatea şedinţei de judecată din primă instanţă nu a fost
invocată prin calea de atac a apelului (de pildă, când hotărârea a rămas definitivă
prin neapelare) ori a fost invocată ca motiv de apel, iar instanţa de apel nu a admis
apelul sub acest aspect, partea nu poate reitera această neregularitate pe calea
contestaţiei în anulare.
h) când instanţa de apel nu a procedat la audierea inculpatului prezent, dacă
audierea era legal posibilă [art. 426 lit. h) C.proc.pen.]. Ca urmare a modificării
operate prin O.U.G. nr. 18/2016, acest caz de contestaţie în anulare vizează numai
erorile de procedură de la judecata în apel. În cazul în care inculpatul se prezintă în
faţa instanţei de judecată, audierea acestuia este obligatorie, cu excepţia situaţiei în
care inculpatul invocă dreptul la tăcere. Încălcarea obligaţiei de audiere
a inculpatului poate atrage incidenţa sancţiunii nulităţii relative.
Cazul de contestaţie în anulare este incident în ipoteza în care audierea inculpatului
prezent nu a avut loc, deşi era posibilă la instanţa de apel; potrivit art. 420 alin. (4)
C.proc.pen. (a se vedea supra comentariul art. 420), instanţa de apel trebuie să
procedeze la ascultarea inculpatului, în toate cazurile în care aceasta este posibilă,
indiferent de soluţia pronunţată în prima instanţă. Astfel, va fi incident acest motiv
de contestaţie în anulare în cazul în care inculpatul prezent în faţa instanţei nu a fost
audiat (situaţie care poate fi constatată cu uşurinţă prin ascultarea înregistrării
şedinţei de judecată, ori prin consultarea caietului grefierului sau a încheierii de
şedinţă) sau când instanţa nu a depus nicio diligenţă pentru a asigura prezenţa
inculpatului în scopul audierii (de pildă, în ipoteza în care absenţa inculpatului a fost
justificată, iar instanţa nu a amânat judecarea apelului pentru a proceda la
ascultarea acestuia la următorul termen). În toate aceste ipoteze se va reţine că
audierea era legal posibilă şi instanţa nu a procedat la aceasta.
Nu prezintă importanţă pentru reţinerea acestui caz dacă în cauză a fost pronunţată
o soluţie de condamnare sau de renunţare la aplicarea pedepsei ori de amânare
a aplicării pedepsei.
Va fi inadmisibilă contestaţia în anulare formulată pentru acest motiv
dacă: 1. inculpatul a invocat dreptul la tăcere pe întreg parcursul procesului penal
(situaţie în care corelativ şi obligaţia de ascultare prevăzută în sarcina instanţei
a încetat să mai existe); 2. inculpatul legal citat nu a înţeles să se prezinte în faţa
instanţei de apel; 3. avocatul ales al inculpatului învederează că acesta nu înţelege
să se prezinte în faţa instanţei de apel şi nici să dea declaraţii; 4. inculpatul nu a dorit
să dea declaraţii în primă instanţă, dar a fost audiat în apel; 5. deşi inculpatul nu
a fost audiat în primă instanţă, ascultarea acestuia a avut loc în faţa instanţei de
control judiciar.
În acest sens, în jurisprudenţă s-a reţinut că: „Potrivit art. 426 lit. h) C.proc.pen.,
împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestaţie în anulare, când
instanţa nu a procedat la audierea inculpatului prezent, dacă audierea era legal
posibilă. Din analiza actelor şi lucrărilor dosarului rezultă că inculpatul I.N. a fost
audiat de către instanţa de fond, declaraţia acestuia regăsindu-se la dosar, iar în faţa
instanţei de apel acesta nu a solicitat audierea sa, ci doar reaudierea unor martori
care au depus depoziţii în faţa instanţei de fond şi proba cu un martor în
circumstanţiere. Aceeaşi poziţie procesuală a fost menţinută şi în faţa instanţei de
recurs, care nu a dispus audierea inculpatului I.N., din oficiu. Înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie reţine, conform dispoziţiilor art. 38514 C.proc.pen. din 1968, că instanţa
de recurs verifică hotărârea atacată pe baza lucrărilor şi materialului din dosarul
cauzei şi a oricăror înscrisuri noi, prezentate la instanţa de recurs. Ascultarea
inculpatului prezent este legal posibilă şi obligatorie în situaţiile în care acesta nu
a fost ascultat de instanţele de fond şi de apel, precum şi atunci când aceste instanţe
nu au pronunţat împotriva inculpatului o hotărâre de condamnare. Or, pe de o parte,
se constată că inculpatul a fost audiat de către instanţa de fond, iar, pe de altă parte,
că acesta a fost condamnat atât de către instanţa de fond, cât şi de instanţa de apel,
situaţie în care legea procesual penală aplicabilă la momentul soluţionării recursului
nu impunea audierea acestuia, motiv pentru care nu se poate reţine incidenţa art.
426 lit. h) C.proc.pen. (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 3033 din 25 noiembrie 2014).
În practica judiciară recentă s-a reţinut că „îndepărtarea din sală a părţilor care
tulbură şedinţa de judecata prin exercitarea de către preşedintele de complet
a poliţiei şedinţei de judecată nu echivalează cu o încălcare a obligaţiei instanţei de
a asigura prezenţa inculpatului şi exercitarea nemijlocită de către acesta a dreptului
la apărare. Sancţionarea exercitării abuzive a dreptului părţii de a fi prezent personal
în faţa judecătorului este o posibilitate prevăzută de dispoziţiile legale, iar inculpatul
nu poate invoca propria culpa în favoarea sa. Totodată, limitarea concluziilor pe care
părţile le pot formula este prevăzută de art. 388 C.proc.pen. De asemenea, din analiza
încheierii de şedinţă, Curtea constată că instanţa de apel şi-a îndeplinit obligaţia
legală, întrebând expres inculpatul dacă doreşte să dea declaraţii, răspunsul acestuia
fiind că nu doreşte să dea declaraţii în faţa unui complet nelegal constituit” (C.A.
Bucureşti, Secţia a II-a penală, decizia nr. 1771/2015, nepublicată).
În cazul în care instanţa de apel a dispus respingerea cererii apărătorului ales al
inculpatului de reaudiere a inculpaţilor şi a martorilor de cel de al treilea judecător
ce a intervenit în cauză după repunerea cauzei pe rol în vederea soluţionării în
complet de divergenţă, aspect ce rezultă din încheierea de dezbateri de la acel termen,
contestaţia în anulare este inadmisibilă. În această privinţă în practica judiciară s-a
stabilit că: „Simplul fapt că ar putea exista o altă interpretare a dispoziţiilor legale
naţionale referitoare la administrarea nemijlocită a probelor de către instanţa de apel
(respectiv de către cel de al treilea judecător ce a făcut parte din completul de
divergenţă) nu justifică o reexaminare a cauzei, după cum nu intră în competenţa
instanţei care soluţionează contestaţia în anulare de a constata dacă instanţa de apel
a încălcat sau nu dreptul la un proces echitabil, astfel cum a fost stabilit în
jurisprudenţa CEDO referitoare la aplicarea art. 6 din Convenţie” (C.A. Bucureşti,
Secţia penală, decizia penală nr. 668 din 15 aprilie 2016, nepublicată).
Instanţei nu îi incumbă nicio obligaţie de a-l întreba pe inculpat la fiecare termen
dacă nu doreşte să fie audiat, ordinea cercetării judecătoreşti fiind cea prevăzută
de art. 367 C.proc.pen. şi putând fi schimbată, când este necesar, doar de instanţă
(şi nu de inculpat). În cauză, atitudinea inculpatului de a spune că doreşte să dea
declaraţii, dar la un termen ulterior, pentru că la cel la care a fost întrebat de instanţă
nu se simte bine, fără a proba această stare, echivalează, în sens procesual penal, cu
refuzul de a da declaraţii (C.A. Bucureşti, Secţia a II-a penală, decizia penală nr. 548
din 29 aprilie 2014, în A. Barbu., G. Tudor, A.M. Şinc, Codul de procedură
penală adnotat, op. cit., p. 824).
Instanţei nu îi incumbă nicio obligaţie de a întreba pe inculpat dacă doreşte să fie
reaudiat, odată realizată ascultarea acestuia; obligaţia de a solicita reaudierea, în
cazul în care ar fi apreciat că aceasta este necesară, îi revenea inculpatei; altfel, ar
însemna ca aceasta să aibă posibilitatea, prin propria voinţă, să declanşeze un nou
ciclu procesual prin exercitarea contestaţiei în anulare, deşi au fost respectate
drepturile şi garanţiile procesuale în legătură cu audierea sa (C.A. Bucureşti, Secţia
a II-a penală, încheierea din 17 noiembrie 2014, în A. Barbu., G. Tudor, A.M.
Şinc, Codul de procedură penală adnotat, op. cit., p. 824).
i) când împotriva unei persoane s-au pronunţat două hotărâri definitive pentru
aceeaşi faptă [art. 426 lit. i) C.proc.pen.]. Autoritatea de lucru judecat reprezintă
ansamblul de efecte acordate de lege hotărârii judecătoreşti definitive, în scopul de
a fi executată şi de a împiedica o nouă urmărire sau judecată pentru aceeaşi faptă;
în virtutea autorităţii de lucru judecat, hotărârea penală definitivă este considerată
că exprimă adevărul (res iudicata pro veritate habetur).
Pentru a se reţine existenţa autorităţii de lucru judecat trebuie să fie îndeplinite
cumulativ următoarele condiţii: (i) să existe o hotărâre judecătorească definitivă de
condamnare, renunţare la aplicarea pedepsei, amânare a aplicării pedepsei, achitare
sau de încetare a procesului penal; (ii) să existe identitate de persoană între aceea în
privinţa căreia s-a pronunţat o hotărâre definitivă şi persoana în privinţa căreia se
intenţionează începerea urmăririi penale, punerea în mişcare a acţiunii penale,
trimiterea în judecată sau pronunţarea unei noi hotărâri judecătoreşti; (iii) să existe
identitate între fapta materială pentru care s-a pronunţat o hotărâre definitivă şi
fapta materială de care este acuzată din nou aceeaşi persoană (identitate de obiect).
Se poate invoca cu autoritate de lucru judecat (cu privire la aceeaşi faptă şi persoană)
şi încheierea judecătorului de cameră preliminară prin care este menţinută o soluţie
de clasare sau de renunţare la urmărirea penală dispusă de procuror, în urma
respingerii ca nefondate a plângerii formulate în condiţiile art. 341 C.proc.pen.
Prin urmare, pentru a se reţine existenţa acestui caz de contestaţie în anulare trebuie
să existe două sau mai multe hotărâri definitive (inclusiv în sensul autonom european
al noţiunii) în care aceeaşi persoană a fost judecată pentru aceeaşi faptă materială
(identitate de persoană şi de obiect).
Pot fi avute în vedere pentru reţinerea incidenţei acestui caz de contestaţie în anulare
atât hotărârile definitive prin care instanţa a pronunţat o soluţie cu privire la
acţiunea penală, cât şi hotărârile definitive prin care a fost menţinută o soluţie de
netrimitere în judecată (în acelaşi sens, a se vedea Gh. Mateuţ, loc. cit., p. 8, parag.
67).
Întrucât după pronunţarea unei hotărâri definitive (indiferent de soluţia dispusă:
renunţare la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, condamnare, achitare,
încetarea procesului penal), în procesul/ele penal/e ulterior/oare există un
impediment la punerea în mişcare şi la exercitarea acţiunii penale prevăzut de art.
16 alin. (1) lit. i) C.proc.pen. (a se vedea supra comentariul art. 16), contestaţia în
anulare urmăreşte anularea ultimei/lor hotărâri pronunţate cu încălcarea autorităţii
de lucru judecat a primei hotărâri definitive.
În această privinţă în practica judiciară s-a stabilit că: „Dispoziţiile art. 426 lit. i)
C.proc.pen. sunt expresia regulii ne bis in idem, potrivit căreia nimeni nu poate fi
judecat de două ori pentru aceeaşi faptă, cazul de contestaţie, prevăzut de textul de
lege anterior menţionat, fiind incident în situaţia în care faţă de o persoană «s-au
pronunţat două hotărâri definitive pentru aceeaşi faptă». Prin urmare, acest motiv de
contestaţie în anulare este incident numai în cazul în care există două sau mai multe
hotărâri judecătoreşti penale definitive prin care s-a soluţionat fondul cauzei.
Verificând actele şi lucrările dosarului, se constată că activitatea infracţională
a condamnatului E.I. a făcut obiectul cercetării judecătoreşti desfăşurate de instanţa
de judecată în cele două dosare, finalizate prin condamnarea acestuia la pedepse cu
închisoarea, în prezent acesta fiind încarcerat. Instanţa constată însă că faptele care
au fost deduse judecăţii în aceste dosare nu sunt aceleaşi, chiar dacă au aceleaşi
încadrări juridice, actele materiale din primul dosar fiind comise în perioada mai-
aprilie 2007, iar cele din al doilea dosar, în perioada noiembrie 2009 – noiembrie
2010. În acelaşi timp, se constată că nici persoanele implicate în activităţile
infracţionale deduse judecăţii nu sunt aceleaşi. Aşadar, contestatorul E.I. a fost
condamnat pentru fapte diferite, iar activitatea infracţională s-a desfăşurat pe
perioade diferite ca interval de timp. În acest context, constatând că nu există
identitate în ceea ce priveşte obiectul dosarelor şi părţile implicate, nu se poate afirma
că, prin condamnarea suferită de contestator în al doilea dosar, a fost încălcat
principiul autorităţii de lucru judecat a hotărârii date de instanţa de judecată în
primul dosar” (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 1479 din 29 aprilie 2014).
Textul are în vedere hotărârile pronunţate ca urmare a judecării fondului cauzei,
altfel spus, împotriva unor soluţii de condamnare, achitare sau încetare a procesului
penal, astfel că o hotărâre pronunţată în faza executării pedepselor, având ca obiect
aplicarea legii penale mai favorabile nu poate fi invocată pe această cale.
În baza acestui caz de contestaţie în anulare poate fi invocată autoritatea de lucru
judecat a unei hotărâri pronunţate în străinătate, de un stat membru al Uniunii
Europene sau de un stat Schengen, actul juridic prin care se stabileşte soluţia având
un înţeles autonom, mai extins decât cel stabilit de legislaţia naţională. Astfel, Curtea
de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit că în interpretarea art. 54 din Convenţia de
Aplicare a Acordului Schengen, sintagma „hotărâre definitivă” acoperă nu numai
hotărârile judecătoreşti, ci şi actele altor autorităţi judiciare sau organisme
jurisdicţionale prin care se soluţionează o cauză penală, în funcţie de sistemele
juridice ale statelor membre (C-187/01, C-385/01, Gözütok şi Brügge), aplicându-se
şi în cazul actelor prin care parchetul încetează urmărirea penală, sub condiţia de
a stinge definitiv acţiunea penală, chiar dacă această procedură nu implică vreo
intervenţie din partea instanţei judecătoreşti. Cu toate acestea, trebuie considerată
ca având caracter definitiv o astfel de ordonanţă dacă împiedică reluarea procedurii
pentru aceleaşi fapte cu excepţia unor fapte sau probe noi (C-398/12, M.).
CJUE a reţinut că principiul ne bis in idem nu poate fi aplicat în cazul în care s-a
dispus o soluţie de încetare a urmăririi penale pe motiv că a intervenit prescripţia
răspunderii penale a inculpatului (C-467/2004, Gasparini), că nu sunt probe
suficiente (C-150/05, van Straaten), pentru singurul motiv că au fost iniţiate
proceduri penale pentru aceleaşi fapte într-un alt stat membru (C-469/03, Miraglia)
sau s-a dispus suspendarea urmăririi penale fără a fi interzisă reluarea sa în viitor
(C-491/07, Turansky).
În cazul unei soluţii de condamnare, pentru a fi aplicabil principiul ne bis in idem,
art. 54 Convenţia de Aplicare a Acordului Schengen impune condiţia suplimentară
ca pedeapsa aplicată să fi fost executată sau în curs de executare sau să nu mai
poată fi pusă în executare în statul de condamnare. CJUE a reţinut că impunerea
acestei condiţii este justificată, urmărind a împiedica declanşarea unor noi proceduri
penale într-un alt stat membru doar în situaţia în care pedeapsa aplicată a fost
executată sau este în curs de executare, fiind posibilă, însă, o nouă procedură în
cazul care sistemul legislativ european nu a fost în măsură să permită executarea
pedepsei pentru a se evita impunitatea unei persoane condamnate definitiv în
Uniunea Europeană (C-129/14, Zoran Spasic).
3. Hotărâri supuse contestaţiei în anulare. Sunt supuse contestaţiei în anulare:
a) deciziile penale definitive pronunţate de instanţele de apel prin care acestea s-au
pronunţat cu privire la acţiunea penală/civilă (indiferent dacă soluţia pronunţată
este de admitere sau respingere a apelului) ori au dispus trimiterea cauzei spre
rejudecare atunci când este invocat vreunul dintre cazurile prevăzute de art. 426 lit.
a), c)-h) C.proc.pen. Faţă de modificările operate prin O.U.G. nr. 18/2016, în cazul
în care hotărârea a rămas definitivă în primă instanţă, constituie un motiv de
inadmisibilitate a contestaţiei în anulare întemeiate pe vreunul dintre cazurile
prevăzute de art. 426 lit. a), c)-h) C.proc.pen. faptul că partea nu a exercitat calea
de atac a apelului;
b) hotărârile penale definitive pronunţate de prima instanţă sau de instanţa de apel
(sentinţe, respectiv decizii) prin care se rezolvă acţiunea penală/civilă atunci când
este invocat cazul prevăzut de art. 426 lit. b) C.proc.pen. În cazul în care hotărârea
a rămas definitivă în primă instanţă, nu constituie un motiv de inadmisibilitate
a contestaţiei în anulare întemeiate pe cazul prevăzut de art. 426 lit. b) C.proc.pen.
faptul că partea nu a exercitat calea de atac a apelului. În ipoteza în care partea
a invocat în motivele de apel pretinsa eroare de procedură care afectează judecata în
primă instanţă, iar instanţa de apel nu a admis apelul sub acest aspect,
neregularitatea procedurală din primă instanţă nu poate fi reiterată pe calea
contestaţiei în anulare.
c) ultima/ele hotărâre/i definitivă (sentinţă, indiferent dacă aceasta a rămas
definitivă în faţa primei instanţe sau în apel) prin care instanţa penală s-a pronunţat
asupra fondului cauzei, întrucât se invocă existenţa autorităţii de lucru judecat
a primei hotărâri.
Deoarece nu sunt hotărâri prin care instanţa se pronunţă cu privire la acţiunea
penală sau civilă exercitată într-o cauză penală nu pot fi atacate cu contestaţie în
anulare:
(i) încheierile judecătorului de cameră preliminară prin care se pronunţă cu privire la
plângerea formulată împotriva unei soluţii de clasare ori cu privire la legalitatea şi
temeinicia redeschiderii procesului penal;
(ii) încheierile prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi se pronunţă cu privire la
măsurile preventive;
(iii) deciziile prin care instanţa de control judiciar a respins o altă contestaţiei în
anulare exercitată anterior în aceeaşi cauză;
(iv) sentinţa prin care se respinge cererea de redeschidere a procesului penal.
Art. 427
Cererea de contestaţie în anulare

Mihail Udroiu, Isabelle Tocan

(1) Contestaţia în anulare poate fi făcută de oricare dintre părţi, de persoana

vătămată sau de către procuror.
(2) În cererea de contestaţie în anulare contestatorul trebuie să arate cazurile
de contestaţie pe care le invocă, precum şi motivele aduse în sprijinul acestora.
Corelaţii legislative: art. 426, art. 428 C.proc.pen.
Comentariu
Contestaţia în anulare poate fi formulată prin cerere scrisă:
a) de către procuror atunci când se invocă incidenţa unuia sau a mai multora dintre
cazurile prevăzute de art. 426 lit. b)-g) şi i) C.proc.pen. (a se vedea supra comentariul
art. 426). Întrucât cazurile art. 426 lit. a) şi h) C.proc.pen. au la bază un motiv de
nulitate relativă, apreciez că procurorul nu le poate invoca, lipsind interesul
procesual propriu, precum şi existenţa unei vătămări a unor drepturi procesuale;
b) personal sau prin reprezentant legal sau mandatar cu procură specială, de
către:
1. inculpat atunci când se invocă incidenţa unuia sau a mai multora dintre cazurile
prevăzute de art. 426 lit. a)-i) C.proc.pen.; în ipoteza în care se invocă incidenţa
cazului prevăzut de art. 426 lit. a) C.proc.pen., este necesar ca inculpatul să fi avut
calitatea de apelant sau intimat în stadiul judecării cauzei în apel. În această privinţă,
în jurisprudenţă s-a reţinut că „este inadmisibilă contestaţia în anulare declarată de
tatăl condamnatului major, care nu are calitatea de reprezentant al acestuia”
(I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 2087/2005). Aşadar, inculpatul poate să uzeze de
toate cazurile prevăzute de art. 426 C.proc.pen., pentru formularea contestaţiei în
anulare;
2. părţile civile sau responsabile civilmente sau persoana vătămată care au avut
calitatea de apelant sau intimat în stadiul judecării cauzei în apel, atunci când se
invocă incidenţa cazului prevăzut de art. 426 lit. a) C.proc.pen.;
3. părţile civile sau responsabile civilmente sau persoana vătămată atunci când se
invocă incidenţa unuia sau a mai multora dintre cazurile prevăzute de art. 426 lit.
c), d), lit. e) teza I şi lit. g) C.proc.pen. (a se vedea supra comentariul art. 426). Partea
civilă, partea responsabilă civilmente sau persona vătămată nu vor putea exercita
contestaţia în anulare pentru cazurile prevăzute de art. 426 lit. b), lit. e) teza a II-a,
h) şi i) C.proc.pen.
Este inadmisibilă contestaţia în anulare formulată de un terţ ale cărui bunuri au fost
sechestrate în vederea confiscării ca urmare a dispoziţiilor luate prin decizia penală,
nefiind una dintre persoanele cărora legiuitorul să le fi conferit calitate procesuală
activă şi dreptul de a formula calea de atac extraordinară. Respingerea contestaţiei
în anulare ca inadmisibilă în cazul în care persoana nu are dreptul conferit de lege
de a exercita calea extraordinară de atac nu constituie o ingerinţă nejustificată cu
privire la liberul acces la justiţie. Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor
Omului (obligatorie pentru instanțele interne o dată cu ratificarea Convenţiei de către
România) cu privire la art. 6 din Convenţie, dreptul de acces la o instanţă (parte
esenţială a dreptului la un proces echitabil) are două trăsături fundamentale: el
trebuie să fie un drept efectiv, fără a fi, însă, un drept absolut. În hotărârea Golder c.
Regatului Unit, Curtea a arătat că: „pot fi aduse restricţii exerciţiului acestui drept
întrucât dreptul de acces, chiar prin natura sa, cere o reglementare din partea
statului, reglementare care poate varia în timp şi spaţiu în funcţie de resursele
comunităţii şi de nevoile indivizilor”. Limitările astfel aduse trebuie să respecte câteva
principii. Ele trebuie să urmărească un scop legitim şi să nu afecteze substanţa însăşi
a dreptului. De asemenea, este necesară asigurarea unui raport rezonabil de
proporţionalitate între scopul urmărit şi mijloacele alese (cauza Guérin c. Franţei).
Prin Decizia nr. 6/2016, I.C.C.J., Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de
drept a respins ca inadmisibilă sesizarea Curţii de Apel Bucureşti de interpretare
a acestui articol, apreciind că dispoziţiile legale nu pun o dificultate reală de
interpretare.
Prin Decizia nr. 623 din 8 octombrie 2015, Curtea Constituţională a respins ca
neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a art. 426 lit. a) şi a art. 427
C.proc.pen. invocată de un terţ ale cărui bunuri au fost sechestrate, reţinând că
acesta are calitatea de subiect procesual, în sensul normelor procesual penale ale
art. 34, căruia legea însă nu îi conferă dreptul de a promova calea extraordinară de
atac a contestaţiei în anulare. Instanţa de control constituţional a apreciat că
dispoziţiile sunt constituţionale întrucât această cale extraordinară de atac vizează
hotărâri judecătoreşti definitive şi se promovează în condiţii procedurale mult mai
stricte decât căile ordinare de atac (cât priveşte titularii, termenul de introducere,
cazurile de contestaţie în anulare, motivele aduse în sprijinul acestora, dovezile în
susţinerea lor), tocmai în considerarea caracterului aparte indus de legiuitor pentru
această instituţie juridică, datorat aspectului că, prin aceasta, se tinde la înlăturarea
autorităţii de lucru judecat pentru o hotărâre penală definitivă şi care produce efecte.
Într-o situaţie similară, Curtea Constituţională a precizat că proprietara unor bunuri
asupra cărora a fost extinsă măsura sechestrului asigurător se află într-o situaţie
diferită de cea a părţilor şi a celorlalţi participanţi în procesul penal enumeraţi la art.
427 alin. (1) C.proc.pen., aspect care justifică tratamentul juridic diferenţiat instituit
de legiuitor în privinţa posibilităţii de a formula cerere de contestaţie în anulare, fără
ca, prin aceasta, textul criticat să contravină dispoziţiilor art. 16 din
Constituţie (D.C.C. nr. 667 din 15 octombrie 2015).
În cererea de contestaţie în anulare contestatorul trebuie să arate cazurile de
contestaţie pe care le invocă, precum şi toate motivele aduse în sprijinul acestora.
Art. 428
Termenul de introducere a contestaţiei în anulare.

Mihail Udroiu, Isabelle Tocan

(1) Contestaţia în anulare pentru motivele prevăzute la art. 426 lit. a) şi c)-h)
poate fi introdusă în termen de 30 de zile de la data comunicării deciziei
instanţei de apel.
(2) Contestaţia în anulare pentru motivele prevăzute la art. 426 lit. b) şi i) poate
fi introdusă oricând.
Corelaţii legislative: art. 257 alin. (5), art. 270 alin. (1), art. 426 C.proc.pen.
Comentariu
Contestaţia în anulare poate fi introdusă:
a) în termen de 30 de zile de la data comunicării deciziei instanţei de apel [în
cazurile prevăzute de art. 426 lit. a), c)-h) C.proc.pen.];
Potrivit art. 424 alin. (5) C.proc.pen. (a se vedea supra comentariul art. 424), decizia
instanţei de apel se comunică procurorului, părţilor, persoanei vătămate şi
administraţiei locului de deţinere. Se va avea în vedere data comunicării deciziei
instanţei de apel redactate, iar nu a minutei acesteia; pe de o parte, trebuie avut
în vedere că unele dintre cazurile de contestaţie în anulare nu pot fi valorificate în
lipsa motivării hotărârii judecătoreşti [de pildă, cazurile prevăzute de art. 426 alin.
(1) lit. c) C.proc.pen.]. Pe de altă parte, art. 407 alin. (1) C.proc.pen., respectiv art.
424 alin. (5) instituie obligativitatea comunicării hotărârii judecătoreşti, ipotezele în
care termenul de exercitare a căii de atac curge de la data comunicării minutei fiind
stipulate explicit de lege.
În cazul comunicării legale a hotărârii redactate, acesta va fi momentul de început al
termenului; dacă hotărârea redactată nu a fost comunicată în mod legal, momentul
de început al termenului este cel la care părţile au luat cunoştinţă despre aceasta.
Contestaţia în anulare va fi considerată formulată în termen şi în ipoteza în care
a fost înregistrată înainte de data comunicării hotărârii judecătoreşti redactate.
Termenul de 30 zile este un termen procedural, maximal, depăşirea acestuia
atrăgând respingerea contestaţiei în anulare ca inadmisibilă(tardivitatea constituie
o problemă de admisibilitate a căii extraordinare de atac).
În această privinţă, Curtea Constituţională a reţinut că instituirea unui termen,
pentru formularea contestaţiei în anulare, este in abstractoo măsură rezonabilă
pentru impunerea unei rigori şi discipline procesuale, în vederea soluţionării într-un
termen rezonabil a procesului penal şi o garanţie că această cale de atac nu va deveni
o posibilitate a părţilor interesate de a înlătura, oricând, efectele pe care trebuie să le
producă hotărârile judecătoreşti definitive (D.C.C. nr. 501 din 30 iunie 2016).
În cazul în care contestatorul a trimis cererea prin intermediul poştei electronice,
data în raport de care se verifică respectarea dispoziţiilor art. 428 C.proc.pen. este
cea la care actul a dobândit dată certă prin înregistrarea sa la serviciul Registratură
al instanţei de judecată şi nu cea a trimiterii sale. Este adevărat că noul Cod de
procedură penală permite comunicarea actelor de procedură prin intermediul poştei
electronice [art. 257 alin. (5) C.proc.pen], dar aceste dispoziţii se referă la actele
comunicate de către organele judiciare, iar respectarea termenelor procedurale de
decădere trebuie făcută în raport de date certe (fie data de depunere sau înregistrare
la instanţă, fie data de înregistrare sau de atestare a administraţiei locului de
deţinere, unităţii militare sau oficiului poştal [art. 270 alin. (1) C.proc.pen.].
b) oricând, în cazul contestaţiei în anulare prin care se invocă art. 426 lit. b) şi i)
C.proc.pen. Prin modificarea operată prin O.U.G. nr. 18/2016a fost înlăturată
o situaţie de inechitate legislativă conţinută de vechea reglementare care impunea un
termen de exercitare a contestaţiei în anulare şi în ipoteza în care era invocat ne bis
in idem; pentru acest caz de contestaţie în anulare calea extraordinară de atac se va
putea exercita oricând.
Diferenţa de tratament între cele două situaţii se justifică prin importanţa cazurilor
pentru care s-a prevăzut posibilitatea formulării contestaţiei în anulare oricând (o
soluţie nelegală de condamnare, respectiv încălcarea principiului ne bis in idem). În
aceste situaţii, retractarea soluţiei nelegale prevalează în raport de principiul
securităţii raporturilor juridice şi trebuie să existe posibilitatea corectării unei astfel
de erori în orice moment ulterior (D.C.C. nr. 501 din 30 iunie 2016).
Art. 429
Instanţa competentă

Mihail Udroiu, Isabelle Tocan

(1) Contestaţia în anulare se introduce la instanţa care a pronunţat hotărârea

a cărei anulare se cere.
(2) Contestaţia în anulare pentru cazul în care se invocă autoritatea de lucru
judecat se introduce la instanţa la care a rămas definitivă ultima hotărâre.
Corelaţii legislative: art. 426 C.proc.pen.
Comentariu
Contestaţia în anulare întemeiată pe cazurile prevăzute de art. 426 lit. a), c)-
h) C.proc.pen. (a se vedea supra comentariul art. 426) se judecă de către instanţa de
apel.
Competenţa judecării contestaţiei în anulare întemeiate pe cazul prevăzut de art. 426
lit. b) C.proc.pen. aparţine primei instanţe (judecătoriei, tribunalului, tribunalului
militar, curţii de apel, curţii militare de apel sau Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie a cărei hotărâre a rămas definitivă prin neapelare sau retragerea apelului) ori
instanţei de apel care a pronunţat hotărârea definitivă a cărei anulare se cere (curtea
de apel, curtea militară de apel sau Înalta Curtea de Casaţie şi Justiţie). Considerăm
ca fiind neinspirată reglementarea posibilităţii exercitării căii extraordinare de atac
în faţa primei instanţe în ipotezele în care nu a fost exercitată calea ordinară de atac
sau dacă aceasta a fost retrasă, întrucât inexistenţa unei atitudini proactive de
înlăturare a erorilor de drept procesual prin intermediul căii ordinare de atac ar
trebuie să conducă de plano la respingerea ca inadmisibilă a contestaţiei în anulare.
Contestaţia în anulare formulată împotriva unei hotărâri de condamnare la pedeapsa
închisorii pronunţată de o instanţă străină, dar recunoscută de instanţa română care
a dispus transferarea în vederea continuării executării într-un penitenciar din
România este de competenţa autorităţilor judiciare din statul de condamnare (art. 19
parag. 2 din Decizia-cadru 2008/909/JAI, art. 13 din Convenţia Europeană asupra
transferării persoanelor condamnate, Strasbourg, 1983).
Contestaţia în anulare întemeiată pe cazul prevăzut în art. 426 lit. i) C.proc.pen. se
introduce la instanţa la care a rămas definitivă pe latură penală ultima hotărâre, prin
care a fost încălcat principiul ne bis in idem (poate fi orice instanţă din România,
prima instanţă în cazul unei hotărâri pentru care nu este prevăzută o cale de atac
sau neapelată sau instanţa de apel).
Completul care judecă contestaţia în anulare va avea acelaşi număr de judecători ca
şi completul care a pronunţat hotărârea definitivă.
Art. 430
Suspendarea executării

Mihail Udroiu, Isabelle Tocan

Până la soluţionarea contestaţiei în anulare, instanţa sesizată, luând concluziile

procurorului, poate suspenda executarea hotărârii a cărei anulare se cere.
Corelaţii legislative: art. 426 C.pen.; art. 215, art. 441, art. 460 C.proc.pen.
Comentariu
Formularea cererii de contestaţie în anulare nu suspendă de drept efectele hotărârii
definitive. Totuşi, instanţa sesizată, la cerere sau din oficiu, poate suspenda
executarea hotărârii a cărei anulare se cere, prin încheiere definitivă, cu ascultarea
obligatorie a concluziilor procurorului.
Având în vedere că nu este posibilă dispunerea suspendării executării pedepsei
anterior pronunţării instanţei cu privire la admisibilitatea în principiu a contestaţiei
în anulare şi văzând considerentele D.C.C. nr. 542 din 14 iulie 2015, apreciez că este
necesară asigurarea contradictorialităţii şi la dezbaterea cererii de suspendare
a executării.
Astfel, se poate dispune suspendarea hotărârii penale definitive pronunţate de prima
instanţă, respectiv de instanţa de apel atunci când sunt invocate cazurile prevăzute
de art. 426 lit. a)-h) C.proc.pen. (a se vedea supra comentariul art. 426).
În ipoteza contestaţiei în anulare întemeiate pe dispoziţiile art. 426 lit. i) C.proc.pen.
(a se vedea supra comentariul art. 426), atunci când soluţia dispusă prin cea dintâi
hotărâre pronunţată este achitarea, încetarea procesului penal, renunţarea la
aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei sau suspendarea sub supraveghere
a executării pedepsei, iar cea de-a doua hotărâre conţine o soluţie de condamnare cu
executare în regim de detenţie se va putea dispune suspendarea executării ultimei
hotărâri penale definitive. Dacă ambele hotărâri pronunţate conţin soluţii de
condamnare cu executare în regim de detenţie, fiind emise două mandate de
executare a pedepsei, chiar dacă teoretic s-ar putea dispune suspendarea executării
ultimei hotărâri (în ipoteza în care mandatul de executare a pedepsei emis în baza
acesteia a fost pus în executare), considerăm că o asemenea măsură va fi lipsită de
finalitate întrucât nimic nu împiedică organele de executare să refuze punerea în
libertate a persoanei condamnate prin punerea în executare a mandatului de
executare emis în baza primei hotărâri şi cu privire la care nu se poate dispune
suspendarea executării (pedeapsa din acest mandat trebuind în cele din urmă să fie
executată). Dacă mandatul de executare a pedepsei dispuse prin prima hotărâre de
condamnare a fost pus în executare, indiferent de soluţia pronunţată prin cea de-a
doua hotărâre nu se va putea dispune suspendarea executării primei hotărâri care
nu va putea fi anulată pe calea contestaţiei în anulare şi, prin urmare, va trebuie să
fie executată.
În mod întemeiat, s-a arătat în doctrină (Gh. Mateuţ, loc. cit., p. 13, parag. 123) că
suspendarea este admisibilă şi dacă nu a început executarea hotărârii a cărei
anulare se cere, situaţie în care dispoziţia instanţei va avea ca efect amânarea
executării acesteia.
Atât în cazul în care instanţa dispune suspendarea executării hotărârii, cât şi în
ipoteza în care respinge cererea de suspendare a executării, încheierea instanţei
trebuie motivată şi nu este supusă niciunei căi de atac.
Respingerea unei prime cereri de suspendare a executării pedepsei nu constituie un
impediment pentru formularea unei noi cereri şi obţinerea suspendării executării
hotărârii pe parcursul rejudecării cauzei.
Suspendarea executării hotărârii supuse contestaţiei în anulare poate fi dispusă fie
prin încheierea prin care se dispune admiterea în principiu a cererii, fie printr-o
încheiere ulterioară şi va dura, în principiu, până la soluţionarea pe fond
a contestaţiei în anulare. Faţă de natura căii extraordinare de atac, considerăm că
nu este posibilă dispunerea suspendării executării pedepsei anterior pronunţării
instanţei cu privire la admisibilitatea în principiu.
Spre deosebire de revizuire (a se vedea infra comentariul art. 460) şi de recursul în
casaţie (a se vedea infra comentariul art. 441), în cazul suspendării executării
hotărârii în calea de atac a contestaţiei în anulare instanţa nu poate impune
respectarea uneia sau a mai multora dintre obligaţiile de a face sau a nu face
prevăzute de art. 215 alin. (1) şi (2) C.proc.pen. (a se vedea supra comentariul art.
215).
Suspendarea executării pedepsei durează până la soluţionarea pe fond a contestaţiei
în anulare prin sentinţă, respectiv decizie (Gh. Mateuţ, loc. cit., p. 13, parag. 123).
Astfel, dacă instanţa dispune respingerea căii extraordinare de atac, se va relua
executarea pedepsei aplicate prin hotărârea definitivă care este astfel menţinută;
dacă este admisă calea extraordinară de atac întemeiată pe dispoziţiile art. 426 lit.
a)-h) C.proc.pen., hotărârea definitivă va fi anulată şi, pe cale de consecinţă, va fi
anulat şi mandatul de executare a pedepsei. În ipoteza în care este admisă
contestaţia în anulare întemeiată pe dispoziţiile art. 426 lit. i) C.proc.pen. şi anulată
ultima hotărâre definitivă în baza căreia fusese dispus mandatul de executare
a pedepsei se va dispune şi anularea acestuia şi, prin urmare, nu se mai poate vorbi
despre executarea pedepsei/suspendarea executării.
Art. 431
Admiterea în principiu

Mihail Udroiu, Isabelle Tocan

(1) Instanţa examinează admisibilitatea în principiu, în camera de consiliu, cu

citarea părţilor şi cu participarea procurorului. Neprezentarea persoanelor legal
citate nu împiedică examinarea admisibilităţii în principiu.
(2) Instanţa, constatând că cererea de contestaţie în anulare este făcută în
termenul prevăzut de lege, că motivul pe care se sprijină contestaţia este dintre
cele prevăzute la art. 426 şi că în sprijinul contestaţiei se depun ori se invocă
dovezi care sunt la dosar, admite în principiu contestaţia şi dispune citarea
părţilor interesate.
Corelaţii legislative: art. 426-428 C.proc.pen.
Comentariu
Judecata contestaţiei în anulare, indiferent de motivul invocat, presupune o primă
etapă contradictorie, cu citarea părţilor şi participarea procurorului, admisibilitatea
în principiu, care nu vizează însăşi soluţionarea acestei căi extraordinare de atac, ci
doar verificarea întrunirii condiţiilor de exercitare a acesteia; în cadrul verificării-
filtru a admisibilităţii în principiu instanţa analizează:
(i) dacă sunt invocate motive de contestaţie în anulare dintre cele prevăzute de art.
426 C.proc.pen. (a se vedea supra comentariul art. 426). Deşi dispoziţiile art. 431
alin. (2) C.proc.pen. fac referire la motivul pe care se sprijină contestaţia, apreciem că
trebuie analizat, pe de o parte, dacă a fost invocat un caz de contestaţie în anulare
prevăzut de art. 426 C.proc.pen., iar, pe de altă parte, aparenţa de sustenabilitate
a cazului invocat prin raportare la baza factuală prezentată în cererea formulată
pentru dovedirea acestuia. Deopotrivă, trebuie analizată corespondenţa între
conţinutul cazului de contestaţie şi baza factuală invocată, existenţa unor probe în
dovedirea bazei factuale invocate, precum şi inexistenţa unei evaluării anterioare
a aceloraşi susţineri. Prin urmare, va fi inadmisibilă contestaţia în anulare dacă
motivele invocate nu sunt probate sau nu au legătură cu cazul de contestaţie în
anulare invocat, ori nu pot fi încadrate în cazul de contestaţie în anulare invocat sau
au fost deja analizate de către instanţa de apel.
(ii) dacă sunt depuse probe pentru dovedirea cazului de contestaţie;
(iii) dacă hotărârea atacată este o hotărâre definitivă;
(iv) dacă cererea a fost introdusă în termenul prevăzut de art. 428 C.proc.pen. (a se
vedea supra comentariul art. 428) şi de către o persoană prevăzută de art. 427
C.proc.pen. (a se vedea supra comentariul art. 427). Potrivit C.proc.pen., tardivitatea
contestaţiei nu va conduce la respingerea contestaţiei în anulare ca atare, ci ca
inadmisibilă, tardivitatea fiind încorporată analizei admisibilităţii în prima etapă
a soluţionării căii extraordinare.
(v) dacă motivele şi probele în baza cărora este formulată cererea nu au mai făcut
obiectul unei contestaţii în anulare anterioare.
În jurisprudenţă s-a reţinut că: „Admisibilitatea în principiu a contestaţiei în anulare
este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a cerinţelor privind respectarea
termenului de exercitare prevăzut de lege, invocarea de motive care se sprijină pe
cazurile prevăzute în C.proc.pen., precum şi invocarea de dovezi în sprijinul căii
extraordinare de atac exercitate, iar examinarea temeiniciei contestaţiei în anulare
nu poate avea loc decât ulterior procedurii admisibilităţii în principiu. Prin urmare,
dacă motivele invocate de contestator nu se încadrează în cazurile prevăzute
în C.proc.pen., nefiind îndeplinită una dintre cerinţele de a căror îndeplinire
cumulativă este condiţionată admiterea în principiu, contestaţia în anulare va fi
respinsă ca inadmisibilă (I.C.C.J., Completul de 9 judecători, Decizia nr. 108/2006).
Deşi instanţa supremă apreciase că instanţa examinează admisibilitatea în
principiu, în camera de consiliu, fără citarea părţilor; participarea procurorului este
obligatorie (I.C.C.J., Completul competent să judece recursul în interesul legii, Decizia
nr. 3/2015), prin D.C.C. nr. 542 din 14 iulie 2015 s-a constatat că soluţia legislativă
cuprinsă în dispoziţiile art. 431 alin. (1) C.proc.pen., potrivit căreia admisibilitatea în
principiu a contestaţiei în anulare se examinează de către instanţă „fără citarea
părţilor” este neconstituţională, întrucât încalcă dreptul la un proces echitabil,
consacrat de prevederile art. 21 alin. (3) din Constituţie, în componentele sale
referitoare la egalitatea armelor între acuzare şi apărare şi la contradictorialitate. În
consecinţă, prin O.U.G. nr. 18/2016 au fost modificate dispoziţiile art. 431 alin. (1)
pentru a le pune în acord cu D.C.C. nr. 542 din 14 iulie 2015, prevăzându-se că
instanţa examinează admisibilitatea în principiu cu citarea părţilor şi cu participarea
obligatorie a procurorului. Vor fi citate doar părţile interesate, asupra cărora s-ar
răsfrânge efectele contestaţiei în anulare, în cazul în care ar fi admisă.
Instanţa se poate pronunţa asupra admisibilităţii în principiu a cererii şi în lipsa
părţilor, respectiv a persoanei vătămate, dacă acestea au fost legal citate.
Dacă instanţa apreciază că sunt întrunite toate condiţiile enumerate mai sus, admite
în principiu, prin încheiere definitivă, contestaţia în anulare.
În caz contrar, instanţa de judecată, prin sentinţă (în ipoteza în care hotărârea
atacată a rămas definitivă în primă instanţă), respectiv prin decizie(în ipoteza în care
hotărârea atacată a rămas definitivă în apel), va respinge contestaţia în anulare ca
inadmisibilă (nu ca neîntemeiată).
Practica judiciară atestă ca ipoteze frecvente de respingere ca inadmisibilă a unei
contestaţii în anulare prin care se solicită: (i) constatarea intervenţiei prescripţiei
răspunderii penale în situaţiile în care acest impediment fusese deja analizat de
instanţa de apel; (ii) readministrarea probatoriului, administrarea de noi probe,
greşita încadrare juridică ori greşita aplicare a legii penale mai
favorabile; (iii) reanalizarea susţinerilor referitoare la incompatibilitatea judecătorilor
care au soluţionat cauza în apel, care fuseseră deja analizate cu ocazia respingerii ca
nefondate a unor cereri de recuzare; (iv) reevaluarea probatoriului şi schimbarea
încadrării juridice; (v) nereţinerea unei cauze speciale de reducere a pedepsei.
Este inadmisibilă contestaţia în anulare având un conţinut identic cu cel al
contestaţiei în anulare, respinsă deja ca inadmisibilă printr-o decizie anterioară,
definitivă, prin care s-a statuat, cu autoritate de lucru judecat că „nu se invocă
propriu-zis existenţa unui caz de încetare a procesului penal şi nici curtea nu
identifică incidenţa vreunuia”. Nu are relevanţă faptul că, în faţa curţii de apel –
învestită pentru a doua oară cu judecarea unei contestaţii în anulare identice, ca
formă şi conţinut – avocatul condamnatului a arătat că modifică parţial temeiul de
drept, invocând dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. h) C.proc.pen drept cauză de încetare
a procesului penal (existenţa unei cauze de nepedepsire prevăzute de lege) câtă vreme
motivează tot în sensul că probatoriul pe baza căruia a fost condamnat inculpatul
a fost apreciat eronat, fapta nefiind prevăzută de legea penală (C.A. Bucureşti, Secţia
a II-a penală, decizia penală nr. 1576 din 17 decembrie 2014, în A. Barbu, G. Tudor,
A.M. Şinc, Codul de procedură penală adnotat, op. cit., p. 836).
Atât încheierea prin care se admite în principiu contestaţia în anulare, cât şi
sentinţa/decizia prin care se respinge contestaţia ca inadmisibilă sunt definitive.
În acest sens, în Decizia nr. 5/HP din 4 martie 2015, Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie a reţinut că: „În concepţia Codului de procedură penală, atât încheierea prin
care se dispune admiterea în principiu a contestaţiei în anulare, cât şi sentinţa sau
decizia prin care se dispune respingerea, ca inadmisibilă, a contestaţiei în anulare,
în cadrul procedurii de examinare a admisibilităţii în principiu, prevăzută în art. 431
C.proc.pen., sunt hotărâri definitive, nesupuse căii de atac a apelului. Această
concluzie se desprinde din interpretarea sistematică a dispoziţiilor art. 431 şi ale art.
432 C.proc.pen.: a) dispoziţiile art. 431 C.proc.pen. reglementează o etapă distinctă,
a admiterii în principiu a contestaţiei în anulare şi, în cadrul acestor dispoziţii cu
caracter special, legiuitorul nu a prevăzut posibilitatea atacării pe calea apelului
a hotărârilor pronunţate în cadrul procedurii de examinare a admisibilităţii în
principiu, indiferent de tipul hotărârii pronunţate; b) spre deosebire de dispoziţiile
legale menţionate, prin art. 432 C.proc.pen. a fost reglementată procedura de
judecare a contestaţiei în anulare, ulterioară etapei admiterii în principiu, iar
dispoziţiile alin. (4), potrivit cărora «Sentinţa dată în contestaţia în anulare este
supusă apelului, iar decizia dată în apel este definitivă», sunt integrate în economia
acestui text de lege. Prin urmare, aplicabilitatea dispoziţiilor art. 432 alin. (4)
C.proc.pen., referitoare la căile de atac în materia contestaţiei în anulare, priveşte
exclusiv hotărârile judecătoreşti pronunţate în procedura de judecare a contestaţiilor
în anulare care au fost admise în principiu. Totodată, în practica Secţiei penale
a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, contestaţia în anulare exercitată împotriva unei
sentinţe definitive a fost respinsă, ca inadmisibilă, în procedura reglementată în art.
431 C.proc.pen., prin sentinţă definitivă (I.C.C.J., Secţia penală, sentinţa nr.
599/2014, pronunţată în dosarul nr. 1097/1/2014, precum şi I.C.C.J., Secţia penală,
minuta sentinţei nr. 817/2014, pronunţată în dosarul nr. 2974/1/2014 şi I.C.C.J.,
Secţia penală, minuta sentinţei nr. 892/2014, pronunţată în dosarul nr.
2212/1/2014). De asemenea, în practica Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie s-a reţinut că este adevărat că dispoziţiile art. 432 alin. (4) C.proc.pen.
stabilesc faptul că sentinţa dată în contestaţia în anulare este supusă apelului, iar
decizia dată în apel este definitivă (...), dar aceste dispoziţii reglementează procedura
de judecare a contestaţiei în anulare după parcurgerea procedurii prealabile, şi
anume admiterea în principiu, reglementată în art. 431 C.proc.pen. «Aşadar,
dispoziţiile art. 432 C.proc.pen. nu sunt aplicabile speţei, nefiind depăşit momentul
procedural al admisibilităţii în principiu». Chiar dacă speţa invocată priveşte o decizie
prin care s-a respins, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare, în etapa reglementată
în art. 431 C.proc.pen., considerentele privesc sfera de aplicare a dispoziţiilor art.
432 din acelaşi cod, indiferent dacă instanţa se pronunţă prin sentinţă sau decizie în
etapa admiterii în principiu (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 273/2014, pronunţată
în dosarul nr. 3333/2/2014). (…) Pentru considerentele arătate, hotărârile
judecătoreşti pronunţate în etapa admiterii în principiu a contestaţiei în anulare,
etapă reglementată distinct în dispoziţiile art. 431 C.proc.pen., sunt definitive”
(I.C.C.J., Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie
penală, Decizia nr. 5 din 4 martie 2015).
În privinţa sentinţei prin care se respinge contestaţia în anulare, considerăm că
soluţia ar trebui nuanţată, asumând caracterul definitiv numai în măsura în care
aceasta a fost pronunţată de către instanţa competentă. În ipoteza în care contestaţia
în anulare trebuia soluţionată de către instanţa de apel şi, cu toate acestea, prima
instanţă sesizată cu o cerere de contestaţie în anulare nu a dispus declinarea
competenţei în favoarea instanţei de control judiciar, apreciez că poate fi exercitată
calea de atac a apelului. În aceste condiţii instanţa de apel ar putea admite apelul,
desfiinţa sentinţa penală atacată şi reţine cauza spre judecare ca instanţă
competentă.
Judecătorul este incompatibil inclusiv în faza de analiză a cererii pentru admiterea
în principiu, fiind incidente dispoziţiile art. 64 alin. (3) C.proc.pen., în sensul că
respectivele căi de atac, revizuire şi contestaţie în anulare, trebuie interpretate în mod
unitar, iar nu diferenţiat prin analizarea exclusiv a procedurii de admitere în
principiu, context în care judecătorul care a participat la judecarea unei cauze nu
mai poate participa la judecarea aceleiaşi cauze, într-o cale de atac.
Textul pleacă de la prezumţia lipsei de obiectivitate a judecătorului care poate fi
tentat să respingă argumentele căii de atac pentru a menţine soluţia dispusă tot de
el. Prezumţia subzistă şi atunci când se impune analiza admisibilităţii cererii întrucât
această operaţiune presupune un raţionament juridic ce are drept concluzii
verificarea îndeplinirii unor condiţii legale (dacă motivul invocat poate fi încadrat într-
unul dintre cazurile prevăzute de lege, dacă persoana care a formulat-o are calitate
procesuală, dacă este respectat termenul legal în raport de identificarea momentului
de la care acesta începe să curgă). Toate aceste elemente presupun o analiză juridică,
operaţiune în cursul căreia subzistă prezumţia lipsei de obiectivitate care
a determinat legiuitorul să impună ca o cale de atac să nu poată fi soluţionată de
acelaşi judecător care a participat la judecarea cauzei (similar, o cerere apreciată ca
fiind inadmisibilă va fi declinată la instanţa competentă material sau în raport de
calitatea persoanei, singura în măsură a evalua admisibilitatea cererii, astfel încât
nu va fi respinsă ca inadmisibilă de o instanţă necompetentă).
În practica instanţelor s-a arătat că: „Atât timp cât legiuitorul face referire în
textul art. 64 alin. (3) C.proc.pen. la incompatibilitatea judecătorului care a participat
la judecarea unei cauze, indiferent de faza procesuală, de a participa în aceeaşi
cauză, la judecata într-o cale de atac şi atât timp cât contestaţia în anulare este o cale
de atac (chiar şi extraordinară), declaraţiile de abţinere formulate de judecătorii care
au participat la judecarea cauzei în complet de apel sunt întemeiate (C.A. Alba Iulia,
Secţia penală, încheierea din 29 iunie 2015, în A. Barbu, G. Tudor, A.M. Şinc, Codul
de procedură penală adnotat, op. cit., p. 835).
Art. 432
Procedura de judecare
Mihail Udroiu, Isabelle Tocan

(1) La termenul fixat pentru judecarea contestaţiei în anulare, instanţa,

ascultând părţile şi concluziile procurorului, dacă găseşte contestaţia
întemeiată, desfiinţează prin decizie hotărârea a cărei anulare se cere şi
procedează fie de îndată, fie acordând un termen, după caz, la rejudecarea
apelului sau la rejudecarea cauzei după desfiinţare.
(2) În cazul în care prin contestaţia în anulare se invocă autoritatea de lucru
judecat, judecarea contestaţiei se face cu citarea părţilor interesate în cauza în
care s-a pronunţat ultima hotărâre. Instanţa, ascultând părţile şi concluziile
procurorului, dacă găseşte contestaţia întemeiată, desfiinţează prin decizie sau,
după caz, prin sentinţă ultima hotărâre sau acea parte din ultima hotărâre cu
privire la care există autoritate de lucru judecat.
(3) Judecarea contestaţiei în anulare nu poate avea loc decât în prezenţa
inculpatului, când acesta se află în stare de deţinere.
(4) Sentinţa dată în contestaţia în anulare este supusă apelului, iar decizia dată
în apel este definitivă.
Corelaţii legislative: art. 363, art. 364, art. 426 C.proc.pen.
Comentariu
Procedură. Soluţii. Căi de atac. După admiterea în principiu a contestaţiei în
anulare, instanţa fixează termenul pentru judecarea temeiniciei contestaţiei în
anulare şi dispune citarea părţilor interesate în soluţionarea contestaţiei; în cazul
contestaţiei prevăzute în art. 426 lit. i) C.proc.pen. (a se vedea supra comentariul art.
426), este necesară citarea părţilor interesate în cauza în care s-a/s-au pronunţat
ultima/ultimele hotărâre/hotărâri.
Judecarea temeiniciei contestaţiei în anulare are loc în şedinţă publică. Judecarea
contestaţiei în anulare nu poate avea loc decât în prezenţa părţii (contestator sau
intimat), când aceasta se află în stare de deţinere. Asistenţa juridică este obligatorie
pentru inculpatul privat de libertate.
În principiu, judecarea contestaţiei în anulare nu poate avea loc decât în prezenţa
părţii (contestator sau intimat), când aceasta se află în stare de deţinere, dar
inculpatul privat de libertate poate solicita judecarea cauzei în lipsă, caz în care va fi
reprezentat de avocatul său ales sau desemnat din oficiu. Atâta vreme cât prin
considerentele Deciziei nr. 3/2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că
„art. 363 alin. (1) C.proc.pen. care consacră obligativitatea prezenţei procurorului la
judecată, instituie o regulă cu caracter general, incidentă ori de câte ori este vorba
despre o activitate procesuală de judecată, inclusiv în materia căilor extraordinare de
atac”, apreciem că nu există niciun argument pentru a nu se putea reţine aplicarea
în mod corespunzător a dispoziţiilor art. 364 alin. (4) C.proc.pen. (a se
vedea supra comentariul art. 364).
Instanţa de judecată nu poate încuviinţa nicio probă care vizează fondul cauzei,
contestaţia în anulare urmând a avea loc în baza probelor deja administrate, după
înlăturarea viciului procedural care a generat-o.
La termenul fixat pentru judecarea contestaţiei în anulare, instanţa ascultă părţile şi
concluziile procurorului. Dezbaterea se va cantona numai cu privire la cazurile de
contestaţie în anulare care au fost invocate în cererea iniţială şi care au trecut prin
filtrul admisibilităţii în principiu.
Nu este posibilă invocarea în cadrul dezbaterilor a unor noi cazuri de contestaţie în
anulare prin eludarea filtrului admisibilităţii în principiu. În acest sens, în
jurisprudenţă s-a reţinut că: „În ceea ce priveşte motivul întemeiat pe dispoziţiile art.
426 lit. d) C.proc.pen., invocat pentru prima dată la termenul din data de 25
noiembrie 2014, cu ocazia dezbaterilor, după admiterea în principiu a contestaţiei în
anulare, se reţine că acesta nu poate fi invocat omisso medio, prin eludarea etapei
admisibilităţii în principiu a contestaţiei în anulare, acesta putând face, eventual,
obiectul unei noi contestaţii în anulare. În plus, faţă de temeiul de drept invocat şi
de momentul formulării acestui motiv de contestaţie în anulare, se pune problema
admisibilităţii în principiu a acestuia, raportat la termenul de introducere
a contestaţiei în anulare prevăzut în art. 428 alin. (1) C.proc.pen.” (I.C.C.J., Secţia
penală, decizia nr. 3033 din 25 noiembrie 2014).
Deliberând asupra contestaţiei în anulare, instanţa poate dispune una dintre
următoarele soluţii:
a) admiterea contestaţiei în anulare. Dacă găseşte contestaţia
întemeiată, desfiinţează prin decizie definitivă hotărârea a cărei anulare se cere
(sentinţă sau decizie) prin raportare la fapta şi persoana la care se referă,
producându-se astfel efectul căii extraordinare de atac de atac de anulare şi de
retractare.
După desfiinţarea hotărârii definitive, procesul penal care fusese finalizat este reluat,
iar instanţa procedează fie de îndată, fie acordând un termen, după caz:
(i) prima instanţă: la rejudecarea cauzei; în urma rejudecării în primă instanţă
efectuată la un alt termen, se va pronunţa o sentinţă care poate fi atacată cu apel;
(ii) instanţa de apel: la rejudecarea apelului.
În cazul în care contestaţia este admisă pentru vreunul dintre cazurile prevăzute la
art. 426 lit. a), c)-h) C.proc.pen. (a se vedea supracomentariul art. 426), instanţa
poate pronunţa orice soluţie pe care o consideră legală în cauză; instanţa de judecată
nu poate încălca prin soluţia pe care o pronunţă la rejudecarea cauzei după
admiterea contestaţiei în anulare principiul non reformatio in peius.
În cazul în care contestaţia este admisă pentru cazul prevăzut de art. 426 lit. b)
C.proc.pen. (a se vedea supra comentariul art. 426), instanţa dispune prin decizie
definitivă încetarea procesului penal. Cum probele din care rezultă impedimentul la
exercitarea acţiunii penale trebuie să fie la dosar, rejudecarea poate avea loc la
aceleaşi termen.
În cazul în care contestaţia este admisă pentru încălcarea res iudicata,
instanţa desfiinţează ultima hotărâre sau acea parte din ultima/ultimele
hotărâre/hotărâri cu privire la care există autoritate de lucru judecat, pronunţând fie
o sentinţă (dacă hotărârea desfiinţată a rămas definitivă la prima instanţă), fie
o decizie (dacă hotărârea desfiinţată a rămas definitivă în apel); împotriva sentinţei
se poate exercita apel, iar decizia din apel este definitivă.
b) respingerea contestaţiei în anulare ca neîntemeiată. Deoarece analiza
admisibilităţii contestaţiei (inclusiv în ceea ce priveşte tardivitatea) a fost deja
efectuată în prima etapă procesuală, cu ocazia judecăţii în fond, instanţa se pronunţă
doar cu privirea la temeinicia contestaţiei.
În situaţia în care motivele invocate în susţinerea contestaţiei nu sunt întemeiate sau
nu au fost probate, instanţa de judecată va respinge contestaţia în anulare ca
neîntemeiată.
Dacă pe parcursul procedurii a fost dispusă măsura suspendării executării, instanţa
are obligaţia de a menţiona în dispozitiv că executarea hotărârii supuse contestaţiei
în anulare urmează a fi reluată.
În cazul în care o contestaţie în anulare este respinsă printr-o hotărâre definitivă,
introducerea unei noi contestaţii bazate pe acelaşi motiv este inadmisibilă.
În practica instanţelor s-a arătat că este inadmisibil apelul formulat împotriva
sentinţei penale prin care a fost respinsă ca inadmisibilă, o contestaţie în anulare
formulată împotriva unei încheieri care priveşte o plângere împotriva unei ordonanţe
de netrimitere în judecată, definitivă, astfel că sentinţa apelată este tot definitivă [C.A.
Bucureşti, Secţia I penală, decizia penală nr. 1226/A din 28 septembrie
2015(www.rolii.ro)].
Secţiunea a 2-a
Recursul în casaţie
Art. 433
Scopul recursului în casaţie şi instanţa competentă
Mihail Udroiu, Iuliana Nedelcu

Recursul în casaţie urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de
drept aplicabile.
Corelaţii legislative: art. 2 C.proc.pen.
Comentariu
Recursul în casaţie este calea extraordinară de atac, de anulare (nu de reformare
sau de retractare), ce poate fi exercitată împotriva deciziilor penale definitive
pronunţate de curţile de apel, ca instanţe de apel, pentru cazurile de casare strict şi
limitativ prevăzute de lege.
În privinţa naturii juridice a căii extraordinare de atac, în mod judicios s-a reţinut în
jurisprudenţă că: „(…) orice chestiune de fapt analizată de instanţa de fond, respectiv
apel, intră în puterea lucrului judecat şi excedează cenzura instanţei învestite cu
judecarea recursului în casaţie. Această concluzie rezidă din întreaga reglementare
a recursului în casaţie prevăzută în Secţiunea a 2-a, Capitolul V al Titlului III din
Partea specială a Codului de procedură penală. Recursul în casaţie este o cale
extraordinară de atac în anulare, care poate fi exercitată în cazurile limitativ
prevăzute de lege, al cărei scop este de a supune Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
judecarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. În măsura în
care instanţa care judecă recursul în casaţie infirmă hotărârea atacată, o casează,
lipsind-o de efecte juridice, putând dispune fie achitarea inculpatului sau încetarea
procesului penal ori înlăturarea greşitei aplicări a legii, fie rejudecarea de către
instanţa de apel ori de către instanţa competentă material sau după calitatea
persoanei. Spre deosebire de reglementarea recursului în Codul de procedură penală
din 1968, care era o cale de atac preponderent de reformare – în caz de casare
a hotărârii instanţa de recurs putând ea însăşi să pronunţe o nouă hotărâre – în
actualul Cod de procedură penală recursul în casaţie este o cale de atac exclusiv de
anulare” (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 246/RC din 13 octombrie 2014; a se
vedea, în acelaşi sens, I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 349/RC din 20 octombrie
2015). Recursul în casaţie nu presupune examinarea cauzei sub toate aspectele, ci
numai controlul legalităţii hotărârii atacate, respectiv al concordanţei acesteia cu
dispoziţiile legii materiale şi procesuale; din perspectiva finalităţii avute în vedere,
recursul în casaţie nu are drept scop soluţionarea unei cauze penale prin
reaprecierea faptelor şi stabilirea vinovăţiei, ci doar sancţionarea deciziilor
neconforme cu legea materială şi procesuală; sfera controlului judiciar a fost limitată,
astfel că nu pot fi examinate decât chestiunile ce privesc aspecte de drept, în limita
cazurilor de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) C.proc.pen., fără a putea examina
şi netemeinicia deciziei atacate; pe calea recursului în casaţie nu se poate verifica
existenţa concordanţei între starea de fapt reţinută de instanţă şi conţinutul
mijloacelor de probă deoarece ar însemna să se realizeze o evaluare în fapt a cauzei,
fiind obligatoriu a se raporta cazurile de casare prevăzute de lege numai la situaţia
de fapt astfel cum a fost stabilită de instanţa de fond în baza propriei interpretări
a materialului probator (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 335/RC din 9 octombrie
2015).
Prin urmare, pe calea recursului în casaţie se urmăreşte verificarea legalităţii
hotărârilor judecătoreşti definitive pronunţate de către curtea de apel. Astfel, se
asigură respectarea principiului legalităţii prevăzut de art. 2 C.proc.pen. (a se
vedea supra comentariul art. 2), potrivit căruia procesul penal trebuie să se
desfăşoare în conformitate cu dispoziţiile prevăzute de lege.
Asupra naturii juridice a recursului în casaţie s-a pronunţat şi instanţa de contencios
constituţional precizând că scopul acestei căi extraordinare de atac este controlul
legalităţii hotărârilor judecătoreşti definitive. „(…) finalitatea recursului în casaţie este
aceea de a înlătura erorile de drept comise de curţile de apel, ca instanţe de apel, prin
raportare la cazuri de casare expres şi limitativ prevăzute de lege” (D.C.C. nr. 525 din
7 iulie 2015, parag. 14). „Recursul reprezintă astfel un mijloc de a repara ilegalităţile
şi nu are, în consecinţă, drept obiect rezolvarea unei cauze penale, ci sancţionarea
hotărârilor necorespunzătoare, în scopul respectării legislaţiei şi al uniformizării
jurisprudenţei. Recursul nu are ca finalitate remedierea unei greşite aprecieri
a faptelor şi a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului printr-o urmărire
penală incompletă sau o cercetare judecătorească nesatisfăcătoare. Instanţa de
casare nu judecă procesul propriu-zis, ci judecă exclusiv dacă hotărârea atacată este
corespunzătoare din punctul de vedere al dreptului, adică dacă aceasta este
conformă cu regulile de drept aplicabile” (D.C.C. nr. 330 din 24 mai 2016, parag. 18);
„(…) spre deosebire de reglementarea căii de atac a recursului în Codul de procedură
penală din 1968, care era o cale de atac preponderent de reformare, fiind o cale de
atac de anulare doar atunci când instanţa de recurs desfiinţa hotărârea atacată fără
a dispune rejudecarea cauzei sau dispunea trimiterea spre rejudecare la o altă
instanţă, în concepţia noii reglementări, recursul în casaţie este o cale extraordinară
de atac exclusiv de anulare” (D.C.C. nr. 105 din 25 februarie 2016, parag. 15).
Asigurarea unui just echilibru între respectarea principiului legalităţii, pe de o parte,
şi respectarea autorităţii de lucru judecat a hotărârii definitive, precum şi
a principiului securităţii raporturilor juridice (inerent dreptului la un proces
echitabil), pe de altă parte, a condus la limitarea sferei hotărârilor judecătoreşti ce
pot fi atacate cu recurs în casaţie, dar şi la stabilirea unor condiţii pentru exercitarea
căii extraordinare de atac referitoare la termenul în care poate fi declarat, la calitatea
procesuală activă, precum şi la cazurile de casare; instituirea unor astfel de condiţii
nu este incompatibilă cu standardele de echitabilitate a procedurii prevăzute de art.
6 parag. 1 CEDO, dreptul de acces la justiţie nefiind un drept absolut, ci un drept
care poate fi supus unor limitări, cum ar fi condiţiile de admisibilitate a unei căi de
extraordinare de atac, care necesită, prin natura lor o reglementare din partea
statului, care în acest context are o anumită marjă de apreciere.
Aşadar, legiuitorul, reglementând recursul în casaţie, a avut în vedere atât
necesitatea de a îndrepta hotărârile definitive, dar nelegale, cât şi necesitatea de
a asigura siguranţa şi stabilitatea circuitului juridic. Exigenţa asigurării unui astfel
de echilibru explică limitările pe care le cunoaşte procedura recursului în casaţie,
aspect sesizat şi de jurisprudenţă. „Fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac
ce trebuie să asigure echilibrul între principiul legalităţii şi principiul respectării
autorităţii de lucru judecat, recursul în casaţie vizează numai legalitatea anumitor
hotărâri definitive indicate de lege şi numai anumite motive expres şi limitativ
prevăzute, fără ca pe calea recursului în casaţie să se poată invoca şi, corespunzător,
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să poată analiza, orice nelegalitate a hotărârilor, ci
numai pe acelea pe care legiuitorul le-a considerat importante (s.n. – M.U., I.N.)”
(I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 349/RC din 20 octombrie 2015).
Recursul în casaţie are şi rol (subsidiar) în unificarea în drept a practicii judiciare,
analiza efectuată de instanţa supremă vizând exclusiv situaţia de drept, iar nu
situaţia de fapt, prin raportare la cazurile de casare prevăzute de lege. Acest rol
explică şi competenţa de soluţionare a recursului în casaţie şi care aparţine exclusiv
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie [art. 40 alin. (3) teza I C.proc.pen.]. Instanţa
supremă, Secţia penală, soluţionează recursul în casaţie în complet format din 3
judecători [art. 311 alin. (1) lit. h) din Regulamentul de organizare şi funcţionare
administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, modificat (M.Of. nr. 75 din 30
ianuarie 2014)].
Art. 434
Hotărârile supuse recursului în casaţie

Mihail Udroiu, Iuliana Nedelcu

(1) Pot fi atacate cu recurs în casaţie deciziile pronunţate de curţile de apel şi

de Înalta Curte de Casaţie şi justiţie, ca instanţe de apel, cu excepţia deciziilor
prin care s-a dispus rejudecarea cauzelor.
(2) Nu pot fi atacate cu recurs în casaţie:
a) hotărârile de respingere ca inadmisibilă a cererii de revizuire;
b) hotărârile de respingere a cererii de redeschidere a procesului penal în cazul
judecării în lipsă;
c) hotărârile pronunţate în materia executării pedepselor;
d) hotărârile pronunţate în materia reabilitării;
e) soluţiile pronunţate cu privire la infracţiuni pentru care acţiunea penală se
pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate;
f) soluţiile pronunţate ca urmare a aplicării procedurii privind recunoaşterea
învinuirii;
g) hotărârile pronunţate ca urmare a admiterii acordului de recunoaştere
a vinovăţiei.
(3) Recursul în casaţie exercitat de procuror împotriva hotărârilor prin care s-a
dispus achitarea inculpatului nu poate avea ca scop obţinerea condamnării
acestuia de către instanţa de recurs în casaţie.
Comentariu
1. Hotărâri recurabile. Potrivit art. 434 alin. (1) C.proc.pen., astfel cum a fost
modificat prin art. I pct. 1 din O.U.G. nr. 70/2016 (M.Of. nr. 866 din 31 octombrie
2016) sunt supuse recursului în casaţie deciziile pronunţate, atât de curţile de apel,
cât şi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca instanţe de apel, cu excepţia deciziilor
prin care s-a dispus rejudecarea cauzelor, când procesul penal îşi va continua cursul
la instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată sau de către instanţa competentă.
Aşadar, recursul în casaţie are ca obiect hotărâri ale curţilor de apel şi ale instanţei
supreme, pronunţate exclusiv în calitate de instanţe de apel; asemenea hotărâri sunt
definitive, procesul luând sfârşit în faţa instanţei de apel [este avut în vedere criteriul
competenţei funcţionale a curţii de apel prevăzut de art. 38 alin. (2), respectiv art. 39
alin. (2) C.proc.pen., precum şi a instanţei supreme, prevăzut de art. 40 alin. (2)
C.proc.pen. cu referire la art. 24 din Legea nr. 304/2004, modificată] şi, totodată
sunt hotărâri prin care se soluţionează acţiunea penală, respectiv cea civilă alăturată
acesteia (se dă o soluţie fondului cauzei). În ceea ce priveşte hotărârile Înaltei Curţi
de Casaţie şi Justiţie supuse recursului în casaţie se impune precizarea că este vorba
despre hotărârile pronunţate în apel, atât de Secţia penală, cât şi de Completul de 5
judecători. Acest aspect, deşi nemenţionat expres de art. 434 alin. (1) C.proc.pen.,
rezultă însă din art. 439 alin. (6) şi art. 440 alin. (5) C.proc.pen., introduse prin art.
I pct. 5 şi 7 din O.U.G. nr. 70/2016. Anterior modificării menţionate nu făceau obiect
al recursului în casaţie deciziile pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca
instanţă de apel. Art. 434 alin. (1) C.proc.pen., în forma anterioară modificării, a fost
însă declarat neconstituţional (D.C.C. nr. 540 din 12 iulie 2016) tocmai pentru
excluderea acestor hotărâri de la atacarea cu recurs în casaţie, context în care a fost
necesară intervenţia legislativă, concretizată prin ordonanţa de urgenţă anterior
menţionată. Din punct de vedere al aplicării în timp, conform art. III din O.U.G. nr.
70/2016, dispoziţiile sale privind recursul în casaţie exercitat împotriva deciziilor
pronunţate de Înalta Curte, ca instanţă de apel, vizează recursurile în casaţie aflate
pe rolul instanţei supreme la data intrării în vigoare a ordonanţei de urgenţă (31
octombrie 2016) şi recursurile în casaţie declarate împotriva deciziilor pronunţate
începând cu data publicării D.C.C. nr. 540 din 12 iulie 2016 (24 octombrie 2016).
Implicit, vor fi supuse recursului în casaţie şi sentinţele pronunţate în primă
instanţă, pe calea recursului putându-se solicita atât casarea sentinţei, cât şi
a deciziei, în măsura în care conţin aceeaşi nelegalitate [art. 448 alin. (3) C.proc.pen.],
sau numai casarea deciziei din apel şi menţinerea sentinţei, în măsura în care
nelegalitatea a intervenit doar cu ocazia judecăţii în apel. Concluzia potrivit căreia
obiect implicit al recursului în casaţie îl reprezintă şi hotărârea instanţei de fond,
rezultată din reglementarea soluţiilor pe care le poate pronunţa instanţa de casare
[art. 448 alin. (1) pct. 2) şi alin. (3) C.proc.pen.], a fost formulată şi în jurisprudenţa
instanţei de contencios constituţional. „(…) recursul în casaţie vizează (…) şi
îndreptarea sentinţei menţinute sau desfiinţate de curtea de apel ca instanţă de apel
(…) dacă se constată aceleaşi încălcări de lege ca în decizia recurată (D.C.C. nr. 330
din 24 mai 2016, parag. 20). Totodată, concluzia a fost confirmată şi reflectată
constant în jurisprudenţa instanţei supreme. Astfel, admiţându-se recursul în
casaţie declarat împotriva deciziei instanţei de apel, a fost casată parţial atât această
decizie, cât şi sentinţa instanţei de fond, întrucât ambele instanţe, prin hotărârile
pronunţate, au aplicat inculpatului pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege
(I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 26/RC din 9 mai 2014; a se vedea, în acelaşi
sens, I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 230/RC din 6 octombrie 2014; decizia nr.
380/RC din 13 noiembrie 2015; deciziile nr. 316 din 2 octombrie 2015, nr. 368 din 2
noiembrie 2015, nr. 57 din 26 februarie 2016, nr. 80 din 11 martie 2016, nr. 224 din
13 iunie 2016, nepublicate).
2. Hotărâri nerecurabile. Aceste hotărâri sunt, atât cele prevăzute expres de art.
434 alin. (2) C.proc.pen., cât şi cele rezultate din interpretarea alin. (1) al art. 434. Nu
pot fi atacate cu recurs în casaţie:
1. hotărârile (sentinţe, decizii) rămase definitive înainte de 1 februarie 2014;
2. sentinţele pronunţate de judecătorii sau tribunale care nu au fost atacate cu apel
sau cu privire la care legea nu prevede vreo cale de atac;
3. deciziile pronunţate de tribunale;
4. sentinţele pronunţate de curţile de apel indiferent dacă acestea au fost sau nu
atacate cu apel;
Până la publicarea D.C.C. nr. 540 din 12 iulie 2016, aceste hotărâri nu fac obiect al
recursului în casaţie. După acest moment şi până la o eventuală intervenţie
a legiuitorului, de modificare a art. 434 alin. (1) C.proc.pen., în condiţiile în care,
potrivit deciziei menţionate, obiect al recursului în casaţie îl constituie şi deciziile
pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca instanţă de apel [deciziile Secţiei
penale, pronunţate conform competenţei funcţionale prevăzute de art. 40 alin. (2)
teza finală C.proc.pen.], şi sentinţele pronunţate de curţile de apel şi atacate cu apel
vor putea fi criticate, implicit, prin recurs în casaţie în măsura în care elementul de
nelegalitate se regăseşte atât în sentinţa curţii de apel cât şi în decizia pronunţată în
apel de instanţa supremă;
5. deciziile instanţei de apel prin care s-a dispus rejudecarea cauzelor;
Strict, aceste hotărâri sunt definitive; acest caracter nu le oferă caracter recurabil,
întrucât asemenea hotărâri nu rezolvă fondul cauzei (nu soluţionează definitiv
acţiunea penală, respectiv acţiunea civilă alăturată acesteia), ci sancţionează
încălcarea unor norme de procedură (citare, cazuri de nulitate absolută, existenţa
unei omisiuni esenţiale/erori de judecată prin nepronunţarea asupra tuturor faptelor
ori asupra acţiunii civile). Aceste hotărâri, deşi definitive, sunt premergătoare
resoluţionării fondului; restabilesc ordinea juridică procesuală, redinamizând
soluţionarea ulterioară a fondului. Altfel spus, recursul în casaţie nu se justifică a fi
exercitat împotriva deciziilor instanţei de apel prin care s-a dispus rejudecarea
cauzelor întrucât nu există o judecată definitivă a fondului, procesul continuând, în
rejudecare.
6. deciziile pronunţate de curţile de apel cu ocazia soluţionării căii de atac
a contestaţiei;
Deşi aceste hotărâri aparţin curţilor de apel şi pot fi şi definitive [art. 552 alin. (2)
C.proc.pen.], nu fac obiect al recursului în casaţie, întrucât pronunţarea lor nu are
loc în procedura apelului, aşa cum impune art. 434 alin. (1) C.proc.pen., ci pe un alt
palier al competenţei lor funcţionale [art. 38 alin. (3) teza finală C.proc.pen., respectiv
art. 39 alin. (4) teza finală C.proc.pen.].
De asemenea, nu pot fi atacate cu recurs în casaţie deciziile pronunţate de curţile de
apel prin care resping căi de atac (apel) inadmisibile. Astfel, a fost respinsă ca
inadmisibilă cererea de recurs în casaţie (I.C.C.J., Secţia penală, încheierea nr.
303/RC din 13 septembrie 2016, nepublicată) formulată împotriva unei decizii
a curţii de apel prin care a fost respins ca inadmisibil un apel declarat împotriva unei
hotărâri pronunţate de judecătorul de cameră preliminară prin care, în temeiul art.
346 alin. (6) lit. a) C.proc.pen., a fost respinsă ca neîntemeiată plângerea formulată
împotriva unei ordonanţe de clasare [conform art. 346 alin. (8) C.proc.pen. o astfel
de hotărâre este definitivă]. Nici hotărârea/soluţia de respingere a cererii de sesizare
a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate nu este supusă
recursului în casaţie (I.C.C.J., Secţia penală, încheierea nr. 357/RC din 23 octombrie
2015, nepublicată).
7. sentinţele pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie;
8. hotărârile de respingere ca inadmisibilă a cererii de revizuire [art. 434 alin. (2) lit.
a) C.proc.pen.];
Hotărârea prin care se respinge ca inadmisibilă cererea de revizuire este o sentinţă
[art. 459 alin. (5) C.proc.pen.], supusă aceloraşi căi de atac ca hotărârea la care se
referă revizuirea [art. 459 alin. (7) fraza a II-a C.proc.pen.].
Aceeaşi situaţie o au şi hotărârile (sentinţa sau decizia) prin care se dispune
respingerea ca inadmisibilă a contestaţiei în anulare, în cadrul procedurii de
examinare a admisibilităţii în principiu, prevăzută în art. 431 C.proc.pen. (potrivit
I.C.C.J., Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie
penală, Decizia nr. 5 din 4 martie 2015) acestea sunt hotărâri definitive, nesupuse
căii de atac a apelului]. Prin urmare, nu pot fi atacate cu recurs în casaţie nici aceste
hotărâri.
Anterior modificării art. 434 alin. (2) lit. a) C.proc.pen. prin art. II pct. 112 din O.U.G.
nr. 18/2016 (M.Of. nr. 389 din 323 mai 2016) nu puteau fi atacate cu recurs în
casaţie hotărârile pronunţate după rejudecarea cauzei ca urmare a admiterii cererii
de revizuire. Cu privire la excluderea unor asemenea hotărâri de la recursul în casaţie
s-a considerat că se creează în mod superficial şi discriminatoriu o diferenţă între
situaţia în care, în urma judecării în apel a cauzei, se poate exercita calea de atac
a recursului în casaţie, motivat de greşita dispunere a soluţiei de încetare
a procesului penal de către instanţa de apel, şi situaţia în care cauza a fost rejudecată
în apel în baza admiterii în principiu a unei cereri de revizuire întemeiate pe
dispoziţiile art. 453 şi urm. C.proc.pen. sau pe dispoziţiile art. 465 din acelaşi Cod,
situaţie când nu se poate exercita calea de atac a recursului în casaţie. Acest aspect
a făcut obiectul controlului de constituţionalitate, excepţia fiind însă respinsă,
apreciindu-se că nu afectează caracterul egal pentru toţi cetăţenii al justiţiei,
reglementat prin art. 124 alin. (2) teza a II-a din Constituţie, respectiv că prevederile
de lege criticate reprezintă o aplicaţie în domeniul legii procesual penale
a dispoziţiilor constituţionale ale art. 126 alin. (2), conform cărora „competenţa
instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege”,
coroborate cu cele ale art. 129, care fac referire la „condiţiile legii” în reglementarea
constituţională a căilor de atac (D.C.C. nr. 105 din 25 februarie 2016, parag. 20-22).
În condiţiile formei actuale a textului se pune problema dacă hotărârile pronunţate
după rejudecarea în apel a cauzei, ca urmare a admiterii cererii de revizuire, pot face
obiect al recursului în casaţie. Fiind o hotărâre pronunţată în apel, prin care se dă
o soluţie acţiunii penale, definitivă [art. 551 pct. 4, art. 552 alin. (2) teza I cu referire
la art. 463 C.proc.pen.], şi astfel de hotărâre poate fi atacată cu recurs în casaţie.
9. hotărârile de respingere a cererii de redeschidere a procesului penal în cazul
judecării în lipsă [art. 434 alin. (2) lit. b) C.proc.pen.];
Respingerea cererii de redeschidere a procesului penal în cazul judecăţii în lipsă se
pronunţă prin sentinţă [art. 469 alin. (4) C.proc.pen.], supusă aceloraşi căi de atac
ca hotărârea pronunţată în lipsa persoanei condamnate [art. 469 alin. (6)
C.proc.pen.]. Deşi aceste hotărâri sunt susceptibile de a fi atacate cu apel, hotărârea
pronunţată într-un astfel de apel, chiar pronunţată de o curte de apel nu este supusă
recursului în casaţie. În această ipoteză este vorba despre un apel, cale de atac
specifică unei materii speciale, iar nu despre un apel, cale generală de atac. De altfel,
un astfel de apel (cale de atac specială) va avea ca obiect verificarea constatărilor
instanţei de fond privind neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 466 C.proc.pen.,
iar nu legalitatea şi temeinicia unei hotărâri prin care se soluţionează acţiunea penală
(fondul cauzei), aşa cum este cazul unui apel – cale de atac generală).
10. hotărârile pronunţate în materia executării pedepselor [art. 434 alin. (2) lit. c)
C.proc.pen.];
Textul a fost modificat prin art. II pct. 112 din O.U.G. nr. 18/2016 eliminându-se
o eroare de redactare, respectiv menţionarea şi a hotărârilor pronunţate în materia
reabilitării, hotărâri care, de altfel, figurează în art. 434 alin. (2) lit. d) C.proc.pen.
11. hotărârile pronunţate în materia reabilitării [art. 434 alin. (2) lit. d) C.proc.pen.];
12. hotărârile pronunţate cu privire la infracţiuni pentru care acţiunea penală se
pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate [art. 434 alin. (2) lit. e)
C.proc.pen.], atât în ipoteza în care ab initio instanţa a fost sesizată pentru o astfel
de infracţiune, cât şi în cazul în care instanţa a dispus schimbarea încadrării juridice
dintr-o infracţiune pentru care acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, într-o
infracţiune pentru care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă
a persoanei vătămate (în acelaşi sens, a se vedea N. Volonciu, A.S. Uzlău ş.a., Noul
Cod de procedură penală comentat, op. cit., p. 1103). În caz de concurs de infracţiuni
este necesar ca pentru toate infracţiunile concurente acţiunea penală să se pună în
mişcare din oficiu; în ipoteza în care pentru o parte dintre infracţiunile concurente
acţiunea penală poate fi exercitată din oficiu, hotărârea definitivă a instanţei de apel
poate fi atacată cu recurs în casaţie;
Este de menţionat faptul că art. 434 alin. (2) lit. e) C.proc.pen. foloseşte noţiunea
de soluţie, iar nu aceea de hotărâre aşa cum s-a procedat în cazul literelor a)-d) ale
aceluiaşi alineat, respectiv articol. Utilizarea unor noţiuni diferite pare să sugereze
că, în acest caz, nerecurabile ar fi doar soluţiile pronunţate în apel, nu şi hotărârile
prin care se pronunţă acestea (deşi este dificil de imaginat o astfel de situaţie).
Utilizarea disociată a celor două noţiuni nu este însă decât o carenţă de tehnică
legislativă, generatoare de echivoc [contrar art. 36 alin. (1) din Legea nr.
24/2000privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea unor acte
normative]. Totodată, lipsa de unitate terminologică întrerupe tradiţia normativă
a identificării obiectului căilor de atac prin identificarea hotărârilor, iar nu
a soluţiilor. Este de menţionat şi faptul că art. 433 C.proc.pen., referindu-se la scopul
recursului în casaţie, îl enunţă ca fiind conformitatea hotărârii cu regulile de drept,
iar nu conformitatea soluţiei; mai mult, denumirea marginală a art. 434 C.proc.pen.
se referă la hotărâri, nu la soluţii. În acest context, precum şi în lipsa oricărei
justificări identificabile, considerăm că noţiunea de soluţie trebui înţeleasă în sensul
de hotărâre.
13. hotărârile pronunţate în cauzele în care judecata s-a desfăşurat potrivit
procedurii abreviate a recunoaşterii învinuirii [art. 434 alin. (2) lit. f) C.proc.pen.];
Şi în acest caz este utilizată noţiunea de soluţie, iar nu cea de hotărâre. Aşa cum
arătam anterior (a se vedea supra pct. 12), considerăm, şi în acest caz, că este vorba
despre hotărâri. Pe lângă argumentele prezentate anterior, este de adăugat şi
jurisprudenţa, în materie, a Curţii Constituţionale (D.C.C. nr. 525 din 7 iulie 2015,
parag. 17-18; D.C.C. nr. 879 din 15 decembrie 2015, parag. 13) care, analizând
constituţionalitatea excluderii conţinute de art. 434 alin. (2) lit. f) C.proc.pen., se
referă la hotărâri, nu la soluţii.
Dispoziţia legală a făcut obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, excluderea
soluţiilor pronunţate în această procedură de la controlul de legalitate prin recurs în
casaţie fiind criticată pentru caracterul discriminatoriu, împiedicarea liberului acces
la justiţie şi încălcarea egalităţii justiţiei. Instanţa de contencios constituţional
a considerat criticile neîntemeiate, respingând excepţiile cu motivarea că
restrângerea cazurilor în care pot fi promovate căile extraordinare de atac, respectiv
recursul în casaţie, nu afectează caracterul egal pentru toţi cetăţenii al justiţiei
(D.C.C. nr. 525 din 7 iulie 2015, parag. 19 şi D.C.C. nr. 879 din 15 decembrie 2015;
a se vedea şi infra comentariul art. 438, pct. 5). A se vedea şi comentariul art. 438
alin. (1) pct. 5, pct. 12. C.proc.pen. Cu privire la excluderea acestor hotărâri de la
recurs în casaţie, există o jurisprudenţă neunitară (a se vedea infra comentariul art.
438, pct. 5).
14. hotărârile pronunţate ca urmare a admiterii acordului de recunoaştere
a vinovăţiei [art. 434 alin. (2) lit. g) C.proc.pen.].
De asemenea, nu pot fi atacate cu recurs în casaţie încheierile judecătorului de
cameră preliminară, indiferent de procedura în care sunt pronunţate [art. 341
C.proc.pen. – plângerea împotriva soluţiilor de neurmărire sau de netrimitere în
judecată; art. 342 C.proc.pen. – procedura de cameră preliminară propriu-zisă; at.
335 alin. (4) C.proc.pen. – confirmarea redeschiderii urmăririi penale], precum şi
hotărârile pronunţate cu privire la calea de atac, atunci când există, împotriva acestor
încheieri; încheierile judecătorului de drepturi şi libertăţi pe care acesta le pronunţă
în soluţionarea, în cursul urmăririi penale, a cererilor, propunerilor, plângerilor,
contestaţiilor sau oricăror altor sesizări privind măsurile preventive, asigurătorii, de
siguranţă cu caracter provizoriu etc., respectiv hotărârile pronunţate în calea de atac
(de pildă, încheierea judecătorului de drepturi şi libertăţi prin care se dispune arestul
la domiciliu, definitivă prin necontestare ori hotărârea pronunţată în contestaţie
împotriva acesteia). Prin astfel de hotărâri nu sunt soluţionate chestiuni ce privesc
aspecte de drept care ar putea fi examinate în limita cazurilor de casare prevăzute
de art. 438 alin. (1) C.proc.pen.
C.proc.pen. prevede şi o restrângere a dreptului procurorului de a formula recurs în
casaţie, fundamentată pe caracterul exclusiv de drept al căii extraordinare de atac,
situaţia de fapt fiind stabilită cu autoritate de lucru judecat prin hotărârea definitivă.
Astfel, art. 434 alin. (3) C.proc.pen. stipulează că recursul în casaţie exercitat de
procuror împotriva hotărârilor prin care s-a dispus achitarea inculpatului nu poate
avea ca scop obţinerea condamnării acestuia de către instanţa de recurs în casaţie.
Această restrângere era justificată în forma iniţială a Codului, în care recursul putea
fi exercitat pentru 14 cazuri de casare, pierzându-şi utilitatea în urma reducerii
cazurilor de casare prin Legea nr. 255/2013 la 5, dintre care niciunul nu vizează
obţinerea unei soluţii de condamnare în faţa instanţei de casaţie în urma unei
achitări definitive. Astfel, din perspectiva actualelor cazuri de casare, majoritatea
hotărârilor care pot fi atacate cu recurs în casaţie sunt hotărâri de condamnare [art.
438 alin. (1) pct. 7, 11 şi 12 C.proc.pen.] sau de încetare a procesului penal [art. 434
alin. (1) pct. 9 C.proc.pen.]. În cazul art. 438 alin. (1) pct. 1 C.proc.pen., hotărârile
pot fi atât de condamnare, cât şi de încetare a procesului penal, dar şi de achitare;
în ipoteza acestora din urmă, însă, cazul de casare nu permite atacarea soluţiei date
acţiunii penale şi, în consecinţă, nu permite obţinerea unei soluţii de condamnare.
Nerespectarea dispoziţiilor art. 434 C.proc.pen. (hotărârea atacată nu este
susceptibilă de recurs în casaţie) va conduce la inadmisibilitatea căii de atac,
potrivit art. 440 alin. (2) C.proc.pen. Prin urmare, art. 434 C.proc.pen. normează
o condiţie de admisibilitate a recursului în casaţie. Astfel, a fost respinsă ca
inadmisibilă cererea de recurs în casaţie, întrucât hotărârea atacată a fost
pronunţată în procedura recunoaşterii vinovăţiei, potrivit art. 3201 C.proc.pen. din
1968 (I.C.C.J., Secţia penală, încheierile nr. 65/RC din 13 iunie 2013, nr. 56/RC din
10 iunie 2014, nepublicate).
Art. 435
Termenul de declarare a recursului în casaţie

Mihail Udroiu, Iuliana Nedelcu

Recursul în casaţie poate fi introdus de către părţi sau procuror în termen de

30 de zile de la data comunicării deciziei instanţei de apel.
Comentariu
Calculul şi caracterul termenului. Recursul în casaţie poate fi formulat de către
părţi sau procuror în termen de 30 de zile de la data comunicării deciziei instanţei de
apel. Este un termen procedural, natură în raport cu care vor fi incidente dispoziţiile
art. 269 alin. (1), (2) şi (4) C.proc.pen.privind modul de calcul. Dispoziţiile privind
prorogarea de drept a termenului [a se vedea infra comentariul art. 269 alin. (4)] sunt
incidente în ipoteza în care ultima zi liberă a termenului cade într-o zi nelucrătoare,
nu şi atunci când ultima zi calendaristică a termenului ar cădea într-o asemenea zi
(Trib. Suprem, Secţia penală, decizia nr. 1265 din 1 iunie 1983, în C.D. 1983, Ed.
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984, p. 306). Termenul începe să curgă de la
data comunicării deciziei instanţei de apel [art. 424 alin. (5) C.proc.pen.], data la care
începe să curgă şi data la care se împlineşte termenul neintrând în calculul acestuia.
Declararea recursului în casaţie între data pronunţării hotărârii atacate şi data
comunicării acesteia ori după data pronunţării, dar înainte de comunicare nu ar
trebui considerată o cale de atac inadmisibilă [nefiind făcută în termenul prevăzut de
lege, conform art. 440 alin. (2) C.proc.pen.]. Sintagma şi dispoziţia legală menţionate
nu se justifică a fi interpretate formal, având în vedere că reglementarea curgerii
termenului, prin avansarea momentului de debut a acestuia la data comunicării,
alături de obligaţia instanţei de apel de a comunica soluţia, a fost instituită în
favoarea titularului căii de atac; în acelaşi sens pledează, mutatis mutandis, şi
jurisprudenţa anterioară prin care s-a stabilit că o cale de atac declarată după data
dezbaterilor, dar înainte de pronunţarea hotărârii nu atrage inadmisibilitatea sa
(C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 2342/1999, în Dreptul nr. 3/2001, p. 163).
Concluzia de mai sus nu o implică şi pe aceea că, într-o asemenea ipoteză, data de
la care începe să curgă termenul ar fi data la care a avut loc declararea efectivă
a recursului; dies a quorămâne data comunicării hotărârii. Jurisprudenţa fostului
Tribunal Suprem şi doctrina (G. Theodoru, Teoria şi practica recursului penal, ed.
a 2-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, p. 159-160) au considerat că, în ipoteza
curgerii termenului de recurs de la data comunicării hotărârii ori a unei copii
a dispozitivului, nu se aplică principiul echipolenţei potrivit căruia dacă partea ia
cunoştinţă de soluţie prin alt mijloc, fiind realizat astfel scopul comunicării, termenul
va curge de la data cunoaşterii soluţiei prin alt mijloc şi nu de la data comunicării.
De asemenea, sunt aplicabile şi dispoziţiile art. 270 C.proc.pen. privind actele
considerate ca fiind făcute în termen; de pildă, cererea de recurs în casaţie formulată
de un inculpat în termenul de 30 de zile şi transmisă, în acelaşi termen parchetului,
va fi considerată ca fiind făcută în termen indiferent de data la care parchetul
o transmite pe cale administrativă instanţei competente, cu condiţia să fie vorba
despre o necunoaştere ori greşeală vădită a autorului cererii [art. 270 alin. (2)
C.proc.pen.]. În ceea ce priveşte însă recursul în casaţie declarat de procuror sunt
incidente dispoziţiile art. 270 alin. (3) teza I C.proc.pen., calea de atac va fi
considerată ca fiind declarată în termen numai în măsura în care este înregistrată în
acest termen la instanţa a cărei hotărâre se atacă (data înregistrării cererii în
evidenţele parchetului este nerelevantă din această perspectivă).
Dacă partea formulează o cerere de recurs în casaţie prin e-mail, pentru stabilirea
respectării condiţiei exercitării în termen a căii de atac este relevantă data
înregistrării cererii de recurs în casaţie la registratura instanţei, iar nu data
presupusei emiteri a mesajului în formă electronică.
C.proc.pen. nu prevede instituţia repunerii în termenul de recurs în casaţie, altfel că
depăşirea din orice motive a termenului în care poate fi formulat recursul în casaţie
atrage respingerea acestuia încă din etapa admisibilităţii în principiu.
Totodată, termenul de recurs în casaţie este un termen absolut, consecinţa
nerespectării sale fiind decăderea din dreptul de a exercita calea de atac şi nulitatea
actului făcut peste termen [art. 268 alin. (1) C.proc.pen.] (I.C.C.J., Secţia penală,
încheierea nr. 313/RC din 1 octombrie 2015, nepublicată). Un recurs declarat peste
termen este un recurs tardiv; excepţia tardivităţii se analizează, din oficiu, în etapa
admiterii în principiu [art. 440 alin. (2) C.proc.pen.], indiferent de eventuala sa
invocare prin concluziile scrise facultative ale celorlalte părţi/procurorului [art. 439
alin. (2) C.proc.pen.].
Nerespectarea acestor dispoziţii [fie formularea cererii de recurs în casaţie de alte
persoane decât titularii expres prevăzuţi de normă ori reprezentanţii lor legali (deşi
dispoziţia legală reglementează termenul de declarare a căii de atac, aceasta
menţionează şi titularii care, de altfel, sunt reluaţi în art. 436 C.proc.pen.), fie
nerespectarea termenului de declarare sau chiar ambele ipoteze] va determina
inadmisibilitatea căii de atac (a se vedea infra comentariul art. 440 C.proc.pen.).
Art. 436
Declararea recursului în casaţie

Mihail Udroiu, Iuliana Nedelcu

(1) Pot formula cerere de recurs în casaţie:

a) procurorul, în ceea ce priveşte latura penală şi latura civilă;
b) inculpatul, în ceea ce priveşte latura penală şi latura civilă, împotriva
hotărârilor prin care s-a dispus condamnarea, renunţarea la aplicarea pedepsei
sau amânarea aplicării pedepsei ori încetarea procesului penal;
c) partea civilă şi partea responsabilă civilmente, în ceea ce priveşte latura
civilă, iar referitor la latura penală, în măsura în care soluţia din această latură
a influenţat soluţia în latura civilă.
(2) Abrogat.
(3) Până la închiderea dezbaterilor la instanţa de recurs, părţile şi procurorul îşi
pot retrage recursul în casaţie declarat. Retragerea trebuie să fie făcută personal
de parte sau prin mandatar special, iar dacă partea se află în stare de deţinere,
printr-o declaraţie atestată sau consemnată într-un proces-verbal de către
conducerea locului de deţinere. Declaraţia de retragere se poate face fie la
instanţa a cărei hotărâre a fost atacată, fie la instanţa de recurs.
(4) Reprezentanţii legali pot retrage recursul în casaţie cu respectarea, în ceea
ce priveşte latura civilă, a condiţiilor prevăzute de legea civilă. Inculpatul minor
nu poate retrage recursul în casaţie declarat personal sau de reprezentantul său
legal.
(5) Recursul în casaţie declarat de procuror poate fi retras de procurorul ierarhic
superior.
(6) Decizia instanţei de apel prin care a fost respins apelul nu poate fi atacată
cu recurs în casaţie de persoanele care nu au exercitat calea de atac a apelului
ori când apelul acestora a fost retras.
Comentariu
1. Calitatea procesuală activă. Potrivit art. 436 alin. (1) C.proc.pen., au o asemenea
calitate numai părţile (art. 32 C.proc.pen.)/avocatul acestora (art. 31 C.proc.pen.) şi
procurorul, cu excluderea oricăror alţi participanţi în procesul penal (persoană
vătămată, martor, expert, interpret etc.) (I.C.C.J., Secţia penală, încheierea nr. 225/RC
din 23 iunie 2015, nepublicată). Aceste dispoziţii au făcut obiectul controlului de
constituţionalitate, excepţia fiind respinsă întrucât limitarea sferei titularilor
dreptului de a formula recurs în casaţie „nu creează discriminare între titularii
dreptului de a promova recurs în casaţie şi ceilalţi participanţi la procesul penal,
întrucât aceştia din urmă se află, din această perspectivă, într-o situaţie juridică
diferită, eventualele lor interese procesuale putând fi valorificate doar în condiţiile
permise de lege” (D.C.C. nr. 424 din 9 iunie 2015).
Pot formula cerere de recurs în casaţie:
a) procurorul, în ceea ce priveşte latura penală şi latura civilă;
b) inculpatul, în ceea ce priveşte latura penală şi latura civilă, împotriva hotărârilor
prin care s-a dispus condamnarea, renunţarea la aplicarea pedepsei sau amânarea
aplicării pedepsei ori încetarea procesului penal.
Potrivit C.proc.pen., inculpatul avea obligaţia de a formula cererea de recurs în
casaţie prin intermediul unui avocat care poate pune concluzii în faţa Înaltei Curţi
de Casaţie şi Justiţie, aceasta constituind una dintre cerinţele de admisibilitate
explicit prevăzute de lege şi care condiţionează legala sesizare a instanţei. Această
condiţie este justificată, câtă vreme recursul este „calea de atac cea mai formalistă,
mai dificilă şi mai puţin accesibilă justiţiabililor neinformaţi în materia dreptului” sau
„recursul este atât de formalist încât se cere o adevărată specializare pentru
a formula motivele de recurs şi a le susţine; este o adevărată artă a te strecura printre
formalităţile şi cursele recursului” (T. Pop, Drept procesual penal, vol. IV, Tipografia
Naţională S.A., Cluj, 1948, p. 395). Scopul unei asemenea reguli l-a reprezentat
instituirea unei discipline procesuale, în condiţiile în care recursul în casaţie nu
reprezintă un al treilea grad de jurisdicţie întrucât operează exclusiv un control de
legalitate, iar nu o judecată de fond.
Instituirea acestei obligaţii nu era incompatibilă cu respectarea dreptului de acces la
justiţie garantat de art. 6 parag. 1 CEDO, Curtea de la Strasbourg arătând în
cauza Gillow c. Regatului Unit că obligaţia de a formula cereri prin avocat în faţa
instanţei supreme nu încalcă dreptul de acces la un tribunal (CtEDO, hotărârea din
24 noiembrie 1986, parag. 69).
Cu toate acestea, dispoziţiile art. 436 alin. (2) C.proc.pen. [de altfel, şi dispoziţiile art.
439 alin. (41) teza I şi art. 440 alin. (2) din acelaşi Cod, cu referire la menţiunile care
vizează implicaţiile/efectele ce decurg din nerespectarea condiţiei formulării cererii
de recurs prin avocat] au fost declarate neconstituţionale (D.C.C. nr. 432 din 21 iunie
2016). Curtea Constituţională a reţinut că accesul, formularea şi exercitarea căilor
de atac, respectiv, a recursului în casaţie, reprezintă un aspect al accesului liber la
justiţie, drept fundamental protejat de art. 21 din Constituţie. În acest context,
a constatat că, prin condiţionarea formulării cererii de recurs în casaţie numai prin
intermediul unui avocat care poate pune concluzii în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie, este afectat în mod iremediabil interesul individual, respectiv cel al persoanei
care doreşte să recurgă la concursul justiţiei în vederea realizării drepturilor şi
intereselor sale subiective. Pentru acest motiv instanţa de contencios constituţional
a statuat că soluţia legislativă criticată creează premisele transformării liberului
acces la justiţie şi a dreptului la apărare în drepturi iluzorii, ceea ce atrage
neconstituţionalitatea acesteia (parag. 34 al deciziei, precit.). Decizia menţionată,
devenind obligatorie de la data publicării sale în Monitorul Oficial [art. 147 alin. (4)
din Constituţie], de la această dată părţile vor putea declara recurs în casaţie fără
aportul unui avocat. Nu este exclus ca jurisprudenţa să consacre această posibilitate
începând cu data pronunţării deciziei menţionate, aşa cum a fost cazul în alte situaţii
similare [este vorba despre situaţiile generate de deciziile de admitere a excepţiilor de
neconstituţionalitate a art. 344 alin. (4), art. 345 alin. (1), art. 346 alin. (1) şi art. 347
alin. (3) C.proc.pen. prin D.C.C. nr. 641 din 11 noiembrie 2014, ori art. 341 alin. (5)
C.proc.pen. prin D.C.C. nr. 599 din 21 octombrie 2014, când aplicarea textelor, cu
eliminarea elementelor de neconstituţionalitate (comunicarea cererilor şi excepţiilor
formulate de inculpat, a celor ridicate din oficiu ori a răspunsului parchetului şi
părţii civile ori responsabile civilmente, finalizarea procedurii de cameră preliminară
cu citarea părţilor etc.), s-a realizat de către instanţe şi în perioada cuprinsă între
data pronunţării deciziilor şi data publicării lor]. Prin art. I pct. 2 din O.U.G. nr.
70/2016, art. 436 alin. (2) C.proc.pen. a fost abrogat, fiind modificate (art. I pct. 3, 4
şi 6) şi celelalte dispoziţii legale care cuprindeau referiri la exercitarea căii de atac
prin avocat, prin eliminarea acestora.
Inculpatul nu poate declara recurs în casaţie împotriva hotărârilor definitive prin care
s-a dispus achitarea, indiferent de temeiul prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. a)-
d) C.proc.pen. reţinut de instanţa de judecată, în măsura în care vizează schimbarea
acestor temeiuri. Însă, cel puţin teoretic, va putea recura hotărârea de achitare
pentru cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 1 C.proc.pen. (nerespectarea
dispoziţiile privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei, atunci
când judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente).
c) partea civilă şi partea responsabilă civilmente, în ceea ce priveşte latura civilă, iar
referitor la latura penală, în măsura în care soluţia din această latură a influenţat
soluţia în latura civilă.
Deşi C.proc.pen. stipulează faptul că poate fi supusă recursului în casaţie şi latura
civilă a procesului penal, analiza cazurilor de casare relevă faptul că acestea vizează
exclusiv latura penală a cauzei.
Părţile din procesul penal nu pot formula personal cererea în recurs în casaţie, ci
numai prin intermediul unui reprezentant avocat, care are o vechime neîntreruptă în
profesie de cel puţin 5 ani de la definitivare (a se vedea cele precizate mai sus cu
privire la D.C.C. nr. 432 din 21 iunie 2016).
Potrivit art. 436 alin. (6) C.proc.pen., părţile şi procurorul nu pot ataca cu recurs în
casaţie decizia instanţei de apel prin care a fost respinsapelul dacă nu au exercitat
calea de atac a apelului ori când apelul acestora a fost retras (apelul respins fiind
declarat şi menţinut de un alt titular); se limitează astfel exercitarea omisso
medio a recursului în casaţie cu privire la deciziile instanţei de apel de respingere
a apelului. Se impune precizarea că un apel tardiv este considerat inexistent. În
schimb, deciziile de admitere a apelului pot fi recurate şi de părţile/procurorul care
nu au exercitat calea de atac a apelului sau l-au retras, însă numai în măsura în care
recursul în casaţie vizează modificările aduse hotărârii de fond prin decizia din apel.
În jurisprudenţă a fost identificată o interpretare particulară a cauzei de
inadmisibilitate prevăzute de art. 436 alin. (6) C.proc.pen. (I.C.C.J., Secţia penală,
decizia nr. 242/RC din 8 iulie 2015). Ipoteza cauzei soluţionate prin decizia
menţionată este aceea a unui recurs în casaţie declarat de procuror, întemeiat pe
dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 12 C.proc.pen., în defavoare [pedeapsa aplicată este
nelegală, fiind situată sub minimul special rezultat din aplicarea art. 396 alin. (10)
C.proc.pen.] şi, totodată, declarat omisso medio (procurorul nu a exercitat calea de
atac a apelului împotriva sentinţei pronunţate în fond, ci doar inculpatul căruia
apelul i-a fost respins). În consecinţă, erau incidente două cauze de inadmisibilitate
a recursul în casaţie: cea prevăzută de art. 434 alin. (2) lit. f) C.proc.pen. (hotărârea
a fost pronunţată ca urmare a aplicării procedurii privind recunoaşterea învinuirii),
respectiv cea prevăzută de art. 436 alin. (6) C.proc.pen. Cu toate acestea, recursul în
casaţie a fost declarat admisibil (încheierea nr. 162/RC din 29 mai 2015, aşa cum
rezultă din considerentele deciziei menţionate) şi soluţionat pe fond [pentru motivarea
cu care a fost înlăturată cauza de inadmisibilitate prevăzută de art. 434 alin. (2) lit.
f) C.proc.pen., a se vedea comentariul art. 438 alin. (2) lit. f), pct. 5]. Cât priveşte
cauza de inadmisibilitate prevăzută de art. 436 alin. (6) C.proc.pen., incidenţa
acesteia a fost înlăturată de instanţă printr-o argumentaţie întemeiată pe dispoziţiile
art. 7 parag. 1 CEDO (principiul legalităţii incriminării şi al neretroactivităţii legii
penale) şi al art. 20 alin. (2) din Constituţie (prioritatea de aplicare a reglementărilor
internaţionale în raport cu legea internă în caz de neconcordanţă între acestea şi
legea internă cu privire la drepturile fundamentale ale omului), în sensul priorităţii
de aplicare a dispoziţiilor convenţionale (art. 7 parag. 1 CEDO) în raport cu legea
internă care reglementează cauzele de inadmisibilitate a recursului în casaţie [art.
436 alin. (6) C.proc.pen.]. Astfel, în opinia instanţei, verificarea legalităţii pedepsei nu
este împiedicată de cauza de inadmisibilitate menţionată, instanţa urmând să verifice
pe fond motivul de casare, şi să pronunţe admiterea recursului în casaţie dacă
motivul de casare este întemeiat şi în favoare, respectiv să pronunţe respingerea căii
de atac, ca nefondată, dacă motivul de casare este în defavoare, indiferent că este
întemeiat sau nu (aşa cum s-a procedat în cauză), precum şi dacă motivul de casare,
deşi în favoare, este neîntemeiat.
Acestei motivări i se poate opune faptul că argumentele care o susţin se întemeiază
pe o confuzie asupra naturii juridice a drepturilor care intră sub incidenţa art. 20
alin. (2) din Constituţie, cu efecte asupra mecanismului de aplicare a regimului de
prioritate instituit prin dispoziţia constituţională. Altfel spus, art. 20 alin. (2) din
Constituţie este incident în ipoteza unui conflict între dreptul intern şi cel
internaţional cu privire la drepturi fundamentale (drepturi substanţiale). Or, în
măsura în care cauza de inadmisibilitate a recursului în casaţie prevăzută de art.
436 alin. (6) C.proc.pen. are natură evident procesuală, aceasta nu poate fi înlăturată
de la aplicare prin mecanismul instituit de art. 20 alin. (2) din Constituţie. Pe de altă
parte, ca eventuală soluţie pentru aducerea pedepsei în limitele legalităţii, s-ar putea
discuta dacă art. 7 parag. 2 CEDO nu ar putea fi invocat pe calea unei contestaţii la
executare întemeiate de dispoziţiile art. 598 alin. (1) lit. c) C.proc.pen.
Dat fiind caracterul singular al interpretării anterior prezentate, redăm, in extenso,
motivarea instanţei: „Cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12
C.proc.pen. reprezintă expresia principiului consacrat de art. 7 din Convenţia
europeană a drepturilor omului. Curtea de la Strasbourg a subliniat că
dispoziţiile art. 7 din Convenţie nu se limitează la a interzice aplicarea retroactivă
a normelor penale în detrimentul acuzatului; ele consacră, de asemenea, într-un mod
general, principiul delictelor şi pedepselor.
Motivul de recurs invocat de Parchet se subsumează cazului de recurs în casaţie
prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12, pedeapsa aplicată pentru infracţiunea prevăzută
de art. 87 alin. (5) din O.U.G. nr. 195/2002, fiind în alte limite decât cele prevăzute
de lege. Astfel, pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea comisă (cuprinsă între
2 ani şi 7 ani închisoare, ale cărei limite sunt reduse cu o treime în procedura
recunoaşterii vinovăţiei, pentru care inculpatul a optat) este de la 1 an şi 4 luni
închisoare la 3 ani şi 8 luni închisoare. Or, în cauză, pentru această infracţiune,
inculpatul a fost condamnat sub acest minim special, la pedeapsa de 8 luni
închisoare, ceea ce îi conferă caracter nelegal.
Cu toate acestea, în cauză, pedeapsa nu poate fi corectată (majorată la 1 an şi 4 luni
închisoare) deoarece au incidenţă prevederile art. 20 alin. (2) din Constituţia
României, potrivit cărora dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele
privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile
interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care
Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.
Or, Parchetul nu a exercitat calea de atac a apelului, iar conform art. 436 alin. (6)
C.proc.pen., decizia instanţei de apel prin care a fost respins apelul nu poate fi
atacată cu recurs în casaţie de persoanele care nu au exercitat calea de atac
a apelului ori când apelul acestora a fost retras.
Situaţia ar fi fost diferită dacă pedeapsa aplicată inculpatului ar fi fost mai mare
decât limita maximă specială de 3 ani şi 8 luni închisoare (tot pedeapsă nelegală),
când, în mod evident, ar fi fost mai favorabile dispoziţiile art. 7 din Convenţie, iar
pedeapsa trebuia redusă la 3 ani şi 8 luni închisoare, independent de prevederile art.
436 alin. (6) C.proc.pen.
Ca urmare, în situaţia juridică analizată, dispoziţiile art. 436 alin. (6) C.proc.pen. nu
împiedică verificarea pe fond a cazului de casare prevăzut de art. 438 pct. 12
C.proc.pen., urmând ca în baza examenului legalităţii pedepsei să se stabilească dacă
sunt mai favorabile dispoziţiile legii interne sau cele ale art. 7 din Convenţia
europeană a drepturilor omului” (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 242 din 8 iulie
2015).
Deopotrivă, este necesar ca partea sau procurorul să nu mai fi declarat anterior
recurs în casaţie împotriva aceleiaşi hotărâri [indiferent de motivul invocat,
conform art. 438 alin. (3) C.proc.pen.; a se vedea infra comentariul art. 440, pct.
2.1.].
2. Retragerea recursului în casaţie este actul de dispoziţie prin care părţile sau
procurorul îşi retrag recursul în casaţie declarat. Retragerea este definitivă,
neputându-se reveni asupra ei. Aceasta poate avea loc după declararea recursului în
casaţie, prin depunerea acestuia la instanţa a cărei hotărâre se atacă [art. 439 alin.
(1) C.proc.pen.], până la închiderea dezbaterilor instanţei de recurs [art. 436 alin. (3)
C.proc.pen.]. Pentru acest motiv este posibilă formularea declaraţiei de retragere fie
la instanţa a cărei hotărâre a fost atacată, fie la instanţa de recurs. Dacă declaraţia
de retragere a recursului a fost depusă la instanţa a cărei hotărâre a fost atacată,
aceasta nu are competenţa de a lua act de retragere, ci va trebui să o înainteze
instanţei supreme conform art. 439 alin. (4) C.proc.pen. Această din urmă instanţă,
în raport cu momentul în care îi este cunoscută manifestarea de voinţă, fie în faza
admiterii în principiu, prin încheiere [art. 440 alin. (3) C.proc.pen.], fie în faza
judecării recursului, prin decizie [concluzie dedusă din interpretarea art. 436 alin. (3)
C.proc.pen., chiar dacă soluţia nu este prevăzută expres de art. 448 din acelaşi Cod],
va lua act de retragerea căii de atac (I.C.C.J., Secţia penală, deciziile nr. 253/RC din
15 octombrie 2014, nr. 300/RC din 4 noiembrie 2014, nr. 317/RC din 16 septembrie
2016; încheierile nr. 76 din 26 februarie 2015, nr. 8 din 13 ianuarie 2016, nepublicate,
prin care s-a luat act de retragerea recursurilor în casaţie fie în cursul judecării
acestuia, fie în faza admiterii în principiu).
Retragerea poate fi totală, cu privire atât la latura penală, cât şi civilă, sau parţială,
numai cu privire la una dintre acestea. Revenirea asupra retragerii, intervenită după
expirarea termenului de recurs, este inadmisibilă; dacă termenul nu a expirat, poate
fi declarat din nou recurs, deşi anterior se formulase o cerere de retragere a căii de
atac (C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 7/1999, în Dreptul nr. 3/2000, p. 141; Revista
de drept penal nr. 1/2002, p. 133).
Retragerea trebuie să fie făcută personal de parte sau prin mandatar special.
Recursul declarat prin avocat nu poate fi retras decât de partea în numele căreia
a fost declarat ori de o persoană cu mandat special în acest sens. Dacă partea se află
în stare de deţinere, retragerea recursului în casaţie poate fi făcută printr-o declaraţie
atestată sau consemnată într-un proces-verbal de către conducerea locului de
deţinere. Dacă declaraţia de retragere se face la instanţa a cărei hotărâre se atacă,
aceasta trebuie să îmbrace forma scrisă; dacă are loc în faţa instanţei care judecă
recursul, retragerea poate fi şi verbală/declaraţie orală, inclusiv pentru părţile aflate
în stare de deţinere şi prezente în faţa instanţei.
Reprezentanţii legali pot retrage recursul în casaţie cu respectarea, în ceea ce priveşte
latura civilă, a condiţiilor prevăzute de legea civilă (de pildă, fiind un act de dispoziţie,
este necesară încuviinţarea autorităţii tutelare).
Inculpatul minor (chiar asistat de reprezentantul legal) nu poate retrage recursul în
casaţie declarat personal sau de reprezentantul său legal.
Recursul în casaţie declarat de procuror poate fi retras de procurorul ierarhic
superior. C.proc.pen. nu prevede posibilitatea însuşirii recursului în casaţie declarat
de procuror şi retras de procurorul ierarhic superior acestuia de partea în favoarea
căreia a fost declarat.
Recursul poate fi extins conform. art. 443 alin. (1) C.proc.pen. şi asupra unei părţi
care şi-a retras propriul recurs chiar dacă dispoziţia legală menţionată se referă la
partea care nu a declarat recurs, întrucât o parte care şi-a retras recursul este într-
o situaţie similară celei care nu a declarat recurs (Trib. Suprem, Secţia
militară, decizia nr. 47/1972, în C.D. 1972, p. 460).
Art. 437
Motivarea recursului în casaţie

Mihail Udroiu, Iuliana Nedelcu

(1) Cererea de recurs în casaţie se formulează în scris şi va cuprinde:

a) numele şi prenumele, domiciliul sau reşedinţa părţii, ori, după caz, numele
şi prenumele procurorului care exercită recursul în casaţie, precum şi organul
judiciar din care acesta face parte;
b) indicarea hotărârii care se atacă;
c) indicarea cazurilor de recurs în casaţie pe care se întemeiază cererea şi
motivarea acestora;
d) semnătura persoanei care exercită recursul în casaţie.
(2) La cerere se anexează toate înscrisurile invocate în motivarea acesteia.
Comentariu
Conţinutul şi motivarea cererii. Cererea de recurs în casaţie se formulează în scris,
motivat, şi va cuprinde:
a) numele şi prenumele, domiciliul sau reşedinţa părţii sau, după caz, numele şi
prenumele procurorului care exercită recursul în casaţie, precum şi organul judiciar
din care acesta face parte;
b) indicarea hotărârii care se atacă;
c) indicarea cazurilor de recurs în casaţie pe care se întemeiază cererea şi motivarea
acestora prin indicarea concretă a încălcării normei de drept în cauzele judecate
definitiv; motivele de recurs în casaţie se formulează în scris prin însăşi cererea de
recurs în casaţie;
d) semnătura persoanei care exercită recursul în casaţie.
Art. 437 alin. (1) lit. a) şi d) C.proc.pen. au fost modificate prin art. I pct. 3 din O.U.G.
nr. 70/2016, fiind înlăturate menţiunile privind exercitarea dreptului de recurs în
casaţie obligatoriu prin avocat.
La cererea de recurs în casaţie se anexează toate înscrisurile invocate în motivarea
acesteia.
Cererea de recurs în casaţie împreună cu înscrisurile anexate se depun, însoţite de
copii pentru procuror şi părţi, la instanţa a cărei hotărâre se atacă, fie personal, fie
prin mandatar special, fie prin scrisoare recomandată sau prin administraţia locului de
deţinere.
Aşadar, cererea de recurs în casaţie se caracterizează prin formalism; fără
respectarea acestui formalism cererea nu are efectul sesizării instanţei (cererea de
recurs în casaţie produce efectul sesizării instanţei/este act de sesizare care, dacă
este admisă, învesteşte instanţa cu soluţionarea căii de atac). Din cerere trebuie să
rezulte voinţa de a recura hotărârea, limitele acestei voinţe (aspect realizabil prin
invocarea cazurilor de casare, mai ales) căci numai între aceste limite va opera
controlul instanţei de recurs întrucât aceasta nu mai are posibilitatea legală de a lua
în considerare din oficiu unele cazuri de casare, aşa cum avea posibilitatea potrivit
reglementării anterioare [art. 3859 alin. (3) C.proc.pen. din 1968]; judecătorul nu
poate acoperi aceste lipsuri. Atât conţinutul, cât şi motivarea cererii sunt condiţii de
admisibilitate a căii de atac, neîndeplinirea acestora conducând la respingerea ca
inadmisibilă a cererii de recurs în casaţie [art. 440 alin. (2) cu referire la art. 437
C.proc.pen.]. Astfel, s-a dispus respingerea ca inadmisibilă a cererii de recurs în
casaţie pentru neîndeplinirea condiţiei prevăzute de art. 437 alin. (1) lit. c)
C.proc.pen. – neindicarea cazului de recurs, în condiţiile în care, în cuprinsul
acesteia, inculpatul a arătat că măsura luată de instanţa de apel este nelegală,
întrucât ar fi fost îndeplinite toate condiţiile impuse de art. 91 C.pen. (condiţiile
suspendării executării pedepsei sub supraveghere), neimpunându-se executarea
pedepsei în regim de detenţie (I.C.C.J., Secţia penală, încheierea nr. 163/RC din 6 mai
2016, nepublicată).
Astfel, trebuie analizat pe de o parte, dacă a fost invocat un caz de recurs în casaţie
prevăzut de art. 438 C.proc.pen., iar pe de altă parte, aparenţa de sustenabilitate
a cazului invocat prin raportare la baza factuală prezentată în cererea formulată
pentru dovedirea acestuia; deopotrivă, trebuie analizată corespondenţa între
conţinutul cazului de recurs în casaţie şi baza factuală invocată.
În acest sens, în jurisprudenţă s-a reţinut că, pentru ca recursul în casaţie să fie
admisibil nu este suficientă invocarea formală a unui caz de casare (I.C.C.J., Secţia
penală, încheierea nr. 27RC din 29 ianuarie 2016, nepublicată); „simpla indicare
a unui caz de casare nu conduce la constatarea de iure a admisibilităţii recursului,
ci este necesar ca motivele expuse cu privire la cazul de casare invocat să corespundă
acestuia” (I.C.C.J., Secţia penală, încheierea nr. 396/RC din 8 decembrie 2015,
nepublicată).
De asemenea, au fost respinse ca inadmisibile cererile de recurs în casaţie întrucât:
- nu sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 437 alin. (1) lit. c) C.proc.pen., în
sensul că motivele de casare invocate şi dezvoltate nu se încadrează în cele prevăzute
expres şi limitativ de legiuitor în art. 438 C.proc.pen.” (I.C.C.J., Secţia penală,
încheierea nr. 20/RC din 6 mai 2014, nepublicată);
- prin cererea de recurs în casaţie s-a criticat hotărârea instanţei de apel cu privire
la modalitatea de executare a pedepsei (I.C.C.J., Secţia penală, încheierea nr. 36/RC
din 21 mai 2014, nepublicată);
- prin cererea de recurs în casaţie nu au fost indicate cazurile de recurs, criticându-
se hotărârea instanţei de apel pentru nelegala obligare a Ministerului Public la plata
sumei reprezentând onorariul apărătorului din oficiu în faza de urmărire penală
(I.C.C.J., Secţia penală, încheierea nr. 77/RC din 18 iunie 2014, nepublicată);
- motivele invocate nu respectă dispoziţiile art. 437 şi art. 438 C.proc.pen., acestea
nefiind circumscrise unui caz de casare;
- prin cererea de recurs în casaţie s-a criticat schimbarea încadrării juridice.
Potrivit acestei jurisprudenţe rezultă că invocarea unor critici care nu se subsumează
niciunuia dintre cazurile prevăzute de art. 438 C.proc.pen. echivalează cu
neindicarea acestora; altfel spus, condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 437
alin. (1) lit. c) şi art. 438 C.proc.pen. sunt analizate împreună. Şi invocarea formală,
prin cererea de recurs în casaţie, a unui caz de casare, fără o motivare a acestuia,
atrage, de asemenea, respingerea ca inadmisibilă a căii de atac (I.C.C.J., Secţia
penală, încheierea nr. 145/VRC din 4 septembrie 2014, nepublicată, invocată în
decizia nr. 290/RC din 30 octombrie 2014). În asemenea ipoteze cererea de recurs în
casaţie va fi respinsă ca inadmisibilă [art. 440 alin. (2) cu referire la art. 437, 438
C.proc.pen.].
Art. 438
Cazurile în care se poate face recurs în casaţie
Mihail Udroiu, Iuliana Nedelcu

(1) Hotărârile sunt supuse casării în următoarele cazuri:

1. în cursul judecăţii nu au fost respectate dispoziţiile privind competenţa după
materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de
o instanţă inferioară celei legal competente;
2-6. abrogate;
7. inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea
penală;
8. în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal;
9-10. abrogate;
11. nu s-a constatat graţierea sau în mod greşit s-a constatat că pedeapsa
aplicată inculpatului a fost graţiată;
12. s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege;
13-14. abrogate.
(2) Cazurile prevăzute la alin. (1) pot constitui temei al casării hotărârii doar
dacă nu au fost invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori
dacă, deşi au fost invocate, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe
asupra lor.
(3) În cazul în care cererea de recurs în casaţie a fost respinsă, partea sau
procurorul care a declarat recursul în casaţie nu mai poate formula o nouă
cerere împotriva aceleiaşi hotărâri, indiferent de motivul invocat.
Corelaţii legislative: art. 16, art. 426 C.proc.pen.
Comentariu
Cazurile de recurs în casaţie vizează, în principal, erorile de drept substanţial care
afectează hotărârea definitivă, excepţie făcând primul caz de casare, care are ca obiect
doar erori de procedură. Astfel, cazurile prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7, 8, 11 şi
12 C.proc.pen., în raport de natura lipsurilor hotărârii criticate, reprezintă erori de
judecată/de drept, încălcări ale legii penale substanţiale. Asemenea încălcări s-au
produs fie prin neaplicarea unei prevederi legale care trebuia aplicată [de pildă,
neaplicarea graţierii – art. 438 alin. (1) pct. 11 teza I C.proc.pen.; neaplicarea
dispoziţiilor care dau efect lipsei prevederii faptei în legea penală – art. 438 alin. (1)
pct. 7 C.proc.pen.], fie prin aplicarea unei dispoziţii legale care nu trebuia aplicată
[de pildă, aplicarea greşită a graţierii – art. 438 alin. (1) pct. 11 teza a II-a C.proc.pen.;
aplicarea greşită a cauzelor de încetare a procesului penal – art. 438 alin. (1) pct. 8
C.proc.pen.]. Asemenea încălcări au condus la pronunţarea unei soluţii contrare legii,
adică o soluţie inversă decât cea care trebuia pronunţată (G. Theodoru, Teoria şi
practica recursului penal, op. cit., p. 342). Cazul prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 1
C.proc.pen. este, din punct de vedere al lipsurilor hotărârii criticate, un viciu de
procedură, o încălcare a legii de procedură sancţionată cu nulitatea absolută. Toate
cazurile de casare se raportează doar la erori ce privesc soluţionarea laturii penale
a procesului.
Cazurile de recurs în casaţie constituie temei al casării hotărârii doar dacă nu au fost
invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori dacă, deşi au fost
invocate, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor. În cazul în
care cererea de recurs în casaţie a fost respinsă, partea sau procurorul care
a declarat recursul în casaţie nu mai poate formula o nouă cerere împotriva aceleiaşi
hotărâri, indiferent de motivul invocat.
Hotărârile sunt supuse casării în următoarele cazuri:
1. în cursul judecăţii nu au fost respectate dispoziţiile privind competenţa după
materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de
o instanţă inferioară celei legal competente [art. 438 alin. (1) pct. 1 C.proc.pen.];
Este avută în vedere numai încălcarea normelor privind competenţa materială şi
personală a instanţelor de judecată (nu şi competenţa teritorială) când judecata a fost
efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente, nu şi atunci când judecata
a fost efectuată de o instanţă superioară în grad celei legal competente. În cazul în
care încălcarea normelor de competenţă materială sau personală priveşte faza de
urmărire penală, sau faza de cameră preliminară nu este incident acest caz de casare.
Aspectul care configurează acest caz de casare reprezintă o nulitate absolută [art.
281 alin. (1) lit. b) C.proc.pen.] determinată de încălcarea normelor de competenţă
după materie şi după calitatea persoanei (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 290/RC
din 30 octombrie 2014); totodată, reprezintă şi o preluare parţială a motivului de
recurs prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 1 C.proc.pen din 1968. Potrivit doctrinei (G.
Theodoru, Teoria şi practica recursului penal, op. cit., p. 282-283), norme privind
competenţa după materie şi după calitatea persoanei sunt şi cele care, deşi
reglementează alte aspecte ale competenţei, decurg din normele de competenţă după
materie şi după calitatea persoanei (prorogarea competenţei în caz de indivizibilitate
sau conexitate, schimbarea încadrării juridice a faptei, regulile de competentă
a căilor de atac etc.); şi încălcarea acestora este sancţionată cu nulitatea absolută,
astfel încât şi în această ipoteză este aplicabil cazul de casare în discuţie. În acest caz
se va dispune admiterea recursului, casarea cu trimitere spre rejudecare la instanţa
competentă; când competenţa revine chiar instanţei de recurs, soluţia va fi una de
admitere a recursului cu reţinere spre rejudecare [art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. b)
C.proc.pen.].
2. inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea
penală [art. 438 alin. (1) pct. 7 C.proc.pen.];
Acest caz de casare va fi aplicabil nu numai în ipoteza în care s-a dispus o soluţie de
condamnare (cu executare în regim de detenţie sau cu suspendarea sub
supraveghere a executării pedepsei), ci şi în situaţia în care faţă de inculpat s-a
dispus renunţarea la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei pentru
o faptă care nu este tipică. Cazul de casare „vizează acele situaţii în care nu se
realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi configurarea legală
a tipului respectiv de infracţiune, fie datorită împrejurării că fapta pentru care s-a
dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întruneşte elementele de tipicitate
prevăzute de norma de incriminare” (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 235/RC din 7
octombrie 2014), fie datorită dezincriminării faptei (I.C.C.J., secţia penală, decizia nr.
403/RC din 15 decembrie 2015, nepublicată). Actualul caz de casare este similar celor
prevăzute de art. 3859 alin. (1) pct. 12 teza I (nu sunt întrunite elementele constitutive
ale unei infracţiuni) şi 13 (inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este
prevăzută de legea penală) C.proc.pen. din 1968 (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr.
323/RC din 18 noiembrie 2014). O hotărâre de condamnare sau prin care s-a dispus
renunţarea la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei pentru o faptă care
nu este prevăzută de lege penală este o hotărâre nelegală/contrară legii întrucât
lipseşte temeiul răspunderii penale (fapta tipică). Este un caz de pronunţare a unei
soluţii inverse (condamnare) soluţiei care trebuia pronunţată (achitare). De altfel,
acest caz de casare conduce la admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi
achitarea inculpatului [art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) C.proc.pen.].
Acest caz de casare poate fi invocat numai atunci când partea sau procurorul
apreciază că fapta pentru care s-a pronunţat soluţia definitivă nu este tipică (prin
raportare la prima trăsătură esenţială a infracţiunii), adică atunci când fapta
concretă reţinută prin hotărârea definitivă nu întruneşte elementele de tipicitate
obiectivă sau subiectivă prevăzute de norma de incriminare. Nu s-ar putea aprecia
că acest caz de recurs în casaţie vizează numai elementele ce ţin de tipicitatea
obiectivă prin raportare la faptul că art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C.proc.pen. foloseşte
sintagma „fapta nu este prevăzută de legea penală”, întrucât scopul recursului în
casaţie este şi acela de a înlătura elementele de nelegalitate ale hotărârii definitive
atunci când nu este întrunită trăsătura esenţială a tipicităţii faptei.
În această privinţă, în jurisprudenţă s-a reţinut că: „fapta persoanei care, în public,
prin violenţe comise împotriva bunurilor, precum şi prin ameninţări şi injurii, tulbură
ordinea şi liniştea publică este incriminată în dispoziţiile art. 371 C.pen., referitoare
la tulburarea ordinii şi liniştii publice, nefiind dezincriminată şi, în consecinţă,
recursul în casaţie întemeiat pe cazul reglementat în art. 438 alin. (1) pct. 7
C.proc.pen., cu motivarea că fapta menţionată nu este prevăzută de legea penală,
este nefondat. Încadrarea juridică a faptei de violare de domiciliu în dispoziţiile art.
224 alin. (1) C.pen. referitoare la forma de bază a infracţiunii sau în dispoziţiile art.
224 alin. (2) C.pen. referitoare la varianta agravată a acestei infracţiuni nu se include
în sfera cazului de recurs în casaţie prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 C.proc.pen.,
întrucât, în cadrul acestui caz de recurs în casaţie, instanţa stabileşte dacă fapta este
sau nu este incriminată, neputându-se dispune schimbarea încadrării juridice
a faptei pe calea recursului în casaţie” [I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 250/RC din
14 octombrie 2014 (www.legalis.ro)].
Tot astfel, prin Decizia nr. 4 din 2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul
pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, a apreciat că
„infracţiunea de vătămare corporală din culpă prevăzută de art. 184 alin. (2) teza I
[fapta a avut vreuna din urmările prevăzute de art. 182 alin. (1)] şi alin. (4) C.pen.
din 1969 în ipoteza în care fapta a produs o vătămare ce a necesitat între 11 şi 90 de
zile îngrijiri medicale şi nu îndeplineşte una dintre condiţiile impuse de alin. (1) al art.
196 C.pen. este dezincriminată începând cu data de 1 februarie 2014”. În aceste
condiţii, hotărârile definitive de condamnare, renunţare la aplicarea pedepsei sau
amânarea pedepsei dispuse pentru astfel de fapte după 1 februarie 2014 sunt supuse
acestui caz de recurs în casaţie.
Nu poate fi invocat acest caz de casare pentru a se obţine schimbarea încadrării
juridice a faptei sau pentru a se constata incidenţa unei cauze justificative sau de
neimputabilitate.
Pentru a verifica dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este
prevăzută de legea penală, se va avea în vedere situaţia de fapt deja stabilită de
instanţa de apel, care nu poate fi schimbată, având caracter definitiv. Totodată, în
analiza acestui caz de casare nu se poate verifica existenţa concordanţei între starea
de fapt reţinută de instanţă şi conţinutul mijloacelor de probă (…) nu există
posibilitatea legală de a interveni asupra analizei probelor efectuate de instanţa de
apel (…) nu este permis a se examina existenţa şi suficienţa probelor pe care s-a
întemeiat soluţia de condamnare a recurentului (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr.
335/RC din 9 octombrie 2015), nu se poate reexamina probatoriul şi reaprecia
situaţia de fapt stabilită în mod definitiv de instanţa de apel (I.C.C.J., Secţia penală,
decizia nr. 144/RC din 27 aprilie 2015; încheierea nr. 330/RC din 21 septembrie 2016,
nepublicată), instanţa de recurs în casaţie nu poate examina vinovăţia (I.C.C.J.,
Secţia penală, decizia nr. 235/RC din 7 octombrie 2014). În susţinerea cazului de
casare prevăzut de art. 437 alin. (1) pct. 7 C.proc.pen. nu poate fi criticată situaţia
de fapt reţinută de instanţele de fond şi apel şi solicitarea pronunţării unei soluţii de
achitare pentru lipsa probelor (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 293/RC din 3
noiembrie 2014) ori încadrarea juridică (I.C.C.J., Secţia penală, încheierea nr. 27/RC
din 29 ianuarie 2016, nepublicată), întrucât instanţa verifică dacă fapta este
incriminată sau nu, fără a putea dispune schimbarea încadrării juridice (I.C.C.J.,
Secţia penală, decizia nr. 250/RC din 14 octombrie 2014). Analiza existenţei urmării
specifice abuzului în serviciu, producerea unei pagube ori vătămări, poate fi efectuată
în cadrul acestui caz de casare deoarece reprezintă un element constitutiv al laturii
obiective a acestei infracţiuni (tipicitate obiectivă/prevederea faptei de legea penală);
o atare analiză se realizează pe baza situaţiei de fapt stabilite prin decizia penală
atacată (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 235/RC din 7 octombrie 2014).
Aplicabilitatea sau inaplicabilitatea prevederilor art. 4 C.pen. şi art. 3 alin. (1) din
Legea nr. 187/2012, din punct de vedere al existenţei calităţii subiectului activ al
infracţiunii conform legii noi, se include în sfera cazului de recurs în casaţie prevăzut
în dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C.proc.pen. şi, în consecinţă, poate fi verificată
pe calea recursului în casaţie întemeiat pe aceste dispoziţii (I.C.C.J., Secţia penală,
decizia nr. 64/RC din 16 februarie 2015).
3. în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal [art. 438 alin. (1) pct. 8
C.proc.pen.];
Acest caz de recurs în casaţie reprezintă preluarea parţială a cazului de recurs
prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 16 C.proc.pen. din 1968 [(…) în mod greşit s-a
dispus încetarea procesului penal pentru motivul că există autoritate de lucru
judecat sau o cauză de înlăturare a răspunderii penale ori că a intervenit decesul
inculpatului (…)]. Acest aspect a fost constatat şi de practica judiciară, arătându-se
că jurisprudenţa referitoare la acest caz de casare poate fi valorificată pentru a stabili
incidenţa cazului de recurs în casaţie prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 8 C.proc.pen.
(I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 74/RC din 8 martie 2016).
Atunci când, faţă de actele şi lucrările dosarului, prin hotărârea instanţei s-a reţinut
în mod eronat incidenţa unuia dintre impedimentele prevăzute de art. 16 alin. (1) lit.
e)-j) C.proc.pen. (a se vedea supra comentariul art. 16), dispunându-se încetarea
procesului penal [de pildă, (i)atunci când s-a dispus în mod greşit încetarea
procesului penal, luându-se act de împăcarea părţilor, în lipsa unei manifestări de
voinţă exprese şi neechivoce a inculpatului, care nu a făcut o declaraţie explicită de
împăcare în faţa instanţei; (ii) în situaţia în care în mod greşit s-a dispus încetarea
procesului penal pentru infracţiunea de încăierare, apreciindu-se în mod eronat că
este incidentă cauza de nepedepsire prevăzută de art. 198 alin. (4) C.pen., adică
faptul că inculpatul a fost prins în încăierare împotriva voinţei sale]. Astfel, potrivit
jurisprudenţei, se circumscrie acestui caz de casare critica soluţiei de încetare
a procesului penal întemeiate greşit pe existenţa unei cauze de înlăturare
a răspunderii penale: împăcare/lipsa acordului de voinţe (I.C.C.J., Secţia penală,
decizia nr. 276/RC din 24 octombrie 2014; decizia nr. 39 din 10 februarie 2016,
nepublicate); împăcare tardivă (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 100/RC din 25
martie 2016, nepublicată); prescripţia răspunderii penale (I.C.C.J., Secţia penală,
decizia nr. 275/RC din 24 octombrie 2014, nepublicată; decizia nr. 286/RC din 22
septembrie 2015); sau a unei cauze de nepedepsire reţinute greşit/retragerea
mărturiei mincinoase (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 74/RC din 8 martie 2016),
ori a soluţiei de încetare a procesului penal fără a ţine seama de cererea inculpatului
de continuare a procesului penal (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 262 din 17
octombrie 2014). Prin acest caz de recurs în casaţie nu poate fi criticată omisiunea
instanţei de apel de a dispune încetarea procesului penal (I.C.C.J., Secţia
penală, încheierea nr. 31/RC din 23 ianuarie 2015, nepublicată). Deşi admiterea unui
recurs în casaţie întemeiat pe greşita încetare a procesului penal conduce, de regulă,
la o soluţie de condamnare/amânare a aplicării pedepsei/renunţare la aplicarea
pedepsei, au existat în practică şi soluţii de admitere a recursului în casaţie şi
înlăturare a greşitei aplicări a legii, pronunţându-se tot o soluţie de încetare
a procesului penal. Astfel, instanţa de recurs a constatat că în apel în mod greşit s-a
luat act de împăcarea părţilor (nu a avut loc o manifestarea de voinţă expresă şi
neechivocă a inculpatului în acest sens) şi s-a dispus încetarea procesului însă,
totodată, aceeaşi instanţă a constatat nemijlocit acordul de voinţă al părţilor de a se
împăca (instanţa supremă a procedat la audierea părţilor cu privire la intervenirea
împăcării, în faţa sa fiind depusă şi declaraţia notarială dată de părţi în acelaşi sens,
ulterior pronunţării deciziei în apel); în acest context recursul în casaţie a fost admis
şi s-a dispus încetarea procesului penal (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 14 din 15
ianuarie 2015). O asemenea situaţie a fost posibilă ca urmare a aplicării art. 159 alin.
(3) C.pen, în situaţii tranzitorii, conform D.C.C. nr. 508 din 7 octombrie 2014; în
decizia anterior menţionată instanţa nu a aplicat D.C.C. nr. 508 din 7 octombrie
2014, deşi aceasta era publicată la data pronunţării asupra recursului în casaţie, ci
o altă decizie, similară.
Deopotrivă, va fi incident acest caz de casare şi în ipoteza în care soluţia de încetare
a procesului penal a fost dispusă în baza unui temei reţinut eronat, caz în care se
impune schimbarea temeiului soluţiei de încetare a procesului penal prin reţinerea
celui corect (a se vedea, în acelaşi sens, I. Neagu, M. Damaschin, Tratat de procedură
penală. Partea specială, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2015, p. 399).
În ipoteza în care în cauză existau probe cu privire la incidenţa vreunuia dintre
cazurile prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. e)-j) C.proc.pen. (a se
vedea supra comentariul art. 16), iar instanţa nu a dispus încetarea procesului
penal, va putea fi exercitată contestaţia în anulare în condiţiile art. 426 lit. b),
respectiv lit. i) C.proc.pen. (a se vedea supra comentariul art. 426), iar nu recursul în
casaţie.
În aplicarea acestui caz de casare, instanţa supremă a reţinut că: „Dacă prima
instanţă, prin sentinţa pronunţată înainte de 1 februarie 2014, a constatat
intervenţia prescripţiei răspunderii penale cu privire la unele dintre infracţiunile
concurente săvârşite de inculpat, iar instanţa de apel, prin decizia pronunţată după
1 februarie 2014, a aplicat dispoziţiile C.pen., ca lege penală mai favorabilă, numai
cu privire la infracţiunile pentru care prima instanţă a dispus condamnarea, pe baza
principiului non reformatio in peius, întrucât în cauză au formulat apel numai
inculpatul şi partea civilă exclusiv sub aspectul laturii civile, nu este incident cazul
de recurs în casaţie prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 8 C.proc.pen., referitor la greşita
încetare a procesului penal, chiar dacă în raport cu dispoziţiile C.pen. termenele de
prescripţie a răspunderii penale nu erau împlinite la data judecării apelului, deoarece
pe calea recursului în casaţie întemeiat pe dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 8
C.proc.pen. nu poate fi cenzurată aplicarea principiului non reformatio in peius şi nici
modul în care instanţa de apel a dat eficienţă dispoziţiilor art. 5 C.pen.” (I.C.C.J.,
Secţia penală, decizia nr. 32/RC din 23 ianuarie 2015).
4. nu s-a constatat graţierea sau în mod greşit s-a constatat că pedeapsa
aplicată inculpatului a fost graţiată [art. 438 alin. (1) pct. 11 C.proc.pen.];
Neconstatarea incidenţei legii de graţiere sau aplicarea eronată a legii de graţiere (de
pildă, în ipoteza în care condamnatul era exceptat de la graţiere prin dispoziţiile legii)
constituie motivul de nelegalitate care poate fi invocat pe calea recursului în casaţie.
Cazul de casare se regăsea şi în reglementarea anterioară [art. 3859 alin. (1) pct. 15
teza a III-a C.proc.pen. din 1968 – (…) pedeapsa a fost graţiată; art. 3859 alin. (1) pct.
16 teza finală C.proc.pen. din 1968 – (…) în mod greşit (…) pedeapsa a fost graţiată].
Sintagma „nu s-a constat graţierea” [art. 438 alin. (1) pct. 11 teza I C.proc.pen.] este
susceptibilă de interpretare, respectiv necesită unele precizări în raport cu
obiectul/efectele graţierii (art. 160 C.pen. şi legile speciale de graţiere). Astfel, ca
regulă, conform art. 160 alin. (1) C.pen., graţierea are ca obiect pedeapsa principală
executabilă prin detenţie, măsuri educative privative de libertate [aspect rezultat din
interpretarea per a contrario a art. 160 alin. (2) C.pen.]; prin excepţie, potrivit legilor
speciale de graţiere, poate avea ca obiect pedepse a căror executare este suspendată
sub supraveghere, pedepse complementare, măsuri educative neprivative de libertate
[art. 160 alin. (2) şi (4) C.pen.]. În acest context, sintagma menţionată trebuie
înţeleasă ca referindu-se la oricare sancţiune penală care face obiectul actului de
graţiere, iar nu ca privind doar pedeapsa principală, ca sancţiune de drept penal.
Pentru aceleaşi motive, şi referirea la pedeapsă, utilizată de art. 438 alin. (1) pct. 11
teza a II-a C.proc.pen., trebuie interpretată în acelaşi mod, prin raportare la obiectul
actului de graţiere.
În cazul în care nu s-a constatat graţierea, recursul va fi admis, casată hotărârea
atacată şi înlăturată greşita aplicare a legii constând tocmai în omisiunea constatării
graţierii (totale/parţiale, condiţionate/necondiţionate), urmând a constata
intervenţia acestei cauze de înlăturare sau numai de modificare a executării pedepsei
[art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) teza finală C.proc.pen.]; totodată, în măsura în care
pedeapsa a fost integral graţiată ori, deşi graţierea este numai parţială, aceasta
acoperă partea de pedeapsă rămasă de executat, se va dispune şi punerea în
libertate. Pentru ipoteza în care graţierea a fost constată în mod greşit, ca urmare
a admiterii recursului şi casării hotărârii, se va dispune înlăturarea incidenţei actului
de clemenţă şi, eventual, în ipotezele în care inculpatul a fost pus în libertate ca
urmare a graţierii, se va dispune şi reîncarcerarea acestuia.
5. s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege [art. 438 alin.
(1) pct. 12 C.proc.pen.].
Constituie caz de casare numai situaţia în care pedeapsa stabilită şi aplicată prin
raportare la încadrarea juridică reţinută în hotărârea definitivă este nelegală [de
exemplu: (i) în cazul în care pedeapsa este stabilită sub minimul special fără a fi
reţinută vreo cauză de atenuare sau vreo circumstanţă atenuantă (I.C.C.J., Secţia
penală, decizia nr. 301/RC din 5 noiembrie 2014; decizia nr. 246/RC din 13 octombrie
2014; decizia nr. 116/RC din 1 aprilie 2015; decizia nr. 143 din 27 aprilie 2015; decizia
nr. 404/RC din 15 decembrie 2015; decizia nr. 80/RC din 11 martie 2016) ori
incidenţa legii penale mai favorabile, respectiv pedeapsa a fost stabilită peste
maximul special, deşi nu a fost reţinută vreo cauză de agravare sau vreo
circumstanţă agravantă (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 249/RC din 14 octombrie
2014; decizia nr. 392/RC din 27 noiembrie 2015) ori, deşi reţinute circumstanţe
atenuante, nu li s-a dat efectul obligatoriu de reducere a pedepsei (I.C.C.J., Secţia
penală, decizia nr. 266/RC din 20 octombrie 2014) sau aplicarea acestui efect a fost
greşită (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 113/RC din 5 aprilie 2016); (ii) pedeapsa
aplicată a fost stabilită în zile-amendă, iar nu ca amendă în lei (I.C.C.J., Secţia penală,
decizia nr. 230/RC din 6 octombrie 2014); (iii) pedeapsa rezultantă în cazul
concursului de infracţiuni a fost aplicată prin adiţionarea la pedeapsa de bază a unui
spor mai mare, respectiv mai mic decât sporul fix de o treime din restul
pedepselor; (iv) pedeapsa stabilită în urma judecăţii potrivit procedurii recunoaşterii
învinuirii este mai mică decât minimul special prevăzut de lege redus cu
o treime; (v) pedeapsa complementară a fost aplicată pe o durată mai mare sau mai
mică decât limitele prevăzute de lege (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 167 din 12
mai 2015) ori a fost aplicată în mod nelegal (I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 379 din
12 noiembrie 2015; decizia nr. 19/RC din 27 ianuarie 2016, nepublicate)].
Deopotrivă, se poate critica pentru acest caz de casare nelegala aplicare a măsurilor
educative privative sau neprivative de libertate în alte limite decât cele prevăzute de
lege (de pildă, aplicarea măsurii educative a internării într-un centru educativ pe
o durată de 5 ani sau dispunerea internării într-un centru de detenţie pe o perioadă
de 20 de ani) [I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 349/RC din 20 octombrie
2015; decizia nr. 267/RC din 21 octombrie 2014 – „aplicarea dispoziţiilor art. 15 din
Legea nr. 187/2012, care presupune stabilirea pedepsei rezultante prin cumul
aritmetic, iar nu a dispoziţiilor art. 22 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 187/2012 şi
a dispoziţiilor art. 129 alin. (2) lit. b) C.pen., conduce la aplicarea unei pedepse
rezultante în alte limite decât cele prevăzute de lege şi se încadrează în cazul de recurs
în casaţie prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 12 C.proc.pen. referitor la aplicarea
pedepsei în alte limite decât cele prevăzute de lege”; I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr.
55/RC din 10 februarie 2015; decizia nr. 267/RC din 21 octombrie 2014; Aplicarea
măsurii educative privative de libertate a internării într-un centru de detenţie în
condiţiile prevăzute în art. 114 alin. (2) lit. b) C.pen. şi în limitele prevăzute în art.
125 alin. (2) C.pen. poate fi verificată pe calea recursului în casaţie, în temeiul cazului
de recurs în casaţie prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 12 C.proc.pen. – I.C.C.J., Secţia
penală, decizia nr. 51/RC din 19 februarie 2016; În temeiul cazului reglementat în art.
438 alin. (1) pct. 12 C.proc.pen., poate fi verificată pe calea recursului în casaţie
prelungirea măsurii educative privative de libertate a internării într-un centru de
detenţie în limitele prevăzute în art. 125 alin. (3) C.pen. – în baza căruia instanţa,
prelungind măsura educativă a internării într-un centru de detenţie, nu poate depăşi
maximul stabilit în art. 125 alin. (2) C.pen., determinat în raport cu pedeapsa cea
mai grea dintre cele prevăzute de lege pentru infracţiunile săvârşite – I.C.C.J., Secţia
penală, decizia nr. 349/RC din 20 octombrie 2015].
Nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C.proc.pen. în
ipoteza în care se critică:
- greşita individualizare a pedepsei în raport cu prevederile art. 74 C.pen., acesta
fiind atributul suveran al instanţelor de fond (prima instanţă şi instanţa de apel)
(I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 289/RC din 30 octombrie 2014; decizia nr. 75/RC
din 26 februarie 2015);
- desfăşurarea judecăţii potrivit procedurii de drept comun, iar nu potrivit procedurii
abreviate a recunoaşterii învinuirii;
- situaţia de fapt reţinută în cauză şi se solicită reaprecierea materialului probatoriu
administrat;
- omisiunea instanţei de a aplica pedepse accesorii sau complementare în urma
schimbării încadrării juridice (I.C.C.J., Secţia penală, încheierea nr. 29/RC din 15 mai
2014, nepublicată);
- greşita aplicare a anulării suspendării condiţionate a executării pedepsei în loc de
revocarea acesteia (I.C.C.J., Secţia penală, încheierea nr. 326/RC din 19 noiembrie
2014, nepublicată);
- omisiunea instanţei de a menţine beneficiul liberării condiţionate (I.C.C.J., Secţia
penală, încheierea nr. 216/RC din 30 septembrie 2014, nepublicată);
- aplicarea legii penale mai favorabile (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 289/RC din
30 octombrie 2014), inclusiv pe instituţii autonome (I.C.C.J., Secţia penală, încheierea
nr. 193/RC din 23 septembrie 2014).
- aplicarea pedepsei accesorii independent de pedeapsa complementară nu poate fi
cenzurată pe calea recursului în casaţie, întrucât excede cazurilor de recurs în
casaţie prevăzute de lege (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 249/RC din 14 octombrie
2014).
Acest caz de casare a fost cel mai frecvent invocat în practica judiciară. Astfel,
instanţa supremă a reţinut că:
- dispoziţiile care normează acest caz sunt de strictă interpretare şi vizează doar
stabilirea pedepsei în limitele prevăzute de lege în raport de încadrarea juridică dată
faptei şi de incidenţa unor cauze de agravare sau atenuare a pedepsei reţinute prin
hotărârea definitivă (I.C.C.J., Secţia penală, încheierea nr. 396/RC din 8 decembrie
2015, nepublicată), textul nepermiţând cenzurarea oricărui alt aspect de nelegalitate
care, în final, ar putea produce consecinţe asupra cuantumului sancţiunii aplicate
(I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 337/RC din 25 noiembrie 2014); prin pedepse în
alte limite decât cele prevăzute de lege sunt avute în vedere limitele de pedeapsă în
raport cu încadrarea juridică şi de cauzele de atenuare sau agravare a pedepsei
a căror incidenţă a fost stabilită de instanţa de apel (I.C.C.J., Secţia penală, decizia
nr. 289/RC din 30 octombrie 2014); pedeapsa este aplicată în alte limite decât cele
prevăzute de lege, nu numai atunci când s-au aplicat pedepse în alte limite pentru
infracţiunile săvârşite, dar şi atunci când nu s-a dat eficienţă efectelor obligatorii ale
cauzelor de agravare (recidivă, concurs de infracţiuni, circumstanţe agravante) sau
de atenuare (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 115/RC din 1 aprilie 2015); o pedeapsă
depăşeşte, de regulă, limitele prevăzute de lege dacă se situează în afara limitelor
speciale ale pedepsei prevăzute de C.pen. pentru o anumită infracţiune. Există însă
situaţii în care limitele speciale suferă modificări, în cadrul limitelor generale, datorită
reţinerii unor împrejurări care au drept consecinţă reducerea sau majorarea limitelor
de pedeapsă. Aceste împrejurări ţin de individualizarea legală a pedepsei şi pot fi
legate de faptă, de calitatea făptuitorului sau a victimei (cum sunt circumstanţele
atenuante sau agravante, unitatea sau pluralitatea de infracţiuni, unele cazuri
speciale de atenuare sau agravare etc.), dar pot fi şi de natură procesuală (cum ar fi,
judecarea cauzei în procedura recunoaşterii învinuirii) (I.C.C.J., Secţia penală, decizia
nr. 142/RC din 25 aprilie 2016); aprecierea legalităţii limitelor de pedeapsă în calea
de atac a recursului în casaţie se face în funcţie de încadrarea juridică
reţinută/menţinută prin hotărârea atacată, instanţa de recurs nefiind abilitată de
lege să dispună schimbarea încadrării juridice a faptei (I.C.C.J., Secţia penală, decizia
nr. 250/RC din 14 octombrie 2014).
Jurisprudenţa anterior evocată configurează o interpretare restrictivă a cazului de
casare, respectiv verificarea legalităţii pedepsei exclusiv în raport de cauzele de
agravare ori atenuare reţinute de instanţa a cărei hotărâre este criticată; această
orientare jurisprudenţială exclude verificarea oricărei nelegalităţi care conduce la
nelegalitatea pedepsei (de pildă, greşita reţinere a stării de recidivă cu consecinţe
asupra pedepsei).
Există însă şi o jurisprudenţă care promovează o interpretare mai largă, considerând
că se circumscrie acestui caz de casare şi reţinerea greşită a stării de recidivă prin
greşita aplicare a legii (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 184/RC din 27 mai
2015; decizia nr. 278/RC din 1 iulie 2016, nepublicată); ori ca urmare a aplicării
greşite a tratamentului sancţionator al recidivei postexecutorii prin
nerespectarea art. 43 alin. (5) C.pen. (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 124/RC din
8 aprilie 2015).
- acest caz de casare este corespondentul art. 3859 alin. (1) pct. 14 C.proc.pen. din
1968, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 2/2013, jurisprudenţa anterioară în
această materie păstrându-şi valabilitatea (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 262 din
17 octombrie 2014; decizia nr. 55/RC din 10 februarie 2015);
- pedeapsa este aplicată în alte limite decât cele prevăzute de lege când s-a nesocotit
principiul neagravării în propria cale de atac (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr.
144/RC din 27 aprilie 2015; a se vedea, în sens contrar, decizia nr. 337RC din 25
noiembrie 2014); în prima orientare jurisprudenţială s-a considerat că „în cazul
recursului în casaţie, evaluat în contextul cazului de casare de la pct. 12, instanţa
(…) poate evalua incidenţa principiilor ce au influenţă asupra tratamentului
sancţionator, cum este non reformatio in pejus ce stabileşte limite ale pedepsei”
(I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 203/RC din 17 iunie 2015, nepublicată; decizia nr.
395/RC din 8 decembrie 2015);
- greşita individualizare a executării pedepsei (de pildă, nelegala dispunere
a suspendării sub supraveghere a executării pedepsei; a se vedeaI.C.C.J., Secţia
penală, decizia nr. 521/RC din 25 noiembrie 2016, nepublicată); s-a precizat că
„aplicarea pedepsei în limitele prevăzute de lege vizează cuantumul şi modalitatea de
executarea a unei pedepse principale (…)” (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 379/RC
din 12 noiembrie 2015), respectiv „în cazul recursului în casaţie, evaluat în contextul
cazului de casare de la pct. 12, instanţa poare analiza modalitatea de executare ca
făcând parte din conceptul de pedeapsă nelegală” (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr.
203/RC din 17 iunie 2015; decizia nr. 395/RC din 8 decembrie 2015);
- legalitatea aplicării unei pedepse accesorii, independent de o pedeapsă
complementară, nu poate fi făcută în calea de atac a recursului în casaţie, întrucât
excedează cazurile de casare prevăzute de lege (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr.
249/RC din 14 octombrie 2014);
- verificarea legalităţii limitelor de pedeapsă, în cadrul cazului de recurs în casaţie
prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 12 C.proc.pen., se realizează în funcţie de încadrarea
juridică stabilită sau menţinută prin hotărârea atacată, instanţa care judecă recursul
în casaţie nefiind abilitată prin dispoziţiile noului Cod de procedură penală să
dispună schimbarea încadrării juridice a faptei (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr.
250/RC din 14 octombrie 2014);
- aplicarea unei pedepse inferioare minimului special prevăzut în norma de
incriminare, în condiţiile în care instanţa nu a reţinut circumstanţe atenuante sau
incidenţa unei cauze de reducere a pedepsei, se încadrează în cazul de recurs în
casaţie reglementat în art. 438 alin. (1) pct. 12 C.proc.pen. referitor la aplicarea
pedepsei în alte limite decât cele prevăzute de lege (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr.
246/RC din 13 octombrie 2014);
- stabilirea unei pedepse în alte limite decât cele care rezultă în urma aplicării
dispoziţiilor legale privitoare la efectele circumstanţelor atenuante, reţinute de
instanţă, se încadrează în cazul de recurs în casaţie reglementat în art. 438 alin. (1)
pct. 12 C.proc.pen. referitor la aplicarea pedepsei în alte limite decât cele prevăzute
de lege. În temeiul dispoziţiilor art. 11 alin. (1) şi (5) din Legea nr. 255/2013, deciziile
pronunţate în apel înainte de intrarea în vigoare a C.proc.pen. cu privire la care
termenul de declarare a căii ordinare de atac prevăzute de Codul de procedură
penală anterior nu expirase la data intrării în vigoare a noului Cod de procedură
penală devin definitive la data intrării în vigoare a acestuia şi sunt supuse recursului
în casaţie. În cazul acestor decizii, aplicarea legii penale mai favorabile după
judecarea definitivă a cauzei, conform art. 6 C.pen., nu se realizează pe calea
recursului în casaţie, în temeiul cazului de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct.
12 C.proc.pen., ci pe calea contestaţiei la executare, recursul în casaţie cenzurând,
pentru această categorie de decizii, aplicarea pedepsei în alte limite decât cele
prevăzute de Codul penal anterior (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 66/RC din 16
iunie 2014);
- stabilirea unei pedepse în alte limite decât cele care rezultă din art. 396 alin. (10)
C.proc.pen. ca urmare a aplicării procedurii privind recunoaşterea învinuirii;
inadmisibilitatea rezultată din faptul că hotărârile pronunţate în această procedură
nu pot face obiectul recursului în casaţie conform art. 434 alin. (2) lit. f) C.proc.pen.
a fost înlăturată printr-o motivare care face distincţia între soluţii şi hotărâri
pronunţate în această procedură: „prevederile art. 434 alin. (2) lit. f) C.proc.pen. în
conformitate cu care nu pot fi atacate cu recurs în casaţie soluţiile pronunţate ca
urmare a aplicării procedurii privind recunoaşterea învinuirii, ceea ce însemnă
că legiuitorul a exclus de la verificarea pe calea recursului în casaţie numai
soluţiile pronunţate în temeiul art. 396 alin. (10) C.proc.pen., respectiv soluţiile de
condamnare şi amânare a executării pedepsei, iar nu hotărârile pronunţate în cauzele
judecate în procedura recunoaşterii vinovăţiei (posibilitatea pronunţării unor pedepse
nelegale existând indiferent dacă o cauză este judecată potrivit procedurii obişnuite
ori procedurii simplificate)” (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 242/RC din 8 iulie
2015); în acelaşi sens, fără însă o motivare a înlăturării condiţiei de inadmisibilitate
a recursului în casaţie prevăzute de art. 434 alin. (2) lit. f) C.proc.pen. (I.C.C.J., Secţia
penală, decizia nr. 267/RC din 21 octombrie 2014; decizia nr. 232/RC din 24 iunie
2015;decizia nr. 326/RC din 20 septembrie 2016, nepublicată). Prin aceste hotărâri,
aşa cum s-a precizat, recursurile în casaţie au fost judecate pe fond, fiind admisă
calea extraordinară de atac declarată în favoare (deciziile nr. 267/RC/2014 şi
326/RC/2016) ori respinsă calea de atac declarată în defavoare (deciziile nr.
232/RC/2015 şi 242/RC/2015).
Există şi o altă orientare jurisprudenţială, în sensul respingerii ca
inadmisibile a recursurilor în casaţie formulate împotriva soluţiilor/hotărârilor
pronunţate în procedura recunoaşterii învinuirii (I.C.C.J., Secţia penală, încheierea
nr. 56/RC din 10 iunie 2014; încheierea nr. 65/RC din 13 iunie 2014; încheierea nr.
401/RC din 14 decembrie 2015; încheierea nr. 219/RC din 10 iunie 2016; încheierea
nr. 230/RC din 14 iunie 2016; încheierea nr. 361/RC din 27 septembrie 2016,
nepublicate), precizându-se că „a face diferenţa între soluţie şi hotărâre este lipsit de
substanţă” (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 362/RC din 28 octombrie 2015).
- în ipoteza concursului de infracţiuni, dacă instanţa de apel a adăugat la pedeapsa
cea mai grea un spor inferior fracţiei de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite
– fracţie prevăzută în art. 39 alin. (1) lit. b) C.pen. – şi, în consecinţă, a aplicat
o pedeapsă rezultantă inferioară pedepsei determinate conform art. 39 alin. (1) lit. b)
C.pen., este incident cazul de recurs în casaţie prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 12
C.proc.pen. referitor la aplicarea pedepsei în alte limite decât cele prevăzute de lege
(I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 32/RC din 23 ianuarie 2015; decizia nr. 27/RC din
22 ianuarie 2015); sunt incidente prevederile art. 438 alin. (1) pct. 12 C.proc.pen. în
cazul în care pedeapsa rezultantă este nelegală, fiind aplicată cu încălcarea art. 39
C.pen. care reglementează pedeapsa în caz de concurs de infracţiuni, respectiv sporul
de pedeapsă fost greşit calculat (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 255/RC din 15
octombrie 2014; decizia 150/RC din 29 aprilie 2015; decizia nr. 137/RC din 20 aprilie
2016); în cazul concursului de infracţiuni, în ipoteza în care instanţa de apel
a constatat că legea penală mai favorabilă este Codul penal anterior şi a aplicat
inculpatului o pedeapsă rezultantă care depăşeşte totalul pedepselor stabilite pentru
infracţiunile concurente, este incident cazul de recurs în casaţie prevăzut în art. 438
alin. (1) pct. 12 C.proc.pen., întrucât aplicarea unei pedepse rezultante care
depăşeşte limita prevăzută în art. 34 alin. (2) C.pen. anterior reprezintă aplicarea
unei pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege (I.C.C.J., Secţia penală, decizia
nr. 63/RC din 2 martie 2016); calculul aritmetic greşit al sporului nu reprezintă un
aspect remediabil pe calea unei îndreptări de eroare materială, ci se circumscrie
cazului de casare privind pedepse în alte limite decât cele legale, nefăcându-se
distincţie între cauzele care au condus la stabilirea unor astfel de pedepse (I.C.C.J.,
Secţia penală, decizia nr. 32/RC din 23 ianuarie 2015); prin aplicarea unei pedepse
nelegale pentru una din infracţiunile aflate în concurs, este influenţat şi sporul
aplicat potrivit dispoziţiilor art. 39 alin. (1) lit. b) C.pen., pedeapsa rezultantă
devenind, la rândul ei, nelegală, ipoteză în care instanţa supremă a admis recursul
în casaţie şi a modificat atât pedeapsa inferioară minimului special rezultat prin
aplicarea dispoziţiilor art. 76 alin. (1) C.pen. pentru una dintre infracţiunile
concurente, cât şi pedeapsa rezultantă, potrivit art. 39 alin. (1) lit. b) C.pen. (I.C.C.J.,
Secţia penală, decizia nr. 75/RC din 26 februarie 2015); de asemenea, în situaţia în
care, aplicând, pentru una dintre infracţiunile concurente, o pedeapsă nelegală, sub
minimul special, în condiţiile în care nu s-au reţinut circumstanţe atenuante care ar
fi atras coborârea pedepsei sub acest minim, şi pedeapsa rezultantă stabilită pentru
concursul de infracţiuni este nelegală, întrucât sporul prevăzut de art. 39 alin. (1) lit.
b) C.pen. este calculat în raport şi cu această pedeapsă nelegală şi în această ipoteză,
instanţa supreme, admiţând recursul în casaţie, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 2
lit. a) C.proc.pen., a modificat atât pedeapsa inferioară minimului special prevăzut în
norma de incriminare pentru una dintre infracţiunile concurente, cât şi pedeapsa
rezultantă, potrivit art. 39 alin. (1) lit. b) C.pen. (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr.
367/RC din 14 decembrie 2014); sporul nu a fost aplicat (I.C.C.J., Secţia penală,
decizia nr. 115/RC din 1 aprilie 2015).
- nelegalitatea uneia dintre pedepsele aplicate pentru una dintre infracţiunile
concurente determină nelegalitatea pedepsei rezultante, context în care, înlăturarea
greşitei aplicări a legii şi stabilirea unei pedepse rezultante în limite legale determină
şi nelegalitatea, prin neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 91 alin. (1) lit. a)
C.pen. ori art. 81 alin. (2) C.pen. din 1969, modalităţii de executare prin suspendare
sub supraveghere ori suspendare condiţionată care, pentru acest motive, va fi
înlăturată (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 368/RC din 2 noiembrie 2015; decizia
nr. 380/RC din 13 noiembrie 2015).
- în restabilirea legalităţii unei pedepse şi stabilirea cuantumului acesteia între
limitele legale, instanţa de recurs va avea în vedere criteriile de individualizare
valorificate de instanţa de apel/de fond (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 380/RC
din 13 noiembrie 2015).
Art. 439
Procedura de comunicare

Mihail Udroiu, Iuliana Nedelcu

(1) Cererea de recurs în casaţie împreună cu înscrisurile anexate se depun,
însoţite de copii pentru procuror şi părţi, la instanţa a cărei hotărâre se atacă.
(2) Preşedintele instanţei a cărei hotărâre se atacă ori judecătorul delegat de
către acesta va comunica procurorului şi părţilor copii de pe cererea de recurs
în casaţie şi celelalte înscrisuri doveditoare, cu menţiunea că se pot depune
concluziile scrise în termen de 10 zile de la primirea comunicărilor, la aceeaşi
instanţă.
(3) Nedepunerea de către părţi şi procuror de concluzii scrise nu împiedică
judecarea recursului în casaţie.
(4) În termen de 5 zile de la depunerea concluziilor scrise sau de la expirarea
termenului de depunere a acestora, preşedintele instanţei sau judecătorul
delegat de către acesta va înainta Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie dosarul
cauzei, cererea de recurs în casaţie, înscrisurile anexate, dovezile de
comunicare efectuate, precum şi, după caz, concluziile scrise.
(41) În cazul în care cererea de recurs în casaţie este formulată împotriva unei
hotărâri prevăzute la art. 434 alin. (2), preşedintele instanţei sau judecătorul
delegat de către acesta restituie părţii, pe cale administrativă, cererea de recurs
în casaţie.
(5) În cazul în care nu este îndeplinită procedura de comunicare prevăzută la
alin. (2) şi (4) ori dacă aceasta nu este completă, magistratul-asistent de la Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie, desemnat cu verificarea îndeplinirii procedurii de
comunicare şi de întocmire a raportului referitor la cererea de recurs în casaţie,
va îndeplini sau va completa, după caz, procedura.
(6) În cazul recursurilor în casaţie declarate împotriva deciziilor pronunţate de
Secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca instanţă de apel,
procedura de comunicare se realizează la nivelul Secţiei penale a Înaltei Curţi
de Casaţie şi Justiţie, iar în cazul recursurilor în casaţie declarate împotriva
deciziilor pronunţate de completele de 5 judecători, ca instanţe de apel,
procedura de comunicare se realizează la nivelul completelor de 5 judecători.
Comentariu
Cererea de recurs în casaţie împreună cu înscrisurile anexate se depun, însoţite de
copii pentru procuror şi părţi, la instanţa a cărei hotărâre se atacă.
Instanţei a cărei hotărâre este atacată îi revin două sarcini principale:
a) să verifice dacă cererea vizează o hotărâre care este susceptibilă de a face obiectul
recursului în casaţie. În cazul în care cererea de recurs în casaţie este formulată
împotriva unei hotărâri care nu poate fi atacată cu recurs în casaţie, preşedintele
instanţei sau judecătorul delegat de către acesta restituie părţii, pe cale
administrativă, cererea de recurs în casaţie. Este instituit astfel un prim filtru de
natură administrativă al admisibilităţii cererilor de recurs în casaţie. Cu privire la
art. 439 alin. (41) C.proc.pen. este de menţionat că cerinţa formulării cererii prin
avocat a fost declarată neconstituţională (D.C.C. nr. 432 din 21 iunie 2016; a se
vedea supra comentariul art. 436, pct. 1), urmând ca, după publicarea deciziei
menţionate, verificarea să poarte numai asupra aspectului privind obiectul
recursului, respectiv o hotărâre dintre cele prevăzute de art. 434 alin. (1) C.proc.pen.
De altfel, prin art. I pct. 4 din O.U.G. nr. 70/2016, art. art. 439 alin.
(41) C.proc.pen. a fost modificat prin eliminarea menţiunilor care decurg din
obligativitatea formulării cererii de recurs în casaţie prin avocat, declarate
neconstituţionale. Pe de altă parte, în cazul recursului în casaţie exercitat de procuror
problema intermedierii exerciţiului acestui drept, prin avocat, nu exista/nu
constituia o condiţie de admisibilitate. De asemenea, prin art. I pct. 5 din O.U.G. nr.
70/2016, a fost introdus alin. (6) care reglementează procedura de comunicare în
cazul recurării hotărârilor pronunţate, ca instanţe de apel, atât de secţia penală, cât
şi de completele de 5 judecători ale instanţei supreme, păstrând regula realizării
acestei proceduri la nivelul instanţei a cărei hotărâre se atacă şi particularizând-o în
raport cu structurile instanţei supreme care au competenţa funcţională de
a soluţiona apeluri (Secţie penală, respectiv complet de 5 judecători).
Instituirea acestei sarcini în competenţa instanţei a cărei hotărâre se atacă reprezintă
o partajare a controlului de admisibilitate între instanţa anterior menţionată şi
instanţa competentă să soluţioneze recursul în casaţie. Raţiunea instituirii unei
asemenea proceduri o constituie filtrarea cererilor de recurs în casaţie pentru
a împiedica ajungerea celor inadmisibile pe rolul instanţei supreme. Totuşi, în
măsura în care filtrul nu este funcţional, condiţia de admisibilitate va fi verificată în
etapa admiterii în principiu. În funcţie de instanţa care constată neîndeplinirea
condiţiei de admisibilitate, sancţiunea acestei nerespectări este, fie una
administrativă (restituirea cererii, în cazul instanţei a cărei hotărâre se atacă), fie una
jurisdicţională (respingerea ca inadmisibilă a cererii de recurs în casaţie, în cazul
instanţei competente să soluţioneze recursul); cu privire la efectele acestor sancţiuni
a se vedea infra comentariul art. 440.
În ipoteza unui recurs în casaţie exercitat de procuror restituirea administrativă nu
este incidentă întrucât textul legal menţionează expres părţile (conform art. 32
C.proc.pen.) ca fiind vizate de această sancţiune.
b) să efectueze procedura de comunicare a cererii de recurs în casaţie. Preşedintele
instanţei a cărei hotărâre se atacă ori judecătorul delegat de către acesta va
comunica procurorului şi părţilor copii de pe cererea de recurs în casaţie şi celelalte
înscrisuri doveditoare, cu menţiunea că se pot depune concluzii scrise în termen de
10 zile de la primirea comunicărilor, la aceeaşi instanţă. Nedepunerea de către părţi
şi procuror de concluzii scrise nu împiedică judecarea recursului în casaţie.
În termen de 5 zile de la depunerea concluziilor scrise sau de la expirarea termenului
de depunere a acestora, preşedintele instanţei sau judecătorul delegat de către
acesta va înainta Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie dosarul cauzei, cererea de recurs
în casaţie, înscrisurile anexate, dovezile de comunicare efectuate, precum şi, după
caz, concluziile scrise.
Termenele (10 zile, respectiv 5 zile) au natură procedurală, de recomandare, nefiind
supuse niciunei sancţiuni, astfel că, de pildă, depunerea concluziilor scrise de către
părţi sau procuror cu depăşirea acestui termen este posibilă.
În cazul în care nu este îndeplinită procedura de comunicare ori dacă aceasta nu este
completă, magistratul-asistent de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, desemnat cu
verificarea îndeplinirii procedurii de comunicare, va îndeplini sau va completa, după
caz, procedura de comunicare. Magistratul-asistent de la Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie va proceda şi la întocmirea raportului referitor la cererea de recurs în casaţie.
Deşi art. 439 alin. (1) C.proc.pen. prevede expres instanţa a cărei hotărâre se atacă
ca fiind organul judiciar la care se depune cererea de recurs în casaţie, în practică
nu este exclusă situaţia în care cererea s-ar depune chiar la instanţa de recurs.
Soluţia într-o asemenea ipoteză, respectiv transmiterea administrativă a cererii de
recurs de către instanţa la care s-a depus la instanţa a cărei hotărâre a fost atacată
este posibilă şi întemeiată pe art. 270 alin. (2) C.proc.pen. (de altfel, şi aplicarea prin
analogie a art. 289 alin. (9) C.proc.pen. ar conduce la aceeaşi soluţie). Argumentele
în sprijinul unei asemenea soluţii constau în faptul că nerespectarea art. 439 alin.
(1) C.proc.pen. (dispoziţie privind sesizarea instanţei; a se vedea comentariul art. 437
C.proc.pen.) nu este sancţionată cu nulitatea absolută, ci relativă, având în vedere
că această dispoziţie legală vine în sprijinul părţilor, fără să fie însă o garanţie
a respectării drepturilor lor procesuale (a se vedea şi V. Papadopol, comentariul art.
367 C.proc.pen. din 1968, în Practică judiciară penală, vol. IV, Ed. Academiei
Române, Bucureşti, 1993, p. 244-245).
Art. 440
Admiterea în principiu

Mihail Udroiu, Iuliana Nedelcu

(1) Admisibilitatea cererii de recurs în casaţie se examinează în camera de
consiliu de un complet format din un judecător, după depunerea raportului
magistratului-asistent şi atunci când procedura de comunicare este legal
îndeplinită, fără citarea părţilor şi fără participare procurorului.
(2) Dacă cererea de recurs în casaţie nu este făcută în termenul prevăzut de lege
sau dacă nu s-au respectat dispoziţiile art. 434, art. 436 alin. (1) şi (6), art. 437
şi 438, instanţa respinge, prin încheiere definitivă, cererea de recurs în casaţie.
(3) Dacă cererea de recurs în casaţie a fost retrasă, instanţa ia act de retragere,
prin încheiere.
(4) În cazul în care instanţa constată că cererea îndeplineşte condiţiile
prevăzute la art. 434-438, dispune prin încheiere admiterea în principiu
a cererii de recurs în casaţie şi trimite cauza în vederea judecării recursului în
casaţie.
(5) În cazul recursurilor în casaţie declarate împotriva deciziilor pronunţate de
completele de 5 judecători, ca instanţe de apel, judecătorul care examinează
admisibilitatea cererii de recurs în casaţie în condiţiile prevăzute de alin. (1)-
(4) trebuie să facă parte dintr-un complet de 5 judecători.
Corelaţii legislative: art. 435-438 C.proc.pen.
Comentariu
1. Procedura. C.proc.pen. a prevăzut un al doilea filtru de admisibilitate (de natură
judiciară) al recursurilor în casaţie aflate pe rolul instanţei supreme. Astfel, după
depunerea raportului magistratului-asistent şi atunci când procedura de comunicare
este legal îndeplinită, admisibilitatea cererii de recurs în casaţie va fi examinată de
un complet format dintr-un judecător, în camera de consiliu, fără citarea părţilor şi
fără participarea procurorului. Anterior modificării art. 440 alin. (1) C.proc.pen.
prin Legea nr. 75/2016 această dispoziţie legală nu prevedea în mod expres că
procedura de examinare a admisibilităţii cererii de recurs în casaţie se realizează fără
citarea părţilor şi fără participarea procurorului. Acest aspect a făcut obiectul unei
analize a Curţii Constituţionale (D.C.C. nr. 591 din 1 octombrie 2015, parag. 19-23)
care, respingând ca inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate a art. 440 alin. (1)
C.proc.pen., a apreciat că examinarea admisibilităţii în principiu a cererii de recurs
în casaţie ar trebui realizată cu citarea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
a părţilor, conform art. 353 alin. (1) C.proc.pen., şi cu participarea procurorului,
potrivit art. 363 alin. (1) din acelaşi Cod. Totodată, instanţa de contencios
constituţional a considerat că jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în
sensul neaplicării dispoziţiilor legale menţionate, respectiv examinarea admisibilităţii
în principiu a recursului în casaţie fără citarea părţilor şi fără participarea
procurorului ridică doar o problemă de interpretare şi aplicare a legii, şi nu una de
constituţionalitate a textului criticat întrucât este asigurată egalitatea procesuală
între părţi, pe de o parte, şi procuror, pe de altă parte. Cu toate acestea, ulterior
publicării acestei decizii, jurisprudenţa instanţei supreme în ceea ce priveşte
procedura prevăzută de art. 440 C.proc.pen. s-a modificat, în sensul citării părţilor
şi al prezenţei procurorului (I.C.C.J., Secţia penală, încheierea nr. 396/RC din 8
decembrie 2015; încheierea nr. 27/RC din 29 ianuarie 2016; încheierea nr. 117/RC
din 8 aprilie 2016; încheierea nr. 122/RC din 13 aprilie 2016, nepublicate). În prezent,
după modificarea intervenită prin Legea nr. 75/2016, jurisprudenţa s-a reconfigurat
în sensul prevăzut expres de textul modificat. Examinarea admisibilităţii în principiu
a recursului în casaţie fără citarea părţilor şi fără participarea procurorului, aşa cum
prevede în prezent art. 440 alin. (1) C.proc.pen., nu ridică o problemă de
neconstituţionalitate întrucât, aşa cum a precizat şi Curtea Constituţională, este
asigurată egalitatea părţilor, precum şi a acestora cu procurorul: toţi aceşti
participanţi se află într-o poziţie procesuală identică, aceea a necitării şi
neparticipării (indiferent că au calitatea de recurenţi sau intimaţi), având cu toţii
aceeaşi posibilitate de a depune concluzii scrise privind cererea de recurs în casaţie
conform art. 439 alin. (2) C.proc.pen. (atunci când au numai calitatea de intimaţi).
Judecătorul care analizează admisibilitatea în principiu verifică dacă:
a) hotărârea atacată este susceptibilă de recurs în casaţie;
b) cererea de recurs în casaţie a fost făcută în termenul prevăzut de lege;
c) cererea de recurs în casaţie a fost formulată de o persoană care avea calitate
procesuală activă (procuror sau parte);
Condiţia formulării cererii prin avocat a fost declarată neconstituţională (D.C.C. nr.
432 din 21 iunie 2016; a se vedea supra comentariul art. 436, pct. 1); de la data
publicării deciziei, acest aspect nu va mai constitui o condiţie de admisibilitate.
d) cererea de recurs în casaţie este motivată sau are conţinutul prevăzut de lege;
e) sunt invocate şi probate cazurile de casare prevăzute de art. 438 C.proc.pen. şi
dacă aspectele de nelegalitate nu au fost invocate şi pe calea apelului;
f) procurorul sau partea a mai formulat anterior vreo cerere de recurs în casaţie.
2. Soluţii. După deliberare, judecătorul poate dispune una dintre
următoarele soluţii:
1. respinge, prin încheiere definitivă, cererea de recurs în casaţie ca inadmisibilă,
dacă:
(i) hotărârea atacată nu este susceptibilă de recurs în casaţie, iar acest aspect nu
a fost sesizat în cadrul filtrului administrativ prealabil;
(ii) cererea de recurs în casaţie a fost formulată de o persoană care nu avea calitate
procesuală activă;
(iii) cererea de recurs în casaţie este nemotivată sau are conţinutul prevăzut de art.
437 C.proc.pen. ori nu este însoţită de înscrisurile invocate în motivarea acesteia (a
se vedea supra comentariul art. 438);
(iv) nu este invocat vreunul dintre cazurile de casare prevăzute de art. 438
C.proc.pen. (a se vedea supra comentariul art. 438);
(v) cererea de recurs în casaţie nu a fost formulată în termenul prevăzut de art. 435
C.proc.pen. (I.C.C.J., Secţia penală, încheierea nr. 188/RC din 23 mai 2016,
nepublicată) (a se vedea supra comentariul art. 435).
Totodată, se va dispune obligarea recurentului la plata cheltuielilor judiciare către
stat, cu excepţia cazului în care recursul în casaţie este exercitat de procuror.
Caracterul definitiv al încheierii prin care este respinsă ca inadmisibilă cererea de
recurs în casaţie face evident faptul că aspectele de admisibilitate, astfel cum au fost
tranşate prin această încheiere, nu mai pot fi repuse în discuţie (de altfel, nici nu este
reglementată vreo procedură care să permită un asemenea demers) Respingerea
cererii de recurs în casaţie prin încheiere definitivă paralizează şi posibilitatea
părţilor/procurorului de a formula o nouă cerere de recurs în casaţie, indiferent de
motivul invocat, efect prevăzut de art. 438 alin. (3) C.proc.pen. Nu acelaşi efect îl are
restituirea administrativă a cererii de recurs în casaţie [art. 439 alin.
(41) C.proc.pen.], concluzie rezultată din interpretarea ad litteram a sintagmei
utilizate de art. 438 alin. (3) C.proc.pen. [în cazul în care cererea de recurs în casaţie
a fost respinsă (...)]. Aceasta ar însemna că o cerere de recurs în casaţie restituită
administrativ întrucât a fost formulată împotriva unei hotărâri prevăzute de art. 434
alin. (2) C.proc.pen., adică împotriva unei hotărâri nerecurabile, ar putea fi reiterată,
deşi inadmisibilitatea sa rămâne intactă. O astfel de situaţie nu este practică şi ar
putea fi înlăturată numai interpretând sintagma amintită ca incluzând atât
respingerea ca inadmisibilă a cererii de recurs în casaţie conform art. 440 alin. (2)
C.proc.pen., cât şi restituirea administrativă a cererii conform art. 439 alin. (41) din
acelaşi Cod. Acestei interpretări i s-ar putea opune caracterul administrativ al
restituirii, respectiv faptul că o procedură administrativă nu poate împiedica
exercitarea unui drept procesual.
2. ia act de retragerea cererii de recurs în casaţie prin încheiere definitivă (I.C.C.J.,
Secţia penală, încheierea nr. 76/RC din 26 februarie 2015;încheierea nr. 8/RC din 13
ianuarie 2016; nr. 73/RC din 8 martie 2016, nepublicate);
În ipoteza în care recursul în casaţie este retras după admiterea sa în principiu, în
etapa judecării, instanţa ia act de această manifestare de voinţă prin decizie (I.C.C.J.,
Secţia penală, decizia nr. 253/RC din 15 octombrie 2014; decizia nr. 355/RC din 4
decembrie 2014, nepublicate); această soluţie se impune chiar dacă nu este
menţionată expres de art. 448 C.proc.pen.
3. admite în principiu, prin încheiere definitivă, cererea de recurs în casaţie dacă
sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate enumerate mai sus şi prevăzute de art.
434-438 C.proc.pen. şi trimite cauza în vederea judecării recursului în casaţie;
deopotrivă, se va fixa termenul de judecată în şedinţa publică la care se vor cita
părţile, putându-se dispune şi desemnarea unui avocat din oficiu în ipotezele în care
asistenţa juridică este obligatorie. Este posibilă admiterea în principiu numai pentru
unele dintre criticile formulate; astfel, a fost admisă în principiu cererea de recurs în
casaţie formulată de procuror numai în ceea ce priveşte criticile ce se circumscriu
temeiului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 12 C.proc.pen.
privind aplicarea unor pedepse în alte limite decât cele prevăzute de (I.C.C.J., Secţia
penală, încheierea nr. 313/RC din 13 noiembrie 2014 invocată în decizia nr. 367/RC
din 11 decembrie 2014).
Încheierea prin care se admite cererea de recurs în casaţie nu are caracter definitiv,
astfel încât problema admisibilităţii tranşate pozitiv de completul format dintr-un
judecător poate fi repusă în discuţie de completul care judecă fondul recursului în
casaţie (format din trei judecători). În acest sens poate fi menţionată decizia nr.
362/RC din 28 octombrie 2015 a instanţei supreme, prin care a fost respins ca
inadmisibil recursul în casaţie după ce, prin încheierea nr. 134/RC din 23 aprilie
2015, cererea de recurs în casaţie fusese admisă. Jurisprudenţa cunoaşte şi opinia
contrară, potrivit căreia „Înalta Curte constată că, în această fază procesuală, legea
nu permite respingerea, ca inadmisibil, a recursului în casare, admisibilitatea în
principiu fiind o etapă premergătoare judecării recursului în casare, care a fost
parcursă, iar potrivit art. 448 C.proc.pen., soluţiile care pot fi dispuse la judecata
recursului în casaţie sunt, exclusiv, fie de admitere, fie de respingere a căii
extraordinare de atac” (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 32/RC din 23 ianuarie
2015). Din perspectiva argumentaţiei acestei opinii, respectiv a art. 448 C.proc.pen.
nu se prevede soluţia respingerii ca inadmisibile a recursului, nici pronunţarea unei
hotărâri (decizii) prin care se ia act de retragerea recursului în casaţie nu ar fi posibilă
întrucât nici aceasta nu este prevăzută de dispoziţia legală menţionată. Or,
jurisprudenţa a confirmat această posibilitate (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr.
469/RC din 7 noiembrie 2016, nepublicată, prin care s-a luat act de retragerea
recursului în casaţie declarat de procuror).
Încheierile prin care judecătorul dispune una dintre soluţiile enumerate mai sus se
pronunţă în şedinţă publică.
Art. 441
Suspendarea executării

Mihail Udroiu, Iuliana Nedelcu

(1) Instanţa care admite în principiu cererea de recurs în casaţie sau completul
care judecă recursul în casaţie poate suspenda motivat, în tot sau în parte,
executarea hotărârii, putând impune respectarea de către condamnat a unora
dintre obligaţiile prevăzute la art. 215 alin. (1) şi (2).
(2) În cazul în care persoana condamnată nu respectă obligaţiile impuse prin
încheiere, completul care va judeca recursul în casaţie, din oficiu sau la cererea
procurorului, poate dispune revocarea măsurii suspendării şi reluarea executării
pedepsei.
(3) Aducerea la îndeplinire a dispoziţiilor de suspendare a executării hotărârii şi
supravegherea respectării obligaţiilor impuse se fac prin instanţa de executare.
Comentariu
Recursul în casaţie nu are efect suspensiv de drept (fiind o cale extraordinară de atac,
exercitată împotriva unei hotărâri intrate în putere de lucru judecat) însă fie instanţa
care admite în principiu cererea de recurs în casaţie, fie completul care judecă
recursul în casaţie poate suspenda motivat, în tot sau în parte, executarea hotărârii.
Astfel, nu poate fi dispusă suspendarea executării unei hotărâri definitive pentru
simplul fapt că cererea de recurs în casaţie îndeplineşte condiţiile de admisibilitate
(I.C.C.J., Secţia penală, încheierea nr. 117/RC din 8 aprilie 2016, nepublicată). În
analiza unei cereri de suspendare care nu conţine şi motivele unei astfel de solicitări,
instanţa are în vedere împrejurările concrete ale cauzei şi conţinutul motivelor
invocate în susţinerea recursului în casaţie (I.C.C.J., Secţia penală, încheierea nr.
122/RC din 13 aprilie 2016, nepublicată).
O condiţie pentru a se putea dispune suspendarea este aceea ca instanţa să fi fost
atât sesizată (prin cererea de recurs în casaţie), cât şi învestită (prin admiterea în
principiu a cererii de recurs în casaţie), conform art. 441 alin. (1) C.proc.pen.; în
ipoteza unei cereri de recurs în casaţie respinse ca inadmisibile nu se pune problema
suspendării care, de altfel, ar fi inutilă.
În condiţiile în care dispoziţia legală nu conţine nicio menţiune cu privire la
concluziile procurorului (este avută în vedere ipoteza căii de atac exercitate de părţi;
în situaţia unui recurs în casaţie declarat de procuror, acesta îşi va formula
solicitarea însoţită de motivarea acesteia prin chiar cererea de declarare a recursului
în casaţie ori va prezenta concluzii orale în şedinţa de judecată), în raport cu
momentul în care intervine decizia asupra cererii de suspendare, pot fi formulate
următoarele concluzii. Astfel, primind, conform art. 439 alin. (2) teza I C.proc.pen.,
cerea de recurs în casaţie prin care s-a formulat şi cerere de suspendare a executării
hotărârii atacate, procurorul are posibilitate ca, odată cu concluziile scrise asupra
cererii de recurs, să formuleze şi concluzii asupra cererii de suspendare, conform art.
439 alin. (2) teza a II-a C.proc.pen.; dacă cererea de suspendare este formulată în
cursul judecării recursului, procurorul va pune concluzii asupra acesteia în şedinţa
de judecată.
Suspendarea executării hotărârii definitive poate fi dispusă din oficiu sau la cererea
procurorului ori a recurentului, prin încheiere [fiind o hotărâre pronunţată în cursul
judecăţii, conform art. 370 alin. (3) C.proc.pen.] definitivă [conform art. 408 alin. (2)
C.proc.pen., încheierile pot fi atacate cu apel numai odată cu sentinţa, cu excepţia
cazurilor când, potrivit legii, pot fi atacate separat cu apel; or, în materie, nu este
prevăzută nicio cale de atac separată, iar, pe de altă parte, atacarea încheierii odată
cu decizia instanţei de recurs nu este posibilă, nefiind vorba despre o sentinţă şi, mai
mult, hotărârea instanţei de recurs nu este supusă niciunei căi de atac; nu poate fi
vorba nici despre o contestaţie pentru că o asemenea posibilitate ar trebui prevăzută
expres, conform art. 4251 C.proc.pen.].
Atât în cazul în care instanţa dispune suspendarea executării, cât şi în ipoteza în
care respinge cererea de suspendare a executării, încheierea instanţei trebuie
motivată. Deşi textul nu menţionează, suspendarea executării hotărârii atacate poate
fi dispusă în raport cu limitele cererii de recurs în casaţie. De principiu, dacă, în
cursul procedurii de soluţionare a recursului în casaţie, inclusiv în faza admiterii în
principiu, există indicii temeinice că cererea de recurs în casaţie este întemeiată, se
va putea dispune suspendarea executării hotărârii. De pildă, dacă se critică
nelegalitatea pedepsei, în măsura în care motivul de casare este întemeiat/există
indicii serioase în acest sens, care ar conduce la reducerea pedepsei, iar pedeapsa
efectiv executată până în acel moment se apropie/este egală sau chiar a depăşit
limita până la care s-ar impune reducerea sa, suspendarea executării s-ar impune în
ceea ce priveşte executarea pedepsei principale şi, eventual, complementare; de
asemenea, dacă se invocă un temei care ar conduce la achitarea inculpatului (fapta
nu este prevăzută de legea penală), suspendarea executării va viza pedeapsa
principală, complementară şi măsurile de siguranţă, dacă există; când hotărârea
atacată este de încetare a procesului penal, iar cererea de recurs în casaţie este în
defavoarea inculpatului, nu există motive de suspendare a eventualelor măsuri de
siguranţă.
Respingerea unei prime cereri de suspendare a executării pedepsei nu constituie un
impediment pentru formularea unei noi cereri şi obţinerea suspendării executării
hotărârii pe parcursul judecării recursului în casaţie.
Suspendarea executării hotărârii supuse recursului în casaţie poate fi dispusă fie
prin încheierea prin care se dispune admiterea în principiu, fie printr-o încheiere
ulterioară şi va dura, în principiu, până la soluţionarea pe fond a recursului. Această
din urmă concluzie este justificată, chiar şi în absenţa unei dispoziţii exprese în acest
sens, având în vedere caracterul provizoriu al suspendării şi care nu poate depăşi
momentul soluţionării recursului, prin pronunţarea instanţei asupra acestuia,
acoperind şi ipotezele în care de la judecarea căii de atac până la efectiva pronunţare
a soluţiei poate trece un anumit timp, necesar instanţei pentru a delibera.
În cazul în care dispune suspendarea executării hotărârii supuse recursului în
casaţie, instanţa poate impune (măsură facultativă, iar nu obligatorie)
respectarea uneia sau a mai multora dintre obligaţiile de a face sau a nu face
prevăzute de art. 215 alin. (1) şi (2) C.proc.pen. (controlul judiciar). Astfel, persoanei
faţă de care s-a dispus suspendarea executării hotărârii definitive îi pot fi impuse una
sau mai multe dintre următoarele obligaţii: a) să se prezinte la organul de urmărire
penală, la judecătorul de cameră preliminară sau la instanţa de judecată ori de câte
ori este chemat; b) să informeze de îndată organul judiciar care a dispus măsura sau
în faţa căruia se află cauza cu privire la schimbarea locuinţei; c) să se prezinte la
organul de poliţie desemnat cu supravegherea sa de către organul judiciar care
a dispus măsura, conform programului de supraveghere întocmit de organul de
poliţie sau ori de câte ori este chemat; d) să nu depăşească o anumită limită
teritorială, fixată de organul judiciar, decât cu încuviinţarea prealabilă
a acestuia; e) să nu se deplaseze în locuri anume stabilite de organul judiciar sau să
se deplaseze doar în locurile stabilite de acesta; f) să poarte permanent un sistem
electronic de supraveghere; g) să nu revină în locuinţa familiei, să nu se apropie de
persoana vătămată sau de membrii familiei acesteia, de alţi participanţi la comiterea
infracţiunii, de martori ori experţi sau de alte persoane anume desemnate de organul
judiciar şi să nu comunice cu acestea direct sau indirect, pe nicio cale; h) să nu
exercite profesia, meseria sau să nu desfăşoare activitatea în exercitarea căreia
a săvârşit fapta; i) să comunice periodic informaţii relevante despre mijloacele sale de
existenţă; j) să se supună unor măsuri de control, îngrijire sau tratament medical, în
special în scopul dezintoxicării; k)să nu participe la manifestări sportive sau culturale
ori la alte adunări publice; l) să nu conducă vehicule anume stabilite de organul
judiciar; m)să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte arme; n) să nu emită cecuri.
Prin urmare, după suspendarea executării hotărârii nu pot fi dispuse măsuri
preventive în cauză (de pildă, arestare preventivă sau arestul la domiciliu), art. 441
alin. (1) C.proc.pen. prevăzând doar posibilitatea impunerii de obligaţii pozitive sau
negative (fără a stipula obligaţia impunerii de iure a unora dintre acestea ca în cazul
măsurii preventive).
În cazul în care persoana condamnată nu respectă obligaţiile impuse prin încheiere,
completul care va judeca recursul în casaţie, din oficiu sau la cererea procurorului,
poate dispune revocarea măsurii suspendării şi reluarea executării pedepsei.
Aducerea la îndeplinire a dispoziţiilor de suspendare a executării hotărârii şi
supravegherea respectării obligaţiilor impuse se fac prin instanţa de executare.
Art. 442
Efectul devolutiv şi limitele sale

Mihail Udroiu, Iuliana Nedelcu

(1) Instanţa judecă recursul în casaţie numai cu privire la persoana care l-a
declarat şi la persoana la care se referă declaraţia de recurs în casaţie şi numai
în raport cu calitatea pe care recurentul o are în proces.
(2) Instanţa de recurs în casaţie examinează cauza numai în limitele motivelor
de casare prevăzute la art. 438, invocate în cererea de recurs în casaţie.
Comentariu
Aşa cum s-a arătat anterior (a se vedea infra comentariul art. 437 C.proc.pen.), prin
cererea de recurs în casaţie se sesizează instanţa care, dacă admite în principiu
cererea, se învesteşte cu soluţionarea recursului în casaţie. Această învestire se
configurează, în principal, în limitele efectului devolutiv şi, eventual prin depăşirea
acestor limite, pe calea efectul extensiv. În doctrină s-a arătat că: „folosind termenul
de învestire, se poate spune că instanţa de recurs este învestită, prin efectul
devolutiv, să reexamineze cauza în anumite limite, iar prin efectul extensiv poate
depăşi aceste limite în favoarea părţilor care nu au declarat recurs sau la care
recursul declarat nu se referă” (G. Theodoru, Teoria şi practica recursului penal, op.
cit., p. 214).
Efectul devolutiv este consecinţa juridică pe care o produce exercitarea căii
extraordinare de atac a recursului, ce constă în judecarea din nou a cauzei de către
instanţa supremă în următoarele limite:
a) numai cu privire la persoana care l-a declarat (vizează situaţia personală
a titularului recursului; de pildă, un inculpat nu poate formula recurs în casaţie prin
care să critice hotărârea cu referire la aspecte de drept ce privesc nu situaţia sa, ci
a unui coinculpat) şi la persoana la care se referă declaraţia de recurs în casaţie;
Această limită a efectului devolutiv semnifică faptul că recursul uneia dintre părţi
sau cu privire la una dintre părţi nu are consecinţe asupra situaţiei părţilor care nu
au declarat recurs în casaţie sau la care acesta nu se referă.
Limitarea efectului devolutiv în raport cu persoana la care se referă calea de atac este
ilustrată de recursul în casaţie declarat de procuror (într-o astfel de ipoteză nu există
o devoluţie în raport cu persoana care l-a declarat); de exemplu, într-o cauză cu mai
mulţi inculpaţi, recursul procurorului se referă numai la unul dintre aceştia, astfel
încât reexaminarea legalităţii hotărârii se va limita la situaţia procesuală a acestuia.
Declaraţia de recurs constituie actul de sesizare a instanţei de recurs, în raport cu
care devoluează judecata în această fază procesuală, iar nu motivele de recurs depuse
ulterior; pentru acest motiv, persoanele la care se referă recursul trebuie
nominalizate, explicit, în declaraţia de recurs. În consecinţă, declaraţia de recurs
a procurorului prin nominalizarea unui inculpat la care acesta se referă, urmată de
formularea „şi alţii”, devoluează numai faţă de inculpatul nominalizat explicit.
Menţionarea numai în motivarea recursului a numelor altor inculpaţi, cu excepţia
cazului când motivele au fost depuse înăuntrul termenului de recurs, duce la
respingerea ca tardiv a recursului în ceea ce-i priveşte pe aceştia (C.S.J., Secţia
penală, decizia nr. 167 din 15 ianuarie 2002; Trib. Suprem, Secţia penală, decizia nr.
1543/1975, în C.D. 1975, p. 509).
b) numai în raport cu calitatea pe care recurentul o are în proces;
De pildă, teoretic, recursul în casaţie declarat de un inculpat este susceptibil să
devolueze ambele laturi ale procesului penal. De regulă însă, prin voinţa celui care
exercită calea de atac, este limitată devoluţia numai la acele dispoziţii din hotărârea
recurată arătate în cererea de recurs în casaţie şi despre care recurentul consideră
că îl prejudiciază (de exemplu, inculpatul critică legalitatea pedepsei numai cu privire
la una dintre infracţiunile pentru care a fost condamnat). Recursul în casaţie al unei
părţi civile, în ipoteza unei cauze cu mai multe fapte, mai mulţi inculpaţi şi mai multe
părţi responsabile civilmente, nu poate devolua cauza decât cu privire la fapta care
i-a produs prejudiciul, respectiv numai cu privire la inculpatul şi partea responsabilă
civilmente care răspund, penal şi civil, pentru această faptă. Configurarea limitei
efectului devolutiv în raport cu calitatea recurentului în proces este dată de art. 436
alin. (1) C.proc.pen.
c) numai în limitele motivelor de casare prevăzute la art. 438 C.proc.pen., invocate în
cererea de recurs în casaţie.
Transmiţând instanţei de recurs numai examinarea unor anumite chestiuni de drept,
expres şi limitativ prevăzute de art. 438 C.proc.pen., efectul devolutiv este limitat prin
cazurile de casare [art. 442 alin. (2) cu referire la art. 438 C.proc.pen.]. Altfel spus,
recursul în casaţie produce o devoluţie parţială (o reexaminare în limitele cazurilor
de casare) explicabilă prin prezumţia că aspectele de netemeinicie au fost înlăturate
la judecata în apel, iar în ceea ce priveşte aspectele de nelegalitate, nu toate atrag
casarea hotărârii recurate, precum şi prin preeminenţa autorităţii de lucru judecat
care are drept consecinţă restrângerea cazurilor şi eficienţei acelor căi de atac care
aduc atingere stabilităţii hotărârilor definitive.
Efectul devolutiv al recursului în casaţie este limitat şi de aplicarea efectului non
reformatio in peius. De pildă, un recurs în casaţie în care inculpatul critică legalitatea
pedepsei nu poate fi admis decât dacă aducerea pedepsei în limitele legale va consta
în reducerea pedepsei deja aplicate şi criticate prin recurs în casaţie; dacă remedierea
nelegalităţii ar presupune o majorare a limitelor acestei pedepse, recursul în casaţie
nu poate fi admis decât cu încălcarea principiului neagravării situaţiei inculpatului
în propria cale de atac.
Efectul devolutiv îşi produce consecinţele în situaţia în care calea extraordinară de
atac declarată este admisibilă şi a fost exercitată în cazurile şi condiţiile prevăzute de
lege.
Art. 443
Efectul extensiv şi limitele sale

Mihail Udroiu, Iuliana Nedelcu

(1) Instanţa examinează cauza prin extindere şi cu privire la părţile care nu au

declarat recurs în casaţie sau la care acesta nu se referă, putând hotărî şi în
privinţa lor, fără să poată crea acestor părţi o situaţie mai grea.
(2) Procurorul, chiar după expirarea termenului de recurs în casaţie, poate cere
extinderea recursului în casaţie declarat de el în termen şi faţă de alte persoane
decât acelea la care s-a referit, fără a se putea crea acestora o situaţie mai grea.
Comentariu
Efectul extensiv este consecinţa juridică pe care o produce exercitarea căii
extraordinare de atac, ce constă în obligaţia instanţei de recurs în casaţie de a analiza
calea de atac prin extinderea limitelor devolutive ale acesteia şi cu privire la părţile
care nu au declarat recurs în casaţie sau la care acesta nu se referă, fără a putea să
le creeze acestora o situaţie mai grea, când într-o cauză sunt mai multe părţi având
aceeaşi calitate.
Invocarea efectului extensiv se poate realiza numai în favoarea persoanelor care fac
parte din acelaşi grup procesual.
În consecinţă, efectul extensiv permite depăşirea limitelor efectului devolutiv; despre
efect extensiv nu se poate vorbi decât în ipoteza unor cauze cu mai multe părţi, dintre
care numai unele au exercitat calea de atac; pe baza efectului extensiv instanţa
examinează aspectele care se încadrează în cazurile de casare invocate de recurent
şi cu privire la partea care nu a declarat recurs în casaţie sau la care acesta nu se
referă, având posibilitatea să decidă şi în privinţa acestora, cu respectarea
principiului non reformatio in peius. În practică, efectul extensiv operează pentru
părţile aflate în acelaşi grup procesual cu cel al recurentului (persoane care au
aceeaşi situaţie procesuală, aceleaşi interese ca recurentul, de exemplu, grupul
procesul al inculpaţilor ori al părţilor civile, cu interese comune şi între care operează
o solidaritate procesuală). Astfel, atunci când există aspecte comune tuturor părţilor
din acelaşi grup procesual, iar aceste aspecte au fost invocate drept cazuri de casare
în recursul declarat numai de către una dintre aceste părţi, în ipoteza în care recursul
în casaţie va fi admis, soluţia pronunţată în urma admiterii va fi extinsă şi asupra
celorlalte părţi (evident, este avută în vedere ipoteza în care admiterea recursului în
casaţie şi extinderea soluţiei este în favoarea părţilor care nu au declarat recurs în
casaţie sau la care acesta nu se referă; în ipoteza unui recurs în defavoare, admiterea
acestuia şi soluţia nu pot fi extinse cu privire la cei precizaţi anterior).
Efectul extensiv îşi produce consecinţele în situaţia în care calea extraordinară de
atac declarată este admisibilă şi a fost exercitată în cazurile şi condiţiile prevăzute de
lege.
Dacă recursul în casaţie este declarat de procuror în defavoarea unui inculpat, nu se
poate recurge la extinderea efectelor recursului şi cu privire la ceilalţi inculpaţi în
cazul în care ar atrage agravarea situaţiei acestora. Totuşi, procurorul, chiar după
expirarea termenului de recurs în casaţie, poate cere extinderea recursului în casaţie
declarat de el în termen şi faţă de alte persoane decât acelea la care s-a referit, fără
a se putea crea acestora o situaţie mai grea; o dispoziţie identică s-a regăsit în art.
373 alin. (2) C.proc.pen. din 1968, în forma sa iniţială. În doctrina vremii (Gh.
Chivulescu, Efectul extensiv al recursului penal şi limitele sale, în R.R.D. nr. 6/1969,
p. 76; J. Grigoraş, O problemă privind limitele învestirii şi extinderea efectelor
recursului, în Justiţia nouă nr. 11/1963, p. 89) s-a afirmat despre această dispoziţie
că a pus capăt controverselor din practica judiciară (Plenul Trib. Suprem, decizia de
îndrumare nr. 10/1966, în C.D. 1966, p. 50) referitoare la posibilitatea procurorului
de a extinde criticile aduse hotărârii recurate, chiar şi după expirarea termenului de
declarare a recursului, şi asupra altor inculpaţi, în afara celor menţionaţi în
declaraţia de recurs. Astfel, „în afară de efectul extensiv al recursului care operează
prin intermediul instanţei de recurs (...) se prevede şi o extindere a declaraţiei de
recurs în cazul recursului declarat de procuror” (V. Dongoroz, Explicaţii teoretice
ale Codului de procedură penalăromân. Partea specială, vol. II, Ed. Academiei RSR,
Bucureşti, 1976, p. 230).
Efectul extensiv vizează şi părţile care şi-au retras recursul în casaţie, situaţia
acestora fiind asimilată persoanelor care nu au declarat recurs; dacă extinderea este
posibilă în cazul persoanelor care nu au declarat recurs, nu există niciun impediment
ca instanţa de casare să examineze cauza şi cu privire la persoanele care şi-au retras
recursul, dacă această examinare nu le agravează situaţia (V. Papadopol, comentariul
nr. 4, art. 373 C.proc.pen. din 1968, în Practica judiciară penală, vol. IV, Ed.
Academiei Române, Bucureşti, 1993, p. 258; Gh. Chivulescu, op. cit., p. 79).
Însă, un recurs inadmisibil sau retras nu poate fi extins asupra unei părţi care nu
a declarat recurs; o soluţie contrară ar încălca limitele efectului devolutiv al
recursului (altfel spus, efectul extensiv nu operează în absenţa efectului devolutiv).
Pornind de la formularea textului (examinează cauza prin extindere, iar nu extinde
efectele recursului), în doctrină (V. Papadopol, comentariul nr. 4, art. 373 C.proc.pen.
din 1968, op. cit., p. 258-259) s-a considerat că ceea ce se extinde şi, astfel, profită
şi părţii care nu a declarat recurs, nu este soluţia dată recursului cu privire la partea
care a declarat calea de atac şi la celelalte părţi, care nu au declarat recurs, dar care
au interese comune (solidaritate procesuală); ceea ce are efect extensiv este
manifestarea de voinţă, faptul declarării recursului de către o altă parte, iar nu
soluţia pronunţată în cauză. Din această perspectivă, extinderea este posibilă şi în
ipoteza în care recursul a fost respins (de pildă, recursul inculpatului, prin care
critică legalitate pedepsei ce i-a fost aplicată, este respins, însă, determinat de
manifestarea acestuia de voinţă, aceea de a ataca hotărârea cu recurs în casaţie, va
fi posibilă extinderea cu privire la alt inculpat care a participat la săvârşirea aceleiaşi
fapte şi a cărei pedeapsă este nelegală). Jurisprudenţa actuală, cel puţin în raport cu
formularea, pare a exprima opinia inversă, potrivit căreia ceea ce se extinde şi, astfel,
profită şi părţii care nu a declarat recurs, este soluţia dată recursului cu privire la
partea care a declarat calea de atac [„nefiind fondate recursurile în casaţie declarate
în cauză, nu poate fi extins efectul acestora în ceea ce priveşte situaţia juridică
a inculpatului F.” (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 60/RC din 29 februarie 2016)].
Art. 444
Neagravarea situaţiei în propriul recurs în casaţie

Mihail Udroiu, Iuliana Nedelcu

(1) Instanţa, soluţionând cauza, nu poate crea o situaţie mai grea pentru cel
care a declarat recursul în casaţie.
(2) În recursul în casaţie declarat de procuror în favoarea unei părţi, instanţa de
recurs în casaţie nu poate agrava situaţia acesteia.
Comentariu
Efectul cunoscut sub denumirea non reformatio in peius este consecinţa juridică pe
care o produce exercitarea recursului în casaţie, constând în faptul că instanţa nu
poate crea celui care a declarat calea de atac o situaţie mai grea decât cea care rezultă
din hotărârea atacată. Este, totodată, o garanţie a exerciţiului liber al căilor de atac.
Non reformatio in peius este incident numai dacă în cauză a fost exercitat recursul în
casaţie de o parte sau de mai multe părţi care au aceleaşi interese (de pildă, mai
mulţi inculpaţi sau numai de inculpaţi şi de părţile responsabile civilmente).
Dacă pe lângă recursul în casaţie al părţii în cauză a declarat recurs şi o parte cu
interese contrare sau procurorul (dacă recursul în casaţie este declarat în defavoare),
instanţa nu mai este legată de non reformatio in peius (I.C.C.J., Secţia penală, decizia
nr. 142/RC din 25 aprilie 2016). În această ipoteză, eventuala agravare a situaţiei
unei părţi recurente nu este consecinţa exercitării de către aceasta a căii de atac, ci
a exercitării de către ceilalţi recurenţi anterior menţionaţi. În doctrină (G. Theodoru,
Teoria şi practica recursului penal, op. cit., p. 233), s-a considerat că aprecierea
caracterului mai grav al soluţiei trebuie făcută în concret. De asemenea, s-a
considerat că examinarea raportului de gravitate dintre două soluţii trebui să fie
realizat pe baza „consecinţelor lor actuale, cele din momentul pronunţării hotărârii,
fără a se avea în vedere şi alte consecinţe, viitoare şi incerte” (V. Papadopol, op. cit.,
comentariul nr. 10, art. 372 C.proc.pen. din 1968). Au fost considerate încălcări ale
neagravării situaţiei în propria cale de atac următoarele situaţii: instanţa de recurs
a aplicat pentru prima dată un spor de pedeapsă, chiar dacă a redus pedepsele
stabilite pentru infracţiunile concurente (Trib. Suprem, Completul de 7
judecători, decizia nr. 56/1976, în R.R.D. nr. 4/1977, p. 63); instanţa care rejudecă
în urma admiterii recursului inculpatului a înlăturat graţierea, greşit aplicată de
prima instanţă; instanţa de recurs a fixat la minimul legal durata pedepsei
complementare, pedeapsă pe care prima instanţă nu o stabilise (Trib. Suprem, Secţia
penală, decizia nr. 406/1973, în C.D. 1973, p. 518).
Dacă procurorul a declarat recurs în casaţie în favoarea unei părţi, instanţa de recurs
nu poate crea acesteia o situaţie mai grea decât cea reţinută prin hotărârea definitivă.
Efectul neagravării situaţiei în propriul recurs în casaţie îşi produce consecinţele în
cazul în care calea extraordinară de atac declarată este admisibilă şi a fost exercitată
în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege.
Neagravarea situaţiei părţii care a declarat calea de atac operează şi în faţa instanţei
de trimitere în urma admiterii recursului în casaţie şi a casării cu trimitere spre
rejudecare (I.C.C.J., decizia nr. 286/RC/2015 din 22 septembrie 2015). Astfel,
judecând cauza după admiterea recursului inculpatului, instanţa nu poate aplica un
spor la rezultanta pedepselor contopite dacă, prin hotărârea casată nu fusese aplicat
niciun spor la pedeapsa cea mai grea (Trib. Suprem, Secţia penală, decizia nr.
1010/1986, în C.D. 1986, p. 326); casarea, în recursul inculpatului, a hotărârii unei
instanţe care a judecat fără a fi competentă după materie, nu permite ca, în
rejudecarea cauzei de către instanţa competentă, să fie aplicată o pedeapsă mai grea
(Trib. Suprem, Secţia penală, decizia nr. 2097/1977, în Repertoriu 1975-1980, p.
258). În cazul în care inculpatul a declarat recurs în casaţie întemeiat pe
dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 8 C.proc.pen. – prin care se susţine că instanţa de
apel a dispus în mod greşit încetarea procesului penal ca efect al prescripţiei
răspunderii penale şi că sunt incidente dispoziţiile privind legea penală de
dezincriminare – Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constatând că în mod greşit s-a
dispus încetarea procesului penal de către instanţa de apel, întrucât termenul de
prescripţie a răspunderii penale nu era împlinit la data pronunţării deciziei, admite
recursul în casaţie, casează decizia pronunţată în apel şi dispune rejudecarea de
către instanţa de apel, conform art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. b) C.proc.pen., cu
respectarea principiului non reformatio in peius prevăzut în art. 444 alin. (1)
C.proc.pen. (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 286/RC din 22 septembrie 2015).
Art. 445
Prezenţa părţilor şi a procurorului

Mihail Udroiu, Iuliana Nedelcu

(1) Judecarea recursului în casaţie admis în principiu se face cu citarea părţilor.

Dispoziţiile art. 90 şi art. 93 alin. (5) se aplică în mod corespunzător.
(2) Participarea procurorului la judecarea recursului în casaţie este obligatorie.
Corelaţii legislative: art. 90, art. 93 C.proc.pen.
Comentariu
Procedura de judecată a recursului în casaţie se desfăşoară în şedinţă publică, cu
citarea părţilor şi participarea obligatorie a procurorului. Participarea părţilor nu este
obligatorie, singura condiţie fiind legala lor citare. În cazul în care inculpatul din
cauza în care a fost pronunţată hotărârea definitivă este privat de libertate în cauză
sau în altă cauză, prezenţa sa la judecata recursului în casaţie este obligatorie.
Asistenţa juridică a inculpatului este obligatorie în cazurile prevăzute de art. 90
C.proc.pen. (a se vedea supra comentariul art. 90).
Dacă instanţa apreciază că din anumite motive partea civilă sau partea responsabilă
civilmente nu şi-ar putea face singură apărarea, va dispune desemnarea unui avocat
din oficiu în condiţiile art. 93 alin. (5) C.proc.pen. (a se vedea supra comentariul art.
93).
Neparticiparea procurorului este sancţionată cu nulitatea absolută, invocabilă în
orice stare a procesului [art. 281 alin. (1) lit. d), alin. (4) lit. b) C.proc.pen].
Completul care judecă recursul în casaţie este format din 3 judecători [art. 311 alin.
(1) lit. h) din Regulamentul de organizare şi funcţionare administrativă a Înaltei Curţi
de Casaţie şi Justiţie, modificat (M.Of. nr. 75 din 30 ianuarie 2014)].
Art. 446
Judecarea recursului în casaţie

Mihail Udroiu, Iuliana Nedelcu

(1) Preşedintele completului dă cuvântul recurentului, apoi intimatului şi

procurorului. Dacă între recursurile în casaţie declarate se află şi recursul
procurorului, primul cuvânt îl are acesta.
(2) Procurorul şi părţile au dreptul la replică cu privire la chestiunile noi ivite
cu ocazia dezbaterilor.
Comentariu
Dezbaterea recursului în casaţie se realizează în cadrul unei proceduri orale,
contradictorii, cu asigurarea exigenţei egalităţii armelor; toate dispoziţiile generale
privind judecata (art. 340-370 C.proc.pen.) sunt aplicabile şi judecării recursului în
casaţie, în măsura în care sunt compatibile cu specificul acestei activităţi procesuale
de judecată.
În cadrul dezbaterii recursului în casaţie se dă cuvântul recurentului, apoi
intimatului şi, în cele din urmă, procurorului.
Dacă recursul în casaţie este declarat de procuror sau dacă între recursurile
declarate se află şi recursul în casaţie al procurorului, primul cuvânt îl are acesta.
Recurenţii/procurorul – atunci când a exercitat calea de atac – îşi vor susţine, prin
concluzii orale, recursul pe baza motivelor invocate în cererea de recurs în casaţie,
astfel cum aceasta a fost admisă; aceştia nu pot invoca alte motive de casare decât
cele care figurează în cererea de recurs astfel cum a fost admisă.
Procurorul şi părţile au dreptul la replică cu privire la chestiunile noi, ivite cu ocazia
dezbaterilor.
Inculpatul are dreptul la ultimul cuvânt. Chiar dacă dispoziţia legală nu prevede
expres acest aspect, concluzia că inculpatul are cel din urmă cuvântul se impune în
virtutea unei soluţii de tradiţie în acest sens, atât potrivit Codului de procedură
penală din 1968 (art. 38513), cât şi doctrinei interbelice potrivit căreia „faptul că
inculpatul nu are ultimul cuvânt la casaţie conduce adeseori la situaţiuni foarte
dăunătoare unei bune administrări a justiţiei” (V. Dongoroz, în I. Tanoviceanu, Tratat
de drept şi procedură penală, ediţiunea a doua, vol. V, Tip. Curierul Judiciar,
Bucureşti, 1927, p. 552).
Art. 447
Verificarea legalităţii hotărârii

Mihail Udroiu, Iuliana Nedelcu

Instanţa este obligată să se pronunţe asupra tuturor cazurilor de recurs în

casaţie invocate prin cerere de procuror sau de părţi, verificând exclusiv
legalitatea hotărârii atacate.
Comentariu
Faţă de caracterul de cale extraordinară de atac de anulare al recursului în casaţie
verificarea hotărârii definitive va viza doar legalitatea acesteia, chestiunile de fapt
intrând în autoritatea de lucru judecat astfel cum au fost reţinute prin hotărârea
definitivă.
Recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac în anulare, care poate fi
exercitată în cazurile limitativ prevăzute de lege, al cărei scop este de a supune Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie judecarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de
drept aplicabile [I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 246/RC din 13 octombrie
2014 (www.legalis.ro)]. Astfel, instanţa supremă este obligată să se pronunţe asupra
tuturor cazurilor de recurs în casaţie invocate prin cerere de procuror sau de părţi,
verificând exclusiv legalitatea hotărârii atacate.
Instanţa supremă nu poate lua în discuţie din oficiu cazurile de casare prevăzute de
lege, dar care nu au fost invocate în cererea de recurs în casaţie. În concluzie, este
vorba despre o verificare exclusiv a legalităţii hotărârii atacate, în limitele efectului
devolutiv. Verificarea legalităţii va urmări corecta aplicare a legii de procedură
[singurul caz de casare care are în vedere un viciu de procedură, sancţionat cu
nulitatea absolută, este art. 438 alin. (1) pct. 1 C.proc.pen./competenţa după materie
sau după calitatea persoanei, când judecata s-a făcut de o instanţă inferioară celei
competente] şi, de asemenea, corecta aplicare a legii penale substanţiale [art. 438
alin. (1) pct. 7, 8, 11 şi 12 C.proc.pen. prevăd cazuri de aplicare greşită a legii penale].
Art. 448
Soluţiile la judecata recursului în casaţie

Mihail Udroiu, Iuliana Nedelcu

(1) Instanţa, judecând recursul în casaţie, pronunţă una dintre următoarele

soluţii:
1. respinge recursul în casaţie, menţinând hotărârea atacată, dacă recursul în
casaţie este nefondat;
2. admite recursul în casaţie, casând hotărârea atacată, şi:
a) îl achită pe inculpat sau dispune încetarea procesului penal ori înlătură
greşita aplicare a legii;
b) dispune rejudecarea de către instanţa de apel ori de către instanţa
competentă material sau după calitatea persoanei, dacă sunt incidente celelalte
cazuri de casare prevăzute la art. 438.
(2) Dacă recursul în casaţie vizează greşita soluţionare a laturii civile, instanţa,
după admiterea recursului, înlătură nelegalitatea constatată sau dispune
rejudecarea de către instanţa a cărei hotărâre a fost casată, în condiţiile alin.
(1) pct. 2 lit. b).
(3) În cazul prevăzut la alin. (1) pct. 2 lit. a) instanţa de recurs în casaţie
desfiinţează şi hotărârea primei instanţe, dacă se constată aceleaşi încălcări de
lege ca în decizia recurată.
(4) În cazul în care condamnatul se găseşte în cursul executării pedepsei,
instanţa, admiţând recursul în casaţie şi pronunţând casarea cu trimitere,
dispune asupra stării de libertate a acestuia, putând lua o măsură preventivă.
Corelaţii legislative: art. 438 C.proc.pen.
Comentariu
Instanţa care judecă recursul în casaţie poate pronunţa prin decizie definitivă una
dintre următoarele soluţii:
1. respinge recursul în casaţie ca nefondat, menţinând hotărârea atacată – art.
448 alin. (1) pct. 1 C.proc.pen. (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 186/RC din 23 mai
2016; decizia nr. 110/RC din 1 aprilie 2016). Instanţa de recurs în casaţie constată
astfel că hotărârea definitivă este legală şi temeinică, nefiind incident niciunul dintre
cazurile de casare. Instanţa supremă poate respinge recursul în casaţie numai pe
motive de netemeinicie (instanţa, verificând hotărârea, constată că motivele de recurs
invocate sunt neîntemeiate, hotărârea atacată fiind legală), cele referitoare la
inadmisibilitatea recursului în casaţie sau la tardivitatea acestuia fiind tranşate în
etapa admisibilităţii în principiu.
2. admite recursul în casaţie şi casează hotărârea/hotărârile atacată/e. În cazul
în care dispune casarea, instanţa supremă poate adopta una dintre
următoarele soluţii:
a) admiterea recursului în casaţie fără rejudecare atunci când cauza poate fi
soluţionată de instanţa de recurs, pe baza actelor şi lucrărilor dosarului – art. 448 alin.
(1) pct. 2 lit. a) C.proc.pen.; În cadrul acestui tip de soluţie instanţa poate să înlocuiască
soluţia casată cu o altă soluţie legală, respectiv să îl achite pe inculpat (de pildă, în
ipoteza în care inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de
legeI.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 235/RC din 7 octombrie 2014), sau să dispună
încetarea procesului penal (prin schimbarea temeiului soluţiei de încetare
a procesului penal, greşit aplicat în cauză) ori să înlăture greşita aplicare a legii (de
pildă, în ipoteza în care în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal sau
reţinerea incidenţei în cauză a unei legi de graţiere ori aplicarea unei pedepse
nelegale; a se vedea I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 224/RC din 13 iunie 2016,
nepublicată; decizia nr. 80 din 11 martie 2016; decizia nr. 392/RC din 27 noiembrie
2016). În cazul unui concurs de infracţiuni, dacă instanţa de apel a reţinut
circumstanţe atenuante, stabilirea unei pedepse inferioare minimului special rezultat
prin aplicarea dispoziţiilor art. 76 alin. (1) C.pen. privind efectele circumstanţelor
atenuante pentru una dintre infracţiunile concurente şi aplicarea pedepsei rezultante
conform art. 39 alin. (1) lit. b) C.pen. prin adăugarea sporului de o treime din
pedeapsa inferioară minimului special rezultat prin aplicarea dispoziţiilor art. 76
alin. (1) C.pen. se încadrează în cazul de recurs în casaţie prevăzut în art. 438 alin.
(1) pct. 12 C.proc.pen. referitor la aplicarea pedepsei în alte limite decât cele prevăzute
de lege. În această ipoteză, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) C.proc.pen., Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie admite recursul în casaţie şi modifică atât pedeapsa
inferioară minimului special rezultat prin aplicarea dispoziţiilor art. 76 alin. (1)
C.pen. pentru una dintre infracţiunile concurente, cât şi pedeapsa rezultantă,
potrivit art. 39 alin. (1) lit. b) C.pen. (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 367/RC din
11 decembrie 2014; decizia nr. 75/RC din 26 februarie 2015). Dispozitivul unei
asemenea soluţii este exprimat astfel: În temeiul art. 448 alin. (2) lit. a) C.proc.pen.
admite recursul în casaţie declarat de (…) împotriva deciziei penale nr. (…). Casează
decizia recurată şi, în înlăturarea greşitei aplicări a legii, dispune: (…).
Instanţa de recurs în casaţie desfiinţează şi hotărârea primei instanţe, dacă se
constată aceleaşi încălcări de lege ca în decizia recurată. „Întrucât nelegalitatea
invocată de inculpat vizează ambele hotărâri în baza dispoziţiilor art. 448 alin. (3)
C.proc.pen. va desfiinţa în parte atât hotărârea primei instanţe, cât şi cea pronunţată
în apel, întrucât şi sentinţa primei instanţe conţine aceeaşi încălcare a legii ca în
decizia recurată” (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 26/RC din 9 mai 2014).
Instanţa de recurs poate menţine hotărârea primei instanţe şi anula doar decizia
instanţei de apel, când apelul a fost în mod nelegal admis.
b) admiterea recursului în casaţie cu rejudecare prin trimitere – art. 448 alin. (1) pct. 2
lit. b) C.proc.pen.; În cadrul acestui tip de soluţie instanţa dispune rejudecarea de către
instanţa de apel (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 286/RC din 22 septembrie
2015; decizia nr. 74/RC din 8 martie 2016) ori de către instanţa competentă material
sau după calitatea persoanei, dacă sunt incidente celelalte cazuri de casare prevăzute
la art. 438 C.proc.pen. (de pildă, când în cursul judecăţii nu au fost respectate
dispoziţiile privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei, atunci
când judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente). În
cazul recursului în casaţie întemeiat pe dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 8 C.proc.pen.
– prin care se susţine că instanţa de apel a dispus în mod greşit încetarea procesului
penal ca efect al reţinerii unei cauze de nepedepsire – Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie, constatând că în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal de către
instanţa de apel întrucât dispoziţiile legale care reglementează cauza de nepedepsire
nu sunt incidente, admite recursul în casaţie, casează decizia pronunţată în apel şi
dispune rejudecarea de către instanţa de apel, conform art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. b)
C.proc.pen. (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 74/RC din 8 martie 2016). Având în
vedere că sfera de acţiune a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este limitată la
constatarea nelegalităţii soluţiei de încetare a procesului penal, fără posibilitatea de
rejudecare a acţiunii penale şi de verificare a aspectelor invocate de inculpată, prin
care tinde la obţinerea unei soluţii de achitare, în temeiul art. 448 pct. 2 lit. b)
C.proc.pen., va admite recursul în casaţie, va casa, în parte, decizia recurată, numai
în ceea ce o priveşte de inculpata I. şi va trimite cauza spre rejudecarea apelului
inculpatei la C.A. Ploieşti, Secţia penală.
Aşa cum s-a arătat, rejudecarea se va face cu respectarea principiului neagravării
situaţiei în propria cale de atac, dispoziţiile art. 444 alin. (1) C.proc.pen. fiind
aplicabilitate şi în faţa instanţei sesizate cu rejudecarea cauzei după casare (I.C.C.J.,
Secţia penală, decizia nr. 286/RC/2015 din 22 septembrie 2015).
Când recursul în casaţie priveşte atât hotărârea primei instanţe, cât şi hotărârea
instanţei de apel, în caz de admitere şi dispunere a rejudecării de către instanţa
a cărei hotărâre a fost casată, cauza se trimite la prima instanţă, dacă ambele
hotărâri au fost casate, respectiv la instanţa de apel, când numai hotărârea acesteia
a fost casată.
În ipoteza în care în aceeaşi cauză au fost formulate mai multe recursuri în casaţie,
soluţia poate fi mixtă: unele recursuri sunt admise, în vreme ce altele sunt respinse,
hotărârea atacată fiind casată parţial (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr.
368/RC/2015 din 2 noiembrie 2015).
În cazul în care condamnatul se găseşte în cursul executării pedepsei, instanţa,
admiţând recursul în casaţie şi pronunţând casarea cu trimitere, dispune asupra
stării de libertate a acestuia, putând lua o măsură preventivă (control judiciar, arest
la domiciliu, arestare preventivă).
Art. 449
Desfiinţarea hotărârii şi conţinutul deciziei

Mihail Udroiu, Iuliana Nedelcu

(1) În caz de admitere a recursului în casaţie, hotărârea atacată se casează în

limitele prevăzute la art. 442 şi 443.
(2) Hotărârea poate fi desfiinţată numai cu privire la unele fapte sau persoane
ori numai în ceea ce priveşte latura penală sau civilă, dacă aceasta nu împiedică
justa soluţionare a cauzei.
(3) Decizia instanţei de recurs în casaţie trebuie să cuprindă, în partea
introductivă, menţiunile prevăzute la art. 402, iar în expunere, temeiurile de
drept care au dus la respingerea sau admiterea recursului în casaţie.
Dispozitivul trebuie să cuprindă soluţia pronunţată de instanţa de recurs în
casaţie, data pronunţării deciziei şi menţiunea că pronunţarea s-a făcut în
şedinţă publică.
(4) Când s-a dispus rejudecarea, decizia trebuie să indice care este ultimul act
procedural rămas valabil de la care procesul penal trebuie să îşi reia cursul.
Comentariu
Prin casare se înţelege anularea (desfiinţarea) hotărârii judecătoreşti definitive pentru
erori de procedură sau de judecată, strict şi limitativ prevăzute de lege, de către
instanţa supremă, prin admiterea căii de atac a recursului.
Casarea poate fi totală, când priveşte întreaga hotărâre, sau parţială, când numai
unele dispoziţii ale hotărârii sunt desfiinţate, celelalte fiind menţinute (de pildă,
numai cu privire la unul dintre inculpaţi sau numai cu privire la latura civilă). În
toate cazurile, trebuie respectate limitele efectului devolutiv sau extensiv al
recursului în casare.
Când s-a dispus rejudecarea, decizia trebuie să indice care este ultimul act
procedural rămas valabil de la care procesul penal trebuie să îşi reia cursul.
Decizia instanţei de recurs în casaţie trebuie să cuprindă:
a) partea introductivă:
(i) ziua, luna, anul şi denumirea instanţei;
(ii) menţiunea dacă şedinţa a fost sau nu publică;
(iii) numele şi prenumele judecătorilor, procurorului şi grefierului;
(iv) numele şi prenumele părţilor, avocaţilor şi ale celorlalte persoane care participă
în proces şi care au fost prezente la judecată, precum şi ale celor care au lipsit, cu
arătarea calităţii lor procesuale şi cu menţiunea privitoare la îndeplinirea procedurii;
(v) fapta pentru care inculpatul a fost trimis în judecată şi textele de lege în care a fost
încadrată fapta;
(vi) mijloacele de probă care au fost supuse dezbaterii contradictorii;
(vii) cererile de orice natură formulate de procuror, de persoana vătămată, de părţi şi
de ceilalţi participanţi la proces;
(viii) concluziile procurorului, ale persoanei vătămate şi ale părţilor;
(ix) măsurile luate în cursul şedinţei;
b) considerentele: examenul de legalitate al hotărârii atacate, temeiurile de drept
care au dus la respingerea sau admiterea recursului în casaţie;
c) dispozitivul: soluţia pronunţată de instanţa de recurs în casaţie
(respingere/admitere fără rejudecare/admitere cu trimitere spre rejudecare), data
pronunţării deciziei şi menţiunea că pronunţarea s-a făcut în şedinţă publică.
Art. 450
Limitele judecării

Mihail Udroiu, Iuliana Nedelcu

(1) Instanţa de rejudecare trebuie să se conformeze hotărârii instanţei de recurs

în casaţie, în măsura în care situaţia de fapt rămâne cea avută în vedere la
admiterea recursului în casaţie.
(2) Când hotărârea este desfiinţată numai cu privire la unele fapte sau persoane,
instanţa se pronunţă în limitele în care hotărârea a fost casată.
Comentariu
Fapta şi persoana cu privire la care a fost admis recursul în casaţie şi casată
hotărârea reprezintă obiectul judecării după casare. Decizia de casare şi trimitere
a cauzei spre rejudecare reprezintă actul de învestire al instanţei de trimitere. Dacă,
prin decizia de casare, s-a trimis cauza spre rejudecare unei alte instanţe decât cea
a cărei hotărâre a fost casată, aceasta nu poate refuza rejudecarea cauzei (Trib.
Suprem, Secţia penală, decizia nr. 1111/1976, în C.D. 1976, p. 479).
În cazul în care după admiterea recursului în casare instanţa supremă a dispus
rejudecarea cauzei de către instanţa de apel ori de către instanţa competentă material
sau după calitatea persoanei, instanţa de rejudecare trebuie să se conformeze
hotărârii instanţei de recurs în casaţie, în măsura în care situaţia de fapt rămâne cea
avută în vedere la admiterea recursului în casaţie. În ipoteza în care situaţia de fapt
se schimbă cu ocazia efectuării cercetării judecătoreşti în primă instanţă sau în apel,
instanţa de rejudecare nu mai este ţinută de limitele de casare.
Deopotrivă, instanţa de rejudecare trebuie să aibă în vedere actele procedurale
menţinute drept valabile de către instanţa de casare.
Când hotărârea este desfiinţată numai cu privire la unele fapte sau persoane ori
numai în ceea ce priveşte latura penală sau civilă, instanţa de rejudecare se pronunţă
în limitele în care hotărârea a fost casată.
Art. 451
Procedura de rejudecare

Mihail Udroiu, Iuliana Nedelcu

Rejudecarea cauzei după casarea hotărârii atacate se desfăşoară potrivit

dispoziţiilor cap. II sau III din titlul III al părţii speciale, care se aplică în mod
corespunzător.
Comentariu
Rejudecarea cauzei după casarea hotărârii atacate se desfăşoară potrivit dispoziţiilor
privind judecata în primă instanţă sau în apel, care se aplică în mod corespunzător.
Astfel, dacă s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare în primă instanţă, procesul
se reia din această etapă procesuală, în final instanţa de rejudecare pronunţând
o nouă sentinţă.
În ipoteza în care s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare în apel, procesul se
reia din această etapă procesuală, în final instanţa de rejudecare pronunţând o nouă
decizie.
În măsura în care casare şi trimiterea spre rejudecare s-a dispus pentru încălcarea
competenţei [art. 438 alin. (1) pct. 1 C.proc.pen.], instanţa de trimitere nu îşi poate
declina competenţa; o asemenea posibilitate există numai în situaţie în care, ulterior
soluţionării recursului în casaţie, apar circumstanţe noi care atrag o altă competenţă
şi pe care instanţa de recurs nu le-a avut în vedere. Părţile, la instanţa de trimitere,
vor putea formula cererile şi ridica excepţiile pe care le-ar fi putut ridica în faţa
instanţei a cărei hotărâre a fost casată. Dacă casarea a fost totală, instanţa de
trimitere va dezbate cauza în întregul ei; în caz de casare parţială, vor fi dezbătute
numai acele aspecte care au făcut obiectul casării.
În toate cazurile trebuie respectat principiul non reformatio in peius.
Secţiunea a 3-a
Revizuirea
Art. 452
Hotărârile supuse revizuirii

Georgina Bodoroncea

(1) Hotărârile judecătoreşti definitive pot fi supuse revizuirii atât cu privire la

latura penală, cât şi cu privire la latura civilă.
(2) Când o hotărâre priveşte mai multe infracţiuni sau mai multe persoane,
revizuirea se poate cere pentru oricare dintre fapte sau dintre făptuitori.
Corelaţii legislative: art. 2781 C.proc.pen. din 1968; art. 50, art. 341, art. 453, art.
454, art. 457, art. 461, art. 462, art. 465 art. 551 C.proc.pen.; art. 509 C.proc.civ.
Comentariu
1. Noţiunea de hotărâre judecătorească definitivă. În sensul dispoziţiilor art. 452
C.proc.pen., hotărârile supuse revizuirii sunt hotărârile pronunţate de o instanţă
penală (rămase definitive prin exercitarea căii/căilor ordinare de atac sau după
expirarea termenului de exercitare a unei astfel de căi, conform art. 551 C.proc.pen.),
indiferent că vizează latura penală sau latura civilă a cauzei (în acest ultim caz,
revizuirea trebuie să corespundă cazurilor prevăzute de art. 509 C.proc.civ.) ori
hotărârea în întregime. De asemenea, textul vizează exclusiv hotărârile judecătoreşti
definitive prin care s-a rezolvat fondul cauzei, deoarece „finalitatea revizuirii constă în
înlăturarea erorii judiciare, iar funcţia procesuală a instituţiei se concentrează în
înlesnirea descoperirii, adunarea şi deducerea în faţa justiţiei a unui material
probator cu totul inedit sau cel puţin necunoscut instanţei, care să permită
constatarea erorii judiciare şi înlăturarea ei” (N. Volonciu, Tratat de procedură penală.
Partea specială, vol. II, op. cit., 1998, p. 337). În acelaşi sens, Instanţa Supremă
a statuat că „revizuirea constituie o cale extraordinară de atac care poate fi exercitată
împotriva hotărârilor judecătoreşti definitive pronunţate de instanţele penale, având
caracterul unei căi de atac de retractare care permite instanţei penale să revină
asupra propriei sale hotărâri şi, în acelaşi timp, caracterul unei căi de atac de fapt,
prin care sunt constatate şi înlăturate erorile judiciare în rezolvarea cauzelor penale.
Revizuirea se formulează împotriva unei hotărâri care a dobândit autoritate de lucru
judecat, în temeiul unor fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanţă la
soluţionarea cauzei, descoperite după judecată şi care fac dovada că aceasta se
întemeiază pe o eroare judiciară” (I.C.C.J., Secţiile Unite, Decizia nr. 9/2011). Pot fi
atacate cu revizuire numai hotărârile definitive prin care s-a soluţionat fondul cauzei,
prin condamnare, achitare sau încetarea procesului penal. Cererea de revizuire
îndreptată împotriva altei hotărâri definitive este inadmisibilă (I.C.C.J., Completul de
9 judecători, Decizia nr. 42 din 14 februarie 2005; a se vedea, în acelaşi sens, I.C.C.J.,
Completul de 9 judecători, Decizia nr. 21 din 23 ianuarie 2006). „Sunt hotărâri prin
care se rezolvă fondul cauzei acelea prin care instanţa se pronunţă asupra raportului
juridic de drept substanţial şi asupra raportului juridic procesual penal principal. Cu
alte cuvinte, prin rezolvarea fondului cauzei, instanţa rezolvă acţiunea penală şi
pronunţă, după caz, condamnarea, achitarea sau încetarea procesului penal (de
asemenea renunţarea la aplicarea pedepsei şi amânarea aplicării pedepsei, care sunt
de asemenea soluţii asupra fondului cauzei – n.n.). Sub aspectul laturii civile, sunt
supuse revizuirii hotărârile în care s-a pronunţat o soluţie de admitere sau respingere
(ca nefondată sau inadmisibilă) a acţiunii civile exercitată în cadrul procesului penal”
(I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 76 din 1 martie 2016). Cererea de revizuire
îndreptată împotriva unei hotărâri judecătoreşti definitive pronunţate în temeiul art.
2781 alin. (8) lit. a) şi b) C.proc.pen. din 1968 [hotărâri pronunţate în procedura
plângerii împotriva soluţiilor procurorului de neurmărire sau netrimitere în judecată,
având drept corespondent ipotezele de la art. 341 alin. (6) şi (7) pct. 1 şi pct. 2 lit. a)
şi b) C.proc.pen. – n.n.] este inadmisibilă (I.C.C.J., Secţiile Unite, Decizia nr. 17 din 19
martie 2007).
În consecinţă, nu vor face obiectul revizuirii hotărârile definitive prin care nu s-a
rezolvat fondul cauzei, cum ar fi hotărârile de dezînvestire a instanţei, hotărârile prin
care au fost soluţionate plângeri împotriva soluţiei procurorului [cu excepţia cazului
în care o astfel de plângere a fost admisă şi instanţa a reţinut cauza spre judecare,
potrivit art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) C.proc.pen.; trebuie menţionat totuşi că şi într-
o asemenea situaţie hotărârea supusă revizuirii este cea prin care s-a soluţionat
fondul cauzei, iar nu cea prin care a fost admisă plângerea şi desfiinţată soluţia de
netrimitere în judecată], hotărârile pronunţate în conflicte de competenţă, în
contestaţii la executare, cele privind reabilitarea etc. [a se vedea şi C.A. Bucureşti,
Secţia a II-a penală, decizia penală nr. 933/2014 ].
De asemenea, nu pot face obiectul revizuirii „nici hotărârile judecătoreşti care nu au
fost pronunţate de către o instanţă română, chiar dacă au fost recunoscute de
aceasta, deoarece nu aceasta (instanţa română – n.n.) a rezolvat fondul cauzei” (a se
vedea N. Volonciu, Tratat de procedură penală. Partea specială, vol. II, op. cit., 1998,
p. 340). În sensul arătat, în jurisprudenţă s-a reţinut că „din interpretarea coroborată
a dispoziţiilor art. 144 alin. (3) raportat la art. 133 alin. (2) din Legea nr.
302/2004 rezultă neechivoc că statul de condamnare este cel care păstrează
prerogativa unei revizuiri a fondului hotărârii definitive, statului de executare
recunoscându-i-se doar posibilitatea de a dispune asupra aspectelor ce ţin exclusiv
de executarea acesteia după transfer. Aceasta întrucât, aşa cum în procedura de
recunoaştere reglementată de Legea nr. 302/2004, statul de executare nu are nicio
competenţă de a statua asupra legalităţii ori temeiniciei soluţiei de condamnare, ci
doar de a evalua compatibilitatea acestei hotărâri cu normele interne (adaptându-le,
atunci când este cazul, la exigenţele legii interne), cu atât mai mult aceluiaşi stat de
executare nu i-ar putea fi recunoscute, în procedura de revizuire, prerogative
suplimentare de repunere în discuţie a fondului soluţiei.
Potrivit art. 13 din Convenţia europeană asupra transferării persoanelor
condamnate, adoptată la Strasbourg la 21 martie 1983, numai statul de condamnare
are dreptul de a statua asupra oricărei forme de recurs vizând revizuirea hotărârii.
Aşadar, soluţionarea cererii de revizuire a hotărârii pronunţate de autorităţile
judiciare britanice nu este de competenţa organelor judiciare române (I.C.C.J., Secţia
penală, decizia nr. 76 din 1 martie 2016). „Cererea de revizuire formulată împotriva
hotărârii judecătoreşti definitive prin care s-a dispus recunoaşterea unei hotărâri
judecătoreşti străine de condamnare şi transferarea persoanei condamnate în
vederea executării pedepsei privative de libertate într-un penitenciar din România, în
baza dispoziţiilor Legii nr. 302/2004, este inadmisibilă, întrucât calea extraordinară
de atac a revizuirii poate fi exercitată numai împotriva hotărârilor judecătoreşti
definitive prin care s-a soluţionat fondul cauzei” (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr.
63/A din 19 februarie 2016).
2. Obiectul revizuirii. Hotărârile judecătoreşti definitive pot fi supuse căii
extraordinare de atac a revizuirii fie cu privire la ambele laturi ale cauzei, penală şi
civilă, fie cu privire numai la una dintre acestea. În acelaşi timp, revizuirea laturii
penale a unei hotărâri definitive nu poate exceda cazurilor prevăzute de art. 453
C.proc.pen. şi, respectiv, art. 465 C.proc.pen., acestea fiind singurele apte a provoca
o reexaminare „în fapt” a cauzei penale.
Spre deosebire de Codul de procedură anterior, care atribuia instanţei penale
competenţa să judece cererea de revizuire în toate cazurile, adică atât în ceea ce
priveşte latura penală, cât şi latura civilă a cauzei respective, noua procedură [art.
453 alin. (2) C.proc.pen.] statuează că revizuirea hotărârilor judecătoreşti penale
definitive exclusiv cu privire la latura civilă poate fi cerută numai în faţa instanţei
civile, potrivit Codului de procedură civilă (art. 509 C.proc.civ.). În legătură cu
stabilirea de către legiuitor a unor instanţe distincte competente să soluţioneze
revizuirea laturii penale şi/sau a laturii civile a cauzei, în literatura juridică s-a
exprimat opinia potrivit căreia „ori de câte ori motivul invocat în faţa instanţei civile
sesizate cu revizuirea unei hotărâri penale definitive, exclusiv cu privire la latura
civilă, dacă ar fi găsit întemeiat, ar putea duce şi la revizuirea laturii penale, instanţa
civilă ar trebui să îşi decline competenţa în favoarea instanţei penale” (G. Tudor, în N.
Volonciu, A. Uzlău ş.a., Noul Cod de procedură penală comentat, op. cit., p. 1133).
În parte suntem de acord cu această opinie, în sensul că revizuirea laturii civile ar
putea conduce şi la revizuirea laturii penale, caz în care competenţa ar aparţine
instanţei penale. În ceea ce priveşte însă soluţia propusă, de declinare a competenţei
cauzei de la instanţa civilă la instanţa penală, credem că este necesar a fi făcute unele
nuanţări. În primul rând, procedural (art. 50 C.proc.pen.), declinarea nu este posibilă
decât între instanţe diferite, de acelaşi grad sau de grade diferite, iar nu între secţiile
diferite, civilă şi penală, ale aceleiaşi instanţe. Din această perspectivă, în situaţia în
discuţie, declinarea nu ar fi posibilă decât dacă judecarea cererii de revizuire a laturii
civile ar fi fost strămutată de la unica instanţă competentă să o judece, cea care
a judecat cauza în fond (art. 458 C.proc.pen.), la altă instanţă. În caz contrar, dacă
prin „instanţă competentă” se înţelege „secţia civilă” sau „secţia penală” a celei
desemnate de dispoziţiile art. 458 C.proc.pen., între acestea nu va avea loc
o declinare de competenţă, ci doar o „trimitere pe cale administrativă” de la o secţie
la alta. Chiar şi în acest caz, învestirea instanţei (secţiei) penale va depinde de
manifestarea de voinţă a titularului cererii de revizuire (revizuentului), adică a părţii
care a exercitat revizuirea laturii civile a cauzei. Astfel, din economia dispoziţiilor art.
455 C.proc.pen. rezultă că revizuirea nu poate fi exercitată din oficiu de către
instanţă, iar procurorul poate să exercite această cale extraordinară de atac doar în
ceea ce priveşte latura penală a cauzei. Or, „sesizarea” de către instanţa civilă a unui
caz de revizuire a laturii penale, urmată de o „declinare” la instanţa penală, fără ca
partea să ceară acest lucru (extinderea revizuirii şi la latura penală a cauzei),
echivalează practic cu o exercitare din oficiu a revizuirii laturii penale a hotărârii, în
condiţiile în care legea nu prevede acest lucru. În plus, având în vedere că invocarea
unui caz de revizuire în defavoare trebuie făcută într-un anumit termen (art. 457
C.proc.pen.), pentru ca instanţa penală să poată judeca cererea de revizuire este
necesar ca acest termen să nu fi expirat la data sesizării sale, deoarece termenul nu
se calculează distinct pentru revizuirea laturii civile, respectiv celei penale a cauzei.
Totuşi, într-o asemenea situaţie, în care revizuirea laturii civile ar influenţa modul în
care a fost soluţionată latura penală a cauzei, credem că cele constatate prin
hotărârea instanţei civile, pronunţată pe latură civilă, ar putea constitui
o împrejurare nouă, care poate sta la baza unei viitoare cereri de revizuire în favoare
a laturii penale a cauzei, ori un motiv de revizuire în defavoare a hotărârii, dacă
termenul de introducere a cererii nu a expirat şi sub condiţia ca împrejurările în baza
cărora instanţa civilă a soluţionat cererea de revizuire să fi preexistat hotărârii iniţiale
pronunţate în cauză.
În schimb, dacă partea a sesizat concomitent atât instanţa penală, pe care a învestit-
o cu judecarea unei cereri de revizuire a laturii penale (sau a ambelor laturi, penală
şi civilă), cât şi instanţa civilă, pentru soluţionarea unei cereri de revizuire vizând
exclusiv latura civilă a cauzei, ori în situaţia în care cele două instanţe sunt sesizate
de titulari diferiţi, dar revizuirea vizează aceeaşi hotărâre penală, este posibilă
reunirea cauzelor, caz în care competenţa de judecată aparţine instanţei penale,
aceasta fiind singura îndrituită să soluţioneze, în cadrul procesului penal, atât
acţiunea penală (art. 14 C.proc.pen.), cât şi acţiunea civilă alăturată acesteia (art. 19
din acelaşi Cod).
Atunci când hotărârea priveşte mai multe infracţiuni sau mai multe persoane,
revizuirea poate să vizeze întreaga hotărâre sau doar unele dintre faptele judecate,
pe toţi sau numai pe unii dintre făptuitori [art. 452 alin. (2)]. Instanţa poate însă să
rejudece cauza şi cu privire la părţile care nu au formulat cerere de revizuire, putând
hotărî şi în privinţa lor, fără însă să le poată crea o situaţie mai grea [art. 462 alin.
(2) C.proc.pen.].
Art. 453
Cazurile de revizuire

Georgina Bodoroncea

(1) Revizuirea hotărârilor judecătoreşti definitive, cu privire la latura penală,

poate fi cerută când:
a) s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la soluţionarea
cauzei şi care dovedesc netemeinicia hotărârii pronunţate în cauză;
b) hotărârea a cărei revizuire se cere s-a întemeiat pe declaraţia unui martor,
opinia unui expert sau pe situaţiile învederate de un interpret, care a săvârşit
infracţiunea de mărturie mincinoasă în cauza a cărei revizuire se cere,
influenţând astfel soluţia pronunţată;
c) un înscris care a servit ca temei al hotărârii a cărei revizuire se cere a fost
declarat fals în cursul judecăţii sau după pronunţarea hotărârii, împrejurare
care a influenţat soluţia pronunţată în cauză;
d) un membru al completului de judecată, procurorul ori persoana care
a efectuat acte de urmărire penală a comis o infracţiune în legătură cu cauza
a cărei revizuire se cere, împrejurare care a influenţat soluţia pronunţată în
cauză;
e) când două sau mai multe hotărâri judecătoreşti definitive nu se pot concilia;
f) hotărârea s-a întemeiat pe o prevedere legală care, după ce hotărârea
a devenit definitivă, a fost declarată neconstituţională ca urmare a admiterii
unei excepţii de neconstituţionalitate ridicate în acea cauză, în situaţia în care
consecinţele încălcării dispoziţiei constituţionale continuă să se producă şi nu
pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate.
(2) Revizuirea hotărârilor judecătoreşti penale definitive, exclusiv cu privire la
latura civilă, poate fi cerută numai în faţa instanţei civile, potrivit Codului de
procedură civilă.
(3) Cazurile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi f) pot fi invocate ca motive de revizuire
numai în favoarea persoanei condamnate sau a celei faţă de care s-a dispus
renunţarea la aplicarea pedepsei ori amânarea aplicării pedepsei.
(4) Cazul prevăzut la alin. (1) lit. a) constituie motiv de revizuire dacă pe baza
faptelor sau împrejurărilor noi se poate dovedi netemeinicia hotărârii de
condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei, de amânare a aplicării
pedepsei ori de încetare a procesului penal, iar cazurile prevăzute la alin. (1) lit.
b)-d) şi f) constituie motive de revizuire dacă au dus la pronunţarea unei hotărâri
nelegale sau netemeinice.
(5) În cazul prevăzut la alin. (1) lit. e), toate hotărârile care nu se pot concilia
sunt supuse revizuirii.
Corelaţii legislative: art. 394, art. 398, art. 399, art. 4082 C.proc.pen. din 1968; art.
16, art. 426, art. 452, art. 456 C.proc.pen.; art. 273 C.pen.
Comentariu
Prealabil analizei cazurilor de revizuire reglementate de art. 453 C.proc.pen.,
menţionăm că textul urmează să sufere anumite modificări legislative ca urmare
a declarării neconstituţionalităţii unora dintre dispoziţiile pe care le conţine, aflate la
rându-le în conexiune cu unele prevederi ale art. 457 C.proc.pen., declarate de
asemenea neconstituţionale. Drept urmare, interpretarea textelor va fi făcută prin
luarea în considerare a consecinţelor pe care constatarea neconstituţionalităţii lor le
va produce.
Astfel, prin D.C.C. nr. 2 din 17 ianuarie 2017 (nepublicată la data redactării acestui
material) instanţa de contencios constituţional a hotărât că:
- dispoziţiile art. 453 alin. (3) C.proc.pen. sunt neconstituţionale cu privire la cazul
de revizuire prevăzut la alin. (1) lit. a), întrucât soluţia legislativă cuprinsă în
dispoziţiile art. 453 alin. (4) teza I C.proc.pen., care exclude posibilitatea revizuirii
hotărârii de achitare pentru cazul prevăzut la alin. (1) lit. a), este neconstituţională;
- soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 457 alin. (2) C.proc.pen., care exclude
cazul de revizuire prevăzut la art. 453 alin. (1) lit. a), este neconstituţională.
În comunicatul transmis cu privire la aceste soluţii Curtea a constatat că
„dispoziţiile art. 453 alin. (3) C.proc.pen. cu privire la cazul de revizuire prevăzut la
alin. (1) lit. a), precum şi dispoziţiile art. 453 alin. (4) teza I C.proc.pen. – cu privire
la soluţia legislativă care exclude posibilitatea revizuirii hotărârii de achitare pentru
cazul prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. a) C.proc.pen. – sunt de natură să înfrângă, în
principal, egalitatea în drepturi între cetăţeni în ceea ce priveşte recunoaşterea
dreptului fundamental de acces liber la justiţie. De asemenea, drept consecinţă
a constatării neconstituţionalităţii acestor texte de lege, soluţia legislativă cuprinsă
în dispoziţiile art. 457 alin. (2) C.proc.pen., care exclude cazul de revizuire prevăzut
la art. 453 alin. (1) lit. a), este de natură a aduce atingere, în principal, egalităţii în
drepturi între cetăţeni în ceea ce priveşte recunoaşterea dreptului fundamental de
acces liber la justiţie, principii consacrate de prevederile art. 16 şi ale art. 21 din
Constituţie”.
1. Cazul de revizuire prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. a) C.proc.pen.: s-au
descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la soluţionarea cauzei
şi care dovedesc netemeinicia hotărârii pronunţate în cauză.
Acest caz este cel mai frecvent invocat în cererile de revizuire a cauzelor pe latură
penală, în principal pentru că nu este condiţionat de existenţa unei hotărâri
judecătoreşti definitive sau de vreo altă cerinţă ce trebuie îndeplinită pentru a putea
fi dovedit, aşa cum se prevede în celelalte situaţii, precum şi datorită faptului că, prin
invocarea lui, condamnatul tinde spre o soluţie de achitare, exoneratoare de orice
răspundere penală.
Ca urmare a D.C.C. nr. 2 din 17 ianuarie 2017, este posibilă şi soluţia diametral
opusă achitării, şi anume cea de condamnare a persoanei care a fost anterior
achitată prin hotărâre definitivă.
Anterior declarării neconstituţionalităţii dispoziţiilor art. 453 alin. (3) şi alin.
(4) C.proc.pen., se vorbea despre faptul că revizuirea întemeiată pe acest caz era triplu
condiţionată, în sensul că: faptele sau împrejurările trebuia să fie noi, complet
necunoscute instanţei care a soluţionat cauza; ele trebuia să fie invocate exclusiv în
favoarea persoanei condamnate; faptele noi trebuia să poată dovedi netemeinicia
hotărârii de condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei, de amânare a aplicării
pedepsei sau de încetare a procesului penal, adică să conducă la o soluţie diametral
opusă celei pronunţate prin hotărârea definitivă.
Ca urmare a D.C.C. nr. 2 din 17 ianuarie 2017, vom putea afirma că revizuirea
întemeiată pe acest caz este doar dublu condiţionată, din enumerarea prezentată
anterior eliminându-se condiţia ca revizuirea întemeiată pe existenţa unor fapte sau
împrejurări noi să fie exercitată doar în favoarea condamnatului, astfel că ea va putea
fi exercitată şi pentru a dovedi netemeinicia hotărârii de achitare pronunţate faţă de
inculpat.
1.1. Noţiunea de fapte sau împrejurări noi. Pentru a susţine cazul de revizuire în
discuţie, faptele sau împrejurările (fapte probatorii) descoperite trebuie să fi fost
necunoscute instanţei la data judecării cauzei şi să ducă, singure sau prin
coroborarea cu alte probe, la dovedirea netemeiniciei hotărârii prin care s-a dispus
achitarea, condamnarea, renunţarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării
pedepsei sau încetarea procesului penal, ceea ce presupune pronunţarea unei soluţii
diametral opuse celei care a fost dispusă prin hotărârea a cărei revizuire se cere. În
acest sens, în doctrină şi jurisprudenţă există consens că „probele trebuie să fie noi,
iar nu mijloacele de probă prin care se administrează probe deja cunoscute” (N.
Volonciu, Tratat de procedură penală. Partea specială, vol. II, 1998, p. 343), adică
„probele propriu-zise, ca elemente de fapt cu caracter informativ cu privire la ceea ce
trebuie dovedit în calea de atac a revizuirii, şi anume orice întâmplare, situaţie care,
în mod autonom sau în coroborare cu alte probe, poate duce la dovedirea
netemeiniciei hotărârii de încetare a procesului penal sau de condamnare, de
renunţare la aplicarea pedepsei ori de amânare a aplicării pedepsei” [I.C.C.J., Secţia
penală, decizia nr. 953/2011(www.scj.ro)]. Este inadmisibil ca pe calea revizuirii să
se prelungească probaţiunea prin folosirea de noi mijloace de probă pentru fapte
stabilite anterior (Trib. Suprem, decizia nr. 1643/1976, în R.R.D. nr. 5/1977, p. 71);
ca atare, este nelegală hotărârea prin care instanţa de revizuire l-a achitat pe
condamnat sprijinindu-se pe aceleaşi probe pe baza cărora acesta fusese condamnat,
întrucât „noi trebuie să fie faptele sau împrejurările de natură a stabili existenţa unei
erori judiciare şi a conduce la o altă soluţionare a cauzei, iar nu aprecierea probelor
făcută de instanţa de revizuire” (C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 3050/2000). Nu
poate constitui temei al revizuirii nicio faptă care, deşi nu a fost invocată în faţa
instanţei de fond de către condamnatul revizuent, a fost totuşi cunoscută de
instanţă, întrucât împrejurarea a constituit obiectul apărării celorlalţi inculpaţi (Trib.
Suprem, Secţia penală, decizia nr. 2866/1974, în R.R.D. nr. 10/1975, p. 70). Nu se
poate ajunge, astfel, pe cale revizuirii la reinterpretarea probatoriului administrat în
cauză sau la suplimentarea probaţiunii, pe aspecte de fapt avute în vedere de
instanţa sau instanţele ce au judecat cauza (C.A. Bucureşti, Secţia a II-a penală,
decizia nr. 2/2003, în M. Udroiu, Procedură penală. Partea specială. Noul Cod de
procedură penală, op. cit., 2014, p. 289).
Tot legat de conţinutul sintagmei „fapte şi împrejurări noi”, în jurisprudenţă s-a
constatat, pe de o parte, că nu îndeplinesc această condiţie aspectele învederate care
au fost avute în vedere de instanţe în fazele anterioare ale procesului penal, iar, pe
de altă parte, că acestea echivalează cu o solicitare de suplimentare a probatoriului
administrat în cursul cercetării judecătoreşti, solicitare care nu este admisibilă în
calea extraordinară de atac a revizuirii. „Astfel, legea se referă la situaţii de fapt noi,
în sensul că, din diverse motive, acestea au rămas necunoscute instanţei de fond, şi
nu la mijloace de probă, ca mod de completare a dovezilor pe împrejurări deja avute
în vedere şi verificate. (…) Faptele probatorii trebuie să fie noi, iar nu mijloacele de
probă, respectiv declaraţiile extrajudiciare ale celor doi martori, la a căror audiere
apărătorul revizuentului a precizat că renunţă sau nu s-a solicitat, fiind inadmisibil
ca pe calea extraordinară a revizuirii să se obţină o prelungire a probaţiunii pentru
fapte şi împrejurări cunoscute şi verificate de instanţa care a soluţionat cauza”
(I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 96/2014). „Stabilirea în prezent a calităţii de
luptător în rezistenţa anticomunistă nu are natura unui element de fapt sau unei
împrejurări care să întrunească cumulativ condiţiile prevăzute de art. 394 lit. a)
C.proc.pen. din 1968, acesta neputând fi un element care sa nu fie cunoscut de către
instanţe la momentul pronunţării hotărârii, aprecierea efectuată prin emiterea
deciziei sus-menţionate neschimbând situaţia de fapt, aşa cum a fost reţinută prin
sentinţa a cărei revizuire se cere, ci doar modul de evaluare sociopolitica a faptelor
săvârşite, fără însă a produce şi consecinţe juridice în materie penală” [C.A.
Bucureşti, Secţia I penală, decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2011 (www.rolii.ro)].
Într-o altă cauză s-a apreciat că nu suntem în prezenţa cazului prevăzut de art. 453
alin. (1) lit. a) în situaţia revizuentei care a fost condamnată pentru infracţiunea de
conflict de interese, constând în aceea că „în timp ce soluţiona, în calitate de
judecător, dosarul civil nr. (...) al Jud. Iaşi, a intrat în relaţii de afaceri cu B., pârât
în acea cauză, căruia i-a vândut drepturile succesorale asupra unui teren în
suprafaţă de 50 ha, obţinând suma de 210.000 Euro, după care a continuat să judece
cauza, fără a se abţine”, deoarece aceleaşi apărări le-a formulat şi cu ocazia judecării
cauzei în apel, reţinându-se că „împrejurările relevate şi contractele de vânzare-
cumpărare autentificate din 11 iunie 2012 şi din 14 iunie 2012, invocate de
revizuentă ca mijloace de probă în susţinerea cererii de revizuire, nu sunt apte
a conduce la dovedirea netemeiniciei hotărârii de condamnare. Mai mult, contractele
menţionate fiind încheiate anterior pronunţării hotărârii de condamnare, apelanta
revizuentă a avut deja posibilitatea de a le invoca ca apărări de fond, utilizarea lor la
acest moment echivalând cu o solicitare de suplimentare a probatoriului administrat
în cursul cercetării judecătoreşti, care însă nu este admisibilă în calea extraordinară
de atac a revizuirii” (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 32/2016).
Aşadar, pentru a fi incident cazul prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. a) C.proc.pen. este
necesar ca faptele şi împrejurările noi să fi preexistathotărârii atacate, doar că ele nu
au putut fi cunoscute de instanţă, indiferent din care motiv. Descoperirea lor
ulterioară şi invocarea pe calea revizuirii are drept scop evidenţierea unor erori de
fapt, produse în judecata iniţială din cauza necunoaşterii respectivelor împrejurări,
astfel încât noua situaţie să conducă la anularea hotărârii contrare legii. Dacă astfel
de împrejurări, de natură să contureze o eroare de fapt, au apărut ulterior hotărârii
a cărei revizuire se cere, ele nu pot fi temei de anulare a acesteia, cum s-a reţinut şi
în următoarea situaţie: „În speţă, împrejurările invocate [faptul că V.I. avea calitatea
de simplu detectiv şi nu avea putere de decizie, chestiuni dovedite cu organigrama
poliţiei, cu legitimaţia de serviciu, adresa Arhivelor Securităţii Statului Budapesta
«V.I. detectiv în clasa de salarizare X», Raportul Final al Comisiei Internaţionale
pentru Studierea Holocaustului din România (H.G. nr. 672/2004): «Poliţistul V.I. nu
figurează în raportul Comisiei, actele din baza C.N.S.A.S. Bucureşti şi a Arhivei din
Budapesta», din care rezultă că V.I. fost victima contextului istoric şi politic şi
a mişcării de interese care au guvernat ţara în perioada respectivă, rapoartele despre
evenimentele celui de-al doilea război mondial: Raport Final, Holocaustul din Ardeal,
Arhivele C.N.S.A.S., Arhivele Statului Maghiar] nu pot avea semnificaţia unor «fapte
sau împrejurări noi», în accepţiunea art. 453 alin. (1) lit. a) C.proc.pen. Aceste
evenimente au apărut ulterior condamnării, deci care nu au preexistat hotărârii de
condamnare şi care să fi putut influenţa soluţia procesului, dacă ar fi fost cunoscute
la momentul soluţionării cauzei. Prin urmare, în cauză nu se poate vorbi de
împrejurări necunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei pentru că acest lucru nu
era posibil. Soluţionarea acestei cauze şi condamnarea inculpatului s-a făcut în
conformitate cu legislaţia în vigoare la momentul respectiv şi cu probele dosarului
care au confirmat comiterea faptei reţinute în sarcina sa. Apărările puse în discuţie
nu constituie fapte sau împrejurări noi în sensul cerut de art. 453 alin. (1) lit. a)
C.proc.pen.” (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 457/2015).
În deplină concordanţă cu dispoziţiile procesual-penale române sunt şi prevederile
art. 4 alin. (2) din Protocolul nr. 7 adiţional la CEDO, potrivit cărora „este posibilă
redeschiderea procesului, conform legii şi procedurii penale a statului respectiv, dacă
fapte noi sau recent descoperite sau un viciu fundamental în cadrul procedurii
precedente sunt de natură să afecteze hotărârea pronunţată”. În niciun caz însă
revizuirea nu poate fi tratată ca un apel deghizat, urmărindu-se de fapt substituirea
unei analize (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 7249 din 13 decembrie 2006).
Tot în jurisprudenţă s-a mai statuat că: „Potrivit art. 394 alin. (2) C.proc.pen. din
1968, cazul de la lit. a) constituie motiv de revizuire, dacă pe baza faptelor sau
împrejurărilor noi se poate dovedi netemeinicia hotărârii de achitare, de încetare
a procesului penal ori de condamnare. Faptele sau împrejurările la care se raportează
textul alin. (1) al art. 394 lit. a) C.proc.pen. din 1968 (respectiv art. 453 C.proc.pen.
– n.n.) se referă la cele din categoria care au legătură cu fapta penală dedusă
judecăţii, şi nu cu acte procesuale ale procurorului, fie el chiar din Serviciul de
Inspecţie al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Or, simpla
ordonanţă a procurorului nu constituie motiv de revizuire, deoarece în baza ei nu se
poate dovedi netemeinicia hotărârii de condamnare a petentului. Dacă după
redeschiderea urmăririi penale se va ajunge la trimiterea în judecată şi condamnarea
unor alte persoane găsite exclusiv vinovate pentru faptele care au constituit obiectul
acţiunii penale îndreptate împotriva petentului din prezenta cauză, condamnat
definitiv, abia atunci acesta ar fi îndreptăţit la o cale de atac extraordinară” [I.C.C.J.,
Secţia penală, decizia nr. 3055 din 12 mai 2006(www.scj.ro)].
Exemplele expuse conturează concluzia că doctrina şi jurisprudenţa sunt unanime
în a considera că, în sensul legii, prin probe noi, necunoscute instanţei, se înţeleg
acele fapte sau împrejurări care au fost cu totul străine dosarului cauzei şi pe care
instanţa nu le-a sesizat sub nicio formă. Totuşi, există situaţii în care o astfel de
interpretare trebuie cenzurată, pentru a fi în acord cu finalitatea procedurii, aceea de
a se evita erorile judiciare legate de stabilirea situaţiei de fapt. În acest sens,
împărtăşim punctul de vedere exprimat în jurisprudenţa mai veche, în sensul că,
„chiar dacă fapta a fost învederată instanţei în cursul judecăţii în fond a cauzei, dar
instanţa nu a reţinut-o pentru imposibilitatea obiectivă a administrării probei
(martorul deţinător de informaţii importante, deşi identificat, era de negăsit), aceeaşi
împrejurare de fapt despre care instanţa avea cunoştinţă a fost considerată probă
nouă, în momentul când a devenit administrabilă” (Trib. Suprem, Secţia
penală, decizia nr. 911/1955, în N. Volonciu, Tratat de procedură penală. Partea
specială, vol. II, op. cit., 1998, p. 345). În acelaşi sens, într-o jurisprudenţă recentă,
Instanţa Supremă a statuat că „necunoaşterea faptelor sau împrejurărilor de către
instanţă nu trebuie înţeleasă în mod absolut, în sensul că despre faptele sau
împrejurările respective nu s-a amintit nimic în actele şi lucrările dosarului, ci în
sensul că ele nu au putut fi luate în considerare la soluţionarea cauzei din lipsa
posibilităţii dovedirii lor” [I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 953 din 10 martie
2006(www.scj.ro)].
O situaţie similară poate fi identificată şi în raport de modificările legislative aduse
legii de procedură penală în ultimii ani. Astfel, prin Legea nr. 2/2013 au fost
abrogate, printre altele, dispoziţiile art. 3859 pct. 18 C.proc.pen. din 1968, care
reglementau „eroarea de fapt” drept caz de exercitare a recursului ordinar.
Modificarea a fost preluată şi de actualul Cod, care nu prevede vreun caz de recurs
de casaţie întemeiat pe acest motiv.
În aceste condiţii, apreciem că îndeplinesc condiţia de „fapte şi împrejurări noi” în
sensul art. 453 alin. (1) lit. a) C.proc.pen. şi acele fapte sau împrejurări despre care
instanţa de recurs a luat cunoştinţă cu ocazia judecării acestei căi ordinare de atac
(corespunzătoare vechii proceduri), dar care nu au putut fi examinate şi nu au putut
influenţa starea de fapt stabilită de instanţa ierarhic inferioară (de apel) din cauza
abrogării dispoziţiei legale ce prevedea ca motiv de recurs „eroarea de fapt”.
1.2. Cazul poate fi invocat ca motiv de revizuire atât în favoarea persoanei
condamnate sau a celei faţă de care s-a dispus renunţarea la aplicarea pedepsei,
amânarea aplicării pedepsei ori încetarea procesului penal, dacă pe calea
revizuirii se urmăreşte obţinerea unei soluţii de achitare, cât şi în defavoarea unei
persoane împotriva căreia s-a dat soluţia de achitare. Prin urmare, după D.C.C.
nr. 2 din 17 ianuarie 2017, de acest caz de revizuire se poate uzita şi în defavoarea
persoanei achitate, urmărindu-se ca pe această cale să se ajungă la pronunţarea unei
hotărâri de condamnare.
Decizia Curţii Constituţionale marchează, practic, o revenire la reglementarea
anterioară, care permitea exercitarea căii de atac a revizuirii şi în defavoarea
persoanei achitate sau faţă de care s-a dispus încetarea procesului penal, sub
condiţia să fi fost exercitată în termen de un an de la data la care au fost cunoscute
faptele sau împrejurările noi pe care se întemeiază cererea de revizuire. În acest sens,
Curtea Constituţională reţine că „dispoziţiile art. 453 alin. (3) C.proc.pen. cu privire
la cazul de revizuire prevăzut la alin. (1) lit. a), precum şi dispoziţiile art. 453 alin. (4)
teza I C.proc.pen. – cu privire la soluţia legislativă care exclude posibilitatea revizuirii
hotărârii de achitare pentru cazul prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. a) C.proc.pen. –
sunt de natură să înfrângă, în principal, egalitatea în drepturi între cetăţeni în ceea
ce priveşte recunoaşterea dreptului fundamental de acces liber la justiţie”.
Nefiind încă motivată, se poate presupune că principiul la care face referire Curtea
Constituţională vizează dreptul persoanei vătămate/părţii civile de a exercita
revizuirea în defavoarea celui achitat, drept care poate fi exercitat fie personal, fie
prin intermediul procurorului (a se vedea infra comentariul art. 455).
Decizia menţionată, prin care se impune practic introducerea unei dispoziţii
defavorabile celui care a fost achitat printr-o hotărâre definitivă, intră în contradicţie
cu intenţia legiuitorului, rezultată din actuala exprimare a textului, de a pune capăt
insecurităţii juridice în privinţa persoanei care a fost judecată definitiv, într-un
proces ce a permis inclusiv exercitarea căii de atac la instanţa superioară în grad, cu
privire la situaţia de fapt stabilită în favoarea sa.
1.3. Faptele sau împrejurările necunoscute de instanţă trebuie să dovedească
netemeinicia hotărârii de condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei, de
amânare a aplicării pedepsei ori încetare a procesului penal, precum şi
a hotărârii de achitare. Invocarea acestor elemente noi trebuie să ducă, aşadar, la
o soluţie diametral opusă celei a cărei revizuire se cere. „Aceste fapte sau împrejurări
noi trebuie sa aibă, prin urmare, o importanţă deosebit de mare, de natură să
conducă la ideea că, în situaţia în care instanţa care a pronunţat hotărârea de
condamnare ar fi cunoscut aceste fapte sau împrejurări, ar fi pronunţat o hotărâre
de achitare sau încetare a procesului penal (potrivit procedurii actuale, numaisoluţia
de achitare este considerată diametral opusă celorlalte soluţii ce pot fi date acţiunii
penale – n.n.). Curtea apreciază ca starea de sănătate psihică a martorului nu
constituire o împrejurare nouă ce nu a fost cunoscută de Jud. Călăraşi şi de C.A.
Bucureşti la momentul soluţionării dosarului şi nici nu este de natură a dovedi
netemeinicia hotărârilor pronunţate. Înscrisurile medicale depuse la dosar, cu privire
la starea de sănătate psihică a martorului au fost emise în cursul anului 2014,
neexistând nicio dovada că martorul menţionat ar fi suferit de vreo boală psihică la
data de 22 august 2012” [C.A. Bucureşti, Secţia I penală, decizia penală nr.
458/2015 (www.rolii.ro)]. De asemenea, este necesar ca împrejurările noi,
preexistente hotărârii în discuţie şi rămase necunoscute instanţei care a pronunţat-
o, să aibă aptitudinea de a stabili o situaţie de fapt care să dovedească eroarea de
judecată, iar nu doar să creeze o astfel de aparenţă, în scopul de a obţine
administrarea unor probe noi. Astfel, în jurisprudenţa recentă s-a reţinut, de
exemplu, ca neavând o astfel de aptitudine înscrisurile invocate de revizuenta
condamnată pentru infracţiunea de abuz în serviciu, constând în aceea că, în calitate
de notar, a autentificat două contracte de vânzare-cumpărare, cunoscând că
vânzătoarea (coinculpată) nu a avut în realitate un mandat special de a vinde
imobilele ce făceau obiectul contractelor, ci doar o procură cu caracter general, de
administrare şi gestionare a afacerii, fapt ce a cauzat un prejudiciu important
patrimoniului societăţii în care fostul soţ era coasociat, înscrisuri ce atestau
împrejurarea că părţile erau divorţate cu mult timp înainte (2007) de data
autentificării respectivelor contracte (2009) şi exista o înţelegere încheiată între
aceştia, de a renunţa la invocarea unor pretenţii reciproce cu privire la colaborarea
soţului în firma celuilalt. „Din examinarea actelor dosarului rezultă că acea
«înţelegere» între soţi era formulată în termeni generali şi nu specifica o cesionare
a părţilor sociale, ci o renunţare la pretenţia de colaborare în firmă, astfel că nu putea
fi opozabilă altor persoane la acea dată. În realitate, la data de 16 ianuarie 2012 L.L.
a cesionat părţile sociale către B.M.A., fapt atestat de Hotărârea nr. 1 a asociaţilor
S.C. N. S.R.L., care a constatat că L.L. nu mai este asociat al acestei societăţi şi nu
are nicio pretenţie în proces. Hotărârea asociaţiei a fost înregistrată în Registrul
Comerţului la data de 14 februarie 2012. Drept urmare, până la acest moment, L.L.
a avut calitatea de asociat cu drepturi depline al S.C. N. S.R.L. De altfel, criticile
invocate de revizuentă echivalează cu o solicitare de suplimentare a probatoriului
administrat în cursul procesului penal, aceasta fiind inadmisibilă în calea
extraordinară de atac a revizuirii” (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 300/2015).Cu
alte cuvinte, revizuirea întemeiată pe acest caz este totală, deoarece soluţia
pronunţată ulterior de instanţa care a admis cererea de revizuire este diametral
opusă celei pronunţate iniţial.
În acest sens, jurisprudenţa a stabilit că „în cazul unei condamnări, prin cererea de
revizuire întemeiată pe descoperirea de fapte sau împrejurări noi trebuie să se
urmărească achitarea condamnatului, iar nu menţinerea condamnării, cu
modificarea încadrării juridice. Dacă cererea este formulată în sensul schimbării
încadrării, ea trebuie respinsă în principiu” [C.S.J., Secţia penală, decizia nr.
853/2002(www.legalis.ro)]. De asemenea, s-a mai decis că „actul nou atestând că
paguba cauzată prin infracţiune a fost reparată, pentru ca, pe această bază, să se
poată dispune suspendarea condiţionată a executării pedepsei, nu poate servi ca
temei pentru admiterea unei cereri de revizuire, deoarece noua împrejurare nu este
de natură a dovedi netemeinicia hotărârii de condamnare, ci numai existenţa unui
temei privind individualizarea mai favorabilă a pedepsei” [C.S.J., Secţia
penală, decizia nr. 2101/1997(www.legalis.ro); în acelaşi sens, Trib. Suprem, Secţia
penală, decizia nr. 2487/1974, în R.R.D. nr. 4/1975, p. 65].
Totuşi, în altă situaţie, Instanţa Supremă a statuat că „o astfel de eroare judiciară
există când persoana condamnată nu este autorul infracţiunii, o altă persoană
utilizând în mod fraudulos identitatea celui condamnat. În acest caz, admiţând
cererea de revizuire, instanţa va anula hotărârea atacată şi va pronunţa o altă
hotărâre, în conformitate cu situaţia reală, respectiv va achita persoana a cărei
identitate a fost folosită de autorul infracţiunii şi, totodată, va condamna autorul
infracţiunii sub identitatea sa reală, cu menţiunile care se impun în raport cu situaţia
procesuală proprie cauzei rejudecate. Prin urmare, hotărârile definitive în care
persoana condamnată nu este autorul infracţiunii, o altă persoană utilizând în mod
fraudulos identitatea celui condamnat, sunt supuse revizuirii” (I.C.C.J., Secţiile
Unite, Decizia nr. 9/2011).
O situaţie interesantă este legată de posibilitatea exercitării căii de atac a revizuirii
întemeiate pe dispoziţiile art. 453 alin. (1) lit. a) C.proc.pen. doar cu privire la unele
dintre actele (fapte) care intră în conţinutul infracţiunii continuate. Instanţa Supremă
s-a pronunţat în sensul că: „în cazul condamnării unei persoane pentru mai multe
infracţiuni săvârşite în concurs sau pentru săvârşirea unei infracţiuni continuate,
cererea de revizuire prin care se tinde a se dovedi împrejurarea că revizuientul nu
a săvârşit mai multe dintre infracţiunile reţinute ca fiind în concurs, respectiv mai
multe din acţiunile componente ale infracţiunii continuate nu se întemeiază pe
niciunul din cazurile prevăzute în art. 394 C.proc.pen. din 1968 şi, ca atare, este
nefondată” (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 303 din 14 ianuarie 2005). Credem că
motivarea dată problemei de drept cu care a fost sesizată ar fi trebuit completată şi
cu argumentul că, în cazul infracţiunii continuate, vorbim despre o infracţiune unică
şi despre o singură soluţie cu privire la acţiunea penală. Ca atare, pentru ca o cerere
de revizuire întemeiată pe cazul supus discuţiei să fie valorificată, ar fi nevoie ca
pentru fiecare act material ce intră în conţinutul infracţiunii să fie incidentă o situaţie
ce poate fi calificată ca „faptă sau împrejurare nouă”, iar toate aceste fapte sau
împrejurări să poată determina o soluţie de achitare pentru infracţiunea continuată
[condiţie cerută de alin. (4) al textului]. Fiind vorba despre o singură infracţiune, nu
este posibil ca actele componente ale infracţiunii continuate să fie separate pentru
a obţine un concurs de infracţiuni cu scopul de a face admisibilă revizuirea, cu atât
mai mult cu cât, până la anularea hotărârii, operează şi autoritatea de lucru judecat.
Altfel spus, este aproape imposibil ca o hotărâre definitivă de condamnare, renunţare
sau amânare a aplicării pedepsei pentru o infracţiune continuată să poată fi revizuită
pe considerentul unor fapte sau împrejurări noi, necunoscute instanţei la momentul
soluţionării cauzei.
2. Cazul de revizuire prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. b) C.proc.pen.: hotărârea
a cărei revizuire se cere s-a întemeiat pe declaraţia unui martor, opinia unui
expert sau pe situaţiile învederate de un interpret, care a săvârşit infracţiunea
de mărturie mincinoasa în cauza a cărei revizuire se cere, influenţând astfel
soluţia pronunţată.
2.1. Condiţii. Pentru ca cererea de revizuire întemeiată pe acest motiv să fie
admisibilă trebuie întrunite următoarele condiţii:
2.1.1. Mărturia mincinoasă să fi fost săvârşită de un martor, un expert sau un
interpret în cauza penală a cărei revizuire se cere. Consecinţa unei atare mărturii
trebuie să fie pronunţarea unei hotărâri nelegale sau netemeinice. Acest caz de
revizuire nu se întemeiază, aşadar, pe o probă necunoscută instanţei la data judecării
cauzei, ci pe împrejurarea că instanţa nu a cunoscut faptul că acea probă nu este
valabilă, fiind rezultatul comiterii unei infracţiuni.
Nu este necesar, în consecinţă, ca revizuirea întemeiată pe acest motiv să conducă la
o soluţie diametral opusă celei pronunţate prin hotărârea definitivă pe baza mărturiei
mincinoase (revizuire totală), ci numai ca mărturia mincinoasă să fi fundamentat
pronunţarea unei hotărâri nelegale sau netemeinice. Prin urmare, acest caz face
posibilă atât revizuirea totală a hotărârii definitive (de exemplu, în situaţia în care
mărturia mincinoasă a fost determinantă pentru pronunţarea unei soluţii de
condamnare, deşi persoana nu era vinovată), cât şi o revizuire parţială a hotărârii, în
sensul reţinerii, de exemplu, a unei alte încadrări juridice decât cea în baza căreia
inculpatul a fost condamnat sau a unei circumstanţe atenuante (cum ar fi
provocarea) ori agravante (de exemplu, comiterea infracţiunii prin cruzimi). De
asemenea, cazul de revizuire poate fi invocat atât în favoarea, cât şi în defavoarea
persoanei ce a avut calitatea de inculpat în cauză.
2.1.2. Declaraţia mincinoasă să fi avut o contribuţie determinantă la
pronunţarea hotărârii penale a cărei revizuire se cere. O hotărâre prin care se
soluţionează acţiunea penală având ca obiect infracţiunea de mărturie mincinoasă
nu conduce neapărat la incidenţa cazului de revizuire în discuţie, ci doar atunci când
îndeplineşte condiţia prevăzută de text, aceea de a influenţa hotărârea pronunţată în
baza mărturiei mincinoase. Astfel, în jurisprudenţă s-a decis, de exemplu, că, deşi
trei martori au fost condamnaţi pentru săvârşirea infracţiunii de mărturie
mincinoasă, „mărturiile lor s-au referit la împrejurările în care revizuientul a săvârşit
infracţiunea de evadare, iar nu la existenţa acestei infracţiuni. Cererea de revizuire
putea fi admisă pentru cazul de revizuire invocat numai dacă prin săvârşirea
infracţiunii de mărturie mincinoasă s-ar fi ajuns la condamnarea greşită
a revizuentului, deci la soluţia contrară celei care trebuia adoptată, ceea ce în speţă
nu este cazul” (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 2769/2003). În acelaşi registru, într-
o altă speţă Instanţa Supremă a reţinut că: „Este adevărat că doi martori au fost
condamnaţi pentru săvârşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă în cauza a cărei
revizuire se cere, dar această situaţie nu a dus la darea unei hotărâri nelegale sau
netemeinice, aşa cum cere textul de lege menţionat, ci, dimpotrivă, soluţia de achitare
a inculpatului s-a bazat pe alte declaraţii date în cursul judecăţii, şi nu pe cele
mincinoase date în cursul urmăririi penale de către cei doi martori. Deci cererea de
revizuire putea fi admisă pentru cazul de revizuire invocat numai dacă prin săvârşirea
infracţiunii de mărturie mincinoasă s-ar fi ajuns la achitarea greşită a inculpatului,
deci la soluţia contrară celei care trebuia adoptată, ceea ce în speţă nu este cazul”
(I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 2720/2004). De asemenea, în jurisprudenţă s-a
mai decis că: „Dispunerea condamnării unora dintre martori pentru săvârşirea
infracţiunii de mărturie mincinoasă în cauza a cărei revizuire se cere nu constituie
motiv de revizuire, dacă declaraţiile acestor martori nu au servit la pronunţarea
hotărârii, fiind înlăturate de către instanţă” (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr.
5377/2006) sau că „declaraţiile date de martorii C.L.A. şi N.N. în faţa instanţei la
data de 9 octombrie 2013, au fost analizate, nefiind avute în vedere la soluţionarea
cauzei penale, motiv pentru care, în mod temeinic, prima instanţă a reţinut ca
acestea nu au influenţat soluţia pronunţată” [C.A. Bucureşti, Secţia I penală, decizia
penală nr. 458/2015(www.rolii.ro)].
Doctrina şi jurisprudenţa sunt aşadar unanime cu privire la caracterul
determinant pe care mărturia mincinoasă trebuie să-l fi avut în adoptarea unei
anumite soluţii (să fi influenţat soluţia pronunţată în cauză). În caz contrar, cererea
de revizuire urmează a fi respinsă. În acelaşi timp trebuie însă observat că hotărârea
de condamnare, renunţare la aplicarea pedepsei sau amânare a aplicării pedepsei
pentru infracţiunea de mărturie mincinoasă poate să subziste, deşi norma de drept
substanţial [art. 273 alin. (1) C.pen., respectiv art. 260 C.pen. din 1969] arată că
infracţiunea constă în „fapta martorului care, într-o cauză penală, civilă, disciplinară
sau în orice altă cauză în care se ascultă martori, face afirmaţii mincinoase ori nu
spune tot ce ştie privitor la împrejurările esenţiale asupra cărora a fost întrebat”. Cu
alte cuvinte, hotărârea judecătorească definitivă de condamnare cu privire la
săvârşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă stabileşte cu autoritate de lucru
judecat că afirmaţiile mincinoase vizează „împrejurări esenţiale” asupra cărora
martorul a fost întrebat, dar aceste „împrejurări esenţiale” nu pot avea automat şi
aptitudinea de a fundamenta cererea de revizuire.
Caracterul de „împrejurare esenţială” trebuie apreciat în raport de conţinutul
declaraţiei care poate constitui o mărturie mincinoasă, adică prin raportare la
obiectul probei (ceea ce interesează organul judiciar să probeze în cursul procesului
penal).
Prin termenul „împrejurări” se înţelege atât faptele principale ale cauzei (situaţia
premisă, elementele constitutive ale infracţiunii, urmarea etc.), cât şi circumstanţele
în care acestea au avut loc, precum şi orice alte date de natură a servi la soluţionarea
cauzei (de exemplu, identificarea făptuitorului, furnizarea unui alibi etc.). Ele capătă
caracterul de „esenţiale” în măsura în care au eficienţa probatorie, adică sunt
pertinente şi concludente în soluţionarea cauzei respective.
Dacă aceste împrejurări nu ar fi esenţiale, nu ar fi întrunite elementele constitutive
ale infracţiunii şi nu ar fi posibilă condamnarea pentru mărturie mincinoasă.
În raport de aceste precizări, se poate concluziona că un martor poate fi condamnat
pentru infracţiunea de mărturie mincinoasă constând în aceea că a declarat
necorespunzător adevărului că la momentul comiterii faptei inculpatul se afla în altă
localitate, dar această declaraţie să nu fi fost avută în vedere la pronunţarea hotărârii
de condamnare, deoarece au existat probe suficiente, altele decât declaraţia
martorului, care îl plasau pe inculpat la locul faptei, dovedind şi vinovăţia în
comiterea ei.
În această situaţie, cererea de revizuire se va respinge, deoarece nu este îndeplinită
condiţia caracterului determinant în stabilirea existenţei faptei şi a vinovăţiei, dar
hotărârea de condamnare pentru infracţiunea de mărturie mincinoasă va rămâne în
fiinţă.
În schimb, dacă declaraţia mincinoasă a martorului a servit la pronunţarea unei
hotărâri de achitare, ea va avea caracter determinant în soluţionarea cauzei şi, în
consecinţă, hotărârea de condamnare pentru infracţiunea de mărturie mincinoasă
va reprezenta probă pentru dovedirea cazului de revizuire.
În altă ordine de idei, este posibil ca respingerea cererii de revizuire ca urmare
a constatării caracterului neesenţial, totalmente nerelevant, al mărturiei mincinoase
în soluţionarea cauzei să influenţeze caracterul definitiv al hotărârii de condamnare
pentru mărturia mincinoasă. În aceste condiţii, hotărârea de respingere a cererii de
revizuire poate să constituie, practic, o „împrejurare nouă”, care poate fi invocată în
soluţionarea unei viitoare cereri de revizuire, întemeiată pe dispoziţiile art. 453 alin.
(1) lit. a), a hotărârii de condamnare pentru infracţiunea de mărturie mincinoasă.
Lipsa „caracterului determinant al mărturiei mincinoase”, dar existenţa unei hotărâri
de condamnare pentru această infracţiune pot fi abordate şi dintr-o altă perspectivă,
dacă avem în vedere că revizuirea întemeiată pe acest caz poate fi şi parţială. Astfel,
dacă declaraţiile persoanelor condamnate pentru infracţiunea de mărturie
mincinoasă au influenţat hotărârea de condamnare în sensul atenuării sau agravării
împrejurărilor în care fapta a fost comisă, se poate discuta despre modificarea
criteriilor de individualizare a pedepsei avute în vedere de instanţa care a pronunţat
hotărârea de condamnare, cu consecinţa admiterii cererii de revizuire şi
reindividualizării pedepsei aplicate.
Denaturarea adevărului poate constitui motiv de revizuire şi atunci când fapta
săvârşită de martor, expert sau interpret nu este infracţiune [de exemplu, martorul s-
a aflat într-o eroare de fapt sau expertul a comis fapta din cauza constrângerii morale
(a se vedea N. Volonciu, Tratat de procedură penală. Partea specială, vol. II, op. cit.,
1998, p. 348)]. „Sigur că denaturarea adevărului poate constitui motiv de revizuire şi
atunci când fapta a fost săvârşită fără vinovăţie şi, ca atare, nu constituie infracţiune,
când martorul s-a aflat într-o eroare de fapt sau a comis fapta ca urmare a unei
constrângeri morale. Esenţial este însă ca acest motiv de revizuire să influenţeze
soluţia instanţei, respectiv să ducă la pronunţarea unei hotărâri nelegale sau
netemeinice, potrivit art. 453 alin. (4) C.proc.pen. În cauză martorii audiaţi în cauza
a cărei revizuire se cere nu au fost condamnaţi pentru mărturie mincinoasă pentru
a se putea susţine că este afectată legalitatea şi temeinicia hotărârii pronunţate. Prin
urmare, nici incidenţa acestui caz de revizuire nu este dovedită” (I.C.C.J., Secţia
penală, decizia nr. 457/2015).
Astfel cum menţionam mai sus, cazul de revizuire întemeiat pe mărturia mincinoasă
poate fi exercitat şi în defavoarea celui achitat, astfel că prin hotărârea de revizuire
se poate pronunţa condamnarea, dacă soluţia de achitare dispusă la judecata în fond
a cauzei s-a bazat pe mărturia mincinoasă a unuia dintre martorii audiaţi sau pe
o expertiză neconformă adevărului etc.
2.2. Proba cazului de revizuire. Mărturia mincinoasă trebuie dovedită printr-
o hotărâre judecătorească definitivă. Dispoziţia înscrisă la art. 453 alin. (1) lit. b) nu
face vreo distincţie cu privire la soluţiile ce se pot da în cauza în care s-a judecat
infracţiunea de mărturie mincinoasă, astfel că acestea pot fi de condamnare,
renunţare la aplicarea pedepsei, amânare a aplicării pedepsei sau chiar de achitare.
În acest ultim caz, achitarea poate fi dispusă pentru că fapta a fost comisă sub
imperiul unei constrângeri fizice sau morale, nu şi atunci când a fost dispusă pe
motiv că fapta nu există sau nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost comisă
de inculpat, iar soluţia de încetare a procesului penal poate fi pronunţată, de pildă,
în cazul intervenţiei prescripţiei speciale a răspunderii penale, nu şi atunci când
a operat cauza de nepedepsire a retragerii mărturiei mincinoase în condiţiile art. 273
alin. (3) C.pen., prin care instanţa, pronunţându-se asupra fondului acuzaţiei penale,
a constatat existenţa mărturiei mincinoase şi săvârşirea faptei de martor, expert sau
interpret (M. Udroiu, Procedură penală. Partea specială. Noul Cod de procedură
penală, op. cit., 2014, p. 292). În jurisprudenţă s-a statuat că şi o hotărâre prin care
martorului, care a făcut declaraţii mincinoase cu privire la aspectele esenţiale ale
cauzei, i s-a aplicat art. 181 C.pen. din 1969, fapta neprezentând pericolul social al
unei infracţiuni, poate fi folosită ca motiv de revizuire (Trib. Suprem, Secţia
penală, decizia nr. 339/1982, în R.R.D. nr. 4/1983, p. 76), deoarece denaturarea
mincinoasă a martorului nu trebuie să constituie obligatoriu o infracţiune,
determinantă fiind constatarea pe cale judiciară a adevărului.
Hotărârea judecătorească definitivă cu privire la infracţiunea de mărturie mincinoasă
reprezintă, aşadar, şi mijlocul de probă, chiar unicul, ce stă la baza declanşării
revizuirii întemeiate pe acest caz.
Este posibil însă ca acţiunea penală privind mărturia mincinoasă să se fi stins înainte
de a fi fost sesizată instanţa (spre exemplu, în caz de prescripţie sau deces al
făptuitorului), adică să existe un impediment la punerea în mişcare sau la exercitarea
acţiunii penale dintre cele prevăzute de art. 16 C.proc.pen. În această situaţie, proba
cazului de revizuire se poate face chiar în procedura de revizuire, prin orice mijloc de
probă, astfel cum se prevede în textul art. 456 alin. (2) teza finală C.proc.pen. (de
pildă, prin ordonanţa de clasare, dacă prin aceasta s-a constatat caracterul mincinos
al mărturiei). Trebuie remarcat faptul că în situaţia în care cauza a fost soluţionată
de procuror printr-o ordonanţă de clasare, este posibil să existe şi o hotărâre
definitivă, prin care să se statueze asupra legalităţii şi temeiniciei ordonanţei
respective. Cu toate acestea, nu hotărârea judecătorului de respingere a plângerii
împotriva soluţiei de clasare va reprezenta probă în sensul existenţei unei mărturii
mincinoase, ci ordonanţa de clasare, deoarece procurorul, iar nu instanţa s-a
pronunţat asupra fondului cauzei, judecătorul doar verificând valabilitatea soluţiei
date de acesta.
Când dovada mărturiei mincinoase nu se face prin hotărâre judecătorească sau
ordonanţa procurorului, cererea de revizuire nu se poate întemeia exclusiv pe
retractarea declaraţiei de către martorul respectiv. Caracterul mincinos al declaraţiei
urmează să rezulte şi din alte elemente probatorii (N. Volonciu, Tratat de procedură
penală. Partea specială, vol. II, op. cit., 1998, p. 349).
3. Cazul de revizuire prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. c) C.proc.pen.: un înscris
care a servit ca temei al hotărârii a cărei revizuire se cere a fost declarat fals în
cursul judecăţii sau după pronunţarea hotărârii, împrejurare care a influenţat
soluţia pronunţată în cauză.
3.1. Condiţii. Incidenţa acestui caz de revizuire intervine, similar celui bazat pe
mărturia mincinoasă, dacă sunt îndeplinite anumite condiţii:
3.1.1. Înscrisul autentic sau sub semnătură privată declarat fals în cursul
judecăţii sau după pronunţarea hotărârii să fi servit ca temei al hotărârii a cărei
revizuire se cere. Hotărârea pronunţată în această situaţie nu poate fi decât una
nelegală şi/netemeinică, deoarece înscrisul pe care instanţa l-a administrat în
procesul penal este un înscris fals şi, prin urmare, nu putea să reprezinte o probă
viabilă pe care să se întemeieze soluţia dispusă. Instanţa a pronunţat soluţia pe acest
mijloc de probă fals fără să fi cunoscut acest caracter al înscrisului sau faptul că
acesta a fost declarat fals înainte ca hotărârea să rămână definitivă.
3.1.2. Înscrisul falsificat să fi avut o contribuţie determinantă la pronunţarea
hotărârii a cărei revizuire se cere. Ca şi în cazul precedent, caracterul determinant
al înscrisului este exprimat de legiuitor prin sintagma „a influenţat soluţia pronunţată
în cauză”, adică opinia instanţei s-a format pe baza înscrisului respectiv. În
consecinţă, nu vor putea fi invocate ca temei de revizuire dispoziţiile art. 453 alin. (1)
lit. c) C.proc.pen. în cazul în care instanţa nu a reţinut în analiza situaţiei de fapt
datele rezultate din înscrisul falsificat, pe care l-a înlăturat, ca probă, cu ocazia
judecării cauzei.
Similar cazului de revizuire de la lit. b), nu este necesar ca prin revizuirea întemeiată
pe falsitatea înscrisului să se ajungă la o soluţie diametral opusă celei pronunţate
prin hotărârea definitivă, ci numai ca înscrisul fals să fi dus la pronunţarea
unei hotărâri nelegale sau netemeinice, aşa cum rezultă şi din dispoziţiile cuprinse la
alin. (4) al textului.
3.2. Proba cazului de revizuire. Caracterul fals al înscrisului trebuie dovedit în
aceleaşi condiţii ca în cazul mărturiei mincinoase, prin hotărâre judecătorească
definitivă de condamnare, renunţare la aplicarea pedepsei, amânare a aplicării
pedepsei, de achitare sau de încetare a procesului penal, prin care instanţa,
pronunţându-se asupra fondului acuzaţiei penale, a constatat existenţa falsului, dar
şi prin orice alte mijloace de probă, inclusiv ordonanţa de clasare, dacă prin aceasta
s-a soluţionat fondul cauzei.
4. Cazul de revizuire prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. d) C.proc.pen.: un membru
al completului de judecată, procurorul ori persoana care a efectuat acte de
urmărire penală a comis o infracţiune în legătură cu cauza a cărei revizuire se
cere, împrejurare care a influenţat soluţia pronunţată în cauză.
4.1. Condiţii. Incidenţa acestui caz de revizuire intervine, similar celui bazat pe
mărturia mincinoasă, dacă sunt îndeplinite anumite condiţii:
4.1.1. Comiterea unei infracţiuni de către organul judiciar care a instrumentat
cauza. Infracţiunile care pot fi comise de organele la care face referire acest caz de
revizuire ţin de exercitarea atribuţiilor de serviciu sau sunt în legătură cu exercitarea
acestor atribuţii judiciare (de pildă, abuz în serviciu, luare de mită, cercetare
abuzivă), dar pot fi şi infracţiuni contra înfăptuirii justiţiei (de exemplu, favorizarea
făptuitorului sau influenţarea declaraţiilor etc.). „Referitor la cazul de revizuire
prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. d) C.proc.pen., trebuie ca instanţa sau organele de
urmărire penală să fi săvârşit, în exercitarea sau în legătură cu exercitarea
atribuţiilor judiciare, o infracţiune în legătură cu cauza a cărei revizuire se cere, iar
infracţiunea comisă să fi condus la pronunţarea unei hotărâri nelegale sau
netemeinice.
Înalta Curte constată că în cauza de faţă, revizuentul condamnat A. a solicitat
revizuirea, invocând în esenţă greşita reţinere a situaţiei de fapt şi a vinovăţiei sale,
criticând modul de administrare a mijloacelor de probă pe parcursul urmăririi penale
şi aprecierea probelor în procesul penal din cauza în care s-a dispus condamnarea
sa (...) simplul fapt că revizuentul arată că organele de anchetă au încălcat legea în
administrarea probaţiunii în dosarul în care s-a dispus condamnarea acestuia nu se
încadrează în cazul de revizuire prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. d) C.proc.pen.”
(I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 257/2016).
4.1.2. Infracţiunea comisă să fi influenţat soluţia pronunţată în cauză. Oricare
dintre aceste infracţiuni săvârşite de judecător, procuror sau de către organul de
cercetare penală trebuie să fi condus la pronunţarea unei hotărâri nelegale sau
netemeinice. Ca atare, instanţa are obligaţia să verifice dacă infracţiunea săvârşită de
organul judiciar a determinat nelegalitatea sau netemeinicia hotărârii atacate (Trib.
Suprem, Secţia penală, decizia nr. 1136/1975, în Repertoriu… 1969-1975, p. 361).
„Faptul că un judecător, procuror sau organ de cercetare penală a săvârşit
o infracţiune în legătură cu o cauză nu poate crea prin ea însăşi, ipso facto, un temei
de revizuire a acelei pricini. Motivul este întemeiat numai dacă comiterea infracţiunii
a dus la darea unei hotărâri nelegale sau netemeinice în cauză. În consecinţă, dacă
judecătorul a primit mită pentru a achita pe inculpat şi totuşi l-a judecat corect, dând
soluţia cuvenită, partea nu poate, în caz de condamnare a judecătorului pentru luare
de mită, cere revizuirea procesului invocând acest motiv” (N. Volonciu, Tratat de
procedură penală. Partea specială, vol. II, op. cit., 1998, p. 350).
Dacă infracţiunea realizată de către organul judiciar este una de fals, revizuirea se
va putea solicita în temeiul art. 453 alin. (1) lit. d) C.proc.pen., iar nu în baza cazului
de la lit. c) a aceluiaşi text, faţă de care funcţionează ca o normă specială.
În schimb, în situaţia în care falsul este comis de organele de constatare prevăzute
de art. 61 C.proc.pen., care nu sunt organe de urmărire penală, analiza admisibilităţii
cererii de revizuire se va putea realiza doar prin raportare la cazul prevăzut de art.
453 alin. (1) lit. c) C.proc.pen. (a se vedea M. Udroiu, Procedură penală. Partea
specială. Noul Cod de procedură penală, op. cit., 2014, p. 293). Autorul face însă
distincţie între situaţia în care falsul se materializează într-un mijloc de probă, caz în
care revizuirea este posibilă, şi cea în care falsul se rezumă la întocmirea procesului-
verbal ce constituie actul de sesizare a organelor judiciare, iar nu un mijloc de probă
pe care instanţa de judecată să îşi fi întemeiat hotărârea. În acest ultim caz, cererea
de revizuire este inadmisibilă.
Revizuirea fundamentată pe caracterul fals al actului de sesizare este inadmisibilă
„şi în situaţia în care organul de constatare a fost audiat ca martor şi a dat declaraţii
mincinoase în faţa instanţei, dar în acest caz ar fi posibilă revizuirea întemeiată pe
cazul prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. b) C.proc.pen.” (M. Udroiu, Procedură penală.
Partea specială. Noul Cod de procedură penală, op. cit., 2014, p. 293), opinie pe care
o împărtăşim.
4.2. Proba cazului de revizuire. Dovedirea faptelor penale trebuie făcută prin
hotărâre judecătorească definitivă de condamnare, renunţare la aplicarea pedepsei,
amânare a aplicării pedepsei, de achitare sau de încetare a procesului penal, prin
care instanţa, pronunţându-se asupra fondului acuzaţiei penale, a constatat
existenţa infracţiunii în legătură cu cauza a cărei revizuire se cere, hotărârea fiind
singurul mijloc de probă care trebuie administrat.
Atunci când dovada nu poate fi făcută prin hotărâre judecătorească din cauza
existenţei unui impediment la punerea în mişcare sau la exercitarea acţiunii penale,
prevăzut de art. 16 C.proc.pen. (spre exemplu, prescripţia, decesul), proba cazului de
revizuire se poate face în procedura de revizuire, prin orice mijloc de probă.
Formularea unei plângeri penale împotriva membrilor completurilor de judecată care
au judecat cauza sau împotriva organelor de urmărire penală ce au efectuat acte în
cauză, urmată chiar de începerea urmăririi penale in rem sau de continuarea
efectuării urmăririi penale faţă de aceştia în calitate de suspecţi, nu este de natură
să fundamenteze o cerere de revizuire potrivit art. 453 alin. (1) lit. d) C.proc.pen. (M.
Udroiu, Procedură penală. Partea specială. Noul Cod de procedură penală, op. cit.,
2014, p. 294).
Acest caz permite atât revizuirea totală, cât şi parţială a cauzei.
5. Cazul de revizuire prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. e) C.proc.pen.: când două
sau mai multe hotărâri judecătoreşti definitive nu se pot concilia. Pentru
existenţa acestui caz de revizuire este necesară întrunirea următoarelor condiţii:
5.1. Existenţa a cel puţin două hotărâri penale definitive. Fiind o cale
extraordinară de atac, revizuirea nu poate să privească decât hotărâri definitive;
totodată, cazul de revizuire în discuţie nu se poate referi decât la hotărâri penale,
nefiind posibilă existenţa unei inconciliabilităţi între o hotărâre civilă şi una penală,
după cum nu poate fi reţinut acest caz de revizuire atunci când revizuientul „nu
a indicat două hotărâri judecătoreşti ce nu se pot concilia, ci a apreciat că în cauză
o hotărâre judecătorească nu se poate concilia cu un act administrativ” [C.A.
Bucureşti, Secţia I penală, decizia nr. 1/2011 (www.rolii.ro)].
5.2. Hotărârile să conţină o rezolvare a fondului cauzei. Aşa cum am arătat,
revizuirea este un remediu procesual menit să înlăture erorile de fapt pe care le conţin
hotărârile judecătoreşti; prin urmare, nu pot fi supuse revizuirii decât hotărârile prin
care s-a rezolvat fondul cauzei, atât cu privire la acţiunea penală – prin pronunţarea
unei hotărâri de condamnare, de achitare sau de încetare a procesului penal –, cât şi
cu privire la acţiunea civilă, alăturată celei penale.
Per a contrario, nu conţin o rezolvare a fondului cauzei şi deci nu sunt susceptibile
de revizuire hotărârile pronunţate în materia conflictelor de competenţă, încheierile
prin care se admite sau se respinge o cerere de abţinere ori de recuzare, hotărârile de
dezînvestire, hotărârile pronunţate în faza de executare, hotărârile pronunţate în
căile extraordinare de atac şi care nu implică o rezolvare a fondului (a se
vedea supra comentariul art. 452).
În jurisprudenţă s-a decis, de exemplu, că: „O hotărâre prin care Curtea de Apel
Braşov a dispus admiterea apelurilor declarate de inculpaţi şi de părţile civile,
desfiinţarea sentinţei şi, în temeiul art. 333 C.proc.pen. din 1968, restituirea cauzei
la Parchetul de pe lângă Tribunalul Braşov, întrucât din administrarea probelor şi
din dezbateri a rezultat că urmărirea penală nu este completă, nu a rezolvat fondul
cauzei, fiind o hotărâre de desesizare care nu poate forma – aşa cum s-a arătat –
obiectul unei cereri de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 394 alin. (1) lit. e)
C.proc.pen. din 1968. Pe cale de consecinţă, cum în speţă nu au fost pronunţate
două hotărâri judecătoreşti definitive care să rezolve fondul unei cauze – nefiind astfel
îndeplinite cele două condiţii cerute de legea procesual-penală – cererea de revizuire
a fost respinsă ca nefondată (I.C.C.J., Secţia penală, sentinţa nr. 40 din 15 ianuarie
2007).
În consecinţă, dacă una dintre aceste hotărâri sau chiar toate nu dau o soluţionare
acţiunii penale (de exemplu, printr-o hotărâre s-a soluţionat o plângere împotriva
soluţiei de clasare şi alta e o hotărâre prin care s-a rezolvat fondul cauzei sau se
invocă două hotărâri de declinare ce au soluţionat diferit o aceeaşi situaţie juridică
etc.), revizuirea nu este posibilă.
De asemenea, nu este admisibilă o cerere de revizuire întemeiată pe cazul prevăzut
de art. 453 alin. (1) lit. e), nici între o hotărâre prin care s-a soluţionat fondul cauzei
(acţiunea penală) şi o hotărâre dată ulterior în procedura prevăzută de art. 475-
4771 C.proc.pen., deoarece prima vizează fondul cauzei, iar a doua nu are legătură
cu situaţia juridică a revizuentului, ci cu dezlegarea unei chestiuni de drept. „Înalta
Curte constată că susţinerile revizuentului potrivit cărora sentinţa penală nr.
35/F/2015 a C.A. Bucureşti, pronunţată în fond în cauza care îl priveşte, definitivă
prin decizia nr. 224/A/2015 a I.C.C.J., Secţia penală, şi deciziile nr. 20/2014 şi
26/2014 pronunţate de I.C.C.J., Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de
drept nu se pot concilia având în vedere interpretarea dată noţiunii de funcţionar
public, nu se încadrează în cazul de revizuire prevăzut de dispoziţiile art. 453 lit. e)
C.proc.pen., în raport de obiectul hotărârilor judecătoreşti invocate” (I.C.C.J., Secţia
penală, decizia nr. 455/2015).
În jurisprudenţa recentă a Instanţei Supreme se regăsesc însă şi hotărâri calificate
ca fiind supuse revizuirii pentru motivul inconciliabilităţii, chiar dacă ele nu conţin
o rezolvare a fondului cauzei [hotărârile pronunţate în contestaţiile formulate în
baza art. 6 C.pen., dacă au primit rezolvări diferite ca urmare a aplicării normelor
privind aplicarea legii mai favorabile în cazul hotărârilor definitive (I.C.C.J., Secţia
penală, încheierea nr. 37 din 19 ianuarie 2015, dosar nr. 5920/2/2014, şi încheierea
nr. 1068 din 10 decembrie 2014, dosar nr. 5594/2/2014, pronunţate în conflict de
competenţă, nepublicate)], practica instanţelor conturându-se în aceeaşi direcţie.
5.3. Hotărârile să nu se poată concilia. Doctrina şi practica judiciară au fost
unanime, cel puţin până la acest moment, în sensul că inconciliabilitatea presupune
ca hotărârile, prin dispoziţiile lor, să se excludă una pe alta, iar acest lucru se referă
la situaţia de fapt, iar nu la probleme de drept.
Jurisprudenţa recentă, la care am făcut referire anterior, pare însă să accepte faptul
că de la această regulă poate să existe şi o excepţie: dacă premisa de drept (norma
aplicabilă, cum este cea prevăzută de art. 6 C.pen., incidentă în speţele menţionate)
este identică, dar faţă de aceeaşi persoană se pronunţă hotărâri diferite (în exemplele
menţionate, contestaţii la executare întemeiate pe aplicarea legii mai favorabile în
cazul hotărârilor definitive au primit rezolvări „inconciliabile” de către instanţe
diferite, deşi contestaţiile se îndreptau, în baza aceluiaşi temei de drept, art. 6 C.pen.,
împotriva aceleiaşi hotărâri judecătoreşti), se poate discuta de „inconciliabilitate de
drept”, ca temei de revizuire pentru cazul prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. e)
C.proc.pen. Este adevărat însă că interpretarea în sensul arătat izvorăşte şi din
necesităţi practice, pentru a remedia situaţii care nu îşi găsesc rezolvarea concretă
în alte norme de procedură. Cum, la acest moment, astfel de situaţii tranzitorii au
fost depăşite, considerăm că interpretarea legii cu privire la hotărârile inconciliabile
trebuie să revină la sensul ei iniţial, ca referindu-se strict la hotărârile prin care s-a
rezolvat fondul cauzei.
Starea de inconciliabilitate poate exista în următoarele ipoteze: hotărârile se referă
la aceeaşi faptă şi la făptuitori diferiţi (autorul este condamnat, dar participanţii sunt
achitaţi pentru inexistenţa faptei), hotărârile se referă la acelaşi făptuitor şi la fapte
diferite (făptuitorul este condamnat pentru infracţiuni comise la aceeaşi oră, dar în
localităţi aflate la mare depărtare) sau hotărârile se referă la fapte şi făptuitori diferiţi,
dacă acestea sunt corelative (furt şi tăinuire, de exemplu).
Nu este incident acest caz de revizuire în situaţia pronunţării unei hotărâri
judecătoreşti definitive de achitare şi a unei hotărâri judecătoreşti definitive de
condamnare, pentru infracţiuni de luare de mită, săvârşite de aceeaşi persoană, la
aceeaşi dată, dar în exercitarea atribuţiilor de control la persoane juridice diferite,
întrucât hotărârile judecătoreşti definitive – de achitare şi de condamnare – nu se
exclud, nereferindu-se la aceeaşi faptă, ci la fapte diferite (I.C.C.J., Secţia
penală, decizia nr. 4043/2009). În cazul în care condamnatul invocă, în motivarea
cererii de revizuire, împrejurarea că pentru săvârşirea infracţiunii pentru care a fost
condamnat definitiv au fost trimise ulterior în judecată alte persoane, cererea trebuie
soluţionată în raport cu prevederile art. 394 alin. (1) lit. e) C.proc.pen. din 1968, care
se referă la situaţia când două sau mai multe hotărâri judecătoreşti definitive nu se
pot concilia, examinându-se hotărârile şi dosarele indicate de revizuent, iar nu în
raport cu prevederile de la lit. a) a aceluiaşi text de lege, care se referă la fapte sau
împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei (C.S.J., Secţia
penală, decizia nr. 2041 din 17 aprilie 2002). „Hotărârile sunt inconciliabile când,
datorită datelor şi dispoziţiilor pe care le conţin se exclud reciproc, inconciliabilitatea
hotărârilor trebuind să privească dispozitivele hotărârilor supuse revizuirii. S-a mai
reţinut că există acest caz de revizuire atunci când hotărârile se referă la acelaşi
făptuitor şi la fapte diferite săvârşite în aceeaşi zi, la aceeaşi oră, dar în localităţi
diferite, când sunt evidente aspectele inconciliabile legate de plasarea în spaţiu
a făptuitorului care nu se putea afla în două locuri diferite în acelaşi timp.
Instanţa de fond a mai constatat că, din starea de fapt reţinută în sarcina petentului
prin cele două hotărâri judecătoreşti, rezultă că infracţiunile de contrabandă pentru
care revizuientul a fost condamnat prin sentinţa penală nr. 1026 din 5 aprilie 2011
a Jud. Arad, au fost comise în data de 3 decembrie 2009, respectiv 5 iunie 2010, iar
infracţiunile de dare de mită, contrabandă şi aderare la un grup infracţional
organizat, pentru care petentul a fost condamnat prin sentinţa penală nr. 35/PI din
29 ianuarie 2014 a C.A. Timişoara, au fost comise în perioada noiembrie-decembrie
2010. Ca atare, s-a constatat că nu este vorba de hotărâri judecătoreşti care nu se
pot concilia, faptele pentru care petentul a fost condamnat prin aceste hotărâri fiind
comise la diferite perioade de timp” (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 468/2015).
Nu orice deosebire între modul de soluţionare a cauzelor constituie un motiv de
inconciliabilitate, ci hotărârile trebuie să se excludă una pe cealaltă. Cu privire la
acest aspect, în jurisprudenţă s-a reţinut că: „Revizuirea este un mijloc procesual
prin care sunt înlăturate erorile judiciare ce se constată că au fost comise în
soluţionarea unei cauze definitiv judecate. Eroarea judiciară implică existenţa unei
judecăţi de fapt netemeinice şi, ca atare, revizuirea are caracterul unei căi de atac de
fapt, întrucât ea provoacă o reexaminare în fapt a cauzei penale. În cauză se invocă
o neconciliere între sentinţa prin care revizuienţii au fost condamnaţi pentru
săvârşirea infracţiunii de instigare la omor calificat şi cea prin care instigatul a fost
condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de omor. În acest sens, se arată că, din
punct de vedere al dreptului penal substanţial, este un nonsens juridic reţinerea în
sarcina revizuenţilor a premeditării, întrucât premeditarea presupune o activitate
proprie a autorului, şi nu a instigatorilor şi, totodată, că s-a creat o vădită confuzie
între premeditarea instigării, absorbită în conţinutul subiectiv al acesteia, şi
premeditarea omorului, care reprezintă latura subiectivă a infracţiunii săvârşite de
autor. Curtea constată însă că problema ridicată de revizuenţi este strict o problemă
de drept, care nu este urmarea reţinerii unor situaţii de fapt diferite, inconciliabile,
ci a interpretării unor dispoziţii legale. Această problemă de drept putea fi ridicată de
apărare pe parcursul soluţionării cauzei în fond, însă nu poate fi pusă în discuţie
prin intermediul căii extraordinare de atac a revizuirii, cale de atac care provoacă,
aşa cum s-a arătat mai sus, o reexaminare în fond a cauzei” (C.A. Bucureşti, Secţia
a II-a penală, sentinţa nr. 206/2006, în L. Mera, L. Rog, L. Savonea, R. Budăi, Codul
de procedură penală adnotat, op. cit., 2008, p. 1189).
Nu constituie hotărâri care nu se pot concilia nici hotărârile definitive şi separate prin
care au fost pronunţate pedepse pentru fapte concurente (I.C.C.J., Secţia
penală, decizia nr. 6239 din 24 noiembrie 2004).
Toate hotărârile care nu se pot concilia sunt supuse revizuirii [art. 453 alin. (5)
C.proc.pen.].
5.4. Hotărârile să nu fie atacate concomitent prin intermediul altor căi
extraordinare de atac. Dacă împotriva cel puţin a uneia dintre hotărâri se exercită,
separat, calea extraordinară de atac a recursului în casaţie ori o contestaţie în
anulare, revizuirea întemeiată pe acest caz nu este posibilă până ce nu se va fi
soluţionat cealaltă cale extraordinară de atac; aceeaşi soluţie se impune şi atunci
când, mai înainte de declanşarea revizuirii, toate hotărârile sunt supuse contestaţiei
în anulare întemeiate pe dispoziţiile art. 426 lit. i) C.proc.pen. (împotriva unei
persoane s-au pronunţat două hotărâri definitive pentru aceeaşi faptă).
Spre deosebire de cazul de contestaţie în anulare învederat, revizuirea întemeiată pe
dispoziţiile art. 453 alin. (1) lit. e) nu presupune încălcarea autorităţii de lucru
judecat a unei hotărâri anterioare, deoarece hotărârile definitive nu privesc aceeaşi
persoană sau aceleaşi fapte, un asemenea motiv putând fi invocat numai pe calea
contestaţiei în anulare.
6. Cazul de revizuire prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. f) C.proc.pen.: hotărârea
s-a întemeiat pe o prevedere legală care, după ce hotărârea a devenit definitivă,
a fost declarată neconstituţională ca urmare a admiterii unei excepţii de
neconstituţionalitate ridicate în acea cauză, în situaţia în care consecinţele
încălcării dispoziţiei constituţionale continuă să se producă şi nu pot fi
remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate.
Textul în discuţie a fost modificat prin dispoziţiile art. II pct. 113 din O.U.G. nr.
18/2016. La rândul ei, modificarea legislativă s-a impus ca urmare a declarării
neconstituţionalităţii dispoziţiilor art. 453 alin. (1) lit. f) care, în redactarea iniţială
a textului, prevedea că „hotărârea s-a întemeiat pe o prevedere legală ce a fost
declarată neconstituţională după ce hotărârea a devenit definitivă, în situaţia în care
consecinţele încălcării dispoziţiei constituţionale continuă să se producă şi nu pot fi
remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate”, permiţând declanşarea
procedurii şi de alte persoane aflate în aceeaşi situaţie juridică ca cea în cauza căreia
s-a admis excepţia de neconstituţionalitate. Astfel, Curtea Constituţională
a constatat că „soluţia legislativă cuprinsă în art. 453 alin. (1) lit. f) C.proc.pen., care
nu limitează cazul de revizuire la cauza în care a fost invocată excepţia de
neconstituţionalitate, este neconstituţională (D.C.C. nr. 126 din 3 martie 2016).
În motivarea deciziei se arată că: „având în vedere importanţa principiului autorităţii
de lucru judecat, Curtea constată că, pentru a garanta atât stabilitatea raporturilor
juridice, cât şi o bună administrare a justiţiei, este necesar ca ceea ce a stabilit
instanţa de contencios constituţional, pe cale jurisprudenţială, cu privire la condiţiile
în care se poate formula revizuire, în temeiul unei decizii de admitere a excepţiei de
neconstituţionalitate, să se transpună în cuprinsul normelor procesual penale
examinate în prezenta cauză. Aşadar, Curtea reţine că o decizie de constatare
a neconstituţionalităţii unei prevederi legale trebuie să profite, în formularea căii de
atac a revizuirii, numai acelei categorii de justiţiabili care a invocat excepţia de
neconstituţionalitate în cauze soluţionate definitiv până la publicarea în Monitorul
Oficial a deciziei prin care se constată neconstituţionalitatea, precum şi autorilor
aceleiaşi excepţii, invocate anterior publicării deciziei Curţii, în alte cauze, soluţionate
definitiv, acest lucru impunându-se din nevoia de ordine şi stabilitate juridică”.
Pentru promovarea căii extraordinare de atac a revizuirii pentru acest motiv este
necesară aşadar întrunirea următoarelor condiţii:
6.1. Să existe o decizie a Curţii Constituţionale prin care a fost declarată
neconstituţională o normă legală. Este indiferent dacă încălcarea dispoziţiilor
constituţionale priveşte o normă de drept material sau una de procedură, în schimb
este necesar ca excepţia de neconstituţionalitate să fi fost ridicată în cauza a cărei
revizuire se cere sau în cauze soluţionate definitiv până la publicarea în Monitorul
Oficial a deciziei prin care se constată neconstituţionalitatea, precum şi autorilor
aceleiaşi excepţii, invocate anterior publicării deciziei Curţii, în alte cauze, soluţionate
definitiv.
Aşa cum arătam mai sus, Curtea Constituţională a declarat neconstituţională
dispoziţia care permitea ca revizuirea să poată fi declanşată în orice cauză în care era
incidentă aceeaşi normă declarată neconstituţională abia prin D.C.C. nr. 126 din 3
martie 2016, dar pare că opţiunea instanţei de contencios constituţional era în acest
sens chiar anterior deciziei menţionate. Astfel, cu privire la acest caz de revizuire,
Curtea Constituţională, admiţând excepţia de neconstituţionalitate
a dispoziţiilor art. 159 alin. (3) C.pen. (privind împăcarea părţilor), reţinea că: „potrivit
prevederilor art. 147 alin. (4) din Constituţie, coroborate cu cele ale art. 11 alin. (3)
din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale,
deciziile instanţei de contencios constituţional au putere numai pentru viitor,
iar dreptul de a formula cerere de revizuire, potrivit art. 453 alin. (1) lit. f) C.proc.pen.,
îl au doar părţile din cauza în care a fost invocată prezenta excepţie de
neconstituţionalitate (D.C.C. nr. 508 din 7 octombrie 2014). La acel moment era în mod
evident o necorelare cu dispoziţiile art. 453 lit. f) C.proc.pen., care permiteau explicit
invocarea cazului de revizuire în orice cauză care a fost judecată înaintea intrării în
vigoare a Codului de procedură penală, la 1 februarie 2014.
Dacă prin declararea neconstituţionalităţii textului în discuţie, Curtea
Constituţională a urmărit protejarea autorităţii de lucru judecat a hotărârilor,
implicit securitatea circuitului judiciar, în schimb a determinat apariţia unor situaţii
de evidentă inechitate juridică, aşa cum rezultă şi din următorul exemplu
jurisprudenţial: „Referitor la efectele D.C.C. nr. 126 din 3 martie 2016 (M.Of. nr. 185
din 11 martie 2016), instanţa apreciază că, acestea se produc în cauză, chiar dacă
cererea de revizuire a fost introdusă în data de 29 ianuarie 2016, întrucât, astfel cum
s-a reţinut în aceeaşi hotărâre, «o decizie de admitere a excepţiei de
neconstituţionalitate se aplică în cauzele aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti la
momentul publicării acesteia – cauze pendinte, în care respectivele dispoziţii sunt
aplicabile – indiferent de invocarea excepţiei până la publicarea deciziei de
admitere, întrucât ceea ce are relevanţă în privinţa aplicării deciziei Curţii este ca
raportul juridic guvernat de dispoziţiile legii declarate neconstituţionale să nu fie
definitiv consolidat. În acest mod, efectele deciziei de admitere a instanţei de
contencios constituţional se produc erga omnes. În privinţa cauzelor care nu se află
pe rolul instanţelor judecătoreşti la momentul publicării deciziei de admitere a Curţii,
fiind vorba despre un raport juridic epuizat – facta praeterita, Curtea reţine că partea
nu mai poate solicita aplicarea deciziei de admitere, întrucât decizia de admitere
a Curţii nu poate constitui temei legal pentru o acţiune în justiţie, în caz contrar
consecinţa fiind extinderea efectelor deciziei Curţii pentru trecut”.
Pe cale de consecinţă, nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a cererii de
revizuire a sentinţei penale nr. 258 din 8 mai 2014 pronunţată în dosarul nr. XXXX
al Judecătoriei Sibiu, întemeiată pe dispoziţiile art. 453 alin. (1) lit. f) C.proc.pen., în
baza art. 459 alin. (5) C.proc.pen., urmând a fi respinsă ca inadmisibilă [Jud. Sibiu,
Secţia penală, sentinţa penală nr. 171/2016 (www.rolii.ro)].
În altă cauză s-au reţinut următoarele: „având în vedere că revizuentul şi-a întemeiat
prezenta cerere pe faptul că în dosarul nr. x/64/2008 al C.A. Braşov, un alt
coinculpat (B.) a invocat la data de 19 aprilie 2010 o excepţie de neconstituţionalitate
a dispoziţiilor art. 91 C.proc.pen. din 1968, referitoare la interceptarea convorbirilor
telefonice, în mod corect a reţinut Curtea de Apel Braşov că petentul nu are deschisă
calea de atac a revizuirii întemeiată pe dispoziţiile art. 453 alin. (1) lit. f) C.proc.pen.,
în condiţiile în care, în dosarul penal nr. x/64/2008, în apărarea sa, nu a invocat
excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor pe care se întemeiază prezenta cerere.
Aşa cum s-a menţionat anterior, potrivit D.C.C. nr. 126 din 3 martie 2016, au
deschisă calea de atac a revizuirii doar persoanele care au invocat anterior o excepţie
de neconstituţionalitate, iar nu orice parte sau subiect procesual principal din cauza
în care s-a invocat o astfel de excepţie.
Mai mult decât atât, din analiza excepţiei invocate de către B. la termenul din 19
aprilie 2010, a rezultat că s-au adus critici dispoziţiilor art. 91 C.proc.pen. anterior,
din perspectiva posibilităţii autorizării interceptărilor convorbirilor telefonice anterior
începerii urmăririi penale în cauză sau chiar înainte de comiterea vreunei infracţiuni,
situaţie faţă de care se constată că prin excepţia de neconstituţionalitate invocată nu
s-au criticat aceleaşi prevederi ca cele declarate ulterior neconstituţionale, motivele
fiind total diferite. În dosarul penal nr. x/64/2008, art. 912 C.proc.pen. anterior, care
viza organele care efectuează interceptarea şi înregistrarea, nu a fost criticat.
Faţă de cele menţionate, se observă că instanţa de fond a analizat admisibilitatea în
principiu a cererii de revizuire şi, constatând neîndeplinirea condiţiilor prevăzute la
alineatul menţionat, în mod just a dispus respingerea cererii de revizuire, ca
inadmisibilă.
Referitor la critica formulată de apelantul revizuent, în sensul că instanţa de fond
a depăşit limitele competenţei raportat la procedura admisibilităţii în principiu
a cererii de revizuire şi a analizat temeiul de revizuire, Înalta Curte constată că
instanţa de fond a analizat, raportat la cazul de revizuire prevăzut de art. 453 lit. f)
C.proc.pen., având în vedere şi considerentele D.C.C. nr. 126 din 3 martie 2016, dacă
revizuentul are deschisă calea de atac a revizuirii întemeiată pe dispoziţiile
menţionate, în condiţiile în care, în dosarul penal nr. x/64/2008, în apărarea sa, nu
a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor pe care se întemeiază
prezenta cerere, ceea ce, prin raportare la dispoziţiile art. 459 alin. (3) C.proc.pen.,
constituie o condiţie de admisibilitate a cererii de revizuire în acest caz special
(I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 260/2016).
6.2. Decizia Curţii Constituţionale să fi fost publicată în Monitorul Oficial,
ulterior rămânerii definitive a hotărârii. Revizuirea întemeiată pe acest motiv este
inadmisibilă dacă decizia Curţii Constituţionale a fost publicată în Monitorul Oficial
anterior rămânerii definitive a hotărârii, întrucât instanţa era obligată să ţină cont de
aceasta la soluţionarea în fond a cauzei. În acest sens, instanţa de contencios
constituţional a statuat că: „Soluţia legislativă care consacră dreptul persoanelor
prevăzute de lege de a exercita calea de atac a revizuirii nu intră în coliziune cu
prevederile constituţionale privind efectele ex nunc ale deciziei Curţii Constituţionale,
revizuirea putând fi exercitată numai după publicarea ei în Monitorul Oficial” (D.C.C.
nr. 1106 din 22 septembrie 2010).
Efectele unei decizii de admitere pronunţate de instanţa de contencios constituţional
se întind numai ex nunc, deoarece revizuirea este cea care în mod direct produce
efecte pentru trecut, iar nu decizia de admitere a Curţii Constituţionale, aceasta din
urmă fiind doar un instrument, un motiv legal pentru reformarea viitoare
a hotărârilor judecătoreşti care s-au întemeiat pe dispoziţia declarată
neconstituţională. Prin urmare, decizia Curţii Constituţionale mediază revizuirea, şi
nu invers, iar efectele pentru trecut de remediere a aspectelor dintr-o hotărâre
judecătorească definitivă ce nu au putut fi prevenite sunt o consecinţă a căii
extraordinare de atac, şi nicidecum a actului emis de instanţa de contencios
constituţional (D.C.C. nr. 998 din 22 noiembrie 2013, M.Of. nr. 39 din 17 ianuarie
2013).
6.3. Hotărârea definitivă să se fi întemeiat pe prevederea legală declarată
neconstituţională. Această condiţie este îndeplinită nu numai atunci când soluţia
pronunţată în cauză s-a întemeiat pe dispoziţia legală declarată neconstituţională
ulterior rămânerii definitive a hotărârii, ci şi atunci când, deşi s-a bazat pe alte
dispoziţii din actul atacat, acestea, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate de
prevederile menţionate în sesizare [de exemplu, declararea neconstituţională
a incriminării unei infracţiuni face să nu mai subziste nici tăinuirea corelativă acelei
infracţiuni, astfel încât cel care a fost condamnat pentru această din urmă
infracţiune poate exercita calea extraordinară de atac întemeiată pe dispoziţiile art.
453 alin. (1) lit. e) C.proc.pen.].
6.4. Consecinţele încălcării dispoziţiei constituţionale să continue să se
producă şi să nu poată fi remediate decât prin revizuirea hotărârii
pronunţate. Ca şi cazul de la lit. a), întemeiat pe descoperirea unor fapte sau
împrejurări noi, şi cel de la lit. f) poate fi invocat ca motiv de revizuire numai în
favoarea persoanei condamnate sau a celei faţă de care s-a dispus renunţarea la
aplicarea pedepsei ori amânarea aplicării pedepsei şi numai dacă a dus la
pronunţarea unei hotărâri nelegale sau netemeinice [art. 453 alin. (3) şi (4)
C.proc.pen.].
Per a contrario, nu poate fi exercitată revizuirea întemeiată pe declararea
neconstituţională a unui text care a stat la pronunţarea unei soluţii de achitare. Într-
un asemenea caz, cererea va fi respinsă ca inadmisibilă.
Deşi textul nu face referire la posibilitatea revizuirii unei hotărâri prin care s-a dispus
încetarea procesului penal, credem că exercitarea sa este posibilă, în condiţiile în
care inculpatul a uzitat de dispoziţiile art. 18 C.proc.pen., solicitând continuarea
procesului penal pentru a-şi dovedi nevinovăţia.
În sensul posibilităţii exercitării revizuirii doar în favoarea celui condamnat, în
jurisprudenţă s-a reţinut, de exemplu, că „în speţă, nu este îndeplinită condiţia
prevăzută de art. 453 alin. (3) C.proc.pen., fiind evident că aplicarea globală
a C.pen. anterior sau a C.pen. în vigoare ar putea fi de natură să agraveze situaţia
revizuentului, iar aplicarea legii pe instituţii autonome îi este mai favorabilă acestuia.
Totodată, solicitarea acestuia privind aplicarea legii penale anterioare este nefondată,
întrucât infracţiunea de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1), (2),
(3) C.pen. anterior are ca limite de pedeapsă de la 6 luni la 12 ani, iar cea prevăzută
de art. 244 C.pen. are ca limite de pedeapsă de la 1 la 5 ani şi, de asemenea, regulile
de aplicare a pedepselor în caz de concurs de infracţiuni şi în caz de infracţiune
continuată ale Codului penal anterior sunt mai favorabile în raport de cele actuale”
(I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 81/2016).
7. Limitele exercitării revizuirii întemeiate pe dispoziţiile art. 453 alin. (1) lit.
f) C.proc.pen.
Judecarea cererii de revizuire se face pentru toate cazurile reglementate de art. 453
C.proc.pen. după o procedură comună, care impune, fără excepţie, ca cererea de
revizuire să se adreseze instanţei care a judecat cauza în primă instanţă (art. 456
C.proc.pen.), urmând ca aceasta să parcurgă, după caz, doar faza admisibilităţii în
principiu sau ambele, adică şi pe cea a judecăţii pe fond (a se vedea infra comentariul
art. 459-461).
Aceasta înseamnă că, în lipsa unor prevederi exprese, chiar şi revizuirea întemeiată
pe declararea neconstituţională a unei prevederi pe care s-a întemeiat hotărârea
pronunţată în cauză trebuie sa urmeze paşii indicaţi de procedura reglementată de
textele menţionate şi să vizeze, practic, hotărârea prin care s-a soluţionat cauza pe
fond.
În aceste condiţii considerăm că nu este posibilă exercitarea revizuirii întemeiată
pe acest motiv a hotărârilor prin care a fost respinsă ca inadmisibilă contestaţia
în anulare judecată fără citarea părţilor, deşi prin D.C.C. nr. 542 din 14 iulie 2015
dispoziţiile art. 431 alin. (1) au fost declarate neconstituţionale, având drept
consecinţă şi modificarea lor prin. art. II pct. 110 din O.U.G. nr. 18/2016 sau cele
prin care a fost respinsă ca inadmisibilă cererea de recurs în casaţie întrucât nu
a fost formulată de un avocat, astfel cum o cereau dispoziţiile art. 436 alin. (2),
declarate neconstituţionale prin D.C.C. nr. 432 din 21 iunie 2016 şi abrogate
de O.U.G. nr. 18/2016, deoarece în niciuna dintre aceste situaţii nu s-a soluţionat
fondul cauzei, în sensul de rezolvare a acţiunii penale.
Art. 454
Dovedirea unor cazuri de revizuire

Georgina Bodoroncea

(1) Situaţiile care constituie cazurile de revizuire prevăzute la art. 453 alin. (1)
lit. b)-d) se dovedesc prin hotărâre judecătorească definitivă prin care instanţa
s-a pronunţat asupra fondului cauzei constatând existenţa falsului sau existenţa
faptelor şi săvârşirea lor de respectivele persoane.
(2) În cazurile în care dovada nu poate fi făcută potrivit alin. (1) datorită
existenţei unei cauze care împiedică punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii
penale, proba cazurilor de revizuire prevăzute la art. 453 alin. (1) lit. b)-d) se
poate face în procedura de revizuire, prin orice mijloc de probă.
Corelaţii legislative: art. 395 C.proc.pen. din 1968; art. 335, art. 453 C.proc.pen.
Comentariu
1. Hotărârea judecătorească ca mijloc de probă. În raport cu dispoziţiile cuprinse
în alin. (1) al textului, hotărârea judecătorească este mijlocul de probă care
dovedeşte, singur şi necondiţionat de administrarea altor probe, cazul de revizuire
invocat în cerere. Suficienţa administrării sale se justifică prin aceea că nu pot fi
administrate probe noi împotriva unei hotărâri definitive.
Pentru a putea dovedi incidenţa oricăruia dintre cazurile de revizuire prevăzute de
art. 453 alin. (1) lit. b), c) şi d) C.proc.pen., hotărârile prin care instanţele s-au
pronunţat cu privire la mărturia mincinoasă, înscrisul declarat fals care a servit ca
probă în judecata în fond a cauzei, precum şi orice fals sau alte infracţiuni comise de
organele judiciare în legătură cu cauza respectivă trebuie să îndeplinească condiţiile
de admisibilitate ale revizuirii, adică: să fie definitive; prin ele să se fi dat o rezolvare
acţiunii penale (adică să reprezinte rezultatul deliberării cu privire la existenţa faptei
şi a vinovăţiei făptuitorului). Soluţia poate fi de condamnare, de renunţare la
aplicarea pedepsei, de amânare a aplicării pedepsei, de încetare a procesului penal
sau chiar de achitare (a se vedea supra comentariul art. 453).
Revizuirea exercitată împotriva unei hotărâri care nu este definitivă sau prin care nu
s-a soluţionat fondul cauzei este inadmisibilă. În această ultimă categorie intră şi
hotărârile prin care au fost respinse plângerile îndreptate împotriva soluţiilor de
netrimitere în judecată (I.C.C.J., Secţiile Unite, Decizia nr. 17 din 19 martie 2007). „În
raport cu soluţiile ce pot fi pronunţate în temeiul art. 341 alin. (6) lit. a) C.proc.pen.
de judecătorul care examinează plângerea împotriva (...) ordonanţelor procurorului
de netrimitere în judecată, nu se poate considera că într-o astfel de etapă procesuală
s-ar rezolva fondul cauzei, deoarece niciuna dintre aceste soluţii nu implică stabilirea
existentei faptei şi a vinovăţiei” (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 783 din 5 iunie
2015).
2. Alte mijloace de probă pentru dovedirea cazurilor de revizuire [constatarea în
procedura revizuirii a cazurilor prevăzute de art. 453 alin. (1) lit. b)-d) C.proc.pen.].
Dacă dovada nu poate fi făcută prin hotărâre judecătorească definitivă, cel mai
probabil din cauza faptului că acţiunea penală nu mai poate fi pusă în mişcare sau
exercitată deoarece a intervenit un caz de împiedicare, cum ar fi prescripţia, cazurile
de revizuire în discuţie pot fi dovedite în faţa instanţei prin orice mijloc de probă.
În raport cu reglementarea anterioară [art. 395 alin. (1) C.proc.pen. din 1968], se
observă că ordonanţa procurorului de clasare sau de renunţare la urmărire penală,
prin care acesta s-a pronunţat asupra fondului cauzei, nu mai este prevăzută expres
ca mijloc de probă în dovedirea cazurilor de revizuire.
Credem că opţiunea legiuitorului este legată de faptul că numai o hotărâre
judecătorească definitivă, ce are autoritate de lucru judecat, este de natură să
garanteze „stabilitate juridică”, având în vedere că ordonanţa procurorului poate fi
desfiinţată sau revocată în procedura redeschiderii urmăririi penale (art. 335
C.proc.pen.) sau a plângerii împotriva soluţiilor de clasare (art. 341 C.proc.pen.).
Aceasta nu înseamnă însă că ordonanţa de clasare sau de renunţare la urmărirea
penală nu poate fi folosită ca mijloc de probă pentru revizuirea cauzei (a se vedea
şi supra comentariul art. 453).
Dacă însă ordonanţa este una de neurmărire, de exemplu pentru că, la momentul
sesizării, fapta era prescrisă, astfel că nu s-a mai putut începe urmărirea penală şi,
consecutiv, punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale, ordonanţa nu va mai
putea proba decât împrejurarea imposibilităţii începerii urmăririi penale, astfel că nu
va mai putea fi folosită drept dovadă în procedura revizuirii.
Pentru dovedirea cazului de revizuire invocat, în faţa instanţei competente vor putea
fi administrate nemijlocit orice probe relevante, administrarea făcându-se potrivit
regulilor de la judecata în primă instanţă.
Art. 455
Persoanele care pot cere revizuirea

Georgina Bodoroncea

(1) Pot cere revizuirea:

a) părţile din proces, în limitele calităţii lor procesuale;
b) un membru de familie al condamnatului, chiar şi după moartea acestuia,
numai dacă cererea este formulată în favoarea condamnatului.
(2) Procurorul poate cere din oficiu revizuirea laturii penale a hotărârii.
Corelaţii legislative: art. 394, art. 367, art. 399 C.proc.pen. din 1968; art. 42, art.
76, art. 409 art. 455 C.proc.pen.
Comentariu
În procedura obişnuită de revizuire, titularii căii extraordinare de atac sunt arătaţi
expres de dispoziţiile art. 455 C.proc.pen. Astfel, pot exercita revizuirea:
1. Părţile din proces. Fac parte din această categorie, potrivit art. 32 C.proc.pen.,
inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente. Având calitatea de „părţi”,
oricare dintre acestea pot cere revizuirea cauzei, dar numai în limitele calităţii lor
procesuale (inculpatul pe latura penală şi civilă a cauzei, partea civilă, dacă are şi
calitatea de persoană vătămată, atât pe latura civilă, cât şi pe latura penală, iar
partea responsabilă civilmente numai pe latura civilă a cauzei).
În doctrină s-au exprimat păreri diferite cu privire la posibilitatea persoanei vătămate
care nu s-a constituit parte civilă în procesul penal, la care a participat astfel doar ca
subiect procesual principal, de a fi titularul cererii de revizuire. Astfel, într-o opinie
s-a apreciat că, nefiind parte, ea nu poate să exercite calea extraordinară de atac
a revizuirii (M. Udroiu, Procedură penală. Partea specială. Noul Cod de procedură
penală, op. cit., 2014, p. 301), în timp ce, într-o altă opinie, se susţine că revizuirea
poate fi cerută şi de persoana vătămată, fiind vorba doar de o necorelare a termenilor
utilizaţi (G. Tudor, în N. Volonciu, A. Uzlău ş.a., Noul Cod de procedură
penală comentat, op. cit., 2014, p. 1143).
În sprijinul acestei ultime păreri vine şi o decizie de speţă, prin care s-a soluţionat
o problemă similară, referitor la conţinutul termenului de „părţi” cu care
operează art. 281 alin. (1) lit. f) C.proc.pen. („asistarea de către avocat a suspectului
sau inculpatului, precum şi a celorlalte părţi, atunci când asistenţa este obligatorie”),
stabilindu-se că termenul de „părţi” o include şi pe persoana vătămată: „deşi în
înţelesul normelor procedurale cuprinse în art. 33 C.proc.pen. persoana vătămată
are calitatea de «subiect procesual principal», iar nu de parte, Curtea apreciază că
similaritatea drepturilor pe care legea le conferă acesteia şi părţii civile [inclusiv sub
aspectul dreptului la apărare, consacrat de art. 81 alin. (1) lit. h) C.proc.pen.] impune
sancţionarea în aceeaşi manieră a eventualelor încălcări aduse acestor drepturi” (C.A.
Bucureşti, Secţia a II-a penală, decizia nr. 312 din 23 februarie 2015, publicată în
prima ediţie a acestei lucrări).
Textul în discuţie nu a făcut obiectul modificărilor legislative intervenite după
intrarea în vigoare a C.proc.pen., dar problema rămâne în continuare una de
actualitate. Este adevărat însă că, atunci când legiuitorul a dorit să confere persoanei
vătămate calitatea de titular al unei căi de atac, a menţionat-o expres. Astfel, aceasta
poate să exercite calea ordinară a apelului cu privire la latura penală a cauzei [art.
409 alin. (1) lit. d) C.proc.pen.] sau calea extraordinară de atac a contestaţiei în
anulare [art. 427 alin. (1) C.proc.pen.], după cum poate cere şi revizuirea în cazul
hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului, deoarece art. 465 alin. (2) operează
cu termenul de „persoană”, iar nu de „parte” atunci când se referă la titularii cererii.
În schimb, ca şi în cazul revizuirii, persoana vătămată nu se regăseşte în enumerarea
de la art. 436 C.proc.pen., care vizează titularii căii extraordinare de atac a recursului
în casaţie, ceea ce reprezintă un argument în favoarea opiniei privind lipsa calităţii
persoanei vătămate de titular al cererii de revizuire în procedura obişnuită.
Totuşi, mai trebuie remarcată şi o altă situaţie interpretabilă sub aspectul în discuţie,
respectiv cea în care hotărârea atacată a rămas definitivă sub imperiul legii vechi,
potrivit căreia persoana vătămată putea participa la procesul penal în calitate
de parte vătămată [art. 76 alin. (2) C.proc.pen. din 1968], însă exercitarea căii
extraordinare de atac se face sub imperiul legii noi, care impune restricţii cu privire
la calitatea sa de titular al cererii de revizuire. Astfel, pe de o parte, art. 455 alin. (1)
lit. a) C.proc.pen. nu face nicio distincţie sub acest aspect atunci când se referă la
„părţile din proces, în limitele calităţii lor procesuale”, iar pe de altă parte, normele
de procedură, fiind de imediată aplicare, nu mai pot atribui unei persoane calitatea
de „parte vătămată” într-o procedură extraordinară, revizuirea, cât timp aceeaşi
persoană nu ar mai putea avea această calitate în cadrul judecăţii ordinare a cauzei.
Deşi, într-o atare situaţie, opinăm că, invocând argumentul unei calităţi deja
câştigate în cursul judecăţii cauzei în fond, aceea de parte, ea va putea exercita calea
de atac a revizuirii, pentru a crea o jurisprudenţă unitară în această materie ar fi
recomandat ca problema să îşi găsească rezolvarea la instanţa supremă, printr-o
hotărâre obligatorie pentru celelalte instanţe. În tot cazul, dacă admitem că persoana
vătămată nu este parte în proces şi, prin urmare, nu poate exercita în nume propriu
revizuirea, suntem de acord cu faptul că valorificarea drepturilor sale în această
privinţă poate fi făcută printr-o cerere adresată procurorului, prin care să solicite
declanşarea revizuirii pentru unul dintre cazurile de la art. 453 alin. (1) lit. b)-
e) C.proc.pen. [cele de la lit. a) şi f) putând fi exercitate doar în favoarea inculpatului;
a se vedea M. Udroiu, Procedură penală. Partea specială. Noul Cod de procedură
penală, op. cit., 2014, p. 301].
Cererea poate fi formulată personal sau prin mandatar special.
2. Un membru de familie al condamnatului, chiar şi după moartea acestuia,
numai dacă cererea este formulată în favoarea condamnatului. În categoria
membrilor de familie intră persoanele arătate de art. 177 C.pen., respectiv:
a) ascendenţii şi descendenţii, fraţii şi surorile, copiii acestora, precum şi persoanele
devenite prin adopţie, potrivit legii, astfel de rude;
b) soţul;
c) persoanele care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre soţi sau dintre
părinţi şi copii, în cazul în care convieţuiesc.
Dispoziţiile din legea penală privitoare la membru de familie, în limitele prevăzute în
alin. (1) lit. a), se aplică, în caz de adopţie, şi persoanei adoptate ori descendenţilor
acesteia în raport cu rudele fireşti.
Privită în litera sa, legea pare să dea posibilitatea acestor persoane de a formula
cerere de revizuire doar relativ la o singură soluţie dintre cele pe care le poate
pronunţa instanţa, conform art. 396 C.proc.pen., respectiv cea de condamnare, iar
calea extraordinară de atac nu poate fi exercitată decât în favoare. Aceasta rezultă
din sintagma folosită de legiuitor, respectiv „în favoarea condamnatului”, calitatea de
„condamnat” fiind succesivă soluţiei menţionate.
Ca atare, nu ar putea formula revizuirea un membru de familie al celui decedat dacă
faţă de acesta din urmă s-a dispus o soluţie de renunţare la aplicarea pedepsei,
amânare a aplicării pedepsei, achitare sau încetare a procesului penal.
Din punctul nostru de vedere este însă din nou vorba despre o necorelare de texte,
de aceea considerăm că prin termenul de „condamnat” ar trebui înţeles orice
persoană faţă de care s-a stabilit vinovăţia în raport cu o faptă a cărei existenţă s-a
constatat prin hotărâre definitivă, adică ar trebui să privească şi pe cel faţă de care
s-a pronunţat o hotărâre de renunţare la aplicarea pedepsei, amânare a aplicării
pedepsei sau încetare a procesului penal (în acest ultim caz numai în situaţia în care
instanţa a desfăşurat judecata ca urmare a cererii inculpatului de continuare
a procesului penal, conform art. 18 C.proc.pen.). Este totuşi destul de improbabil ca
jurisprudenţa să îmbrăţişeze în mod unitar un astfel de punct de vedere, cât timp
textul art. 457 C.proc.pen., care se referă la termenul de introducere a cererii de
revizuire, reia această neconcordanţă între litera şi spiritul legii atunci când se referă
la condamnat, cel achitat sau cel faţă de care s-a dispus încetarea procesului penal.
Cererea de revizuire poate fi formulată personal sau prin mandatar special şi poate
viza atât latura penală, cât şi latura civilă a cauzei (atunci când a fost soluţionată în
cadrul procesului penal), deoarece textul nu face referire la anumite limite în care
cererea de revizuire poate fi formulată (altele decât cele relevate anterior).
În jurisprudenţa sa, I.C.C.J. a stabilit că: „Rudele apropiate ale condamnatului, cum
este sora acestuia, pot cere revizuirea, chiar şi după moartea condamnatului, însă
calitatea de substituit procesual a rudei apropiate este limitată, în cazul în care
condamnatul este în viaţă, la formularea cererii de revizuire, fără a include
exercitarea căilor de atac ordinare împotriva hotărârii prin care cererea de revizuire
a fost soluţionată, căile de atac ordinare exercitându-se în condiţiile dreptului
comun, în conformitate cu art. 362 şi art. 3852 C.proc.pen. din 1968 (art. 409
C.proc.pen. – n.n.). Prin urmare, „recursul (apelul, potrivit actualului Cod – n.n.)
exercitat de sora condamnatului în viaţă, în calitate de rudă apropiată, împotriva
deciziei pronunţate de instanţa de apel în procedura revizuirii, este inadmisibil”
(I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 1450 din 15 aprilie 2010). În altă situaţie s-a
reţinut că „revizuenta poate formula cerere de revizuire a hotărârii prin care a fost
condamnat fiul ei, fără a fi necesară însuşirea cererii de către acesta din urmă şi fără
nicio altă condiţie, legea recunoscându-i calitatea de titular al cererii de revizuire.
Aşa fiind, invocarea unui interes propriu în susţinerea cererii de revizuire, pe lângă
faptul că nu este cerută de lege, este lesne de identificat, fiind similar interesului
condamnatului de a-şi dovedi nevinovăţia” [C.A. Constanţa, Secţia penală, decizia nr.
54 din 9 mai 2012(www.rolii.ro)].
3. Procurorul. Procurorul poate să exercite din oficiu revizuirea laturii penale
a hotărârii, atât în favoarea, cât şi în defavoarea celui condamnat, cu excepţia cazului
de la art. 453 alin. (1) lit. f), când revizuirea poate fi exercitată numai în favoarea
condamnatului. Chiar dacă sesizarea procurorului s-a făcut de către persoana
vătămată sau altă persoană interesată în revizuirea cauzei (a se vedea M. Udroiu,
Procedură penală. Partea specială. Noul Cod de procedură penală, 2014, op. cit., p.
301), procurorul este titularul cererii, iar nu persoana care îl sesizează, deoarece,
vorbind de procuror ca titular al cererii de revizuire, textul menţionează expres că
acesta „poate cere din oficiu” revizuirea cauzei. Acceptând, cel puţin citind textul în
litera lui, că intenţia legiuitorului a fost ca persoana vătămată să nu fie titular al căii
extraordinare de atac, trebuie observat totuşi că, deşi aceasta se bucură de aceleaşi
drepturi ca partea civilă, cel de a accede la procedura revizuirii este limitat, între ea
şi instanţă interpunându-se procurorul, prin a cărui cenzură este trecută cererea sa
de revizuire.
Declararea neconstituţionalităţii dispoziţiilor art. 453 alin. (3) are consecinţe implicite
asupra textului art. 455 C.proc.pen., astfel că se poate concluziona asupra faptului
că atât procurorul, cât şi partea civilă care a fost în acelaşi timp şi subiect pasiv
(persoană vătămată) al infracţiunii poate exercita în defavoarea celui achitat
revizuirea fundamentată pe fapte şi împrejurări noi, întemeiată pe cazul de la art.
453 lit. a) C.proc.pen.
Art. 456
Cererea de revizuire

Georgina Bodoroncea

(1) Cererea de revizuire se adresează instanţei care a judecat cauza în prima

instanţă.
(2) Cererea se formulează în scris şi trebuie motivată, cu arătarea cazului de
revizuire pe care se întemeiază şi a mijloacelor de probă în dovedirea acestuia.
(3) La cerere se vor alătura copii de pe înscrisurile de care cel ce a formulat
cererea de revizuire înţelege a se folosi în proces, certificate pentru
conformitate cu originalul. Când înscrisurile sunt redactate într-o limbă străină,
ele se vor alătura în traducere efectuată de un traducător autorizat.
(4) În cazul în care cererea nu îndeplineşte condiţiile prevăzute la alin. (2) şi (3),
instanţa pune în vedere celui ce a formulat cererea să o completeze, într-un
termen stabilit de instanţă, sub sancţiunea prevăzută la art. 459 alin. (5).
Corelaţii legislative: art. 399 C.proc.pen. din 1968; art. 457, art. 458 C.proc.pen.
Comentariu
1. Sesizarea organului judiciar competent. Cererea de revizuire se adresează
instanţei competente, adică celei care a judecat cauza în primă instanţă (a se
vedea infra comentariul art. 458), iar nu procurorului, ca în reglementarea
anterioară. Aceasta reprezintă o modificare majoră în raport cu precedentele
dispoziţii procedurale, ce prevedeau o fază de cercetare prealabilă efectuată de
procuror (art. 399 C.proc.pen. din 1968). Ca atare, cererea adresată direct
procurorului se trimite pe cale administrativă instanţei competente.
2. Conţinutul cererii de revizuire. Condiţii de formă şi fond. Cererea de revizuire
trebuie redactată în scris, cu indicarea cazului de revizuire pe care se întemeiază şi
a mijloacelor de probă pe care revizuentul intenţionează să le folosească în dovedirea
acestuia.
În situaţia în care instanţa consideră necesar, va cere revizuentului să alăture cererii
copii de pe înscrisurile de care acesta înţelege să se folosească în proces, certificate
pentru conformitate cu originalul. Certificarea poate fi făcută de avocat sau de însăşi
partea care le depune (revizuentul). Când înscrisurile sunt redactate într-o limbă
străină, ele se vor alătura în traducere efectuată de un traducător autorizat.
Legea permite ca, în cazul în care cererea nu îndeplineşte condiţiile enumerate de
text (de pildă, nu se indică temeiul de revizuire invocat sau cererea nu este motivată
ori nu sunt ataşate probele la care se face referire în cuprinsul ei etc.), partea să aibă
posibilitatea să o completeze, într-un termen stabilit de instanţa competentă să
o judece, sub sancţiunea respingerii cererii de revizuire ca inadmisibilă (a se
vedea infracomentariul art. 459).
Prevederile stricte în ceea ce priveşte conţinutul cererii de revizuire, cât şi stabilirea
unei sancţiuni pentru neîndeplinirea lor sunt consecinţa faptului că, iniţial, Codul
impunea ca examinarea admisibilităţii cererii să fie făcută în camera de consiliu, în
absenţa părţilor, astfel că omisiunile nu ar fi putut fi suplinite în mod oral, în faţa
instanţei, de către titularul cererii. Deşi această dispoziţie [art. 459 alin. (1)
C.proc.pen.] a fost modificată sub acest aspect, exigenţele privind condiţiile
formulării cererii au fost menţinute, instanţa putând astfel pune în vedere
revizuentului prezent să-şi completeze/precizeze cererea chiar la termenul acordat
pentru discutarea admisibilităţii în principiu (a se vedea infra comentariul art. 459).
Nearătarea încă de la momentul formulării cererii a tuturor cazurilor de revizuire şi
completarea ulterioară a cererii cu unele noi face ca acestea să nu poată fi luate în
considerare de instanţă, dacă motivele noi au fost formulate după trecerea
termenului corespunzător prevăzut de art. 457 C.proc.pen.
Art. 457
Termenul de introducere a cererii

Georgina Bodoroncea

(1) Cererea de revizuire în favoarea condamnatului se poate face oricând, chiar

după ce pedeapsa a fost executată sau considerată executată ori după moartea
condamnatului, cu excepţia cazului prevăzut la art. 453 alin. (1) lit. f), când
cererea de revizuire poate fi formulată în termen de un an de la data publicării
deciziei Curţii Constituţionale în Monitorul Oficial al României, Partea I.
(2) Cererea de revizuire în defavoarea condamnatului, a celui achitat sau a celui
faţă de care s-a încetat procesul penal se poate face în termen de 3 luni, care
curge:
a) în cazurile prevăzute la art. 453 alin. (1) lit. b)-d), când nu sunt constatate
prin hotărâre definitivă, de la data când faptele sau împrejurările au fost
cunoscute de persoana care face cererea sau de la data când aceasta a luat
cunoştinţă de împrejurările pentru care constatarea infracţiunii nu se poate
face printr-o hotărâre penală, dar nu mai târziu de 3 ani de la data producerii
acestora;
b) în cazurile prevăzute la art. 453 alin. (1) lit. b)-d), dacă sunt constatate prin
hotărâre definitivă, de la data când hotărârea a fost cunoscută de persoana care
face cererea, dar nu mai târziu de un an de la data rămânerii definitive
a hotărârii penale;
c) în cazul prevăzut la art. 453 alin. (1) lit. e), de la data când hotărârile ce nu
se conciliază au fost cunoscute de persoana care face cererea.
(3) Dispoziţiile alin. (2) se aplică şi în cazul când procurorul se sesizează din
oficiu.
(4) Revizuirea în defavoarea inculpatului nu se poate face când a intervenit
o cauză care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea
procesului penal.
Corelaţii legislative: art. 367, art. 368, art. 4081 C.proc.pen. din 1968; art. 303, art.
367 C.proc.pen.; art. 122, art. 124 C.pen. din 1969
Comentariu
1. Termenul pentru cererea de revizuire în favoarea condamnatului.
1.1. Absenţa unui termen. Cererea de revizuire se poate formula oricând, dacă
cererea este fundamentată pe vreunul dintre temeiurile prevăzute de art. 453 alin.
(1) lit. a)-e) C.proc.pen. şi faţă de revizuent s-a pronunţat o soluţie de condamnare,
s-a dispus renunţarea la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei, iar în
cazul prevăzut de art. 453 lit. a) C.proc.pen., şi o soluţie de încetare a procesului
penal [a se vedea şi supra comentariul art. 453 alin. (3)]. Trebuie observat însă că
alin. (1) al textului face referire explicită doar la cel condamnat, iar nu şi la persoanele
faţă de care s-au pronunţat alte soluţii. Totuşi, având în vedere că art. 455 alin. (1)
lit. a) menţionează ca titular „părţile din proces, în limitele calităţii lor procesuale”,
art. 453 alin. (4) face referire la toate soluţiile menţionate, iar art. 457 alin. (4) se
referă la revizuirea în defavoarea inculpatului, considerăm, aşa cum arătam şi
anterior (a se vedea supra comentariul art. 455), că textul trebuie interpretat în
spiritul legii, astfel ca necorelarea de texte să nu defavorizeze persoanele faţă de care
s-a pronunţat o soluţie de renunţare la aplicarea pedepsei, de amânare a aplicării
pedepsei sau de încetare a procesului penal.
Nu prezintă importanţă pentru formularea unei cereri de revizuire in favorem dacă
pedeapsa se află în curs de executare, a fost executată sau este considerată ca
executată (în cazul graţierii necondiţionate sau al prescripţiei executării pedepsei).
Cererea poate fi formulată nu numai de persoana care a avut calitatea de inculpat în
cauza respectivă, ci şi de către membrii de familie ai acesteia, chiar şi după moartea
sa, atunci când faţă de inculpat s-a pronunţat o soluţie de condamnare.
Procurorul poate, de asemenea, să formuleze cerere de revizuire în favoarea celui care
a avut calitatea de inculpat în cauză.
1.2. Termenul de 1 an. Atunci când revizuirea se întemeiază pe cazul prevăzut
de art. 453 alin. (1) lit. f) C.proc.pen., respectiv hotărârea s-a întemeiat pe o prevedere
legală ce a fost declarată neconstituţională după ce hotărârea a devenit definitivă, în
situaţia în care consecinţele încălcării dispoziţiei constituţionale continuă să se
producă şi nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate, termenul
de introducere a cererii este de 1 an, care curge de la data publicării deciziei Curţii
Constituţionale în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Fixarea unui termen pentru acest caz de revizuire este lesne de înţeles, dacă se are
în vedere faptul că revizuirea unei hotărâri în baza unei decizii a Curţii
Constituţionale este condiţionată, pe de o parte, de producerea în continuare a unor
consecinţe juridice asupra situaţiei juridice a revizuientului, iar pe de altă parte, de
inexistenţa unei alte căi de atac pentru înlăturarea consecinţelor.
De exemplu, dacă prin decizia Curţii Constituţionale se constată că o incriminare
este neconstituţională, cu efectul unei „dezincriminări” pentru infracţiunea
respectivă, în mod normal, nu ar fi nevoie de introducerea unei cereri de revizuire,
deoarece efectele deciziei s-ar materializa pe calea art. 4 C.pen. Dacă însă, ca efect al
declarării neconstituţionale numai parţiale a unui text de lege, dezincriminarea ar
trebui să opereze in concreto, iar acest lucru nu se poate face decât printr-o nouă
judecată în fond a cauzei, efectele hotărârii ar continua să se producă şi remedierea
situaţiei nu ar putea avea loc decât prin revizuirea cauzei.
Termenul de 1 an este suficient pentru o examinare a incidenţei sau nu a deciziei
Curţii Constituţionale în cazul concret, atât pentru persoana faţă de care s-a
pronunţat o soluţie defavorabilă în baza textului declarat neconstituţional, cât şi
pentru un membru de familie sau pentru procuror, ca titulari ai cererii de revizuire.
2. Termenul pentru cererea de revizuire în defavoarea condamnatului. În
redactarea actuală a art. 457 alin. (2) se prevede un termen comun de introducere
a cererii pentru cazurile de revizuire arătate de art. 453 alin. (1) lit. b)-d), care este de
trei luni, dar momentul de la care începe să curgă este diferit, după cum urmează:
2.1. În cazurile prevăzute la art. 453 alin. (1) lit. b)-d) C.proc.pen., când nu sunt
constatate prin hotărâre definitivă, de la data când faptele sau împrejurările au
fost cunoscute de persoana care face cererea sau de la data când aceasta a luat
cunoştinţă de împrejurările pentru care constatarea infracţiunii nu se poate face
printr-o hotărâre penală (de pildă, în situaţia în care mărturia mincinoasă este
dovedită prin ordonanţa procurorului, dacă prin aceasta s-a dispus asupra fondului
cauzei, constatându-se caracterul mincinos al mărturiei), dar nu mai târziu de 3
ani de la data producerii acestora.
2.2. În cazurile prevăzute la art. 453 alin. (1) lit. b)-d) C.proc.pen., dacă sunt
constatate prin hotărâre definitivă, de la data când hotărârea a fost cunoscută de
persoana care face cererea sau de procurorul care s-a sesizat din oficiu, dar nu mai
târziu de un an de la data rămânerii definitive a hotărârii penale.
2.3. În cazul prevăzut la art. 453 alin. (1) lit. e) C.proc.pen., de la data când
hotărârile ce nu se conciliază au fost cunoscute de persoana care face cererea.
Termenele curg de la aceste momente pentru toţi titularii cererii de revizuire,
respectiv pentru procuror, părţi, substituiţii procesuali ai inculpatului sau pentru
persoana vătămată, în cazul în care jurisprudenţa îi va acorda, în timp, calitatea de
titular al cererii de revizuire.
2.4. Problema nereglementării unui termen pentru exercitarea în defavoare
a revizuirii întemeiată pe dispoziţiile art. 453 alin. (1) lit. a) C.proc.pen. Aşa cum
arătam supra (a se vedea comentariul art. 453), prin D.C.C. nr. 2 din 17 ianuarie
2017, Curtea Constituţională a constatat că „soluţia legislativă cuprinsă în
dispoziţiile art. 457 alin. (2) C.proc.pen., care exclude cazul de revizuire prevăzut la
art. 453 alin. (1) lit. a), este neconstituţională”. Din interpretarea acestei dispoziţii
rezultă, pe de o parte, necesitatea ca exercitarea în defavoare a revizuirii să fie supusă
unui termen, iar pe de altă parte faptul că acesta trebuie să fie indicat în mod expres
de legiuitor atât cu privire la durata sa, cât şi cu privire la momentul de la care începe
să curgă.
Cel mai probabil, până la intervenţia legiuitorului în această privinţă, textul va fi
interpretat în sensul că exercitarea în defavoare a revizuirii întemeiate pe
dispoziţiile art. 453 alin. (1) lit. a) va putea fi făcută într-un termen de 3 luni de
la data când faptele sau împrejurările noi au fost cunoscute de către titularul
cererii.
3. Cazuri în care exercitarea cererii de revizuire în defavoare nu mai este
posibilă. Potrivit art. 457 alin. (4) C.proc.pen., revizuirea în defavoarea inculpatului
nu se poate face când a intervenit o cauză care împiedică punerea în mişcare a acţiunii
penale sau continuarea procesului penal.
Aceste cauze sunt prevăzute de art. 16 C.proc.pen., cu excepţia celor pentru care
exercitarea cererii de revizuire în defavoare ar intra în contradicţie cu dispoziţiile art.
453 alin. (1) lit. f) şi alin. (3) C.proc.pen. [de exemplu, nu poate fi exercitată revizuirea
unei hotărâri de achitare pe considerentul că fapta nu există, deoarece s-ar tinde la
o soluţie diametral opusă, interzisă de dispoziţiile art. 453 alin. (3) C.proc.pen.].
Cele mai frecvent întâlnite cazuri de împiedicare a exercitării acţiunii penale în raport
cu prevederile art. 457 alin. (4) C.proc.pen. în discuţie sunt cele privind decesul
inculpatului persoană fizică/radierea persoanei juridice ori intervenirea prescripţiei
răspunderii penale, prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. f) C.proc.pen. Dacă în ceea ce
priveşte intervenirea decesului drept cauză de împiedicare a exercitării revizuirii în
defavoare nu există probleme de interpretare a legii, fiind suficientă dovada existenţei
certificatului de deces al persoanei care a avut calitatea de inculpat, nu acelaşi lucru
se poate spune despre situaţia intervenirii cazului de împiedicare a exercitării acţiunii
penale ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.
Astfel, pentru verificarea unei astfel de situaţii este necesar să se constate că nu este
incidentă vreo cauză de întrerupere (art. 155 C.pen.) sau suspendare (art. 156 C.pen.)
a cursului termenului de prescripţie a răspunderii penale. În acest ultim caz,
termenul de prescripţie se va considera împlinit după adăugarea intervalului de timp
în care acesta a fost suspendat. De exemplu, pentru cazul de împiedicare a exercitării
acţiunii penale întemeiat pe dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. i) C.proc.pen., autoritatea
de lucru judecat, termenul de prescripţie a răspunderii penale speciale se va calcula
de la data comiterii faptei, dar cu adăugarea intervalului de timp în care hotărârea
definitivă a păstrat acest caracter (adică până la momentul desfiinţării ei ca efect al
admiterii cererii de revizuire). În acest sens, Instanţa Supremă a reţinut că:
„Momentul de la care a început să curgă acest termen se calculează de la data
săvârşirii ultimului act component al infracţiunii continuate, adică de la 3 aprilie
1996. Din acest moment, a fost pusă în mişcare şi exercitată acţiunea penală, care
s-a epuizat prin pronunţarea hotărârii judecătoreşti definitive, decizia nr. 2800 din
31 mai 2002 a Curţii Supreme de Justiţie. Hotărârea definitivă pronunţată de
instanţa de recurs a reprezentat actul procedural care a întrerupt cursul prescripţiei
acţiunii penale.
Ulterior, în temeiul art. 4081 C.proc.pen. din 1968, prin decizia nr. 544 din 29
septembrie 2008 a Completului de 9 judecători a fost admisă cererea de revizuire
formulată de inculpată, a fost desfiinţată decizia nr. 2800/2002 şi trimisă cauza
pentru rejudecarea recursului. Acest moment procesual, marcat de repunerea cauzei
pe rol şi reînvestirea instanţei de recurs cu soluţionarea recursului declarat de
parchet, a reprezentat o «reînviere» a acţiunii penale iniţiale, care fusese întreruptă
prin hotărârea definitivă. Desfiinţarea acestei hotărâri a dus la continuarea cursului
termenului prescripţiei răspunderii penale, însă timpul scurs între rămânerea
definitivă a hotărârii şi desfiinţarea ei, trimiterea cauzei spre rejudecare şi repunerea
acesteia pe rol nu intră în calculul acestui termen, pentru motivele mai sus
menţionate.
Or, adăugând intervalul de timp scurs până la rămânerea definitivă a hotărârii,
prin decizia nr. 2800 din 31 mai 2002 a Curţii Supreme de Justiţie – 6 ani şi
aproximativ o lună – şi cel scurs de la repunerea cauzei pe rol pentru rejudecarea
recursului, prin decizia nr. 544 din 29 septembrie 2008 până la momentul
pronunţării prezentei hotărâri – 1 an şi o lună, nu se împlineşte nici termenul de
prescripţie generală a răspunderii penale.
În ceea ce priveşte susţinerea apărării inculpatei, în sensul că hotărârea definitivă nu
a produs niciun fel de efect, fiind desfiinţată, nu este întemeiată,
întrucât întreruperea prescripţiei se produce şi atunci când instanţa pronunţă
o hotărâre, chiar nedefinitivă, asupra fondului cauzei” (I.C.C.J., Secţia penală, decizia
nr. 3463/2009).
Raţionamentul este valabil şi pentru alte cazuri în care cursul termenului de
prescripţie este suspendat, respectiv pe durata suspendării urmăririi penale pe caz
de boală gravă (art. 312 C.proc.pen.) sau a judecăţii (art. 367 C.proc.pen., existenţa
unei boli grave, care îl împiedică pe inculpat să participe la proces) sau a suspendării
judecăţii în caz de extrădare activă (art. 368 C.proc.pen.). Principiul a fost consfinţit
de I.C.C.J., care, într-o jurisprudenţă constantă, a stabilit că, potrivit art. 124 C.pen.
din 1969, referitor la prescripţia specială, prescripţia înlătură răspunderea penală
oricâte întreruperi ar interveni, dacă termenul de prescripţie prevăzut în art. 122 din
acelaşi Cod este depăşit cu încă jumătate. În cazul în care judecata a fost suspendată,
în temeiul vechiului art. 303 alin. (6) C.proc.pen. din 1968, pe perioada soluţionării
unei excepţii de neconstituţionalitate, dispoziţiile art. 124 C.pen. din 1969 sunt
incidente, dacă termenul de prescripţie prevăzut în art. 122 C.pen. din 1969, la care
se adaugă încă jumătate din durata acestuia şi perioada suspendării judecăţii până
la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate, s-a împlinit (I.C.C.J., Secţia
penală, decizia nr. 3473 din 6 octombrie 2010).
În prezent, C.proc.pen. prevede expres că ridicarea unei excepţii de
neconstituţionalitate nu suspendă judecarea cauzei [art. 367 alin. (9) C.proc.pen.],
dar jurisprudenţa în materie va putea fi reţinută pentru a demonstra intervenţia
suspendării cursului prescripţiei penale în cazurile menţionate.
Art. 458
Instanţa competentă

Georgina Bodoroncea

Competentă să judece cererea de revizuire este instanţa care a judecat cauza în

prima instanţă. Când temeiul cererii de revizuire constă în existenţa unor
hotărâri ce nu se pot concilia, competenţa se determină potrivit dispoziţiilor
art. 44.
Corelaţii legislative: art. 281 pct. 1 lit. a) C.proc.pen. din 1968; art. 44 C.proc.pen.
Comentariu
Prin Decizia nr. 30 din 9 octombrie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţiile
Unite, dată în interesul legii (M.Of. nr. 725 din 26 octombrie 2007), s-a stabilit că:
„Soluţionarea cererii de revizuire revine în competenţa instanţei care a judecat cauza
în primă instanţă, chiar dacă, la momentul introducerii cererii, datorită modificării
dispoziţiilor procedurale, aceasta nu mai are competenţa de a soluţiona fondul cauzei
în primă instanţă”. Această regulă este valabilă în cazul instanţei competente să
judece o cerere de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 453 alin. (1) lit. a)-d) şi
f) C.proc.pen. Atunci când revizuirea se întemeiază pe cazul de la art. 453 alin. (1) lit.
e) C.proc.pen., existenţa unor hotărâri ce nu se pot concilia, instanţa competentă va
fi, în conformitate cu dispoziţiile art. 44 C.proc.pen. (indicat ca text de referinţă pentru
stabilirea competenţei): instanţa prim-sesizată, atunci când instanţele care au
pronunţat hotărârile ce nu se pot concilia sunt egale în grad; instanţa superioară în
grad, dacă hotărârile au fost pronunţate de instanţe diferite ca grad; instanţa civilă,
dacă una este civilă şi una militară; dacă instanţa militară este superioară în grad,
competenţa va reveni instanţei civile echivalente în grad celei militare. „Judecarea
civililor de către civili, ca regulă procedurală fundamentală, poate fi constatată şi în
evoluţia ce a marcat ultimul deceniu la nivelul sistemelor de drept internaţional, ceea
ce confirmă existenţa unei tendinţe nete de a exclude competenţa instanţelor militare
din domeniul penal atunci când este vorba de judecarea civililor. (…)
Obligativitatea principiului ce se degajă din noile prevederi legale interne şi opţiunile
jurisprudenţiale ale Curţii Europene a Drepturilor Omului, regăsită în sistemele de
drept europene şi internaţionale, limitează, sub acest aspect, aplicabilitatea Deciziei
nr. XXX din 9 octombrie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, în
ceea ce priveşte competenţa instanţelor militare de a judeca cererile de revizuire
a hotărârilor judecătoreşti prin care au fost condamnaţi civili, chiar dacă o instanţă
din această categorie procedase la judecarea în primă instanţă, în ciclul ordinar de
judecată. (…)
Sintetizând cele de mai sus, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că, în cauză,
competenţa de soluţionare a cererii de revizuire formulată de sora condamnatului
civil executat aparţine instanţei civile determinată, sub aspect material, de
dispoziţiile art. 281 pct. 1 lit. a) C.proc.pen. din 1968, privind competenţa în cazul
infracţiunilor prevăzute în art. 155-173 C.pen. din 1969 şi infracţiunilor privind
siguranţa naţională a României prevăzute în legi speciale, respectiv Curţii de Apel
Cluj, corespondentă, sub aspect teritorial, instanţei de condamnare” (I.C.C.J., Secţia
penală, încheierea nr. 581 din 25 martie 2008).
Prin expresia „instanţă superioară în grad”, în cazul hotărârilor definitive care nu se
pot concilia, trebuie înţeles „instanţa de fond superioară” în grad, dintre cele care au
pronunţat hotărârile definitive, iar nu instanţa unde a rămas definitivă acea hotărâre,
prin modificarea dispoziţiilor celei de fond (I.C.C.J., Secţia penală, încheierea nr. 1025
din 16 noiembrie 2016, nepublicată).
Regulile menţionate au fost relevate şi în jurisprudenţa anterioară, statuându-se că
instanţa care a pronunţat hotărârea în primă instanţă „este competentă indiferent de
soluţia adoptată în sentinţă şi de soluţiile pronunţate de instanţa de apel şi cea de
recurs, cu excepţia existenţei unor hotărâri ce nu se pot concilia, când competenţa
revine, dintre instanţele care au pronunţat hotărârile, celei superioare în grad. Ca
atare, dacă inculpatul a fost achitat de judecătorie, soluţie menţinută de tribunal, iar
curtea de apel, casând hotărârile, a condamnat pe inculpat, judecarea cererii de
revizuire este de competenţa judecătoriei, iar nu a curţii de apel”. (...) „Folosirea în
textul de lege a expresiei „instanţa care a judecat cauza în primă instanţă” nu poate
fi înţeleasă decât în sensul că se referă la instanţa competentă să judece, potrivit
normelor de competenţă, cauza ca instanţă de fond. Împrejurarea că hotărârea
instanţei de fond poate fi modificată în căile de atac nu înseamnă că instanţa de
control judiciar ar deveni competentă să judece cererea de revizuire (...)” (C.S.J.,
Secţia penală, decizia nr. 3356 din 27 iunie 2002).
Art. 459
Admiterea în principiu

Georgina Bodoroncea

(1) La primirea cererii de revizuire, se fixează termen pentru examinarea

admisibilităţii în principiu a cererii de revizuire, preşedintele dispunând
ataşarea dosarului cauzei.
(2) Admisibilitatea în principiu se examinează de către instanţă, în camera de
consiliu, cu citarea părţilor şi cu participarea procurorului. Neprezentarea
persoanelor legal citate nu împiedică examinarea admisibilităţii în principiu.
(3) Instanţa examinează dacă:
a) cererea a fost formulată în termen şi de o persoană dintre cele prevăzute la
art. 455;
b) cererea a fost întocmită cu respectarea prevederilor art. 456 alin. (2) şi (3);
c) au fost invocate temeiuri legale pentru redeschiderea procedurilor penale;
d) faptele şi mijloacele de probă în baza cărora este formulată cererea nu au fost
prezentate într-o cerere anterioară de revizuire care a fost judecată definitiv;
e) faptele şi mijloacele de probă în baza cărora este formulată cererea conduc,
în mod evident, la stabilirea existenţei unor temeiuri legale ce permit
revizuirea;
f) persoana care a formulat cererea s-a conformat cerinţelor instanţei dispuse
potrivit art. 456 alin. (4).
(4) În cazul în care instanţa constată că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la
alin. (3), dispune prin încheiere admiterea în principiu a cererii de revizuire.
(5) În cazul în care instanţa constată neîndeplinirea condiţiilor prevăzute la
alin. (3), dispune prin sentinţă respingerea cererii de revizuire, ca inadmisibilă.
(6) Când cererea de revizuire a fost făcută pentru un condamnat decedat sau
când condamnatul care a făcut cererea ori în favoarea căruia s-a făcut revizuirea
a decedat după introducerea cererii, prin excepţie de la dispoziţiile art. 16 alin.
(1) lit. f), procedura de revizuire îşi va urma cursul, iar în cazul rejudecării
cauzei, după admiterea în principiu, instanţa va hotărî potrivit dispoziţiilor art.
16, care se aplică în mod corespunzător.
(7) Încheierea prin care este admisă în principiu cererea de revizuire este
definitivă. Sentinţa prin care este respinsă cererea de revizuire, după analiza
admisibilităţii în principiu, este supusă aceleiaşi căi de atac ca şi hotărârea la
care se referă revizuirea.
Corelaţii legislative: art. 399 C.proc.pen. din 1968; art. 64, art. 363, art. 394, art.
396, art. 403, art. 452, art. 457 C.proc.pen.
Comentariu
1. Noţiuni generale. Judecarea cererii de revizuire se face în două
etape: prima presupune examinarea admisibilităţii în principiu şi se desfăşoară în
camera de consiliu, însă într-o procedură contradictorie, potrivit ultimelor modificări
legislative (art. II, pct. 114 din O.U.G. nr. 18/2016), iar cea de-a doua etapă, posibilă
doar în cazul admiterii în principiu a cererii de revizuire, presupune rejudecarea în
fond a acesteia, în şedinţă publică şi în procedură contradictorie.
2. Examinarea admisibilităţii cererii de revizuire.
2.1. Măsuri premergătoare. Odată sesizată instanţa competentă, cererea de
revizuire este repartizată aleatoriu unui complet a cărui compunere este cea
corespunzătoare completului competent să judece cauza în fond (un judecător în
cazul în care cererea de revizuire se judecă de judecătorie, tribunal sau curte de apel,
respectiv trei judecători, atunci când instanţa competentă este Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie).
Preşedintele completului căruia i-a fost repartizată cererea de revizuire fixează
termen pentru examinarea admisibilităţii în principiu a cererii de revizuire şi dispune
ataşarea dosarului cauzei. Completul va avea compunerea corespunzătoare celui care
ar judeca cauza în fond.
Judecătorul care a judecat cauza în primă instanţă nu va putea participa la
judecarea căii extraordinare de atac a revizuirii declarate împotriva propriei hotărâri,
aspect ce se desprinde din interpretarea dispoziţiilor art. 64 alin. (3) C.proc.pen.
(„Judecătorul care a participat la judecarea unei cauze nu mai poate participa la
judecarea aceleiaşi cauze într-o cale de atac sau la rejudecarea cauzei după
desfiinţarea ori casarea hotărârii”), în care nu se face nicio deosebire între calea
ordinară şi căile extraordinare de atac, după cum nu se face distincţie nici între cele
două etape în care poate avea loc judecata cererii de revizuire (admiterea în principiu
şi rejudecarea). Totuşi, în doctrina şi jurisprudenţa anterioară s-a decis că
„participarea la judecarea revizuirii a unui judecător care a făcut parte din completul
anterior nu constituie motiv de incompatibilitate, prezumţia lipsei imparţialităţii fiind
înlăturată, din moment ce pronunţarea se face asupra unor împrejurări necunoscute
înainte” [N. Volonciu, Tratat de procedură penală. Partea specială, vol. II, op. cit.,
1998, p. 359; Trib. Suprem, Secţia penală, decizia nr. 2487/1974(www.scj.ro)].
2.2. Contradictorialitatea procedurii. Decizia Curţii Constituţionale nr. 506 din
30 iunie 2015.
Soluţia legislativă privind participarea procurorului şi a părţilor la judecarea
admisibilităţii în principiu a cererii de revizuire este consecinţa declarării
neconstituţionale a dispoziţiilor art. 359 alin. (2) C.proc.pen. Astfel, în opţiunea
iniţială a legiuitorului, etapa admisibilităţii în principiu a cererii de revizuire
presupunea o procedură necontradictorie, parcursă fără citarea părţilor. Deoarece
textul [alin. (2)] nu făcea vreo referire la procuror, în ceea ce priveşte participarea sa
era incidentă regula generală, prevăzută de art. 363 alin. (1) C.proc.pen., astfel că
participarea procurorului la judecarea admisibilităţii în principiu a cererii de revizuire
s-a considerat a fi obligatorie.
Această interpretare nu a fost însă unanimă în jurisprudenţă şi a condus, astfel cum
am spus, la declararea neconstituţionalităţii art. 459 alin. (2) C.proc.pen. (D.C.C. nr.
506 din 30 iunie 2015). Prin hotărârea menţionată Curtea Constituţională a statuat
că: „soluţia legislativă cuprinsă în art. 459 alin. (2) C.proc.pen., potrivit căreia
admisibilitatea în principiu a cererii de revizuire se examinează de către
instanţă «fără citarea părţilor», este neconstituţională, întrucât încalcă art. 21 alin. (3)
din Legea fundamentală, şi, prin urmare, în această procedură, la care participă
procurorul, trebuie citate părţile, în scopul asigurării posibilităţii acestora de
a participa la această etapă procesuală”.
În motivarea deciziei se regăseşte, practic, punctul de vedere exprimat şi cu alte ocazii
în ceea ce priveşte respectarea dreptului la un proces echitabil [de exemplu, D.C.C.
nr. 496 din 23 iunie 2015, privind neconstituţionalitatea art. 335 alin. (4)
C.proc.pen.]. Astfel, Curtea a reţinut că: „dispoziţiile actualului Cod de procedură,
prin excluderea numai a părţilor de la soluţionarea admisibilităţii în principiu
a cererii de revizuire, fără a dispune expres cu privire la neparticiparea procurorului,
acesta fiind prezent în temeiul normelor de generală aplicare ale art. 363 alin. (1)
C.proc.pen., determină ruperea echilibrului procesual. Aşa încât Curtea constată că,
în condiţiile în care participarea procurorului în procedura de admisibilitate în
principiu a cererii de revizuire este obligatorie, exigenţele unui proces echitabil sunt
înfrânte, de vreme ce nu se respectă egalitatea de arme între acuzare şi apărare. (...)
Astfel, revizuentul nu se bucură de posibilitatea reală de a aduce comentarii
referitoare la tot ceea ce este avansat în drept sau în fapt de către procuror şi la tot
ceea ce este prezentat de acesta cu privire la eventuala excludere a unor probe, la
suspendarea executării hotărârii supuse revizuirii ori cu privire la instituirea în
sarcina sa a obligaţiilor ce rezultă din dispunerea măsurii controlului judiciar.
Aşadar, prin excluderea revizuentului din această procedură este restrânsă în mod
absolut posibilitatea acestuia de a avea cunoştinţă şi de a dezbate susţinerile
parchetului, revizuentul plasându-se astfel într-o situaţie dezavantajoasă faţă de
procuror. (...) Curtea reţine că norma legală trebuie să permită citarea părţilor, fiind
suficient să li se asigure părţilor posibilitatea participării în această etapă procesuală,
judecătorul putând decide asupra admisibilităţii în principiu a cererii de revizuire şi
fără participarea părţilor, atât timp cât acestea au fost legal citate, de vreme ce, astfel
cum a reţinut Curtea în jurisprudenţa sa, dreptul la un proces în contradictoriu
înseamnă, într-un proces penal, că atât procurorului, cât şi părţii trebuie să li se
ofere posibilitatea de a avea cunoştinţă şi de a putea aduce observaţii referitoare la
toate probele prezentate sau la observaţiile depuse de către cealaltă parte în vederea
influenţării deciziei instanţei”.
Trebuie remarcat însă că din nou legiuitorul foloseşte termenul de „părţi”, ignorând
faptul că persoana vătămată nu intră în această categorie. În pofida acestei noi
neconcordanţe (care pare să fie corectată de teza a II-a a textului în discuţie, în care
referirea se face la persoane, iar nu la părţi), este de aşteptat ca în practică să fie
citată şi persoana vătămată, din moment ce modul de soluţionare a acţiunii penale
o vizează în mod nemijlocit.
3. Verificarea îndeplinirii condiţiilor de formă şi fond ale cererii de revizuire. Cu
privire la acest aspect, în jurisprudenţă s-a reţinut că: „Cererea de revizuire se
soluţionează în mai multe etape, prima dintre acestea fiind, conform art. 459
C.proc.pen., admiterea în principiu, etapă în care instanţa verifică cererea de
revizuire sub aspectul regularităţii sale, respectiv al îndeplinirii condiţiilor în care
poate fi exercitată referitor la hotărârile ce pot fi atacate, cazurile ce o justifică,
titularii cererii, termenul de introducere.
Această fază a admiterii în principiu priveşte examinarea admisibilităţii exercitării
unui drept, iar nu o judecată asupra temeiniciei solicitării ce face obiectul exercitării
acelui drept.
Cum în etapa admiterii în principiu instanţa nu se implică în niciun fel în verificarea
fondului cauzei deduse judecăţii, soluţia dată de aceasta nu poate fi decât de
respingere ca inadmisibilă a cererii de revizuire în cazul în care ea nu se întemeiază
pe vreunul dintre cazurile prevăzute în art. 453 C.proc.pen. [C.A. Bucureşti, Secţia I
penală, decizia penală nr. 933/2014 (www.rolii.ro)].
În consecinţă, în această etapă instanţa va verifica întrunirea condiţiilor referitoare
la:
3.1. Hotărârea atacată. Aceasta trebuie să fie o hotărâre definitivă, prin care a fost
soluţionat fondul cauzei (a se vedea supra comentariul art. 452). Dacă hotărârea
vizată de cererea de revizuire nu este una definitivă ori ea nu a rezolvat fondul cauzei
(nu a fost soluţionată acţiunea penală, conform art. 396 C.proc.pen.), cererea de
revizuire va fi respinsă ca inadmisibilă.
3.2. Titularul cererii. (condamnatul sau cel faţă de care s-a dispus o altă soluţie
dintre cele prevăzute de art. 396 C.proc.pen., un membru de familie al acestuia,
partea civilă sau partea responsabilă civilmente, procurorul). Dacă cererea a fost
introdusă de o persoană care nu are vreuna dintre calităţile menţionate ori motivele
invocate excedează pe cele ale calităţii sale procesuale, cererea se va respinge ca
inadmisibilă.
3.3. Introducerea în termen a cererii de revizuire. Depăşirea termenelor
prevăzute de art. 457 C.proc.pen. determină respingerea cererii ca inadmisibilă, iar
nu ca tardiv formulată. Astfel, verificarea respectării termenului de introducere
a cererii reprezintă una dintre condiţiile de admisibilitate conform art. 459 alin. (3)
lit. a) teza I C.proc.pen., pe de o parte, iar, pe de altă parte, în enumerarea făcută la
alin. (7) al textului privitoare la soluţiile care pot fi dispuse în urma acestei etape nu
se numără şi aceea privind respingerea cererii ca tardiv formulată.
3.4. Întrunirea condiţiilor de formă, referitoare la redactarea în scris a cererii de
revizuire şi la existenţa înscrisurilor pe care cererea se întemeiază. De asemenea,
dacă este cazul, este verificat şi dacă revizuientul s-a conformat celor dispuse anterior
de preşedintele de complet cu privire la completarea cererii de revizuire, conform art.
456 alin. (4) C.proc.pen.
3.5. Invocarea unor temeiuri legale pentru redeschiderea procedurii şi stabilirea
existenţei lor pe baza faptelor şi mijloacelor de probă în baza cărora este formulată
cererea de revizuire.
Textul nu defineşte sintagma „temeiuri legale”, dar din coroborarea tuturor
dispoziţiilor legale care reglementează procedura rezultă că ele se referă la
motivele/cazurile de revizuire arătate de art. 453 C.proc.pen., deoarece numai
constatarea incidenţei unuia dintre acestea permite desfăşurarea în continuare
a procedurii în vederea anulării hotărârii şi pronunţarea alteia noi (de exemplu, dacă
se invocă existenţa mărturiei mincinoase drept caz de revizuire, instanţa trebuie să
verifice, întâi, că motivul invocat se află printre cele legale, enumerate de art. 453
C.proc.pen., iar apoi să examineze dacă proba adusă în sprijinul cazului invocat
reprezintă o hotărâre judecătorească prin care s-a statuat definitiv asupra acestei
infracţiuni ori există alte dovezi care permit constatarea mărturiei mincinoase în
procedura revizuirii, deoarece acest lucru nu a mai putut fi stabilit într-o procedura
paralelă).
În jurisprudenţă s-a reţinut, sub acest aspect, că: „aspectul invocat de către
revizuent, respectiv că nu i-au fost admise în totalitate pretenţiile civile, nu se
încadrează în cazurile expres şi limitativ prevăzute de art. 394 alin. (1) lit. a)-
e) C.proc.pen. din 1968 (art. 453 potrivit actualului Cod – n.n.), aspectul invocat de
către revizuent constituind de fapt o critică a unei hotărâri penale definitive, iar pe
calea căii de atac extraordinare a revizuirii nu se poate solicita o reanalizare
a fondului cauzei pe baza aceloraşi mijloace de probă care au fost avute în vedere la
pronunţarea hotărârii definitive [C.A. Bucureşti, Secţia I penală, decizia penală nr.
933/2014(www.rolii.ro)].
„Respingerea revizuirii ca inadmisibilă în cazul în care nu se regăsesc motivele
prevăzute expres de art. 453 C.proc.pen. nu constituie o ingerinţa nejustificată cu
privire la liberul acces la justiţie. Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor
Omului (obligatorie pentru instanţele interne odată cu ratificarea Convenţiei de către
România) cu privire la art. 6 din Convenţie, dreptul de acces la o instanţă (parte
esenţială a dreptului la un proces echitabil) are două trăsături fundamentale: el
trebuie să fie un drept efectiv, fără a fi, însă, un drept absolut.
În hotărârea Golder c. Regatului Unit, Curtea a arătat că: pot fi aduse restricţii
exerciţiului acestui drept întrucât dreptul de acces, chiar prin natura sa, cere
o reglementare din partea statului, reglementare care poate varia în timp şi spaţiu în
funcţie de resursele comunităţii şi de nevoile indivizilor. Limitările astfel aduse
trebuie să respecte câteva principii. Ele trebuie să urmărească un scop legitim şi să
nu afecteze substanţa însăşi a dreptului. De asemenea, este necesară asigurarea
unui raport rezonabil de proporţionalitate între scopul urmărit şi mijloacele alese
(cauza Guerin c. Franţei).
Liberul acces la justiţie nu se opune existenţei procedurilor extraordinare, însă
necesitatea respectării principiului siguranţei raporturilor juridice cere ca folosirea
acestora să îmbrace un caracter excepţional atât în ceea ce priveşte termenul în care
pot fi promovate, cât şi motivele de admisibilitate.
Curtea a constatat că prin limitarea cazurilor în care pot fi desfiinţate hotărâri
definitive şi obligatorii ale instanţelor judecătoreşti se urmăreşte un scop legitim:
necesitatea siguranţei raporturilor juridice şi dreptul de punere în executare
a acestor hotărâri fără a fi afectată substanţa însăşi a dreptului (nu este interzis de
principiu accesul la instanţă, ci doar cu respectarea anumitor condiţii) şi se respectă
raportul rezonabil de proporţionalitate între scopul urmărit şi mijloacele alese
(cauzele Hornsby c. Greciei; Lunari c. Italiei; Ouzoumis c. Greciei)” (I.C.C.J., Secţia
penală, decizia nr. 20 din 19 ianuarie 2016).
Într-o altă situaţie, Instanţa Supremă a constatat admisibilitatea cererii de revizuire,
întrucât „în cauză s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la
soluţionarea cauzei şi care dovedesc netemeinicia hotărârii de condamnare
pronunţate în cauză, respectiv declaraţiile martorului O.H. din datele de 11 noiembrie
2014 şi 19 noiembrie 2014 şi completarea denunţului formulat de acesta în faţa
D.N.A, Structura Centrală, din care rezultă că O.H. a fost ajutat de numiţii Y.M. şi de
Q.A. să părăsească ilegal teritoriul României prin punctul de trecere a frontierei Vama
Veche din jud. Constanţa, către Bulgaria, Turcia cu punct final de destinaţie Siria, şi
nu de către inculpatul T.M.M.
Astfel, potrivit declaraţiei martorului O.H. din data de 11 noiembrie 2014 în dosarul
nr. 211/P/2013 al D.N.A., Structura Centrală „Y.M. mi-a spus că singura soluţie la
problema ivită era să părăsesc fraudulos teritoriul României şi mi-a promis că se va
ocupa personal de această ieşire din ţară”, „conform indicaţiilor primite de la Y.M., am
desemnat un om de încredere în persoana unui angajat al meu, Q.A.G., pentru a ţine
legătura cu Y.M., în vederea părăsirii ţării, prin intermediul unei persoane care se ocupa
în mod obişnuit de traficul ilegal de persoane”.
Declaraţia martorului O.H. din data de 19 noiembrie 2014 „după ce am văzut
paşapoartele vizate, m-am mutat în maşina lui M., acesta mi-a zis să mă întind pe
bancheta din spate a autoturismului şi să rămân în acea poziţie până la ieşirea din
ţară”, „la intrarea în punctul de frontieră, M. a oprit maşina în dreptul unui chioşc de
control, unde i-a înmânat funcţionarului paşapoartele. Acel funcţionar a răsfoit
paşapoartele, i le-a înapoiat lui M. şi i-a urat «Drum bun!», în timp ce râdea”.
Înalta Curte constată că faptele noi invocate de revizuent, precum şi împrejurările pe
care doreşte să le dovedească, astfel cum au fost menţionate în cererea de revizuire,
sunt de natură a influenţa stabilirea situaţiei de fapt şi a vinovăţiei condamnatului,
în sensul că pe baza acestora se poate ajunge la o soluţie de achitare.
În procedura prealabilă a admisibilităţii în principiu, instanţa trebuie să verifice dacă
faptele ce urmează a fi dovedite, precum şi probele propuse (audierea martorului
O.H.) sunt un element de noutate în economia dosarului şi sunt apte a conduce la
o soluţie diametral opusă celei prin care a fost condamnat inculpatul revizuent, dacă,
în coroborare cu restul materialului probator, demonstrează netemeinicia acuzaţiilor
formulate.
Admiterea în principiu a cererii de revizuire nu presupune de plano desfiinţarea
hotărârii de condamnare şi pronunţarea unei soluţii radical diferite de către instanţa
învestită cu soluţionarea fondului cauzei, ci oferă posibilitatea inculpatului de
a administra probe noi care nu au fost cunoscute de instanţă la momentul
condamnării sale, iar în urma analizei întregului ansamblu probatoriu să se aprecieze
asupra vinovăţiei sau nevinovăţiei inculpatului.
Totodată, Înalta Curte constată că faptele şi împrejurările invocate de către
revizuentul inculpat sunt noi şi nu au fost cunoscute de instanţă la momentul
condamnării acestuia, având în vedere că decizia penală a fost pronunţată în luna
octombrie 2014, iar declaraţiile martorului O.H. referitoare la împrejurările în care
a părăsit teritoriul României au fost consemnate la data de 11 noiembrie 2014,
respectiv 19 noiembrie 2016.
Pentru considerentele expuse, cu opinie majoritară, Înalta Curte va admite apelul
declarat de revizuentul T.M.M. împotriva sentinţei penale nr. 68/PI din 23 iunie 2016
a C.A. Oradea, Secţia penală şi pentru cauze cu minori (I.C.C.J., Secţia penală, decizia
nr. 382 din 7 octombrie 2016, nepublicată).
3.6. Inexistenţa unei cereri de revizuire anterioare, ce a fost judecată definitiv,
care să se bazeze pe aceleaşi fapte şi mijloace de probă în baza cărora este formulată
cererea dedusă judecăţii.
Condiţia aceasta a fost impusă de legiuitor pentru a împiedica repetarea unor cereri
cu acelaşi conţinut, lipsite de finalitate, dar cu angajarea unor cheltuieli judiciare
inutile. Acest lucru a fost constatat în jurisprudenţă, chiar şi anterior introducerii
unei astfel de condiţii, prin Legea nr. 202/2010 [art. 403 alin. (31) C.proc.pen. din
1968, care stipula că „cererile ulterioare sunt inadmisibile dacă există identitate de
persoană, de temei legal, de motive şi de apărări”].
În schimb, o cerere întemeiată pe acelaşi motiv de revizuire, dar bazată pe alte fapte
şi mijloace de probă, poate conduce la admisibilitatea cererii de revizuire.
4. Soluţii. În baza celor constatate, instanţa poate dispune,
prin încheiere, admiterea în principiu a cererii de revizuire sau,
prin sentinţă, respingerea acesteia ca inadmisibilă.
„Admiterea în principiu (iudicium rescindes), aşa după cum arată denumirea, este
o judecată de ordin procesual, privind regularitatea şi seriozitatea cererii de revizuire
pentru a se decide dacă este sau nu cazul să fie efectuat un control judecătoresc prin
rejudecarea cauzei care face obiectul cererii de revizuire. Admiterea în principiu nu
înseamnă că rejudecarea cauzei va duce neapărat la constatarea că cererea de
revizuire este întemeiată şi că hotărârea atacată trebuie să fie reformată” (V. Dongoroz
ş.a., Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penalăromân, vol. VI, op. cit., 2003,
p. 280). Pentru admiterea în principiu a cererii de revizuire, instanţa examinează
dacă cererea de revizuire este făcută în condiţiile prevăzute de lege, se sprijină pe
unul dintre motivele prevăzute în art. 394 C.proc.pen. din 1968 (art. 453 C.proc.pen.
– n.n.) şi există la dosar sau sunt depuse dovezile pentru cazul invocat. Motivele
invocate de condamnată în cerere, privind lipsa vinovăţiei şi faptul că este
consumatoare de droguri, examinate în procesul soluţionat prin condamnare, nu
constituie fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea
cauzei, de natură să justifice revizuirea potrivit cazului prevăzut în art. 394 alin. (1)
lit. a) C.proc.pen. din 1968. Ca atare, cererea de revizuire nu îndeplineşte condiţia
prealabilă obligatorie menţionată, fiind justificată respingerea acesteia ca
inadmisibilă (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 5060 din 9 septembrie 2005).
Actualul Cod de procedură penală nu a operat modificări cu privire la situaţia în care,
înainte de pronunţarea asupra admisibilităţii, revizuentul îşi retrage cererea de
revizuire. În aceste condiţii, îşi păstrează aplicabilitatea Decizia nr.
34/2006 pronunţată de I.C.C.J., Secţiile Unite, în recurs în interesul legii (M.Of. nr.
368 din 30 mai 2007), prin care s-a statuat că „instanţa învestită cu soluţionarea
cererilor (…) de revizuire (…), în cazul retragerii acestora, urmează să ia act de această
manifestare de voinţă”.
Art. 459 alin. (6) C.proc.pen. conţine prevederi distincte, speciale, referitoare la
situaţia în care revizuirea a fost făcută pentru un condamnat decedat sau dacă acesta
a decedat după introducerea cererii de revizuire, introdusă personal sau în numele
lui. Astfel, chiar dacă decesul reprezintă un impediment pentru exercitarea acţiunii
penale, procedura de revizuire îşi va urma cursul, instanţa examinând condiţiile de
admisibilitate fără să poată dispune respingerea cererii ca inadmisibilă ca urmare
a intervenirii decesului. În cazul rejudecării cauzei, după admiterea în principiu,
instanţa va aprecia dacă în cauză există vreun temei de achitare dintre cele prevăzute
de art. 16 C.proc.pen., făcând abstracţie, de asemenea, de intervenţia decesului.
5. Calea de atac. Încheierea prin care este admisă în principiu cererea de revizuire
este definitivă. Dacă prin aceeaşi hotărâre s-a dispus şi suspendarea executării
hotărârii, încheierea este definitivă sub aspectul admiterii în principiu, dar atacabilă
cu contestaţie în ceea ce priveşte dispoziţia de admitere a cererii de suspendare (a se
vedea şi infra comentariul art. 460).
Sentinţa prin care este respinsă cererea de revizuire, după analiza admisibilităţii în
principiu, este supusă aceleiaşi căi de atac ca şi hotărârea la care se referă
revizuirea.
Prin urmare, chiar dacă, în primul ciclu procesual, hotărârea supusă revizuirii
cunoştea două căi de atac, apelul şi recursul, hotărârea de respingere ca inadmisibilă
a cererii de revizuire va fi supusă numai apelului, corespunzător normelor care
caracterizează judecata în primă instanţă şi apel, care prevăd această singură cale
ordinară de atac.
Aceasta este o consecinţă a principiului că norma de procedură penală este de
imediată aplicare, astfel că hotărârea pronunţată în procedura revizuirii nu ar putea
avea mai multe căi de atac decât hotărârea ce s-ar pronunţa cu ocazia rejudecării
cauzei, după anularea celei pronunţate în ciclul procesual anterior. Prin urmare,
exercitarea unei căi de atac prevăzute de legea veche, sub imperiul căreia s-a judecat
în fond cauza, dar nereglementată de legea nouă, sub imperiul căreia se judecă
cererea de revizuire, va atrage inadmisibilitatea căii extraordinare de atac. „Dând
eficienţă principiilor legalităţii căilor de atac şi liberului acces la justiţie, reglementate
de dispoziţiile art. 129 şi art. 21 din Constituţie, precum şi exigenţelor determinate
prin art. 3 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi
Libertăţilor Fundamentale, legea procesual penală a stabilit un sistem coerent al
căilor de atac, admisibilitatea acestora fiind condiţionată de exercitarea lor potrivit
legii, în termenele şi pentru motivele reglementate de normele incidente în materie.
Declarând apel împotriva unei hotărâri definitive, revizuenţii M.S. şi M.M. au învestit
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu soluţionarea unei căi de atac ce nu întruneşte
cerinţele textelor de lege menţionate mai sus şi, în consecinţă, nu este admisibilă
potrivit dreptului comun.
Recunoaşterea unei căi de atac în situaţii neprevăzute de legea procesual penală
constituie o încălcare a principiului legalităţii căilor de atac şi, din acest motiv, apare
ca o soluţie inadmisibilă în ordinea de drept.
În materia apelului, inadmisibilitatea intervine, în principal, în două situaţii: când
apelul este îndreptat împotriva unei hotărâri nesusceptibile de apel şi când a fost
declarat de o persoană care nu are calitatea procesuală de a apela. Acestora li se
adaugă şi cazurile în care titularul dreptului de apel depăşeşte limitele în care i se
recunoaşte dreptul său de apel, precum şi cele în care se declară apel împotriva unei
hotărâri pe care aceeaşi parte o atacase anterior printr-un alt apel.
În speţă, apelul nu este obiectiv încuviinţat de lege, hotărârea atacată făcând parte
din cele care, potrivit legii, nu pot fi atacate cu apel sau nu sunt supuse niciunei căi
de atac (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 20 din 19 ianuarie 2016; în acelaşi
sens, I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 151/2016).
Hotărârea de respingere ca inadmisibilă a cererii de revizuire nu poate fi supusă
recursului în casaţie (a se vedea supra comentariul art. 434
Art. 460
Măsurile care pot fi luate odată cu sau ulterior admiterii în principiu

Georgina Bodoroncea

(1) Odată cu admiterea în principiu a cererii de revizuire sau ulterior acesteia,

instanţa poate suspenda motivat, în tot sau în parte, executarea hotărârii
supuse revizuirii şi poate dispune respectarea de către condamnat a unora
dintre obligaţiile prevăzute la art. 215 alin. (1) şi (2).
(2) Împotriva încheierii prin care s-a dispus suspendarea hotărârii supuse
revizuirii, prevăzută la alin. (1), procurorul sau persoana interesată poate
formula contestaţie în termen de 48 de ore de la pronunţare pentru cei prezenţi
şi de la comunicare pentru cei lipsă. Contestaţia formulată de procuror este
suspensivă de executare. Dispoziţiile art. 597 alin. (2)-(5) se aplică în mod
corespunzător.
(3) În cazul în care persoana condamnată nu respectă obligaţiile stabilite prin
încheiere, instanţa, din oficiu sau la cererea procurorului, poate dispune
revocarea măsurii suspendării şi reluarea executării pedepsei.
(4) În cazul admiterii în principiu a cererii de revizuire pentru existenţa unor
hotărâri ce nu se pot concilia, cauzele în care aceste hotărâri au fost pronunţate
se reunesc în vederea rejudecării.
Corelaţii legislative: art. 215, art. 241, art. 399, art. 453, art. 597 C.proc.pen.
Comentariu
1. Posibilitatea suspendării executării hotărârii supuse revizuirii. Admiterea în
principiu a cererii de revizuire nu are efecte asupra hotărârii supuse revizuirii, în
sensul că dispoziţiile acesteia nu sunt desfiinţate, hotărârea nu este anulată.
Totuşi, deşi hotărârea rămâne în fiinţă, executarea ei poate fi suspendată, în tot sau
în parte, adică atât cu privire la latura penală, cât şi cu privire la executarea
dispoziţiilor ce ţin de latura civilă a cauzei ori numai cu privire la unele dintre aceste
dispoziţii. Suspendarea în tot sau în parte depinde şi de cazul de revizuire supus
cercetării. Astfel, dacă acesta ar putea conduce la reformarea totală a hotărârii [cum
este cel prevăzut de art. 453 lit. a) C.proc.pen.], suspendarea va viza cel mai probabil
executarea întregii hotărâri, în timp ce incidenţa altor cazuri de revizuire, care ar
putea modifica doar în parte conţinutul hotărârii supuse revizuirii (de exemplu,
schimbarea încadrării juridice dintr-o infracţiune mai gravă într-una mai uşoară, dar
fără efect asupra dispoziţiilor privind acţiunea civilă), poate conduce doar la
suspendarea executării hotărârii sub aspectul laturii penale.
Suspendarea executării hotărârii poate fi făcută din oficiu, la cererea procurorului
sau a părţii care a solicitat revizuirea cauzei. Legea cere ca suspendarea să fie
motivată, lucru firesc având în vedere că hotărârea se bucură în continuare de
autoritate de lucru judecat. În mod simetric, trebuie motivată şi soluţia de respingere
a cererii de suspendare a executării hotărârii.
Măsura poate fi dispusă fie prin aceeaşi încheiere prin care se admite în principiu
cererea de revizuire, fie printr-o încheiere ulterioară. Nimic nu împiedică reiterarea,
în procedura rejudecării după admiterea în principiu, a unei cereri de suspendare
a executării hotărârii care iniţial a fost respinsă.
Suspendarea poate fi dispusă doar până la soluţionarea pe fond a cererii de revizuire,
deoarece dincolo de acest moment nu mai este posibilă, fie ca urmare a anulării
hotărârii prin admiterea cererii de revizuire, caz în care efectele ei încetează de drept,
fie ca urmare a respingerii ca nefondată a cererii de revizuire, situaţie în care
suspendarea nu mai este justificată, deoarece hotărârea continuă să se execute.
Atunci când optează pentru suspendarea executării hotărârii, instanţa poate impune
celui condamnat respectarea uneia sau a mai multora dintre obligaţiile de a face sau
a nu face prevăzute de art. 215 alin. (1) şi (2) C.proc.pen., prevăzute pentru măsura
preventivă a controlului judiciar. Nerespectarea obligaţiilor impuse poate atrage
revocarea măsurii suspendării şi reluarea executării hotărârii, măsură dispusă de
către instanţă din oficiu sau la cererea procurorului.
În doctrină s-a exprimat şi opinia potrivit căreia, în cazul revizuirii în defavoarea celui
achitat sau a celui faţă de care s-a încetat procesul penal, instanţa poate, după
admiterea în principiu a cererii de revizuire, să ia orice măsură preventivă, dacă sunt
întrunite condiţiile legale (G. Tudor, în N. Volonciu, A.S. Uzlău ş.a., Noul Cod de
procedură penală comentat, op. cit., 2014, p. 1150). Nu împărtăşim acest punct de
vedere. În primul rând, posibilitatea luării unei măsuri preventive nu este prevăzută
de dispoziţiile art. 460 în discuţie, astfel încât, fiind vorba de măsuri preventive, textul
trebuie interpretat restrictiv. În al doilea rând, nu este sustenabilă nicio
interpretare per a contrario, potrivit căreia, dacă instanţa poate dispune suspendarea
hotărârii de condamnare, cu consecinţa punerii în libertate temporară a celui
deţinut, poate să ia şi o măsură preventivă faţă de cel care a fost achitat sau faţă de
care s-a încetat procesul penal, într-o procedură exercitată în defavoarea acestuia.
Pentru a-şi dovedi valabilitatea, o astfel de interpretare trebuie raportată la
posibilitatea de a dispune o astfel de măsură şi în cursul judecăţii obişnuite, atunci
când instanţa dispune achitarea sau încetarea procesului penal. Din examinarea
dispoziţiilor legale incidente rezultă însă că nu este posibilă luarea unei măsuri
preventive faţă de cel care a fost achitat sau faţă de care s-a dispus o soluţie de
încetare a procesului penal. Dimpotrivă, dacă până la momentul pronunţării unei
astfel de soluţii inculpatul s-a aflat sub puterea unei măsuri preventive, aceasta
încetează de drept, chiar dacă hotărârea nu este definitivă [art. 241 alin. (1) lit. b)
C.proc.pen.], hotărârea fiind executorie sub acest aspect [art. 399 alin. (4)
C.proc.pen.].
2. Calea de atac. Împotriva încheierii prin care s-a dispus suspendarea hotărârii
supuse revizuirii, prevăzută la alin. (1), procurorul sau persoana interesată poate
formula contestaţie în termen de 48 de ore de la pronunţare pentru cei prezenţi şi de
la comunicare pentru cei lipsă.
Procurorul urmăreşte ca pe calea contestaţiei instanţa ierarhic superioară să revină
asupra dispoziţiei de suspendare a executării ori să impună un set de obligaţii mai
extins în vederea evitării oricărui risc de sustragere de la continuarea executării
pedepsei de către revizuient în ipoteza respingerii cererii de revizuire ca nefondată;
revizuientul poate urmări pe calea contestaţiei reducerea sau înlăturarea obligaţiilor
impuse de prima instanţă (M. Udroiu, Procedură penală. Partea specială. Noul Cod de
procedură penală, op. cit., 2014, p. 305).
Contestaţia formulată de procuror este suspensivă de executare, cea formulată de
revizuient neproducând un asemenea efect.
În conformitate cu dispoziţiile art. 597 C.proc.pen., la care se face trimitere,
contestaţia se judecă în prezenţa condamnatului aflat în stare de detenţie sau
internat într-un centru educativ, iar participarea procurorului este obligatorie.
Procedura de soluţionare a contestaţiei este contradictorie şi se desfăşoară în şedinţă
publică. Asupra contestaţiei, instanţa ierarhic superioară se pronunţă prin decizie,
după ascultarea concluziilor procurorului şi ale revizuientului.
3. Reunirea cauzelor. O astfel de măsură este posibilă numai în cazul în care
motivul cererii de revizuire este cel prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. e) C.proc.pen.
Aşadar, în cazul admiterii în principiu a cererii de revizuire pentru existenţa unor
hotărâri ce nu se pot concilia, cauzele în care aceste hotărâri au fost pronunţate se
reunesc în vederea rejudecării.
Deşi reunite, până la soluţionarea pe fond a cererii hotărârile îşi păstrează
individualitatea, astfel că poate fi suspendată oricare dintre ele.
Art. 461
Rejudecarea

Georgina Bodoroncea

(1) Rejudecarea cauzei după admiterea în principiu a cererii de revizuire se face

potrivit regulilor de procedură privind judecarea în primă instanţă.
(2) Instanţa, dacă găseşte necesar, administrează din nou probele din cursul
primei judecăţi.
(3) În cazul în care instanţa constată că situaţia de fapt nu poate fi stabilită în
mod nemijlocit sau aceasta nu s-ar putea face decât cu mare întârziere, dispune
efectuarea cercetărilor necesare de către procurorul de la parchetul de pe lângă
această instanţă, într-un interval ce nu poate depăşi 3 luni.
(4) După efectuarea cercetărilor, procurorul înaintează întregul material
instanţei competente.
(5) Persoanele prevăzute la art. 453 alin. (1) lit. b) şi d) nu pot fi audiate ca
martori în cauza supusă revizuirii, dacă dovada acestor cazuri de revizuire s-a
făcut prin hotărâre judecătorească.
Corelaţii legislative: art. 399 C.proc.pen. din 1968; art. 364, art. 453 C.proc.pen.
Comentariu
1. Noţiuni generale. Rejudecarea cauzei, după admiterea în principiu,
reprezintă a doua etapă în judecarea cererii de revizuire. În cadrul ei se examinează
temeinicia cererii prin verificarea temeiniciei motivelor de revizuire invocate, astfel
încât procedura să-şi atingă finalitatea, aceea de a fi înlăturate erorile de judecată.
2. Procedura rejudecării. Textul prevede că rejudecarea cauzei după admiterea în
principiu se face potrivit regulilor de procedură privind judecarea în primă instanţă.
Aceste reguli se referă la participarea obligatorie a procurorului, a condamnatului,
atunci când acesta se află în stare de deţinere [cu excepţiile prevăzute la art. 364
alin. (4) C.proc.pen.], la dispoziţiile privind audierea, renunţarea la probe şi
imposibilitatea administrării probelor etc.
În cadrul acestei etape pot fi readministrate probele care au fost administrate în
cursul primei judecăţi, după cum pot fi administrate nemijlocit probe noi.
Readministrarea probelor sau administrarea de probe noi trebuie să se efectueze cu
respectarea garanţiilor prevăzute de art. 6 CEDO, întrucât în baza acestora instanţa
poate constata că cererea de revizuire este întemeiată, poate anula hotărârea în
măsura în care a fost admisă revizuirea şi pronunţa o nouă hotărâre potrivit
dispoziţiilor de la judecata în primă instanţă (M. Udroiu, Procedură penală. Partea
specială. Noul Cod de procedură penală, op. cit., 2014, p. 306).
Prin excepţie de la regula administrării nemijlocite a probelor şi, implicit, de la
regulile judecăţii în primă instanţă, legiuitorul a prevăzut posibilitatea delegării
procurorului în vederea administrării unor mijloace de probă. Astfel, în cazul în care
instanţa constată că situaţia de fapt nu poate fi stabilită în mod nemijlocit sau
aceasta nu s-ar putea face decât cu mare întârziere, dispune, prin încheiere,
efectuarea cercetărilor necesare de către procurorul de la parchetul de pe lângă
această instanţă, într-un interval ce nu poate depăşi 3 luni. Întregul material obţinut
în urma efectuării cercetărilor va fi înaintat de procuror instanţei competente.
Înaintarea materialului se face pe bază de adresă, semnată de conducătorul
parchetului, în care sunt enumerate actele efectuate în baza dispoziţiei instanţei.
Legea nu cere întocmirea unui referat de către procurorul care a efectuat nemijlocit
aceste acte de cercetare, dar întocmirea sa nu este exclusă, fiind chiar obligatorie
atunci când acesta nu a putut îndeplini, din motive determinate, ce vor fi arătate în
referat, cele dispuse de instanţă.
În cadrul acestei proceduri instanţa poate cere procurorului, de exemplu, efectuarea
unei comisii rogatorii prin care să se audieze un martor aflat în altă ţară sau obţinerea
unui înscris necesar la soluţionarea cererii de revizuire ori poate cere efectuarea unei
cercetări la faţa locului sau o reconstituire, exhumare etc.
Practic, în noul Cod de procedură penală s-a exclus faza obligatorie a efectuării
cercetării prealabile de către procuror asupra cererii de revizuire (art. 399 C.proc.pen.
din 1968), dar o astfel de procedură poate fi efectuată, facultativ, în cursul rejudecării
cauzei după admiterea în principiu.
3. Interdicţia administrării unor probe. Persoanele prevăzute la art. 453 alin. (1)
lit. b) C.proc.pen. (martorul, expertul sau interpretul care a comis infracţiunea de
mărturie mincinoasă) şi lit. d) C.proc.pen. (membrul completului de judecată,
procurorul ori persoana care a efectuat acte de urmărire penală a comis o infracţiune
în legătură cu cauza a cărei revizuire se cere) nu pot fi audiate ca martori în cauza
supusă revizuirii, dacă dovada acestor cazuri de revizuire s-a făcut prin hotărâre
judecătorească. Per a contrario, dacă este necesar, aceste persoane vor putea fi
audiate atunci când nu există o astfel de hotărâre judecătorească, lucru permis de
dispoziţiile art. 454 alin. (2) C.proc.pen.
Art. 462
Soluţiile după rejudecare

Georgina Bodoroncea

(1) Dacă se constată că cererea de revizuire este întemeiată, instanţa anulează

hotărârea, în măsura în care a fost admisă revizuirea, sau hotărârile care nu se
pot concilia şi pronunţă o nouă hotărâre potrivit dispoziţiilor art. 395-399, care
se aplică în mod corespunzător.
(2) Instanţa rejudecă cauza prin extindere şi cu privire la părţile care nu au
formulat cerere de revizuire, putând hotărî şi în privinţa lor, fără să le poată
crea acestora o situaţie mai grea.
(3) Instanţa ia măsuri pentru restabilirea situaţiei anterioare, dispunând, dacă
este cazul, restituirea amenzii plătite şi a bunurilor confiscate, a cheltuielilor
judiciare pe care cel în favoarea căruia s-a admis revizuirea nu era ţinut să le
suporte sau alte asemenea măsuri.
(4) Dacă instanţa constată că cererea de revizuire este neîntemeiată, o respinge
şi dispune obligarea revizuientului la plata cheltuielilor judiciare către stat,
precum şi reluarea executării pedepsei, în cazul în care aceasta a fost
suspendată.
Corelaţii legislative: art. 453, art. 538 C.proc.pen.
Comentariu
1. Noţiuni generale. După rejudecarea cauzei instanţa poate pronunţa, prin
sentinţă, una dintre următoarele soluţii: admiterea cererii de revizuire sau
respingerea acesteia ca neîntemeiată. Efectele pe care fiecare dintre cele două soluţii
le produc asupra hotărârii definitive supuse revizuirii sunt prevăzute expres de
legiuitor.
2. Admiterea cererii de revizuire. În cazul în care instanţa găseşte că motivul sau
motivele invocate în cererea de revizuire au fost dovedite, admite cererea, urmând ca,
succesiv, să dispună:
2.1. Anularea hotărârii supuse revizuirii. Efectul principal al admiterii cererii de
revizuire constă în anularea hotărârii în măsura în care a fost admisă revizuirea sau
a hotărârilor care nu se pot concilia şi pronunţarea unei noi hotărâri asupra fondului
cauzei.
În cazul revizuirii întemeiate pe dispoziţiile art. 453 alin. (1) lit. a) C.proc.pen.,
anularea hotărârii nu poate fi făcută decât în întregime, deoarece trebuie să se ajungă
la o soluţie diametral opusă celei pronunţate în primul ciclu procesual, fie în
favoarea, fie în defavoarea celui care exercită sau pentru care/împotriva căruia se
exercită revizuirea. De exemplu, atunci când instanţa descoperă, pe baza faptelor şi
împrejurărilor noi, că hotărârea de condamnare este netemeinică, va dispune
achitarea persoanei condamnate pe nedrept şi repunerea ei în situaţia anterioară,
hotărârea având ca efect ştergerea retroactivă a consecinţelor condamnării, atât cu
privire la latura penală (restituirea, de exemplu, a amenzii plătite sau a bunurilor
confiscate, precum şi a cheltuielilor judiciare pe care cel în favoarea căruia s-a admis
revizuirea nu era ţinut să le suporte etc.), cât şi cu privire la latura civilă (înlăturarea
obligării la plata unor despăgubiri către partea civilă; totuşi, dacă despăgubirile au
fost deja plătite, instanţa nu poate obliga partea civilă să le restituie, dar în baza
soluţiei de achitare, inculpatul va avea o acţiune în regres împotriva acesteia, pe
temeiul îmbogăţirii fără justă cauză).
Persoana condamnată sau, după moartea acesteia, persoanele care se aflau în
întreţinerea sa la momentul decesului au dreptul la repararea prejudiciului material
sau moral cauzat prin eroare judiciară în condiţiile art. 538 alin. (1) C.proc.pen.; cu
toate acestea, nu poate beneficia de acest drept acela care a contribuit, voluntar, în
orice mod la comiterea erorii judiciare [nemo auditur propriam turpitudinem
allegans (M. Udroiu, Procedură penală. Partea specială. Noul Cod de procedură
penală, op. cit., 2014, p. 306)].
Dacă hotărârea vizează însă mai multe persoane, faţă de care s-a pronunţat aceeaşi
soluţie sau soluţii diferite, fără însă a fi incidentă cauza de extindere la care face
referire alin. (2) al textului, anularea hotărârii va viza numai dispoziţiile care privesc
persoana care a exercitat revizuirea sau în favoarea căreia s-a exercitat calea
extraordinară de atac.
În celelalte cazuri, cu excepţia celui prevăzut la lit. e), anularea hotărârii poate fi
totală, dacă se ajunge la o soluţie opusă celei din hotărârea supusă revizuirii (a se
vedea exemplul anterior) sau parţială, dacă exercitarea căii extraordinare a vizat doar
anumite aspecte ale hotărârii (de exemplu, încadrarea juridică dată faptei), cu toate
efectele pe care revizuirea, chiar şi parţială, le poate produce asupra hotărârii iniţiale
(de exemplu, prin reţinerea unei circumstanţe atenuante legale se poate modifica
cuantumul despăgubirilor acordate părţii civile).
2.2. Pronunţarea unei noi hotărâri
2.2.1. Rezolvarea acţiunii penale. După admiterea cererii de revizuire, urmată de
anularea hotărârii în limitele în care cererea a fost admisă, instanţa va pronunţa
o nouă hotărâre, dând o nouă soluţie acţiunii penale, potrivit art. 396 C.proc.pen. Cu
excepţia revizuirii întemeiate pe dispoziţiile art. 453 lit. f), în care soluţia va fi
totdeauna favorabila persoanei care a avut calitatea de inculpat în cauză, în celelalte
situaţii se poate pronunţa o soluţie mai grea (de exemplu, condamnarea unei
persoane care iniţial a fost achitată în baza unei mărturii mincinoase), o soluţie mai
uşoară (încetarea procesului penal ca urmare a intervenirii prescripţiei speciale în
cursul rejudecării cauzei, deşi persoana a fost iniţial condamnată) sau se menţine
aceeaşi soluţie (condamnare, renunţare la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării
pedepsei, dacă hotărârea a fost revizuită, de exemplu, pentru că s-a dat o greşită
încadrare juridică faptei, fără ca acest aspect să împieteze asupra existenţei acesteia
şi vinovăţiei în săvârşirea ei).
2.2.2. Rezolvarea acţiunii civile. Latura civilă a cauzei va urma soarta dată acţiunii
penale, conform art. 25 şi art. 397 C.proc.pen. Prin urmare, este posibilă respingerea
ei, lăsarea ca nesoluţionată sau, dimpotrivă, admiterea acţiunii civile, ca urmare
a pronunţării unei soluţii de condamnare, renunţare la aplicarea pedepsei sau
amânarea aplicării pedepsei.
2.2.3. Dispoziţii cu privire la măsurile preventive. Referindu-se la soluţiile date
în rejudecarea cauzei, textul art. 462 alin. (1) C.proc.pen. face trimitere şi la
prevederile art. 399, ce reglementează măsurile preventive pe care trebuie să le
dispună instanţa de fond.
Legat de acest aspect, prima observaţie care trebuie făcută este aceea că, odată cu
anularea hotărârii revizuite, instanţa va dispune şi anularea mandatului de
executare emis în baza unei hotărâri anterioare de condamnare cu executarea
pedepsei. În consecinţă, nu se mai poate vorbi despre menţinerea suspendării
executării hotărârii dispuse anterior, deoarece acea hotărâre nu mai există.
Practic, instanţa de fond este pusă în situaţia de a pronunţa o hotărâre ca şi cum ar
fi pentru prima dată în situaţia de a dispune asupra fondului cauzei, singurele
limitări fiind date de partea din hotărâre menţinută, atunci când anularea este doar
parţială (de exemplu, a fost supusă revizuirii doar una dintre soluţiile date
infracţiunilor aflate în concurs: instanţa va pronunţa cu privire la aceasta o nouă
soluţie, care poate fi diametral opusă celei iniţiale, dar va fi ţinută de soluţia dată
acţiunii penale pentru infracţiunea concurentă, de pildă pentru stabilirea pedepsei
finale).
În situaţia în care mandatul de executare a fost anulat ca urmare a anulării hotărârii
în baza căruia a fost emis, iar soluţia pronunţată în rejudecare este tot una de
condamnare, instanţa poate lua, în conformitate cu dispoziţiile art. 399 alin. (10) şi
dacă sunt îndeplinite condiţiile legii, o nouă măsură preventivă faţă de inculpatul
condamnat.
Aşadar, dacă în faza admisibilităţii în principiu aplicarea unei măsuri preventive nu
este posibilă, deoarece hotărârea definitivă este încă în fiinţă, după anularea ei, ca
urmare a admiterii pe fond a cererii de revizuire, acest lucru este posibil, pentru că
ne aflăm practic în faţa unei noi judecăţi în fond a cauzei.
2.2.4. Alte măsuri. În funcţie de soluţia dată în rejudecare, instanţa va lua măsuri
pentru restabilirea situaţiei anterioare, dispunând, dacă este cazul, restituirea
amenzii plătite şi a bunurilor confiscate, a cheltuielilor judiciare pe care cel în
favoarea căruia s-a admis revizuirea nu era ţinut să le suporte, dar şi obligarea
acestuia la cheltuielile judiciare sau la supunerea la unele măsuri asigurătorii, în
situaţia în care se dispune condamnarea sau altă soluţie care permite astfel de
măsuri.
Hotărârea dată pe fond în procedura revizuirii poate fi supusă recursului în casaţie,
împrejurare care rezultă din interpretarea per a contrarioa dispoziţiilor art. 434 alin.
(2) lit. a) C.proc.pen (a se vedea supra comentariul art. 434).
2.3. Efectul extensiv al admiterii cererii de revizuire. Cu ocazia rejudecării după
admiterea în principiu, dacă constată că temeiul de revizuire în baza căruia a fost
admisă cererea produce efecte şi cu privire la alte părţi care nu au formulat cerere de
revizuire, instanţa trebuie să rejudece cauza cu privire şi la acestea, fără să le poată
crea o situaţie mai grea.
3. Respingerea cererii de revizuire ca neîntemeiată. Instanţa va pronunţa această
soluţie atunci când constată că, faţă de motivele invocate şi de probele administrate,
nu se poate reţine existenţa unei erori judiciare, chiar dacă, anterior, cererea de
revizuire fusese admisă în principiu.
Când pronunţă o astfel de soluţie, instanţa dispune şi obligarea revizuentului
(persoană fizică sau juridică) la plata cheltuielilor judiciare către stat, precum şi
reluarea executării pedepsei, în cazul în care executarea hotărârii de condamnare
a fost suspendată pe parcursul rejudecării cauzei, după admiterea în principiu.
Art. 463
Calea de atac

Georgina Bodoroncea

Sentinţa prin care instanţa se pronunţă asupra cererii de revizuire, după

rejudecarea cauzei, este supusă aceleiaşi căi de atac ca şi hotărârea la care se
referă revizuirea.
Corelaţii legislative: art. 408 C.proc.pen.
Comentariu
Potrivit art. 408 alin. (1) C.proc.pen., sentinţele pot fi atacate cu apel, aceasta fiind
şi singura cale de atac care poate fi exercitată împotriva hotărârii pronunţate ca
urmare a admiterii sau respingerii cererii de revizuire (a se vedea
şi supra comentariul art. 459).
În funcţie de soluţia dată de instanţa de fond cererii de revizuire (de admitere sau de
respingere) instanţa de control judiciar va avea competenţe mai largi sau mai limitate
în soluţionarea căii de atac.
1. Apelul exercitat împotriva sentinţei de admitere a cererii de
revizuire. Admiterea cererii de revizuire este urmată, în ceea ce priveşte dispoziţiile
instanţei, de anularea hotărârii anterioare şi pronunţarea unei noi hotărâri asupra
fondului cauzei. În consecinţă, apelul poate viza mai multe aspecte, respectiv
temeinicia soluţiei de admitere a cererii de revizuire (în care argumentele se bazează,
în funcţie de cazul pe care s-a întemeiat revizuirea, pe constatarea existenţei unor
fapte sau împrejurări noi pe care instanţa nu le-a cunoscut în cursul primei judecăţi,
pe caracterul definitiv al hotărârii judecătoreşti prin care s-a constatat mărturia
mincinoasă, dar şi pe influenţa avută de aceasta la soluţionarea acţiunii penale etc.),
precum şi legalitatea şi temeinicia hotărârii date ca urmare a admiterii cererii de
revizuire, cu privire la modul de soluţionare a acţiunii penale şi celei civile, dacă este
cazul.
Deşi legea nu o spune expres, considerăm că apelul se va judeca potrivit regulilor
impuse de normele ce reglementează calea ordinară de atac, inclusiv cu privire la
titularii săi.
2. Apelul exercitat împotriva sentinţei de respingere a cererii de revizuire. În
acest caz, controlul instanţei ierarhic superioare se va limita la evaluarea probelor,
argumentelor etc. în baza cărora s-a respins o astfel de cerere, respectiv va fi
verificată atât legalitatea, cât şi temeinicia unei astfel de soluţii.
Controlul instanţei superioare se va limita la aceste aspecte, astfel că, în cazul în care
va fi găsit fondat, apelul va fi admis, hotărârea instanţei de fond desfiinţată, după
care cauza va fi trimisă instanţei de fond pentru a pronunţa o nouă soluţie în cauză.
Considerăm că instanţa de apel nu se poate pronunţa ea direct şi asupra fondului
cauzei, deoarece într-un asemenea caz, hotărârea fiind definitivă, ar fi încălcat
dreptul părţii la două grade de jurisdicţie în materie penală (art. 2 pct. 1 din
Protocolul nr. 7 adiţional CEDO).
Art. 464
Efectele respingerii cererii de revizuire

Georgina Bodoroncea

În cazul respingerii cererii de revizuire ca inadmisibilă sau ca neîntemeiată, nu

va putea fi formulată o nouă cerere pentru aceleaşi motive.
Corelaţii legislative: art. 408 C.proc.pen.
Comentariu
După respingerea prin hotărâre definitivă ca inadmisibilă sau neîntemeiată a unei
cereri de revizuire, cererile ulterioare sunt inadmisibile dacă există identitate de
persoană, de temei legal, de motive şi apărări cu cea judecată definitiv iniţial. În
schimb, nu este inadmisibilă cererea de revizuire formulată ulterior şi întemeiată pe
un alt caz de revizuire sau chiar pe aceleaşi caz de revizuire, dar pentru motive noi,
necunoscute la data formulării cererii de revizuire anterioare (a se vedea
şi supra comentariul art. 459).
Art. 465
Revizuirea în cazul hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului

Georgina Bodoroncea

(1) Hotărârile definitive pronunţate în cauzele în care Curtea Europeană

a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăţilor
fundamentale ori a dispus scoaterea cauzei de pe rol, ca urmare a soluţionării
amiabile a litigiului dintre stat şi reclamanţi, pot fi supuse revizuirii, dacă
vreuna dintre consecinţele grave ale încălcării Convenţiei pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi a protocoalelor adiţionale la
aceasta continuă să se producă şi nu poate fi remediată decât prin revizuirea
hotărârii pronunţate.
(2) Pot cere revizuirea:
a) persoana al cărei drept a fost încălcat;
b) membrii de familie ai condamnatului, chiar şi după moartea acestuia, numai
dacă cererea este formulată în favoarea condamnatului;
c) procurorul.
(3) Cererea de revizuire se introduce la instanţa care a pronunţat hotărârea
a cărei revizuire se cere.
(4) Cererea de revizuire se poate face cel mai târziu în termen de 3 luni de la
data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a hotărârii definitive
pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
(5) După sesizare, instanţa poate dispune, din oficiu, la propunerea procurorului
sau la cererea părţii, suspendarea executării hotărârii atacate. Dispoziţiile art.
460 alin. (1) şi (3) se aplică în mod corespunzător.
(6) Participarea procurorului este obligatorie.
(7) La judecarea cererii de revizuire, părţile se citează. Partea aflată în stare de
deţinere este adusă la judecată.
(8) Atunci când părţile sunt prezente la judecarea cererii de revizuire, instanţa
ascultă şi concluziile acestora.
(9) Instanţa examinează cererea în baza actelor dosarului şi se pronunţă prin
decizie.
(10) Instanţa respinge cererea în cazul în care constată că este tardivă,
inadmisibilă sau nefondată.
(11) Atunci când instanţa constată că cererea este fondată:
a) desfiinţează, în parte, hotărârea atacată sub aspectul dreptului încălcat şi,
rejudecând cauza, cu aplicarea dispoziţiilor secţiunii 1 a cap. V din titlul III al
părţii speciale, înlătură consecinţele încălcării dreptului;
b) desfiinţează hotărârea şi, când este necesară administrarea de probe, dispune
rejudecarea de către instanţa în faţa căreia s-a produs încălcarea dreptului,
aplicându-se dispoziţiile secţiunii 1 a cap. V din titlul III al părţii speciale.
(12) Hotărârea pronunţată este supusă căilor de atac prevăzute de lege pentru
hotărârea revizuită.
Corelaţii legislative: art. 4081 C.proc.pen. din 1968; art. 215, art. 370, art. 453
C.proc.pen.; art. 177 C.pen.
Comentariu
1. Noţiuni generale. Textul art. 465 C.proc.pen. reia, în mare măsură,
dispoziţiile art. 4081 C.proc.pen. din 1968, care a fost introdus prin Legea nr.
576/2004. Procedura de revizuire reglementată de norma în discuţie funcţionează ca
o normă specială în raport cu revizuirea de drept comun, date fiind particularităţile
reglementării, care nu permit adăugarea acestui caz de revizuire la cele prevăzute
de art. 453 alin. (1) C.proc.pen.
2. Hotărârile supuse revizuirii. Ca şi în cazul revizuirii obişnuite, hotărârile supuse
căii de atac prevăzute de art. 465 C.proc.pen. trebuie să fie definitive, pronunţate de
o instanţă penală.
3. Condiţii de exercitare a cererii de revizuire. Din economia dispoziţiilor art. 465
C.proc.pen. rezultă că revizuirea poate fi exercitată dacă sunt îndeplinite următoarele
două condiţii:
3.1. Existenţa unei hotărâri de condamnare definitivă a statului român pentru
încălcarea Convenţiei europene sau a Protocoalelor adiţionale la aceasta,
respectiv a unei hotărâri prin care s-a dispus scoaterea cauzei de pe rol, ca
urmare a soluţionării amiabile a litigiului dintre stat şi reclamanţi. Nu se poate
cere revizuirea unei hotărâri definitive invocându-se hotărâri pronunţate de CtEDO
împotriva altor state în cauze similare sau ca urmare a constatării existenţei unei
încălcări a Convenţiei europene printr-o reglementare din dreptul intern al statului
condamnat identică cu reglementarea românească, chiar dacă cererea persoanei
vătămate împotriva statului român a fost declarată admisibilă, dar nu a fost judecată
definitiv (M. Udroiu, Procedură penală. Partea specială. Noul Cod de procedură
penală, op. cit., 2014, p. 296).
3.2. Consecinţele grave ale încălcării Convenţiei europene sau a Protocoalelor
adiţionale la aceasta continuă să se producă şi după pronunţarea hotărârii Curţii
Europene, neputând fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate. În
jurisprudenţa în materie s-a statuat că sunt îndeplinite condiţiile Codului de
procedură penală „în cazul în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului
a constatat printr-o hotărâre definitivă o încălcare a art. 6 parag. 1 din Convenţie,
prin condamnarea inculpatului fără ca acesta să fi fost audiat de către instanţa de
recurs, în condiţiile în care instanţele inferioare dispuseseră achitarea sa;
consecinţele grave ale încălcării continuă să se producă, întrucât condamnatul, din
cauza cazierului judiciar, este împiedicat să acceadă la funcţii publice sau la anumite
locuri de muncă, iar aceste consecinţe nu pot fi remediate decât prin revizuirea
hotărârii de condamnare, pentru că numai prin desfiinţarea hotărârii şi rejudecarea
recursului cu respectarea drepturilor condamnatului se poate pronunţa o hotărâre
legală şi temeinică” (I.C.C.J., Completul de 9 judecători, decizia nr. 544/2008). De
asemenea, într-o altă speţă s-a constatat continuarea producerii consecinţelor grave
ale condamnării, constând în interzicerea drepturilor părinteşti, precum şi faptul că
nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate: „Rezultă, aşadar, că
aplicarea directă a normei europene obligă instanţa să constate dacă în cazul concret
dedus judecăţii se impune interzicerea drepturilor părinteşti prin raportare la
interesul minorului, natura şi gravitatea infracţiunii săvârşite şi persoana
infractorului, analiză care în speţa dedusă judecăţii nu s-a realizat. Se va constata,
astfel, că actele dosarului nu au dovedit că acţiunile revizuentului au adus atingere
ori au influenţat negativ creşterea şi educaţia fiului minor, la acea dată, al
revizuentului, aflat în fapt în îngrijirea sa la acel moment. În plus, după cum rezultă
din considerentele hotărârii Curţii Europene, revizuentul a urmărit constant
păstrarea unor legături directe cu fiul său, preocupându-se de situaţia acestuia,
aspecte ce vin în sprijinul concluziei că revizuentul nu putea fi considerat nedemn să
exercite drepturile părinteşti, condamnarea sa la o pedeapsă privativă de libertate
neavând acest efect, astfel că o atare ingerinţă în exercitarea dreptului prevăzut
în art. 8 din Convenţie nu urmărea un scop legitim, constituit în speţă de apărarea
interesului superior al copilului. Aşa fiind, se va concluziona că unicul remediu apt
a înlătura consecinţele încălcării dreptului prevăzut în art. 8 din Convenţie, constatat
şi prin hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului, îl reprezintă desfiinţarea sub
aspectul conţinutului pedepsei accesorii a hotărârilor anterior pronunţate şi
înlăturarea dispoziţiilor referitoare la interzicerea drepturilor părinteşti” (I.C.C.J.,
Completul de 9 judecători, decizia nr. 83/2010).
În cazul în care CtEDO a constatat o încălcare a dreptului la un proces echitabil,
prevăzut în art. 6 din Convenţia europeană, constând în condamnarea persoanei
achitate printr-o hotărâre definitivă, ca urmare a admiterii recursului în anulare,
consecinţele grave ale încălcării dreptului la un proces echitabil continuă să se
producă şi nu pot fi remediate decât prin admiterea cererii de revizuire, desfiinţarea
hotărârii prin care s-a admis recursul în anulare şi respingerea, ca nefondat,
a acestuia (I.C.C.J., Completul de 5 judecători, decizia nr. 345/2011). Condiţiile
prevăzute în Codul de procedură penală sunt îndeplinite în cazul în care CtEDO
a constatat o încălcare a dreptului la un proces echitabil, înscris în art. 6 din
Convenţie, care a constat în înlăturarea, pe calea recursului în anulare, a unei
dispoziţii favorabile inculpatului, cuprinsă într-o hotărâre judecătorească definitivă.
Într-un astfel de caz, consecinţele grave ale încălcării dreptului la un proces echitabil,
care continuă să se producă, nu pot fi remediate decât prin admiterea cererii de
revizuire, desfiinţarea hotărârii prin care s-a admis recursul în anulare şi
respingerea, ca nefondat, a acestuia (I.C.C.J., Completul de 9 judecători, decizia nr.
510/2009) şi, de asemenea, în cazul în care CtEDO a constatat, prin hotărâre
definitivă, o încălcare a prevederilor art. 6 parag. 2 CEDO, referitoare la prezumţia de
nevinovăţie, încălcare constând în influenţarea opiniei publice prin declaraţiile
reprezentanţilor autorităţilor privind vinovăţia revizuenţilor, anterior pronunţării
unei hotărâri definitive de condamnare a acestora, precum şi prin prezentarea
revizuenţilor în faţa instanţei în costumul locului de detenţie, specific persoanelor
condamnate. Consecinţele grave ale încălcării prezumţiei de nevinovăţie în procesul
penal finalizat prin condamnarea revizuenţilor continuă să se producă, iar
înlăturarea acestor consecinţe presupune desfiinţarea hotărârilor pronunţate în
primă instanţă şi în căile de atac, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la prima
instanţă (I.C.C.J., Completul de 9 judecători, decizia nr. 780/2009).
Dispoziţiile Codului de procedură penală sunt incidente şi în cazul în care CtEDO
a constatat, prin hotărâre definitivă, o încălcare a art. 6 parag. 1 CEDO, constând în
neaudierea inculpatului de către instanţa de recurs şi condamnarea acestuia în
recurs, în condiţiile în care inculpatul fusese achitat în primă instanţă. În acest caz,
consecinţele grave ale încălcării dreptului la un proces echitabil, înscris în art. 6
parag. 1 CEDO, continuă să se producă şi nu pot fi remediate decât prin admiterea
cererii de revizuire şi desfiinţarea hotărârii pronunţate de către instanţa de recurs,
cu trimiterea cauzei spre rejudecare (I.C.C.J., Completul de 9 judecători, decizia nr.
781/2009).
În schimb, nu se va putea reţine că încălcarea termenului rezonabil al procesului
penal este de natură să producă în continuare consecinţe grave, în cazul în care prin
hotărârea definitivă a CtEDO s-a constatat o încălcare a art. 5 parag. 3 şi 4 CEDO,
referitoare la arestarea preventivă a condamnatului revizuent, deoarece consecinţele
grave ale acestei încălcări nu continuă să se producă şi nu pot fi remediate prin
revizuirea hotărârii de condamnare (I.C.C.J., Completul de 9 judecători, decizia nr.
134/2010).
De asemenea, condiţiile stabilite în Codul de procedură penală nu sunt îndeplinite în
cazul în care CtEDO a constatat încălcarea drepturilor garantate de art. 5 parag. 1 şi
art. 8 CEDO, însă hotărârea de condamnare a inculpaţilor s-a pronunţat în urma
unei proceduri necontestate sub aspectul caracterului său echitabil, iar consecinţele
condamnării au încetat prin efectul reabilitării de drept (I.C.C.J., Completul de 9
judecători, decizia nr. 420/2009).
Cu privire la acest ultim aspect, respectiv încetarea producerii consecinţelor încălcării
dreptului ca urmare a intervenirii reabilitării condamnatului, Instanţa Supremă, în
jurisprudenţa sa recentă, reţine că reabilitarea nu mai poate avea un astfel de efect,
dacă hotărârea de condamnare a fost pronunţată într-o cauză ce nu a fost
soluţionată într-un mod echitabil, reţinând că: „În cazul în care Curtea Europeană
a Drepturilor Omului a constatat încălcarea art. 6 parag. 1 din Convenţie, stabilind
că hotărârea definitivă de condamnare a fost pronunţată într-o cauză ce nu a fost
soluţionată într-un mod echitabil, precum şi încălcarea art. 10 din Convenţie,
relevantă pentru stabilirea vinovăţiei, reabilitarea nu poate constitui un temei pentru
respingerea cererii de revizuire, cu motivarea că, în ipoteza în care a intervenit
reabilitarea, consecinţele grave ale încălcărilor Convenţiei nu continuă să se producă.
Reabilitarea nu este prevăzută în dispoziţiile art. 465 alin. (1) C.proc.pen., ca temei
pentru respingerea cererii de revizuire şi, în consecinţă, poate constitui numai una
dintre împrejurările care trebuie evaluate de către instanţă în cadrul verificării
condiţiei prevăzute în art. 465 alin. (1) C.proc.pen. referitoare la producerea în
continuare a consecinţelor grave ale încălcării Convenţiei.
Prejudiciul moral cauzat prin pronunţarea unei hotărâri definitive de condamnare,
fără a da posibilitatea persoanei acuzate să administreze probe în apărare şi fără ca
instanţele să examineze toate apărările (art. 6 parag. 1 din Convenţie), precum şi prin
încălcarea libertăţii de exprimare (art. 10 din Convenţie) este atât de însemnat încât
nici pronunţarea hotărârii de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi nici
reabilitarea nu stopează consecinţele grave ale încălcărilor Convenţiei constatate în
hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului, impunându-se rejudecarea cauzei
cu asigurarea caracterului echitabil al procesului penal (I.C.C.J., Secţia
penală, decizia nr. 179 din 11 februarie 2016).
4. Titularii cererii de revizuire. În cazul în care revizuirea este întemeiată pe
o încălcare a Convenţiei europene sau a Protocoalelor adiţionale la aceasta, pot cere
revizuirea:
a) partea din cauza în care a fost încălcat dreptul garantat de Convenţie şi care a avut
calitatea de reclamant în cauza în care a fost pronunţată decizia CtEDO; cererea de
revizuire formulată de persoana care nu a avut calitatea de reclamant în cauza în
care s-a pronunţat hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului este
inadmisibilă, chiar dacă această persoană a avut calitatea de coinculpat al
reclamanţilor în procesul penal desfăşurat în faţa instanţelor române (I.C.C.J.,
Completul de 9 judecători, decizia nr. 237 din 14 aprilie 2008). Cererea de revizuire,
întemeiată pe dispoziţiile art. 465 C.proc.pen., formulată de o persoană cu privire la
care CtEDO nu s-a pronunţat, neexistând o hotărâre prin care instanţa europeană
să constate încălcarea unui drept al persoanei care solicită revizuirea, este
inadmisibilă. Persoana al cărei drept a fost încălcat, la care se referă dispoziţiile art.
465 alin. (2) lit. a) C.proc.pen., este persoana care a avut calitatea de parte atât în
cauza împotriva statului român soluţionată prin hotărârea CtEDO, cât şi în cauza
soluţionată prin hotărârea definitivă a instanţei naţionale (I.C.C.J., Secţia
penală, decizia nr. 3076 din 2 decembrie 2014).
b) membrii de familie ai condamnatului în cauza în care a fost încălcat dreptul
garantat de Convenţie şi care a avut calitatea de reclamant în cauza în care a fost
pronunţată decizia Curţii Europene, chiar şi după moartea acestuia, numai dacă
cererea este formulată în favoarea condamnatului.
Înţelesul noţiunii de „membru de familie” este cel prevăzut de art. 177 C.pen.,
respectiv: ascendenţii şi descendenţii, fraţii şi surorile, copiii acestora, precum şi
persoanele devenite prin adopţie, potrivit legii, astfel de rude; soţul; persoanele care
au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre soţi sau dintre părinţi şi copii, în cazul
în care convieţuiesc; în caz de adopţie, în limitele prevăzute în alin. (1) lit. a), persoana
adoptată ori descendenţii acesteia în raport cu rudele fireşti.
Cererea de revizuire poate fi introdusă de aceste persoane personal sau prin
reprezentant convenţional cu împuternicire specială.
c) procurorul.
Cu privire la aceste persoane, în jurisprudenţă s-a decis că: „în cauzele în care Curtea
Europeană a Drepturilor Omului nu a constatat o încălcare a drepturilor sau
libertăţilor fundamentale ori a dispus scoaterea cauzei de pe rol, ca urmare
a soluţionării amiabile a litigiului dintre stat şi reclamanţi, persoanele enumerate în
dispoziţiile art. 465 alin. (2) C.proc.pen. – respectiv, persoana al cărei drept a fost
încălcat, membrii de familie ai condamnatului, chiar şi după moartea acestuia,
numai dacă cererea este formulată în favoarea condamnatului şi procurorul – nu au
deschisă calea de atac a revizuirii pentru readministrarea probatoriului, excepţiile de
la principiul securităţii juridice şi de la autoritatea de lucru judecat fiind de strictă
interpretare (C.A. Bucureşti, Secţia a II-a penală, decizia penală nr. 407/A din 16
martie 2015, redată în I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 169 din 11 mai 2015).
5. Termenul de introducere a cererii de revizuire. Cererea de revizuire se poate
face cel mai târziu în termen de 3 luni de la data publicării în Monitorul Oficial al
României, Partea I, a hotărârii definitive pronunţate de Curtea Europeană
a Drepturilor Omului. Acest termen era, conform art. 4081 C.proc.pen. din 1968, de
1 an. În cazul în care, la data intrării în vigoare a C.proc.pen., procurorul sau partea
erau încă în interiorul termenului de 1 an prevăzut de legislaţia anterioară, în raport
de noile dispoziţii procedurale, de imediată aplicare, termenul de introducere a cererii
de revizuire va corespunde intervalului de timp cuprins între momentul intrării în
vigoare a C.proc.pen. şi cel al expirării termenului anterior de 1 an de la data publicării
hotărârii CtEDO în Monitorul Oficial. Dacă acest interval este mai lung, el se va reduce
la trei luni, conform dispoziţiilor art. 465 alin. (4) C.proc.pen.
6. Instanţa competentă. Cererea de revizuire se introduce la instanţa care
a pronunţat hotărârea a cărei revizuire se cere. Aceasta este regula generală enunţată
de art. 465 alin. (3), prin instanţa competentă înţelegându-se cea în faţa căreia s-a
încălcat dreptului stabilit prin hotărârea CtEDO. Cu privire la instanţa competentă,
în jurisprudenţă s-a pus problema stabilirii acesteia, atunci când Curtea a constatat
încălcarea dreptului în faţa instanţei de recurs, reglementată de vechea procedură,
dar judecarea cererii de revizuire se face potrivit legii noi, care nu mai prevede o astfel
de cale de atac. Problema de drept şi-a găsit rezolvarea în faţa Instanţei Supreme,
care a reţinut că: „Analiza dispoziţiilor art. 465 C.proc.pen., referitoare la revizuirea
în cazul hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului, relevă că această cale
extraordinară de atac are o natură juridică tipică, aparte, determinată de
fundamentul, obiectul, funcţionalitatea şi funcţia sa procesuală, care o deosebeşte
de celelalte căi extraordinare de atac, mai ales prin aceea că determină examinarea
din nou a cauzei pe fond, prin retractarea de către instanţă a propriei soluţii, soluţie
care este înlocuită cu una corespunzătoare noilor fapte şi împrejurări constatate şi
de care instanţa nu a avut anterior cunoştinţă. Prin posibilitatea acordată părţii de
a exercita această cale extraordinară de atac, practic Curtea Europeană a Drepturilor
Omului vine să confirme faptul că dreptul la un proces echitabil în faţa unei instanţe
este garantat de art. 6 parag. 1 CEDO, iar acest drept trebuie să se interpreteze în
lumina preambulului Convenţiei, care enunţă supremaţia dreptului ca element al
patrimoniului comun al statelor contractante şi, deşi unul dintre elementele
fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii raporturilor
juridice, care prevede, printre altele, ca soluţia dată de către instanţe în mod definitiv
oricărui litigiu să nu mai fie rejudecată (a se vedea Brumărescu c. României), deoarece
securitatea raporturilor juridice presupune respectarea principiului autorităţii de
lucru judecat, adică a caracterului definitiv al hotărârilor judecătoreşti (Riabykh c.
Rusiei, nr. 52.854/99, parag. 52). Toate aceste argumente relevă indubitabil că,
atunci când Curtea Europeană constată încălcarea unui drept, impune instanţelor
obligaţia de a relua procesul din stadiul în care s-a aflat partea sau, mai exact,
reclamantul în momentul încălcării dreptului, recunoscându-i acestuia posibilitatea
de a relua judecarea unei căi de atac ce a fost valabil exercitată la un anumit moment
procesual şi care, prin raportare la modul în care a fost soluţionată, a generat
o vătămare ce continuă să îşi producă efectele şi nu poate fi înlăturată decât prin
rejudecarea cauzei de către instanţa în faţa căreia s-a produs încălcarea dreptului.
Este vorba, în mod real, despre o repunere a părţii în situaţia juridică sau, mai exact,
în dreptul conferit de calea de atac exercitată la momentul declarării şi judecării ei.
Or, o măsură suficientă şi de natură să prevină pe viitor o astfel de vătămare este
tocmai aceea de a recunoaşte şi de a da părţii dreptul de a fi judecată în calea de atac
ce a generat încălcarea dreptului său, şi nu de a supune normele de drept europene
clare şi neechivoce şi care se bucură de preeminenţă unor interpretări novatorii în
raport cu dreptul intern în cauză, pentru că esenţa acestei proceduri o reprezintă
garanţia ce i se oferă acuzatului, în sensul că exigenţele referitoare la executarea
hotărârilor CtEDO sunt respectate, iar acest lucru se va putea realiza doar prin
repunerea părţii în situaţia în care se afla la data încălcării dreptului, indiferent că
este vorba despre prima instanţă, instanţa de apel sau de recurs, cu menţiunea
expresă că, pentru hotărârile rămase definitive potrivit legii vechi, competentă va fi
instanţa de recurs aşa cum era aceasta stabilită sub imperiul legii vechi, iar
compunerea completului va fi cea de la recurs, aşa cum era reglementată de legea
anterioară” (I.C.C.J., Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie
penală, Decizia nr. 2 din 2 februarie 2015).
Ca atare, cererea de revizuire întemeiată pe existenţa unei condamnări pronunţate
de CtEDO se introduce la instanţa care a pronunţat hotărârea definitivă a cărei
revizuire se cere. Aceasta poate să fie prima instanţă, instanţa de apel sau instanţa
care a judecat recursul prevăzut de C.proc.pen. din 1968. Ca regulă generală însă,
stabilirea instanţei competente este determinată de hotărârea CtEDO, în care se va
specifica în faţa căreia dintre acestea s-a produs încălcarea dreptului avut în vedere.
Prin urmare, chiar dacă împotriva hotărârii instanţei de fond s-a exercitat o cale de
atac sau chiar două, conform vechii proceduri, dacă CtEDO a constatat că încălcarea
s-a produs în faţa acesteia, instanţa de fond ar trebui să fie cea competentă să judece
cererea de revizuire. Totuşi, având în vedere că pentru pronunţarea unei hotărâri de
către Curtea Europeană este necesară epuizarea căilor de atac interne (altfel, se va
reţine cauza de inadmisibilitate procedurală prevăzută de art. 35 parag. 1 CEDO),
rezultă că cererea de revizuire întemeiată pe acest caz trebuie adresată, în principiu,
instanţei de apel sau de recurs, după caz (a se vedea, în acelaşi sens, I. Neagu, M.
Damaschin, Tratat de procedură penală. Partea specială, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2015, p. 435). O astfel de interpretare poate fi argumentată din
perspectiva faptului că instanţa superioară, care nu a constatat, cu ocazia judecării
căii ordinare de atac, încălcarea dreptului de către instanţa inferioară, a perpetuat
această situaţie, astfel că la rându-i a continuat să genereze consecinţele negative
pentru titularul cererii de revizuire, motiv pentru care este obligată să le remedieze
prin revizuirea propriei hotărâri. Mai mult, interpretarea se impune şi în considerarea
faptului că, dacă cererea de revizuire ar fi judecată de instanţa inferioară, odată ce
ar admite-o ar trebui să desfiinţeze, sub aspectul dreptului încălcat, şi dispoziţii ale
instanţei superioare, fără ca normele ce reglementează materia să prevadă o astfel de
procedură.
7. Posibilitatea suspendării hotărârii. După sesizare, instanţa poate dispune, din
oficiu, la propunerea procurorului sau la cererea părţii, suspendarea, în tot sau în
parte, a executării hotărârii supuse revizuirii; în acest caz instanţa poate impune
respectarea uneia sau a mai multor obligaţii de a face sau a nu face prevăzute de art.
215 alin. (1) şi (2) C.proc.pen.
Dacă persoana condamnată nu respectă obligaţiile stabilite prin încheiere, instanţa,
din oficiu sau la cererea procurorului, poate dispune revocarea măsurii suspendării
şi reluarea executării pedepsei.
8. Procedura judecării cererii de revizuire
8.1. Participanţii la judecarea cererii. După primirea cererii, preşedintele
completului dispune citarea părţilor şi desemnează un apărător din oficiu pentru
persoana arestată, care va fi adusă la judecarea cauzei, sub sancţiunea nulităţii
absolute a hotărârii. Prezenţa procurorului este obligatorie.
8.2. Etapele judecării cererii. Spre deosebire de procedura de drept comun,
revizuirea întemeiată pe dispoziţiile art. 465 C.proc.pen. se judecă într-o singură
etapă, cea a judecăţii în fond, lipsind faza admisibilităţii în principiu.
Instanţa examinează cererea în baza actelor dosarului, ţinând cont de hotărârea
CtEDO, ascultă concluziile părţilor prezente şi ale procurorului şi se pronunţă prin
decizie.
8.3. Soluţii. În urma judecării, instanţa poate pronunţa una dintre
următoarele soluţii:
a) respinge cererea ca inadmisibilă, când aceasta nu vizează o hotărâre definitivă
pronunţată de instanţele române sau nu există o hotărâre definitivă de condamnare
a statului român de către CtEDO ori atunci când cererea este introdusă de
o persoană fără calitate.
Inadmisibilitatea nu se referă însă la examinarea admiterii în principiu a cererii,
pentru că, aşa cum am menţionat anterior, această fază lipseşte în cazul acestei
proceduri.
Constatarea încălcării unui drept al persoanei care solicită revizuirea – drept prevăzut
în Convenţia europeană – printr-o hotărâre definitivă a CtEDO constituie o condiţie
de admisibilitate a cererii de revizuire. Prin urmare, cererea de revizuire este
inadmisibilă, impunându-se respingerea acesteia, dacă a fost formulată de
o persoană cu privire la care CtEDO nu s-a pronunţat, neexistând o hotărâre prin
care instanţa europeană să constate o încălcare a unui drept al persoanei care
solicită revizuirea (I.C.C.J., Completul de 9 judecători, Decizia nr. 421/2009).
Revizuirea poate fi cerută de persoana al cărei drept a fost încălcat. În raport cu
această dispoziţie, cererea de revizuire formulată de persoana care nu a avut calitatea
de reclamant în cauza în care s-a pronunţat hotărârea CtEDO este inadmisibilă, chiar
dacă această persoană a avut calitatea de coinculpat al reclamanţilor în procesul
penal desfăşurat în faţa instanţelor române (I.C.C.J., Completul de 9
judecători, Decizia nr. 237/2008).
b) respinge cererea ca tardivă, când aceasta a fost formulată cu depăşirea
termenului de 3 luni de la data publicării hotărârii CtEDO în Monitorul Oficial al
României, Partea I.
În jurisprudenţa anterioară s-a decis că „cererea de revizuire este tardivă, dacă a fost
formulată după împlinirea termenului de un an (potrivit art. 465 C.proc.pen.,
termenul este de 3 luni – n.n.) de la data rămânerii definitive a hotărârii Curţii
Europene a Drepturilor Omului. Hotărârea unei Camere a Curţii Europene
a Drepturilor Omului rămâne definitivă la 3 luni de la data hotărârii, potrivit art. 44
parag. 2 lit. b) din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi
a libertăţilor fundamentale, atunci când retrimiterea cauzei în faţa Marii Camere nu
a fost cerută” (I.C.C.J., Completul de 9 judecători, decizia nr. 226 din 14 aprilie 2008).
Spre deosebire de procedura de drept comun, în care tardivitatea introducerii cererii
de revizuire se examinează în cadrul verificării condiţiilor privind admisibilitatea ei (a
se vedea supra comentariul art. 455 C.proc.pen.), în cazul revizuirii întemeiate pe
dispoziţiile art. 465, din cauza faptului că lipseşte etapa admisibilităţii în principiu,
cererea neintrodusă în termen va fi respinsă ca tardivă.
c) respinge cererea ca nefondată, când constată că nu există satisfăcută în cauză
cerinţa producerii unor consecinţe grave şi ulterior pronunţării hotărârii de
condamnare de către CtEDO;
Astfel, în jurisprudenţă s-a reţinut că: „reglementarea procedurii de revizuire în cazul
hotărârilor CtEDO este impusă de necesitatea de a înlătura consecinţele încălcării
prevederilor Convenţiei europene în procesele penale, atunci când aceste consecinţe
continuă să se producă şi după constatarea încălcării prin hotărâre CtEDO definitivă.
Spre deosebire de cazurile prevăzute de art. 453 alin. (1) lit. a)-f) C.proc.pen.,
revizuirea în cazul prevăzut de art. 465 alin. (1) nu presupune admisibilitatea cererii
în principiu.
Astfel, admisibilitatea cererii de revizuire se analizează prin îndeplinirea cumulativă
a unei triple condiţii: existenţa unei hotărâri definitive a Curţii Europene prin care să
se fi constatat o încălcare a drepturilor fundamentale şi vreuna din consecinţele
grave ale încălcării să continue să se producă şi să nu poată fi remediată decât prin
revizuirea hotărârii pronunţate.
Înalta Curte constată că cererea de revizuire a fost formulată de o persoană cu privire
la care Curtea Europeană a constatat încălcarea unui drept reglementat de
Convenţie, hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului ce constată această
încălcare este definitivă, iar cererea de revizuire a fost introdusă în termenul legal.
Înalta Curte reţine că şi cea de-a doua condiţie impusă de prevederile art. 465
C.proc.pen. este îndeplinită întrucât consecinţele grave ale încălcării drepturilor
prevăzute de Convenţie, constatate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului,
continuă să se producă în prezent în condiţiile în care organele de urmărire penală
nu au efectuat o anchetă in rem pentru a elucida circumstanţele în care revizuentul
a fost rănit şi nici persoana/persoanele responsabile. Mai mult, deşi s-a constatat că
revizuentul a fost vătămat în timp ce se afla în custodia poliţiei, se continuă
executarea silită cu privire la plata cheltuielilor de judecată la care a fost obligat prin
hotărârea a cărei revizuire se cere.
În ceea ce priveşte cea de-a treia condiţie, se constată că încălcarea drepturilor
revizuentului se poate remedia doar prin demararea unei anchete penale in rem în
cadrul căreia organele de urmărire penală să stabilească situaţia de fapt şi să
identifice persoanele responsabile, în condiţiile în care C.proc.pen., spre deosebire de
vechea reglementare, nu mai prevede posibilitatea extinderii urmăririi penale cu
privire la alte persoane, astfel că procedura specială a revizuirii nu constituie
remediul eficient înlăturării unor potenţiale efecte negative.
Astfel, constatarea de către Curtea Europeană a încălcării art. 3 din Convenţie nu
este de natură a determina concluzia în sensul că se impune reformarea unei hotărâri
definitive pronunţată cu respectarea art. 6 din Convenţie.
Pentru considerentele ce preced, având în vedere neîndeplinirea cumulativă
a condiţiilor prevăzute de art. 465 C.proc.pen., în temeiul art. 465 alin. (10)
C.proc.pen., va respinge, ca nefondată, cererea de revizuire formulată de revizuentul
A.” (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 942/2015).
d) admite cererea, desfiinţează în parte hotărârea atacată sub aspectul dreptului
încălcat şi, rejudecând cauza, cu aplicarea dispoziţiilor privitoare la judecarea
în contestaţia în anulare, înlătură consecinţele încălcării dreptului (spre
exemplu, în cazul interzicerii de drept, cu titlu de pedeapsă accesorie, a drepturilor
părinteşti sau ascultarea inculpatului de către instanţa de recurs etc.).
e) admite cererea, desfiinţează hotărârea şi, când este necesară administrarea
de probe, dispune rejudecarea de către instanţa în faţa căreia s-a produs
încălcarea dreptului.
Formal, şi acest text reprezintă o necorelare cu ansamblul procedurii, deoarece
instanţa „în faţa căreia s-a încălcat dreptul” este chiar instanţa care judecă cererea
de revizuire, conform art. 465 alin. (3) C.proc.pen.
Totuşi, având în vedere faptul că am admis că judecarea cererii de revizuire se va face
de către instanţa superioară, chiar dacă încălcarea s-a produs în faţa instanţei de
fond (a se vedea supra pct. 6), pentru a nu-l goli de conţinut textul trebuie interpretat
ca referindu-se la această situaţie, în care încălcarea dreptului s-a produs în faţa
unei instanţe inferioare, astfel că acesteia i se va trimite cauza pentru administrarea
probatoriului.
În jurisprudenţă s-a reţinut că „dacă cererea de revizuire întemeiată pe
prevederile art. 4081 C.proc.pen. din 1968 a fost formulată de persoana al cărei drept
a fost încălcat, în termenul de un an de la data rămânerii definitive a hotărârii CtEDO
şi, prin această hotărâre, s-a constatat că la judecarea recursului instanţa română
a încălcat art. 6 parag. 1 CEDO – prin condamnarea inculpatului fără ca acesta să fi
fost audiat de către instanţa de recurs, cu atât mai mult cu cât instanţele inferioare
dispuseseră achitarea sa – şi art. 6 parag. 3 lit. d) din Convenţie, prin condamnarea
inculpatului fără ca denunţătorul să fi fost audiat în instanţă şi fără a se asigura
posibilitatea inculpatului de a îl interoga, Completul de 9 judecători dispune, în
baza art. 4081 alin. (11) lit. b) C.proc.pen. din 1968, admiterea cererii de revizuire,
desfiinţarea hotărârii pronunţate de instanţa de recurs şi trimiterea cauzei la această
instanţă în vederea rejudecării recursului, fiind necesară administrarea de probe”
(I.C.C.J., Completul de 9 judecători, decizia nr. 367 din 23 iunie 2008).
Şi în cazul revizuirii întemeiate pe prevederile art. 465 C.proc.pen. sunt incidente
dispoziţiile privind efectul extensiv al căii de atac în cazurile în care CtEDO
a constatat încălcarea unui drept substanţial al mai multor persoane, iar numai una
dintre acestea a formulat cerere de revizuire, fără a putea crea acestora o situaţie mai
grea.
Înlăturarea consecinţelor grave ale violării constatate prin hotărârea CtEDO nu
presupune ipso facto achitarea revizuientului, în special în situaţia în care instanţa
europeană a constatat încălcarea unor drepturi procedurale; rejudecând cauza după
desfiinţarea hotărârii iniţiale prin care s-a încălcat dreptul garantat de Convenţie,
instanţa sesizată poate să pronunţe o nouă hotărâre de condamnare, renunţare la
aplicarea pedepsei, amânare a aplicării pedepsei, achitare sau încetare a procesului
penal.
9. Calea de atac. Hotărârea pronunţată este supusă căilor de atac prevăzute de lege
pentru hotărârea revizuită, în speţă apelului. Trebuie remarcat însă că exercitarea
căii ordinare de atac este posibilă doar atunci când, după admiterea cererii de
revizuire, s-a dispus rejudecarea de către instanţa inferioară, căreia i s-a trimis cauza
în vederea administrării de probe.
Dacă probele au fost administrate chiar în faţa instanţei de apel, hotărârea
pronunţată de către aceasta nu mai poate fi supusă niciunei căi de atac.
Prin excepţie, calea de atac poate fi şi recursul: „În urma desfiinţării deciziei date în
recurs, în calea de atac a revizuirii reglementată în procedura prevăzută de art. 465
C.proc.pen., în condiţiile în care cauza a parcurs trei grade de jurisdicţie (primă
instanţă, apel şi recurs), în ultimă instanţă soluţionându-se recursul procurorului,
calea de atac este recursul în forma şi reglementarea prevăzută de lege la data
judecării recursului iniţial” (I.C.C.J., Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de
drept în materie penală, Decizia nr. 2 din 2 februarie 2015).
Secţiunea a 4-a
Redeschiderea procesului penal în cazul judecării în lipsa persoanei condamnate
Art. 466
Redeschiderea procesului penal în cazul judecării în lipsa persoanei condamnate

Victor Horia Dimitrie Constantinescu

(1) Persoana condamnată definitiv care a fost judecată în lipsă poate solicita
redeschiderea procesului penal în termen de o lună din ziua în care a luat
cunoştinţă, prin orice notificare oficială, că s-a desfăşurat un proces penal
împotriva sa.
(2) Este considerată judecată în lipsă persoana condamnată care nu a fost citată
la proces şi nu a luat cunoştinţă în niciun alt mod oficial despre acesta,
respectiv deşi a avut cunoştinţă de proces, a lipsit în mod justificat de la
judecarea cauzei şi nu a putut încunoştinţa instanţa. Nu se consideră judecată
în lipsă persoana condamnată care şi-a desemnat un apărător ales ori un
mandatar, dacă aceştia s-au prezentat oricând în cursul procesului, şi nici
persoana care, după comunicarea, potrivit legii, a sentinţei de condamnare, nu
a declarat apel, a renunţat la declararea lui ori şi-a retras apelul.
(3) Pentru persoana condamnată definitiv judecată în lipsă faţă de care un stat
străin a dispus extrădarea sau predarea în baza mandatului european de
arestare, termenul prevăzut la alin. (1) curge de la data la care, după aducerea
în ţară, i-a fost comunicată hotărârea de condamnare.
(4) Procesul penal nu poate fi redeschis în cazul în care persoana condamnată
a solicitat să fie judecată în lipsă.
(5) Dispoziţiile alineatelor precedente se aplică în mod corespunzător persoanei
faţă de care s-a pronunţat o hotărâre de renunţare la aplicarea pedepsei sau de
amânare a aplicării pedepsei.
Corelaţii legislative: art. 6 CEDO; art. 364 C.proc.pen.
Comentariu
1. Standard convenţional. Raţiunea reglementării. Istoric. Pentru a asigura un
proces penal just şi echitabil, este de o importanţă capitală ca acuzatul să fie prezent
personal la proces (CtEDO, Poitrimol c. Franţei, hotărârea din 23 noiembrie 1993,
parag. 35), iar obligaţia de a garanta prezenţa acuzatului în sala de judecată, fie în
primul ciclu procesual, fie în rejudecare, constituie una dintre cerinţele fundamentale
ale art. 6 CEDO (CtEDO, Stoichkov c. Bulgariei, hotărârea din 24 martie 2005, parag.
56).
Deşi nu este în mod expres prevăzut de parag. 1 al art. 6 din Convenţie, obiectul şi
scopul articolului privit în ansamblu duc la concluzia că o persoană împotriva căreia
este formulată o acuzaţie în materie penală are dreptul de a participa la şedinţa de
judecată. Mai mult, lit. c), d) şi e) ale parag. 3 garantează că orice persoană împotriva
căreia este formulată o acuzaţie în materie penală are dreptul de a se apăra ea însăşi,
de a întreba sau de a solicita audierea martorilor şi de a fi asistată în mod gratuit de
un interpret, dacă nu înţelege sau nu vorbeşte limba folosită la audiere şi este greu
de acceptat că ar putea exercita aceste drepturi fără să fie prezentă (CtEDO, Colozza
c. Italiei, hotărârea din 12 februarie 1985, parag. 27).
Chiar dacă desfăşurarea procesului în absenţa acuzatului nu este, prin ea însăşi,
incompatibilă cu art. 6 din Convenţie, există fără îndoială o denegare de dreptate
atunci când o persoană condamnată in absentia nu poate ulterior să obţină o nouă
judecată asupra temeiniciei acuzaţiilor formulate, atât în ceea ce priveşte situaţia de
fapt, cât şi în drept, cu excepţia cazului în care s-a stabilit în mod neechivoc că
acuzatul a renunţat la dreptul de a fi prezent şi de a se apăra (CtEDO, Einhorn c.
Franţei, decizia de inadmisibilitate, cererea nr. 71555/01, parag. 33) sau că s-a
sustras de la desfăşurarea procesului (CtEDO, Medenica c. Elveţiei, cererea nr.
20491/92, parag. 55).
Nici litera şi nici spiritul art. 6 din Convenţie nu împiedică o persoană să renunţe în
mod voluntar la garanţiile oferite de procesul echitabil, atât în mod expres, cât şi
tacit. Astfel, din jurisprudenţa Curţii rezultă că dreptul de a fi prezent în persoană la
desfăşurarea procesului este un drept relativ la care acuzatul poate renunţa.
Renunţarea la dreptul de a participa la şedinţa de judecată trebuie să fie neechivocă,
să fie însoţită de un minimum de garanţii procedurale corespunzătoare cu gravitatea
acestei renunţări. Pentru a considera că reclamantul a renunţat implicit, prin
comportamentul său, la un drept conferit de art. 6 CEDO, trebuie să fie stabilit că
reclamantul putea să prevadă în mod rezonabil consecinţele comportamentului său
(CtEDO, Sejdovic c. Italiei, Marea Cameră, hotărârea din 1 martie 2006, parag. 86).
Curtea a reţinut, de asemenea, că, atunci când o persoană împotriva căreia a fost
formulată o acuzaţie în materie penală nu a fost notificată personal, nu poate fi dedus
din statutul său de „fugar”, stabilit în baza unei prezumţii întemeiate pe insuficiente
elemente de fapt, că acesta ar fi renunţat la dreptul de a fi prezent la proces şi de a se
apăra (CtEDO, Colozza c. Italiei, hotărârea din 12 februarie 1985, parag. 28).
Acuzatului nu trebuie să-i revină sarcina de a proba că nu a urmărit să se sustragă
sau că absenţa sa a fost cauzată de forţa majoră (CtEDO, Colozza c. Italiei, precit.).
Standardul convenţional a fost preluat prin art. 364 alin. (1) C.proc.pen., care
prevede principiul că judecarea cauzei are loc în prezenţa inculpatului, iar pentru
a începe judecarea cauzei în absenţa inculpatului instanţa trebuie să stabilească
existenţa uneia dintre excepţiile prevăzute de art. 364 alin. (2)-(4) C.proc.pen.
Faţă de restrângerea importantă a drepturilor acuzatului determinată de judecata
acestuia în lipsă, apreciem că ar fi fost necesară reglementarea unei proceduri
speciale care să prevadă unele formalităţi prin care instanţa de judecată să se asigure
că au fost epuizate toate modalităţile de notificare a persoanei trimise în judecată
(spre exemplu, publicarea citaţiei într-un ziar de circulaţie naţională, inserarea unei
notificări în Sistemul Informatic Schengen).
Nu în ultimul rând, considerăm preferabil sistemul anglo-saxon, în care cererea
Ministerului Public de judecare a inculpatului in absentia este supusă unei
încuviinţări prealabile din partea judecătorului. A fost arătat că puterea de care se
bucură judecătorul de a începe judecata în lipsa inculpatului trebuie exercitată cu
cea mai mare precauţie şi atenţie. Astfel, dacă absenţa inculpatului este cauzată de
îmbolnăvirea involuntară sau incapacitatea acestuia, ar fi foarte rare situaţiile în care
ar trebui început procesul penal, cu excepţia cazului în care acuzatul este reprezentat
şi solicită începerea procesului [House of Lords, R. v. Jones, hotărârea din 20
februarie 2002, (2002) UKHL 5 (www.bailii.org)]. Printre circumstanţele analizate de
către judecătorii britanici la momentul în care dispun judecarea în lipsă
a inculpatului se regăsesc: (i) motivul pentru absenţa acuzatului; (ii) dacă amânarea
judecăţii ar putea determina prinderea inculpatului sau ca acesta să participe în mod
voluntar la proces; (iii) durata probabilă a amânării procesului; (iv) dacă inculpatul
are avocat ales şi dacă inculpatul poate comunica cu avocatul ales; (v)importanţa
dezavantajului creat de imposibilitatea ca inculpatul să dea declaraţie în faţa
instanţei, având în vedere natura acuzaţiilor formulate; (vi) gravitatea faptei şi
interesul public [Curtea de Apel a Angliei şi Ţării Galilor, hotărârea din 31 ianuarie
2001, (2001) EWCA Crim 168 (www.bailii.org)].
Apreciem că, de lege ferenda, este necesară acordarea posibilităţii judecătorului de
cameră preliminară de a stabili dacă este justificată şi oportună judecarea
inculpatului în lipsă, pentru a se evita realizarea unor costuri judiciare nejustificate
pentru cauze de o importanţă minoră şi care ulterior să fie redeschise în prezenţa
inculpatului. În cazul săvârşirii unor infracţiuni grave, credem că este preferabilă
arestarea preventivă în lipsă a inculpaţilor dispăruţi, coroborat cu audierea
anticipată a martorilor oculari, şi începerea judecăţii după momentul arestării
inculpaţilor.
Posibilitatea redeschiderii procesului penal în cazul persoanelor judecate în lipsă era
prevăzută de art. 481 C.proc.pen. din 1864, care arăta că: „dacă acusatulu se dă
prinsu, ori dacă se va aresta mai înainte de stingerea pedepsei prin prescripţiune,
decisiunea dată în contumaciă şi procedurele făcute în contra lui, încependu dela
ordonanţa de îachisore sau de reînfăţişare, voru fi de sine nimicite şi se va procede în
privinţa lui după formele ordinarie”. Aceeaşi procedură a fost păstrată în esenţă şi
în art. 435 şi urm. C.proc.pen. din 1936, art. 437 adăugând că persoana judecată în
lipsă sau contumacele nu poate fi supus la o pedeapsă mai mare decât aceea dată
prin decizia pronunţată în contumacie. A fost arătat că desfiinţarea condamnării prin
prezentarea persoanei judecate în lipsă se numea purgarea contumaciei (I.
Tanoviceanu, Tratat de drept şi procedură penală, ed. a 2-a, vol. V, p. 366; pentru
o prezentare detaliată a precedentelor legislative, a se vedea A. Iugan, Redeschiderea
procesului penal, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2015, p. 19-48).
În cadrul C.proc.pen. din 1968, prin Legea nr. 281/2003 a fost introdus art. 5221,
care prevedea rejudecarea celor judecaţi în lipsă în caz de extrădare. În privinţa
modalităţii de reglementare a procedurii de redeschidere sub imperiul vechiului Cod,
în cauza Sâncrăian c. României, CtEDO a constatat că, la momentul faptelor,
dispoziţiile legale care reglementau rejudecarea unui cauze după extrădare nu
indicau dacă – şi, în cazul unui răspuns afirmativ, în ce condiţii – putea fi prelungită
detenţia bazată pe o condamnare în lipsă, în cazul redeschiderii procesului.
Această omisiune legislativă nu era atenuată de o jurisprudenţă constantă
a instanţelor din România, unele instanţe refuzând să pună în libertate părţile în
cauză, în timp ce altele au dat curs unor astfel de cereri de eliberare. Doar prin
modificarea adusă Codului de procedură penală, intrată în vigoare în noiembrie
2010, după punerea în libertate a reclamantei, s-a soluţionat această omisiune şi s-
au pus bazele pentru a nu mai exista o jurisprudenţă divergentă a instanţelor din
România cu privire la privarea de libertate a persoanei, după redeschiderea
procedurii.
În fapt, în ciuda punerii în discuţie a condamnării reclamantei, „vădit contrară
dispoziţiilor art. 6 din Convenţie”, reclamanta a rămas în detenţie după
redeschiderea procedurii. Această situaţie a fost posibil să se prelungească în
absenţa unui temei juridic care să permită instanţelor să se pronunţe cu privire la
menţinerea sau suspendarea ţinerii în detenţie în funcţie de circumstanţele cauzei.
Prin urmare, în prezenta cauză, Curtea a constatat că punerea în libertate
a reclamantei nu a fost în niciun fel motivată de instanţă [CtEDO, Sâncrăian c.
România, hotărârea din 14 ianuarie 2014, rezumat în limba română disponibil pe
(www.hotararicedo.ro)].
Art. 466 C.proc.pen. prevede o cale extraordinară de atac cu aplicabilitate generală,
prin care o persoană care a fost judecată în lipsă şi condamnată definitiv poate
solicita rejudecarea cauzei într-un termen de o lună din ziua în care a luat
cunoştinţă, prin orice notificare oficială, că s-a desfăşurat un proces penal împotriva
sa. Spre deosebire de celelalte căi extraordinare de atac, prin cererea de redeschidere
nu se invocă motive de nelegalitate sau de netemeinicie a hotărârii de condamnare
pronunţate în lipsă, ci condamnatul solicită valorificarea dreptului de a participa în
persoană la desfăşurarea procesului şi de a-şi exercita dreptul la apărare.
Din această diferenţă decurg două consecinţe practice. În cadrul cererii de
redeschidere nu va fi analizată temeinicia sau legalitatea hotărârii pronunţate, iar
admiterea cererii de redeschidere nu echivalează cu stabilirea unei erori de judecată
în sarcina instanţei de fond. Astfel cum am văzut, atât din punct de vedere
convenţional, cât şi din perspectiva legislaţiei naţionale, desfăşurarea procesului în
absenţa inculpatului nu este în sine incompatibilă cu exigenţele procesului echitabil
şi, prin urmare, instanţa de fond nu se află în culpă pentru desfăşurarea procesului
penal în absenţa inculpatului. Dacă se poate stabili în mod neechivoc că acuzatul
a renunţat la dreptul de a participa în persoană la desfăşurarea procesului, nu mai
este necesară redeschiderea procesului, întrucât statul nu poate fi ţinut să suporte
costurile sociale şi materiale determinate de alegerea inculpatului de a nu-şi exercita
drepturile procesuale la momentul corespunzător.
2. Natura juridică a cererii de redeschidere. Din caracteristicile enunţate la
punctul anterior, putem concluziona că cererea de redeschidere nu reprezintă o cale
de atac extraordinară propriu-zisă întrucât nu tinde la corijarea unei erori de
judecată asupra faptelor, determinată de apariţia unor elemente sau împrejurări noi,
şi nici nu este criticată hotărârea pronunţată în lipsă pentru un motiv de nelegalitate.
Judecarea unei persoane în lipsă constituie o modalitate legală de judecare a unei
cauze, iar instanţa constată în mod direct că persoana judecată este absentă de la
şedinţa de judecată şi nici nu a luat la cunoştinţă în alt mod de existenţa procesului.
Pentru aceste motive, în C.proc.pen. din 1864, judecarea în contumacie, precum şi
cererea de redeschidere a unei astfel de judecăţi erau prevăzute în cadrul Titlului IV
privind procedurile speciale. În cadrul C.proc.pen. din 1936, aceeaşi procedură a fost
mutată într-o secţiune distinctă din cadrul Capitolului III privind Curtea cu Juraţi.
Apreciem că alegerea legiuitorului C.proc.pen. de a reglementa cererea de
redeschidere în cadrul Capitolului V privind căile extraordinare de atac este în
disonanţă cu natura juridică a acestei cereri şi creează în practica judiciară
interpretarea eronată că procedura redeschiderii are drept scop îndreptarea
eventualelor abuzuri săvârşite de stat (spre exemplu, C.A. Bucureşti, Secţia I penală,
decizia penală nr. 1183 din 9 octombrie 2014, nepublicată). Totodată, calificarea
cererii de redeschidere drept o cale extraordinară de atac creează impresia
nejustificată judecătorului că prin admiterea acesteia va constata că instanţa care
a soluţionat cauza a săvârşit o eroare de judecată. Prin urmare, susţinem că într-o
viitoare modificare a C.proc.pen. este necesară reglementarea cererii de rejudecare
a cauzei în cadrul Titlului IV privind procedurile speciale, cu menţiunea că, spre
deosebire de celelalte proceduri speciale, cererea de rejudecare va fi supusă
admisibilităţii în principiu.
În sprijinul celor invocate, arătăm că în Codul de procedură penală francez procedura
de judecare în lipsă a acuzatului în materia crimelor este prevăzută în Capitolul VIII
din Titlul I dedicat Curţilor cu juraţi, care face parte din Cartea II, despre instanţele
de judecată. Art. 379-3 prevede că instanţa va analiza cauza fără a fi asistată de
juraţi, cu excepţia cazului în care există coinculpaţi care sunt judecaţi împreună cu
persoana judecată în lipsă sau dacă absenţa acuzatului a fost constatată după
începerea dezbaterilor. Potrivit art. 379-4 C.proc.pen. francez, în cazul în care
condamnatul judecat în lipsă se predă sau este prins înainte de împlinirea
termenului de prescripţie a executării pedepsei, hotărârea curţii cu juraţi este
desfiinţată de drept în integralitate şi se procedează la o nouă analiză a cauzei de
către curtea cu juraţi, conform dispoziţiilor privind judecata.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a arătat că redeschiderea procesului penal în cazul
judecării în lipsa persoanei condamnate reprezintă o cale extraordinară de atac de
retractare nouă, în reglementarea Codului de procedură penală anterior fiind
recunoscută doar posibilitatea solicitării rejudecării de către persoana condamnată
numai în cazul în care se cerea extrădarea condamnatului sau predarea acestuia în
baza unui mandat european de arestare, procedura fiind cuprinsă în rândul
procedurilor speciale (art. 5221 C.proc.pen. din 1968). Scopul redeschiderii
procesului penal în cazul judecării în lipsa persoanei condamnate este garantarea
dreptului la un proces echitabil, prevăzută de art. 6 din Convenţia europeană pentru
apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, al persoanei condamnate în
lipsă, prin respectarea principiilor contradictorialităţii, egalităţii armelor, exercitării
dreptului la apărare prin propria persoană, nemijlocirii, oralităţii şi aflării adevărului,
precum şi dreptului de a interoga martorii sau părţile din proces (I.C.C.J., Completul
pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, decizia nr. 22 din 9 iunie
2015). Desigur, instanţa supremă, fiind chemată să interpreteze legea în vigoare, nu
putea trece peste calificarea expresă de cale extraordinară de atac care a fost stabilită
de legiuitor.
3. Condiţii de admisibilitate.
3.1. Persoană judecată în lipsă.
3.1.1. Nu a fost citată la proces şi nu a luat cunoştinţă în niciun alt mod oficial
despre acesta. Condiţia negativă impusă de legiuitor, respectiv ca inculpatul să nu
fi fost citat la proces, a generat probleme de interpretare în practica judiciară. Deşi
înainte de modificările aduse prin Legea nr. 255/2013, alin. (2) prevedea în mod clar
că este considerat persoană judecată în lipsă inculpatul care nu a avut cunoştinţă
de proces, definiţia a fost complicată în mod inutil prin Legea nr. 255/2013.
În urma acestei modificări nejustificate, unele instanţe au interpretat prima condiţie
în sensul că aceasta se referă la legala citare a inculpatului, iar în cazul în care acesta
a fost legal citat prin afişare, iar instanţele au făcut toate demersurile rezonabile
pentru aflarea noului domiciliu, nu poate fi admisă cererea de redeschidere
a procesului penal (C.A. Alba Iulia, Secţia penală, decizia nr. 397 din 26 mai 2014,
nepublicată). Într-o altă interpretare, pe care o considerăm întemeiată, a fost arătat
că citarea inculpatului potrivit dispoziţiilor legale în vigoare la data desfăşurării
procesului nu justifică a se concluziona că acesta s-ar fi sustras de la judecată sau,
cu atât mai mult, că ar fi avut cunoştinţă de proces. Independent de legala sa citare,
raportat la jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg, ceea ce prezintă importanţă pentru
a se considera că un acuzat a fost judecat în lipsă este ca acesta să nu fi fost informat
personal despre procedurile întreprinse împotriva lui, neavând cunoştinţă de proces.
Faţă de necorelarea dispoziţiilor naţionale cu art. 6 din Convenţie, în temeiul 20 alin.
(2) din Constituţie, instanţa a acordat prevalenţă standardului convenţional şi
a redeschis procesul penal faţă de inculpat (C.A. Alba Iulia, Secţia penală, decizia nr.
956 din 10 decembrie 2014, nepublicată).
În sprijinul celei de-a doua opinii, arătăm că simpla existenţă a unei proceduri de
citare prin afişare constituie o pură ficţiune juridică creată de către legiuitor pentru
a nu bloca activitatea instanţelor naţionale şi pentru a permite acestora să judece
inculpaţii chiar dacă aceştia sunt absenţi, iar locuinţa acestora este necunoscută.
O astfel de îndeplinire a procedurii de citare îi permite instanţei să procedeze la
judecarea cauzei, însă nu poate fi invocată ulterior pentru respingerea cererii de
redeschidere a procesului penal. Nu poate fi apreciat în mod rezonabil că o citaţie
afişată la sediul organului judiciar ajunge în mod efectiv la cunoştinţa inculpatului.
Nu în ultimul rând, dacă ar fi interpretat că citarea prin afişare constituie o citare
conform art. 466 alin. (2) C.proc.pen., atunci practic toate cererile de redeschidere
a procesului penal ar trebui respinse, iar procedura ar deveni lipsită de orice
aplicabilitate. Faţă de acestea, susţinem că citarea la care se referă art. 466 alin. (2)
teza I C.proc.pen. este reprezentată de citarea personală a inculpatului, întrucât
numai într-o asemenea situaţie inculpatul a fost notificat cu privire la existenţa
procesului penal.
În acelaşi sens, a fost arătat că, faptul că citarea apelantului a fost realizată în
conformitate cu dispoziţiile procedurale în vigoare la acel moment, la adresa
cunoscută a acestuia şi prin afişare la sediul Consiliului local în a căruia rază a fost
săvârşită infracţiunea reproşată, nu schimbă faptul că apelantul nu a fost citat
personal la proces şi că nu există nicio dovadă că acesta a primit vreuna dintre
citaţiile emise sau că ar fi fost notificat oficial cu privire la începerea urmăririi penale
împotriva sa ori cu privire la trimiterea sa în judecată, pentru a trage concluzia că
acesta a avut intenţia de a se sustrage de la desfăşurarea procesului (C.A. Bucureşti,
Secţia a II-a penală, decizia penală nr. 1636 din 27 noiembrie 2015, nepublicată).
Din nefericire, opinia potrivit căreia inculpatul poate fi judecat în lipsă numai dacă
există o nelegală citare persistă în practică. Astfel, într-o cauză a fost arătat că
inculpatul nu mai locuia efectiv la adresa indicată în cursul urmării penale, iar
inculpatul nu a fost legal citat pentru ultimul termen de judecată din data de 26
februarie 2014, la care au avut loc dezbaterile, deoarece instanţa de fond a dispus
citarea acestui prin afişare la uşa Consiliului Local. Or, având în vedere că termenul
de judecată din data de 26 februarie 2014 a avut loc după intrarea în vigoare a noului
cod de procedură penală, legea procesual penală fiind de imediată aplicare,
conform art. 259 alin. (5) C.proc.pen., dacă nu se cunosc nici adresa unde locuieşte
suspectul sau inculpatul şi nici locul său de muncă, citarea inculpatului trebuia să
se realizeze la sediul organului judiciar unde se afişează o înştiinţare, iar (nu – n.n.)
la sediul Consiliului Local de unde domiciliază. Prin urmare, în lipsa unei proceduri
de citare legal îndeplinite, apelantul condamnat dobândeşte statutul unei persoane
judecate în lipsă (C.A. Bucureşti, Secţia I penală, decizia penală nr. 719 din 18 mai
2015, nepublicată).
Ultima hotărâre rezumată ne dă ocazia să semnalăm ridicolul acceptării opiniei
conform căreia o persoană legal citată este considerată ca având cunoştinţă de proces
şi prin urmare, nu poate utiliza procedura prevăzută de art. 466 C.proc.pen. Astfel,
dacă o persoană este citată prin afişare la sediul organului judiciar atunci aceasta
a avut cunoştinţă de proces, dar dacă a fost citată prin afişare la sediul Consiliului
Local, atunci, indubitabil, nu a putut cunoaşte existenţa procesului. Absurdul
situaţiei este însă explicabil dacă luăm în considerare că sistemul judiciar naţional
a fost criticat în mod întemeiat în nenumărate rânduri de către CtEDO pentru
formalismul excesiv în spatele căruia se ascunde.
În cazul în care condamnatul a fost audiat în faza de urmărire penală, sub
calitatea de suspect, inculpat sau învinuit, conform C.proc.pen. din 1968, s-a
arătat că acesta a luat cunoştinţă de obligaţia de a anunţa orice schimbare de
domiciliu conform art. 70 alin. (4) C.proc.pen. din 1968, respectiv art. 108 alin. (1)
lit. b) C.proc.pen. În aceste condiţii, nu s-a putut reţine faptul că petentul nu ar fi
avut cunoştinţă de procesul penal demarat împotriva sa în condiţiile în care a fost
citat la domiciliul indicat care corespundea cu cel existent în evidenţele Direcţiei
pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date, pasivitatea sa
neputând constitui temei al redeschiderii procesului penal, în condiţiile în care
petentul nu a indicat existenţa vreunui caz de natură a justifica rezonabil lipsa sa de
la judecarea cauzei (C.A. Bucureşti, Secţia I penală, decizia nr. 819 din 24 iunie 2014,
nepublicată şi decizia nr. 954 din 10 septembrie 2014, nepublicată; C.A. Timişoara,
Secţia penală, decizia nr. 233 din 23 februarie 2015, nepublicată).
Practica judiciară s-a cristalizat în sensul arătat în paragraful anterior la nivelul mai
multor curţi de apel şi astfel putem reţine că există o opinie majoritară în acest sens
[C.A. Târgu Mureş, Secţia penală, decizia nr. 353 din 2 iunie 2016 şi decizia nr. 467
din 13 iulie 2016; C.A. Cluj, Secţia penală şi pentru minori, decizia nr. 472 din 30
martie 2015, decizia nr. 401 din 15 martie 2016 şi decizia nr. 437 din 23 martie
2015; C.A. Iaşi, Secţia penală şi pentru cauze cu minori, decizia penală nr. 95 din 12
februarie 2015; C.A. Galaţi, Secţia penală şi pentru cauze cu minori, decizia nr. 338
din 17 martie 2016; C.A. Oradea, Secţia penală şi pentru cauze cu minori, decizia nr.
121 din 24 februarie 2016 (www.rolii.ro)].
Apreciem că soluţia este conformă cu art. 6 din Convenţie, întrucât, prin acţiunile
sale, suspectul sau inculpatul a determinat situaţia în care nu a putut fi informat
despre desfăşurarea urmăririi penale şi care l-a împiedicat, de asemenea, să participe
la procesul penal (mutatis mutandis, CtEDO, Demebukov c. Bulgariei, hotărârea din
28 februarie 2008, parag. 57).
Într-o hotărâre recentă, Curtea a arătat că reclamanta a fost informată cu privire la
existenţa unei proceduri penale în cauză pe datele de 12 ianuarie şi 18 februarie
2005. În aceste două zile reclamanta a primit calitatea de inculpat şi a luat la
cunoştinţă de dosarul de urmărire penală, a fost audiată şi a recunoscut faptele şi
a declarat că va oferi explicaţii la un moment ulterior în faţa unui tribunal. Aşadar,
Curtea a constatat că reclamanta nu a renunţat în mod explicit la dreptul său de a fi
prezentă şi de a se apăra în faţa tribunalului. Faza ulterioară a procesului, respectiv
momentul examinării acuzaţiilor de către instanţe, a fost desfăşurată în absenţa
reclamantei, care nu a fost găsită la adresa menţionată la evidenţa populaţiei. După
condamnarea sa, cererea reclamantei de redeschidere a cauzei a fost respinsă fiind
reţinut că aceasta a încercat să se sustragă.
Curtea a observat că procedura desfăşurată împotriva reclamantei nu era prima
procedură în care aceasta a fost implicată. Într-adevăr, aceasta a fost condamnată în
trei rânduri, de către trei instanţe diferite, inclusiv ca urmare a aplicării procedurii
simplificate în cazul recunoaşterii învinuirii. Mai mult, în cadrul audierilor din 12
ianuarie şi 18 februarie, reclamanta a recunoscut faptele de care era acuzată şi
a arătat că este de acord să urmeze o procedură simplificată de judecare în cazul
recunoaşterii învinuirii. Prin urmare, reclamanta era deja conştientă la acel moment
că acea cauză în care era implicată urmează să fie trimisă în faţa instanţelor. Având
în vedere că nu a fost luată faţă de aceasta măsura controlului judiciar, reclamanta
putea în mod rezonabil să se aştepte că autorităţile o vor informa, la adresa de
corespondenţă menţionată de reclamantă, despre desfăşurarea ulterioară
a procesului penal.
Curtea a observat că reclamanta a părăsit adresa pe care o notificase organelor
judiciare, fără a le comunica în prealabil schimbarea de domiciliu. Organele judiciare
au depus toate diligenţele necesare în mod rezonabil pentru a asigura prezenţa sa în
faţa instanţei: au citat-o la adresa cunoscută, au încercat să o citeze la alte adrese
cunoscute, au urmărit localizarea sa în cadrul penitenciarelor, au verificat dacă
aceasta a părăsit teritoriul ţării. Faţă de împrejurările cauzei, Curtea a considerat că
reclamanta a renunţat în mod conştient şi valabil, de o manieră implicită, la dreptul
său de a se prezenta în persoană în faţa instanţelor şi prin urmare nu a existat
o încălcare a art. 6 parag. 1 din Convenţie (CtEDO, Lena Atanasova c. Bulgariei,
hotărârea din 26 ianuarie 2017, parag. 45-53).
Cu toate acestea, considerăm că nu pot fi avute în vedere declaraţiile date în
calitate de făptuitor în timpul actelor premergătoare prevăzute de art. 224
C.proc.pen. din 1968 întrucât, pe de o parte, la acel moment nu exista un proces
penal, urmărirea penală nefiind începută, iar pe de altă parte, obligaţia legală de
a anunţa schimbarea de domiciliu incumba numai învinuitului sau inculpatului,
conform art. 70 alin. (4) C.proc.pen. din 1968 (a se vedea, în sens contrar, A. Iugan,
op. cit., p. 95-96). De asemenea, arătăm că din punct de vedere al C.proc.pen. din
1968 nu exista nicio diferenţă procesuală între martorul audiat în faza actelor
premergătoare şi presupusul autor al faptei. Invocarea împotriva acuzatului
a standardului convenţional privind notificarea acuzaţiei în materie penală, atât timp
cât legislaţia naţională nu permitea notificarea niciunei acuzaţii în faza actelor
premergătoare constituie o încălcare a dispoziţiilor art. 20 alin. (2) din
Constituţie care interzic folosirea standardelor convenţionale atunci când standardul
naţional oferă un nivel de protecţie mai ridicat.
Nu trebuie uitat nici motivul pentru care legiuitorul a renunţat la etapa actelor
premergătoare, respectiv din cauză că actele premergătoare constituiau însăşi toată
activitatea de urmărire penală, Ministerul Public urmărind ca acuzatul să nu-şi poată
exercita drepturile la apărare în timpul urmăririi penale de facto. A refuza acuzatului
dreptul de a redeschide un proces penal la care nu a participat, întrucât actele
premergătoare nu erau parte din urmărirea penală, înseamnă a legitima demersurile
neloiale ale Ministerului Public din vechea reglementare şi de a-i permite acestuia să-
şi invoce propria culpă în aducerea la cunoştinţă a învinuirii la momentul la care
pretinsul autor a fost audiat.
În situaţiile în care suspectul sau inculpatul nu a fost audiat în nicio fază
procesuală, fiind citat la domiciliul care rezulta din evidenţele Direcţiei pentru
Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date, a fost arătat că petentul
invocă în favoarea lui propria culpă constând în aceea că nu a îndeplinit, vreme de
mai mulţi ani, formalităţile necesare pentru înregistrarea la organele administraţiei
de stat a noului domiciliu, or, o astfel de conduită nu poate să ducă la concluzia că
instanţele ar fi trebuit să facă demersuri mai aprofundate (prin consultarea
evidenţelor de la Inspectoratele Judeţene de Muncă) pentru a afla noul domiciliu. În
astfel de situaţii, după ce instanţele au efectuat demersurile rezonabile, ele au uzat
de procedura în vigoare la acea dată, care dădea posibilitatea citării prin afişare la
consiliul local în raza teritorială a căruia s-a săvârşit fapta (C.A. Alba Iulia, Secţia
penală şi pentru cauze cu minori, decizia nr. 397 din 26 mai 2014, nepublicată).
Deşi motivul avut în vedere de către instanţă poate justifica desfăşurarea procesului
în absenţa inculpatului, considerăm că acesta nu poate fi invocat pentru respingerea
cererii de redeschidere a procesului penal. Astfel, nu se poate susţine că prin
neîndeplinirea obligaţiei legale de a notifica Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor şi
Administrarea Bazelor de Date privind schimbarea de domiciliu orice persoană
renunţă la dreptul de a fi prezentă la un eventual proces penal, mai ales având în
vedere că la momentul schimbării domiciliului nu exista o notificare a acuzaţiei în
materie penală. Altfel spus, nu poate fi susţinut că o persoană care îşi schimbă
domiciliul fără să anunţe autorităţile naţionale acceptă, în mod implicit, riscul de a fi
judecat în lipsă într-o eventuală procedură penală care nici măcar nu a fost demarată
la momentul schimbării domiciliului. Respingerea unei cereri de redeschidere într-o
asemenea cauză echivalează cu o denegare de dreptate în înţelesul art. 6 parag. 1 din
Convenţie şi va atrage încălcarea respectivului articol.
Analizând cea de-a doua condiţie cumulativă din cadrul primei teze a art. 466 alin.
(2) C.proc.pen., observăm că aceasta se referă la orice alt mod oficial prin care
suspectul sau inculpatul a luat cunoştinţă de existenţa procesului.
Există astfel o diferenţă faţă de standardul convenţional, Curtea arătând că, în
absenţa unei notificări oficiale, stabilirea anumitor fapte ar putea duce la concluzia
lipsită de echivoc că acuzatul cunoaşte existenţa procesului penal desfăşurat
împotriva sa, precum şi natura şi cauza acuzaţiilor, iar acesta nu intenţionează să
participe la proces sau doreşte să se sustragă de la urmărirea penală. Curtea a arătat
că se încadrează în această situaţie cazul în care acuzatul declară public sau în scris
că nu intenţionează să dea curs citaţiilor de care a luat cunoştinţă prin alte surse
decât autorităţile naţionale. Asemenea exemple trebuie în mod clar diferenţiate de
fuga de la locul faptei de teama urmăririi penale sau o perspectivă generală că poate
fi începută urmărirea penală, situaţii în care nu este rezonabilă prezumţia că
acuzatul avea cunoştinţă de procesul asupra temeiniciei acuzaţiei în materie penală
şi că a renunţat la dreptul de a fi prezent în persoană (CtEDO, Stoyanov c. Bulgariei,
hotărârea din 31 ianuarie 2012, parag. 31).
Având în vedere formularea art. 466 alin. (2) C.proc.pen., considerăm că legiuitorul
naţional a impus un standard de protecţie superior celui oferit de Convenţie şi, prin
urmare, dispoziţiile naţionale vor fi aplicate cu prioritate, conform art. 20 alin. (2) din
Constituţie. Astfel, conform art. 602 C.proc.pen., prin notificare oficială considerăm
că va fi avută în vedere definiţia prevăzută de art. 178 alin. (2) C.pen., respectiv
notificarea care emană de la o persoană juridică dintre cele la care se referă art. 176
C.pen., ori de la o persoană prevăzută de art. 175 alin. (2) C.pen.
Prin urmare, apreciem că nu pot fi invocate alte notificări, informări sau împrejurări
care nu au caracter oficial, cum ar fi faptul că inculpatul a fost cercetat, judecat şi
condamnat împreună cu mai mulţi inculpaţi, dintre care majoritatea rude ale
acestuia (a contrario, C.A. Bucureşti, Secţia I penală, decizia nr. 1183 din 9 octombrie
2014, nepublicată).
3.1.2. A lipsit în mod justificat şi nu a putut încunoştinţa instanţa. Această
ipoteză se referă la situaţia în care inculpatul a avut cunoştinţă de proces, însă
a lipsit în mod justificat şi nu a putut încunoştinţa instanţa. Astfel de situaţii pot fi
întâlnite atunci când pe parcursul judecăţii în primă instanţă sau în apel intervin
evenimente mai presus de voinţa inculpatului şi care îl împiedică pe acesta să
participe la desfăşurarea procesului (spre exemplu, o intervenţie chirurgicală de
urgenţă care nu putea fi prevăzută sau încarcerarea într-un alt stat). A fost arătat că,
fără a echivala, obligatoriu, cu forţa majoră, „împiedicarea” trebuie să fie de neînvins,
să fie nu numai obiectivă, dar şi să nu fi putut fi prevăzută în mod normal, fiind
incluse în această categorie de evenimente: o stare de război, o inundaţie,
o înzăpezire, o epidemie – care a necesitat măsuri de carantină – sau un alt fapt
neprevăzut ce a dus la întreruperea circulaţiei între sediul instanţei şi locul unde se
afla contestatorul. În cazul în care partea s-a găsit în imposibilitate de a se prezenta
la termenul de judecată, are obligaţia să încunoştinţeze instanţa despre această
împiedicare. Dacă nu şi-a îndeplinit această obligaţie, lăsând ca procesul să fie
soluţionat în lipsa sa, partea este în culpă şi nu-i mai este îngăduit să atace hotărârea
atunci când constată că soluţia nu-i este favorabilă [I.C.C.J., Secţia penală, decizia
nr. 1642/2010(www.legalis.ro)].
Observăm că acest caz de redeschidere a procesului penal este similar formulat cu
cazul de contestaţie în anulare prevăzut de art. 426 lit. a) teza a II-a C.proc.pen. Cu
toate acestea, spre deosebire de contestaţia în anulare întemeiată pe imposibilitatea
de prezentare, cererea de redeschidere pentru acelaşi motiv poate fi formulată cu
privire la judecata care are loc în primă instanţă. Faţă de acestea, considerăm că,
dacă imposibilitatea de prezentare a avut loc în faţa primei instanţe, poate fi
formulată numai cerere de redeschidere conform art. 466 C.proc.pen., iar dacă
această imposibilitate a avut loc la judecata în apel, atunci poate fi formulată numai
contestaţie în anulare conform art. 426 lit. a) teza a II-a C.proc.pen.
Considerăm că în acest sens au fost efectuate modificările art. 467 alin. (1)
C.proc.pen. prin O.U.G nr. 18/2016, care în prezent prevăd că cererea de
redeschidere urmează să fie formulată în faţa instanţei care a judecat cauza în primă
instanţă. Astfel, ar fi atipic ca într-o cale extraordinară de atac de retractare astfel
cum această cale a fost expres calificată de către instanţa supremă, judecătoria, spre
exemplu, să analizeze imposibilitatea de prezentare care a avut loc în faţa curţii de
apel, la momentul soluţionării apelului.
Unele instanţe au apreciat că este considerată judecată în lipsă persoana
condamnată care deşi a avut cunoştinţă despre proces, a lipsit în mod justificat de
la judecarea cauzei şi nu a putut încunoştinţa instanţa. Per a contrario, nu este
considerată judecată în lipsă persoana care a avut cunoştinţă despre proces şi, cu toate
acestea, a lipsit nejustificat de la judecarea cauzei. Aceasta este situaţia petentului,
pentru că el a fost citat de la domiciliul oficial, unde locuia mama lui, iar aceasta,
potrivit propriei declaraţii, l-a anunţat pe fiul său despre proces, acesta spunându-i
că se va prezenta. Cu toate acestea, nu a făcut-o. De altfel, petentul nu a invocat
niciodată că nu ar fi avut cunoştinţă despre proces, ci doar că nu ştia ce fel de
sancţiune i s-a aplicat şi de unde provine pedeapsa de 6 ani şi 364 zile închisoare [T.
Cluj, Secţia penală, sentinţa penală nr. 588 din 4 august 2014 (www.rolii.ro)].
Din motivarea instanţei ar rezulta că există două standarde potrivit cărora acuzatul
poate să ia la cunoştinţă despre existenţa unui proces penal: primul, prevăzut de teza
I a art. 466 alin. (2) C.proc.pen. şi al doilea fiind cel stabilit de teza a II-a a aceluiaşi
articol prin care legiuitorul vorbeşte despre condamnatul care deşi a avut cunoştinţă
despre proces, fără însă a se preciza că sursa informării trebuie să fie oficială, a lipsit
în mod justificat de la judecarea cauzei şi nu a putut încunoştinţa instanţa. Din
modalitatea de redactare a textului, precum şi luând în considerare intenţia expresă
a legiuitorului, considerăm că în ambele teze trebuie să fie analizată existenţa unei
informări cu caracter oficial despre existenţa procesului. Teza a II-a, care se referă
la cunoştinţa despre proces, trebuie citit prin raportare la prima teză a aceluiaşi
alineat, în care legiuitorul stabileşte în mod expres cum o persoană poate lua în mod
valabil, din perspectivat art. 466 C.proc.pen., la cunoştinţă despre existenţa unui
proces: prin citare sau printr-o altă modalitate oficială. Reluarea celor două
modalităţi ar fi fost superfluă şi ar fi încărcat în mod excesiv un alineat deja suficient
de lung.
Totodată, cea de-a doua teză nu stabileşte o modalitate alternativă de notificare, ci
o excepţie pentru acele situaţii în care acuzatul a avut cunoştinţă despre proces, dar
a lipsit în mod justificat şi nu a putut încunoştinţa instanţa. Considerăm că este
o citire fracturată şi în disonanţă cu natura reglementării aceea prin care se consacră
o anumită de modalitate de notificare în cazul primei teze, dar în cazul celei de-a
doua teze, care prevede o excepţie de la prima, să se stabilească o modalitate de
notificare mult mai extinsă, care să includă şi acele modalităţi neoficiale de informare.
3.1.3. A desemnat un avocat ales sau mandatar. Legea prezumă că persoana
condamnată care şi-a desemnat un avocat ales sau un mandatar a avut cunoştinţă
de proces şi prin neprezentarea sa a înţeles să renunţe la garanţiile art. 6 din
Convenţie. Cu toate acestea, desemnarea unui avocat sau a unui mandatar nu este
suficientă, acesta trebuind să se prezinte oricând în cursul procesului. Apreciem că
cea de-a doua condiţie adăugată de legiuitor este nejustificată, întrucât prezentarea
avocatului sau a mandatarului la proces este un aspect al modalităţii în care este
realizat dreptul la apărare, suspectul sau inculpatul putând împuternici avocatul
ales numai pentru depunerea unor concluzii scrise. Relevantă pentru procedura
specială este numai împrejurarea că suspectul sau inculpatul avea cunoştinţă de
acuzaţia penală formulată împotriva sa şi a înţeles să îşi exercite dreptul la apărare
prin desemnarea unui avocat ales sau un mandatar.
Curtea a arătat că inculpatul a desemnat avocaţii B. şi J. Împrejurarea că ulterior
aceşti avocaţi au fost înlocuiţi de alţii aleşi de familia inculpatului nu schimbă cu
nimic constatarea că pe 2 octombrie 2004 acesta ştia de procedurile penale
desfăşurate împotriva sa. Prin faptul că a ales să părăsească ţara, trebuie considerat
că reclamantul a renunţat în mod intenţionat şi neechivoc la drepturile prevăzute
de art. 6 din Convenţie şi putea în mod rezonabil să anticipeze consecinţele
comportamentului său (CtEDO, Sulejmani c. Albaniei, decizia de inadmisibilitate din
19 iunie 2012, parag. 22).
Prezumţia instituită de lege constituie în acelaşi timp o dispensă de probă cu privire
la modalitatea şi data la care acuzatul a luat la cunoştinţă despre existenţa
procesului. Cu toate acestea, instanţele naţionale trebuie să analizeze cu atenţie acele
situaţii în care avocatul a fost desemnat de către rudele suspectului sau ale
inculpatului.
Observăm că această împrejurare nu constituie faptul vecin şi conex al
prezumţiei, art. 466 alin. (2) C.proc.pen. menţionând persoana condamnată care şi-
a desemnat un apărător ales sau un mandatar, altfel spus, persoana condamnată
trebuie să fie cea care a încheiat contractul de asistenţă juridică, în oricare dintre
modurile permise de statut. Formularea este firească şi derivă din teoria generală
a actelor juridice, numai acuzatul putându-şi manifesta consimţământul pentru
alegerea avocatului sau a mandatarului, mai ales în ceea ce priveşte reprezentarea
în faţa organelor judiciare, activitate ce nu poate fi desfăşurată în baza unui mandat
general.
Încheierea contractului de asistenţă juridică de către avocat cu membrii familiei
acuzatului îşi are temeiul fie în teoria mandatului aparent, avocatul fiind cel care, în
considerarea relaţiilor de rudenie existente, apreciază că încheie contractul cu
o persoană care a fost împuternicită [în formă scrisă sau verbală, mandatul putând
fi încheiat în ambele forme, conform art. 2013 alin. (1) C.civ.] de către acuzat fie
în stipulaţia pentru altul, atunci când avocatul cunoştea că ruda nu avea mandat din
partea inculpatului dar încheie contractul în beneficiul acestuia. Această formă de
încheiere a contractului de asistenţă juridică este deseori utilizată din motive practice
în situaţia suspecţilor sau inculpaţilor faţă de care au fost luate măsuri preventive
privative de libertate, contractul încheindu-se cu rudele care se află în libertate şi
fiind ratificat de către suspect sau inculpat la momentul în care avocatul ia legătura
cu acuzatul.
Atunci când persoana acuzată este absentă de la proceduri, mandatul aparent sau
stipulația pentru altul rămâne temeiul juridic al încheierii contractului de asistenţă
cu rudele suspectului sau inculpatului. Cu toate acestea, din acest mandat sau
stipulație nu poate fi conchis că inculpatul a împuternicit efectiv pe rudele sale să îi
angajeze un avocat cu privire la un proces despre care nu a fost notificat mod oficial
(în caz contrar urmează să fie respinsă cererea pentru că există o încunoştinţare
oficială) şi cu atât mai puţin că a beneficiat de reprezentarea unui avocat pe care l-a
ales. Altfel spus, rudele unui inculpat nu beneficiază de prezumţia de mandat din
partea acestuia faţă de organele judiciare, mandatul aparent producând efecte numai
faţă de avocat, iar în cazul stipulaţiei, conf. art. 1286 alin. (1) C.civ., dacă terţul
beneficiar nu acceptă stipulaţia, dreptul său se consideră a nu fi existat niciodată.
Astfel, spre deosebire de situaţia în care contractul de asistenţă juridică este încheiat
între acuzat şi avocat, în cazul în care acesta este încheiat cu rudele, instanţele nu
pot respinge ca inadmisibilă cererea de redeschidere folosindu-se de prezumţia
prevăzută de art. 466 alin. (2) C.proc.pen., ci vor fi obligate să administreze probe
sau să stabilească dintre cele deja administrate dacă a existat sau nu un mandat
acordat de către inculpat rudelor sale în vederea angajării unui avocat.
Din jurisprudenţa instanţelor naţionale se poate constata că există o tendinţă de
a crea o nouă prezumţie, de data aceasta judiciară, potrivit căreia atunci când
avocatul a fost ales de familia suspectului sau inculpatului înseamnă că fost
desemnat de către însuşi acuzat.
Astfel, într-o cauză s-a arătat că instanţa nu a putut accepta că inculpatul a părăsit
ţara în aprilie 2011 pentru a munci în Spania, iar în toată perioada până la momentul
revenirii în ţară acesta nu a vorbit niciodată cu mama acestuia, pierzând orice
legătură cu familia. În al doilea rând, este, de asemenea, greu de acceptat că
o persoană în vârstă, fără cunoştinţe juridice şi fără posibilităţi financiare, cum este
mama apelantului inculpat, ar fi desemnat trei apărători în numele fiului ei în trei
etape diferite ale procesului penal, fără a cunoaşte pentru ce era chemat fiul ei în faţa
organelor de urmărire penală şi în faţa instanţelor judecătoreşti şi fără a-l
încunoştinţa pe acesta. În al treilea rând, instanţa a reţinut că, la momentul judecării
apelului împotriva sentinţei penale pronunţate în primă instanţă, apărătorul ales
care l-a reprezentat pe inculpat în faţa C.A. Bucureşti, în concluziile avute în cadrul
dezbaterilor, a invocat circumstanţele speciale ale inculpatului, respectiv faptul că
acesta se afla la muncă în Spania, fapt ce denotă că familia inculpatului avea
cunoştinţă despre situaţia personală a acestuia, infirmând susţinerile sale că nu
a mai păstrat legătura cu propria mamă (C.A. Bucureşti, Secţia penală, decizia nr. 525
din 6 aprilie 2015, în A. Iugan, op. cit., p. 109).
Trei vicii structurale putem observa în motivarea instanţei: primul, păstrarea
legăturii cu familia nu înseamnă că suspectul sau inculpatul a împuternicit membrii
familiei să angajeze un avocat în numele său pentru procesul în care a fost judecat;
al doilea, împrejurarea că familia inculpatului cunoştea obiectul dosarului şi
a desemnat unul sau mai mulţi avocaţi nu are consecinţe asupra faptului că
inculpatul nu a fost prezent şi nu a desemnat el avocaţii; trei, faptul că inculpatul
a fost informat de către familie despre existenţa procesului nu înseamnă că acesta
a fost notificat despre existenţa procesului, în înţelesul art. 466 alin. (2) C.proc.pen.,
care se referă numai la citarea personală şi orice altă notificare oficială (a se
vedea supra pct. 3.1.1. şi 3.1.2.) şi cu atât mai puţin că acesta a fost de acord să îi
fie desemnat un avocat în cauză.
3.1.4. A primit comunicarea sentinţei şi nu a declarat apel, a renunţat la
declararea apelului, şi-a retras apelul. Legea prezumă, de asemenea, că nu există
judecată în lipsă în situaţia în care inculpatul a primit comunicarea sentinţei de
condamnare şi nu a declarat apel, a renunţat la declararea lui ori şi-a retras apelul.
Având în vedere motivele enunţate anterior (supra pct. 3.1.1.), apreciem că nu orice
comunicare a sentinţei de condamnare este suficientă, ci poate fi avută în vedere
numai comunicarea care a ajuns personal la inculpat, numai o astfel de situaţie
putând duce la concluzia că inculpatul a renunţat în mod neechivoc la drepturile
prevăzute de art. 6 din Convenţie (spre exemplu, dacă sentinţa de condamnare este
comunicată unei rude care locuieşte cu inculpatul, deşi comunicarea este
considerată legal îndeplinită, cererea de redeschidere formulată după expirarea
termenului de apel nu poate fi respinsă pentru acest motiv). Împreună cu cazul
enunţat la pct. 3.1.3., situaţia avută în vedere constituie o a doua prezumţie legală
care poate fi utilizată de către instanţele naţionale pentru analiza cererilor de
redeschidere, fără însă a analiza dacă în cauză a existat o citare personală
a inculpatului sau dacă acesta a fost notificat într-un alt mod oficial despre existenţa
procesului.
Nu numai spiritul reglementării ne îndeamnă la concluzia că faptul vecin şi conex
prezumţiei este comunicarea personală adresată inculpatului, dar şi interpretarea
gramaticală a textului prevăzut de art. 466 alin. (2) teza a II-a. Astfel, legiuitorul se
referă la „persoana care, după comunicarea, potrivit legii, a sentinţei de
condamnare nu a declarat [...]”. Prin urmare, comunicarea trebuie realizată, în
oricare dintre modalităţile prevăzute de lege (poştă, agent procedural, fax etc.), către
persoana care are dubla calitate procesuală activă de a declara atât apelul, cât şi
cererea de redeschidere, iar potrivit art. 467 alin. (1) C.proc.pen. aceasta poate fi
numai persoana judecată în lipsă.
Având în vedere că textul se referă la comunicare prin raportare la declararea căii de
atac a apelului, iar termenul de apel curge la momentul comunicării minutei
sentinţei, şi nu sentinţa in extenso, considerăm că legiuitorul a avut în vedere
comunicarea minutei şi nu a hotărârii motivate, care deseori este trimisă cu mult
după expirarea termenului de apel.
Comunicarea hotărârii penale la care face trimitere norma se referă la procedura de
comunicare realizată înainte de rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, şi
nu la notificarea ulterioară efectuată după punerea în executare a mandatului de
executare a pedepsei închisorii sau după predarea condamnatului în baza
mandatului european de arestare. Într-o cauză recentă, instanţele naţionale au avut
de analizat situaţia unei condamnate judecate în lipsă, faţă de care a fost emis
mandatul de executare a pedepsei închisorii şi mandatul european de arestare. După
predarea acesteia de autorităţile din Cipru şi comunicarea hotărârii de condamnare,
aceasta a formulat cerere de redeschidere a procesului. În această situaţie, este
criticabilă soluţia instanţei care a respins cererea de redeschidere a procesului penal
arătând că petenta, după comunicarea, potrivit legii, a sentinţei de condamnare, nu
a declarat apel, întrucât calea extraordinară de atac prevăzută de art. 466
C.proc.pen. nu poate fi exercitată omisso medio. În acest sens, apelul este o cale
ordinară de atac, în timp ce redeschiderea procesului penal în cazul judecăţii în lipsa
persoanei condamnate este o cale extraordinară de atac, or, o condiţie de
admisibilitate a acesteia o reprezintă formularea în prealabil a apelului (C.A.
Timişoara, Secţia penală, decizia nr. 20 din 15 ianuarie 2015, nepublicată).
La fel ca în situaţia citării personale, modalitatea de reglementare, precum şi
calificarea căii de atac ca o cale extraordinară a dus la o interpretare eronată
a dispoziţiilor privind comunicarea sentinţei către condamnat. Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie a arătat că în cauză este vorba despre hotărâri rămase definitive
în faţa instanţei de recurs, ca urmare a faptului că prin sentinţa penală nr. 144 din
18 martie a Trib. Maramureş, s-a dispus, între altele, achitarea inculpatului A.,
sentinţă menţinută prin decizia nr. 131/A/2009 a C.A. Cluj, dar care a fost casată
prin decizia penală nr. 3566 din 13 octombrie 2010 a I.C.C.J., cauza fiind trimisă
spre rejudecare şi cu privire la acest inculpat. Prin decizia nr. 81/A din 12 aprilie
2015 a C.A. Cluj, soluţia de achitare a inculpatului A. a fost din nou menţinută, însă
decizia instanţei de apel şi sentinţa primei instanţe au fost casate în parte,
dispunându-se condamnarea inculpatului A. la o pedeapsă de 5 ani închisoare
prin decizia nr. 4001 din 10 noiembrie 2011 pronunţată de I.C.C.J., Secţia penală.
Totuşi, cererea de redeschidere a procesului penal nu poate fi admisă în cazul în care
sentinţa de condamnare a rămas definitivă prin neapelare sau prin retragerea apelului,
întrucât potrivit art. 466 alin. (2), teza a II-a C.proc.pen. nu se consideră judecată în
lipsă persoana condamnată care, după comunicarea, potrivit legii, a sentinţei de
condamnare, nu a declarat apel sau a renunţat la declararea lui ori şi-a retras apelul.
Cu alte cuvinte, cererea de redeschidere a procesului penal, ca şi calea de atac
a recursului în casaţie, nu poate fi declarată omisso medio. Astfel, inculpatul judecat
în lipsă, care nu a folosit calea apelului, care şi-a retras apelul sau care a exercitat
tardiv calea de atac a apelului ori a renunţat la apel, poate formula cerere de
redeschidere a procesului penal, pentru rejudecarea apelului, dacă prin decizia
pronunţată în apel a fost modificată soluţia din sentinţă şi numai cu privire la această
modificare.
Dacă însă sentinţa de condamnare nu a fost comunicată inculpatului potrivit legii,
acesta are deschisă calea de atac a apelului, drept cale ordinară de atac, sentinţa
pronunţată nefiind definitivă. Aşadar, având în vedere prevederile legale în materie,
instanţa apreciază că, în condiţiile în care petentul are deschisă calea ordinară
apelului, nu poate formula o cerere de redeschiderea procesului penal, care
reprezintă o cale extraordinară de atac (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 355 din 18
martie 2015).
Instanţa supremă realizează o confuzie între situaţia condamnatului căruia minuta
sentinţei i-a fost comunicată în mod legal şi acea situaţie în care, deşi comunicată în
mod legal, minuta nu a fost primită personal de către condamnat. În speţa de faţă se
precizează în prima parte a hotărârii că minuta hotărârii penale a fost comunicată
prin afişare şi putem numai deduce că această comunicare se referă la hotărârea
pronunţată în fond, inculpatul nedeclarând apel sau recurs. Prin urmare,
comunicarea a fost realizată într-una dintre modalităţile prevăzute de legea procesual
penală, iar hotărârea penală, astfel cum a fost modificată, a rămas definitivă pentru
inculpat prin neapelare.
În baza acesteia fost emis mandatul de executare a pedepsei închisorii, iar ulterior,
mandatul european de arestare, în baza căruia condamnatul a fost în cele din urmă
încarcerat.
Prin urmare, hotărârea faţă de care a fost formulată cerere de redeschidere este
definitivă, în caz contrar fiind în situaţia în care judecătorul delegat la biroul de
executări penale a emis un mandat de executare a pedepsei închisorii pentru
o hotărâre care nu era încă definitivă, ceea ce nu este cazul în speţă. Aşadar,
hotărârea este considerată legal comunicată faţă de inculpat, iar termenul pentru
formularea căii de atac ordinare s-a împlinit. În aceeaşi măsură cu citarea prin
afişare, comunicarea unei minute prin afişare reprezintă o ficţiune juridică
a legiuitorului, care permite instanţelor naţionale să pună în executare dispoziţiile
unei hotărâri chiar şi în situaţia în care comunicarea în altă modalitate nu este
posibilă, din motive imputabile sau nu inculpatului. Nu poate fi susţinut în mod
rezonabil că o hotărâre afişată la sediul organului judiciar sau, conform dispoziţiilor
anterioare, la sediul consiliului local, ajunge, chiar şi prin mijloace neoficiale, la
cunoştinţa inculpatului.
Astfel, apreciem că instanţa supremă a considerat în mod eronat că este necesară
declararea căii de atac a apelului, această cale ordinară de atac urmând să fie
respinsă ca tardivă. Totodată, observăm că pentru condamnatul respectiv soluţia de
respingere a redeschiderii echivalează cu o veritabilă denegare de dreptate, pentru
că, după ce acesta va declara apelul tardiv, astfel cum i-a fost sugerat de instanţa
supremă, noua cerere de redeschidere va fi respinsă în mod invariabil ca
inadmisibilă, conform art. 469 alin. (1) lit. c) C.proc.pen.
În practica judiciară a fost analizată situaţia în care inculpatul, nelegal citat în faţa
primei instanţe şi absent pe toată desfăşurarea acestei faze procesuale, depune
personal cererea de apel şi ulterior lipseşte de la dezbaterea apelului. Acelaşi
inculpat, personal, a depus la un termen ulterior o cerere de amânare a cauzei ca
urmare a imposibilităţii de prezentare, cerere de amânare care a fost admisă de către
tribunal. La termenul ulterior, termen pentru care inculpatul a fost citat la adresa
corectă, condamnatul nu s-a prezentat şi nici nu a invocat că ar fi existat un
impediment pentru neprezentare. Prin urmare, având în vedere că inculpatul putea
solicita analiza acuzaţiilor aduse împotriva sa în calea de atac a apelului, instanţa
a considerat că neprezentarea condamnatului la termenul de judecată în apel acordat
la cererea sa reprezintă o renunţare la dreptul de a fi prezent personal în instanţă,
inculpatul prevăzând consecinţa renunţării la acest drept, respectiv judecarea
apelului conform mijloacelor de probă aflate la dosarul cauzei (Jud. Sectorului 6,
Secţia penală, sentinţa nr. 171 din 17 martie 2014, nepublicată).
3.1.5. A solicitat judecarea cauzei în lipsă. Potrivit art. 364 alin. (4) C.proc.pen.,
pe tot parcursul judecăţii, inculpatul, inclusiv în cazul în care este privat de libertate,
poate cere, în scris, să fie judecat în lipsă, fiind reprezentat de avocatul său ales sau
din oficiu. Cererea inculpatului de judecare a cauzei în lipsă relevă o renunţare
neechivocă la dreptul de a fi prezent în sala de şedinţă şi, prin urmare, inculpatul nu
poate formula ulterior o cerere de redeschidere a procesului penal.
3.1.6. Persoana predată în urma executării mandatului european de
arestare. Conform art. 4a lit. d) din Decizia-cadru a Consiliului din 13 iunie 2002
privind mandatul european de arestare şi procedurile de predare între statele
membre, autoritatea judiciară de executare poate refuza, de asemenea, executarea
mandatului european de arestare emis în scopul executării unei pedepse sau a unei
măsuri privative de libertate, în cazul în care persoana nu a fost prezentă în persoană
la procesul în urma căruia a fost pronunţată decizia, cu excepţia cazului în care
mandatul european de arestare precizează că persoanei, în conformitate cu alte
cerinţe procedurale definite în legislaţia naţională a statului membru emitent, nu i s-
a înmânat personal decizia, însă: (i) i se va înmâna decizia personal şi fără întârziere
după predare şi va fi informată în mod expres cu privire la dreptul la rejudecarea
cauzei sau la o cale de atac, la care are dreptul de a fi prezentă şi care permite ca
situaţia de fapt a cauzei, inclusiv dovezile noi, să fie reexaminată şi care poate
conduce la desfiinţarea deciziei iniţiale; (ii) va fi informată cu privire la intervalul de
timp în care trebuie să solicite rejudecarea cauzei sau promovarea unei căi de atac,
astfel cum se menţionează în mandatul de arestare european relevant.
3.2. Condamnare definitivă. Cererea de redeschidere a procesului penal poate fi
formulată numai după pronunţarea unei condamnări definitive, potrivit art. 551-552
C.proc.pen. Conform art. 466 alin. (5) C.proc.pen., poate fi formulată cerere de
redeschidere potrivit căii extraordinare de atac şi împotriva hotărârilor definitive prin
care s-a dispus renunţarea la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei,
întrucât, conform art. 396 alin. (3) şi (4) C.proc.pen., aceste soluţii pot fi pronunţate
numai dacă instanţa constată că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită
de către inculpat. Chiar dacă în practica judiciară în privinţa minorilor este
pronunţată o soluţie de luare a măsurii educative, din punct de vedere procesual
soluţia este tot de condamnare şi, prin urmare, minorii judecaţi în lipsă pot solicita
rejudecarea cauzei.
Din condiţia existenţei condamnării definitive putem deduce că este inadmisibilă
cererea de redeschidere formulată cu privire la hotărârea definitivă de achitare sau
de încetare a procesului penal. Considerăm că pot fi formulate critici de
convenţionalitate în situaţia în care, în urma procesului desfăşurat în absenţa
inculpatului, instanţa constată vinovăţia acestuia, însă pronunţă încetarea
procesului penal (spre exemplu, în cazul împlinirii termenului de prescripţie
a răspunderii penale). Într-o astfel de situaţie, din punctul de vedere al Curţii, există
o constatare formală a vinovăţiei (CtEDO, Mihai Gângă şi Sindicatul Juriştilor
Independenţi din România c. României, decizia de inadmisibilitate din 10 aprilie
2012), iar imposibilitatea obţinerii unei noi judecăţi asupra temeiniciei acuzaţiilor, în
prezenţa acuzatului şi cu respectarea dreptului la apărare, poate fi considerată
o denegare de dreptate (spre exemplu, inculpatul ar intenţiona să solicite achitarea
pentru o faptă pentru care instanţa a pronunţat încetarea procesului penal ca
urmare a împlinirii prescripţiei speciale).
3.2.1. Cereri privind desfăşurarea urmăririi penale în absenţa acuzatului. Astfel
cum vom observa din definiţia dată noţiunii de „proces penal” în înţelesul procedurii
prevăzute de art. 466 alin. (1) C.proc.pen., de către instanţa supremă (a se
vedea infra pct. 3.2.4. şi 3.2.5.), rezultă că desfăşurarea urmăririi penale în lipsa
suspectului sau inculpatului nu poate face obiectul cererii de redeschidere
a procesului penal. Indirect însă, desfăşurarea urmăririi penale în absenţa
acuzatului poate fi avută în vedere dacă acesta se încadrează în noţiunea de
„persoană judecată în lipsă” întrucât, prin abrogarea art. 470 C.proc.pen. legiuitorul
a permis reluarea judecăţii din faza camerei preliminare. Aşadar, după desfiinţarea
hotărârii definitive de condamnare, inculpatul va putea să invoce cereri şi excepţii în
faţa judecătorului de cameră preliminară care decurg din absenţa acuzatului pe
timpul desfăşurării urmăririi penale.
Observăm însă că „notificarea oficială” cu privire la desfăşurarea procesului penal
faţă de acuzat poate interveni în orice fază a procesului penal, fiind diferite numai
efectele care sunt generate de respectiva comunicare. Astfel, dacă această notificare
va interveni înainte de rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, va avea ca
efect respingerea cererii de redeschidere, în condiţiile arătate (a se vedea supra pct.
3.1.2., 3.1.3. şi 3.2.3.) Dacă însă, aceeaşi notificare oficială intervine după rămânerea
definitivă a hotărârii de condamnare, aceasta va constitui momentul de început al
termenului de o lună prevăzut de art. 466 alin. (1) C.proc.pen. pentru exercitarea căii
extraordinare de atac.
3.2.2. Cereri cu privire la încheierile pronunţate ca urmare a plângerii
împotriva soluţiilor de clasare sau de confirmare a renunţării la urmărirea
penală. Din perspectiva dreptului naţional, plângerea formulată împotriva
ordonanţei de clasare prevăzută de art. 340 C.proc.pen. nu constituie o statuare
asupra temeiniciei acuzaţiilor şi se rezumă la verificarea legalităţii şi temeiniciei
ordonanţei dispuse de către procuror [a se vedeaI.C.C.J., Secţiile Unite, Decizia nr.
64/2007(M.Of. nr. 537 din 16 iulie 2008)]. Aşadar, având în vedere şi considerentele
instanţei supreme în decizia nr. 22 din 9 iunie 2015 (a se vedea infra pct. 3.2.4.),
cererea de redeschidere formulată cu privire la judecarea plângerii împotriva
soluţiilor de clasare va fi respinsă ca inadmisibilă.
Cu toate acestea, pot fi ridicate critici de convenţionalitate cu privire la această
soluţie, din moment ce prin statuările sau dispoziţiile judecătorului de cameră
preliminară să fie afectată în mod semnificativ situaţia acuzatului în procesul penal
(spre exemplu, constatarea judecătorului în sensul că nu este incident un anumit
caz de împiedicare a exercitării acţiunii penale sau respingerea plângerii formulate
de către persoana vătămată împotriva ordonanţei de clasare dispuse ca urmare
a constatării împlinirii termenului de prescripţie a răspunderii penale). Încălcarea
garanţiilor oferite de art. 6 din Convenţie a fost de altfel constatată de către Curte
într-o cauză în care viza administrarea declaraţiilor de martor nemijlocit de către
judecătorul care analizează plângerea (CtEDO, Grecu c. României, hotărârea din 30
noiembrie 2006, parag. 70-75).
Referitor la procedura confirmării renunţării la urmărirea penală, constatăm că 466
alin. (5) C.proc.pen. permite folosirea căii de atac extraordinare atunci când instanţa
pronunţă soluţia de renunţare la aplicarea pedepsei. Motivul pentru care legiuitorul
nu menţionează şi soluţia de renunţare la urmărirea penală este acela că, în
forma C.proc.pen. la momentul intrării în vigoare, renunţarea la urmărire penală era
dispusă de către procuror, fără obligaţia confirmării de către judecător.
Având în vedere modificarea adusă prin O.U.G. nr. 18/2016 ca urmare
a jurisprudenţei Curţii Constituţionale, apreciem că pentru identitate de raţiune,
cererea de redeschidere a procesului penal poate avea ca obiect şi procedura în urma
căruia judecătorul a dispus confirmarea renunţării la urmărire penală dispusă de
procuror, şi în această situaţie existând o statuare expresă cu privire la existenţa
faptei, a îndeplinirii condiţiilor de tipicitate obiectivă şi subiectivă şi asupra autorului
faptei.
3.2.3. Cereri în materia căilor ordinare de atac. Este posibil ca o persoană să fie
prezentă în faţa instanţei de fond, dar să nu fie prezentă fizic pe parcursul soluţionării
apelului declarat de către acuzat sau de către alt participant. Cu toate acestea, în
majoritatea cauzelor, condamnatul prezent la judecarea cauzei în fond nu va putea
formula o cerere de redeschidere admisibilă din moment ce acesta a luat cunoştinţă
într-un mod oficial despre existenţa procesului. Schimbarea domiciliului de către
inculpat, fără notificarea instanţei de apel, având drept consecinţă citarea prin afişare
a acestuia va fi analizată în aceeaşi modalitate cu cea arătată pentru faza urmăririi
penale (a se vedea supra pct. 3.1.1.).
Ca excepţie, poate fi incidentă situaţia în care inculpatul a lipsit în mod justificat de
la judecarea cauzei şi nu a putut încunoştinţa instanţa. Cu toate acestea, opinia
noastră este în sensul că, atunci când acest motiv este invocat exclusiv cu privire la
judecata în apel, cererea va fi calificată drept contestaţie în anulare (a se
vedea supra pct. 3.1.2.).
3.2.4. Cereri în materia executării hotărârilor judecătoreşti. Cu privire la cererile
în materia executărilor hotărârilor judecătoreşti a fost arătat că nu se poate susţine
că executarea hotărârilor penale este o fază care nu se circumscrie procesului penal,
în fapt raportul procesual penal şi implicit procesul penal prelungindu-se şi în cursul
executării. În raport de cele mai sus arătate, instanţa a reţinut că nu se poate susţine
că cererea formulată de condamnatul apelant ar fi inadmisibilă deoarece nu am fi în
prezenţa unui proces penal în sensul art. 466 alin. (1) C.proc.pen. În aceste condiţii,
ţinând seama şi de redactarea art. 466 alin. (1) şi (2) C.proc.pen., nu se poate susţine
că cererea de redeschidere privind o cauză ce a avut ca obiect o contestaţie la
executare privind revocarea suspendării sub supraveghere a executării pedepsei ar fi
inadmisibilă (C.A. Oradea, Secţia penală şi pentru cauze cu minori, decizia nr. 257 din
27 mai 2014, nepublicată). Nu ne putem însuşi soluţia menţionată întrucât, dincolo
de condiţia expresă privind existenţa hotărârii definitive de condamnare,
redeschiderea procesului penal are drept scop obţinerea unei noi statuări asupra
temeiniciei acuzaţiei în materie penală formulată împotriva acuzatului (a se
vedea supra pct. 1). Din moment ce în faza executării hotărârii penale nu sunt
formulate noi acuzaţii penale împotriva condamnatului, scopul redeschiderii nu
poate fi atins, condamnatul având însă posibilitatea să formuleze o cerere de
redeschidere cu privire la hotărârea de condamnare care face obiectul executării.
Aceasta a fost şi interpretarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care a arătat că în
interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 466 alin. (1) C.proc.pen., obiectul cererii
de redeschidere a procesului penal în cazul judecării în lipsă a persoanei condamnate
îl reprezintă numai hotărârile penale definitive prin care s-a dispus condamnarea,
renunţarea la aplicarea pedepsei ori amânarea aplicării pedepsei, indiferent dacă
judecata în primă instanţă sau în calea ordinară de atac este consecinţa rejudecării
cauzei ca urmare a admiterii contestaţiei în anulare ori revizuirii.
În motivare s-a arătat că prin noţiunea de „proces penal” utilizată în denumirea căii
extraordinare de atac a redeschiderii procesului penal în cazul judecării în lipsa
persoanei condamnate se înţelege faza de judecată, prin folosirea metodei
interpretării restrictive legiuitorul urmărind să asigure posibilitatea reluării, în
condiţiile legii, a judecării cauzei, din analiza dispoziţiilor art. 466 alin. (1) şi (5)
C.proc.pen. rezultând că pot fi supuse acestei proceduri extraordinare doar hotărârile
penale definitive: hotărâri de condamnare, hotărâri de renunţare la aplicarea
pedepsei şi hotărâri de amânare a aplicării pedepsei, prin intermediul cererii de
redeschidere a procesului penal putându-se critica, exclusiv, hotărârile definitive
prin care se rezolvă fondul cauzei (condamnare, renunţare la aplicarea pedepsei sau
amânarea aplicării pedepsei), persoana condamnată în lipsă putând contesta nu atât
soluţia definitivă pronunţată în cauza sa, cât mai ales procedura de desfăşurare
a judecăţii în lipsa sa, prin înfrângerea principiilor contradictorialităţii, nemijlocirii,
reguli de bază ale judecăţii (I.C.C.J., Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de
drept în materie penală, Decizia nr. 22 din 9 iunie 2015).
3.2.5. Căile extraordinare de atac. O problemă similară se ridică şi în cazul căilor
de atac de extraordinare de retractare atunci când acestea sunt formulate de celelalte
părţi în afară de persoana condamnată sau de procuror ori atunci când persoana
condamnată este autorul cererii, dar acesta a lipsit în mod justificat la judecarea
cauzei şi nu a putut încunoştinţa instanţa. Atât contestaţia în anulare, cât şi
revizuirea cunosc etapa admisibilităţii în principiu, în care sunt verificate condiţiile
de formă şi de fond prevăzute expres de legiuitor (a se vedea supracomentariile art.
431 şi 459). Prin urmare, chiar dacă persoana condamnată ar putea fi considerată
ca „judecată” în lipsă, indiferent de soluţia care este pronunţată asupra admisibilităţii
în principiu, cererea de redeschidere formulată cu privire la sentinţa, decizia sau
încheierea respectivă este inadmisibilă.
În acelaşi sens este şi Decizia nr. 22 din 9 iunie 2015 pronunţată de către Completul
pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală din cadrul Înaltei Curţi
de Casaţie şi Justiţie, rezumată anterior (a se vedea supra pct. 3.2.1.)
Considerentele din decizia amintită sunt lapidare în privinţa situaţiei în care
revizuirea sau contestaţia în anulare este admisă în principiu. Astfel, admiterea în
principiu a ambelor căi de reformare nu atrage desfiinţarea hotărârii atacate, însă,
dacă în cazul contestaţiei în anulare instanţa va stabili termen pentru judecarea
temeiniciei contestaţiei în anulare şi numai în cazul pronunţării unei soluţii de
admitere se va proceda la o nouă rejudecare, în cazul revizuirii rejudecarea având loc
imediat după admiterea în principiu (a se vedea supra comentariul art. 461).
Aşadar, este necesară realizarea unei distincţii între cele două căi de atac, după cum
vom arăta în continuare.
În cazul contestaţiei în anulare este inadmisibilă formularea unei cereri de
redeschidere faţă de hotărârea prin care se admite contestaţia în anulare şi se fixează
termen pentru rejudecare, precum şi faţă de hotărârea prin care se respinge ca
neîntemeiată contestaţia în anulare. Împotriva hotărârii care este pronunţată ca
urmare a rejudecării cauzei persoana condamnată poate formula cerere de
redeschidere conform art. 466 C.proc.pen. întrucât instanţa realizează o nouă
analiză asupra temeiniciei acuzaţiilor aduse împotriva inculpatului. Observăm, de
asemenea, că prin desfiinţarea hotărârii definitive, condamnatul redobândeşte
calitatea de inculpat. Cu toate acestea, în situaţiile în care fixarea unui alt termen
pentru rejudecare nu se impune (spre exemplu, între inculpat şi persoana vătămată
intervenise împăcarea, care nu a fost adusă la cunoştinţa instanţei de apel) instanţa
va rejudeca prin aceeaşi hotărâre şi temeinicia acuzaţiilor formulate, caz în care
cererea de redeschidere devine admisibilă, dacă sunt îndeplinite şi celelalte condiţii
legale.
În cazul revizuirii, după admiterea în principiu a căii extraordinare de atac, instanţa
va proceda la readministrarea probatoriu în măsura în care apreciază că este necesar,
însă hotărârea de condamnare nu este desfiinţată de drept prin admiterea în
principiu a cererii. Prin urmare, revizuentul păstrează în continuare calitatea de
condamnat, iar probatoriul va fi administrat în vederea verificării existenţei cazului
de revizuire invocat prin cerere. Dacă instanţa va respinge ca neîntemeiată cererea
de revizuire, atunci nu va exista o nouă statuare asupra acuzaţiilor aduse împotriva
condamnatului, instanţa constatând numai că nu există o eroare judiciară săvârşită
în cauză (a se vedea supra comentariul art. 462). Atunci când instanţa va admite
cererea de revizuire va anula hotărârea şi va pronunţa o nouă hotărâre asupra
fondului cauzei, existând în această situaţie o nouă statuare asupra acuzaţiilor în
materie penală şi prin urmare, cererea de redeschidere este admisibilă.
4. Termenul de formulare. Cererea de redeschidere a procesului penal poate fi
formulată în termen de o lună din ziua în care persoana condamnată a luat
cunoştinţă, prin orice notificare oficială, de faptul că s-a desfăşurat un proces penal
împotriva sa. Observăm reducerea semnificativă a termenului de formulare faţă de
forma iniţială a C.proc.pen., în care se prevedea posibilitatea introducerii cererii în
termen de 6 luni. Termenul de o lună este un termen procedural, cu caracter
peremptoriu, nerespectarea acestuia atrăgând decăderea din dreptul de a solicita
redeschiderea procesului penal.
În privinţa pedepsei cu închisoarea cu executare în regim de detenţie, termenul de
formulare a cererii de redeschidere începe să curgă de la momentul în care persoana
este încarcerată şi îi este înmânat un exemplar al mandatului de executare a pedepsei
conform art. 557 alin. (1) C.proc.pen. În acest sens, a fost arătat că petentul
condamnat a luat la cunoştinţă de procesul penal în care a fost condamnat prin
sentinţa penală nr. 182 din 4 martie 2013 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti la
data de 25 martie 2013, data încarcerării sale în baza MEPI nr. 368/2013 (C.A.
Bucureşti, Secţia I penală, decizia nr. 1492 din 27 noiembrie 2014, nepublicată).
Aşadar, considerăm că pentru curgerea termenului nu este necesară comunicarea
hotărârii de condamnare, mandatul de executare a pedepsei închisorii conţinând
suficiente informaţii din care condamnatul să deducă că împotriva sa a fost
desfăşurat un proces penal. În acest sens s-au pronunţat C.A. Oradea (deciziile
penale nr. 182 din 31 martie 2016, nr. 481 din 6 iulie 2015, nr. 456 din 15 iunie 2016,
nepublicate) şi C.A. Cluj [decizia penală nr. 474 din 30 martie 2015 (www.rolii.ro)].
În ceea ce priveşte condamnările care au rămas definitive şi care au fost aduse la
cunoştinţa condamnaţilor înainte de intrarea în vigoare a C.proc.pen., deşi în
mod formal termenul de introducere a cererii de redeschidere a fost depăşit, până la
intrarea în vigoare a C.proc.pen., condamnaţii nu au avut posibilitatea de formulare
a unei cereri de redeschidere a procesului penal decât în situaţia de excepţie
prevăzută de art. 5221 C.proc.pen. din 1968 în cazul extrădării sau predării în baza
unui mandat european de arestare. Prin urmare, în ceea ce priveşte procesele penale
finalizate înainte de intrarea în vigoare a legii noi şi care nu se încadrează în
prevederile art. 5221 C.proc.pen. din 1968, termenul de o lună curge de la momentul
intrării în vigoare a C.proc.pen., respectiv de pe data de 1 februarie 2014. În acelaşi
sens s-a pronunţat şi practica judiciară care a calculat termenul de o lună de la
momentul intrării în vigoare a C.proc.pen., când a devenit posibilă formularea cererii
de redeschidere a procesului penal (C.A. Alba Iulia, Secţia penală şi pentru cauze cu
minori, decizia nr. 487 din 23 iunie 2014; C.A. Bucureşti, Secţia I penală, decizia nr.
1023 din 19 septembrie 2014, nepublicate).
Opinia Curţii Constituţionale a fost însă diferită în această materie faţă de cea
a instanţelor judecătoreşti. Curtea a arătat că, potrivit dispoziţiilor art. 8 din Legea
nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de
procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care
cuprind dispoziţii procesual penale, „Hotărârile pronunţate în primă instanţă după
intrarea în vigoare a legii noi sunt supuse căilor de atac, termenelor şi condiţiilor de
exercitare ale acestora, prevăzute de legea nouă”. Per a contrario, nu poate fi
formulată cerere de redeschidere a procesului penal, fundamentată pe
prevederile art. 466 C.proc.pen., cu privire la cauzele în care hotărârile au fost
pronunţate în primă instanţă anterior intrării în vigoare a noului Cod de procedură
penală, legea pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010privind Codul de
procedură penală neprevăzând nicio dispoziţie tranzitorie în acest sens (D.C.C. nr.
736 din 3 noiembrie 2015).
Apreciem că, faţă de calificarea legală nejustificată a cererii de redeschidere ca o cale
extraordinară de atac, opinia Curţii Constituţionale este cea întemeiată. Cu toate
acestea, din practica instanţelor judecătoreşti am observat că acestea au analizat
cererea de redeschidere ca o cale de atac ce trebuie să fie oferită şi persoanelor
condamnate sub temeiul legislaţiei anterioare, având în vedere exigenţele art. 6 din
Convenţie în situaţia persoanelor judecată în lipsă. Considerăm că această practică
este judicioasă şi trebuie menţinută prin raportare la art. 20 alin. (2) din Constituţie,
care permite instanţelor naţionale să aplice în mod direct standardul convenţional
atunci când cel naţional prevede un nivel de protecţie mai redus.
Pentru persoana faţă de care un stat străin a dispus extrădarea sau predarea în baza
mandatului european de arestare, termenul de o lună curge de la data la care, după
aducerea în ţară, i-a fost comunicată hotărârea de condamnare. Astfel, alin. (3)
prevede două derogări de la dreptul comun prevăzut de alin. (1) pentru persoanele
care au fost predate în urma executării mandatului european de arestare. În acest
sens, termenul de o lună nu va curge de la momentul în care au fost arestate în statul
străin sau de la momentul în care autoritatea de executare le va înmâna o copie de
pe hotărârea de condamnare.
Această dispoziţie este în consonanţă cu prevederile art. 4a alin. (2) din Decizia-cadru
a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare şi procedurile
de predare între statele membre, care arată că hotărârea judecătorească îi este
furnizată persoanei în cauză numai în scop informativ; aceasta nu va fi considerată
o notificare formală a hotărârii judecătoreşti şi nici nu va declanşa curgerea
termenelor aplicabile pentru solicitarea unei noi proceduri de judecată sau a unui
apel. Totodată, pentru curgerea termenului de o lună nu este suficientă orice
notificare oficială, legea impunând comunicarea legală a hotărârii de condamnare,
după momentul aducerii în ţară.
În interpretarea art. 466 alin. (3) C.proc.pen., a fost reţinut că nu sunt întrunite
condiţiile pentru invocarea acestei norme atunci când inculpatul nu a fost predat în
baza mandatului european de arestare emis, iar după predare să îi fi fost comunicată
hotărârea de condamnare care a determinat predarea, întrucât procedura este încă
în desfăşurare în Germania, inculpatul putând eventual să se prevaleze de aceste
dispoziţii după predare (C.A. Bucureşti, Secţia I penală, decizia nr. 979 din 11
septembrie 2014, nepublicată).
În privinţa celorlalte hotărâri, termenul de o lună curge de la momentul în care
condamnatul primeşte o notificare din partea autorităţilor însărcinate cu punerea în
executare a hotărârii [spre exemplu, notificarea privind executarea silită a amenzii
penale conform art. 26 alin. (1) din Legea nr. 253/2013].
Art. 467
Cererea de redeschidere a procesului penal

Victor Horia Dimitrie Constantinescu

(1) Cererea de redeschidere a procesului penal poate fi formulată de către

persoana judecată în lipsă şi se adresează instanţei care a judecat cauza în
primă instanţă.
(2) Când persoana judecată în lipsă este privată de libertate, cererea poate fi
depusă la administraţia locului de deţinere, care o va trimite de îndată instanţei
competente.
(3) Cererea se formulează în scris şi trebuie motivată cu privire la îndeplinirea
condiţiilor prevăzute la art. 466.
(4) Cererea poate fi însoţită de copii de pe înscrisurile de care persoana judecată
în lipsă înţelege a se folosi în proces, certificate pentru conformitate cu
originalul. Când înscrisurile sunt redactate într-o limbă străină, ele vor fi
însoţite de traducere.
(5) În cazul în care cererea nu îndeplineşte condiţiile prevăzute la alin. (3) şi (4),
instanţa pune în vedere celui ce a formulat cererea să o completeze până la
primul termen de judecată sau, după caz, într-un termen scurt, stabilit de
instanţă.
Corelaţii legislative: art. 13 C.proc.pen.
Comentariu
1. Instanţa competentă. Judecarea cauzei în lipsă este analizată separat pentru
prima instanţă şi pentru calea de atac a apelului. De regulă, o persoană judecată în
lipsă în prima instanţă va continua să fie judecată în lipsă şi la judecarea apelului
declarat de către Ministerul Public sau de părţi. În această situaţie, condamnatul va
formula cererea de redeschidere a procesului penal în faţa primei instanţe care
a judecat cauza in absentia urmând ca hotărârea pronunţată după admiterea cererii
de redeschidere să fie supusă căii de atac ordinare a apelului. În cazul în care
inculpatul a declarat apel împotriva sentinţei de condamnare pronunţate în lipsă,
a lipsit în mod justificat de la judecarea apelului şi nu a putut încunoştinţa instanţa,
atunci cererea va fi recalificată în contestaţie în anulare şi va fi soluţionată de către
instanţa de apel (a se vedea supracomentariul art. 466, pct. 3.1.2).
Modificarea art. 467 alin. (1) C.proc.pen. prin O.U.G. nr. 18/2016 credem că vine în
sprijinul opiniei noastre, cererea de redeschidere urmând să fie întotdeauna
formulată în faţa instanţei care a judecat cauza în primă instanţă.
Competenţa de soluţionare a cererii de redeschidere în primă instanţă va aparţine
instanţei care a judecat cauza în primă instanţă illo tempore, chiar dacă la momentul
soluţionării cererii de redeschidere aceasta nu ar mai avea competenţa materială sau
personală de a judeca infracţiunea/persoana pentru care s-a pronunţat hotărârea
definitivă în lipsă. Astfel, a fost arătat că, faţă de natura juridică de calea
extraordinară de atac de retractare, în principiu, la stabilirea competenţei materiale
sau personale a instanţelor nu se va avea în vedere instanţa competentă să judece
cauză în primă instanţă la momentul soluţionării cererii (M. Udroiu, Procedură
penală. Partea specială, op. cit., p. 454- 455).
2. Condiţiile de formă ale cererii de redeschidere. Art. 467 alin. (3)-
(4) C.proc.pen. impune formularea cererii de redeschidere în scris, precum şi
motivarea acesteia cu privire la existenţa unui proces desfăşurat in absentia. În acest
sens, condamnatul are obligaţia de a identifica în mod corespunzător dosarul de
judecată, sentinţa de condamnare, precum şi motivele pentru care acesta consideră
că a fost judecat în lipsă.
Atunci când condamnatul înţelege să propună administrarea probei cu înscrisuri
(spre exemplu, copie de pe paşaport din care rezultă că la data îndeplinirii procedurii
de citare condamnatul se afla într-o altă ţară), are obligaţia de a le ataşa la cererea
de redeschidere şi să le certifice pentru conformitate cu originalul. Art. 467 alin. (4)
C.proc.pen. impune formalitatea certificării pentru conformitate cu originalul,
condiţie prevăzută şi de art. 456 alin. (3) C.proc.pen. pentru cererea de revizuire,
întrucât înscrisurile sunt obţinute în afara procesului penal, iar partea care înţelege
să le folosească are obligaţia de a se asigura de conformitatea copiilor depuse cu
originalul. Totodată, înscrisurile redactate într-o limbă străină vor fi însoţite de
traduceri efectuate de un traducător autorizat, costurile traducerii nefiind însă
avansate de stat, ci de partea care înţelege să folosească respectivele înscrisuri.
Art. 467 alin. (2) C.proc.pen. prevede că persoana privată de libertate poate depune
cererea la administraţia locului de deţinere, aceasta din urmă având obligaţia să
trimită cererea de îndată instanţei competente. Având în vedere dispoziţiile art. 270
alin. (1) C.proc.pen., cererea de redeschidere va fi considerată formulată în termen
dacă este depusă la administraţia locului de deţinere înainte de împlinirea
termenului, indiferent de momentul la care a fost înregistrată la instanţa competentă.
Art. 468
Măsurile premergătoare

Victor Horia Dimitrie Constantinescu

(1) La primirea cererii de redeschidere a procesului penal, se fixează termen

pentru examinarea admisibilităţii în principiu, preşedintele dispunând ataşarea
dosarului cauzei, precum şi citarea părţilor şi a subiecţilor procesuali principali
interesaţi.
(2) Când persoana care a solicitat redeschiderea procesului penal este privată
de libertate, chiar într-o altă cauză, preşedintele dispune încunoştinţarea
acesteia despre termen şi ia măsuri pentru desemnarea unui avocat din oficiu.
(3) Persoana privată de libertate este adusă la judecată.
Corelaţii legislative: art. 178 din Legea nr. 302/2004; art. 106 C.proc.pen.
Comentariu
1. Măsurile premergătoare. După primirea cererii de redeschidere a procesului
penal, va fi constituit un dosar de judecată care va fi repartizat aleatoriu. Preşedintele
completului de judecată va fixa termen pentru examinarea admisibilităţii în principiu
şi va cita părţile şi subiecţii procesuali principali interesaţi. Legea impune, de
asemenea, ataşarea dosarului cauzei, întrucât verificarea existenţei unui proces
desfăşurat în lipsă implică consultarea directă a modalităţii de realizare a procedurii
de citare, precum şi a încheierilor întocmite în urma şedinţelor de judecată.
Persoana privată de libertate, chiar în altă cauză decât cea în care a fost judecată în
lipsă, va fi încunoştinţată despre termen la locul de deţinere, iar preşedintele
completului va emite adresă către barou pentru desemnarea unui avocat din oficiu,
atunci când condamnatul nu şi-a desemnat un avocat ales.
2. Aducerea persoanei private de libertate la judecată. În ceea ce priveşte
aducerea persoanei private de libertate la judecată, se ridică problema procedurii care
trebuie urmată în cazul în care aceasta este încarcerată într-un penitenciar din altă
ţară. În primul rând, considerăm că persoana reprezentată de avocatul ales sau din
oficiu poate solicita judecarea admisibilităţii în principiu a cererii de redeschidere în
absenţa sa, conform art. 364 alin. (4) C.proc.pen. Astfel, chiar dacă articolul
menţionat este incident în faza judecăţii, apreciem că, dacă inculpatul poate renunţa
la dreptul de a participa la procedurile care poartă asupra temeiniciei acuzaţiilor,
acesta cu atât mai mult poate renunţa la prezenţa în sala de şedinţă în situaţia
judecării unei căi de atac extraordinare. De asemenea, refuzul de a judeca cererea în
absenţa condamnatului ar avea consecinţe nefavorabile asupra situaţiei
condamnatului, acesta neputând să obţină desfiinţarea hotărârii de condamnare,
care este posibil să fie chiar temeiul privării sale de libertate în statul străin, fiind
practic o situaţie în care dreptul de a participa în persoană la procedură este folosit
împotriva condamnatului.
În cazul în care condamnatul privat de libertate doreşte să fie adus la judecată, însă
transportul său ar genera costuri nejustificate (spre exemplu, o persoană care se află
în Penitenciarul Oradea, iar prima instanţă care a judecat cauza este Judecătoria
Constanţa) sau nu este posibilă (condamnatul execută o pedeapsă privativă de
libertate în Spania), prezenţa condamnatului poate fi asigurată prin videoconferinţă,
în condiţiile art. 106 alin. (2)-(3) C.proc.pen. În cazul persoanei aflate în afara
teritoriului României, audierea prin videoconferinţă va fi dispusă în cadrul unei cereri
de asistenţă judiciară internaţională, conform art. 178 din Legea nr. 302/2004.
Art. 469
Judecarea cererii de redeschidere a procesului

Victor Horia Dimitrie Constantinescu

(1) Instanţa, ascultând concluziile procurorului, ale părţilor şi ale subiecţilor

procesuali principali, examinează dacă:
a) cererea a fost formulată în termen şi de către o persoană dintre cele
prevăzute la art. 466;
b) au fost invocate temeiuri legale pentru redeschiderea procesului penal;
c) motivele în baza cărora este formulată cererea nu au fost prezentate într-o
cerere anterioară de redeschidere a procesului penal, care a fost judecată
definitiv.
(2) Cererea se examinează de urgenţă, iar în cazul în care persoana condamnată
se află în executarea pedepsei cu închisoarea, aplicate în cauza a cărei
rejudecare se cere, instanţa poate suspenda motivat, în tot sau în parte,
executarea hotărârii şi poate dispune respectarea de către condamnat a uneia
dintre obligaţiile prevăzute la art. 215 alin. (1) şi (2). Dacă executarea pedepsei
cu închisoarea nu a început, instanţa poate dispune respectarea de către
condamnat a uneia dintre obligaţiile prevăzute la art. 215 alin. (1) şi (2).
(3) Dacă instanţa constată îndeplinirea condiţiilor prevăzute la alin. (1), dispune
prin încheiere admiterea cererii de redeschidere a procesului penal.
(4) Dacă instanţa constată neîndeplinirea condiţiilor prevăzute la art. 466,
dispune prin sentinţă respingerea cererii de redeschidere a procesului penal.
(5) Încheierea prin care este admisă cererea de redeschidere a procesului penal
poate fi atacată odată cu fondul.
(6) Hotărârea prin care este respinsă cererea de redeschidere a procesului penal
este supusă aceleiaşi căi de atac ca şi hotărârea pronunţată în lipsa persoanei
condamnate.
(7) Admiterea cererii de redeschidere a procesului penal atrage desfiinţarea de
drept a hotărârii pronunţate în lipsa persoanei condamnate.
(8) Instanţa redeschide procesul penal prin extindere şi cu privire la părţile care
nu au formulat cerere, putând hotărî şi în privinţa lor, fără să le poată crea
acestora o situaţie mai grea.
(9) Odată cu admiterea cererii de redeschidere a procesului penal, instanţa, din
oficiu sau la cererea procurorului, poate dispune luarea faţă de inculpat a uneia
dintre măsurile preventive prevăzute la art. 202 alin. (4) lit. b)-e). Dispoziţiile
titlului V al părţii generale se aplică în mod corespunzător.
Corelaţii legislative: art. 466 C.proc.pen.; art. 155 C.pen.
Comentariu
1. Judecarea cererii de redeschidere. Admisibilitatea în principiu a cererii de
redeschidere este analizată de către instanţa de judecată după legala citare a părţilor
şi a subiecţilor procesuali principali. Spre deosebire de admisibilitatea în principiu
a celorlalte căi extraordinare de atac, care este analizată în cameră de consiliu,
redeschiderea procesului penal este dezbătută în şedinţă publică, având în vedere că
nu există o excepţie de la principiul prevăzut de art. 352 alin. (1) C.proc.pen. Există
astfel o inconsecvenţă a legiuitorului, cererea de redeschidere fiind singura cale
extraordinară de atac a cărei admisibilitate în principiu este analizată în şedinţă
publică. Tot ca urmare a lipsei oricărei derogări, este aplicabilă regula generală
prevăzută de art. 363 alin. (1) C.proc.pen., participarea Ministerului Public fiind
obligatorie la dezbaterea cererii de redeschidere.
În cadrul admisibilităţii în principiu poate fi administrată numai proba cu înscrisuri,
astfel cum rezultă din art. 467 alin. (4) C.proc.pen., putând fi administrate alte
mijloace de probă numai după admiterea în principiu a cererii şi rejudecarea cauzei
conform art. 470 C.proc.pen.
Având în vedere că cererea de redeschidere este calificată în mod expres de legiuitor
ca fiind o cale extraordinară de atac, judecătorul care a participat, în primă instanţă
sau în calea de atac, la judecarea cauzei în care a fost pronunţată condamnarea în
lipsă este incompatibil să soluţioneze cererea de redeschidere a procesului penal,
fiind incidente dispoziţiile art. 64 alin. (3) C.proc.pen. (a se vedea, în acelaşi sens, C.A.
Târgu-Mureş, Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, încheierea din 12
martie 2015, nepublicată).
Conform art. 468 alin. (2) C.proc.pen., asistenţa juridică este obligatorie atunci când
persoana condamnată este privată de libertate. Noţiunea este generală şi înglobează
orice modalitate de privare de libertate, chiar dacă nu are legătură cu cauza în care
condamnatul a fost judecat în lipsă. Astfel, asistenţa juridică este obligatorie atunci
când condamnatul se află în executarea unei pedepse cu închisoarea sau măsuri
educative privative de libertate, când a fost luată o măsură preventivă privativă de
libertate sau atunci când a fost dispusă internarea nevoluntară în vederea efectuării
expertizei medico-legale psihiatrice, conform art. 184 alin. (5) sau măsura de
siguranţă a internării medicale. Cazurile de asistenţă juridică obligatorie prevăzute
de art. 90 C.proc.pen. nu sunt incidente întrucât în etapa discutării admisibilităţii în
principiu petentul nu are calitatea de suspect sau inculpat, ci calitatea de
condamnat, prin ipoteză, existând o hotărâre de condamnare definitivă.
După dezbaterea contradictorie a cererii de redeschidere, instanţa va analiza
dacă: (i) cererea a fost formulată în termen şi dacă persoana condamnată definitiv
a fost judecată în lipsă; (ii) cererea este întemeiată pe motivul existenţei unei
proceduri in absentia şi dacă a fost motivată, conform art. 467 alin. (5), până la
primul termen sau într-un termen scurt stabilit de instanţă; (iii) există o altă cerere
de redeschidere respinsă definitiv şi în care nu au fost invocate motivele precizate în
noua cerere de redeschidere – altfel spus, condamnatul are obligaţia de a invoca toate
motivele pentru care consideră că există o judecată in absentia, formularea unei noi
cereri fiind considerată de către legiuitor un abuz de drept procesual şi fiind
sancţionată cu inadmisibilitatea.
2. Suspendarea executării hotărârii de condamnare. Art. 469 alin. (2) C.proc.pen.
prevede posibilitatea instanţei învestite cu judecarea cererii de redeschidere să
suspende motivat executarea pedepsei închisorii aplicate în cauza a cărei rejudecare
se cere. Suspendarea executării hotărârii poate fi dispusă de către instanţă de la
momentul repartizării cererii de redeschidere şi până la momentul pronunţării
asupra admisibilităţii în principiu a cererii. După momentul în care instanţa se
pronunţă asupra admisibilităţii în principiu nu mai este posibilă suspendarea
executării hotărârii, întrucât, dacă instanţa admite cererea, hotărârea de
condamnare este desfiinţată de drept conform art. 469 alin. (7) C.proc.pen., iar dacă
instanţa respinge cererea, va pronunţa o sentinţă prin care se dezînvesteşte.
Procedura suspendării poate fi dispusă numai în ceea ce priveşte pedeapsa cu
închisoarea cu executare în regim de detenţie care a fost dispusă în cauza a cărei
redeschidere se solicită. Prin urmare, nu pot fi suspendate obligaţiile care incumbă
condamnatului ca urmare a amânării aplicării pedepsei sau în cazul suspendării
executării pedepsei sub supraveghere şi efectul suspensiv nu poate privi pedepse sau
măsuri preventive dispuse în alte cauze cu privire la aceeaşi persoană.
Reglementarea prevăzută de art. 469 alin. (2) C.proc.pen., deşi poate fi necesară în
anumite situaţii excepţionale, apreciem că este criticabilă din cel puţin două
considerente. Astfel, legiuitorul nu prevede procedura de judecată a cererii de
suspendare întemeiată pe această dispoziţie. În lipsa unor derogări de la procedura
comună, apreciem că instanţa va stabili un termen de judecată în şedinţă publică,
cu participarea Ministerului Public, a părţilor şi a subiecţilor procesuali principali şi
se va pronunţa prin încheiere motivată. Instanţa poate, din oficiu, să stabilească un
termen de judecată pentru discutarea suspendării.
Deşi nu este stabilit în mod expres de către legiuitor, dispoziţia de suspendare
a executării are caracter executoriu de la momentul pronunţării, şi nu de la
momentul rămânerii definitive a soluţiei cu privire la redeschidere. Executorialitatea
rezultă în primul rând din caracterul măsurii, care este necesarmente un aspect ce
precede fondului cauzei, şi din faptul că legiuitorul permite instanţei să dispună una
dintre măsurile prevăzute de art. 215 alin. (1) şi (2) C.proc.pen., obligaţii care ar fi
inutile dacă persoana condamnată nu ar fi pusă în libertate.
În al doilea rând, deşi instanţei îi este impusă în mod expres obligaţia de a motiva
suspendarea, legiuitorul nu oferă criteriile pe care le va analiza instanţa pentru
a dispune suspendarea executării hotărârii. Din studiul practicii judiciare nu am
identificat o soluţie de suspendare a executării hotărârii de condamnare.
3. Respingerea cererii de redeschidere şi efectele soluţiei. În cazul în care cererea
de redeschidere a procesului penal este formulată în faţa instanţei care a judecat
cauza în prim grad de jurisdicţie, redeschiderea va fi respinsă prin sentință care este
supusă căii ordinare de atac a apelului.
În cazul sentinţelor de condamnare pronunţate sub imperiul C.proc.pen. din 1968 şi
care, la momentul pronunţării, erau supuse recursului, conform art. 13 din Legea
nr. 255/2013, hotărârile rămase definitive anterior intrării în vigoare a legii noi nu
pot fi atacate cu recurs în casaţie în condiţiile legii noi. Prin urmare, nefiind incidente
dispoziţiile privind recursul în casaţie, apreciem că sentinţa pronunţată asupra
admisibilităţii redeschiderii va fi atacabilă cu aceeaşi cale de atac prevăzută de legea
nouă pentru hotărârea supusă redeschiderii, respectiv calea ordinară de atac
a apelului, prevăzută de art. 408 şi urm. C.proc.pen.
Atunci când condamnatul a solicitat redeschiderea în faţa instanţei care a judecat
cauza în apel, instanţa va declina prin sentinţă competenţa de soluţionare a cauzei
în favoarea instanţei care a judecat cauza în primă instanţă sau va recalifica cererea
în contestaţie în anulare atunci când se invocă motivul imposibilităţii justificate de
prezentare în faţa instanţei de apel.
Conform art. 434 alin. (2) lit. b) C.proc.pen. nu poate fi atacată cu recurs în casaţie
hotărârea de respingere a cererii de redeschidere a procesului penal în cazul judecării
în lipsă. De asemenea, având în vedere că prin sentinţa pronunţată nu se
soluţionează acţiunea penală sau civilă, apreciem că nu poate fi formulată contestaţie
în anulare sau cerere de revizuire.
Prin sentinţa de respingere a cererii de redeschidere, condamnatul va fi obligat la
plata cheltuielilor judiciare avansate de stat pentru judecarea cererii, conform art.
275 alin. (2) C.proc.pen., şi, de asemenea, la plata cheltuielilor judiciare avansate de
părţi, conform art. 276 alin. (6) C.proc.pen.
4. Admiterea cererii de redeschidere şi efectele soluţiei. În situaţia în care
instanţa constată întrunite condiţiile prevăzute de art. 469 alin. (1) C.proc.pen., va
dispune prin încheiere admiterea cererii de redeschidere a procesului penal
desfăşurat în lipsa persoanei condamnate. Conform art. 469 alin. (5) C.proc.pen.,
încheierea nu poate fi atacată printr-o cale de atac separată, ci numai odată cu
fondul. Din formularea dispoziţiei nu rezultă că încheierii i-ar lipsi caracterul
executoriu, întrucât, astfel cum prevede expres art. 469 alin. (7) C.proc.pen., soluţia
de admitere atrage desfiinţarea de drept a hotărârii pronunţate. Altfel spus, art. 469
alin. (5) C.proc.pen. exclude posibilitatea atacării separate a încheierii de admitere,
însă aceasta se bucură de caracter executoriu până la momentul unei eventuale
desfiinţări în calea de atac.
Dacă cererea de redeschidere este admisă de către instanţa de control judiciar,
aceasta se va pronunţa prin decizie, în care va admite apelul declarat, va desfiinţa
sentinţa penală şi, în rejudecare, va admite cererea de redeschidere a procesului
penal. Cauza va fi trimisă pentru continuarea judecății, în principiu, din faza camerei
preliminare instanţei care a judecat cauza în fond.
4.1. Desfiinţarea de drept a hotărârii de condamnare. Efectul principal al
admiterii cererii de redeschidere este reprezentat de desfiinţarea de drept a hotărârii
de condamnare. Efectul este impus de legiuitor şi nu poate fi cenzurat de instanţa de
judecată. De la momentul pronunţării soluţiei, hotărârea de condamnare pronunţată
în lipsa persoanei îşi pierde autoritatea de lucru judecat şi caracterul executoriu.
Astfel, persoana judecată în lipsă pierde calitatea de condamnat şi o câştigă pe aceea
de inculpat, iar hotărârea de condamnare nu mai poate fi avută în vedere pentru
stabilirea existenţei recidivei sau a concursului de infracţiuni. În cazul în care
hotărârea de condamnare desfiinţată a fost înglobată într-o pluralitate de infracţiuni
care a făcut obiectul unei alte cauze (spre exemplu, stare de recidivă
postcondamnatorie cu o altă faptă sau concurentă cu altă faptă) dispariţia din
realitatea juridică a hotărârii de condamnare poate constitui temei pentru formularea
unei contestaţii la executare întemeiate pe dispoziţiile art. 598 alin. (1) lit. d)
C.proc.pen.
Pierderea caracterului executoriu al hotărârii de condamnare pronunţate în lipsă va
determina anularea tuturor actelor procedurale emise pentru executarea hotărârii de
condamnare. Astfel, în funcţie de formele de executare întocmite, instanţa care
admite cererea de redeschidere: (i) va anula mandatul de executare a pedepsei
închisorii şi ordinul de interzicere a părăsirii ţării; (ii) va dispune retragerea
mandatului european de arestare, în temeiul art. 94 alin. (1) din Legea nr. 302/2004,
dacă acesta a fost emis; (iii) va dispune informarea Centrului de Cooperare
Poliţienească Internaţională din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române
pentru ştergerea semnalării în Sistemul de Informaţii Schengen; (iv) va dispune
sesizarea Inspectoratului General al Poliţiei Române pentru revocarea dării în
urmărire, conform art. 526 C.proc.pen.
Privarea de libertate a unei persoane, în temeiul unei hotărâri de condamnare care
ulterior este desfiinţată ca urmare a admiterii cererii de redeschidere, este
considerată de către CtEDO o detenţie legală care se încadrează în prevederile art. 5
parag. 1 lit. a) din Convenţie. Cu toate acestea, privarea de libertate a persoanei,
întemeiată pe hotărârea de condamnare desfiinţată, nu poate fi interpretată ca fiind
o detenţie legală în sensul art. 5 parag. 1 lit. a) din Convenţie, dată fiind lipsa unui
temei juridic care să aibă calităţile necesare pentru a răspunde principiului general
al securităţii juridice (CtEDO, Sâncrăian c. României, precit.).
Pentru a evita existenţa unor perioade de privare de libertate fără temei în dreptul
naţional, art. 379-4 C.proc.pen. francez prevede că mandatul de executare a pedepsei
închisorii constituie un temei legal pentru privarea de libertate a acuzatului până la
prezentarea în faţa Curţii cu juraţi, care trebuie să se pronunţe într-un anumit
interval cu privire la menţinerea inculpatului în stare de arest, iar în cazul
nerespectării acestei obligaţii, acuzatul este pus de îndată în libertate.
4.2. Rejudecarea cauzei. Admiterea cererii de redeschidere va duce la îndeplinirea
scopului pentru care a fost creată această cale extraordinară de atac, respectiv
obţinerea unei noi statuări asupra temeiniciei acuzaţiilor formulate de către
Ministerul Public. Chiar dacă nu au fost judecaţi în lipsă toţi inculpaţii dintr-o
cauză, art. 469 alin. (8) C.proc.pen. prevede că instanţa va redeschide procesul prin
extindere şi cu privire la condamnaţii care nu au formulat cerere. Din modalitatea de
formulare deducem că extinderea efectelor redeschiderii este automată şi obligatorie,
aspect ce rezultă şi din prevederile art. 469 alin. (7) C.proc.pen., care se referă la
desfiinţarea hotărârii pronunţate în lipsă, şi nu la desfiinţarea soluţiei pronunţate cu
privire la persoana judecată în lipsă.
Înainte de abrogarea art. 470 C.proc.pen. prin O.U.G. nr. 18/2016, am arătat că art.
481 C.proc.pen. din 1864 prevedea limitele în care se desfiinţau actele în cadrul
procesului penal desfăşurat în lipsă, arătând că „procedurele făcute în contra lui,
încependu de la ordonanţa de îachisore sau de reînfăţişare, voru fi de sine nimicite şi
se va procede în privinţa lui după formele ordinarie”. Într-o formulare mai precisă, art.
435 alin. (1) C.proc.pen. din 1936 prevedea că, „dacă cel condamnat în contumacie se
prezintă de bună voie, sau dacă este arestat, decizia dată în contra lui şi procedurile
urmate, începând de la ordonanţa prevăzută în art. 426, se consideră ca neavenite şi
se procede la judecare”. Alin. (2) din acelaşi articol prevedea în mod expres că decizia
Camerei de acuzare prin care inculpatul era trimis în faţa Curţii cu juraţi şi actele
anterioare îşi păstrează toate efectele.
Totodată, înainte de publicarea O.U.G. nr. 18/2016 am considerat că, din moment
ce faza de urmărire penală şi cea de cameră preliminară constituie faze distincte ale
procesului penal, rejudecarea cauzei poate fi reluată numai din faza judecăţii în faţa
primei instanţă. Am arătat că imposibilitatea contestării legalităţii probelor
administrate în faza de urmărire penală poate determina încălcarea dreptului la un
proces echitabil. Astfel cum am văzut, folosirea unor declaraţii obţinute ca urmare
a aplicării torturii sau a altor tratamente inumane sau degradante cu încălcarea art.
3 din Convenţie pentru a stabili situaţia de fapt într-un proces penal determină
calificarea întregului proces ca inechitabil. De asemenea, poate determina
desfăşurarea unui proces inechitabil imposibilitatea inculpatului de a obţine
excluderea declaraţiilor obţinute cu nerespectarea dreptului la tăcere sau de a fi
asistat de către un avocat. Nu în ultimul rând, observăm că, în ceea ce priveşte
ultimele declaraţii amintite, acestea nu puteau fi excluse din oficiu de către
judecătorul de cameră preliminară care a analizat, în lipsa inculpatului, legalitatea
actelor şi probelor din timpul urmăririi penale. Având în vedere abrogarea art. 470
C.proc.pen., singurul care prevedea această restricţie, apreciem că judecată va
fi reluată din faza de cameră preliminară, indiferent dacă procesul a fost soluţionat
definitiv conform C.proc.pen. sau conform legii procesuale anterioare.
În acest sens, subliniem dispoziţiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 255/2013 care
prevăd că rejudecarea cauzei de către instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată ori
de către instanţa competentă, dispusă după intrarea în vigoare a Codului de
procedură penală, se desfăşoară conform legii noi.
Faţă de efectele practice ale art. 469 alin. (8) C.proc.pen., pentru a evita
redeschiderea procesului şi cu privire la inculpaţii care au fost prezenţi la judecată,
considerăm că este oportună disjungerea cauzei cu privire la inculpaţii urmăriţi sau
judecaţi in absentia şi formarea unui nou dosar de urmărire penală sau de judecată.
Deşi principiul non reformatio in peius este prevăzut de art. 469 alin. (8) C.proc.pen.
cu privire la extinderea efectelor redeschiderii, considerăm că, cu atât mai mult,
situaţia persoanei judecate în lipsă nu poate fi agravată ca urmare a admiterii
propriei sale cereri de redeschidere a procesului penal şi rejudecare a cauzei.
Totodată, principiul non reformatio in peius decurge şi din împrejurarea că, în dreptul
naţional, cererea de redeschidere este calificată drept o cale extraordinară de atac.
4.3. Curgerea unui nou termen de prescripţie a răspunderii penale. În cadrul
cazurilor de întrerupere a cursului de prescripţie a răspunderii penale, art. 155 alin.
(5) C.pen. prevede că admiterea în principiu a cererii de redeschidere a procesului
penal face să curgă un nou termen de prescripţie a răspunderii penale. Această
dispoziţie nu reglementează un veritabil caz de întrerupere a prescripţiei răspunderii
penale, întrucât, în cazul redeschiderii procesului penal în urma unei condamnări in
absentia, termenul de prescripţie a răspunderii penale nu este în curs, fiind, prin
ipoteză, pronunţată o hotărâre de condamnare definitivă.
Aşadar, cursul termenului de prescripţie este oprit prin pronunţarea unei hotărâri
definitive de condamnare, după acest moment începând să curgă termenul de
prescripţie a executării pedepsei. Din punct de vedere formal, din cauza desfiinţării
hotărârii definitive de condamnare, ar fi trebuit să fie considerat că termenul de
prescripţie nu a fost niciodată oprit şi că a continuat să curgă. Tocmai de aceea, alin.
(5) prevede în mod expres că termenul care a curs înainte de pronunţarea hotărârii
de condamnare nu va fi luat în considerare, ci va începe să curgă un nou termen de
prescripţie a răspunderii penale de la data admiterii cererii de redeschidere
a procesului penal.
Cu toate acestea, ca urmare a D.C.C. nr. 265 din 6 mai 2014, pentru faptele săvârşite
sub imperiul Codului penal din 1968 vor fi aplicate dispoziţiile legii mai favorabile
determinate în mod global. Astfel, având în vedere că în Codul penal din 1968 nu
exista o dispoziţie similară privind curgerea unui nou termen de prescripţie, legea
penală mai favorabilă poate fi considerată legea veche. În orice caz, durata dintre
rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi redeschiderea procesului penal nu
poate fi luată în considerare, întrucât în intervalul menţionat curge termenul de
prescripţie a executării pedepsei.
4.4. Posibilitatea luării măsurilor preventive. După admiterea cererii de
redeschidere, pot exista situaţii în care este necesară luarea unei măsuri preventive
faţă de inculpat pe parcursul rejudecării cauzei. În acest sens, art. 469 alin. (9)
C.proc.pen. permite instanţei să dispună, prin aceeaşi încheiere, luarea unei măsuri
preventive dintre cele prevăzute de art. 202 alin. (4) lit. b)-e) C.proc.pen., urmând să
se aplice în mod corespunzător toate dispoziţiile Titlului V din cadrul Părţii generale.
Dispoziţia de luare a măsurii preventive este executorie, iar dacă a fost luată de prima
instanţă, dispoziţia privind măsura preventivă este supusă contestaţiei în
condiţiile art. 206 C.proc.pen. În cazul persoanelor care se află sub puterea
mandatului de executare a pedepsei închisorii, prin aceeaşi încheiere, instanţa va
dispune anularea mandatului de executare, iar dacă s-a dispus luarea măsurii
arestului preventiv, va fi emis mandatul de arestare preventivă pe o durată de 30 de
zile, termenul începând să curgă la data pronunţării. Astfel, inculpatul nu va fi pus
în mod efectiv în libertate, fiind schimbat numai temeiul privării de libertate.
Art. 470

Victor Horia Dimitrie Constantinescu

Abrogat.
Capitolul VI Dispoziţii privind asigurarea unei practici judiciare unitare
Art. 471
Cererea de recurs în interesul legii

Victor Horia Dimitrie Constantinescu

(1) Pentru a se asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate

instanţele judecătoreşti, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei,
colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sau colegiile de
conducere ale curţilor de apel, precum şi Avocatul Poporului au îndatorirea să
ceară Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe asupra chestiunilor de
drept care au fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti.
(2) Cererea trebuie să cuprindă soluţiile diferite date problemei de drept şi
motivarea acestora, jurisprudenţa Curţii Constituţionale, a Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie, a Curţii Europene a Drepturilor Omului sau, după caz,
a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, opiniile exprimate în doctrină relevante
în domeniu, precum şi soluţia ce se propune a fi pronunţată în recursul în
interesul legii.
(3) Cererea de recurs în interesul legii trebuie să fie însoţită, sub sancţiunea
respingerii ca inadmisibilă, de copii ale hotărârilor judecătoreşti definitive din
care rezultă că problemele de drept care formează obiectul judecăţii au fost
soluţionate în mod diferit de instanţele judecătoreşti.
Corelaţii legislative: art. 5 şi art. 7 CEDO; art. 126 alin. (3) din Constituţia
României; art. 475 C.proc.pen.
Comentariu
1. Principiul securităţii juridice. Standard convenţional. Rolul instanţei
supreme. Securitatea juridică reprezintă o manifestare a dreptului la securitate al
individului, având menirea de a-l proteja pe acesta de efectele negative ale dreptului.
Incertitudinea, instabilitatea, ambiguitatea şi imprevizibilitatea nu-şi găsesc locul
într-un sistem guvernat de principiul preeminenţei dreptului. Prin însăşi natura sa,
un sistem juridic prin care se înţelege atât norma abstractă, cât şi forma concretă pe
care aceasta o poate lua, are menirea de a asigura o reglementare sigură, stabilă,
clară, previzibilă a raporturilor sociale. În ciuda importanţei sale pentru întreg
edificiul statului de drept, principiul nu are o consacrare expresă nici la nivelul
convenţiilor internaţionale pertinente şi nici în dreptul intern. El a fost dezvoltat şi
consacrat însă pe cale jurisprudenţială (A. Neagu, în D.C. Bunea ş.a., Dicţionar de
drepturile omului, op. cit., 2013, p. 650).
Conform Avizului nr. 8 al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni (CCJE)
în atenţia Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei privind calitatea hotărârilor
judecătoreşti, a fost arătat că examinarea chestiunilor în drept trece, într-un mare
număr de cazuri, prin interpretarea regulii de drept, însă această putere de
interpretare nu trebuie să ne facă să uităm că judecătorul trebuie să asigure
securitatea juridică, ce garantează previzibilitatea atât a conţinutului regulii de drept,
cât şi a aplicării sale şi contribuie la calitatea sistemului judiciar. În ţările de drept
continental, judecătorul se va inspira din jurisprudenţă, îndeosebi din cea
a instanţelor superioare a căror misiune este în special de a veghea la unitatea
jurisprudenţei.
În jurisprudenţa sa, Curtea a reţinut că instanţa europeană nu are rolul de a corija
pretinsele erori de fapt sau de interpretare a dreptului naţional, imputate instanţelor
naţionale, cu excepţia situaţiei în care astfel de erori duc la încălcarea drepturilor
protejate de Convenţie. Revine, în primul rând, instanţelor naţionale rolul de
a interpreta şi aplica legislaţia naţională. Totodată, a fost arătat că existenţa unei
profunde şi persistente divergenţe de jurisprudenţă la nivel naţional cu privire la
interpretarea unei dispoziţii legale poate fi de natură a priva reclamanţii de un proces
echitabil, în principal cu privire la respectarea principiului securităţii raporturilor
juridice (CtEDO, Tudor c. României, hotărârea din 24 martie 2009). În această
situaţie, Curtea analizează dacă sistemul juridic naţional prevede un mecanism
intern apt să regleze o astfel de divergenţă. Curtea a admis că procesul de unificare
a practicii judiciare impune o anumită perioadă de timp, nefiind posibilă o remediere
imediată în acest sens (CtEDO, Schwarzkopf şi Taussik c. Cehiei, decizia din 2
decembrie 2008). În materie civilă, Curtea a constatat eficienţa recursului în
interesul legii în unificarea practicii judiciare, având în vedere că, într-o perioadă
relativ scurtă de timp, a pus capăt soluţiilor divergente pronunţate la nivelul ţării în
materia drepturilor salariale (CtEDO, Zelca şi alţii c. României, decizia de
inadmisibilitate din 6 septembrie 2011; Albu şi alţii c. României, hotărârea din 10 mai
2012, ambele rezumate de A. Neagu în Jurisclasor CEDO, Ed.
Universitară, www.hotararicedo.ro).
Analizând principiul securităţii juridice în materia penală, Curtea a constatat că
decizia Colegiului de conducere a Curţii Regionale Donetsk prin care a fost casată
rezoluţia de restituire a cauzei pentru completarea urmăririi penale, după expirarea
căilor ordinare de atac, nu poate fi considerată normală din punct de vedere al
respectării termenelor peremptorii, al conformării cu cerinţele clarităţii în materia
procedurii şi previzibilitatea în desfăşurarea procedurilor în cauze penale, care sunt
toate aspecte deosebit de importante conform art. 6 parag. 1 din Convenţie
(CtEDO, Salov c. Ucrainei, hotărârea din 6 septembrie 2006).
Totodată, în jurisprudenţa sa constantă întemeiată pe art. 5 din Convenţie, Curtea
a statuat că atunci când se face referire la o măsură privativă de libertate, este
deosebit de important să se respecte principiul general al securităţii juridice. În
consecinţă, este esenţial să fie clar definite condiţiile lipsirii de libertate în temeiul
dreptului intern şi ca legea însăşi să fie previzibilă în aplicarea sa, spre a întruni
criteriul de „legalitate” stabilit de Convenţie, care impune ca orice lege să fie suficient
de precisă pentru a permite cetăţeanului – înconjurându-se la nevoie de consilieri
pregătiţi – să prevadă, într-un mod rezonabil în circumstanţele cauzei, consecinţele
ce pot deriva dintr-un anume act (CtEDO, Creangă c. României, Marea Cameră,
hotărârea din 23 februarie 2012).
Principiul securităţii juridice este analizat de către Curte şi în materia dreptului
penal, din perspectiva art. 7 CEDO. Astfel, a fost arătat că garanţia consacrată de
art. 7, care este un element esenţial al statului de drept, ocupă un loc special în
sistemul de protecţie instituit de Convenţie, astfel cum rezultă din împrejurarea că
nu poate exista nicio derogare de la acest articol conform art. 15 CEDO, chiar în caz
de război sau de alt pericol public ce ameninţă viaţa naţiunii. Acesta trebuie
interpretat şi aplicat, astfel cum rezultă din obiectul şi scopul său, într-o modalitate
în care să fie asigurate garanţii efective împotriva urmăririi, condamnării sau
pedepsirii arbitrare.
Art. 7 din Convenţie nu se rezumă la interzicerea aplicării retroactive a legii penale
în defavoarea acuzatului. Acesta include, de asemenea, principiul că numai legea
poate să definească infracţiunea şi să stabilească o pedeapsă (nullum crimen, nulla
poena sine lege). Articolul interzice în mod special extinderea aplicabilităţii
incriminărilor existente la acţiuni care în trecut nu constituiau infracţiuni, stabileşte,
de asemenea, principiul că legea penală nu trebuie să fie interpretată în mod extensiv
în detrimentul acuzatului, spre exemplu, prin analogie. Prin urmare, infracţiunile şi
pedepsele aferente trebuie să fie definite în mod clar de lege. Cerinţa este întrunită în
situaţia în care persoana poate cunoaşte din definiţia legală, în unele cazuri prin
utilizarea interpretărilor oferite de instanţe şi după ascultarea consultaţiilor juridice,
ce acţiuni sau omisiuni ar intra în sfera ilicitului penal şi ce pedeapsă ar risca în
acest caz (CtEDO, Del Rio Prada c. Spaniei, Marea Cameră, hotărârea din 21
octombrie 2013, parag. 77-80). Totodată, Curtea a arătat că rolul instanţelor de
a soluţiona cauzele deduse judecăţii este conceput tocmai pentru a înlătura orice
dubii cu privire la interpretarea normei de incriminare. Dezvoltarea treptată
a dreptului penal prin legiferarea judiciară este o practică necesară şi adânc
înrădăcinată în tradiţia juridică a statelor membre la Convenţie (CtEDO, Kruslin c.
Franţei, hotărârea din 24 aprilie 1990). Art. 7 nu poate fi interpretat în sensul că ar
interzice clarificarea graduală a regulilor răspunderii penale prin interpretarea
judiciară realizată în fiecare cauză, cu condiţia ca dezvoltarea rezultată să fie în
consonanţă cu esenţa incriminării şi să fie în mod rezonabil previzibilă. Lipsa unei
interpretări judiciare accesibile şi previzibile poate duce chiar la constatarea
încălcării art. 7 din Convenţie (CtEDO, Del Rio Prada c. Spaniei, precit., parag. 93).
La lumina acestor principii considerăm că trebuie înţeles rolul constituţional al
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prevăzut de art. 126 alin. (3) din Constituţie, de
a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe
judecătoreşti, potrivit competenţei sale. Prin mecanismul instituit de recursul în
interesul legii, instanţa supremă asigură interpretarea unitară a normelor care
reglementează desfăşurarea procesului penal, garantând astfel un proces echitabil
pentru persoanele acuzate de săvârşirea unei infracţiuni. Totodată, prin acelaşi
mecanism, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie înlătură interpretările divergente
apărute în practica judiciară cu privire la dreptul penal substanţial, permiţând astfel
o interpretare şi aplicare unitară şi previzibilă a normelor de incriminare.
Modalitatea în care instanţa supremă a tranşat divergenţa jurisprudenţială generată
ca urmare a intrării în vigoare a C.pen. privind aplicarea a legii penale mai favorabile,
precum şi conflictul jurisdicţional declanşat faţă de Curtea Constituţională privind
aceeaşi materie, au fost analizate de către CtEDO. Astfel, Curtea a reţinut că regulile
cu privire la retroactivitate prevăzute de art. 7 din Convenţie nu se aplică decât
dispoziţiilor care definesc infracţiunile şi pedepsele prevăzute pentru sancţionarea
acestora; pe de altă parte, în alte cauze, Curtea a apreciat că este rezonabilă aplicarea
de către instanţele naţionale a principiului tempus regit actum în ceea ce priveşte
legile de procedură (Mione c. Italiei, decizia din 12 februarie – lege nouă privind
termenul de declarare a recursului; Rasnik c. Italiei, decizia din 10 iulie 2007; Martelli
c. Italiei, decizia din 12 aprilie 2007 – lege nouă privind evaluarea valorii probatorii
a mijloacelor de probă; Coëme ş.a. c. Belgiei, cererile nr. 32492/96, 32547/96,
32548/96, 33209/96 şi 33210/96, parag. 147-149 – aplicarea imediată pentru
procedurile în curs a legilor care modificau regulile privind prescripţia răspunderii
penale).
Curtea a observat, astfel cum a subliniat şi instanţa de apel, că faptele de care era
acuzat reclamantul erau incriminate de ambele legi penale succesive. Modificările
aduse de către noile legi penale priveau durata pedepsei aplicate şi termenul de
prescripţie a răspunderii penale, însă nu şi elementele constitutive ale infracţiunii.
Curtea a constatat că instanţa de apel a explicat pe larg reclamantului modalitatea
în care a determinat şi aplicat în cauză legea penală mai favorabilă. Această instanţă
a aplicat, de altfel, pentru definirea elementelor constitutive şi a pedepsei, noua lege
penală care prevedea pedepse mai mici, cum a solicitat, de altfel, chiar reclamantul.
Referitor la dispoziţiile legate de prescripţie, Curtea a reamintit că a stabilit deja că
aplicarea imediată a unei legi care prelungea termenul de prescripţie nu aduce
atingere art. 7 din Convenţie, întrucât nu poate fi interpretat că această dispoziţie ar
împiedica, prin efectul aplicării imediate a unei legi de procedură, o prelungire
a termenelor de prescripţie din moment ce faptele de care era acuzat reclamantul nu
au fost niciodată prescrise. A fost astfel stabilit că regulile în materia prescripţiei
răspunderii penale sunt legi de procedură (Coëme ş.a. c. Belgiei, citată anterior,
parag. 149; Previti c. Italiei, decizia din 12 februarie 2013). Curtea a observat că
regulile privind prescripţia nu constituie o definiţie a infracţiunii sau o pedeapsă
pentru sancţionarea acesteia şi pot fi interpretate ca impunând o simplă condiţie
prealabilă pentru analiza unei cauze.
Chestiunea unei eventuale atingeri aduse art. 7 din Convenţie printr-o dispoziţie care
ar fi avut ca efect renaşterea posibilităţii sancţionării unor fapte cu privire la care
termenul de prescripţie a răspunderii penale ar fi fost împlinit nu este incidentă în
speţă. Curtea a reamintit că reclamantul, care nu putea ignora că faptele de care era
acuzat erau susceptibile de a antrena răspunderea sa penală, a fost condamnat
pentru acte cu privire la care acţiunea penală nu a fost niciodată stinsă prin
împlinirea termenului de prescripţie. Aceste acte constituiau infracţiuni la momentul
la care au fost săvârşite şi pedepsele aplicate nu erau mai severe decât cele care erau
aplicabile la momentul faptelor. Reclamantul n-a suferit, ca urmare a schimbării
jurisprudenţei, un prejudiciu mai mare decât cel la care era expus la momentul
săvârşirii infracţiunii (Coëme ş.a. c. Belgiei, parag. 150).
În ceea ce priveşte modalitatea de aplicare a legilor succesive privind prescripţia
răspunderii penale, Curtea a admis că atingerea unui consens jurisprudenţial este
un proces care poate dura şi existenţa unei divergenţe poate fi tolerată atât timp cât
ordinea juridică internă are capacitatea de a o soluţiona (mutatis mutandis, Maktouf
şi Damjanovic c. Bosniei-Herţegovina [MC], cererile nr. 2312/08 şi 34179/08, parag.
66). În cauza de faţă, cele mai înalte jurisdicţii naţionale au soluţionat această
divergenţă, aliniindu-şi opiniile asupra problematicii aplicării legilor penale
succesive. Într-adevăr, prin Decizia sa imperativă şi general obligatorie din 6
noiembrie 2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că interpretarea art. 5
C.pen. trebuie să fie realizată în sensul indicat de către Curtea Constituţională.
Curtea a observat, de asemenea, că soluţia pronunţată în cauza de faţă este similară
cu decizia adoptată de către Curtea Constituţională, precum şi cu jurisprudenţa
actuală a instanţei supreme.
Prin urmare, drepturile reclamantului care decurg din art. 7 din Convenţie nu au fost
încălcate. În consecinţă, cererea acestuia este în mod vădit neîntemeiată şi a fost
respinsă, conform art. 35 parag. 3 lit. a) şi parag. 4 din Convenţie (CtEDO, Cristian
Borcea c. României, decizia de inadmisibilitate din 22 septembrie 2015).
Deşi rolul de unificare este esenţial pentru orice instanţă supremă şi ar trebui să
prevaleze asupra oricărei alte competenţe, însărcinarea fundamentală a Înaltei Curţi
de Casaţie şi Justiţie este îngreunată semnificativ prin art. 40 C.proc.pen. care
stabileşte în sarcina acestei curţi competenţa de judecată în primă instanţă pentru
un număr semnificativ de cauze de o complexitate deosebită, ca instanţă de apel şi
ca instanţă care judecă contestaţii împotriva anumitor hotărâri pronunţate de către
curţile de apel.
Dintre competenţele enumerate, în disonanţă profundă cu misiunea constituţională
a instanţei supreme se află competenţa de judecată în primă instanţă. Spre
comparaţie, Curtea Federală de Justiţie din Germania este competentă numai ca
instanţă de casaţie, în aceeaşi situaţie aflându-se şi Curtea de Casaţie din Franţa.
Pentru o diferenţă şi mai pregnantă, observăm că, potrivit art. 33 şi 34 din Criminal
Appeal Act 1968, Curtea Supremă din Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de
Nord este competentă să judece apeluri asupra motivelor de drept în cauze
excepţionale de o importanţă deosebită (exceptional cases of general public
importance) şi numai dacă această situaţie excepţională este constatată de o instanţă
inferioară. În egală măsură, Curtea Supremă a Statelor Unite nu are competenţă de
primă instanţă în materie penală, aceasta judecând numai ca instanţă de apel,
conform art. III secţiunea 2 din Constituţie, şi numai asupra cauzelor pe care Curtea
le consideră suficient de importante pentru a fi analizate, stabilindu-şi în mod
unilateral cauzele asupra cărora se va pronunţa. În acest sens, art. 10 din Regulile
Curţii Supreme a Statelor Unite stabileşte că admisibilitatea căii de atac nu este un
drept, ci o putere judiciară discreţionară.
Este astfel necesară regândirea competenţelor instanţei supreme, prin înlăturarea
totală a competenţei de judecată în primă instanţă şi în calea de atac a apelului, fiind
atipic, în tabloul sistemelor judiciare moderne, ca o instanţă supremă să efectueze
cercetare judecătorească prin audiere de persoane sau dispunere de expertize, vârful
piramidei judiciare fiind obligat să efectueze aceeaşi activitate jurisdicţională ca orice
altă instanţă. Tranşarea, cu valoare de principiu, a chestiunilor de drept care
generează practică judiciară neunitară este rolul principal al oricărei instanţe
supreme, astfel încât celelalte competenţe nu ar trebui să afecteze timpul pe care
judecătorii de la această instanţă au obligaţia să îl dedice cercetării, deliberării şi
motivării deciziilor care vor fi aplicate de la nivel naţional.
2. Deosebiri faţă de hotărârea prealabilă pentru dezlegarea unor chestiuni de
drept. Spre deosebire de sesizarea prevăzută de art. 475 C.proc.pen., recursul în
interesul legii este pronunţat pentru a înlătura interpretările divergente deja
existente în practica instanţelor judecătoreşti, fiind în acest sens un mecanism pasiv
de asigurare a unei practici judiciare unitare, intervenţia instanţei supreme fiind
permisă numai după ce există deja cauze definitiv soluţionate în care problema de
drept ridicată a primit interpretări diferite.
De asemenea, recursul în interesul legii nu este formulat în cadrul unui proces
penal pendinte în faţa instanţelor judecătoreşti, ci are un caracter independent şi,
conform art. 474 alin. (2) C.proc.pen., nu are efecte asupra hotărârilor judecătoreşti
examinate şi nici asupra situaţiei părţilor din acele procese. Menţionăm însă că, şi în
cadrul sesizării pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, cauza în care este
invocată problema de drept constituie numai prilejul acordat instanţei supreme
pentru a se pronunţa asupra respectivei probleme, statuarea urmând să fie realizată
tot cu caracter de principiu, aplicarea concretă a interpretării la situaţia de fapt
dedusă judecăţii urmând să fie realizată tot de instanţa învestită cu soluţionarea
cauzei în ultimă instanţă.
În ceea ce priveşte obiectul sesizării instanţei supreme, dacă în cazul hotărârii
prealabile acesta poate consta într-o chestiune de drept de a cărei lămurire depinde
soluţionarea pe fond a cauzei, în cadrul recursului în interesul legii Înalta Curte
Casaţie şi Justiţie se poate pronunţa asupra oricărei chestiuni de drept, inclusiv
asupra aspectelor de drept procesual care nu au o înrâurire asupra fondului cauzei
şi care au fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti.
Art. 472
Condiţiile de admisibilitate

Victor Horia Dimitrie Constantinescu

Recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că

problemele de drept care formează obiectul judecăţii au fost soluţionate în mod
diferit prin hotărâri judecătoreşti definitive, care se anexează la cerere.
Corelaţii legislative: art. 126 alin. (3) din Constituţia României; art. 471 C.proc.pen.
Comentariu
Din interpretarea coroborată a art. 471 şi 472 C.proc.pen. putem deduce că
legiuitorul a reglementat expres numai două condiţii de admisibilitate ale recursului
în interesul legii, respectiv ca acesta să fie formulat de către un subiect cu calitate
procesuală activă şi să privească o chestiune de drept care a fost soluţionată în mod
diferit de instanţele judecătoreşti. Cu toate acestea, prin deciziile pronunţate în
materie de instanţa supremă au fost stabilite pe cale jurisprudenţială condiţii
suplimentare de admisibilitate prin care s-a urmărit utilizarea recursului în interesul
legii numai în acele situaţii în care decizia instanţei supreme ar genera unificarea
practicii judiciare.
În ceea ce priveşte temeinicia sesizării, adică soluţia propusă de către titularul
sesizării, observăm că acesta nu este un criteriu avut în vedere de către instanţă
pentru pronunţarea soluţiei de admitere sau de respingere a sesizării. Altfel spus,
instanţa supremă poate admite recursul în interesul legii şi să stabilească
o interpretare contrară celei propuse de către iniţiatorul recursului, acesta din urmă
creând numai cadrul procesual pentru pronunţarea soluţiei, opinia sa nefiind
obligatorie pentru instanţă.
1. Calitatea procesuală activă. Caracterul de ordine publică al
recursului. Conform art. 471 alin. (1) C.proc.pen., cererea de recurs în interesul legii
poate fi formulată de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, de colegiul de
conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sau colegiile de conducere ale curţilor
de apel, precum şi de Avocatul Poporului.
În practica instanţei supreme s-a pus în discuţie dacă persoanele care au calitate
procesuală activă pentru a formula un recurs în interesul legii pot exercita dreptul
de dispoziţie în sensul retragerii recursului formulat. În acest sens, având în vedere
redactarea art. 4142 alin. (1) C.proc.pen. din 1968 până la modificarea realizată
prin Legea nr. 356/2006, care consfinţea „dreptul” instituţiilor enumerate de a sesiza
instanţa supremă, s-a arătat că exercitarea recursului în interesul legii are un
caracter facultativ, ceea ce dă posibilitatea titularului acestei căi de atac să stăruie
în clarificarea chestiunilor de drept supuse examinării sau să renunţe ori să retragă
sesizarea cu care a învestit instanţa supremă (I.C.C.J., Secţiile Unite, Decizia nr. 5 din
8 decembrie 2003).
Prin Legea nr. 356/2006, art. 4142 alin. (1) C.proc.pen. din 1968 a fost modificat
fiind stabilit că persoanele care au calitate procesuală activă au, de
asemenea, obligaţia să ceară Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe
asupra chestiunilor de drept care au primit o soluţionare diferită din partea
instanţelor judecătoreşti. Într-o formulare similară, art. 471 alin. (1) C.proc.pen.
stabileşte că persoanele enumerate au îndatorirea să ceară Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie să se pronunţe asupra chestiunilor de drept care au fost soluţionate diferit
de instanţele judecătoreşti. Faţă de reformularea textelor incidente, considerăm că
recursul în interesul legii are caracter de ordine publică, fiind exercitat pentru
îndeplinirea unei obligaţii legale în interesul unificării practicii la nivel naţional,
subiectul care a sesizat instanţa supremă neavând posibilitatea formulării unei cereri
de renunţare la recurs.
2. Existenţa unei jurisprudenţe neunitare cu privire la o problemă de
drept. Condiţie de admisibilitate prevăzută expres atât de art. 471 alin. (1)
C.proc.pen., cât şi de art. 472 C.proc.pen., implică o etapă de documentare din
partea titularului recursului, întrucât hotărârile definitive prin care chestiunea este
soluţionată diferit trebuie anexate la cerere. Astfel, chiar dacă există o practică
neunitară la nivelul instanţelor judecătoreşti, însă aceasta nu este probată prin
anexarea hotărârilor judecătoreşti definitive, recursul în interesul legii va fi respins
ca inadmisibil, instanţa supremă neavând obligaţia de a desfăşura o cercetare
judecătorească prin care să verifice existenţa unor hotărâri judecătoreşti
contradictorii.
În acest sens, a fost respins un recurs în interesul legii promovat de către procurorul
general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin care s-a
solicitat să se stabilească deosebirea dintre infracţiunea de trafic de influenţă şi aceea
de înşelăciune, fiind reţinut, printre altele, că soluţiile invocate în sprijinul sesizării
nu conţin elemente de comparare care să justifice cerinţa de a se da dezlegare într-o
problemă de încadrare juridică diferită dată de instanţe cu privire la speţe identice,
hotărârile la care s-a făcut referire în anexe privind fapte săvârşite în condiţii diferite,
care, evident, nu ar justifica aceeaşi încadrare juridică. Astfel, s-a constatat că nu
sunt întrunite condiţiile pentru pronunţarea unui recurs în interesul legii din
moment ce soluţiile evocate privesc situaţii-premisă diferite (I.C.C.J., Secţiile Unite,
Decizia nr. XXXV din 7 mai 2007).
Totodată, un alt recurs în interesul legii a fost promovat de către procurorul general
al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin care s-a solicitat
pronunţarea unei decizii privind măsura de siguranţă a confiscării speciale prevăzute
de art. 118 alin. (1) lit. a) C.pen. din 1969, în cazul infracţiunii de contrabandă
prevăzute de art. 270 din Legea nr. 86/2006 privind Codul vamal al României, cu
modificările şi completările ulterioare, concomitent cu obligarea legală a inculpatului
la plata sumelor reprezentând datoria vamală. Instanţa supremă a reţinut în anexele
nr. 11-12 (cele pentru care, prin recursul în interesul legii promovat de procurorul
general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a susţinut că
unele instanţe au dispus obligarea inculpaţilor la plata sumelor reprezentând datoria
vamală ce a luat naştere la introducerea ilegală a bunurilor sau a mărfurilor pe
teritoriul vamal al Românei, însă nu s-a luat şi măsura de siguranţă a confiscării
speciale cu privire la aceste bunuri sau mărfuri) că neluarea măsurii de siguranţă
a confiscării speciale nu a avut legătură efectivă cu modul de soluţionare a laturii
civile a cauzei – grefându-se fie pe modul de soluţionare a laturii penale a cauzei,
raportat la pronunţarea unei alte soluţii decât cea de condamnare a inculpatului, fie
asupra obiectului material al infracţiunii de contrabandă, în sensul că bunurile au
fost deja ridicate de lucrătorii de poliţie. Astfel, instanţa a reţinut că hotărârile
pronunţate de instanţele judecătoreşti, care au stat la baza promovării recursului în
interesul legii, nu au soluţionat în mod diferit problema luării măsurii de siguranţă
a confiscării speciale, în cazul infracţiunii de contrabandă prevăzute de art. 270 din
Legea nr. 86/2006 privind Codul vamal al României, recursul în interesul legii fiind
astfel respins ca inadmisibil [I.C.C.J, Completul competent să judece recursul în
interesul legii, Decizia nr. 21/2011(M.Of. nr. 830 din 23 noiembrie 2011)].
Cu toate acestea, simpla existenţă a unei opinii diferite la nivelul unei curţi de apel
nu este suficientă pentru ca instanţa supremă să considere că există o jurisprudenţă
neunitară cu privire la respectiva problemă de drept. Astfel, instanţa supremă
a observat că autorul şi-a fundamentat sesizarea pe trei hotărâri judecătoreşti
definitive prin care s-a dispus achitarea, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I
C.proc.pen., sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 336 alin. (1) C.pen.,
ca urmare a dezincriminării acesteia prin D.C.C. nr. 732 din 16 decembrie 2014,
soluţii pronunţate la aceeaşi dată (15 octombrie 2015) şi de acelaşi complet de apel
din cadrul instanţei militare, precum şi pe două decizii penale de condamnare intrate
în puterea de lucru judecată date de complete diferite de la nivelul aceleaşi instanţe.
După consultarea practicii la nivel naţional, Înalta Curte a constatat că a fost
identificat un număr de 802 soluţii definitive de condamnare, renunţare la aplicarea
pedepsei ori de amânare a aplicării pedepsei pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute
de art. 336 alin. (1) C.pen., pronunţate de instanţele judecătoreşti din ţară, ulterior
datei de 27 ianuarie 2015, când a fost publicată în M.Of. al României nr. 69, D.C.C.
nr. 732 din 16 decembrie 2014.
Faţă de acestea, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a considerat că jurisprudenţa
neunitară existând la nivelul unei singure curţi de apel, rezolvarea divergenţelor de
opinii în sensul unificării practicii judiciare se poate face prin discutarea problemei
de drept în cadrul adunării generale, în condiţiile prevăzute de art. 51 alin. (1) lit. e)
din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu completările şi
modificările ulterioare, nefiind necesară punerea în mişcare a mecanismului
reprezentat de promovarea recursului în interesul legii (I.C.C.J., Completul competent
să judece recursul în interesul legii, Decizia nr. 6 din 16 mai 2016).
Dacă luăm în considerare scopul recursului în interesul legii, acela de asigura
interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti,
precum şi înţelesul noţiunii de unitar („care formează un singur tot, un întreg;
omogen” – Dicţionarul explicativ al limbii române, ed. a 2-a, Academia Română)
apreciem că respingerea recursului nu trebuia întemeiată pe condiţia de
admisibilitate menţionată. Astfel, din moment ce există două interpretări definitive
care se află în antiteză asupra aceleaşi problemă de drept, rezultă că interpretarea
nu mai este unitară la nivel naţional, cel puţin o curte de apel pronunţând hotărâri
definitive diferite de restul ţării. Numărul completelor de la respectiva instanţă care
au pronunţat soluţia minoritară este, din perspectiva condiţiei de admisibilitate,
irelevant, la fel ca şi numărul de instanţe care a pronunţat soluţia minoritară. Nu
există din perspectiva legiuitorului un prag valoric al instanţelor care să îmbrăţişeze
o anumită interpretare minoritară, şi o singură interpretare în disonanţă cu practica
majoritară, la nivelul unei singure curţi de apel, echivalând cu inexistenţa unei
interpretări unitare.
Totodată, nu trebuie pierdut din vedere că anumite probleme de drept pot interveni
în faţa unui număr redus de instanţe, şi un număr şi mai mic de instanţe vor sesiza
respectiva problemă şi o vor pune în discuţia părţilor (spre exemplu, problemele
privind împărţirea competenţei între instanţele civile şi cele militare) şi, prin urmare,
problema de drept e posibil să fi fost soluţionată definitiv numai de 2 curţi de apel,
însă în mod diferit.
Aşadar, luând în considerare şi problema de drept care a fost supusă recursului în
interesul legii rezumat anterior, instanţa supremă ar fi trebuit să respingă recursul
ca inadmisibil, întrucât norma nu este susceptibilă să primească interpretări diferite
(a se vedea infra pct. 3).
Numai problemele de drept pot fi supuse atenţiei instanţei supreme pe calea
recursului în interesul legii. Astfel, instanţa supremă se poate pronunţa în probleme
de drept penal substanţial (spre exemplu, existenţa calităţii de funcţionar), precum
şi de drept procesual (spre exemplu, calea de atac incidentă în cazul unei anumite
proceduri sau natura unui termen).
În acest sens, instanţa supremă a stabilit pe calea recursului în interesul legii
că: (i) în cursul urmăririi penale şi al procedurii de cameră preliminară contestaţia
împotriva încheierii judecătorului de drepturi şi libertăţi sau, după caz,
a judecătorului de cameră preliminară privitoare la măsurile preventive se
soluţionează în camera de consiliu, prin încheiere motivată, care se pronunţă în
camera de consiliu (I.C.C.J., Completul competent să judece recursul în interesul
legii, Decizia nr. 4 din 29 septembrie 2014); (ii) judecătorul de cameră preliminară de
la instanţa sesizată prin rechizitoriu, a cărui încheiere prin care s-a dispus începerea
judecăţii a fost atacată cu contestaţie, are competenţa de a se pronunţa asupra
măsurilor preventive, conform dispoziţiilor legale care reglementează măsurile
preventive în procedura de cameră preliminară, până la soluţionarea contestaţiei
prevăzute în art. 347 C.proc.pen. (I.C.C.J., Completul competent să judece recursul în
interesul legii, Decizia nr. 5 din 8 decembrie 2014); (iii) admisibilitatea în principiu
a contestaţiei în anulare se examinează în cameră de consiliu, fără citarea părţilor,
cu participarea procurorului (I.C.C.J., Completul competent să judece recursul în
interesul legii, Decizia nr. 3 din 19 ianuarie 2015); (iv) în cursul urmăririi penale,
competenţa de a dispune impunerea unor noi obligaţii pentru inculpat ori înlocuirea
sau încetarea celor dispuse iniţial revine procurorului care efectuează sau
supraveghează urmărirea penală (I.C.C.J., Completul competent să judece recursul în
interesul legii, Decizia nr. 4 din 19 ianuarie 2015).
3. Susceptibilitatea normei de a primi interpretări diferite. Deşi nu este
prevăzută în mod expres de către legiuitor, instanţa supremă a refuzat să stabilească
pe calea recursului în interesul legii interpretări care să privească norme lipsite de
echivoc şi care puteau primi numai o singură interpretare.
În acest sens, instanţa supremă a arătat că reglementările invocate nu sunt
susceptibile de interpretare, fiind evident că textele de lege enunţate, prin claritatea
şi lipsa lor de echivoc, nu pot fi interpretate decât în sensul că legiuitorul a voit să
instituie, prin reglementarea adoptată, obligativitatea parcurgerii de către fiecare
cerere de revizuire a procedurii prealabile de efectuare a actelor de cercetare, de către
procuror, necesare verificării ei sub aspectul temeiniciei, dat fiind că în practica
judiciară s-au observat tendinţe de aglomerare a instanţelor cu cereri vădit lipsite de
obiect, informe sau depăşind cadrul legal specific. Aşa fiind, nu se poate considera
că chestiunea de drept supusă examinării este susceptibilă de a fi soluţionată diferit
de instanţele judecătoreşti cât timp dispoziţiile art. 397-399 C.proc.pen. din
1968 reglementează cu claritate neinterpretabilă obligativitatea parcurgerii, de
fiecare cerere de revizuire, a etapei efectuării de către procuror a actelor de cercetare
prealabilă necesare verificării temeiniciei acesteia (I.C.C.J., Secţiile Unite, Decizia nr.
16 din 6 aprilie 2009).
Aceeaşi a fost soluţia instanţei supreme într-un alt recurs în interesul legii promovat
de procurorul general, fiind reţinut că, din moment ce cazul respingerii sesizării din
oficiu a instanţei competente, cu examinarea înlocuirii pedepsei amenzii cu pedeapsa
închisorii, nu se regăseşte în situaţiile la care se referă dispoziţiile art. 191 şi nici în
primele două alineate ale art. 192 C.proc.pen. din 1968, rezultă în mod vădit că un
atare caz face parte din cele vizate de prevederile din alin. (3) al aceluiaşi articol. Aşa
fiind şi cum reglementarea dată în alin. (3) al art. 192 C.proc.pen. din 1968 este
lipsită de echivoc, în sensul că, în cazurile la care se referă, cheltuielile judiciare
avansate de stat rămân în sarcina acestuia, se impune să se constate că recursul în
interesul legii nu întruneşte condiţiile cerute prin art. 4142 C.proc.pen. din
1968 pentru a se putea exercita o asemenea cale de atac (I.C.C.J., Secţiile
Unite, Decizia nr. 18 din 15 iunie 2009).
4. Posibilitatea stabilirii unei interpretări cu caracter de principiu. Nu toate
problemele de drept care generează practică judiciară neunitară la nivelul instanţelor
naţionale pot primi o interpretare cu caracter de principiu din partea Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie. Astfel, fiind sesizată cu un recurs în interesul legii privind
vătămarea corporală care a avut ca urmare pierderea unuia sau mai multor dinţi,
a fost arătat că marea diversitate a consecinţelor ce pot fi produse asupra fizionomiei
victimei sau asupra funcţiei de masticaţie, determinate nu numai de modalitatea în
care agresorul acţionează, ci şi de particularităţile anatomice şi fiziologice ale fiecărui
individ, fac dificilă, dacă nu chiar imposibilă, generalizarea efectelor în raport cu
numărul şi poziţia dinţilor lezaţi. De aceea, neputându-se ajunge la o concluzie cu
valabilitate de generalizare asupra consecinţelor deteriorării dentiţiei prin vătămarea
produsă, este evident că nici urmările la care se referă prevederile art. 182 alin. (2)
C.pen. din 1969 nu pot fi stabilite decât de la caz la caz, în raport cu specificul fiecărei
cauze, ceea ce nu se poate realiza decât de instanţa învestită cu judecarea fiecărui
proces concret. Pentru aceste motive, recursul în interesul legii a fost respins
(I.C.C.J., Secţiile Unite, Decizia nr. II/2002, apud I. Matei, în G. Bodoroncea ş.a., Codul
penal adnotat, 2007, p. 649).
5. Absenţa unei modificări legislative care să stabilească interpretarea
corectă. Astfel cum am arătat anterior, mecanismul instituit prin recursul în
interesul legii implică o anumită perioadă de timp în care poate dăinui o anumită
incertitudine cu privire la interpretarea unei norme şi care duce la interpretarea
neunitară a acesteia de către instanţele naţionale. Este astfel posibil ca, înainte de
sesizarea instanţei supreme cu un recurs în interesul legii, Parlamentul să intervină
prin adoptarea unui act normativ în care problema de drept soluţionată diferit să fie
tranşată.
În astfel de situaţii, dacă recursul în interesul legii a fost deja formulat, având în
vedere că acesta nu poate fi retras (a se vedea supra pct. 1), instanţa supremă va
constata că a rămas fără obiect sau că a devenit inadmisibil. În acest sens, Înalta
Curte a arătat că, după promulgarea Legii nr. 356/2006, dispoziţia art. 362 alin. (1)
lit. a) C.proc.pen. din 1968, în care se menţionează că, între persoanele ce pot face
apel, este şi „procurorul în ce priveşte latura penală şi latura civilă”, a fost
completată, precizându-se că „apelul procurorului în ce priveşte latura civilă este
inadmisibil în lipsa apelului formulat de partea civilă, cu excepţia cazurilor în care
acţiunea civilă se exercită din oficiu”.
Or, în raport cu această limitare imperativă a cazurilor în care procurorul poate face
apel în ce priveşte latura civilă, limitare ce se referă implicit, în conformitate cu
prevederile art. 3852 C.proc.pen. din 1968, şi la calea de atac a recursului, instanţa
supremă a constatat că recursul în interesul legii declarat de procurorul general
a rămas fără obiect ca urmare a reglementării prin lege a situaţiei cu privire la care
instanţele s-au pronunţat diferit (I.C.C.J., Secţiile Unite, Decizia nr. XXIII din 18
septembrie 2006).
În acelaşi sens s-a pronunţat instanţa supremă, reţinând că în situaţia în care până
la data soluţionării recursului în interesul legii problema de drept care constituie
obiectul sesizării a fost dezlegată prin lege, ea nu mai poate face obiectul examinării
într-un asemenea cadru, căci voinţa legiuitorului a fost exprimată în mod explicit,
neechivoc, făcând inutil demersul interpretativ al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Prin urmare, în cazul în care chestiunea de drept pusă în discuţie, chiar dacă
a existat la data sesizării, nu mai subzistă la data soluţionării cererii de recurs în
interesul legii, ca urmare a modificării dispoziţiei legale care a generat jurisprudenţa
neunitară, lipseşte una dintre condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 471 alin.
(1) C.proc.pen.
În speţă, Completul competent să judece recursul în interesul legii a constatat că,
ulterior sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dispoziţia legală care a generat
problema de drept supusă dezlegării a fost modificată prin art. II pct. 92 din O.U.G.
nr. 18/2016, prin reglementarea lipsită de echivoc a dispoziţiilor art. 341 alin.
(5¹) C.proc.pen., care prevăd că „judecătorul de cameră preliminară, soluţionând
plângerea, verifică soluţia atacată pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul de
urmărire penală şi a oricăror înscrisuri noi prezentate”. (I.C.C.J., Completul competent
să judece recursul în interesul legii, Decizia nr. 14 din 26 septembrie 2016).
Observăm astfel că, dacă modificarea legislativă intervine până la pronunţarea
instanţei supreme asupra recursului în interesul legii, intervenţia legiuitorului
reprezintă o cauză de inadmisibilitate a recursului. Dacă însă modificarea normei
este realizată după pronunţarea instanţei supreme, efectul va fi cel de încetare
a caracterului obligatoriu al deciziei, în condiţiile art. 4741 C.proc.pen. (a se
vedea infra comentariul art. 4741).
De asemenea, Înalta Curte a respins un recurs în interesul legii pentru stabilirea
modalităţii de aplicare a dispoziţiilor art. 3201 alin. (1) şi (7) C.proc.pen. din 1968 în
situaţiile tranzitorii întrucât Curtea Constituţională a admis o excepţie de
neconstituţionalitate şi a constatat, între altele, că dispoziţiile art. 3201 C.proc.pen.
din 1968 sunt neconstituţionale în măsura în care înlătură aplicarea legii penale mai
favorabile şi, de asemenea, că dispoziţiile art. 3201 alin. (8) C.proc.pen. din 1968 sunt
neconstituţionale.
În continuare, instanţa supremă a arătat că, din moment ce prevederile legale a căror
interpretare se solicită a se realiza prin prezentul recurs în interesul legii, anume
dispoziţiile art. 3201 alin. (1) şi (7) C.proc.pen. din 1968, referitoare la procedura de
judecată simplificată, sub aspectul momentului procesual până la care aceste
dispoziţii sunt aplicabile, sunt suspendate de drept de la aplicare ca urmare
a pronunţării D.C.C. nr. 1470 din 8 noiembrie 2011, pentru ca în termen de 45 de
zile Parlamentul sau, după caz, Guvernul să le pună în acord cu dispoziţiile
Constituţiei, recursul a fost respins (I.C.C.J., Secţiile Unite, Decizia nr. 28 din 12
decembrie 2011).
6. Absenţa unei decizii pronunţate într-un recurs în interesul legii sau a unei
hotărâri prealabile care să stabilească interpretarea corectă. Condiţie de
admisibilitate prevăzută în mod expres numai în cazul sesizării instanţei supreme
pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile conform art. 475 C.proc.pen., existenţa
unui recurs în interesul legii sau a unei hotărâri prealabile prin care este dezlegată
problema de drept atrage inadmisibilitatea unui nou recurs în interesul legii cu
privire la aceeaşi chestiune. Soluţia este firească, din moment ce raţiunea este
aceeaşi în cazul ambelor mecanisme de unificare a practicii judiciare, respectiv
existenţa unei singure interpretări obligatorii asupra căreia instanţa supremă nu
poate reveni decât în situaţia unei modificări legislative. Chiar şi în situaţia în care
intervine o modificare legislativă, este posibil ca interpretarea stabilită prin decizia
anterioară să îşi păstreze caracterul obligatoriu. În acest sens, după modificarea
conţinutului art. 54 din Legea nr. 136/1995 avut în vedere prin Decizia în interesul
legii nr. I/2005, Înalta Curte a considerat că faţă de conţinutul de ansamblu al
întregului act normativ se impune să se considere că prin cele două reglementări
succesive sunt instituite aceleaşi principii de guvernare a relaţiilor dintre asigurător
şi asigurat, precum şi dintre aceştia şi terţul păgubit sau răspunzător pentru paguba
produsă prin accidente de autovehicule. Aşadar, instanţa supremă a respins recursul
în interesul legii formulat după respectivele modificări legislative, întrucât noua
reglementare a dispoziţiilor legale cărora s-a cerut să li se dea interpretare nu diferă,
în esenţă, de aceea avută în vedere la elaborarea şi adoptarea deciziei în interesul
legii anterioare (I.C.C.J., Secţiile Unite, Decizia nr. 29 din 16 noiembrie 2009).
Art. 473
Judecarea recursului în interesul legii

Victor Horia Dimitrie Constantinescu

(1) Recursul în interesul legii se judecă de un complet format din preşedintele

Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sau, în lipsa acestuia, din vicepreşedintele
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, preşedinţii de secţii din cadrul acesteia, un
număr de 14 judecători din secţia în a cărei competenţă intră chestiunea de
drept care a fost soluţionată diferit de instanţele judecătoreşti, precum şi câte
2 judecători din cadrul celorlalte secţii. Preşedintele completului este
preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sau, în lipsa acestuia,
vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
(2) În cazul în care chestiunea de drept prezintă interes pentru două sau mai
multe secţii, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie stabileşte secţiile
din care provin judecătorii ce vor alcătui completul de judecată.
(3) După sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, preşedintele acesteia va
lua măsurile necesare pentru desemnarea aleatorie a judecătorilor din cadrul
secţiei în a cărei competenţă intră chestiunea de drept care a fost soluţionată
diferit de instanţele judecătoreşti, precum şi a judecătorilor din celelalte secţii
ce intră în alcătuirea completului prevăzut la alin. (1).
(4) La primirea cererii, preşedintele completului va desemna un judecător din
cadrul secţiei în a cărei competenţă intră chestiunea de drept care a fost
soluţionată diferit de instanţele judecătoreşti, pentru a întocmi un raport
asupra recursului în interesul legii. În cazul în care chestiunea de drept prezintă
interes pentru două sau mai multe secţii, preşedintele completului va desemna
3 judecători din cadrul acestor secţii pentru întocmirea raportului. Raportorii
nu sunt incompatibili.
(5) În vederea întocmirii raportului, preşedintele completului poate solicita
unor specialişti recunoscuţi opinia scrisă asupra chestiunilor de drept
soluţionate diferit.
(6) Raportul va cuprinde soluţiile diferite date problemei de drept şi
argumentele pe care se fundamentează, jurisprudenţa relevantă a Curţii
Constituţionale, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a Curţii Europene
a Drepturilor Omului, a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene şi opinia
specialiştilor consultaţi, dacă este cazul, precum şi doctrina în materie.
Totodată, judecătorul sau, după caz, judecătorii raportori vor întocmi şi vor
motiva proiectul soluţiei ce se propune a fi dată recursului în interesul legii.
(7) Şedinţa completului se convoacă de preşedintele acestuia, cu cel puţin 20
de zile înainte de desfăşurarea acesteia. Odată cu convocarea, fiecare judecător
va primi o copie a raportului şi a soluţiei propuse.
(8) La şedinţă participă toţi judecătorii completului. Dacă există motive
obiective, aceştia vor fi înlocuiţi, cu respectarea regulilor prevăzute la alin. (3).
(9) Recursul în interesul legii se susţine în faţa completului, după caz, de
procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
sau de procurorul desemnat de acesta, de judecătorul desemnat de colegiul de
conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, respectiv al curţii de apel, ori
de Avocatul Poporului sau de un reprezentant al acestuia.
(10) Recursul în interesul legii se judecă în cel mult 3 luni de la data sesizării
instanţei, iar soluţia se adoptă cu cel puţin două treimi din numărul
judecătorilor completului. Nu se admit abţineri de la vot.
Corelaţii legislative: art. 126 alin. (3) din Constituţia României; Hotărârea I.C.C.J.
din 21 septembrie 2004 privind organizarea şi funcţionarea administrativă a I.C.C.J.
Comentariu
1. Competenţa materială şi funcţională. Competenţa materială exclusivă în
soluţionarea recursului în interesul legii aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,
în conformitate cu art. 126 alin. (3) din Constituţie.
După înregistrarea recursului în interesul legii, acesta nu va fi repartizat aleatoriu
conform procedurii obişnuite, atât art. 473 alin. (1) C.proc.pen., cât şi art. 271 şi urm.
din Hotărârea I.C.C.J. privind organizarea şi funcţionarea administrativă a I.C.C.J.
(în continuare HICCJ) prevăzând că recursul va fi repartizat completului pentru
soluţionarea recursului în interesul legii.
Conform art. 271 din HICCJ, recursul în interesul legii se judecă de un complet format
din preşedintele I.C.C.J. sau, în lipsa acestuia, unul dintre vicepreşedinţii I.C.C.J.,
preşedinţii de secţii din cadrul acesteia şi un număr de 20 de judecători, dintre care
14 judecători din secţia/secţiile în a cărei/căror competenţă intră problema de drept
care a fost soluţionată diferit de instanţele judecătoreşti şi câte 2 judecători din
cadrul celorlalte secţii.
2. Măsuri premergătoare. Luarea măsurilor administrative care pregătesc judecarea
recursului în interesul legii este dată în competenţa preşedintelui completului, care
este preşedintele I.C.C.J. sau, în lipsa acestuia, vicepreşedintele I.C.C.J.
Astfel, după înregistrarea cauzei, preşedintele completului va lua măsurile necesare
pentru desemnarea, prin tragere la sorţi, a judecătorilor din secţia în a cărei
competenţă intră problema de drept care a fost soluţionată diferit de instanţele
judecătoreşti, precum şi a judecătorilor din celelalte secţii ce intră în alcătuirea
completului.
În cazul în care problema de drept prezintă interes pentru două sau mai multe secţii,
preşedintele sau, în lipsa acestuia, unul dintre vicepreşedinţii I.C.C.J. stabileşte
secţiile interesate şi numărul judecătorilor din cadrul acestora care intră în
compunerea completului, conform regulilor stabilite de art. 272 alin. (2) din
HICCJ: (i) dacă problema de drept prezintă interes pentru două secţii, completul se
compune din câte 8 judecători din cadrul secţiilor interesate şi câte 2 judecători din
cadrul celorlalte secţii; (ii) dacă problema de drept prezintă interes pentru 3 secţii,
completul se compune din câte 6 judecători din cadrul secţiilor interesate şi 2
judecători din cadrul celeilalte secţii; (iii) dacă problema de drept prezintă interes
pentru toate secţiile I.C.C.J., completul se compune din câte 5 judecători din cadrul
fiecărei secţii.
După luarea măsurilor privind compunerea completului care va judeca recursul în
interesul legii, preşedintele completului va desemna un judecător din cadrul secţiei
în a cărei competenţă intră chestiunea de drept care a fost soluţionată diferit de
instanţele judecătoreşti, pentru a întocmi un raport asupra recursului în interesul
legii. În cazul în care problema de drept prezintă interes pentru două sau mai multe
secţii, preşedintele completului desemnează 3 judecători-raportori, după regulile
stabilite de art. 272 alin. (8) din HICCJ: (i) dacă problema de drept prezintă interes
pentru două secţii, desemnează un judecător din cadrul Secţiei penale, un judecător
din cadrul celeilalte secţii interesate şi un judecător din cadrul Secţiei penale sau
a celeilalte secţii interesate, stabilită prin tragere la sorţi; (ii) dacă problema de drept
prezintă interes pentru 3 secţii, desemnează un judecător din cadrul Secţiei penale
şi câte un judecător din cadrul fiecăreia dintre celelalte două secţii
interesate; (iii) dacă problema de drept prezintă interes pentru toate secţiile I.C.C.J.,
desemnează un judecător din cadrul Secţiei penale şi câte un judecător din cadrul
a două secţii stabilite prin tragere la sorţi.
Judecătorul sau judecătorii astfel desemnaţi vor putea solicita unor specialişti
recunoscuţi opinia scrisă asupra chestiunilor de drept soluţionate diferit şi vor
redacta un raport care va cuprinde elementele prevăzute de art. 473 alin. (6)
C.proc.pen. De asemenea, judecătorul sau judecătorii raportori vor întocmi şi vor
motiva proiectul soluţiei ce se propune a fi dată recursului în interesul legii. Având
în vedere că aceştia îşi exprimă astfel opinia cu privire la soluţia care ar trebui
pronunţată asupra recursului în interesul legii, art. 473 alin. (4) C.proc.pen. prevede
în mod expres că judecătorii raportori nu devin incompatibili. Având în vedere că
legea se referă la raport întotdeauna la singular, coroborat cu absenţa oricărei
prevederi privind opiniile separate la raport, considerăm că şi în situaţia în care există
mai mulţi judecători raportori, poate fi întocmit un singur raport asupra recursului.
Pentru aceleaşi motive, poate exista o singură soluţie ce se propune a fi dată
recursului în interesul legii.
3. Judecarea recursului în interesul legii. Termenul pentru judecarea recursului
în interesul legii nu este acordat automat de sistemul ECRIS, ci va fi stabilit de către
preşedintele completului după finalizarea tuturor măsurile administrative prealabile.
Din art. 473 alin. (7) C.proc.pen. deducem că şedinţa completului poate fi convocată
numai după finalizarea raportului asupra recursului în interesul legii, având în
vedere că, odată cu convocarea, fiecare judecător va primi o copie a raportului şi
a soluţiei propuse. Raţiunea termenului de 20 de zile stabilit de legiuitor este aceea
de a da posibilitatea fiecărui judecător care va participa la soluţionarea recursului să
parcurgă raportul întocmit, precum şi pentru a se documenta asupra problemei de
drept supusă atenţiei instanţei supreme. Termenul de 20 de zile are caracter
procedural dilatoriu şi se calculează conform art. 269 alin. (2) C.proc.pen.
La şedinţă vor participa toţi judecătorii completului. Dacă există motive obiective,
aceştia vor fi înlocuiţi prin respectarea aceleiaşi proceduri de tragere la sorţi.
Conform art. 273 din HICCJ, la şedinţele de judecată ale completurilor pentru
soluţionarea recursurilor în interesul legii participă prim-magistratul-asistent sau un
magistrat-asistent desemnat de preşedintele ori, în lipsa acestuia, de unul dintre
vicepreşedinţii I.C.C.J. dintre magistraţii-asistenţi repartizaţi la completurile pentru
soluţionarea recursurilor în interesul legii, completurile pentru dezlegarea unor
chestiuni de drept şi completurile de 5 judecători, în funcţie de problema de drept
care a fost soluţionată diferit de instanţele judecătoreşti şi de specializarea
magistratului-asistent.
În funcţie de titularul sesizării, art. 473 alin. (9) C.proc.pen. prevede că recursul în
interesul legii va fi susţinut de: (i) procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie sau de procurorul desemnat de acesta; (ii) judecătorul
desemnat de colegiul de conducere al I.C.C.J., respectiv al curţii de apel; (iii) Avocatul
Poporului sau de un reprezentant al acestuia. Prezenţa acestora este obligatorie,
neputând fi solicitată judecarea recursului în interesul legii în lipsa titularului care
a formulat sesizarea sau a reprezentantului acestuia.
Preşedintele completului de judecată va da cuvântul reprezentantului instituţiei care
a formulat sesizarea, acesta urmând să susţină recursul în interesul legii în faţa
instanţei supreme. După aceea, membrii completului învestit cu soluţionarea
recursului în interesul legii pot adresa întrebări reprezentantului autorităţii care
a formulat sesizarea, iar după epuizarea acestora, dosarul va fi reţinut în pronunţare
asupra recursului în interesul legii formulat.
Art. 474
Conţinutul hotărârii şi efectele ei

Victor Horia Dimitrie Constantinescu

(1) Asupra cererii de recurs în interesul legii completul Înaltei Curţi de Casaţie
şi Justiţie se pronunţă prin decizie.
(2) Decizia se pronunţă numai în interesul legii şi nu are efecte asupra
hotărârilor judecătoreşti examinate şi nici cu privire la situaţia părţilor din
acele procese.
(3) Decizia se motivează în termen de cel mult 30 de zile de la pronunţare şi se
publică în cel mult 15 zile de la motivare în Monitorul Oficial al României,
Partea I.
(4) Dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru
instanţe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea
I.
Corelaţii legislative: art. 126 alin. (3) din Constituţia României; Hotărârea I.C.C.J.
din 21 septembrie 2004 privind organizarea şi funcţionarea administrativă
a I.C.C.J.; art. 5 C.pen.
Comentariu
1. Decizia pronunţată asupra recursului în interesul legii. Soluţia asupra
recursului în interesul legii se adoptă cu cel puţin două treimi din numărul
judecătorilor completului şi nu se admit abţineri de la vot. Opinia judecătorilor care
fac parte din complet va fi exprimată atât asupra soluţiei, respectiv de admitere sau
de respingere a recursului, precum şi, în caz de admitere, asupra interpretării unitare
care trebuie stabilită de către instanţa supremă. Totodată, legiuitorul nu
a reglementat instituţia opiniei separate, iar în situaţia în care unanimitatea nu poate
fi întrunită, nu există posibilitatea şi cu atât mai puţin obligaţia prevăzută de art.
394 alin. (4) C.proc.pen. de motivare a opiniei, respectiv a opiniilor separate. Atât în
situaţia în care recursul este admis, cât şi atunci când este pronunţată soluţia de
respingere, instanţa supremă se va pronunţa prin decizie.
Decizia pronunţată asupra recursului în interesul legii se motivează în termen de 30
de zile de la pronunţare, termenul fiind identic cu cel stabilit de art. 406 alin. (1)
C.proc.pen. pentru motivarea oricărei hotărâri judecătoreşti. Apreciem că impunerea
unei astfel de celerităţi în materia recursului în interesul legii este dăunătoare pentru
calitatea actului de justiţie. Astfel, deşi cu siguranţă sistemul judiciar resimte nevoia
unei soluţii tranşante cu privire la problema de drept, statuările instanţei supreme
trebuie să fie atent concepute şi redactate pentru a anticipa în mod eficient
problemele de aplicabilitate pe care le va ridica dispozitivul deciziei, precum şi pentru
a realiza toate corelaţiile necesare cu alte instituţii de drept care vor fi afectate prin
interpretarea pronunţată. Luând în considerare volumul de activitate al instanţei
supreme, precum şi aspectele anterior menţionate (a se vedea supra comentariul art.
471, pct. 1), considerăm că un termen optim pentru motivarea deciziei în interesul
legii ar fi fost de cel puţin 3 luni.
2. Efectele deciziei pronunţate asupra recursului în interesul legii. A fost arătat
că în Monitorul Oficial vor fi publicate numai deciziile prin care au fost admise
sesizările şi au fost dezlegate efectiv problemele de drept, nu şi cele prin care au fost
respinse cererile (C. Ghigheci, în N. Volonciu, A.S. Uzlău ş.a., Noul Cod de procedură
penală comentat, op. cit., 2014, p. 1179). Considerăm că opinia este criticabilă din
cel puţin două considerente. Astfel, art. 474 alin. (3) C.proc.pen. prevede că decizia
se publică în cel mult 15 zile de la motivare în Monitorul Oficial al României, Partea
I, fără a distinge în funcţie de soluţia pronunţată asupra recursului în interesul legii.
În al doilea rând, printr-o decizie de respingere a recursului în interesul legii instanţa
supremă poate da o dezlegare asupra problemei de drept judecate. În acest sens sunt
exemplele oferite anterior (a se vedea supra comentariul art. 472, pct. 3) în care s-a
constatat că problema cu care a fost sesizată instanţa supremă nu este susceptibilă
de a primi mai multe interpretări, instanţa pronunţându-se în cuprinsul deciziei
asupra singurului înţeles corect al normei. Aceeaşi este situaţia atunci când instanţa
supremă nu poate pronunţa o dezlegare cu titlu de principiu, însă oferă criteriile pe
care instanţele naţionale le vor folosi pentru a interpreta corect legea (a se
vedea supra comentariul art. 472, pct. 4).
În sprijinul opiniei noastre, arătăm că în practica instanţei supreme s-a constatat
caracterul obligatoriu al deciziilor de respingere a recursului în interesul legii. În
acest sens, în dispozitivul Deciziei nr. 28/2011, după ce a fost respins recursul în
interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie, instanţa supremă a constatat obligativitatea deciziei
potrivit art. 4145 alin. (4) C.proc.pen. din 1968, decizia nefiind însă publicată în
Monitorul Oficial. De asemenea, în cazul sesizării pentru pronunţarea unei hotărâri
prealabile, în cazul în care instanţa supremă pronunţă soluţia de respingere, decizia
are caracter obligatoriu şi va fi publicată în Monitorul Oficial (spre exemplu, I.C.C.J.,
Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, Decizia nr. 9
din 2 iunie 2014, M.Of. nr. 497 din 3 iulie 2014). Având în vedere că art. 477 alin. (2)
C.proc.pen. trimite la dispoziţiile art. 474 alin. (3) C.proc.pen., caracterul obligatoriu
există şi în ceea ce priveşte deciziile de respingere a recursului în interesul legii,
aceste decizii urmând să fie publicate în Monitorul Oficial.
Ultimele decizii în care au fost respinse ca inadmisibile recursului în interesul legii
menţionează în cuprinsul dispozitivului că sunt obligatorii, conform art. 474 alin. (4)
C.proc.pen. De asemenea, acestea au fost şi publicate în Monitorul Oficial (I.C.C.J.,
Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, Decizia nr. 6
din 16 mai 2016 şi Decizia nr. 14 din 26 septembrie 2016).
2.1. Stabilirea unei singure interpretări obligatorii pentru toate
instanţele. Dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru
instanţe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I. Având
în vedere că prin decizia pronunţată de către instanţa supremă se stabileşte
interpretarea corectă a unei probleme de drept, instanţele naţionale adoptă în general
soluţia pronunţată asupra recursului în interesul legii înainte de publicarea deciziei
în Monitorul Oficial, fiind cunoscute atât conţinutul sesizării (accesibil
la www.scj.ro/1260/Dosare-recursuri-in-interesul-legii), cât şi minuta întocmită
ulterior deliberării (accesibilă la www.scj.ro/736/Cautare-jurisprudenta).
Nerespectarea deciziei în interesul legii poate fi invocată prin formularea unei
contestaţii (spre exemplu, în cazul măsurilor preventive), prin calea de atac a apelului
(spre exemplu, în cazul deciziilor prin care se interpretează norma incriminatoare)
sau prin căile extraordinare de atac, atunci când problema de drept dezlegată se
încadrează în motivele limitativ enumerate pentru respectiva cale de atac şi dacă
termenul pentru formularea căii de atac nu s-a împlinit (în aceleaşi sens, M.
Tăbârcă, Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea proceselor,
Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011, p. 143 şi C. Ghigheci, în N. Volonciu, A.S.
Uzlău ş.a., Noul Cod de procedură penală comentat, op. cit., 2014, p. 1179).
Dincolo de efectele asupra legalităţii şi temeiniciei actelor procesuale, nerespectarea
deciziei în interesul legii poate avea consecinţe nefavorabile asupra carierei
judecătorului sau procurorului. Astfel, conform art. 99 lit. ş) din Legea nr. 303/2004,
nerespectarea deciziilor pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în
soluţionarea recursurilor în interesul legii constituie abatere disciplinară.
2.2. Aplicarea interpretării în cauzele în curs de judecată. Dacă în materie
procesuală aplicarea imediată a interpretării obligatorii stabilite de instanţa supremă
nu ridică probleme deosebite, nu acelaşi lucru este valabil pentru deciziile în
interesul legii pronunţate în materia dreptului substanţial. În acest sens, a fost arătat
că lipsa unei jurisprudenţe accesibile şi previzibile în mod rezonabil poate duce la
constatarea încălcării art. 7 CEDO. În caz contrar, obiectul şi scopul respectivului
articol, respectiv că nimeni nu ar trebui să fie supus urmăririi, condamnării sau
pedepsirii arbitrare, ar fi anulate (CtEDO, Del Rio Prada c. Spaniei, Marea Cameră,
hotărârea din 21 octombrie 2013, parag. 93).
Astfel, Curtea a constatat că a fost încălcat art. 7 din Convenţie prin schimbarea
jurisprudenţei instanţei supreme cu privire la modalitatea în care zilele lucrate pe
parcursul detenţiei erau scăzute din pedeapsa care trebuia executată. Curtea
a arătat că, la momentul în care a fost condamnat şi atunci când i-a fost comunicată
hotărârea privind contopirea pedepselor stabilite, nu exista niciun indiciu cu privire
la dezvoltarea jurisprudenţială care a fost ulterior aplicată. Reclamantul nu a avut
niciun motiv să creadă că instanţa supremă îşi va schimba jurisprudenţa şi, ca
urmare, că Audiencia National va aplica deducerea zilelor lucrate în timpul privării
de libertate în mod succesiv cu privire la fiecare pedeapsă stabilită, şi nu cu privire
la pedeapsa rezultantă. Prin aplicarea acestei jurisprudenţe a fost realizată
o modificare a întinderii („scope”) pedepsei aplicate de către instanţă în defavoarea
condamnatului (CtEDO, Del Rio Prada c. Spaniei, Marea Cameră, hotărârea din 21
octombrie 2013, parag. 111-118).
Într-o altă cauză, reclamantul a fost condamnat la pedeapsa închisorii de 20 de ani
pentru săvârşirea a 57.923 infracţiuni de înşelăciune. Curtea, analizând existenţa
jurisprudenţei în interpretarea normei de incriminare, a constatat că Guvernul nu
a oferit exemple de jurisprudenţă, pronunţată înainte de data săvârşirii faptei, din
care să rezulte că o persoană care a săvârşit infracţiunea de înşelăciune va fi
condamnată pentru un număr de infracţiuni egal cu numărul de persoane vătămate.
Curtea a constatat că prima clarificare din partea instanţelor naţionale a fost oferită
prin decizia de unificare a instanţei supreme din 15 septembrie 2000, respectiv după
săvârşirea faptelor de care era acuzat inculpatul. Prin urmare, Curtea a apreciat că,
la momentul săvârşirii faptelor, reclamantul nu putea să prevadă în mod rezonabil
că va fi condamnat pentru 57.923 de infracţiuni de înşelăciune, chiar dacă ar fi apelat
la profesionişti ai dreptului (CtEDO, Alimuçaj c. Albaniei, hotărârea din 7 februarie
2012, parag. 157).
Art. 4741
Încetarea sau modificarea efectelor deciziei

Victor Horia Dimitrie Constantinescu

Efectele deciziei încetează în cazul abrogării, constatării neconstituţionalităţii

ori modificării dispoziţiei legale care a generat problema de drept dezlegată, cu
excepţia cazului în care aceasta subzistă în noua reglementare.
Corelaţii legislative: art. 126 alin. (3) din Constituţia României; O.U.G. nr.
3/2014; art. 5 C.pen.
Comentariu
1. Încetarea caracterului obligatoriu al deciziei pronunţate asupra recursului în
interesul legii. Prin art. 4741 C.proc.pen. a fost reglementată modalitatea de
aplicare a recursului în interesul legii după apariţia unor evenimente legislative, cum
ar fi abrogarea sau modificarea dispoziţiei legale interpretate, precum şi în cazul
pronunţării unei decizii de către Curtea Constituţională prin care se constatată
neconstituţionalitatea normei care a generat problema de drept dezlegată.
Conform art. 4741 C.proc.pen., anterior formei modificate prin O.U.G. nr. 3/2014, în
cazul abrogării, constatării neconstituţionalităţii ori modificării dispoziţiei legale care
a generat interpretările diferite şi pentru care s-a pronunţat un recurs în interesul
legii, procurorul general al Parchetului de pe lângă I.C.C.J. va sesiza Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie cu propunere de modificare a deciziei sau, după caz, de constatare
a încetării obligativităţii acesteia. Dispoziţiile art. 473 şi 474 C.proc.pen. se aplică în
mod corespunzător.
Observăm astfel că s-a renunţat la reglementarea unei proceduri „în oglindă” prin
care I.C.C.J. să se pronunţe asupra modificării deciziei sau de constatare a încetării
obligativităţii acesteia. În schimb, din textul modificat de O.U.G. nr. 3/2014 deducem
că încetarea efectelor deciziei are loc de drept, de la momentul publicării în Monitorul
Oficial a normei de modificare, de abrogare sau a deciziei Curţii Constituţionale.
Constatarea încetării efectelor recursului în interesul legii este realizată de către
instanţa de judecată, care va analiza problema de drept dezlegată anterior prin
recursul în interesul legii şi va constata dacă, faţă de noul cadru legislativ, recursul
în interesul legii îşi menţine efectele obligatorii.
Mecanismul prevăzut de art. 4741 C.proc.pen., anterior formei modificate prin O.U.G.
nr. 3/2014, ar fi cauzat disfuncţionalităţi în practica judiciară întrucât între
momentul publicării legii de modificare sau abrogare, respectiv a deciziei Curţii
Constituţionale în Monitorul Oficial şi pronunţarea instanţei supreme asupra
modificării deciziei, respectiv constatarea încetării obligativităţii, instanţele naţionale
ar fi fost obligate să aplice dezlegarea dată prin recursul în interesul legii, chiar dacă,
faţă de modificarea normei, interpretarea ar fi fost contra legem.
Considerăm însă că noua formulare a art. 4741 C.proc.pen. este criticabilă din cel
puţin două puncte de vedere. Astfel, ceea ce încetează este numai caracterul
obligatoriu al deciziei, efectele, în sensul de aplicare obligatorie a deciziei în cauzele
care la momentul evenimentului legislativ sunt definitiv soluţionate, s-au produs deja
şi nu încetează prin modificarea sau abrogarea normei interpretate, întrucât altfel ar
fi adusă atingere autorităţii de lucru judecat. Astfel cum vom vedea ulterior, nici
caracterul obligatoriu nu încetează în toate cazurile, existând situaţii tranzitorii în
care atât norma interpretată, cât şi decizia de interpretare ultraactivează.
De asemenea, în ceea ce priveşte teza a II-a a articolului, apreciem că formularea este
echivocă, întrucât s-ar putea ajunge la concluzia că decizia ar avea în continuare
caracter obligatoriu dacă problema de drept dezlegată subzistă în noua reglementare.
O asemenea concluzie este neîntemeiată, întrucât, chiar dacă problema de drept
rămâne în continuare de actualitate, soluţionarea acesteia poate fi realizată diferit ca
urmare a evenimentului legislativ. În opinia noastră, teza a II-a se referă la
menţinerea caracterului obligatoriu al deciziei dacă interpretarea dată este în
consonanţă cu noul cadru normativ (spre exemplu, articolul este modificat, dar
modificările privesc alte aspecte, care nu au o înrâurire asupra problemei de drept
dezlegate). Cu toate acestea, atunci când modificarea preia interpretarea stabilită
prin recursul în interesul legii, de la momentul publicării în Monitorul Oficial, va fi
aplicabilă norma modificatoare, şi nu recursul în interesul legii (a se vedea infra pct.
3).
Observăm, de asemenea, că, deşi denumirea marginală a articolului a rămas
neschimbată, după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 3/2014, nu mai este posibilă
modificarea efectelor deciziei pronunţate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
2. Abrogarea normei interpretate. Decizia privind recursul în interesul legii
stabileşte o anumită interpretare obligatorie cu privire la o problemă de drept.
Practica neunitară care reclamă necesitatea recursului în interesul legii izvorăşte din
modalitatea neclară de formulare a unor dispoziţii legale sau din contradicţiile
existente între două sau mai multe norme. Prin urmare, în cazul în care normele
interpretate sunt abrogate, decizia prin care a fost stabilită unica interpretare corectă
îşi pierde, în principiu, fundamentul legal. Cu toate acestea, atunci când norma
interpretată ultraactivează ca urmare a aplicării principiului legii penale mai
favorabile prevăzut de art. 5 C.pen., caracterul obligatoriu al deciziei de interpretare
va ultraactiva.
3. Modificarea dispoziţiei legale interpretate. Pentru aceleaşi motive arătate
anterior (a se vedea supra pct. 1), modificarea dispoziţiei legale care a fost
interpretată de către instanţa supremă va duce, în principiu, la încetarea efectelor
deciziei în interesul legii. Astfel, norma modificatoare poate stabili în mod expres
o soluţie contrară celei pronunţate de către instanţa supremă, caz în care decizia de
interpretare îşi pierde caracterul obligatoriu. Şi în situaţia în care norma este
modificată în sensul interpretării stabilite prin recursul în interesul legii, efectele
deciziei încetează, întrucât dezlegarea chestiunii de drept a fost stabilită pe cale
normativă, instanţele urmând să dea eficienţă legii modificatoare.
Astfel cum a fost anterior arătat, prin intrarea în vigoare a C.proc.pen., faţă de
prevederile contrare ale art. 19 C.proc.pen., şi-a încetat efectele Decizia în interesul
legii nr. I/2004 (M.Of. nr. 404 din 6 mai 2004) prin care se stabilise că „instanţa
penală învestită cu judecarea acţiunii penale în cazul infracţiunilor cu efecte
complexe, cum sunt cele de ucidere din culpă şi de vătămare corporală din culpă
săvârşite de un conducător auto, este învestită să judece acţiunea civilă, alăturată
celei penale prin constituirea persoanei vătămate ca parte civilă, atât cu privire la
pretenţiile formulate în legătură cu decesul victimei sau cu vătămările corporale
suferite, cât şi cu privire la pretenţiile referitoare la bunurile distruse ori deteriorate ca
urmare a aceleiaşi fapte” (a se vedea supra comentariul art. 19).
La fel ca în cazul abrogării normelor de drept substanţial, modificarea acestora poate
crea situaţii tranzitorii în care norma existentă anterior modificării va ultraactiva, ca
urmare a aplicării principiului legii penale mai favorabile prevăzut de art. 5 C.pen. În
această situaţie, efectele obligatorii ale deciziei interpretative vor ultraactiva [pentru
o analiză detaliată a deciziilor pronunţate în cadrul recursului în interesul legii
potrivit C.proc.pen. din 1968 care îşi menţin caracterul obligatoriu şi după intrarea
în vigoare a C.pen. şi C.proc.pen., a se vedea Parchetul de pe lângă I.C.C.J., Analiza
deciziilor pronunţate în recursurile în interesul legii în materie penală şi procesual
penală cu privire la efectele acestora în contextul noilor reglementări
(http://www.mpublic.ro/sites/default/files/PDF/analiza_ril.pdf)].
4. Constatarea neconstituţionalităţii normei interpretate. Conform art. 147 alin.
(1) din Constituţie, dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din
regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la
45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval,
Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale
cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind
neconstituţionale sunt suspendate de drept.
Conform art. 5 alin. (2) C.pen., dispoziţiile privind aplicarea legii penale mai favorabile
până la judecarea definitivă a cauzei se aplică şi actelor normative ori prevederilor
din acestea declarate neconstituţionale. Prin urmare, şi în această ipoteză poate
exista situaţia în care decizia privind recursul în interesul legii să ultraactiveze, ca
urmare a aplicării legii penale mai favorabile care a fost declarată neconstituţională.
5. Constatarea neconstituţionalităţii interpretării stabilite prin recursul în
interesul legii. Prin Decizia nr. 206 din 29 aprilie 2013 pronunţată de către Curtea
Constituţională (M.Of. nr. 350 din 13 iunie 2013) s-a constatat că „dezlegarea dată
problemelor de drept judecate” prin Decizia nr. 8 din 18 octombrie 2010 a I.C.C.J.,
Secţiile Unite (M.Of. nr. 416 din 14 iunie 2011), este neconstituţională, contravenind
prevederilor art. 1 alin. (3), (4) şi (5), ale art. 126 alin. (3), ale art. 142 alin. (1) şi
ale art. 147 alin. (1) şi (4) din Constituţie şi Deciziei Curţii Constituţionale nr. 62 din
18 ianuarie 2007 (M.Of. nr. 104 din 12 februarie 2007). Curtea a arătat că, prin
recursul în interesul legii pronunţat, I.C.C.J. s-a erijat în instanţă de control judiciar
al Deciziei nr. 62/2007 pronunţate de Curtea Constituţională. În continuare s-a
arătat că, întrucât acest precedent afectează grav securitatea juridică şi rolul Curţii
Constituţionale, se impune sancţionarea oricărei interpretări a dispoziţiilor art.
4145 alin. (4) C.proc.pen. din 1968, ce reglementează obligativitatea dezlegărilor date
problemelor de drept judecate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pe calea
recursului în interesul legii, în sensul că ar oferi acestei instanţe posibilitatea ca, pe
această cale, în temeiul unei norme infraconstituţionale, să dea dezlegări obligatorii
care contravin Constituţiei şi deciziilor Curţii Constituţionale.
În ceea ce priveşte efectele unei astfel de decizii, Curtea a arătat că decizia amintită
mai sus determină – de la data publicării sale în Monitorul Oficial al României, Partea
I – restabilirea, pentru viitor, a efectului general obligatoriu al Deciziei Curţii
Constituţionale nr. 62/2007 şi a aplicării normelor de incriminare a insultei şi
calomniei cuprinse în art. 205 şi 206 C.pen. din 1969, precum şi a dispoziţiilor art.
207 C.pen. din 1969privind proba verităţii.
După intrarea în vigoare a C.pen., referitor la modalitatea de aplicare a legii penale
mai favorabile, prin Decizia nr. 265 din 6 mai 2014 (M.Of. nr. 372 din 20 mai 2014),
Curtea Constituţională a stabilit că dispoziţiile art. 5 C.pen. sunt constituţionale în
măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea şi
aplicarea legii penale mai favorabile. În considerentele deciziei, Curtea
Constituţională a reţinut că, în caz de tranziţie, judecătorul este ţinut de aplicarea
legii penale mai favorabile, în ansamblu, fapt justificat prin aceea că nu trebuie să
ignore viziunea fie preponderent represivă, aşa cum este cazul Codului penal din
1968, fie preponderent preventivă, aşa cum este cazul actualului Cod penal. Soluţia
se impune pentru că nu poate fi încălcată finalitatea urmărită de legiuitor cu ocazia
adoptării fiecărui cod în parte, deoarece nu întâmplător cele două coduri, deşi fiecare
cu o concepţie unitară proprie, au viziuni diferite asupra modului în care sunt
apărate valorile sociale de către legea penală.
De asemenea, în legătură cu Decizia nr. 2 din 14 aprilie 2014 a I.C.C.J., Completul
pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, Curtea Constituţională
a constatat că, odată cu publicarea prezentei decizii în Monitorul Oficial al României,
efectele Deciziei nr. 2 din 14 aprilie 2014 a instanţei supreme încetează în
conformitate cu prevederile art. 147 alin. (4) din Constituţie şi cu cele ale art.
4771 C.proc.pen.
În aceeaşi măsură, instanţa de contencios constituţional a impus modalitatea de
aplicare a deciziei Curţii Constituţionale de către instanţele de judecată, arătând că
dispoziţiile art. 5 alin. (2) C.pen. nu sunt incidente ca efect al pronunţării prezentei
decizii, întrucât, în acest caz, Curtea nu declară neconstituţională o prevedere legală,
astfel că nu se produc consecinţe asupra existenţei normative în ordinea juridică
a prevederii supuse controlului, ci se stabileşte doar, pe cale de interpretare, un unic
înţeles constituţional al art. 5 C.pen.
Secţiune a 2-a
Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri
prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept
Art. 475
Obiectul sesizării

Iuliana Nedelcu, Victor Horia Dimitrie Constantinescu

Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi

Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în
ultimă instanţă, constatând că există o chestiune de drept, de a cărei lămurire
depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective şi asupra căreia Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un
recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în
curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să
pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de
drept cu care a fost sesizată.
Corelaţii legislative: art. 5 şi art. 7 CEDO; art. 267 TFUE; art. 126 alin. (3) din
Constituţia României; art. 471 C.proc.pen.
Comentariu
1. Principiul securităţii juridice. Standard convenţional. Mecanismul hotărârii
prealabile. La fel ca în cazul recursului în interesul legii, pronunţarea unei hotărâri
prealabile de către instanţa supremă asigură securitatea juridică în interpretarea
problemelor de drept ridicate în faţa instanţelor penale, considerentele anterior
expuse fiind aplicabile în mod corespunzător (a se vedea supra comentariul art. 471).
Procedura reglementată de art. 475 şi urm. C.proc.pen. este însă „vădit mai
restrictivă” decât cea a recursului în interesul legii, fiind excluse de la aceasta
„problemele de drept de care nu depinde soluţionarea pe fond a cauzei, chestiuni ce
rămân a fi supuse interpretării numai pe calea recursului în interesul legii” (I.C.C.J.,
Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, Decizia nr. 7
din 17 aprilie 2015), ori „spre deosebire de recursul în interesul legii, pe calea căruia
să rezolvă o problemă de drept controversată într-o manieră abstractă şi generală, în
cazul hotărârii prealabile, dezlegarea, chiar de principiu, a unei chestiuni de drept
este una punctuală, adecvată circumstanţelor speţei” (I.C.C.J., Completul pentru
dezlegarea unor chestiuni de drept în materie civilă, Decizia nr. 21 din 13 iunie 2016).
Pronunţarea unei hotărâri prealabile a fost caracterizată în jurisprudenţă, din punct
de vedere al naturii sale juridice, drept un „incident procedural prin care se
soluţionează o problemă juridică apărută într-un proces în curs de desfăşurare”
(D.C.C. nr. 270 din 10 mai 2016, parag. 16; I.C.C.J., Completul pentru dezlegarea unor
chestiuni de drept în materie civilă, Decizia nr. 21 din 13 iunie 2016, parag.
23). Doctrinar s-a susţinut că, deşi procedura sesizării în vederea pronunţării unei
hotărâri prealabile pare a fi o chestiune prejudicială (obiectul procedurii este un
incident apărut în cursul procesului, respectiv o problemă de drept de care depinde
soluţionarea cauzei; cauza se suspendă până la soluţionarea incidentului; rezolvarea
acestuia aparţine altei instanţe decât cea în faţa căreia a apărut; hotărârea prealabilă
este obligatorie pentru instanţa care a solicitat această hotărâre), caracterizarea sa
în acest sens nu ar fi complet justificată. Pentru acest motiv, marcând diferenţele în
raport cu ipoteza tipică a chestiunii prejudiciale, respectiv faptul că sesizarea nu este
obligatorie, aşa cum este, de regulă, în cazul chestiunii prejudiciale, instanţa sesizată
nu are o competenţă materială exclusivă, iar hotărârea sa are efecte mai largi, fiind
obligatorie pentru toate instanţele, iar nu numai pentru cea în faţa căreia a apărut
incidentul, procedura sesizării pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile a fost
caracterizată drept o procedură sui-generis (I. Deleanu, Noul Cod de procedură civilă.
Comentarii pe articole, vol. I, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p. 706). În acest
context, ţinând seama că problema de drept care face obiectul sesizării/dezlegării
este una controversată, urmând a fi judecată de o altă instanţă, că de aceasta
depinde soluţionare fondului cauzei, procedura sesizării în vederea pronunţării unei
hotărâri prealabile, chiar dacă nu este identică cu chestiunea prejudicială, prezintă
majoritatea trăsăturilor acesteia. Natura juridică de chestiune prejudicială este pusă
în evidenţă mai ales de caracterul de dependenţă dintre problema de drept şi
soluţionarea fondului cauzei, şi anume de faptul că problema de drept reprezintă
o antecedenţă logică şi juridică a rezolvării raportului de drept penal, vizând
întotdeauna fondul cauzei/al procesului, iar nu aspecte de formă (incidente de
procedură) ale acestuia. Din această perspectivă, nu ar fi eronată caracterizarea
procedurii sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile drept o chestiune
prejudicială de judecată, adică aspecte care opresc cursul procesului în faţa
instanţei, împiedicând ca judecata să se pronunţe mai înainte de a fi fost ele însele
rezolvate (A se vedea T. Pop, Drept procesual penal. Partea generală, vol. II, Ed.
Tipografia Naţională S.A., Cluj, p. 520-527).
Mecanismul nou-creat prin C.proc.pen. este similar cu trimiterea preliminară
adresată Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, care, potrivit art. 267 TFUE, este
competentă să se pronunţe, cu titlu preliminar, cu privire la: (i) interpretarea
tratatelor; (ii) validitatea şi interpretarea actelor adoptate de instituţiile, organele,
oficiile sau agenţiile Uniunii; astfel, în cazul în care o asemenea chestiune se invocă
în faţa unei instanţe dintr-un stat membru, această instanţă poate, în cazul în care
apreciază că o decizie în această privinţă îi este necesară pentru a pronunţa
o hotărâre, să ceară Curţii să se pronunţe cu privire la această chestiune.
Similitudini există şi cu instituţia avizului Curţii de Casaţie din dreptul francez (art.
706-65 şi art. 706-66 C.proc.pen. – pentru condiţiile de formă, respectiv art. L. 441-
1 din Codul de organizare judiciară – pentru condiţiile de fond), aspect remarcat în
doctrină (C. Ghigheci, în N. Volonciu ş.a., Noul Cod de procedură penală comentat,
ed. a 2-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2015, p. 1254). Astfel, în dreptul francez,
sesizarea Curţii de Casaţie pentru emiterea unui aviz trebuie să îndeplinească o serie
de condiţii de fond – să existe o chestiune de drept nouă care să prezinte o dificultate
serioasă şi care să fi fost incidentă în mai multe cauze, condiţii care sunt
asemănătoare cu cele din dreptul naţional. În jurisprudenţa Curţii de Casaţie
franceze în această materie s-a stabilit că numai chestiunile care poartă exclusiv
asupra dreptului pot face obiect al avizului; o sesizare formulată într-o manieră
generală şi care nu enunţă o chestiune de drept precisă este inadmisibilă [Avis, 29
octobre 2007, n° 07-00.014 (https://www.courdecassation.fr)]; o chestiune de drept
este nouă, fie pentru că priveşte aplicarea unui text nou, fie întrucât asupra acesteia
nu s-a pronunţat niciodată Curtea de Casaţie [Avis, 29 septembre 2008
(https://www.courdecassation.fr)]; chestiunea de drept prezintă o dificultate serioasă
atunci când este susceptibilă să conducă la interpretări diferite, însă toate pertinente,
în egală măsură (F. Zenati, La saisine pour avis de la Cour de cassation, Dalloz, 1992,
p. 247; H.M. Darnanville, La saisine pour avis du Conseil d’Etat et de la Cour de
cassation, AJDA, 2001, p. 416). De pildă, solicitarea de aviz a fost respinsă ca
inadmisibilă, chestiunea de drept nefiind nouă şi neprezentând o dificultate serioasă
întrucât, în materia respectivă, Curtea de Casaţie se pronunţase prin două hotărâri
anterioare ori că dezlegarea rezultă din jurisprudenţa constantă a Curţii de Casaţie
[Avis n° 16010 du 12 septembre 2016; Avis n° 16001 du 4 janvier
2016 (https://www.courdecassation.fr)]; de asemenea, este inadmisibilă sesizarea
atunci când dezlegarea ar implica examinarea circumstanţelor cauzei [Avis n° 15008
du 26 mai 2014 (https://www.courdecassation.fr)]. Aşa cum rezultă din cele ce
urmează, şi în jurisprudenţa naţională se regăsesc aceleaşi aspecte, confirmând
astfel sursa franceză de inspiraţie, atât normativ, cât şi jurisprudenţial.
Mecanismul hotărârii prealabile instituie un veritabil dialog judiciar între instanţa
supremă şi celelalte instanţe judecătoreşti care are drept scop prevenirea apariţiei
interpretărilor divergente, care ulterior ar fi impus pronunţarea unui recurs în
interesul legii. Astfel, observăm că hotărârea prealabilă prezintă un avantaj important
faţă de recursul în interesul legii, nepermiţând crearea stării de incertitudine cu
privire la interpretarea unei norme, întrucât, astfel cum vom vedea, sesizarea
prealabilă este formulată în cadrul procesului în care chestiunea de drept este
ridicată. Deşi este firesc ca procesul de unificare jurisprudenţială să impună
o anumită perioadă de timp (a se vedea supra comentariul art. 471, pct. 1),
mecanismul sesizării prealabile împiedică rămânerea definitivă a acelor interpretări
care nu sunt în consonanţă cu soluţia obligatorie care va fi stabilită de către Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie. Această caracteristică a mecanismului hotărârii
prealabile, de a reprezenta o interpretare a priori (spre deosebire de recursul în
interesul legii care reprezintă o interpretare a posteriori), a fost menţionată şi în
jurisprudenţă (D.C.C. nr. 270 din 10 mai 2016, parag. 15; I.C.C.J., Completul pentru
dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, Decizia nr. 10 din 22 aprilie
2015). Totodată, s-a considerat că existenţa unei practici neunitare face incidentă
procedura recursului în interesul legii, iar nu pe cea a pronunţării unei hotărâri
prealabile, motivat de faptul că scopul acesteia din urmă – prevenirea unei
jurisprudenţe divergente – nu mai poate fi atins (I.C.C.J., Completul pentru dezlegarea
unor chestiuni de drept în materie penală, Decizia nr. 10/2015; I.C.C.J., Completul
pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie civilă, Decizia nr. 6 din 23 iunie
2014).
O importantă consecinţă a acestui aspect este reprezentată de aplicarea interpretării
în cauza în care a fost formulată sesizare, fiind astfel incident, de regulă, principiul
aplicării imediate a statuărilor instanţei supreme. În acelaşi sens, atât în cauza în
care a fost dispusă sesizarea instanţei supreme, cât şi în alte cauze în care este
ridicată aceeaşi problemă de drept, instanţele au posibilitatea să suspende judecata
în aşteptarea dezlegării pronunţate de instanţa supremă.
Cauza aflată rolul instanţelor constituie numai prilejul acordat instanţei supreme de
a se pronunţa asupra respectivei probleme de drept. Analiza realizată de către Înalta
Curte asupra situaţiei de fapt din cauza dedusă judecăţii este limitată la verificarea
condiţiei de admisibilitate a legăturii chestiunii de drept cu fondul. Astfel, hotărârea
prealabilă va statua numai asupra chestiunii de drept, nu şi cu privire la aplicarea
interpretării obligatorii în cauza în care fost formulată sesizarea. În acest sens,
hotărârea prealabilă este, ca şi recursul în interesul legii, tot o decizie de principiu
care se situează deasupra particularităţilor situaţiei de fapt din cauza dedusă
judecăţii, judecătorii instanţei supreme urmând să se raporteze la toate situaţiile de
fapt care pot apărea în practica judiciară.
Mecanismul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei
hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept este prevăzut şi în
materie civilă de art. 519 şi urm. C.proc.civ. Astfel, în materie civilă/contencios
administrativ şi fiscal au existat 141 de sesizări, iar în materie penală a existat un
număr de 88 de sesizări (www.scj.ro). Putem astfel concluziona că acordarea
posibilităţii instanţelor de a iniţia un dialog judiciar cu instanţa supremă a fost
privită ca un instrument util care contribuie la asigurarea unei practici judiciare
unitare.
Instituţia juridică a hotărârii prealabile (cu referire expresă la cea reglementată
de Codul de procedură civilă) a fost însă şi criticată în doctrină. Astfel, s-a arătat că
instituţia este „de natură a perturba – în perspectivă – bunul mers al justiţiei şi
prestigiul acesteia”, întrucât ar impulsiona pasivitatea instanţelor/judecătorilor a
quo care nu ar mai face niciun efort în lămurirea problemelor de drept cu care se
confruntă, preferând, mai ales în condiţiile supraaglomerării, să sesizeze instanţa
supremă; caracterul obligatoriu al hotărârilor prealabile pune în discuţie
„independenţa judecătorului învestit cu soluţionarea acelei cauze, indivizibilitatea
litigiului cu rezolvarea căruia a fost învestit, cât priveşte elementele de drept şi cele
de fapt, judecătorului rămânându-i să le aprecieze, rezidual «doar» pe acestea din
urmă, plenitudinea de jurisdicţie a instanţei care rezolvă cauza” (Ş. Beligrădeanu,
Reflecţii critice cu privire la caracterul vădit dăunător bunului mers al justiţiei al
reglementării în noul Cod de procedură civilă a posibilităţii sesizării de către anumite
instanţe judecătoreşti a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei
hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în Dreptul nr. 3/2013,
p. 108-115; I. Deleanu, op. cit., p. 521; în sens invers, cu privire la obligativitatea
deciziilor pronunţate în procedurile de unificare a jurisprudenţei, a se vedea I. Leş,
Asigurarea unei jurisprudenţe unitare în perspectiva viitorului Cod de procedură
civilă, în C.J. nr. 11/2008, p. 31).
2. Condiţii de admisibilitate. A fost arătat că sesizarea completului competent să
pronunţe hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, pentru a fi
admisibilă, trebuie să îndeplinească cumulativ mai multe cerinţe, respectiv să fie
solicitată într-o cauză aflată în curs de judecată în ultimă instanţă pe rolul uneia
dintre instanţele prevăzute de art. 475 C.proc.pen., obiectul acesteia să vizeze
o chestiune de drept de care depinde soluţionarea pe fond a cauzei, iar problema de
drept să nu fi fost dezlegată de I.C.C.J. prin mecanismele legale ce asigură
interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către instanţele judecătoreşti şi nici să nu
facă obiectul unui recurs în interesul legii (I.C.C.J., Completul pentru dezlegarea unor
chestiuni de drept în materie penală, Decizia nr. 4 din 4 martie 2015).
2.1. Legitimare procesuală activă. Spre deosebire de recursul în interesul legii şi
de trimiterea preliminară adresată CJUE, sesizarea instanţei supreme poate fi
realizată numai de către o instanţă de judecată stricto sensu, din oficiu, la cererea
părţilor sau a Ministerului Public. Instanţele care pot apela la acest mecanism de
unificare sunt enumerate expres de către legiuitor, respectiv completul de judecată
al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului.
În plus, art. 475 C.proc.pen. prevede că sesizarea instanţei supreme poate fi
realizată numai în cursul judecăţii. În interpretarea acestei prevederi, a fost arătat
că judecătorul de drepturi şi libertăţi şi judecătorul de cameră preliminară nu pot
face astfel de sesizări, chiar dacă s-ar confrunta cu anumite chestiuni de drept de
a căror rezolvare să depindă soluţia pe care o vor adopta (C. Ghigheci, în N. Volonciu,
A.S. Uzlău ş.a., Noul Cod de procedură penală comentat, op. cit., 2014, p. 1182);
aceeaşi opinie a fost exprimată şi de Curtea Constituţională: „introducerea de către
legiuitor a menţiunii «în cursul judecăţii» (...) denotă intenţia acestuia de a exclude
judecătorul de drepturi şi libertăţi şi judecătorul de cameră preliminară din sfera
titularilor cererii referitoare la pronunţarea unei hotărâri prealabile” (D.C.C. nr. 270
din 10 mai 2016, parag. 16).
Consecinţa practică cea mai importantă a acestei interpretări este aceea că instanţa
supremă nu se poate pronunţa printr-o hotărâre prealabilă asupra problemelor de
drept izvorâte din legalitatea administrării mijloacelor de probă, deşi această materie
are o înrâurire directă asupra fondului acuzaţiilor, întrucât aspectele de nelegalitate
din timpul urmăririi penale pot fi invocate până la finalizarea camerei preliminare.
În jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie
penală au existat însă o serie de sesizări formulate de judecătorul de cameră
preliminară învestit, fie cu proceduri întemeiate pe art. 340, 341 C.proc.pen., fie pe
art. 335 alin. (4) ori pe art. 342-348 din acelaşi Cod. În cazul plângerilor împotriva
soluţiilor de neurmărire sau de netrimitere în judecată, sesizările judecătorului de
cameră preliminară învestit cu astfel de proceduri au fost fie admise (I.C.C.J.,
Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, Decizia nr. 33
din 11 decembrie 2015), fie respinse (I.C.C.J., Completul pentru dezlegarea unor
chestiuni de drept în materie penală, Decizia nr. 23 din 6 octombrie 2014; Decizia nr.
7 din 17 aprilie 2015; Decizia nr. 8 din 17 aprilie 2015; Decizia nr. 17 din 27
septembrie 2016; Decizia nr. 19 din 27 septembrie 2016). În niciuna dintre deciziile
de respingere inadmisibilitatea nu s-a întemeiat pe faptul că judecătorul de cameră
preliminară nu ar fi titular de sesizare ori competenţele şi activitatea acestuia nu s-
ar situa în cursul judecăţii (motivul de inadmisibilitate, în cazul acestor decizii, l-a
reprezentat lipsa de dependenţă între lămurirea chestiunii de drept şi soluţionarea
cauzei pe fond, respectiv inexistenţa unei chestiuni de drept care să reclame o rezolvare
de principiu prin pronunţarea unei hotărâri prealabile. A se vedea infra pct. 2.2.).
Astfel, sesizarea având ca obiect chestiunea de drept referitoare la admisibilitatea
unei cereri de strămutare în procedura de cameră preliminară în care se verifică
plângerea formulată împotriva soluţiei procurorului de neurmărire penală a fost
respinsă ca inadmisibilă, întrucât nu a fost îndeplinită condiţia de dependenţă dintre
lămurirea chestiunii de drept şi soluţionarea fondului cauzei, respectiv
admisibilitatea unei cereri de strămutare nu reprezintă o chestiune de drept
determinantă pentru rezolvarea acţiunii penale sau a acţiunii civile în procesul penal;
instituţia strămutării nu are caracterul unei judecăţi, pentru că în cadrul acestei
proceduri nu se soluţionează fondul cauzei, ci acela al unui incident procedural
intervenit în administrarea justiţiei, inerent bunei funcţionări a sistemului judiciar;
pronunţarea asupra cererii de strămutare nu implică judecarea aspectelor ce privesc
fondul cauzei (Decizia nr. 23 din 6 octombrie 2014). Stabilirea organului judiciar
competent să soluţioneze o cerere de revizuire, formulată împotriva unei încheieri
definitive pronunţate de către judecătorul de cameră preliminară, în procedura
reglementată de art. 341 C.proc.pen., tipul hotărârii prin care se soluţionează o astfel
de cerere de revizuire şi admisibilitatea căii ordinare de atac împotriva acestei
hotărâri nu au natura unor chestiuni de drept determinante pentru rezolvarea
acţiunii penale sau a acţiunii civile în procesul penal, neputând produce efecte
asupra modului de soluţionare pe fond a cauzei; modul de soluţionare a fondului
cererii de revizuire (obiect al cauzei în care a apărut chestiunea de drept) nu depinde
de lămurirea regulilor de competenţă, a felului hotărârii pronunţate, ori de caracterul
definitiv sau nu al acesteia (Decizia nr. 7 din 17 aprilie 2015). Stabilirea naturii căii
de atac (recurs, apel sau contestaţie) împotriva încheierii prin care instanţa (în
cameră de consiliu, în procedura de cameră preliminară) respinge, ca inadmisibilă,
cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate nu
are aptitudinea de a produce consecinţe juridice asupra modului de rezolvare
a fondului cauzei cu care instanţa ce a făcut sesizarea este învestită – respectiv
admisibilitatea sau nu a sesizării instanţei de contencios constituţional – şi nici
aptitudinea de a produce un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul
principal (Decizia nr. 17 din 27 septembrie 2016). Problema cu care a fost sesizată
Înalta Curte nu este o veritabilă chestiune de drept, deoarece în cauză nu există
o neclaritate în interpretarea dispoziţiilor art. 341 alin. (9) şi art. 341 alin. (7) pct. 2
lit. a) C.proc.pen.; textele legale sunt clare şi univoce, astfel că, intervenţia instanţei
supreme prin mecanismul întrebării prealabile nu se justifică (Decizia nr. 19 din 27
septembrie 2016, precit.). În procedura confirmării redeschiderii urmăririi penale,
sesizarea judecătorului de cameră preliminară a fost admisă (I.C.C.J., Completul
pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, Decizia nr. 27 din 29
octombrie 2015). În cazul verificării competenţei şi a legalităţii sesizării
instanţei, a legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire
penală, mai precis, al verificării legalităţii administrării probelor, sesizarea
judecătorul de cameră preliminară de la instanţa ierarhic superioară, învestit cu
o contestaţie întemeiată pe art. 347 C.proc.pen. împotriva încheierii prin care fusese
respinsă cererea de excludere a unor probe a fost respinsă (I.C.C.J., Completul pentru
dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, Decizia nr. 22 din 25 octombrie
2016).
În ceea ce priveşte judecătorul de drepturi şi libertăţi, sesizările au fost respinse
ca inadmisibile, însă nu pentru lipsa calităţii procesuale active a acestuia, ci întrucât
obiectul sesizării privea o chestiune incidentală, un incident procesual de care nu
depindea soluţionarea cauzei pe fond (I.C.C.J, Completul pentru dezlegarea unor
chestiuni de drept în materie penală, Decizia nr. 17 din 1 septembrie 2014; Decizia nr.
24 din 6 octombrie 2014).
Trebuie observat că în cadrul art. 475 C.proc.pen. legiuitorul nu a utilizat noţiunea
de instanţă de judecată, ci pe aceea de complet de judecată. Astfel, textul nu limitează
dreptul de sesizare la faza judecăţii, înţeleasă ca judecată asupra acuzaţiei penale,
după finalizarea camerei preliminare. Apreciem că legiuitorul a avut în vedere orice
cauză aflată în competenţa instanţelor penale, în care sesizarea completului a fost
realizată prin cerere, propunere, rechizitoriu, acord de recunoaştere a vinovăţiei,
indiferent dacă competenţa de soluţionare aparţine judecătorului de cameră
preliminară, judecătorului de drepturi şi libertăţi sau instanţei de judecată şi dacă
sunt întrunite celelalte condiţii de admisibilitate. În acest sens, instanţa supremă
a constatat admisibilitatea unei sesizări formulate după rămânerea definitivă
a hotărârii penale asupra fondului cauzei, pe rolul tribunalului fiind o contestaţie la
executare prin care se solicita să se constate dezincriminarea faptei pentru care
fusese pronunţată hotărârea de condamnare (I.C.C.J., Completul pentru dezlegarea
unor chestiuni de drept în materie penală, Decizia nr. 4 din 4 martie 2015).
O a treia condiţie cumulativă impusă de către art. 475 C.proc.pen. este aceea că
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, curtea de apel sau tribunalul trebuie să fie învestit
cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă. Noţiunea a fost interpretată în sensul
că sesizarea trebuie formulată de către instanţa care va statua ca ultim grad de
jurisdicţie (I.C.C.J., Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie
penală, Decizia nr. 11 din 2 iunie 2014; Decizia nr. 17 din 1 septembrie 2014),
nerespectarea acestei condiţii conducând la respingerea ca inadmisibilă a sesizării
(Decizia nr. 18 din 4 iunie 2015). Astfel, Înalta Curte a constatat că instanţa care
a făcut sesizarea (curte de apel) nu a judecat cauza în ultimă instanţă, întrucât
sentinţa prin care aceasta soluţionează contestaţia la executare introdusă împotriva
unei hotărâri de recunoaştere a unei condamnări pronunţate într-un stat membru al
Uniunii Europene prin care s-a dispus şi transferarea persoanei condamnate în
vederea executării pedepsei închisorii într-un penitenciar din România poate fi
atacată pe calea contestaţiei, legiuitorul prevăzând regula dublului grad de jurisdicţie
(Decizia nr. 18 din 4 iunie 2015). Lipsa calităţii procesuale active în această materie
a instanţei/completului care judecă fondul cauzei a făcut obiectul unei excepţii de
neconstituţionalitate respinse, opţiunea legiuitorului în acest sens fiind justificată de
faptul că împotriva hotărârilor nedefinitive pot fi promovate căile de atac prevăzute
de lege, în a căror soluţionare există posibilitatea lămuririi problemelor de drept
incidente (D.C.C. nr. 270 din 10 mai 2016, parag. 10, 22, 23).
Astfel, tribunalul poate sesiza instanţa supremă atunci când este învestit cu
soluţionarea contestaţiilor împotriva hotărârilor pronunţate de către judecătorie (spre
exemplu, împotriva unei sentinţe prin care s-a respins contestaţia la executare sau
împotriva încheierii judecătorului de cameră preliminară prin care se respinge
cererea de excludere a unui mijloc de probă) sau cu soluţionarea de către judecătorul
de cameră preliminară sau judecătorul de drepturi şi libertăţi a unor cereri care au
legătură cu soluţionarea pe fond a cauzei şi care nu sunt supuse căilor de atac [spre
exemplu, validarea examinării fizice conform art. 195 alin. (5) C.proc.pen.].
Tribunalul a uzat de procedura hotărârii prealabile atunci când a fost învestit cu
contestaţie întemeiată pe art. 23 alin. (9) din Legea nr. 255/2013 împotriva
hotărârilor pronunţate de judecătorie în materia aplicării legii penale mai favorabile,
a celei de dezincriminare în cazul pedepselor definitive ori contestaţie împotriva
hotărârii pronunţate în contestaţie la executare conform art. 597 alin. (7) C.proc.pen.
(proceduri în faza de executare) (I.C.C.J., Completul pentru dezlegarea unor chestiuni
de drept în materie penală, Decizia nr. 8 din 26 mai 2014; Decizia nr. 13 din 5 iunie
2014; Decizia nr. 14 din 16 iunie 2014; Decizia nr. 16 din 23 iunie 2014; Decizia nr.
18 din 15 septembrie 2014; Decizia nr. 3 din 16 februarie 2015; Decizia nr. 4 din 4
martie 2015; Decizia nr. 10 din 12 aprilie 2016; Decizia nr. 14 din 18 mai 2016); apel
împotriva unei sentinţe pronunţate în contestaţie în anulare, conform art. 432 alin.
(4) C.proc.pen. (I.C.C.J., Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în
materie penală, Decizia nr. 5 din 4 martie 2015); contestaţie întemeiată pe art. 341
alin. (9) C.proc.pen. – procedură de competenţa judecătorului de cameră preliminară
(I.C.C.J., Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie
penală, Decizia nr. 19 din 27 septembrie 2016). În cazul în care sesizările au fost
respinse, motivul de inadmisibilitate nu l-a reprezentat procedura cu care era învestit
tribunalul, ci alte aspecte (de pildă, existenţa unei dezlegări anterioare – Decizia nr.
16 din 23 iunie 2014, lipsa dependenţei soluţionării cauzei pe fond de dezlegarea
chestiunii de drept – Decizia nr. 10 din 12 aprilie 2016).
Curtea de apel poate solicita pronunţarea unei hotărâri prealabile atunci când judecă
apelurile împotriva hotărârilor pronunţate de către judecătorii şi tribunale
[conform art. 408 C.proc.pen. (I.C.C.J., Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de
drept în materie penală, Decizia nr. 10 din 22 aprilie 2015)], contestaţiile în anulare
(I.C.C.J., Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie
penală, Decizia nr. 3 din 10 februarie 2016; Decizia nr. 6 din 2 martie 2016)],
contestaţiile împotriva hotărârilor pronunţate de către tribunal [spre exemplu,
contestaţia exercitată împotriva încheierii judecătorului de cameră preliminară de la
tribunal de desfiinţare a unui înscris sau de confiscare a unui bun conform art.
5491 C.proc.pen.; contestaţia întemeiată pe art. 23 alin. (9) din Legea nr.
255/2013 împotriva hotărârilor pronunţate în materia aplicării legii penale mai
favorabile, a celei de dezincriminare în cazul pedepselor definitive ori contestaţia
împotriva hotărârii pronunţate în contestaţie la executare conform art. 597 alin. (7)
C.proc.pen. (I.C.C.J., Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie
penală, Decizia nr. 4 din 12 mai 2014); contestaţie conform Legii nr.
302/2004 (I.C.C.J., Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie
penală, Decizia nr. 15 din 22 mai 2015)] sau este învestită cu soluţionarea de către
judecătorul de cameră preliminară sau judecătorul de drepturi şi libertăţi a unor
cereri [cererea de confirmare a redeschiderii urmăririi penale conform art. 335 alin.
(4) C.proc.pen. (I.C.C.J., Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în
materie penală, Decizia nr. 27 din 29 octombrie 2015)].
Înalte Curte de Casaţie şi Justiţie poate sesiza Completul pentru dezlegarea unor
chestiuni de drept în materie penală atunci când judecă apelurile împotriva
hotărârilor pronunţate în primă instanţă de curţile de apel, de curţile militare de apel
şi de Secţia penală a I.C.C.J., contestaţiile împotriva hotărârilor pronunţate de către
curtea de apel (spre exemplu, contestaţia exercitată împotriva încheierii judecătorului
de cameră preliminară de la curtea de apel de desfiinţare a unui înscris sau de
confiscare a unui bun conform art. 5491 C.proc.pen.) sau este învestită cu
soluţionarea de către judecătorul de cameră preliminară sau judecătorul de drepturi
şi libertăţi a unor cereri care au legătură cu soluţionarea pe fond a cauzei şi care nu
sunt supuse căilor de atac. Până în prezent, numai o sesizare a aparţinut instanţei
supreme, într-o cauză având ca obiect soluţionarea unui recurs
potrivit C.proc.pen. anterior (I.C.C.J., Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de
drept în materie penală, Decizia nr. 5 din 26 mai 2014).
Alături de alţi autori, considerăm că nu este exclusă sesizarea instanţei supreme şi
în cadrul soluţionării căilor extraordinare de atac (C. Ghigheci, în N. Volonciu, A.S.
Uzlău, Noul Cod de procedură penală comentat, 2014, p. 1184). Sesizarea este însă
admisibilă numai dacă este îndeplinită şi condiţia suplimentară ca problema de drept
să influenţeze soluţionarea în fond a cauzei (infra pct. 2.2). Prin urmare, obiectul
sesizării nu poate privi aspecte de procedură privind soluţionarea respectivei căi
extraordinare de atac (spre exemplu, competenţa de soluţionare a cererii de
revizuire), ci numai probleme de drept care au o înrâurire asupra modalităţii de
soluţionare a acţiunii penale sau civile şi care pot fi analizate în cadrul respectivei căi
extraordinare de atac [de pildă, în cadrul recursului în casaţie, sesizarea are ca obiect
dacă o anumită faptă a fost dezincriminată, iar în cererea de recurs în casaţie a fost
invocat cazul prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C.proc.pen.]. În practică au fost
formulate solicitări de pronunţare a unor hotărâri prealabile în cauze care au avut ca
obiect contestaţii în anulare, respinse ca inadmisibile cu motivarea că problema de
drept, respectiv dispoziţia legală ce se solicita a fi interpretată este clară, neechivocă
(I.C.C.J., Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie
penală, Decizia nr. 3 din 10 februarie 2016 şi Decizia nr. 6 din 2 martie 2016).
Indiferent de obiectul cauzei aflate pe rol, judecătoria nu poate sesiza Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile conform art. 475 şi
urm. C.proc.pen. (I.C.C.J., Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în
materie penală, Decizia nr. 23 din 25 octombrie 2016).
2.2. Chestiune de drept de care depinde soluţionarea pe fond a cauzei. Pentru
a fi constatată admisibilitatea sesizării instanţei supreme în vederea pronunţării unei
hotărâri prealabile, legiuitorul a impus două condiţii în strânsă legătură, respectiv
sesizarea să aibă ca obiect o problemă de drept şi de această chestiune să depindă
soluţionarea pe fond a cauzei respective. Dacă prima condiţie este comună atât
recursului în interesul legii, cât şi hotărârii prealabile, legătura problemei de drept
cu fondul cauzei este impusă numai în cazul celui de-al doilea mecanism. Într-
adevăr, luând în considerare că recursul în interesul legii nu este formulat în cadrul
unei cauze aflate pe rolul instanţelor, o astfel de condiţie nu ar fi fost posibilă în cazul
acestui mecanism de unificare.
În ceea ce priveşte existenţa unei probleme de drept, această condiţie este comună
cu mecanismul recursului în interesul legii şi, prin urmare, considerentele expuse se
aplică în mod corespunzător (a se vedea supra comentariul art. 472, pct. 2).
Cu privire la această condiţie, în jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor
chestiuni de drept în materie penală s-au stabilit următoarele:
- chestiunea de drept trebuie să fie una veritabilă şi să privească interpretarea unor
dispoziţii legale in abstracto, respectiv o dezlegare cu valoare de principiu (I.C.C.J.,
Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, Decizia nr. 14
din 12 mai 2015; Decizia nr. 14 din 18 mai 2016);
În mod constant s-a stabilit că nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate ori de
câte ori întrebarea formulată a depăşit cadrul unei interpretări in
abstracto a dispoziţiilor legale. Astfel, sesizarea a fost respinsă ca inadmisibilă,
constatându-se că prin formularea acesteia se tinde, în realitate, la pronunţarea unei
decizii definitive şi obligatorii cu privire la o chestiune de fapt, ceea ce excedează
procedurii prevăzute de art. 475 C.proc.pen. (I.C.C.J., Completul pentru dezlegarea
unor chestiuni de drept în materie penală, Decizia nr. 16 din 22 mai 2015), ori la
rezolvarea implicită a unor chestiuni ce ţin de particularităţile fondului speţei
(I.C.C.J., Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie
penală, Decizia nr. 28 din 29 octombrie 2015; Decizia nr. 14 din 18 mai 2016; Decizia
nr. 10 din 12 aprilie 2016); prin mecanismul hotărârii prealabile sunt vizate acele
chestiuni de drept ce influenţează soluţia în cauză, însă nu determină baza factuală,
caracterizarea în drept şi nici legea aplicabilă cauzei în ipoteza succesiunii de legi,
acestea aparţinând exclusiv instanţei învestite cu soluţionarea
acţiunii penale (I.C.C.J., Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în
materie penală, Decizia nr. 31 din 19 noiembrie 2015); hotărârile prealabile trebuie
pronunţate numai în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor legale, constituind
o dezlegare de principiu a unei probleme de drept. În egală măsură, sesizarea trebuie
să vizeze exclusiv probleme de interpretare a legii, şi nu elemente particulare ale
cauzei deduse judecăţii (I.C.C.J., Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept
în materie penală, Decizia nr. 5 din 10 februarie 2016). Pentru a constitui o problemă
de drept, premisa de la care se porneşte în întrebarea ce formează obiectul sesizării
trebuie să îşi găsească izvorul în dispoziţiile legale, şi nu într-o stare de fapt, aplicarea
legii la situaţia de fapt, astfel cum aceasta a fost stabilită prin probatoriul
administrat, fiind atributul exclusiv al instanţei învestite cu soluţionarea cauzei
(I.C.C.J., Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie
penală, Decizia nr. 23 din 16 septembrie 2015). Stabilirea situaţiei de fapt nu poate fi
cenzurată în procedura prevăzută de art. 475 şi urm. C.proc.pen., aceasta rămânând
în competenţa exclusivă de soluţionare a instanţei care sesizează, nefiind permis
Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al Înaltei
Curţi să antameze fondul cauzei, raţiunea instituţiei sesizării în vederea pronunţării
unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nefiind aceea ca
judecata instanţei supreme să se substituie celei a instanţei legal învestite (I.C.C.J.,
Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, Decizia nr. 26
din 29 octombrie 2015).
Astfel, de pildă, curtea de apel, învestită cu soluţionarea unui apel conform art. 408
şi urm. C.proc.pen., a solicitat o dezlegare cu privire la admisibilitatea acţiunii civile
în cazul infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată. Instanţa supremă
a constatat, pe baza jurisprudenţei, că, în materia ce a făcut obiectul sesizării,
aplicarea corectă a dreptului se impune într-un mod atât de evident încât să nu lase
loc niciunei îndoieli rezonabile cu privire la modul de soluţionare a întrebării adresate
în cauză şi, totodată, sesizarea urmărea soluţionarea litigiului în care a fost
formulate, iar nu interpretarea legii (I.C.C.J., Completul pentru dezlegarea unor
chestiuni de drept în materie penală, Decizia nr. 16 din 22 mai 2015); curtea de apel,
învestită cu soluţionarea unei cauze în ultimă instanţă (apel conform art. 408 şi urm.
C.proc.pen.), a sesizat cu o chestiune vizând reţinerea infracţiunii prevăzute de art.
181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, singură sau în concurs ideal cu infracţiunea
prevăzută de art. 215 C.pen. din 1969. Sesizarea a fost respinsă, chestiunea ridicată
nefiind una de drept, ci de aplicare a legii la situaţia de fapt, urmare a stabilirii
patrimoniului sau patrimoniilor în care se localizează prejudiciul/prejudiciile
rezultat/rezultate din activitatea infracţională [I.C.C.J., Completul pentru dezlegarea
unor chestiuni de drept în materie penală, Decizia nr. 23 din 16 septembrie
2015; problema de drept a făcut ulterior obiectul unei decizii pronunţate în recurs în
interesul legii (I.C.C.J., Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii în
materie penală, Decizia nr. 4 din 4 aprilie 2016)].
Din cele ce preced rezultă că, pentru a face obiectul unei sesizări întemeiate pe art.
475 şi urm. C.proc.pen., problema trebuie să fie exclusiv de drept. Nu pot face obiect
al chestiunii de drept sesizările care combină elemente de fapt şi de drept şi a căror
dezlegare ar presupune inevitabil un examen al situaţiei concrete care, de altfel,
aparţine în exclusivitate judecătorului fondului. Dezlegarea chestiunii de drept nu
trebuie să implice analiza prealabilă a condiţiilor de fapt şi de drept specifice cauzei
în care a fost invocată.
- chestiunea de drept trebuie să fie una punctuală şi incidentă în cauza în care a fost
ridicată; Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu i se poate solicita să facă un studiu
exhaustiv al întregii legislaţii şi jurisprudenţe naţionale, rolul instanţei supreme în
această procedură nefiind acela de a oferi studii, note sau opinii consultative asupra
unor probleme de drept generale sau ipotetice (I.C.C.J., Completul pentru dezlegarea
unor chestiuni de drept în materie penală, Decizia nr. 8 din 30 martie 2016); caracterul
punctual, specific al chestiunii de drept face ca soluţia data în această procedură să
aibă în vedere numai chestiunea respectivă, iar nu întreaga problematică a unui text
de lege;
- condiţia existenţei unei chestiuni de drept nu mai subzistă atunci când sesizarea
vizează interpretarea unor dispoziţii legale declarate neconstituţionale şi a căror
aplicare este suspendată (I.C.C.J., Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de
drept în materie penală, Decizia nr. 17 din 4 iunie 2015); sesizarea nu este admisibilă
atunci când se solicită clarificarea unor dispoziţii declarate ca fiind parţial
neconstituţionale, motivat de inexistenţa unei modificări legislative corespunzătoare
conform art. 147 din Constituţie; instanţei supreme nu i se poate solicita modificarea
sau completarea legii (I.C.C.J., Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în
materie penală, Decizia nr. 24 din 8 octombrie 2015; Decizia nr. 6 din 2 martie 2016);
- dispoziţiile legale care fac obiectul chestiunii de drept a cărei dezlegare se solicită
trebuie să se caracterizeze printr-o doză necesară de echivoc, susceptibile, datorită
acestui caracter, să dea naştere mai multor soluţii, să suscite interpretări diferite
(I.C.C.J., Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie
penală, Decizia nr. 16 din 22 mai 2015; Decizia nr. 24 din 8 octombrie 2015; Decizia
nr. 5 din 10 februarie 2016). Pentru acest motiv, sesizarea este admisibilă numai în
cazul unei dificultăţi reale de interpretare a textelor de lege, care este de natură
a naşte o îndoială rezonabilă asupra conţinutului acestora (I.C.C.J., Completul pentru
dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, Decizia nr. 4 din 4 martie
2015; Decizia nr. 6 din 2 martie 2016).
- nu pot face obiectul unei chestiuni de drept dispoziţiile legale de care a depins
rezolvarea unei alte cauze penale, soluţionate definitiv şi care se bucură de autoritate
de lucru judecat, întrucât s-ar astfel cere instanţei supreme exercitarea unui control
judiciar asupra unei soluţii definitive, în afara cadrului prevăzut de dispoziţiile legale
care reglementează căile extraordinare de atac [chestiunea de drept ridicată de
instanţa de trimitere (învestită cu o cerere de contopire) viza modul de stabilire
a pedepsei rezultante pentru două dintre infracţiunile care configurau o pluralitate,
însă această problemă fusese deja soluţionată prin hotărâre definitivă, cu ocazia
pronunţării condamnării pentru respectivele infracţiuni (I.C.C.J., Completul pentru
dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, Decizia nr. 14 din 18 mai 2016)];
curtea de apel, învestită cu soluţionarea unei contestaţii împotriva unei hotărâri
pronunţate în contestaţie la executare, a solicitat dezlegarea unor chestiuni privind
dezincriminarea/întrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii prevăzute de art.
2 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991 în raport cu art. 372 C.pen. Înalta Curte
a constatat că aceasta nu reprezintă o chestiune de care să depindă soluţionarea pe
fond a contestaţiei la executare în contextul în care, printr-o hotărâre anterioară
(hotărârea definitivă de condamnarea contestatorului şi în executarea căreia se afla
acesta), s-a statuat în mod definitiv cu privire la infracţiunea prevăzută de art. 2 alin.
(1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991, hotărâre ce a intrat în puterea lucrului judecat
(I.C.C.J., Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie
penală, Decizia nr. 21 din 4 iunie 2015);
Deşi art. 475 C.proc.pen. nu prevede condiţia noutăţii (aşa cum prevede art. 519
C.proc.civ., în procedura similară în materie civilă), aceasta şi-a găsit reflectarea şi
în jurisprudenţa în materie penală. Se impune menţiunea, dedusă din jurisprudenţa
completelor pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, că această condiţie nu se
confundă cu absenţa unei decizii pronunţate într-un recurs în interesul legii sau
a unei hotărâri prealabile ori a unui recurs în interesul legii pe rol cu privire la aceeaşi
chestiune [deşi reflexul, în operaţiunea de interpretare, ar fi în acest sens; de altfel,
şi potrivit reglementării franceze care a constituit sursă de inspiraţie legiuitorului
român, cât şi practicii Curţii de Casaţie franceze (a se vedea supra pct. 1), noutatea
presupune absenţa unei jurisprudenţe anterioare a acestei curţi asupra respectivei
probleme, fără a face vreo distincţie în raport cu palierul competenţei funcţionale care
a prilejuit acestei instanţe pronunţarea hotărârilor care configurează respectiva
jurisprudenţă]. În doctrină, condiţia noutăţii, prevăzută expres în reglementarea
procesual-civilă, alături de condiţia nestatuării de către instanţa supremă şi de cea
a inexistenţei unui recurs în interesul legii având acelaşi obiect, a fost considerată
pleonastică şi sursă de ambiguităţi (I. Deleanu, op. cit., p. 706). Cu toate acestea, în
reglementarea naţională, condiţia noutăţii se analizează în raport cu jurisprudenţa
instanţei supreme, cu excluderea celei configurate de hotărârile prealabile şi
hotărârile în recurs în interesul legii, precum şi în raport cu jurisprudenţa relevantă
şi constantă a celorlalte instanţe. Astfel, în jurisprudenţa Completului pentru
dezlegarea unor chestiuni de drept în materie civilă a fost analizată condiţia noutăţii,
stabilindu-se că aceasta este determinată atât de o reglementare nou-intrată în
vigoare, cât şi de o reglementare deja existentă, dar asupra căreia instanţele nu s-au
pronunţat printr-o interpretare adecvată, reflectată într-o practică judiciară
consacrată; dacă există o asemenea practică, caracterul de noutate se pierde
(I.C.C.J., Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie civilă, Decizia
nr. 6 din 23 iunie 2014); o chestiune de drept este nouă „în cazul actelor normative
recente sau care, din diferite motive, un timp, s-au aflat într-un con de umbră şi
numai de curând aplicarea lor a devenit actuală” (Ş. Beligrădeanu, op. cit., p. 111). În
jurisprudenţa penală s-a considerat că lipseşte caracterul de noutate al chestiunii de
drept, de pildă, atunci când: situaţia (problema titularilor contestaţiei în anulare)
a fost rezolvată în mod identic, atât în noile dispoziţii procesual-penale, cât şi în
reglementările procesuale anterioare (I.C.C.J., Completul pentru dezlegarea unor
chestiuni de drept în materie penală, Decizia nr. 3 din 10 februarie 2016); aplicarea
corectă a dreptului se impune într-un mod atât de evident, încât nu lasă loc de
îndoială cu privire la modul de soluţionare a întrebării adresate (I.C.C.J., Completul
pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, Decizia nr. 5 din 10
februarie 2016); există jurisprudenţă a instanţei supreme în materia respectivă
(I.C.C.J, Secţia penală, încheierea din 5 octombrie 2016, pronunţată în dosarul nr.
7093/2/2015, nepublicată); inexistenţa niciunui dubiu asupra interpretării textelor
de lege a fost echivalată cu lipsa unei chestiuni de drept (I.C.C.J., Completul pentru
dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, Decizia nr. 6 din 2 martie 2016).
Tot inexistenţă a unei chestiuni de drept s-a considerat a fi şi în următoarele situaţii:
- curtea de apel, învestită cu soluţionarea unui apel împotriva unei sentinţe de
condamnare pronunţate de judecătorie, expunând o situaţie de fapt, a solicitat
instanţei supreme stabilirea încadrării juridice a acesteia, respectiv analiza întrunirii
elementelor constitutive ale unei infracţiuni într-o cauză concretă. Înalta Curte
a constatat lipsa însăşi a existenţei unei chestiuni de drept, întrucât stabilirea
încadrării juridice a unei fapte depinde de circumstanţele comiterii ei, de starea de
fapt ce urmează să fie reţinută în raport cu probele administrate în cauză şi este
atributul exclusiv al instanţei învestite cu soluţionarea cauzei respective (I.C.C.J.,
Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, Decizia nr. 14
din 12 mai 2015);
- curtea de apel, învestită cu un apel împotriva unei sentinţe prin care s-a admis
acordul de recunoaştere a vinovăţiei, în condiţiile în care apelantul a invocat drept
motiv al căii de atac exercitate necompetenţa materială a instanţei care a soluţionat
fondul cauzei, a solicitat instanţei supreme să se pronunţe asupra posibilităţii
instanţei de apel de a analiza cazul de nulitate absolută şi de a dispune desfiinţarea
hotărârii şi rejudecarea cauzei de către instanţa competentă. Înalta Curte a constatat
că nu mai subzistă condiţia existenţei unei chestiuni de drept de a cărei lămurire
depinde soluţionarea pe fond a cauzei, întrucât dispoziţiile legale [art. 484 alin. (2)
şi art. 488 C.proc.pen.] care făceau obiectul dezlegării au fost declarate
neconstituţionale (D.C.C. nr. 235 din 7 aprilie 2015), aplicarea acestora fiind
suspendată (I.C.C.J., Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie
penală, Decizia nr. 17 din 4 iunie 2015);
Obiect al chestiunii de drept îl constituie atât dispoziţiile legale de drept material, cât
şi cele de drept procesual (I.C.C.J., Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de
drept în materie penală, Decizia nr. 11 din 2 iunie 2014), precizându-se că problema
a cărei dezlegare se solicită trebuie să vizeze, „ca regulă, o problemă de drept
material, de care să depindă soluţionarea pe fond a cauzei, putând doar, ca excepţie,
viza o problemă de drept procesual, adică în măsura în care soluţia dată acesteia se
repercutează semnificativ asupra rezolvării fondului” (I.C.C.J, Completul pentru
dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, Decizia nr. 7 din 17 aprilie 2015).
De altfel, caracterul de excepţie al unei probleme de drept procesual de care să
depindă soluţionarea pe fond a cauzei rezultă şi din numărul semnificativ mai redus
al hotărârilor prealabile admise şi care au avut ca obiect probleme de drept procesual
penal.
Astfel, de pildă, s-a stabilit că, în aplicarea dispoziţiilor art. 480-485 C.proc.pen.,
procurorul nu poate, în faza de urmărire penală, în procedura acordului de
recunoaştere a vinovăţiei, să reţină dispoziţiile art. 396 alin. (10) C.proc.pen., cu
consecinţe directe asupra reducerii limitelor de pedeapsă prevăzute de lege pentru
infracţiunea săvârşită (I.C.C.J., Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept
în materie penală, Decizia nr. 25 din 17 noiembrie 2014); în urma desfiinţării deciziei
date în recurs, în calea de atac a revizuirii reglementată în procedura prevăzută
de art. 465 C.proc.pen., în condiţiile în care cauza a parcurs trei grade de jurisdicţie
(primă instanţă, apel şi recurs), în ultimă instanţă soluţionându-se recursul
procurorului, calea de atac este recursul în forma şi reglementarea prevăzută de lege
la data judecării recursului iniţial (I.C.C.J., Completul pentru dezlegarea unor
chestiuni de drept în materie penală, Decizia nr. 2 din 2 februarie 2015); în
interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 466 alin. (1) C.proc.pen., obiectul cererii
de redeschidere a procesului penal în cazul judecării în lipsă a persoanei condamnate
îl reprezintă numai hotărârile penale definitive prin care s-a dispus condamnarea,
renunţarea la aplicarea pedepsei ori amânarea aplicării pedepsei, indiferent dacă
judecata în primă instanţă sau în calea ordinară de atac este consecinţa rejudecării
cauzei ca urmare a admiterii contestaţiei în anulare ori revizuirii (I.C.C.J., Completul
pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, Decizia nr. 22 din 9 iunie
2015); redeschiderea urmăririi penale prevăzută de art. 335 C.proc.pen. este supusă
confirmării judecătorului de cameră preliminară, atât în urma infirmării soluţiei
procurorului de către procurorul ierarhic superior în procedura prevăzută de art. 336
şi urm. C.proc.pen., cât şi în cazul infirmării dispuse din oficiu (I.C.C.J., Completul
pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, Decizia nr. 27 din 29
octombrie 2015); în aplicarea dispoziţiilor art. 341 alin. (6) lit. c) C.proc.pen.,
judecătorul de cameră preliminară învestit cu soluţionarea plângerii împotriva
soluţiei de renunţare la urmărirea penală poate dispune admiterea plângerii şi
schimbarea soluţiei de renunţare la urmărirea penală în soluţia de clasare, atunci
când petentul invocă unul dintre temeiurile de drept care atrag ca şi consecinţă
imediată pronunţarea unei soluţii de clasare (I.C.C.J., Completul pentru dezlegarea
unor chestiuni de drept în materie penală, Decizia nr. 33 din 11 decembrie 2015); în
interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 90 lit. c) C.proc.pen., în cursul procedurii
de cameră preliminară şi în cursul judecăţii, în cauzele în care legea prevede pentru
infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai
mare de 5 ani, asistenţa juridică este obligatorie pentru inculpatul persoană juridică,
în raport cu dispoziţiile art. 187 C.pen. (I.C.C.J., Completul pentru dezlegarea unor
chestiuni de drept în materie penală, Decizia nr. 21 din 11 octombrie 2016).
Condiţia legăturii între problema de drept cu care este sesizată instanţa supremă şi
fondul cauzei nu exista în forma C.proc.pen. publicată în Monitorul Oficial, fiind
adăugată ulterior prin Legea nr. 255/2013. În interpretarea acestei noţiuni, I.C.C.J.
a stabilit că admisibilitatea sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile
este condiţionată, atât în cazul în care vizează o normă de drept material, cât şi atunci
când priveşte o dispoziţie de drept procesual, de împrejurarea ca interpretarea dată
de instanţa supremă să aibă consecinţe juridice asupra modului de rezolvare
a fondului cauzei. Cu alte cuvinte, între problema de drept a cărei lămurire se solicită
şi soluţia dată asupra acţiunii penale şi/sau civile de către instanţa pe rolul căreia
se află cauza în ultimul grad de jurisdicţie trebuie să existe o relaţie de dependenţă,
în sensul ca decizia I.C.C.J. pronunţată în procedura prevăzută de art. 476 şi 477
C.proc.pen. să fie de natură a produce un efect concret asupra conţinutului hotărârii
din procesul principal, cerinţa pertinenţei fiind expresia utilităţii pe care rezolvarea
de principiu a chestiunii de drept invocate o are în cadrul soluţionării pe fond
a litigiului. Înalta Curte a mai arătat că, prin sintagma „soluţionarea pe fond
a cauzei”, folosită de legiuitor în cuprinsul art. 475 C.proc.pen. pentru a desemna
legătura obiectivă dintre chestiunea de drept supusă interpretării şi procesul penal
în curs, trebuie astfel să se înţeleagă dezlegarea raportului juridic penal născut ca
urmare a încălcării relaţiilor sociale proteguite prin norma de incriminare, inclusiv
sub aspectul consecinţelor de natură civilă, şi nu rezolvarea unei cereri incidentale
invocate pe parcursul judecării cauzei în ultimă instanţă (I.C.C.J., Completul pentru
dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, Decizia nr. 11 din 2 iunie 2014).
Această motivare a legăturii între problema de drept cu care este sesizată instanţa
supremă şi soluţionarea pe fond a cauzei a devenit una de referinţă, fiind preluată în
majoritatea hotărârilor prealabile care i-au urmat. Ea este identică cu cea exprimată
în doctrina de drept constituţional (B. Selejan-Guţan, Excepţia de
neconstituţionalitate, Ed. All Beck, Bucureşti 2005, p. 136-137) cu privire la condiţia
de relevanţă/pertinenţă a excepţiei de neconstituţionalitate. În acest context se
impune a fi menţionat faptul că există o diferenţă semnificativă între
pertinenţa/relevanţa unei excepţii de neconstituţionalitate (a dispoziţiilor legale care
îi formează obiectul) şi cea a problemei de drept în procedura prevăzută de art. 475
şi urm. C.proc.pen. Astfel, potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind
organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată (M.Of. nr. 807 din 3
decembrie 2010), cu modificările ulterioare, excepţia de neconstituţionalitate trebuie
să aibă ca obiect, pentru a fi admisibilă (printre alte condiţii), o dispoziţie legală care
are legătură cu soluţionarea cauzei. Aşadar, pertinenţa ori relevanţa excepţiei de
neconstituţionalitate are o accepţiune mai largă decât cea a chestiunii de drept, fiind
suficient să fie utilă soluţionării cauzei în care a fost invocată, utilitate care priveşte
orice fază a procesului şi oricare ar fi obiectul acestuia. Chestiunea de drept trebuie
însă să fie necesară şi obligatorie pentru tranşarea cauzei pe fond, să fie una
importantă şi să se regăsească în soluţia ce urmează să fie dată de către instanţa de
trimitere; adică să fie nu doar pertinentă, ci şi esenţială pentru soluţionarea fondului
cauzei [de altfel, în jurisprudenţă a fost remarcat caracterul mai restrictiv al
instituţiei reglementate de art. 475 şi urm. C.proc.pen. în raport cu excepţia de
neconstituţionalitate (I.C.C.J., Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în
materie penală, Decizia nr. 7 din 17 aprilie 2015; Decizia nr. 17 din 27 septembrie
2016)], precum şi faptul că rezolvarea chestiunii de drept care formează obiectul
sesizării trebuie să aibă caracter determinant pentru rezolvarea acţiunii penale sau
a celei civile în procesul penal (I.C.C.J., Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de
drept în materie penală, Decizia nr. 26 din 29 octombrie 2015). În jurisprudenţa
ulterioară Deciziei nr. 11 din 2 iunie 2014, referitor la sintagma „soluţionarea pe fond
a cauzei” s-a arătat că „impune ca dezlegarea chestiunii de drept care formează
obiectul sesizării să fie determinantă pentru rezolvarea acţiunii penale sau a acţiunii
civile în procesul penal” (I.C.C.J., Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept
în materie penală, Decizia nr. 23 din 6 octombrie 2014; Decizia nr. 16 din 22 mai 2015),
ori că semnifică „dezlegarea în fond a cauzei sub aspectul statuării în privinţa
raportului juridic dedus judecăţii” (I.C.C.J., Completul pentru dezlegarea unor
chestiuni de drept în materie penală, Decizia 8 din 17 aprilie 2015), respectiv
„chestiunea de drept de care depinde soluţionarea pe fond a cauzei este acea
problemă de drept legată cu necesitate de soluţionarea fondului cauzei” (I.C.C.J.,
Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, Decizia nr. 22
din 6 octombrie 2014). Legătura cu soluţionarea cauzei trebuie înţeleasă ca
o condiţionare actuală, iar nu una viitoare, eventuală, a soluţiei pe fondul cauzei de
răspunsul dat de instanţa supremă întrebării cu judecarea căreia a fost învestită
(I.C.C.J., Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie
penală, Decizia nr. 4 din 10 februarie 2016); chestiunea de drept trebuie să fie una
punctuală şi direct incidentă în cauza în care a fost ridicată (I.C.C.J., Completul
pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, Decizia nr. 8 din 30 martie
2016).
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat existenţa unei probleme de drept şi
a stabilit pe calea hotărârii prealabile o rezolvare de principiu chestiunii de drept în
următoarele situaţii: (i) modalitatea de aplicare a principiului legii penale mai
favorabile prevăzut de art. 5 C.pen. (spre exemplu, Decizia nr. 5 din 26 mai
2014); (ii) modalitatea de aplicare a legii penale mai favorabile după soluţionarea
definitivă a cauzei conform art. 6 C.pen. (spre exemplu, Decizia nr. 6 din 26 mai
2014); (iii) modalitatea de aplicare a principiului neagravării situaţiei în propriul apel
(de pildă, Decizia nr. 10 din 2 iunie 2014); (iv) dacă o anumită faptă a fost
dezincriminată prin intrarea în vigoare a legii penale noi (spre exemplu, Decizia nr.
12 din 2 iunie 2014; Decizia nr. 4 din 4 martie 2015; Decizia nr. 6 din 20 martie
2015; Decizia nr. 10 din 22 aprilie 2015; Decizia nr. 30 din 19 noiembrie 2015; Decizia
nr. 18 din 27 septembrie 2016); (v) dacă o anumită profesie/ocupaţie se încadrează în
noţiunea de „funcţionar public” prevăzută de art. 175 C.pen. (de pildă, Decizia nr. 20
din 29 septembrie 2014; Decizia nr. 26 din 3 decembrie 2014); (vi) întrunirea
conţinutului constitutiv/tipicitate obiectivă (Decizia nr. 20 din 4 iunie 2015; Decizia
nr. 32 din 11 decembrie 2015; Decizia nr. 9 din 12 aprilie 2016; Decizia nr. 16 din 8
iunie 2016); subiect activ al infracţiunii (Decizia nr. 25 din 8 octombrie 2015; Decizia
nr. 1 din 13 ianuarie 2016; Decizia nr. 16 din 8 iunie 2016, pct. 2); (vii) calcularea
termenului de prescripţie a răspunderii penale (Decizia nr. 1 din 19 ianuarie
2015); (viii) cauze de înlăturare a răspunderii penale, cauze justificative (Decizia nr. 9
din 7 aprilie 2015; Decizia nr. 19 din 4 iunie 2015); (ix) obiectul şi conţinutul acordului
de recunoaştere a vinovăţiei (Decizia nr. 25 din 17 noiembrie 2014); (x) identificarea
căii de atac (Decizia nr. 2 din 2 februarie 2015); (xi) obiectul cererii de redeschidere
a procesului penal în cazul judecării în lipsa persoanei condamnate (Decizia nr. 22
din 9 iunie 2015); (xi) confirmarea redeschiderii urmăririi penale de către judecătorul
de cameră preliminară (Decizia nr. 27 din 29 octombrie 2015); (xii) interpretarea
soluţiei dispuse de judecătorul de cameră preliminară conform art. 341 alin. (6) lit.
c) C.proc.pen. (Decizia nr. 33 din 11 decembrie 2015); (xiii) asistenţa juridică
obligatorie a inculpatului (Decizia nr. 21 din 11 octombrie 2016).
Instanţa supremă a constatat că nu este îndeplinită condiţia existenţei consecinţelor
juridice asupra fondului cauzei în următoarele cazuri:
- curtea de apel, învestită cu soluţionarea apelului declarat împotriva sentinţei de
condamnare pronunţate de către tribunal, a sesizat instanţa supremă pentru
a stabili dacă examinarea sesizării privind controlul judiciar pe cauţiune presupune
admiterea în principiu a acesteia şi dacă examinarea sesizării privind controlul
judiciar pe cauţiune de către instanţa de control judiciar în cadrul procedurii
înlocuirii măsurii arestului preventiv sau a arestului la domiciliu cu măsura
controlului judiciar pe cauţiune se realizează în şedinţă publică sau în camera de
consiliu (I.C.C.J., Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie
penală, Decizia nr. 11 din 2 iunie 2014; în aceeaşi materie, a se vedea Decizia nr. 24
din 6 octombrie 2014);
- curtea de apel, învestită cu soluţionarea contestaţiei împotriva încheierii
judecătorului de drepturi şi libertăţi de la tribunal, a sesizat instanţa supremă pentru
a stabili organul judiciar competent să dispună asupra modificării conţinutului
măsurii preventive a controlului judiciar, luată faţă de un inculpat, în cursul
urmăririi penale, fiind reţinut că excepţia de necompetenţă şi stabilirea organului
judiciar excedează fondul cauzei, constituind un incident procesual prin care se
desemnează care dintre cele două organe judiciare va trebui să judece, potrivit
dispoziţiilor legale (I.C.C.J., Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în
materie penală, Decizia nr. 17 din 1 septembrie 2014);
- curtea de apel, învestită cu soluţionarea apelului declarat împotriva sentinţei de
condamnare pronunţate de către judecătorie prin care s-a menţinut beneficiul
liberării condiţionate, a sesizat instanţa supremă pentru a stabili dacă, în cazul în
care numai conform noului Cod penal este incidentă o cauză de încetare a procesului
penal pentru una dintre infracţiunile care intră în concurs, este obligatorie sau nu
aplicarea pedepsei pentru cealaltă infracţiune care intră în concurs, tot conform
noului C.pen. Înalta Curte a arătat că problema de drept a curţii se referă la
incidenţa în speţă a prevederilor privind tratamentul sancţionator al recidivei
postcondamnatorii, prevăzute de art. 104 C.pen., defavorabil inculpatului în raport
cu dispoziţiile art. 61 C.pen. din 1969. Astfel, chestiunea de drept cu care a fost
sesizată Înalta Curte nu are legătură cu reala problemă de drept a judecătorului
cauzei ce urmează a fi soluţionată de curtea de apel şi, pe cale de consecinţă, nici
dezlegarea dată acesteia nu are înrâurire asupra rezolvării raportului de drept penal
dedus judecăţii, nefiind astfel îndeplinită condiţia pertinenţei sesizării (I.C.C.J.,
Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, Decizia nr. 19
din 15 septembrie 2014);
- curtea de apel, învestită cu soluţionarea contestaţiei împotriva sentinţei de
respingere a contestaţiei la executare pronunţate de către tribunal cu privire la
aplicarea legii penale mai favorabile conform art. 6 C.pen., a solicitat instanţei
supreme să stabilească admisibilitatea unei noi cereri de aplicare a dispoziţiilor art.
6 alin. (1) C.pen. privind legea penală mai favorabilă, ulterior respingerii unei cereri
cu acelaşi obiect, în situaţia în care, după respingerea cererii, I.C.C.J. a pronunţat
o hotărâre prin care s-a dat o rezolvare de principiu unei chestiuni de drept incidente
în cauză. Instanţa supremă a reţinut că cerinţele de admisibilitate ale contestaţiei la
executare au natura unor cerinţe de procedibilitate, de a căror îndeplinire depinde
păşirea la soluţionarea pe fond a cauzei. Astfel, satisfacerea acestor condiţii permite
rezolvarea pe fond a pricinii, însă excedează procesul de lămurire a vreunei chestiuni
de drept de care atârnă dezlegarea fondului cauzei. Chestiunea de drept de care
depinde soluţionarea pe fond a cauzei este acea problemă de drept legată cu
necesitate de soluţionarea fondului cauzei (I.C.C.J., Completul pentru dezlegarea unor
chestiuni de drept în materie penală, Decizia nr. 22 din 6 octombrie 2014);
- curtea de apel, învestită cu soluţionarea unei cereri de strămutare, a solicitat
instanţei supreme să se pronunţe asupra admisibilităţii cererii de strămutare în
procedura de cameră preliminară în care se verifică plângerea formulată împotriva
soluţiei procurorului de neurmărire penală. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
a stabilit că sesizarea nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 475 C.proc.pen.
întrucât aceasta nu soluţionează fondul cauzei, ci un incident procedural, respectiv
o împrejurare intervenită în desfăşurarea procesului penal, determinată de
formularea unei cereri de părţi sau de procuror, de natură să aducă modificări în
legătură cu instanţa sesizată. Aşadar, instituţia strămutării nu are caracterul unei
judecăţi, pentru că în cadrul acestei proceduri nu se soluţionează fondul cauzei, ci
acela al unui incident procedural intervenit în administrarea justiţiei, inerent bunei
funcţionări a sistemului judiciar (I.C.C.J., Completul pentru dezlegarea unor chestiuni
de drept în materie penală, Decizia nr. 23 din 6 octombrie 2014);
- curtea de apel/judecătorul de drepturi şi libertăţi, învestit cu soluţionarea unei
contestaţii, formulate în temeiul art. 204 C.proc.pen. împotriva încheierii prin care
judecătorul de drepturi şi libertăţi s-a pronunţat asupra unei plângeri, conform art.
213 din acelaşi Cod, împotriva ordonanţei procurorului prin care s-a dispus măsura
controlului judiciar, a solicitat instanţei supreme să se pronunţe asupra
admisibilităţii acestei contestaţii. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a considerat că
instanţa care a sesizat urma să se pronunţe asupra unei cereri privind revocarea
măsurii controlului judiciar, măsură dispusă de procuror în faza procesuală
a urmăririi penale, context în care admisibilitatea căii de atac a contestaţiei
reprezintă o chestiune incidentală, de care nu depinde lămurirea cauzei pe fond
[I.C.C.J., Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie
penală, Decizia nr. 24 din 6 octombrie 2014; problema de drept a făcut, ulterior,
obiectul unui recurs în interesul legii, soluţionat prin Decizia nr. 25 din 7 decembrie
2015, fiind, în cele din urmă, tranşată normativ prin introducerea alin. (6 1) în
conţinutul art. 213 C.proc.pen. (art. II pct. 44 din O.U.G. nr. 18/2016)];
- curtea de apel având de soluţionat o cerere de revizuire formulată împotriva
încheierii judecătorului de cameră preliminară, conform art. 341 C.proc.pen.,
a solicitat instanţei supreme să se pronunţe asupra organului judiciar competent să
soluţioneze o astfel de cerere, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de
judecată, asupra felului hotărârii judecătoreşti ce ar urma să fie pronunţată,
respectiv dacă o asemenea hotărâre este susceptibilă de a fi supusă vreunei căi
ordinare de atac. În condiţiile în care obiectul judecăţii cauzei îl constituie cererea de
revizuire, modul de soluţionare a fondului acesteia nu depinde nici de lămurirea
regulilor de competenţă în soluţionarea cererii, nici de stabilirea felului hotărârii
pronunţate şi nici de determinarea caracterului definitiv sau nedefinitiv al acesteia,
a arătat instanţa supremă (I.C.C.J., Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de
drept în materie penală, Decizia nr. 7 din 17 aprilie 2015);
- curtea de apel/judecătorul de cameră preliminară, învestit cu soluţionarea
plângerilor împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată,
conform art. 340 C.proc.pen. a solicitat dezlegarea chestiunii de drept vizând
aplicabilitatea art. 58 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 304/2004 referitoare la constituirea
completului de judecată, care prevede că, în cazul în care inculpatul este militar activ,
preşedintele completului de judecată şi procurorul de şedinţă să facă parte din
aceeaşi categorie de grade (sau, în cazul procurorului, să fie asistat de un alt procuror
cu grad din categoria corespunzătoare) şi în ipoteza plângerii pe care o avea de
soluţionat, în contextul garanţiilor acordate de Decizia Curţii Constituţionale nr. 599
din 21 octombrie 2014. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constată că, în dosarul
în care s-a emis ordonanţa atacată prin plângere, nu s-a dispus punerea în mişcare
a acţiunii penale, astfel că soluţia prevăzută la art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c)
C.proc.pen. nu este legal posibilă şi, prin urmare, modul de soluţionare a fondului
cauzei nu depinde de lămurirea aplicabilităţii art. 58 alin. (2) şi (3) din Legea nr.
304/2004, în faza camerei preliminare, în procedura prevăzută de art. 340 şi art. 341
C.proc.pen. (I.C.C.J., Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie
penală, Decizia nr. 8 din 17 aprilie 2015);
Cauza impune următoarele precizări: Prin Decizia nr. 599 din 21 octombrie 2014,
invocată în încheierea instanţei care a formulat sesizarea, Curtea Constituţională
a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (5) C.proc.pen.
şi a constatat că soluţia legislativă potrivit căreia judecătorul de cameră preliminară
se pronunţă asupra plângerii „fără participarea petentului, a procurorului şi
a intimaţilor” este neconstituţională. În considerentele deciziei (parag. 34), instanţa
de contencios constituţional a identificat în art. 341 C.proc.pen. a patra modalitate
de formulare a unei acuzaţii în materie penală (pe lângă cele reglementate de art. 307
C.proc.pen. – aducerea la cunoştinţă a calităţii de suspect, de art. 309 C.proc.pen. –
punerea în mişcare a acţiunii penale şi aducerea la cunoştinţă a calităţii de inculpat
şi de art. 327 lit. a) C.proc.pen. – rezolvarea cauzelor prin emiterea rechizitoriului şi
sesizarea instanţei), şi anume modalitatea izvorâtă din procedura de soluţionare
a plângerilor împotriva soluţiilor de neurmărire sau de netrimitere în judecată. Sunt
avute în vedere dispoziţiile art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) C.proc.pen., conform cărora,
judecătorul de cameră preliminară, prin încheiere, poate desfiinţa soluţia atacată şi
dispune începerea judecăţii, o asemenea soluţie având valenţele unui rechizitoriu,
adică ale unei acuzaţii în materie penală. Câtă vreme, în cauza care a făcut obiectul
dezlegării, procurorul nu a pus în mişcare acţiunea penală, judecătorul de cameră
preliminară nu poate dispune decât una dintre soluţiile prevăzute de art. 341 alin.
(6) C.proc.pen., soluţia prevăzută de alin. (7) pct. 2 lit. c) a aceluiaşi articol fiind
exclusă. În consecinţă, nici referirea la textul legal invocat, nici celelalte argumente
din decizia instanţei de contencios constituţional nu prezintă relevanţă pentru
soluţionarea cauzei (http://mpublic.ro/concluzii_hp/2015/c6.pdf).
- curtea de apel învestită cu soluţionarea unui apel conform art. 408 şi urm.
C.proc.pen. a solicitat dezlegarea unei chestiuni vizând posibilitatea reţinerii
infracţiunii de cămătărie prevăzută de art. 3 alin. (1) din Legea nr. 216/2011privind
interzicerea activităţii de cămătărie sau art. 351 C.pen. în situaţia în care acţiunile
de remitere efectivă a sumelor de bani au avut loc înainte de intrarea în vigoare
a normei de incriminare, iar activitatea de percepere a dobânzilor a avut loc după
intrarea în vigoare a Legii nr. 216/2011. Instanţa supremă a constatat că între
chestiunea de drept a cărei rezolvare se solicită şi situaţia descrisă în încheierea de
sesizare nu există o corespondenţă care să permită desprinderea concluziei că
rezolvarea chestiunii de drept este determinantă pentru soluţionarea pe fond
a cauzei; caracterul determinant al rezolvării chestiunii de drept care formează
obiectul sesizării pentru rezolvarea acţiunii penale sau a acţiunii civile în procesul
penal trebuie să rezulte din conţinutul încheierii de sesizare (I.C.C.J., Completul
pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, Decizia nr. 26 din 29
octombrie 2015);
În ceea ce priveşte posibilitatea instanţelor de a sesiza instanţa supremă pentru
pronunţarea unei hotărâri prealabile atunci când obiectul judecăţii este plângerea
împotriva soluţiilor de neurmărire sau de netrimitere în judecată, Secţiile Unite ale
I.C.C.J. au reţinut, prin Decizia nr. 17 din 19 martie 2007, că: „Hotărârile
judecătoreşti prin care nu se rezolvă fondul cauzei nu pot fi supuse revizuirii. Or, în
raport cu soluţiile ce pot fi pronunţate în temeiul art. 2781 alin. (8) lit. a) şi b)
C.proc.pen. din 1968 de către judecătorul care examinează plângerea împotriva
rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată, nu se poate
considera că într-o astfel de etapă procesuală s-ar rezolva fondul cauzei, deoarece
niciuna dintre aceste soluţii nu implică stabilirea existenţei faptei şi a vinovăţiei în
accepţiunea prevederilor art. 345 C.proc.pen. din 1968, respectiv prin condamnarea,
achitarea inculpatului sau încetarea procesului penal”. Întrucât procedura plângerii
împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată are aceeaşi natură
juridică şi după intrarea în vigoare a C.proc.pen., apreciem că statuările instanţei
supreme îşi menţin în continuare aplicabilitatea, iar instanţele enumerate de art. 475
C.proc.pen. nu pot sesiza Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru pronunţarea unei
hotărâri prealabile dacă obiectul judecăţii poartă asupra plângerii formulate
conform art. 340 C.proc.pen., în acest sens fiind şi practica instanţei supreme
(I.C.C.J., Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie
penală, Decizia nr. 23 din 6 octombrie 2014; Decizia nr. 7 din 17 aprilie 2015).
Aşa cum am arătat anterior (a se vedea supra pct. 2.1), aceste decizii (Decizia nr. 23
din 16 octombrie 2014 şi Decizia nr. 7 din 17 aprilie 2015) au avut ca obiect sesizări
vizând admisibilitatea unei cereri de strămutare în procedura de cameră preliminară
în care se verifică plângerea formulată împotriva soluţiei procurorului de neurmărire
penală, în cazul celei dintâi, respectiv identificarea organului judiciar competent să
soluţioneze o cerere de revizuire, formulată împotriva unei încheieri definitive
pronunţate de către judecătorul de cameră preliminară, în procedura reglementată
de art. 341 C.proc.pen., tipul hotărârii prin care se soluţionează o astfel de cerere de
revizuire şi admisibilitatea căii ordinare de atac împotriva acestei hotărâri, în cazul
celei din urmă. Prin ambele decizii sesizările au fost respinse ca inadmisibile pentru
lipsa condiţiei de dependenţă dintre dezlegarea chestiunii de drept şi soluţionarea
cauzei pe fond, cu referire directă la procedura de strămutare, respectiv de revizuire
[instituţia strămutării nu are caracterul unei judecăţi pentru că în cadrul acestei
proceduri nu se soluţionează fondul cauzei, ci caracterul unui incident procedural
intervenit în administrarea justiţiei, inerent bunei funcţionări a sistemului judiciar;
pronunţarea asupra cererii de strămutare nu implică judecarea aspectelor ce privesc
fondul cauzei (Decizia nr. 23 din 16 octombrie 2014); modul de soluţionare a fondului
cererii de revizuire, obiect al cauzei în care a apărut chestiunea de drept, nu depinde
de lămurirea regulilor de competenţă, a felului hotărârii pronunţate ori de caracterul
definitiv sau nu al acesteia (Decizia nr. 7 din 17 aprilie 2015)]. Pe lângă aceste
argumente, în structura motivării acestor decizii este invocată Decizia nr. 17 din 19
martie 2007, pronunţată în recurs în interesul legii şi prin care s-a statuat că
procedura soluţionării plângerii împotriva soluţiilor de neurmărire dispuse de
procuror nu soluţionează fondul cauzei. În raport cu această argumentaţie, rezultă
că nici procedura care a făcut obiectul chestiunii de drept (cererea de strămutare,
respectiv cererea de revizuire) şi nici procedura (plângere împotriva soluţiilor de
neurmărire sau de netrimitere în judecată dispuse de procuror) în care a intervenit
sau care a prilejuit formularea cererii ori exercitarea căii extraordinare de atac nu
sunt susceptibile să soluţioneze, prin ele însele, fondul cauzei; aşadar, o abordare şi
o analiză complexă a tuturor aspectelor interdependente ale cauzelor respective în
identificarea condiţiei de dependenţă dintre dezlegare şi soluţionarea fondului, înţeles
ca rezolvare a acţiunii penale sau a acţiunii civile în procesul penal. O asemenea
configurare a motivării celor două hotărâri prealabile menţionate susţine concluzia
anterior enunţată, conform căreia instanţele prevăzute de art. 475 C.proc.pen.,
atunci când sunt învestite cu plângeri întemeiate pe art. 340 din acelaşi Cod, nu pot
uza de procedura sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.
Concluzia de mai sus pare a fi necesar să fie supusă nuanţării în raport cu
jurisprudenţa ulterioară. Astfel, din motivarea unei decizii [I.C.C.J., Completul pentru
dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, Decizia nr. 8 din 17 aprilie 2015;
a se vedea pentru precizări şi concluziile formulate de procuror
(http://old.mpublic.ro/concluzii_hp/2015/c6.pdf) rezultă că, cel puţin, una dintre
soluţiile pronunţate de judecătorul de cameră preliminară în procedura prevăzută
de art. 341 C.proc.pen. este susceptibilă să medieze soluţionarea cauzei pe fond [este
vorba despre soluţia prevăzută de art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) C.proc.pen.]; altfel
spus, în ipoteza admiterii plângerii, desfiinţării soluţiei atacate, urmate de dispunerea
începerii judecăţii, procedura reglementată de art. 341 C.proc.pen. se află într-un
raport de condiţionare cu soluţionarea cauzei pe fond. O altă sesizare aparţinând
judecătorului de cameră preliminară, în procedura prevăzută de art. 341 alin. (9)
C.proc.pen. a fost respinsă ca inadmisibilă, motivat de inexistenţa unei veritabile
chestiuni de drept, iar nu întrucât în procedura prevăzută de art. 341 C.proc.pen. nu
se soluţionează fondul cauzei (I.C.C.J., Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de
drept în materie penală, Decizia nr. 19 din 27 septembrie 2016); în această cauză
textul legal a cărui interpretare era solicitată este clar, intervenţia instanţei supreme
pe cale unei hotărâri prealabile nejustificându-se (chestiunea de drept viza întrebarea
dacă, în urma judecării contestaţiei întemeiate pe art. 341 alin. (9) C.proc.pen., poate
fi pronunţată şi soluţia prevăzută de art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. a) din acelaşi Cod; cu
alte cuvinte, dacă trimiterea explicită la art. 341 alin. (7) C.proc.pen. vizează şi art.
341 alin. (7) pct. 2 lit. a) C.proc.pen. (http://mpublic.ro/concluzii_hp/2016/c18.pdf).
Altă sesizare formulată într-o cauză având ca obiect plângerea împotriva soluţiilor de
neurmărire sau de netrimitere în judecată a fost respinsă ca inadmisibilă, de
asemenea, pentru lipsa condiţiei de dependenţă între soluţionarea cauzei pe fond şi
dezlegarea chestiunii de drept (I.C.C.J., Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de
drept în materie penală, Decizia nr. 17 din 27 septembrie 2016). Însă, referirea la
soluţionarea cauzei pe fond, analiza dependenţei acesteia cu dezlegarea chestiunii de
drept a avut în vedere, nu procedura reglementată de art. 341 C.proc.pen., ci
incidentul procedural apărut în această procedură – admisibilitatea cererii de
sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea unei excepţii de
neconstituţionalitate [„Or, stabilirea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,
printr-o hotărâre prealabilă, a naturii căii de atac (recurs, apel sau contestaţie)
împotriva încheierii prin care instanţa respinge, ca inadmisibilă, cererea de sesizare
a Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate nu are aptitudinea de
a produce consecinţe juridice asupra modului de rezolvare a fondului cauzei cu care
instanţa ce a făcut sesizarea este învestită – respectiv admisibilitatea sau nu
a sesizării – şi nici aptitudinea de a produce un efect concret asupra conţinutului
hotărârii din procesul principal”; de presupus că referirea la procesul principal
vizează procedura reglementată de art. 341 C.proc.pen.]. Mai mult, într-o altă cauză
în care sesizarea a aparţinut judecătorului de cameră preliminară învestit cu
soluţionarea unei plângeri împotriva unei soluţii de renunţare la urmărire penală
prin care se solicita, în baza art. 341 alin. (6) lit. c) C.proc.pen. admiterea acesteia şi
schimbarea soluţiei din renunţare la urmărirea penală în clasare (posibilitatea
schimbării soluţiei fiind, de altfel, obiectul sesizării), sesizarea a fost admisă (I.C.C.J.,
Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, Decizia nr. 33
din 11 decembrie 2015). În contextul acestei jurisprudenţe, este posibilă concluzia
potrivit căreia sesizarea este admisibilă, fiind îndeplinită condiţia dependenţei ori de
câte ori interdependenţa procedurilor specifice cauzei influenţează într-o măsură
soluţionarea fondului, soluţia dată acţiunii penale ori civile în procesul penal.
O asemenea concluzie/interpretare a condiţiei de dependenţă este foarte largă şi
lipsită de previzibilitate.
Referitor la posibilitatea instanţelor de a sesiza instanţa supremă pentru a stabili
printr-o hotărâre prealabilă calea de atac incidentă într-o anumită procedură,
observăm că există o jurisprudenţă aparent contradictorie a I.C.C.J. Astfel, din
jurisprudenţa anterior expusă rezultă că admisibilitatea unei anumite cereri
constituie o condiţie de procedibilitate, de a cărei îndeplinire depinde păşirea la
soluţionarea pe fond a cauzei, însă excedează procesului de lămurire a vreunei
chestiuni de drept de care atârnă dezlegarea fondului cauzei (a se vedea supra
I.C.C.J., Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie
penală, Decizia nr. 22 din 6 octombrie 2014; Decizia nr. 24 din 6 octombrie 2014) şi,
prin urmare, o hotărâre prealabilă în această materie ar fi inadmisibilă.
Cu toate acestea, prin folosirea mecanismului de unificare prevăzut de art. 475
C.proc.pen., instanţa supremă a stabilit că, în urma desfiinţării deciziei date în
recurs, în calea de atac a revizuirii reglementată în procedura prevăzută de art. 465
C.proc.pen., în condiţiile în care cauza a parcurs trei grade de jurisdicţie (primă
instanţă, apel şi recurs), în ultimă instanţă soluţionându-se recursul procurorului,
calea de atac este recursul în forma şi reglementarea prevăzută de lege la data
judecării recursului iniţial (I.C.C.J., Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de
drept în materie penală, Decizia nr. 2 din 2 februarie 2015). Ca răspuns la argumentele
Ministerului Public privind inadmisibilitatea sesizării, instanţa supremă a arătat că
obiectul sesizării îl reprezintă o problemă de drept ce se circumscrie sferei normelor
procesual-penale, de dezlegarea chestiunii de drept depinde „soluţionarea pe fond
a cauzei” având în vedere diferenţele majore între căile de atac prevăzute atât în
legislaţia în vigoare de la 1 februarie 2014, cât şi în cea anterioară acestei date. Astfel,
instanţa supremă a considerat că, în situaţia în care calea de atac legală este cea
a apelului, acesta are efect integral devolutiv, constând într-o nouă judecare a cauzei
sub toate aspectele de fapt şi de drept, care au format obiectul judecăţii în faţa
instanţei inferioare, spre deosebire de situaţia în care calea de atac legală ar fi cea
a recursului, în forma şi reglementarea anterioară, în care recursul are un efect
devolutiv parţial, cauza fiind rejudecată numai în limita cazurilor de casare prevăzute
de lege.
Într-o altă decizie în această materie, Curtea a stabilit că hotărârea pronunţată în
procedura examinării admisibilităţii în principiu a contestaţiei în anulare, împotriva
unei sentinţe pentru care nu este prevăzută o cale de atac, nu poate fi supusă
apelului. În motivare s-a arătat că, referitor la condiţia dependenţei dintre
soluţionarea pe fond a cauzei şi lămurirea ce ar fi dată chestiunii de drept, problema
admisibilităţii căii de atac a apelului în ipoteza analizată are consecinţe asupra
modului de rezolvare a fondului cauzei. Astfel, spre deosebire de situaţiile când faza
procesuală în care se află cauza exclude de plano rezolvarea fondului cauzei, în calea
extraordinară a contestaţiei în anulare, dacă s-ar ajunge la concluzia admisibilităţii
apelului, ar exista posibilitatea trecerii în etapa judecării contestaţiei în anulare
(I.C.C.J., Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie
penală, Decizia nr. 5 din 4 martie 2015).
O astfel de interpretare extensivă a noţiunii de „soluţionare pe fond a cauzei” poate
duce la înlăturarea totală a acestei condiţii legale, întrucât orice problemă de
procedură privind admisibilitatea unei căi de atac sau a unei anumite proceduri
speciale determină posibilitatea sau modalitatea în care instanţa penală poate analiza
temeinicia căii de atac sau a procedurii speciale. Sunt de semnalat, sub aspectul în
discuţie (admisibilitatea unei căi de atac sau a unei anumite proceduri speciale), şi
hotărârile prealabile prin care au fost respinse ca inadmisibile sesizări vizând
admisibilitatea unei cereri de strămutare în procedura de cameră preliminară în care
se verifică plângerea formulată împotriva soluţiei procurorului de neurmărire penală
(I.C.C.J., Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie
penală, Decizia nr. 23 din 16 octombrie 2014) ori chestiuni (organul judiciar
competent, tipul hotărârii, caracterul definitiv sau nu al acesteia) privind
soluţionarea unei cereri de revizuire împotriva unei încheieri pronunţate de către
judecătorul de cameră preliminară, conform art. 341 C.proc.pen. (I.C.C.J., Completul
pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, Decizia nr. 7 din 17 aprilie
2015) sau vizând calea de atac (recurs, apel, contestaţie) împotriva încheierii de
şedinţă prin care instanţa de fond respinge, ca inadmisibile, cererile de sesizare
a Curţii Constituţionale cu soluţionarea unor excepţii de neconstituţionalitate
(I.C.C.J., Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie
penală, Decizia nr. 17 din 27 septembrie 2016).
Considerăm că este necesară o discuţie cu privire la admisibilitatea sesizării instanţei
supreme pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile de către judecătorul de cameră
preliminară care va analiza legalitatea actelor de urmărire penală, a sesizării instanţei
şi a administrării probelor. Observăm astfel că soluţia instanţei de judecată atât cu
privire la latura penală, cât şi cu privire la latura civilă este întemeiată pe mijloacele
de probă administrate în cursul procesului penal. Astfel, excluderea sau constatarea
legalităţii unui mijloc de probă va influenţa în mod direct soluţia care va fi pronunţată
asupra fondului cauzei. De asemenea, legalitatea mijloacelor de probă poate fi
analizată numai în cadrul fazei de cameră preliminară, instanţa de judecată neavând
posibilitatea să dispună excluderea mijloacelor de probă. Prin urmare, considerăm
că este admisibilă sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de către completul din
cadrul tribunalului, al curţii de apel sau al instanţei supreme, care judecă contestaţia
formulată împotriva încheierii judecătorului de cameră preliminară de la instanţa
ierarhic inferioară, cu o chestiune de drept ce vizează legalitatea unui procedeu
probatoriu sau a unui mijloc de probă (spre exemplu, posibilitatea judecătorului de
cameră preliminară de a analiza legalitatea procedeelor probatorii încuviinţate de
către judecătorul de drepturi şi libertăţi sau necesitatea validării examinării fizice în
cazul în care persoana îşi dă acordul pentru realizarea examinării). O sesizare
a judecătorului de cameră preliminară, învestit cu o contestaţie întemeiată pe art.
347 C.proc.pen. împotriva încheierii prin care fusese respinsă cererea de excludere
a unor probe a fost respinsă (I.C.C.J., Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de
drept în materie penală, Decizia nr. 22 din 25 octombrie 2016).
Referitor la legalitatea sesizării instanţei, precum şi a actelor de urmărire penală,
considerăm că acestea nu influenţează în mod direct posibilitatea instanţei de
judecată de a se pronunţa asupra temeiniciei acuzaţiilor formulate sau a pretenţiilor
civile, constituind, în principiu, chestiuni de drept din cadrul dreptului procesual
care pot fi tranşate numai pe calea recursului în interesul legii.
2.3. Absenţa unei decizii pronunţate într-un recurs în interesul legii sau a unei
hotărâri prealabile. Atât decizia pronunţată în interesul legii, cât şi hotărârea
prealabilă au caracter obligatoriu, conform art. 474 alin. (4) C.proc.pen. Astfel, de la
momentul publicării în Monitorul Oficial există o singură interpretare obligatorie
asupra căreia instanţa supremă nu poate reveni decât în situaţia unei modificări
legislative. Prin urmare, instanţele naţionale pot soluţiona problema de drept care
a fost dezlegată de către instanţa supremă numai întemeindu-se pe interpretarea
stabilită în decizie. Chiar şi în situaţia în care intervine o modificare legislativă, este
posibil ca interpretarea stabilită prin decizia anterioară să îşi păstreze caracterul
obligatoriu (a se vedea supra comentariul art. 472, pct. 6).
Neîndeplinirea acestei condiţii de admisibilitate a fost valorificată deja în
jurisprudenţă (I.C.C.J., Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie
penală, Decizia nr. 9 din 2 iunie 2014; Decizia nr. 16 din 23 iunie 2014; Decizia nr. 19
din 15 septembrie 2014). În aceste cauze sesizările au fost formulate anterior
pronunţării deciziilor în dezlegare care au condus la inadmisibilitate (de asemenea,
înregistrarea sesizărilor la instanţa supremă a avut loc anterior ori concomitent
pronunţării deciziilor în dezlegare). În raport cu data înregistrării la instanţa supremă
a sesizărilor care au condus la pronunţarea deciziilor în dezlegare care au atras
inadmisibilitatea, sesizările respinse ca inadmisibile au fost formulate fie anterior
(sesizarea ce a făcut obiectul Deciziei nr. 9 din 2 iunie 2014), fie ulterior (sesizarea ce
a făcut obiectul Deciziei nr. 16 din 23 iunie 2014). Din această perspectivă, utilizând
o terminologie specifică deciziilor Curţii Constituţionale în materie de excepţie de
neconstituţionalitate, aceste sesizări nu au fost originar inadmisibile, ci au devenit
astfel.
2.4. Absenţa unui recurs în interesul legii pe rol cu privire la aceeaşi
chestiune. Prin această condiţie de admisibilitate este consfinţit un veritabil caracter
subsidiar al hotărârii prealabile faţă de mecanismul recursului în interesul legii.
Preferinţa pe care o acordă legiuitorul recursului în interesul legii este justificată de
domeniul de aplicabilitate mai extins al recursului în interesul legii, care poate fi
pronunţat şi în privinţa normelor procesuale care nu au o înrâurire asupra fondului
cauzei (spre exemplu, în materia măsurilor preventive).
De asemenea, recursul în interesul legii asigură o reprezentare a tuturor secţiilor din
cadrul instanţei supreme, în timp ce Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de
drept în materie penală va fi alcătuit, în principiu, numai din judecători din cadrul
Secţiei penale. Astfel, deşi nu există o diferenţă între caracterul obligatoriu al celor
două tipuri de decizii, legiuitorul a considerat că este preferabil ca, în cazul în care
există aceeaşi chestiune de drept invocată concomitent prin intermediul ambelor
mecanisme de unificare, interpretarea corectă să fie stabilită de completul care
asigură o reprezentativitate largă a tuturor secţiilor instanţei supreme.
Condiţia de admisibilitate trebuie întrunită atât la momentul dispunerii sesizării de
către instanţa de judecată, cât şi la momentul în care instanţa supremă analizează
sesizarea. În cazul în care recursul în interesul legii a fost formulat după sesizarea
instanţei supreme cu solicitarea de pronunţare a unei hotărâri prealabile, aceasta
din urmă va fi respinsă ca devenită inadmisibilă. Până în prezent, în jurisprudenţă
nu s-a constatat neîndeplinirea acestei condiţii.
Art. 476
Procedura de judecată

Iuliana Nedelcu, Victor Horia Dimitrie Constantinescu

(1) Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se face de către completul de

judecată după dezbateri contradictorii, dacă sunt îndeplinite condiţiile
prevăzute la art. 475, prin încheiere care nu este supusă niciunei căi de atac.
Dacă prin încheiere se dispune sesizarea, aceasta va cuprinde motivele care
susţin admisibilitatea sesizării potrivit dispoziţiilor art. 475, punctul de vedere
al completului de judecată şi al părţilor.
(2) Prin încheierea prevăzută la alin. (1), cauza poate fi suspendată până la
pronunţarea hotărârii prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept. În cazul
în care nu s-a dispus suspendarea odată cu sesizarea, iar cercetarea
judecătorească este finalizată înainte ca Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să
se pronunţe asupra sesizării, instanţa suspendă dezbaterile până la pronunţarea
deciziei prevăzute la art. 477 alin. (1). În cazul în care inculpatul se află în arest
la domiciliu sau este arestat preventiv ori dacă față de acesta s-a dispus măsura
controlului judiciar sau a controlului judiciar pe cauțiune, se aplică în mod
corespunzător prevederile art. 208 pe toată durata suspendării.
(3) După înregistrarea cauzei la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, încheierea
de sesizare se publică pe pagina de internet a acestei instanţe.
(4) Cauzele similare, aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti, pot fi suspendate
până la soluţionarea sesizării.
(5) Repartizarea sesizării este făcută de preşedintele sau, în lipsa acestuia, de
unul dintre vicepreşedinţii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ori de persoana
desemnată de aceştia.
(6) Sesizarea se judecă de un complet format din preşedintele secţiei
corespunzătoare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sau de un judecător
desemnat de acesta şi 8 judecători din cadrul secţiei respective. Preşedintele
secţiei sau, în caz de imposibilitate, judecătorul desemnat de acesta este
preşedintele de complet şi va lua măsurile necesare pentru desemnarea
aleatorie a judecătorilor.
(7) După alcătuirea completului potrivit alin. (6), preşedintele acestuia va
desemna un judecător pentru a întocmi un raport asupra chestiunii de drept
supuse judecăţii. Judecătorul desemnat raportor nu devine incompatibil.
(8) Atunci când chestiunea de drept priveşte activitatea mai multor secţii ale
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, preşedintele sau, în lipsa acestuia, unul
dintre vicepreşedinţii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie va transmite sesizarea
preşedinţilor secţiilor interesate în soluţionarea chestiunii de drept. În acest
caz, completul va fi alcătuit din preşedintele sau, în lipsa acestuia, din
vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care va prezida completul,
din preşedinţii secţiilor interesate în soluţionarea chestiunii de drept, precum
şi câte 5 judecători din cadrul secţiilor respective desemnaţi aleatoriu de
preşedintele completului. După alcătuirea completului, pentru întocmirea
raportului, preşedintele completului va desemna câte un judecător din cadrul
fiecărei secţii. Raportorii nu sunt incompatibili.
(9) Raportul va fi comunicat părţilor, care, în termen de cel mult 15 zile de la
comunicare, pot depune, în scris, prin avocat sau, după caz, prin consilier
juridic, punctele lor de vedere privind chestiunea de drept supusă judecăţii.
(10) Dispoziţiile art. 473 alin. (5)-(8) se aplică în mod corespunzător.
(11) Sesizarea se judecă fără citarea părţilor, în cel mult 3 luni de la data
învestirii, iar soluţia se adoptă cu cel puţin două treimi din numărul
judecătorilor completului. Nu se admit abţineri de la vot.
Corelaţii legislative: art. 126 alin. (3) din Constituţia României; Hotărârea I.C.C.J.
din 21 septembrie 2004 privind organizarea şi funcţionarea administrativă a I.C.C.J.
Comentariu
1. Procedura în faţa instanţei a quo. În faţa completului de judecată al Înaltei Curţi
de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, părţile, persoana vătămată
şi Ministerul Public pot solicita sesizarea instanţei supreme în vederea pronunţării
unei hotărâri prealabile. De asemenea, sesizarea poate fi dispusă din oficiu de către
instanţa învestită cu soluţionarea cauzei. În concluzie, titular al dreptului de
a solicita pronunţarea unei hotărâri prealabile este exclusiv completul de judecată
care poate acţiona din oficiu sau la cerere.
Sesizarea instanţei supreme va fi pusă în discuţia contradictorie a părţilor, instanţa
urmând să se pronunţe asupra îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate detaliate
anterior (a se vedea supra comentariul art. 475, pct. 2). În ceea ce priveşte existenţa
unei probleme de drept, a fost arătat că instanţa poate să nu formuleze sesizare
pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile în cazul în care soluţia chestiunii de
drept poate fi desprinsă din jurisprudenţa anterioară sau atunci când aceasta este
clară (C. Ghigheci, în N. Volonciu, A.S. Uzlău, Noul Cod de procedură penalăcomentat,
2014, p. 1186). Aceasta a fost şi abordarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în
privinţa trimiterii cererii preliminare de către instanţele de ultim grad, fiind arătat că
obligaţia de a sesiza instanţa europeană poate fi limitată în cazul în care există
o jurisprudenţă constantă a CJUE care a rezolvat aspectul de drept respectiv,
indiferent de natura procedurilor care au condus la această jurisprudenţă, chiar în
absenţa unei stricte identităţi a întrebărilor în litigiu [CJUE, Cilfit şi Lanificio di
Gavardo SpA, hotărârea din 6 octombrie 1982, pct. 13-15 (eur-lex.europa.eu)]. În
cazul în care nu există o jurisprudenţă constantă, considerăm că instanţele de ultim
grad trebuie să manifeste aceeaşi precauţie ca şi în cazul trimiterilor preliminare
adresate CJUE. Astfel, aplicarea dispoziţiilor naţionale în respectiva problemă de
drept se poate impune în mod atât de evident încât să nu lase loc niciunei îndoieli
rezonabile privind modul de soluţionare a sesizării în vederea pronunţării unei
hotărâri prealabile. Înainte de a concluziona că este vorba de o astfel de situaţie,
instanţa trebuie să fie convinsă că acest aspect se impune în mod la fel de evident şi
pentru celelalte instanţe. Doar dacă aceste condiţii sunt îndeplinite, instanţa poate
să nu dispună sesizarea instanţei supreme şi să soluţioneze problema de drept
conform interpretării evidente (mutatis mutandis, CJUE, Cilfit şi Lanificio di Gavardo
SpA, precit.; pentru o analiză detaliată a materiei, a se vedea B. Andreşan-Grigoriu,
Procedura hotărârilor preliminare, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2010 şi M. Şandru, M.
Banu, D. Călin, Procedura trimiterii preliminare. Principii de drept al UE şi experienţe
ale sistemului român de drept, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2013). De altfel, în
jurisprudenţă a fost respinsă ca inadmisibilă o cerere de sesizare pentru dezlegarea
unei probleme de drept, instanţa a quo constatând că nu există imprevizibilitate cu
privire la interpretarea dispoziţiilor legale ce ar fi urmat să facă obiectul dezlegării,
respectiv că este competentă şi în măsură să acorde interpretarea în acord cu
practica constantă şi cu doctrina în materie (C.A. Oradea, Secţia penală şi pentru
cauze cu minori, încheierea din 15 septembrie 2015, pronunţată în dosarul nr.
10347/111/2012, nepublicată), ceea ce semnifică lipsa unei veritabile probleme de
drept care să facă necesară o dezlegare din partea instanţei supreme. Cereri privind
pronunţarea unor hotărâri prealabile au fost respinse ca inadmisibile şi pentru
absenţa condiţiei privind dependenţa dintre dezlegarea ce ar fi urmat a fi dată şi
soluţionarea pe fond a cauzei, constatându-se, fie că nu se solicită interpretarea unei
dispoziţii legale in abstracto, ci a dispoziţiilor legale incidente în cauza dedusă
judecăţii (I.C.C.J., Secţia penală, încheierea din 16 septembrie 2015, pronunţată în
dosarul nr. 1725/2/2013, nepublicată, accesată în sistemul Ecris), fie că textul legal
invocat este incident exclusiv în faza individualizării judiciare, fără legătură necesară
cu soluţionarea raportului juridic dedus judecăţii (I.C.C.J., Secţia penală, încheierea
din 14 octombrie 2015, pronunţată în dosarul nr. 3469/2/2014;încheierea din 5
octombrie 2016, pronunţată în dosarul nr. 7093/2/2015, nepublicate, accesate în
sistemul Ecris).
Instanţa de judecată se va pronunţa asupra îndeplinirii condiţiilor printr-o încheiere.
În cazul în care instanţa dispune sesizarea instanţei supreme conform art. 475
C.proc.pen., încheierea nu este supusă niciunei căi de atac. În cazul soluţiei de
respingere a sesizării, având în vedere că, prin ipoteză, cauza se află în ultimă
instanţă, încheierea de respingere poate fi atacată numai în mod indirect, atunci când
se constată existenţa unei cauze de nulitate la termenul respectiv care poate fi
cenzurată printr-o cale extraordinară de atac. În cazul în care se solicită primei
instanţe sesizarea instanţei supreme, încheierea de respingere ca inadmisibilă
a sesizării va putea fi atacată cu apel odată cu sentinţa, conform art. 408 alin. (2)
C.proc.pen. Nu excludem posibilitatea ca instanţa de judecată să se pronunţe asupra
admisibilităţii sesizării printr-o decizie, atunci când sesizarea este respinsă ca
inadmisibilă la acelaşi termen la care au loc şi dezbaterile asupra fondului cauzei.
În cazul încheierii de respingere sau de admitere a sesizării instanţei supreme nu
este obligatorie întocmirea minutei, cu excepţia cazului în care, prin aceeaşi
încheiere, instanţa de judecată dispune şi asupra măsurilor preventive. Astfel,
dispoziţia de respingere sau de admitere a sesizării poate fi pronunţată de către
instanţă după deliberare în şedinţă publică.
În ceea ce priveşte încheierea de respingere, nu putem accepta opinia că instanţa are
dreptul suveran de a aprecia asupra sesizării, nefiind obligată să motiveze
respingerea ei (C. Ghigheci, în N. Volonciu, A.S. Uzlău ş.a., Noul Cod de procedură
penală comentat, 2014, p. 1184). Astfel, opinia se află în contradicţie cu principiul
motivării oricărei dispoziţii luate de către instanţă pe parcursul judecăţii, după
punerea în discuţie contradictorie, conform art. 351 alin. (2)-
(3) C.proc.pen. Înţelegem că această opinie a fost avansată pentru a evita o eventuală
antepronunţare a instanţei de judecată, însă un astfel de risc există cu privire la orice
dispoziţie procesuală a instanţei de judecată, fiind obligaţia instanţei de a-şi formula
considerentele, înainte de pronunţarea unei soluţii, într-un mod care să fie
compatibil cu obligaţia de rezervă care îi incumbă. Dreptul suveran al instanţei nu
trebuie să se transforme într-o putere discreţionară care să îi permită să dispună
definitiv asupra unei chestiuni fără să îşi motiveze dispoziţia. În acest sens, arătăm
că, în materia trimiterii preliminare adresate Curţii de Justiţie a Uniunii Europene,
CtEDO a constatat încălcarea art. 6 parag. 1 CEDO ca urmare a refuzului nemotivat
al instanţei naţionale de a sesiza CJUE. În acel context, CtEDO a constatat că
motivarea hotărârii judecătoreşti în litigiu nu permite să se determine dacă această
problemă a fost considerată nepertinentă, clară sau în legătură cu o dispoziţie
clarificată sau deja interpretată de CJUE sau dacă a fost pur şi simplu ignorată
(CtEDO, Dhabi c. Italiei, hotărârea din 8 aprilie 2014, rezumat în limba română – D.
Călin, Cauza Dhahbi c. Italiei. Obligaţia instanţei de a-şi motiva refuzul de a efectua
o trimitere preliminară la Curtea de Justiţie a Uniunii Europene. Încălcarea art. 6
parag. 1 din Convenţie, Jurisclasor CEDO, Ed. Universitară, www.hotararicedo.ro).
De altfel, în jurisprudenţă s-a precizat că „soluţia – de sesizare sau de refuz al sesizării
– nu trebuie să fie arbitrară, ci întemeiată pe argumente” (C.A. Bucureşti, Secţia a II-
a penală, încheierea din 25 noiembrie 2015, în I.C.C.J., Completul pentru dezlegarea
unor chestiuni de drept în materie penală, Decizia nr. 6 din 2 martie 2016).
Potrivit Ghidului cuprinzând informaţiile necesare pentru sesizarea Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea
unor chestiuni de drept în materie penală, se recomandă instanţelor să folosească
următoarea structură pentru încheierea de sesizare: (i) partea introductivă – va
cuprinde în mod distinct dezbaterile asupra sesizării I.C.C.J, atât cu privire la
admisibilitatea acestui demers, cât şi pe fondul chestiunii de drept a cărei dezlegare
se solicită, precum şi concluziile procurorului/părţilor/persoanei vătămate cu privire
la cele două aspecte; (ii) considerentele – obiectul cauzei pe scurt (act de
sesizare/situaţia de fapt/încadrare juridică), expunerea pe scurt a chestiunii de
drept (cu indicarea exactă a articolului şi a actului normativ din care face parte),
examenul de admisibilitate a sesizării; punctele de vedere ale
procurorului/părţilor/persoanei vătămate asupra chestiunii de drept sesizate;
punctul de vedere al completului de judecată asupra chestiunii de drept sesizate (cu
menţionarea jurisprudenţei naţionale/comunitare/CtEDO relevante, dacă aceasta
există şi este cunoscută); (iii) dispozitiv – dispoziţia de sesizare a I.C.C.J. în vederea
pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept în discuţie (cu
enunţarea explicită a întrebării adresate Curţii), dispoziţia de suspendare a judecăţii
(dacă este cazul), dispoziţia privind lipsa căii de atac.
Conform aceluiaşi Ghid, vor fi transmise instanţei supreme: încheierea de sesizare,
citativul cuprinzând identitatea şi domiciliul părţilor şi, dacă este cazul, înscrisuri
relevante, fără a fi înaintat dosarul cauzei. De asemenea, instanţa de judecată va
înainta o încheiere anonimizată şi fără semnături pentru publicarea acesteia pe site-
ul instanţei supreme.
Din jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie
penală rezultă o serie de exigenţe privind încheierile de sesizare. Tehnica de redactare
a întrebărilor trebuie să fie adecvată şi să permită înţelegerea/identificarea problemei
de drept, necesitatea sesizării/existenţa legăturii de dependenţă între lămurirea
problemei de drept şi soluţionarea pe fond a cauzei trebuie motivată. Neprocedând
astfel, se neagă „posibilitatea formulării unui răspuns circumscris interesului vizat”
(I.C.C.J., Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie
penală, Decizia nr. 31 din 19 noiembrie 2015). În cauza citată, instanţa de sesizare
a preluat întrebările formulate de apărare fără a constata necesitatea acestora pentru
soluţionarea cauzei, context în care instanţa supremă a arătat că sesizarea sa
„trebuie să fie consecinţa utilităţii demersului, simpla solicitare a apărării nefiind
o condiţie suficientă”. De asemenea, s-a arătat că din conţinutul încheierii de sesizare
trebuie să rezulte caracterul determinant al rezolvării chestiunii de drept care
formează obiectul sesizării, respectiv că încheierea trebuie să cuprindă motivele care
susţin admisibilitatea sesizării, inclusiv pe cele care demonstrează că de chestiunea
de drept a cărei lămurire se solicită depinde soluţionarea cauzei pe fond (I.C.C.J.,
Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, Decizia nr. 26
din 29 octombrie 2015). Au existat şi situaţii în care s-a constatat că problema de
drept a cărei rezolvare a fost solicitată nu a fost însuşită de completul care a sesizat,
acesta neconsiderând dezlegarea problemei ca fiind necesară; mai mult, din
conţinutul încheierii de sesizare rezultând că chestiunea de drept nu ridică probleme
de interpretare a textului legal din partea completului, acesta explicitând problema
de drept şi apreciind totodată că este competent şi în măsură să acorde interpretarea
în acord cu practica constantă şi doctrina în această materie (I.C.C.J., Completul
pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, Decizia nr. 28 din 29
octombrie 2015). Respectarea acestor exigenţe este obligatorie, întrucât limitele în
care trebuie să răspundă instanţa supremă sunt stabilite de întrebarea instanţei de
trimitere, neexistând posibilitatea legală ca obiectul sesizării să fie modificat de
instanţa sesizată care judecă/dă dezlegări exclusiv în limitele sesizării (I.C.C.J.,
Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, Decizia nr. 23
din 16 septembrie 2015).
Sub raportul exigenţelor de ordin formal ale încheierii de sesizare (regularitatea
sesizării) este relevantă şi jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor
chestiuni de drept în materie civilă, dată fiind identitatea de conţinut a art. 476 alin.
(1) teza I C.proc.pen. şi a art. 520 alin. (1) teza I C.proc.civ. Astfel, absenţa din
încheierea de sesizare a elementelor esenţiale pentru soluţionarea chestiunii
prealabile, de pildă, punctul de vedere al completului de judecată învestit cu
soluţionarea cauzei, a fost sancţionată cu inadmisibilitatea sesizării (Decizia nr. 20
din 22 iunie 2015; Decizia nr. 31 din 19 octombrie 2015); pentru a se evita abuzul
procesual, exprimarea punctului de vedere al instanţei de trimitere trebuie să se facă
printr-o motivare temeinică, nu superficială; incumbă instanţei care sesizează
obligaţia de a explicita în concret legătura dintre maniera de dezlegare a chestiunii
de drept noi, în raport cu interpretările posibile prefigurate şi soluţionarea cauzei pe
fond, iar, în cazul în care nu se demonstrează în concret pertinenţa chestiunii de
drept în cauza care a ocazionat sesizarea, problemele de fapt şi de drept care se ridică
în speţă părând a fi altele decât chestiunea de drept cu care a fost sesizată Înalta
Curte, sesizarea este inadmisibilă (Decizia nr. 21 din 13 iunie 2016); încheierea care
nu cuprinde motivele care susţin admisibilitatea sesizării şi punctul de vedere al
completului asupra chestiunii de drept nu îndeplineşte condiţiile unui act de sesizare
legal întocmit şi, deci, nu ar putea declanşa o examinare pe fond a problemei de drept
supuse dezbaterii în cadrul mecanismului pronunţării unei hotărâri prealabile
(Decizia nr. 16 din 23 mai 2016).
1.1. Suspendarea cauzei de către instanţa a quo. Prin art. 476 alin. (2)
C.proc.pen., este reglementată o cauză de suspendare a procesului penal care are
o dublă valenţă juridică, în funcţie de momentul în care este dispusă sesizarea
instanţei supreme. Astfel, dacă sesizarea este dispusă în cursul cercetării
judecătoreşti, atunci suspendarea cauzei este facultativă, raţiunea fiind aceea de
a permite instanţei de judecată să administreze probele necesare şi să finalizeze
cercetarea judecătorească până la momentul în care instanţa supremă se va
pronunţa asupra sesizării. Dacă instanţa de judecată declanşează mecanismul de
asigurare a practicii unitare după finalizarea cercetării judecătoreşti sau instanţa
supremă nu a pronunţat o soluţie asupra sesizării anterior dispuse, suspendarea
dezbaterilor asupra fondului cauzei este obligatorie, pentru a împiedica instanţa de
ultim grad de a pronunţa o soluţie definitivă în contradicţie cu interpretarea care va
fi stabilită de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Dispoziţia de suspendare a judecăţii are acelaşi regim juridic cu soluţia de sesizare
a instanţei supreme, întrucât este numai un efect juridic al dispoziţiei de sesizare,
nefiind supusă niciunei căi de atac, conform 476 alin. (1) C.proc.pen.
Pe tot parcursul suspendării, instanţa de judecată a quo va verifica legalitatea şi
temeinicia controlului judiciar, arestului preventiv sau arestului la domiciliu, în
condiţiile art. 208 C.proc.pen.
1.2. Suspendarea cauzei de către alte instanţe. În situaţia în care o instanţă, alta
decât cea care a sesizat instanţa supremă, are pe rol o cauză (în primă instanţă sau
în apel/contestaţie) în care este ridicată aceeaşi problemă de drept sau se află în
strânsă legătură cu chestiunea cu care a fost sesizată instanţa supremă, art. 476
alin. (4) C.proc.pen. prevede că aceasta poate suspenda judecarea cauzei până la
soluţionarea sesizării. În acest caz, suspendarea este întotdeauna facultativă,
indiferent de momentul procesual în care este dispusă.
Conform art. 367 alin. (8) C.proc.pen., pe tot parcursul suspendării, instanţa de
judecată va verifica legalitatea şi temeinicia controlului judiciar, arestului preventiv
sau arestului la domiciliu, în condiţiile art. 208 C.proc.pen.
2. Procedura în faţa instanţei a quem
2.1. Competenţa materială şi funcţională. La fel ca şi în cazul recursului în
interesul legii, competenţa materială exclusivă în soluţionarea sesizării pentru
pronunţarea unei hotărâri prealabile aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în
conformitate cu art. 126 alin. (3) din Constituţie.
Sesizarea întemeiată pe dispoziţiile art. 475 C.proc.pen. va fi înregistrată la Secţia
penală a I.C.C.J. Spre deosebire de recursul în interesul legii, art. 476 alin. (2)
C.proc.pen. prevede că în cazul mecanismului sesizării prealabile prima măsură
administrativă este reprezentată de publicarea încheierii de sesizare pe pagina de
internet a instanţei supreme. Măsura este justificată prin posibilitatea celorlalte
instanţe de a dispune suspendarea cauzei, fiind astfel necesară aducerea cât mai
repede la cunoştinţa publicului larg a existenţei unei sesizări cu privire la o anumită
problemă de drept. Apreciem că dispoziţia legală trebuie completată cu măsuri
administrative prin care judecătorii şi procurorii să fie notificaţi despre existenţa
sesizării încă de la momentul înregistrării pe rolul instanţei supreme.
După înregistrarea sesizării aceasta nu va fi repartizată aleatoriu conform procedurii
obişnuite, art. 274 şi urm. din Hotărârea I.C.C.J. din 21 septembrie 2004 privind
organizarea şi funcţionarea administrativă a I.C.C.J. prevăzând că sesizarea va fi
repartizată Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.
2.2. Măsuri premergătoare. După repartizare, preşedintele Secţiei penale sau, în
caz de imposibilitate, judecătorul desemnat de acesta ia măsurile necesare pentru
desemnarea, prin tragere la sorţi, a judecătorilor care intră în alcătuirea completului.
În cazul în care, în cadrul secţiei, au fost înfiinţate completuri specializate, conform
art. 191 din Hotărârea I.C.C.J. din 21 septembrie 2004 privind organizarea şi
funcţionarea administrativă a I.C.C.J., desemnarea, prin tragere la sorţi, se
realizează cu prioritate dintre judecătorii care formează completurile de judecată
specializate în domeniul căruia îi aparţine chestiunea de drept care constituie
obiectul sesizării. Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept este alcătuit
din 9 judecători, respectiv preşedintele secţiei corespunzătoare a Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie sau un judecător desemnat de acesta şi 8 judecători din cadrul
secţiei respective. Preşedintele secţiei sau, în caz de imposibilitate, judecătorul
desemnat de acesta este preşedintele de complet.
În cazul în care chestiunea de drept priveşte activitatea mai multor secţii ale I.C.C.J.,
sesizarea se judecă de un complet format din preşedintele sau, în lipsa acestuia, unul
dintre vicepreşedinţii I.C.C.J., preşedinţii secţiilor interesate în soluţionarea
chestiunii de drept şi câte 5 judecători din cadrul secţiilor respective.
La fel ca şi în cazul recursului în interesul legii, preşedintele completului va desemna
un judecător pentru întocmirea unui raport asupra chestiunii de drept supuse
judecăţii. Atunci când chestiunea de drept priveşte activitatea mai multor secţii ale
I.C.C.J., pentru întocmirea raportului preşedintele completului va desemna câte un
judecător din cadrul fiecărei secţii. Având în vedere că aceştia îşi exprimă astfel opinia
cu privire la soluţia care ar trebui pronunţată asupra chestiunii de drept ce se solicită
a fi dezlegată, art. 476 alin. (8) C.proc.pen. prevede în mod expres că judecătorii
raportori nu devin incompatibili. Acest aspect se justifică prin faptul că, în procedura
prevăzută de art. 475 şi urm. C.proc.pen., se realizează o analiză abstractă
a dispoziţiei legale, iar nu una concretă; situaţia este similară procedurii de
soluţionare a excepţiei de neconstituţionalitate [art. 30 alin. (1) din Legea nr.
47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale – desemnarea
judecătorului raportor, respectiv art. 55 din aceeaşi lege – inaplicabilitatea, în
soluţionarea excepţiilor de neconstituţionalitate, a dispoziţiilor privind recuzarea].
Spre deosebire de recursul în interesul legii, având în vedere că sesizarea pentru
pronunţarea unei hotărâri prealabile este formulată în cadrul unui proces în
curs, art. 476 alin. (9) C.proc.pen. prevede că raportul va fi comunicat părţilor, care,
în termen de 15 de zile de la comunicare, pot depune, în scris, prin avocat sau
consilier juridic, punctele de vedere asupra chestiunii de drept supuse judecăţii.
Considerăm că posibilitatea părţii de a depune concluzii scrise numai prin avocat sau
consilier juridic poate fi apreciată ca o restrângere disproporţionată a dreptului la
apărare prevăzut de art. 24 din Constituţie, putând fi invocate critici de
neconstituţionalitate faţă de jurisprudenţa recentă Curţii Constituţionale (D.C.C. nr.
462 din 17 septembrie 2014). De altfel, în materia recursului în casaţie, obligativitatea
formulării cererii de recurs prin avocat a fost declarată neconstituţională (D.C.C. nr.
432 din 21 iunie 2016).
Având în vedere că art. 476 alin. (10) C.proc.pen. trimite la art. 473 alin. (5) şi (6)
C.proc.pen., raportul întocmit va avea aceleaşi elemente ca şi cel întocmit asupra
recursului în interesul legii.
2.3. Judecarea sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. Art. 476
alin. (11) C.proc.pen. prevede că sesizarea se judecă fără citarea părţilor. Considerăm
că limitarea adusă principiului contradictorialităţii şi oralităţii în această materie
aduce atingere cerinţelor de echitate instituite prin art. 21 alin. (3) din Constituţie,
având în vedere că prin decizia pronunţată, instanţa supremă stabileşte în mod
definitiv modalitatea de soluţionare a respectivei probleme de drept, interpretare care
va fi, în principiu, aplicabilă şi în cauza în care a fost dispusă sesizarea instanţei
supreme. Chiar dacă părţile au posibilitatea să depună în scris concluziile lor,
acestea nu au posibilitatea să dezbată efectiv problema de drept în faţa Completului
pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. În ceea ce priveşte persoana vătămată,
având în vedere că aceasta nu este parte în procesul penal, constatăm că acesteia
nici nu îi este comunicat raportul întocmit de judecătorul raportor.
Prin urmare, având în vedere jurisprudenţa recentă a Curţii Constituţionale (D.C.C.
nr. 599 din 21 octombrie 2014), limitarea principiului oralităţii, care guvernează
întreaga fază de judecată a procesului penal şi în condiţiile în care părţile nu au
ocazia să dezbată în şedinţă publică problema de drept care are legătură cu fondul
cauzei aflată pe rolul instanţei, constituie o încălcare a dreptului la un proces
echitabil prevăzut de 21 alin. (3) din Constituţie. Astfel, apreciem ca preferabilă
procedura reglementată de art. 30 din Legea nr. 47/1992 pentru soluţionarea
excepţiei de neconstituţionalitate ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de
arbitraj comercial, unde părţile sunt citate pentru dezbaterea sesizării şi acestea au
dreptul să fie reprezentate prin avocaţi cu drept de a pleda la Înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie.
Având în vedere că art. 476 alin. (10) C.proc.pen. trimite la dispoziţiile art. 473 alin.
(5)-(8) C.proc.pen., considerentele formulate anterior în cazul recursului în interesul
legii se aplică în mod corespunzător (a se vedea supra comentariul art. 473, pct. 3).
În lipsa unei derogări, sesizarea se judecă în şedinţă publică, conform principiului
publicităţii stabilit prin art. 127 din Constituţie. Deşi nu este prevăzut în mod expres,
instanţa supremă a aplicat regula generală prevăzută de art. 363 alin. (1) C.proc.pen.
privind obligativitatea participării procurorului la judecata sesizărilor, Ministerul
Public fiind reprezentat de un procuror din cadrul Parchetului de pe lângă I.C.C.J.
Art. 477
Conţinutul şi efectele hotărârii

Iuliana Nedelcu, Victor Horia Dimitrie Constantinescu

(1) Asupra sesizării, completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept se

pronunţă prin decizie, numai cu privire la chestiunea de drept supusă
dezlegării.
(2) Dispoziţiile art. 474 alin. (3) se aplică în mod corespunzător.
(3) Dezlegarea dată chestiunilor de drept este obligatorie pentru instanţe de la
data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I.
(4) abrogat
Corelaţii legislative: art. 126 alin. (3) din Constituţia României; Hotărârea I.C.C.J.
din 21 septembrie 2004 privind organizarea şi funcţionarea administrativă
a I.C.C.J.; art. 5 C.pen.
Comentariu
Având în vedere că dispoziţiile art. 477 C.proc.pen. trimit la prevederile în cazul
deciziilor pronunţate asupra recursului în interesul legii, considerentele arătate
anterior se aplică în mod corespunzător (a se vedea supra comentariile art. 474 şi art.
4741).
Un caz concret de încetare a efectelor deciziei prin declararea neconstituţionalităţii
dispoziţiei legale care a generat problema de drept dezlegată îl reprezintă Decizia nr.
3 din 12 mai 2014 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în
materie penală şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 732 din 16 decembrie
2014. Astfel, după ce, prin decizia Înaltei Curţi pronunţate în dezlegare, se decise că,
în aplicarea art. 336 alin. (1) C.pen., în ipoteza unei duble prelevări de mostre
biologice, rezultatul alcoolemiei cu relevanţă penală este cel dat de prima prelevare,
Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate a aceloraşi
dispoziţii şi a constatat că sintagma „la momentul prelevării mostrelor biologice” din
cuprinsul art. 336 alin. (1) C.pen. este neconstituţională. Această împrejurare a fost
constată şi expres, în considerentele unei decizii în dezlegare, ulterioare: „(...) chiar
în contextul publicării deciziei de neconstituţionalitate, dezlegarea prealabilă regăsită
în Decizia nr. 3 din 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu dă naştere, în
prezent, unor dificultăţi de interpretare a art. 336 alin. (1) C.pen., de natură
a legitima o nouă hotărâre prealabilă, prin care să se clarifice, implicit, şi raportul
dintre aceste două hotărâri. Un atare raport este reglementat legislativ în mod expres,
prin dispoziţiile art. 4771 C.proc.pen., potrivit cărora efectele deciziei date în
procedura hotărârii prealabile încetează de drept, printre altele, în cazul constatării
neconstituţionalităţii dispoziţiei care a generat problema de drept dezlegată” (I.C.C.J.,
Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, Decizia nr. 24
din 8 octombrie 2015).
O altă modalitate de încetare a efectelor deciziei, nereglementată expres, dar stabilită
prin jurisprudenţa Curţii Constituţionale o reprezintă declararea
neconstituţionalităţii textului legal în interpretarea dată prin deciziile pronunţate în
dezlegare. Astfel, Curtea Constituţională, admiţând excepţia de neconstituţionalitate
şi constatând că dispoziţiile art. 5 C.pen. sunt constituţionale în măsura în care nu
permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea şi aplicarea legii penale
mai favorabile, a constatat şi că „odată cu publicarea prezentei decizii în Monitorul
Oficial al României, efectele Deciziei nr. 2 din 14 aprilie 2014 a instanţei supreme
încetează în conformitate cu prevederile art. 147 alin. (4) din Constituţie şi cu cele
ale art. 4771 C.proc.pen.”, cu motivarea că „indiferent de interpretările ce se pot
aduce unui text atunci când Curtea Constituţională a hotărât că numai o anumită
interpretare este conformă cu Constituţia, menţinându-se astfel prezumţia de
constituţionalitate a textului în această interpretare, instanţele judecătoreşti trebuie
să se conformeze deciziei Curţii şi să o aplice ca atare” (D.C.C. nr. 265 din 6 mai 2014,
parag. 55, 56 şi 58). Un alt caz de încetare a efectelor deciziei ca urmare a declarării
neconstituţionalităţii interpretării date, prin decizia în dezlegare, textului legal care
a generat chestiunea de drept o reprezintă Decizia nr. 9 din 7 aprilie 2015 (precit.)
a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală şi prin
care s-a stabilit că, în aplicarea dispoziţiilor art. 67 din Legea nr. 192/2006 privind
medierea şi organizarea profesiei de mediator, încheierea unui acord de mediere
constituie o cauză sui-generis care înlătură răspunderea penală, distinctă de
împăcare, respectiv că încheierea unui acord de mediere în condiţiile Legii nr.
192/2006 poate interveni în tot cursul procesului penal, până la rămânerea
definitivă a hotărârii penale. Ulterior pronunţării acestei decizii, Curtea
Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că
dispoziţiile art. 67 din Legea nr. 192/2006, în interpretarea dată prin Decizia nr. 9
din 17 aprilie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea
unor chestiuni de drept în materie penală, sunt constituţionale în măsura în care
încheierea unui acord de mediere cu privire la infracţiunile pentru care poate
interveni împăcarea produce efecte numai dacă are loc până la citirea actului de
sesizare a instanţei (D.C.C. nr. 397 din 15 iunie 2016).
Această modalitate sui-generis de încetare a efectelor deciziilor obligatorii ale
instanţei supreme este tratată de însuşi creatorul său, respectiv instanţa de
contencios constituţional (D.C.C. nr. 624 din 8 octombrie 2015). Maniera în care
procedează Curtea Constituţională este oarecum surprinzătoare; deşi era de aşteptat
o abordare întemeiată pe competenţele judecătorului constituţional, Curtea se
rezumă la a menţiona in extenso (a se vedea parag. 28-30). Decizia nr. 21 din 6
octombrie 2014 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie
penală prin care a fost abordată, de asemenea, problema încetării efectelor deciziilor
interpretative ale instanţei supreme prin declararea neconstituţionalităţii
interpretării. În deciziile menţionate, cele două instanţe, citându-şi reciproc
jurisprudenţa, conchid unanim că, în virtutea caracterului obligatoriu al deciziilor
Curţii Constituţionale, „interpretările aduse unui text de instanţele judecătoreşti,
inclusiv de către instanţa supremă într-un recurs în interesul legii sau o întrebare
prealabilă „atunci când Curtea Constituţională a hotărât că numai o anumită
interpretare este conformă cu Constituţia, menţinându-se astfel prezumţia de
constituţionalitate a textului în această interpretare, atât instanţele judecătoreşti, cât
şi organele administrative trebuie să se conformeze deciziei Curţii şi să o aplice ca
atare”. Aşadar, caracterul obligatoriu al deciziilor instanţei de contencios
constituţional este superior (sic!) caracterului obligatoriu al deciziilor interpretative
ale instanţei supreme…
Cu privire la activismul judiciar al Curţii Constituţionale manifestat, printre altele,
prin invalidarea deciziilor obligatorii pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
în procedurile privind asigurarea unei practici judiciare unitare, fie că este vorba
despre decizii pronunţate în recurs în interesul legii ori despre decizii pronunţate în
dezlegarea unor chestiuni de drept, se impune menţionată o opinie doctrinară de
prestigiu: „(...) Curtea Constituţională devine instanţa supremă în statul român în
măsura în care ea poate controla inclusiv hotărârile Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie. Prin posibilitatea de a constata şi nulitatea lor de drept se desăvârşeşte
o stare de lucruri nicăieri reglementată explicit, dar care pare posibilă inclusiv în
virtutea jurisprudenţei activiste, de dată recentă, a jurisdicţiei constituţionale. Ca
orice ficţiune adevărată, şi acest din urmă scenariu nu este decât o speculaţie fără
temei juridic” [E.-S. Tănăsescu, Nulitatea de drept a hotărârilor judecătoreşti ce
nesocotesc deciziile Curţii Constituţionale, în C.J. nr. 3/2016, p. 124; referitor la
pasajul Curţii Constituţionale de la deferenţă la activism judiciar în raport cu Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie, a se vedea E.S. Tănăsescu, Transfigurarea semantică
a excepţiei de neconstituţionalitate în România, în Buletin de informare legislativă
nr. 2/2013, p. 3-22; V.-Z. Puskas, K. Benke, Implicaţiile deciziilor Curţii
Constituţionale asupra activităţii Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie şi a Consiliului
Superior al Magistraturii, în Buletinul Curţii Constituţionale nr. 2/2014, p. 7-38
(https://www.ccr.ro/Nr-2-2014), precum şi D.C.C. nr. 854 din 23 iunie 2011; D.C.C.
nr. 898 din 30 iunie 2011; D.C.C. nr. 206 din 29 aprilie 2013; D.C.C. nr. 349 din 17
iunie 2014).
Efectul obligatoriu pentru instanţe al dezlegării date problemelor de drept care au
format obiectul chestiunii de drept reprezintă o transpunere a art. 126 alin. (3) din
Constituţie referitoare la poziţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în ierarhia
sistemului judiciar şi la rolul său de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară
a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti (D.C.C. nr. 624 din 8 octombrie 2015,
parag. 22), aspect menţionat şi în jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor
chestiuni de drept în materie penală (Decizia nr. 21 din 6 octombrie 2014) care adaugă
şi faptul că efectul obligatoriu nu conferă hotărârilor interpretative ale instanţei
supreme caracter de acte cu putere de lege (de altfel, corespondenţele între cele două
decizii nu se opresc aici, a se vedea supra).
Dispoziţia art. 477 alin. (3) C.proc.pen., respectiv faptul că dezlegarea dată
chestiunilor de drept este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei,
este susceptibilă de unele comentarii. S-ar putea susţine că această dispoziţie nu se
referă la completul care a sesizat şi care, fie a suspendat odată cu sesizarea [art. 476
alin. (2) teza I], fie a suspendat obligatoriu ajungând la dezbateri [art. 476 alin. (2)
teza a II-a], după cum nu se referă nici la complete care, având cauze similare cu
obiectul sesizării, au suspendat până la soluţionarea acesteia [art. 476 alin. (4)]; în
cazul tuturor acestora, obligativitatea dezlegării ar exista din momentul pronunţării
hotărârii prealabile. A considera că şi în cazul acestora obligativitatea ar opera doar
din momentul publicării deciziei (teoretic, maxim 45 de zile de la pronunţare) ar fi
echivalent cu a lăsa fără efecte dispoziţia privind suspendarea, mai ales în cazul celei
obligatorii; altfel spus, ce raţiune ar mai avea suspendarea dacă pentru toate
instanţele caracterul obligatoriu al dezlegării intervine din acelaşi moment. De altfel,
în materie civilă, art. 521 alin. (3) C.proc.civ. instituie incidenţa efectului obligatoriu
al dezlegării din momente diferite, după cum instanţa a solicitat sau nu dezlegarea:
efect obligatoriu de la pronunţarea dezlegării în cazul celei dintâi, respectiv de la
publicarea deciziei în dezlegare, în cazul celei din urmă. Reglementarea procesual-
penală însă nu a instituit o obligativitate diferenţiată în timp; suspendarea, mai ales
cea obligatorie, evită pronunţarea unei soluţii în dezacord cu soluţia dată în dezlegare
de către instanţa care a sesizat. Suspendarea cauzei în care apărut chestiunea de
drept şi a avut loc sesizarea este şi o consecinţă a caracterului de dependenţă dintre
soluţionarea fondului acelei cauze şi dezlegarea respectivei chestiuni de drept;
această dependenţă nu ar putea fi ignorată prin continuarea judecăţii până la
pronunţarea unei soluţii (de altfel, a sesiza instanţa supremă cu dezlegarea unei
chestiuni de drept şi, totodată, a soluţiona cauza aflată în dependenţă cu acea
chestiune înseamnă, implicit, soluţionarea chestiunii de drept, respectiv negarea
demersului de a fi declanşat procedura hotărârii prealabile).
Art. 4771
Încetarea sau modificarea efectelor deciziei

Iuliana Nedelcu, Victor Horia Dimitrie Constantinescu

Efectele deciziei încetează în cazul abrogării, constatării neconstituţionalităţii
ori modificării dispoziţiei legale care a generat problema de drept dezlegată, cu
excepţia cazului în care aceasta subzistă în noua reglementare.
Corelaţii legislative: art. 126 alin. (3) din Constituţia României; O.U.G. nr.
3/2014; art. 5 C.pen.
Comentariu
Din moment ce art. 477 alin. (4) C.proc.pen. trimite la dispoziţiile art.
4741 C.proc.pen. privind încetarea efectelor deciziei, art. 4771 C.proc.pen. constituie
o normă repetitivă şi fără utilitate.
Titlul IV Proceduri speciale
Capitolul I Acordul de recunoaştere a vinovăţiei
Art. 478
Titularii acordului de recunoaştere a vinovăţiei şi limitele acestuia

Georgina Bodoroncea

(1) În cursul urmăririi penale, după punerea în mişcare a acţiunii penale,

inculpatul şi procurorul pot încheia un acord, ca urmare a recunoaşterii
vinovăţiei de către inculpat.
(2) Efectele acordului de recunoaştere a vinovăţiei sunt supuse avizului
procurorului ierarhic superior.
(3) Acordul de recunoaştere a vinovăţiei poate fi iniţiat atât de către procuror,
cât şi de către inculpat.
(4) Limitele încheierii acordului de recunoaştere a vinovăţiei se stabilesc prin
avizul prealabil şi scris al procurorului ierarhic superior.
(5) Dacă acţiunea penală s-a pus în mişcare faţă de mai mulţi inculpaţi, se poate
încheia un acord de recunoaştere a vinovăţiei distinct cu fiecare dintre aceştia,
fără a fi adusă atingere prezumţiei de nevinovăţie a inculpaţilor pentru care nu
s-a încheiat acord.
(6) Inculpaţii minori pot încheia acorduri de recunoaştere a vinovăţiei, cu
încuviinţarea reprezentantului lor legal, în condiţiile prezentului capitol.
Corelaţii legislative: art. 83, art. 108, art. 304, art. 480, art. 481, art. 482
C.proc.pen.; art. 114 C.pen.
Comentariu
1. Noţiuni generale.
1.1. Justificarea reglementării. „Acordul de recunoaştere a vinovăţiei”, concept
nou pentru sistemul de drept românesc, este reglementat în noul Cod de procedură
penală în secţiunea dedicată procedurilor speciale, ca o formă de justiţie negociată.
Prin introducerea acestei instituţii în noul Cod de procedură penală legiuitorul
a dorit să aducă „o schimbare radicală procesului penal român şi să ofere o soluţie
legislativă inovatoare, menită să asigure soluţionarea cauzelor într-un termen optim
şi previzibil” [Expunerea de motive a Proiectului Legii nr. 135/2010 privind Codul de
procedură penală (www.just.ro)].
Originile acestui tip de negociere între procuror şi cel acuzat de săvârşirea unei
infracţiuni se află în sistemul de drept american, aşa-numita procedură plea
bargaining (a se vedea M. Roibu, Despre un alt fel de compromis în Noul Cod de
procedură penală, loc. cit., p. 338), dar proceduri similare acordului de recunoaştere
a vinovăţiei sunt prevăzute şi de legislaţiile altor state europene. Instituţia
reglementată de legea română a preluat elemente din sistemul de drept penal francez
şi german, pe care le-a adaptat specificului sistemului judiciar românesc (Expunerea
de motive a Proiectului Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală).
Cu privire la noua procedură specială, în doctrină s-a considerat că, prin adoptarea
elementelor de justiţie negociată în sistemul procesual penal, „unele elemente
specifice procesului civil, cum ar fi principiul disponibilităţii, îşi fac loc în procedura
penală, ceea ce conduce la consecinţa că interpretarea normelor care reglementează
elementele de justiţie negociată să fie făcută în acord cu acest principiu, iar nu prin
prisma principiului oficialităţii, care este specific procesului penal” (C. Ghigheci, în N.
Volonciu, A.S. Uzlău ş.a., Noul Cod de procedură penală comentat, op. cit., 2014, p.
1193).
Prin O.U.G. nr. 18/2016 au fost aduse o serie de modificări instituţiei, pe care le vom
releva punctual în comentariul fiecărui text în parte. Actul normativ a avut în vedere
atât declararea dispoziţiilor art. 484 alin. (2) C.proc.pen. şi art. 488 C.pen. ca
neconstituţionale, prin D.C.C. nr. 235 din 7 aprilie 2015, deoarece acestea excludeau
persoana vătămată, partea civilă şi partea responsabilă civilmente „de la audierea în
faţa instanţei de fond”, cât şi criticile formulate în timp cu privire la excluderea
inculpaţilor minori de la beneficiul acestei instituţii, precum şi alte deficienţe ale
reglementării constatate în procesul de aplicare a legii.
1.2. Natura juridică a acordului de recunoaştere a vinovăţiei. Convenţia
încheiată între procuror şi inculpat reprezintă, ca act procedural, una dintre cele două
modalităţi de sesizare a instanţei de către procuror, cu o serie de particularităţi în
raport cu sesizarea clasică, reprezentată de rechizitoriu, astfel cum vom vedea în
continuare.
2. Titularii acordului de recunoaştere a vinovăţiei. Acordul de recunoaştere
a vinovăţiei are doi titulari, prevăzuţi expres de lege, procurorul şi inculpatul. Aceştia
sunt singurele persoane implicate în mod activ şi nemijlocit în procesul încheierii unei
înţelegeri asupra modului de soluţionare a acţiunii penale exercitate în cauza
respectivă. Lor li se adaugă procurorul ierarhic superior, dar rolul său este strict
limitat la avizarea limitelor negocierii.
Rolul şi competenţa fiecăruia dintre cei implicaţi în încheierea acordului sunt fie
expres prevăzute de dispoziţiile art. 478 C.proc.pen., fie se deduc din interpretarea
sistematică a prevederilor aceluiaşi text de lege.
2.1. Procurorul. Titular al acordului de recunoaştere a vinovăţiei este procurorul
care supraveghează sau efectuează urmărirea penală. Acesta poate iniţia procedura
de negociere a unui acord de recunoaştere a vinovăţiei sau poate accepta iniţiativa
inculpatului în acelaşi sens.
Este însă singurul dintre titularii acordului care poate decide întreruperea procedurii
de negociere atunci când, deşi este în consens cu inculpatul în privinţa încheierii
acordului, nu consimte la limitele stabilite de procurorul ierarhic superior prin avizul
prevăzut de alin. (4) al textului. Inculpatul nu poate interveni în această decizie
a procurorului de caz, deoarece dreptul său este limitat la iniţiativa încheierii
acordului.
În ceea ce îl priveşte pe procurorul ierarhic, prin stabilirea unor limite de pedeapsă
cu care procurorul de caz nu ar putea fi de acord, acesta uzează de singura
posibilitate de a influenţa încheierea unui acord de recunoaştere a vinovăţiei, altfel
legea nu-i conferă nicio atribuţie cu privire la iniţierea acordului sau la încheierea
lui.
Respingerea cererii inculpatului de încheiere a unui acord de recunoaştere
a vinovăţiei trebuie să fie făcută prin ordonanţă.
2.2. Inculpatul. Coparticipant la procedura încheierii acordului şi titular al acestuia
este inculpatul faţă de care se exercită acţiunea penală. Acesta poate fi atât
o persoană fizică, major sau minor, cât şi o persoană juridică. În cazul inculpatului
persoană juridică, funcţionează excepţiile prevăzute de art. 135 C.pen., astfel că nu
pot fi titulari ai unui acord de recunoaştere a vinovăţiei statul şi autorităţile publice,
care nu răspund penal, iar instituţiile publice pot încheia un acord doar pentru
infracţiunile săvârşite în exercitarea unei activităţi ce poate face obiectul domeniului
privat, nu şi atunci când au exclusivitate asupra unei astfel de activităţi.
În cazul în care există mai mulţi inculpaţi cu care se încheie acord de recunoaştere
a vinovăţiei, acesta va fi considerat încheiat cu fiecare în parte, în funcţie de limitele
negocierii individuale, chiar şi atunci când se încheie un singur act scris (a se vedea
şi infra comentariul art. 480).
Inculpatul participă la încheierea acordului ca urmare a acceptării iniţiativei
procurorului de caz, dar poate să fie el însuşi iniţiatorul procedurii [art. 478 alin. (3)
teza a II-a C.proc.pen.].
Astfel cum ne-am exprimat şi cu alt prilej, posibilitatea acordată de lege
inculpatului de a fi iniţiatorul unui acord de recunoaştere a vinovăţiei are natura
juridică a unui drept, limitat însă la dreptul de a iniţia, nu şi la dreptul de
a încheia un astfel de acord, deoarece încheierea propriu-zisă depinde exclusiv de
voinţa procurorului (a se vedea G. Bodoroncea, Acordul de recunoaştere a vinovăţiei,
loc. cit., p. 323).
În mod simetric, inculpatul poate refuza iniţiativa procurorului de a încheia un acord
de recunoaştere a vinovăţiei, deoarece legea nu instituie nici în această privinţă
o excepţie, astfel încât, în final, acordul poate fi încheiat, cum este firesc, doar dacă
există voinţa comună a titularilor săi.
Dreptul de a fi iniţiatorul încheierii unui acord de recunoaştere a vinovăţiei este unul
personal, legea nepermiţând avocatului inculpatului să iniţieze o astfel de procedură,
ci doar de a-l asista la încheierea ei.
Totuşi, în cazul inculpatului minor, încheierea acordului poate fi făcută doar cu
încuviinţarea reprezentantului legal al acestuia.
Iniţiativa inculpatului de a încheia un acord de recunoaştere a vinovăţiei cunoaşte
două limitări care, în urma modificărilor legislative aduse de O.U.G. nr. 18/2016, pot
fi rezumate astfel: să nu fie vorba de infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa
închisorii mai mare de 15 ani sau detenţia pe viaţă, pe de o parte, iar, pe de altă
parte, în cazul inculpatului minor să existe încuviinţarea reprezentantului legal. Nu
este nevoie însă de această încuviinţare în situaţia inculpatului care a săvârşit fapta
în minorat, dar la încheierea acordului de recunoaştere a vinovăţiei este deja major.
Limita de 15 ani închisoare, prevăzută de art. 480 alin. (1) C.proc.pen., a fost stabilită
prin recentele modificări aduse textului, iniţial aceasta fiind stabilită la 5 ani
închisoare, apoi modificată de Legea nr. 255/2013 la 7 ani închisoare.
Modificarea limitei maxime de pedeapsă în sensul creşterii acesteia este, aşadar,
concluzia la care a ajuns legiuitorul ca fiind soluţia optimă, probabil prin compararea
condiţiilor de încheiere a acordului cu cele necesare pentru a beneficia de procedura
recunoaşterii învinuirii, cu care se aseamănă, de la aplicarea căreia sunt excluse doar
infracţiunile pedepsite de lege cu detenţiunea pe viaţă.
Practic, şi în cazul instituţiei acordului de recunoaştere a vinovăţiei, în afară de unele
infracţiuni contra vieţii (omorul, omorul calificat, determinarea sinuciderii), fie în
forma de bază, fie ca şi componente ale unor infracţiuni complexe (ultrajul, ultrajul
judiciar etc.) sau praeterintenţionate (tâlhăria urmată de moartea victimei, violul
urmat de moartea victimei, tortura), puţine sunt infracţiunile excluse de la vocaţia
urmării acestei proceduri [de exemplu, nerespectarea regimului materialelor
explozive, prevăzută de art. 346 alin. (4) sau unele infracţiuni care au produs
consecinţe deosebit de grave, cum ar fi tâlhăria calificată etc.].
Jurisprudenţa va confirma sau nu dacă soluţia aleasă de legiuitor este una bună,
având în vedere faptul că, totuşi, în cazul acordului de recunoaştere a vinovăţiei
lipseşte faza camerei preliminare, adică un control judecătoresc asupra legalităţii
actelor şi materialului de urmărire penală, procedură care se parcurge în cazul
instituţiei recunoaşterii învinuirii. La fel de adevărat este însă şi faptul că absenţa
fazei camerei preliminare este întrucâtva suplinită de verificările pe care trebuie să le
facă instanţa învestită cu soluţionarea acordului (art. 484 C.proc.pen.), putându-se
ajunge chiar la respingerea lui [art. 485 alin. (2) C.proc.pen.]. Prin urmare, pot fi
acoperite unele dintre eventualele acte efectuate în mod nelegal (a se
vedea infra comentariul art. 485).
În ceea ce priveşte cea de-a doua limitare la care am făcut referire, trebuie mai întâi
menţionat că, anterior modificărilor aduse legii de procedură penală prin O.U.G. nr.
18/2006, textul art. 478 alin. (6) interzicea expres minorilor încheierea unui acord
de recunoaştere a vinovăţiei. Astfel cum explicam în ediţia anterioară a lucrării,
raţiunea unei astfel de limitări s-a bazat, în principal, pe considerentul că regimul
sancţionator aplicabil minorilor prevede exclusiv măsuri educative, iar nu pedepse,
pe de o parte, iar pe de altă parte pentru că astfel cum era reglementată instituţia,
inculpatul minor trebuia să fie el însuşi titularul acordului, avocatul putând doar să-
l asiste (negocierea se face în nume personal, aşa cum arătam mai sus). În atare
situaţie, lipsa de experienţă de viaţă l-ar fi putut dezavantaja pe inculpatul minor în
procedura de negociere şi ar fi pus sub semnul întrebării respectarea exigenţelor
privind condiţiile de recunoaştere a vinovăţiei, chiar dacă legea prevede că la
încheierea acordului prezenţa avocatului e obligatorie şi ar fi putut fi prezent, de
asemenea, şi reprezentantul legal al minorului.
Ca şi în cazul modificărilor aduse art. 375 C.proc.pen., unde s-a recunoscut, prin
acelaşi act modificator, posibilitatea inculpaţilor minori de a uza de beneficiul
procedurii abreviate, şi în cazul acordului de recunoaştere a vinovăţiei legiuitorul
a adoptat soluţia de a-i face pe inculpaţii minori participanţi la o astfel de procedură,
însă doar în anumite condiţii, răspunzând astfel criticilor formulate în doctrină şi nu
numai sub acest aspect.
3. Limitele acordului de recunoaştere a vinovăţiei. Rolul procurorului ierarhic
superior. Ceea ce consideram o redactare defectuoasă a dispoziţiilor art. 478
C.proc.pen. (n.n. – a se vedea ediţia anterioară a lucrării) a fost menţinută şi după
modificările aduse instituţiei de către O.U.G. nr. 18/2016, în sensul că textul se
referă în continuare la existenţa a două avize pe care procurorul ierarhic trebuie să
le dea pentru ca acordul încheiat între procurorul de caz şi inculpat să devină valabil
şi să producă efecte.
Apreciem însă că lipsa intervenţiei legiuitorului asupra textului este determinată de
faptul că, în practică, chestiunea a apărut ca una formală, neînregistrându-se
probleme în aplicarea dispoziţiilor ce reglementează materia, indiferent de natura
juridică atribuită fiecăreia dintre verificările (avizele) dispuse de procurorul ierarhic
superior. Prin urmare, deşi ne menţinem opinia exprimată anterior şi care va fi redată
în continuare, în sensul că cel de-al doilea aviz reprezintă de fapt doar o verificare
a legalităţii actului de sesizare, nu considerăm că problema în discuţie poate să mai
suscite o jurisprudenţă contradictorie.
Caracterul intervenţiei procurorului ierarhic superior celui care efectuează sau
supraveghează urmărirea penală în cadrul procedurii acordului de recunoaştere
a vinovăţiei a determinat, cum spuneam mai sus, interpretări diferite cu privire la
problema dacă sunt necesare două avize pentru încheierea acordului sau unul
singur.
Astfel, alin. (4) al textului prevede că limitele încheierii acordului se stabilesc prin
avizul prealabil şi scris al procurorului ierarhic superior. Norma face referire, aşadar,
la o intervenţie a acestuia situată într-un moment anterior încheierii actului, de
existenţa acestui aviz depinzând înseşi bazele „convenţiei” dintre procuror şi inculpat.
În schimb, în alin. (2) se arată că efectele acordului de recunoaştere sunt supuse
avizului procurorului ierarhic superior celui care îl încheie, ceea ce conduce la
concluzia unei a doua intervenţii, ulterioară încheierii acordului, şi, implicit, la
crearea aparenţei existenţei a două momente în care procurorul ierarhic poate
interveni.
Acest punct de vedere a fost exprimat şi în doctrină, în sensul că „legea instituie
existenţa a două avize consecutive, unul vizând limiteleîncheierii acordului, iar cel
de-al doilea vizând acceptarea procurorului ierarhic superior ca instanţa să fie
sesizată cu acordul deja încheiat” (C. Voicu, A.S. Uzlău, G. Tudor, V. Văduva, Noul
Cod de procedură penală. Ghid de aplicare pentru practicieni, op. cit., 2014, p. 571)
şi a fost promovat şi de Ministerul Public, în vederea creării unei practici unitare
a parchetelor [a se vedea nota de studiu „Acordul de recunoaştere a vinovăţiei.
Procedura de încheiere” (www.mpublic.ro)].
Cu toate că discuţia este oarecum de nivel teoretic, nu suntem de acord cu o astfel
de interpretare. Pe de o parte, norma de la alin. (2) se referă la efectele acordului, iar
nu la sesizarea instanţei cu acordul de recunoaştere, iar, pe de altă parte, actul în
care se consemnează acordul la care procurorul şi inculpatul au ajuns, chiar şi avizat
de procurorul ierarhic superior, nu produce prin el însuşi niciun efect. Efectele
acordului, în sensul de consecinţe juridice pe care încheierea lui le generează, se
produc doar la momentul rămânerii definitive a unei hotărâri prin care acesta a fost
încuviinţat de către instanţă şi a fost pronunţată o soluţie cu privire la acţiunea
penală. Chiar dacă s-ar accepta că procurorul ierarhic superior trebuie să dea un al
doilea aviz, ulterior încheierii acordului, acesta nu ar putea să se refere decât la
verificarea respectării de către procurorul de caz a limitelor de negociere impuse în
cadrul primului aviz acordat, precum şi la respectarea condiţiilor de formă ale actului
astfel încheiat (a se vedea infra comentariul art. 481). Controlul actelor procurorului
s-ar subsuma, în aceste condiţii, dispoziţiilor legale care reglementează posibilitatea
infirmării de către procurorul ierarhic superior a actelor procurorului ierarhic
inferior, când constată că acestea sunt date cu nerespectarea dispoziţiilor legale sau
sunt netemeinice (art. 304 C.proc.pen.), aceasta fiind, de altfel, singura posibilitate
de a mai interveni asupra acordului încheiat, atunci când acesta nu îndeplineşte
condiţiile de fond şi formă cerute actului de sesizare (art. 482 C.proc.pen.).
În concluzie, deşi legea operează cu un termen impropriu („efecte”) pentru ceea ce
vrea să stabilească, în alin. (2) al art. 478 C.proc.pen. se indică doar o regulă, aşa
cum am arătat anterior, aceea că procurorul ierarhic superior are un rol în procedura
încheierii acordului, rol care este concretizat de norma din alin. (4) şi constă în
stabilirea limitelor negocierii dintre titularii acordului, procurorul şi inculpatul.
Acest rol se exercită într-un singur moment, prealabil încheierii acordului între
procurorul de caz şi inculpat, deoarece ceea ce se stabileşte prin avizul procurorului
ierarhic superior este cadrul în care trebuie să se situeze înţelegerea dintre procuror
şi inculpat, iar nu efectele acordului de recunoaştere a vinovăţiei.
Din alt punct de vedere, omisiunea unui astfel de control secundar al procurorului
ierarhic ar putea conduce la situaţia în care instanţa să fie sesizată cu un act
defectuos prin chiar neîndeplinirea condiţiilor de valabilitate. Fiind un act de
sesizare, acesta trebuie să treacă prin rigorile controlului ierarhic, iar constatarea
efectuării acestui control se consemnează într-o menţiune scrisă pe actul de sesizare,
pentru a face posibilă verificarea ulterioară de către instanţă. Credem că şi în acest
caz, al sesizării instanţei prin acord, sunt valabile cele hotărâte de Instanţa Supremă
prin Decizia pronunţată în interesul legii nr. 9/2008 (M.Of. nr. 831 din 10 decembrie
2008): rechizitoriul (mutatis mutandis, acordul de recunoaştere a vinovăţiei) trebuie
să conţină menţiunea „verificat sub aspectul legalităţii şi temeiniciei” şi că lipsa
acestei menţiuni atrage neregularitatea actului de sesizare, în condiţiile art. 300 alin.
(2) C.proc.pen. din 1968, o atare lipsă putând fi înlăturată, după caz, fie de îndată,
fie prin acordarea unui termen în acest scop. În cazul acordului, în raport de limitele
în care procurorul ierarhic poate verifica „efectele” negocierii, considerăm că
menţiunea de pe actul de sesizare trebuie să se limiteze doar la termenul „avizat”, în
concordanţă cu dispoziţiile art. 478 alin. (2) C.proc.pen.
O revenire a procurorului ierarhic asupra celor stabilite în cadrul primului aviz nu
este însă posibilă, deoarece aceasta ar însemna o încălcare a propriilor decizii, iar
infirmarea actului său nu poate fi făcută decât de procurorul ierarhic superior
acestuia.
Indiferent însă de procedura urmată, stabilirea unor limite de negociere cu care
procurorul de caz nu este de acord îl poate determina pe acesta din urmă să renunţe
la încheierea acordului, deoarece, aşa cum am arătat şi anterior, procurorul ierarhic
superior celui de caz nu este îndreptăţit nici să iniţieze el însuşi încheierea unui
acord, nici să dispună ca procurorul de caz să o facă (a se vedea, în acelaşi sens, M.
Udroiu, Procedură penală. Partea specială. Noul Cod de procedură penală, op. cit.,
2014, p. 408).
Dacă nu sunt îndeplinite condiţiile cu privire la pedeapsă (infracţiunea săvârşită
prevede o pedeapsă mai mare de 15 ani) sau inculpatul minor nu are încuviinţarea
reprezentantului său legal, procurorul ierarhic superior va respinge propunerea
înaintată de procurorul de caz. Putem sublinia încă odată, aşadar, că intervenţia sa
vizează doar un control de legalitate, respectiv întrunirea condiţiilor legale de
încheiere a acordului, iar nu unul de oportunitate sau de temeinicie, care se
apreciază doar de procurorul de caz.
4. Persoana vătămată, partea civilă, partea responsabilă civilmente. Legea nu
conferă vreuneia dintre acestea o vocaţie de a participa la încheierea unui acord de
recunoaştere a vinovăţiei, însă permite părţii civile, astfel cum reiese din dispoziţiile
art. 483 alin. (3), să încheie cu inculpatul un acord de mediere sau o tranzacţie în
vederea soluţionării acţiunii civile de către instanţa sesizată cu judecarea acordului.
În consecinţă, participarea lor se va rezuma la judecarea acordului de recunoaştere
a vinovăţiei, conform art. 484 C.proc.pen., precum şi la o eventuală exercitare a căii
de atac a apelului, dar nu vor avea nicio participare/intervenţie în procesul de
încheiere a acestuia.
Art. 479
Obiectul acordului de recunoaştere a vinovăţiei

Georgina Bodoroncea

Acordul de recunoaştere a vinovăţiei are ca obiect recunoaşterea comiterii

faptei şi acceptarea încadrării juridice pentru care a fost pusă în mişcare
acţiunea penală şi priveşte felul şi cuantumul pedepsei, precum şi forma de
executare a acesteia, respectiv felul măsurii educative ori, după caz, soluţia de
renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei.
Corelaţii legislative: art. 318, art. 374, art. 482, art. 484, art. 485 C.proc.pen.; art.
39, art. 40, art. 53, art. 54, art. 55, art. 65, art. 66, art. 75, art. 76, art. 80-98
C.pen.; art. 239 din Legea nr. 187/2012
Comentariu
1. Noţiuni generale. Potrivit art. 479 C.proc.pen., acordul de recunoaştere
a vinovăţiei are ca obiect recunoaşterea comiterii faptei şi acceptarea încadrării
juridice pentru care a fost pusă în mişcare acţiunea penală şi priveşte felul şi
cuantumul pedepsei, precum şi forma de executare a acesteia, de asemenea felul
măsurii educative ori, după caz, soluţia de renunţare la aplicarea pedepsei sau de
amânare a aplicării pedepsei.
Textul a fost modificat prin art. II pct. 119 din O.U.G. nr. 18/2016, astfel încât, pe
de o parte, să se rectifice necorelarea normei în discuţie cu dispoziţiile art. 482 lit. h)
C.proc.pen., aşa cum au fost modificate prin Legea nr. 255/2013, care prevedeau că
acordul trebuie să conţină cele stabilite cu privire la felul şi cuantumul, precum şi
forma de executare a pedepsei (corespunzătoare unei soluţii de condamnare – n.n.)
ori soluţia de renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei cu
privire la care s-a ajuns la un acord între procuror şi inculpat, iar pe de altă parte,
pentru a corespunde şi noilor prevederi în ceea ce priveşte posibilitatea minorilor de
a încheia un acord de recunoaştere a vinovăţiei în cauzele în care sunt cercetaţi.
În consecinţă, din interpretarea sistematică a normelor care reglementează instituţia
rezultă că obiectul acordului de recunoaştere a vinovăţiei vizează următoarele
aspecte:
1.1. Recunoaşterea comiterii faptei şi acceptarea încadrării
juridice. Recunoaşterea comiterii faptei trebuie să fie făcută fără nicio rezervă, altfel
acordul nu poate fi încheiat. Aceasta rezultă cu şi mai multă evidenţă din
împrejurarea că acceptarea încadrării juridice este indisolubil legată de această
recunoaştere, iar ambele constituie premisele negocierii soluţiei ce urmează a fi dată
acţiunii penale (condamnare, renunţare la aplicarea pedepsei ori amânarea aplicării
pedepsei), a felului şi a cuantumului pedepsei, precum şi a modalităţii de executare,
în cazul soluţiei de condamnare, ori a felului măsurii educative, atunci când vorbim
despre sancţiunea aplicată minorilor.
1.2. Acceptarea încadrării juridice. Conţinutul sintagmei „încadrare juridică”, cu
care operează art. 479 C.proc.pen., trebuie acceptat în sensul său larg, care se referă
nu numai la stabilirea corespondenţei dintre faptă şi norma cuprinsă în textul de lege
care incriminează infracţiunea respectivă în forma sa tipică (sensul restrâns al
noţiunii), ci are în vedere corespondenţa dintre faptă şi totalitatea normelor care-i
determină caracterizarea juridică (noţiunea de „încadrare juridică” în sens larg):
„Această caracterizare juridică poate cuprinde texte din partea specialăa Codului
penal care indică infracţiunea şi eventual o formă calificată (agravată) a acesteia,
precum şi, în unele cazuri, un text complinitor în care se arată pedeapsa; ea poate
cuprinde şi texte din partea generală, ca acelea care reglementează tentativa,
complicitatea” (G. Marcov, Despre încadrarea juridică, loc. cit., p. 106).
Prin urmare, sintagma „acceptarea încadrării juridice” va viza şi reţinerea
eventualelor circumstanţe agravante sau atenuante ori a oricăror alte stări de
agravare sau de atenuare a răspunderii penale.
Argumentele care stau la baza acestei interpretări extinse a noţiunii de încadrare
juridică au ca punct de plecare, pe de o parte, împrejurarea că procedura în faţa
instanţei este una necontradictorie, în cadrul căreia nu se poate pune în discuţie
reţinerea sau înlăturarea unor circumstanţe, stări etc., care nu au făcut obiectul
acordului, dar de reţinerea cărora depinde stabilirea tratamentului sancţionator
aplicabil. Pe de altă parte, cuantumul pedepsei pe care inculpatul o va avea de
executat nu este totdeauna echivalent cu cel al pedepsei sau pedepselor negociate
pentru fiecare infracţiune în parte. Pedeapsa ce urmează a fi executată se stabileşte
prin luarea în considerare a tuturor dispoziţiile legale incidente în aplicarea
tratamentului sancţionator corespunzător situaţiei sale juridice, astfel încât este
necesar ca pentru inculpat să fie previzibile toate consecinţele ce decurg din
acceptarea/iniţierea înţelegerii consimţite cu procurorul de caz.
Ca atare, la momentul încheierii acordului este necesar ca inculpatul să cunoască
toate instituţiile care vor fi aplicabile la stabilirea cuantumului pedepsei pe care o va
avea de executat. Pe cale de consecinţă, dacă, în situaţia în care inculpatul, deşi
recunoaşte fapta aşa cum a fost reţinută, precum şi încadrarea juridică în textul
corespunzător din partea specială a Codului penal, nu va accepta, de exemplu, şi
reţinerea stării de recidivă, acordul nu va putea fi încheiat. Aceasta concluzie este
firească în condiţiile în care, în lipsa unui mecanism care să permită instanţei să
exercite un control asupra unei situaţii ca cea prezentată anterior, nu s-ar putea
asigura respectarea principiului legalităţii pedepsei.
Ca o ultimă observaţie, mai trebuie remarcat faptul că folosirea de către legiuitor
a sintagmei „acceptarea încadrării juridice” este incompatibilă cu purtarea unui
proces de negociere între procuror şi inculpat sub acest aspect, acesta din urmă fiind
obligat să accepte încadrarea propusă de procuror (în acelaşi sens, a se vedea şi C.
Ghigheci, în N. Volonciu, A.S. Uzlău ş.a., Noul Cod de procedură penală comentat, op.
cit., 2014, p. 1197), încadrarea juridică ce a fost deja stabilită prin ordonanţa de
punere în mişcare a acţiunii penale (M. Udroiu, Procedură penală. Partea specială,
op. cit., 2014, p. 409) sau ulterior, printr-o ordonanţă de schimbare a încadrării
juridice date faptei pentru care se efectuează urmărirea penală.
1.3. Posibilitatea revenirii asupra consimţământului. Până la încheierea
procedurii în faza urmăririi penale, inculpatul poate reveni asupra
consimţământului său în ceea ce priveşte încheierea acordului de recunoaştere
a vinovăţiei, aspect care rezultă din interpretarea per a contrarioa dispoziţiei cuprinse
de art. 482 alin. (1) lit. g) C.proc.pen., ce stipulează, drept condiţie de valabilitate
a actului de sesizare, „declaraţia expresă a inculpatului prin care recunoaşte
comiterea faptei şi acceptă încadrarea juridică”.
În această situaţie, de principiu, soluţia pe care procurorul o are la dispoziţie este
aceea de emitere a rechizitoriului. O soluţie de clasare sau renunţare la urmărire
penală ar contraveni spiritului instituţiei, deoarece încheierea unui acord de
recunoaştere a vinovăţiei presupune prezenţa unor date suficiente „cu privire la
existenţa faptei pentru care s-a pus în mişcare acţiunea penală şi cu privire la
vinovăţia inculpatului”. Totuşi, nu excludem posibilitatea unei astfel de soluţii, dacă
se constată împrejurări neprevăzute la momentul iniţierii acordului, cum ar fi, de
exemplu, rezultatul efectuării unei expertize psihiatrice, ce ar dovedi lipsa
discernământului în comiterea faptei (faţă de care soluţia de clasare este singura
posibilă) ori constatarea unui discernământ diminuat, situaţie ce ar putea
fundamenta o soluţie de renunţare la urmărire penală.
2. Soluţia de condamnare. Negocierea felului, cuantumului şi formei de
executare a pedepsei. Noţiunea de „pedeapsă” la care face referire art. 479
C.proc.pen. trebuie înţeleasă ca referindu-se atât la pedeapsa principală, cât şi la cea
complementară, ambele fiind susceptibile de a putea fi negociate sub aspectul felului
şi cuantumului, în timp ce pedeapsa accesorie poate fi aplicată doar în anumite
condiţii, astfel cum vom arăta mai jos.
2.1. Pedeapsa principală. Aceasta poate privi fie amenda, fie închisoarea, aşa că nu
există vreo problemă legată de stabilirea conţinutului noţiunii de „fel” al pedepsei
principale, care poate face obiectul negocierii.
Altfel stau însă lucrurile atunci când se stabileşte sfera noţiunii de „cuantum al
pedepsei”, noţiune ce trebuie înţeleasă sub două aspecte: în primul rând, sintagma
se referă la cuantumul pedepsei aplicate pentru infracţiunea/fiecare dintre
infracţiunile concurente ce fac obiectul cercetării, dacă este cazul; în al doilea rând,
noţiunea are în vedere cuantumul pedepsei rezultante stabilite de instanţă în urma
aplicării tratamentului sancţionator incident, pe care inculpatul o va avea efectiv de
executat sau care va fi suspendată sub supraveghere (în funcţie de soluţia dată
acţiunii penale sub aspectul modalităţii de executare a pedepsei).
În privinţa limitelor de pedeapsă între care se poartă negocierea, trebuie menţionat
că, în forma iniţială, art. 480 alin. (3) C.proc.pen. prevedea că inculpatul va beneficia
de o reducere cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei
închisorii şi de reducerea cu o pătrime a limitelor prevăzute de lege pentru pedeapsa
amenzii, similar reducerii operate în cadrul instituţiei „recunoaşterea învinuirii”.
Dispoziţia a fost abrogată prin Legea nr. 255/2013, dar aceasta nu a împiedicat
unele instanţe să o considere încă în vigoare şi să procedeze în consecinţă. Întrucât
jurisprudenţa a avut o orientare neunitară cu privire la acest aspect, Instanţa
Supremă s-a pronunţat în sensul că „în aplicarea dispoziţiilor art. 480-485
C.proc.pen. stabileşte că procurorul nu poate, în faza de urmărire penală, în
procedura acordului de recunoaştere a vinovăţiei, să reţină dispoziţiile art. 396 alin.
(10) C.proc.pen., cu consecinţe directe asupra reducerii limitelor de pedeapsă
prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită” (I.C.C.J., Completul pentru dezlegarea
unor chestiuni de drept în materie penală, Decizia nr. 25 din 17 noiembrie 2014).
Totuşi, prin art. II pct. 121 din O.U.G. nr. 18/2016, s-a revenit asupra formei iniţiale
a textului, în sensul că negocierea se poartă între limite de pedeapsă reduse cu
o treime în cazul pedepsei închisorii, respectiv cu o pătrime, în cazul pedepsei
amenzii [art. 480 alin. (4) C.proc.pen.], astfel că Decizia I.C.C.J. nr. 25 din 17
noiembrie 2014, la care am făcut referire, nu îşi mai păstrează valabilitatea. Pentru
inculpaţii minori se va ţine seama de aceste aspecte la alegerea măsurii educative; în
cazul măsurilor educative privative de libertate, limitele perioadelor pentru care se
dispun aceste măsuri, prevăzute de lege, se reduc cu o treime.
În raport cu aceste dispoziţii, pedeapsa maximă care ar putea fi aplicată inculpatului
major care încheie un acord de recunoaştere a vinovăţiei ar putea fi de 10 ani
închisoare, adică limita maximă a pedepsei prevăzute de lege pentru încuviinţarea
procedurii (15 ani), redusă cu o treime (5 ani).
Prevederile cuprinse de art. 480 alin. (4) reprezintă o motivaţie suplimentară pentru
inculpat de a alege să urmeze procedura specială a acordului de recunoaştere
a vinovăţiei în detrimentul celei de recunoaştere a vinovăţiei, specifică fazei judecăţii,
procedură care impune exprimare manifestării de voinţă până la momentul începerii
cercetării judecătoreşti. Chiar dacă limitele de pedeapsă sunt aceleaşi, în procedura
acordului de recunoaştere a vinovăţiei, spre deosebire de instituţia recunoaşterii
învinuirii, inculpatul are posibilitatea de a fi parte activă în procesul de stabilire
a pedepsei efective ce urmează a fi executată, iar nu să lase la dispoziţia exclusivă
a instanţei această individualizare, ca în cazul uzării de procedura simplificată
a recunoaşterii învinuirii.
Un alt argument pentru care inculpatul ar putea prefera să aleagă procedura
specifică urmăririi penale este şi cel privind permisiunea oferită de legiuitor ca
încheierea acordului să se facă numai pentru anumite fapte, pe care acesta înţelege
să le recunoască necondiţionat de nerecunoaşterea altora, în timp ce aplicarea
instituţiei recunoaşterii învinuirii impune condiţia recunoaşterii în totalitate
a tuturor faptelor reţinute în sarcina sa [art. 374 alin. (4) C.proc.pen.]. Consecinţa
concretă a unei astfel de situaţii poate fi aceea că, într-o contopire ulterioară
a pedepselor pentru infracţiuni concurente (conform art. 40 C.pen.), unele aplicate
ca urmare a judecării unui acord de recunoaştere a vinovăţiei, iar altele în procedura
comună de soluţionare a cauzei, sporul de o treime la care face referire art. 39 alin.
(1) lit. b) C.pen. să fie mai mic, dacă inculpatul a reuşit să negocieze pedepse mai
blânde pentru faptele pentru care s-a încheiat acordul.
Cu privire la acest ultim aspect, trebuie evidenţiată o altă problemă, legată de modul
de stabilire a pedepsei atunci când acordul de recunoaştere a vinovăţiei vizează
o pluralitate de infracţiuni sau există circumstanţe agravante sau atenuante etc.,
instituţii care reclamă aplicarea unui anumit tratament sancţionator, tratament care,
în procedura obişnuită, este atributul exclusiv al instanţei de judecată.
Legea nu face nicio vorbire despre modul în care procurorul trebuie să procedeze într-
o astfel de situaţie, de unde şi întrebarea dacă rolul său în procesul de negociere
trebuie să se rezume, exclusiv, la stabilirea cuantumului pedepsei pentru
infracţiunea/infracţiunile concurente pentru care efectuează urmărirea penală,
urmând ca instanţa să aplice tratamentul sancţionator corespunzător pluralităţii de
infracţiuni sau altei instituţii incidente, sau, pentru a asigura satisfacerea
principiului previzibilităţii legii, să devină parte activă, în sensul de a fi el însuşi cel
care stabileşte, prin actul de sesizare corespunzător, pedeapsa ce urmează a fi
executată în final, ca urmare a aplicării tuturor instituţiilor incidente în stabilirea
pedepsei.
Doctrina şi jurisprudenţa în materie au validat faptul că această ultimă variantă este
cea vizată de legiuitor, ţinând seama de faptul că procedura în faţa instanţei de
judecată nu permite reevaluări sub acest aspect. Aceasta semnifică faptul că
pedeapsa prevăzută în acord trebuie să fie rezultatul aplicării tuturor instituţiilor
incidente în stabilirea cuantumului său (după caz, concurs de infracţiuni, recidivă,
pluralitate intermediară, reţinerea unor circumstanţe atenuante sau agravante dintre
cele legale sau orice alte cauze de reducere a pedepsei, stabilirea cuantumului
sporului de pedeapsă, atunci când este facultativ, iar dacă este cazul, determinarea
legii mai favorabile etc.), astfel încât inculpatul să cunoască, în final, ce pedeapsă va
avea efectiv de executat.
Cu alte cuvinte, pedeapsa negociată trebuie să se situeze în limitele prevăzute de lege
pentru infracţiunea comisă, infracţiune ce nu trebuie să aibă un maxim mai mare de
15 ani, iar pedeapsa ce urmează a fi executată este fie cea negociată, când acordul
vizează o singură infracţiune, fie cea rezultată ca urmare a incidenţei unei/unor stări
de agravare sau atenuare. La stabilirea limitelor pedepsei pentru infracţiunea comisă
se au în vedere dispoziţiile art. 182 C.pen., text ce stabileşte că prin „pedeapsă
prevăzută de lege” se înţelege pedeapsa prevăzută în textul de lege care incriminează
fapta săvârşită în formă consumată, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere
sau de atenuare a pedepsei. Respectând această dispoziţie, nu se va putea încheia
un acord de recunoaştere a vinovăţiei în cazul infracţiunilor pentru care legea
prevede o limită superioară a pedepsei mai mare de 15 ani [de exemplu, pentru
infracţiunea de viol urmat de moartea victimei, prevăzută de art. 218 alin. (41)
C.pen., cu limite de pedeapsă de la 7 la 18 ani], chiar dacă, prin reţinerea unor
circumstanţe atenuante, pedeapsa coborâtă cu o treime sub maximul special (art. 76
C.pen.) ar fi sub limita de 15 ani prevăzută de art. 480 alin. (1) C.proc.pen., după
cum nu ar putea fi respins un acord de recunoaştere a vinovăţiei pe considerentul că
nu este îndeplinită condiţia limitei superioare a pedepsei prevăzută de lege pentru
infracţiunea săvârşită, deoarece aceasta ar fi depăşită din cauza majorării cu
jumătate ca urmare a comiterii faptei în stare de recidivă postexecutorie [de exemplu,
în cazul infracţiunii de viol asupra unui minor, prevăzute de art. 218 alin. (3) lit. c),
ale cărei limite ale pedepsei se situează între 5 şi 12 ani închisoare şi care, ca urmare
a reţinerii eventuale a stării de recidivă postexecutorie, s-ar sancţiona între limitele
de pedeapsă de la 7 ani şi 6 luni la 18 ani închisoare].
Dintre problemele pe care le poate ridica stabilirea cuantumului pedepsei pe care
inculpatul o va avea de executat, o semnalăm pe cea legată de posibilitatea reţinerii
de către procuror a uneia sau unora dintre circumstanţele judiciare prevăzute de art.
75 alin. (2) C.pen. şi, pe cale de consecinţă, stabilirea unui cuantum al pedepsei între
limite reduse cu o treime, conform art. 76 C.pen. În mod tradiţional, graţie
caracterului lor facultativ, reţinerea circumstanţelor atenuante judiciare, cu efectul
corespunzător în planul stabilirii cuantumului pedepsei, este considerată a fi
atributul instanţei de judecată, de aceea, în procedura obişnuită, procurorul nu poate
să le reţină în încadrarea juridică, chiar şi extinsă, ci doar să solicite constatarea
incidenţei lor, prin rechizitoriu şi/sau prin concluziile formulate cu ocazia
dezbaterilor asupra fondului cauzei. În acelaşi timp, instanţa poate sau nu să le dea
eficienţă ori să le reţină independent de vreo solicitare a procurorului sau
inculpatului în acest sens.
Pornind de la această premisă, ar putea procurorul, în cadrul acestei proceduri
speciale, nu numai să reţină o circumstanţă atenuantă judiciară, dar să-i şi dea
eficienţă şi, în consecinţă, să stabilească un cuantum al pedepsei sub minimul
special al pedepsei prevăzute de lege, la rându-i redus cu o treime, ca urmare
a aplicării dispoziţiilor art. 480 alin. (4) C.proc.pen.?
Considerăm că aceasta nu ar prezenta un impediment major, pentru că, în definitiv,
procurorul doar solicită o pedeapsă într-un anumit cuantum, instanţa fiind cea care
o aplică în cele din urmă, astfel că exigenţele legii ar putea fi considerate îndeplinite
chiar şi în situaţia expusă. Va exista însă o problemă în cazul în care instanţa nu ar
găsi justificată reţinerea uneia sau alteia dintre circumstanţele judiciare. Dacă le-ar
înlătura, ar putea crea pentru inculpat o situaţie mai grea, ceea ce e interzis de
dispoziţiile art. 485 alin. (1) lit. a) C.proc.pen., însă nici nu ar putea să le reţină numai
pentru că procurorul le-a dat semnificaţie, deoarece circumstanţele judiciare nu sunt
incidente în încadrarea juridică, chiar şi extinsă. În această situaţie, singura soluţie
viabilă ar fi aceea a respingerii acordului pe criteriul stabilirii unei pedepse
nejustificat de blânde.
Pentru a rezolva această problemă, în ediţia anterioară a lucrării propuneam
următorul procedeu de stabilire a pedepsei de către procurorul titular al acordului
de recunoaştere a vinovăţiei: atunci când acesta identifică o circumstanţă dintre cele
prevăzute de art. 75 alin. (2) C.pen., o va aduce la cunoştinţa inculpatului, va face
referire la ea în cuprinsul acordului, dar cuantumul pedepsei va fi negociat prin
raportare la limitele de pedeapsă nereduse cu o treime, aşa cum prevede art. 76 alin.
(1) C.pen. În consecinţă, în situaţia în care instanţa nu va reţine circumstanţa
atenuantă, va aplica o pedeapsă în concordanţă cu cea stabilită prin acord, iar atunci
când va valida incidenţa circumstanţei la care se face referire în actul de sesizare, va
proceda la o nouă individualizare a pedepsei, în sensul aplicării uneia între limite
reduse cu o treime faţă de cele iniţiale. Un punct de vedere similar a fost exprimat şi
în doctrină, în sensul că instanţa va reţine inclusiv circumstanţele atenuante
judiciare, dacă au fost reţinute de procuror în ordonanţa de punere în mişcare
a acţiunii penale (M. Udroiu, Procedură penală. Partea specială. Noul Cod de
procedură penală, op. cit., 2014, p. 410).
Este adevărat însă că, faţă de modificarea adusă instituţiei prin O.U.G. nr. 18/2016,
nu mai există posibilitatea pe care o prevedea textul art. 485 alin. (1) lit. a), ca
instanţa să pronunţe o pedeapsă (soluţie) mai uşoară decât cea stabilită prin acord,
împrejurare care face ca situaţia prezentată anterior să nu mai fie acoperită (adică
aceea care permitea instanţei să opereze în planul pedepsei cu circumstanţele
atenuante judiciare, fără să afecteze valabilitatea acordului încheiat de procuror şi
inculpat).
În atare situaţie, nu vedem altă soluţie decât aceea ca procurorul să reţină
circumstanţa judiciară şi să-i dea semnificaţie în planul pedepsei, în sensul reducerii
cu o treime a limitelor pedepsei între care operează negocierea. Dacă instanţa va
valida circumstanţa atenuată, va valida şi acordul de recunoaştere a vinovăţiei. În
caz contrar, acesta urmează să fie respins.
În fine, mai atragem atenţia asupra modului de stabilire a pedepsei amenzii, în
situaţia în care infracţiunea săvârşită prevede în mod alternativ pedeapsa închisorii
şi pedeapsa amenzii. Dacă procurorul se va orienta spre aplicarea amenzii, el va
trebui să parcurgă următorii paşi:
- stabilirea limitelor speciale ale zilelor-amendă, în funcţie de limita maximă
a pedepsei alternative a închisorii, conform art. 61 alin. (4) C.pen.;
- reducerea cu o pătrime a acestor limite, conform art. 480 alin. (4) C.pen.;
- stabilirea în concret a numărului de zile amendă;
- stabilirea sumei corespunzătoarea unei zile amendă, potrivit art. 61 alin. (2) C.pen.,
luând în calcul limitele de 10 lei şi 500 lei;
- stabilirea cuantumului pedepsei amenzii ce urmează a fi aplicată, prin înmulţirea
sumei corespunzătoare unei zile-amendă (stabilită în pasul precedent) cu numărul
de zile-amendă la care s-a ajuns în procesul de individualizare, prezentat mai sus.
De exemplu, dacă inculpatul este cercetat pentru infracţiunea de lovire şi alte
violenţe, prevăzută de art. 193 alin. (1) C.pen., limitele speciale ale zilelor amendă
sunt date de art. 61 alin. (4) lit. a) (între 120 şi 240 zile-amendă), deoarece pedeapsa
închisorii prevăzută pentru infracţiunea prevăzută de art. 193 alin. (1) este de cel
mult 2 ani (de la 3 luni la 2 ani). Prin reducerea cu o pătrime a acestor limite,
urmează ca pedeapsa (numărul zilelor-amendă) să fie aplicată între limitele 90 şi 180
de zile-amendă. Dacă pedeapsa se negociază la 120 de zile-amendă, iar suma
corespunzătoare unei zile amendă se stabileşte la un cuantum de 20 lei, pedeapsa
amenzii care urmează a fi trecută în acord (cu indicarea acestor paşi) va fi de 2400
lei.
2.2. Pedeapsa complementară. Negocierea pedepsei complementare va viza atât
felul (prin aceasta înţelegând natura şi conţinutul), cât şi cuantumul acesteia, iar la
stabilirea ei trebuie să se ţină seama (dacă este cazul) de legea identificată ca fiind
mai favorabilă în raport de infracţiunea comisă, potrivit art. 12 alin. (1) din Legea nr.
187/2012. Astfel, procurorul şi inculpatul trebuie să fie de acord atât cu privire la
felul pedepsei complementare [conform art. 53 C.pen., aceasta se poate referi la
interzicerea exercitării unor drepturi dintre cele prevăzute de art. 66 C.pen., degradarea
militară (în ipoteza în care aplicarea acesteia este facultativă) sau publicarea hotărârii
de condamnare], cât şi cu privire la durata acesteia [art. 66 alin. (1) C.pen.], în ipoteza
în care a fost agreată aplicarea pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor
drepturi.
2.3. Pedeapsa accesorie va fi, de asemenea, aplicată inculpatului dacă prin acord
se negociază şi o pedeapsă complementară, astfel că şi aceasta trebuie menţionată în
conţinutul actului de sesizare.
De la această regulă există însă şi o excepţie, atunci când pedeapsa principală
negociată este amenda. Astfel, spre deosebire de legea anterioară, când singura
condiţie pentru aplicarea pedepsei accesorii era legată de stabilirea închisorii ca
pedeapsă principală (art. 71 C.pen. din 1969), în noua legislaţie aplicarea pedepsei
accesorii este dublu condiţionată: în primul rând de stabilirea unei pedepse
complementare pe lângă pedeapsa principală (art. 65 C.pen.), iar în al doilea rând,
de pronunţarea pedepsei închisorii ca pedeapsă principală [art. 404 alin. (5)
C.proc.pen.]. Altfel spus, aplicarea pedepsei accesorii a interzicerii unor drepturi este
obligatorie dacă pentru infracţiunea comisă s-a aplicat pedeapsa închisorii, iar pe
lângă aceasta s-a aplicat şi o pedeapsă complementară.
În aceste condiţii, pentru a se aplica pedeapsa accesorie se poate afirma că nu va mai
avea loc o negociere separată pentru a-i stabili felul, durata şi cuantumul, ci doar
trebuie menţionată în acordul de recunoaştere a vinovăţiei pentru ca instanţa să
o poată aplica. Altfel spus, „negocierea cu privire la aplicarea pedepsei
complementare a interzicerii exercitării unor drepturi echivalează şi cu o negociere
sub aspectul pedepselor accesorii” (M. Udroiu, Procedură penală. Partea
specială. Noul Cod de procedură penală, op. cit., 2014, p. 410).
2.4. Forma de executare a pedepsei. Sintagma „forma de executare” folosită de
legiuitor se referă la modalitatea în care pedeapsa aplicată de către instanţă va fi
executată, în detenţie sau cu suspendare sub supraveghere. Desigur, negocierea
modalităţii de executare poate avea loc doar în raport de o soluţie de condamnare,
aşa că mai întâi va fi negociată soluţia (condamnarea), apoi cuantumul pedepsei şi,
în final, forma de executare, în detenţie sau cu suspendarea sub supraveghere.
Negocierea executării pedepsei în condiţiile detenţiei nu pune vreo problemă
deosebită, în această situaţie accentul căzând pe cuantumul ce urmează a fi negociat.
În schimb, pentru a stabili, ca modalitate de executare a pedepsei asupra căreia
inculpatul şi procurorul au căzut de acord, suspendarea sub supraveghere, trebuie
să fie îndeplinite toate condiţiile prevăzute de art. 91 C.pen., respectiv: pedeapsa
principală să fie închisoarea sau închisoarea şi amenda, pentru ipotezele în care legea
permite cumulul acestor sancţiuni (art. 62 C.pen.), iar cuantumul, inclusiv în cazul
concursului de infracţiuni, să nu depăşească 3 ani, inculpatul să nu fi fost
condamnat anterior la o pedeapsă mai mare de 1 an şi, de asemenea, să existe
acordul acestuia cu privire la prestarea unei munci în folosul comunităţii.
Negocierea acestei modalităţi de executare trebuie să vizeze, de asemenea, termenul
de supraveghere, având în vedere că acesta nu are o durată fixă, ci una variabilă,
între 2 şi 4 ani [art. 92 alin. (1) C.pen.], obligaţiile facultative care pot fi impuse
inculpatului, în măsura în care este incidentă una sau sunt incidente mai multe
dintre situaţiile prevăzute de art. 93 alin. (2) C.pen. şi, evident, numărul zilelor în
care condamnatul va presta o muncă în folosul comunităţii, în limitele impuse de
alin. (3) al textului de lege menţionat (minimum 60 şi maximum 120 de zile).
3. Soluţia de renunţare la aplicarea pedepsei. Încheierea unui acord de
recunoaştere a vinovăţiei prin care să se stabilească o astfel de soluţie, reglementată
de dispoziţiile art. 80-82 C.pen., va fi posibilă doar atunci când nu sunt întrunite
condiţiile prevăzute de art. 7 C.proc.pen. (principiul oportunităţii), adică procurorul
nu poate renunţa la exercitarea acţiunii penale întrucât, faţă de elementele concrete
ale cauzei, există un interes public în realizarea obiectului acesteia.
Deşi există interes public în exercitarea acţiunii penale, va trebui să se constate că,
în cazul concret dedus judecăţii prin acord de recunoaştere a vinovăţiei, pentru
îndreptarea persoanei găsite vinovată de comiterea unei infracţiuni, ţinând seama de
infracţiunea săvârşită, de persoana infractorului şi de conduita avută de acesta
anterior şi ulterior comiterii faptei, este suficientă aplicarea unui avertisment,
deoarece instanţa apreciază că aplicarea unei pedepse ar fi inoportună din cauza
consecinţelor pe care le-ar avea asupra acestuia.
Spre deosebire însă de condiţiile impuse pentru a da o soluţie de renunţare la
urmărirea penală, unde legea cere ca pedeapsa prevăzută pentru infracţiunea comisă
să fie amenda sau închisoarea de cel mult 15 ani, renunţarea nu poate opera în cazul
în care pedeapsa legală pentru fapta comisă este închisoarea mai mare de 5 ani [art.
80 alin. (2) lit. d) C.pen.].
Renunţarea la aplicarea pedepsei reprezintă o soluţie mai grea decât renunţarea la
urmărirea penală, astfel încât va putea face obiect al unui acord de recunoaştere
a vinovăţiei ori de câte ori procurorul va aprecia că exercitarea acţiunii penale
prezintă interes public, dar că aplicarea unei pedepse nu se impune. Negocierea unei
astfel de soluţii este posibilă şi în situaţia în care, după revocarea ordonanţei de
renunţare la urmărire penală ca urmare a neîndeplinirii cu rea-credinţă a obligaţiilor
impuse prin actul menţionat [art. 318 alin. (6) C.proc.pen.] şi efectuarea în
continuare a urmăririi penale, procurorul apreciază că nu se impune aplicarea unei
pedepse pentru infracţiunea săvârşită, bineînţeles, cu condiţia ca limita superioară
de pedeapsă să nu depăşească 5 ani închisoare.
Încheierea unui acord care să prevadă o astfel de soluţie trebuie să respecte, aşadar,
toate condiţiile stipulate de art. 80 C.pen., inclusiv cu privire la limita superioară
a pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea comisă (cel mult 5 ani), chiar dacă
norma procesual-penală stabileşte că acordul de recunoaştere a vinovăţiei se poate
încheia pentru infracţiuni pedepsite de lege cu închisoarea de cel mult 15 ani, adică
o limită mult mai puţin restrictivă [art. 480 alin. (1) C.proc.pen.]. De asemenea, la
încheierea unui acord care să prevadă o astfel de soluţie a acţiunii penale trebuie să
se ţină cont şi de dispoziţiile art. 239 din Legea nr. 187/2012, care stipulează
că termenul de „condamnare” utilizat în cuprinsul art. 80 alin. (2) lit. a) C.pen. se referă
şi la hotărârile prin care faţă de inculpat s-a luat, în timpul minorităţii, o măsură
educativă, în afară de cazul în care au trecut cel puţin 2 ani de la data executării sau
considerării ca executată a acestei măsuri.
În caz de concurs de infracţiuni, procurorul trebuie să verifice îndeplinirea condiţiilor
prevăzute de art. 80 C.pen. pentru fiecare infracţiune în parte, iar dacă aceste condiţii
sunt îndeplinite, se va stabili un singur avertisment.
În fine, din interpretarea dispoziţiilor art. 82 alin. (2) teza I C.pen., care prevăd că
renunţarea la aplicarea pedepsei nu produce efecte asupra măsurilor de siguranţă,
se poate concluziona că acordul încheiat în aceste condiţii trebuie să cuprindă şi
referiri la măsurile de siguranţă ce pot fi luate, fără însă ca menţionarea acestora să
fie supusă negocierii.
4. Soluţia de amânare a aplicării pedepsei. Pentru a se ajunge la o înţelegere cu
privire la această soluţie, trebuie să fie îndeplinite în primul rând condiţiile prevăzute
de art. 83 C.pen. în privinţa pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită
(să fie mai mică de 7 ani), iar cuantumul pedepsei stabilite să nu fie mai mare de 2
ani, chiar şi în condiţiile reţinerii unui concurs de infracţiuni.
Obiectul negocierii va purta în primul rând asupra cuantumului pedepsei ce urmează
a fi stabilită, apoi asupra soluţiei de amânare a aplicării acestei pedepse.
Similar negocierii cu privire la modalitatea de executare a pedepsei, credem că şi în
această situaţie înţelegerea la care inculpatul şi procurorul trebuie să ajungă vizează
inclusiv obligaţiile care pot fi impuse inculpatului, enumerate la art. 85 alin. (2)
C.pen., printre care se află şi prestarea unei munci neremunerate în folosul
comunităţii, pe o perioadă cuprinsă între 30 şi 60 de zile.
În schimb nu pot face obiect al negocierii: durata termenului de supraveghere, care
este fixă (2 ani), măsurile de supraveghere, care vor fi aplicate obligatoriu
inculpatului, conform art. 85 alin. (1) lit. a)-e) C.pen., modalitatea în care se va realiza
supravegherea (atribut ce revine serviciului de probaţiune) ori modificarea sau
încetarea obligaţiilor pe parcursul termenului de supraveghere, pentru care
competenţa aparţine exclusiv instanţei, deoarece astfel de situaţii apar după ce
hotărârea dată asupra fondului cauzei a rămas definitivă.
Având în vedere dispoziţiile art. 90 alin. (2) C.pen., în acordul de recunoaştere
a vinovăţiei trebuie menţionate şi măsurile de siguranţă care se impun a fi aplicate,
în raport cu datele concrete ale cauzei.
O problemă interesantă este legată de posibilitatea negocierii unei astfel de soluţii şi
atunci când nu există un acord de mediere sau o tranzacţie cu privire la soluţionarea
acţiunii civile, care poate fi alăturat(ă) acordului de recunoaştere a vinovăţiei [art.
483 alin. (3) C.proc.pen.]. Potrivit art. 88 alin. (2) C.pen., constituie cauză de revocare
a amânării aplicării pedepsei şi, în consecinţă, a aplicării şi executării acesteia, dacă
până la expirarea termenului de încercare persoana supravegheată nu îndeplineşte
integral obligaţiile civile stabilite prin hotărâre. Legea nu specifică, dar este evident
că se referă la aceeaşi hotărâre prin care s-a soluţionat acţiunea penală. Or, dacă
acţiunea civilă va fi soluţionată printr-o hotărâre distinctă, dată de instanţa civilă, va
mai putea opera revocarea amânării aplicării pedepsei, atunci când acţiunea penală
se soluţionează prin acord de recunoaştere a vinovăţiei? În mod normal, lucrurile aşa
ar trebui să fie interpretate, pentru a nu crea o stare de inechitate între persoanele
supravegheate ca urmare a amânării aplicării pedepsei în procedura obişnuită, în
raport cu cele cărora sancţiunea le-a fost aplicată în procedura simplificată.
Ţinând însă seama de împrejurarea că partea civilă nu are un rol în încheierea
acordului de recunoaştere a vinovăţiei, ni s-ar părea mai corectă interpretarea
potrivit căreia negocierea unei astfel de soluţii să nu aibă loc decât în situaţia în care
fie nu există constituire de parte civilă, fie există un acord de mediere sau o tranzacţie
încheiată cu partea civilă. Argumentul de text care poate fi folosit în adoptarea unei
soluţii în sensul arătat este dat de dispoziţiile art. 83 alin. (1) lit. d) C.pen., care
prevede drept condiţie pentru soluţia de amânare, printre altele, „eforturile depuse
de acesta pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii”.
5. Stabilirea „felului” măsurii educative. Dispoziţia referitoare la minori, cuprinsă
în textul art. 479 C.proc.pen., este, în opinia noastră, una incompletă, deoarece
folosirea sintagmei „felul măsurii educative” ar putea fi interpretată ca referindu-se
exclusiv la o alegere între o măsură educativă neprivativă de libertate şi una privativă
de libertate ori, în cadrul aceluiaşi tip de măsuri, alegerea uneia dintre posibilităţile
oferite de dispoziţiile art. 115 C.pen., respectiv stagiul de formare civică,
supravegherea, consemnarea la sfârşit de săptămână, asistarea zilnică, în cazul celor
neprivative de libertate, sau internarea într-un centru educativ ori internarea într-un
centru de detenţie, în cazul celor privative de libertate.
În realitate, din interpretarea teleologică a dispoziţiilor care reglementează instituţia
acordului de recunoaştere a vinovăţiei, şi avem în vedere în principal pe cele
prevăzute de art. 480 alin. (4) teza a II-a, sintagma „felul măsurii educative” trebuie
înţeleasă ca referindu-se la „natura, felul, cuantumul şi conţinutul măsurii
educative” aplicabile minorului care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală,
pentru care înţelege să încheie, în condiţiile legii, un acord de recunoaştere
a vinovăţiei.
5.1. Natura măsurii educative. În cadrul acestei analize, prin
alegerea „naturii” măsurii educative se va statua între o măsură neprivativă şi una
privativă de libertate. Această „alegere” va viza exclusiv situaţia prevăzută de art. 114
alin. (2) C.pen., adică fie atunci când inculpatul minor este în situaţia de a mai fi
săvârşit anterior o infracţiune pentru care i s-a aplicat o măsură educativă ce a fost
executată ori a cărei executare a început înainte de comiterea infracţiunii pentru care
este judecat, fie atunci când pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită
este închisoarea de 7 ani sau mai mare ori detenţiunea pe viaţă. Concluzia e
consecinţa regulii stabilite de dispoziţiile alin. (1) al art. 114, în care se prevede că
măsura educativă aplicabilă minorilor cu vârsta cuprinsă între 14 şi 18 ani este una
neprivativă de libertate.
Prin „pedeapsă prevăzută de lege” se înţelege, conform art. 187 C.pen., „pedeapsa
prevăzută în textul de lege care incriminează fapta săvârşită în formă consumată,
fără luarea în considerare a cazurilor de reducere sau de majorare a pedepsei. În
consecinţă, chiar dacă minorul a săvârşit infracţiunea în forma tentativei, dacă
pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea consumată este închisoarea de 7 ani
sau mai mare (în cazul infracţiunii de omor prevăzută de art. 188 C.pen. pedeapsa
este de la 10 la 20 ani) instanţa poate lua faţă de minor o măsură educativă privativă
de libertate.
Dispoziţiile art. 125 C.pen. reglementează măsura educativă privativă de libertate
a internării într-un centru de detenţie ce constă în internarea minorului într-o
instituţie specializată în recuperarea minorilor, cu regim de pază şi supraveghere, în
cadrul căreia urmează programe intensive de reintegrare socială, precum şi programe
de pregătire şcolară şi formare profesională potrivit aptitudinilor minorilor.
Potrivit art. 125 alin. (2) C.proc.pen. perioada pentru care se dispune internarea într-
un centru de detenţie este cuprinsă între 2 şi 5 ani, în cazul în care pedeapsa
prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este închisoarea sub 20 de ani şi între
5 şi 15 ani, în cazul în care pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită
este închisoarea de 20 de ani sau mai mare ori detenţiunea pe viaţă (de exemplu,
infracţiunea de omor prevăzută de art. 188 C.pen., reţinută în sarcina inculpatului,
pentru care legea prevede maximul special al pedepsei închisorii de 20 de ani)
(I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 55/RC din 10 februarie 2015).
5.2. Felul măsurii educative. Sub acest aspect, negocierea dintre procuror şi
inculpat va viza, în funcţie de situaţia concretă, fie alegerea uneia dintre măsurile
educative neprivative de libertate prevăzute de art. 115 alin. (1) pct. 1 C.pen. (stagiul
de formare civică, supravegherea, consemnarea la sfârşit de săptămână, asistarea
zilnică, în cazul celor neprivative de libertate sau în detrimentul celor privative de
libertate), fie a măsurii educative a internării într-un centru educativ, în detrimentul
internării într-un centru de detenţie, în cazul celor privative de libertate.
5.3. Cuantumul măsurii educative. Fiecare dintre măsurile educative enumerate
de dispoziţiile art. 115 prevede anumite limite temporale între care măsura educativă
poate fi aplicată (cel mult 4 luni în cazul stagiului de formare civică, între două luni
şi 6 luni în cazul supravegherii, între 4 şi 12 săptămâni în situaţia consemnării la
sfârşit de săptămână, ori între 3 şi 6 luni în cazul asistării zilnice, atunci când ne
referim la măsurile educative neprivative de libertate; în situaţia celor privative de
libertate, vorbim despre o durată de la unu la 3 ani în cazul internării într-un centru
educativ, respectiv de o durată cuprinsă între 2 şi 5 ani închisoare, în cazul internării
într-un centru de detenţie).
„Negocierea” cuantumului măsurii educative echivalează cu stabilirea în concret
a duratei măsurii stabilite în etapele anterioare, în care ajungerea la un acord a vizat
natura şi felul acesteia, ţinând seama de faptul că, în cazul celor privative de libertate,
limitele luate în considerare sunt reduse cu o treime faţă de cele prevăzute de lege,
conform dispoziţiilor art. 480 alin. (4) C.proc.pen. Prin urmare, măsura internării
într-un centru educativ va putea fi luată pe o durată cuprinsă între 8 luni şi 2 ani
închisoare, iar măsura internării într-un centru de detenţie va putea fi negociată între
limitele cuprinse între un an şi 4 luni şi 3 ani şi 4 luni închisoare.
5.3.1. Stabilirea felului/duratei măsurii educative în caz de concurs de
infracţiuni, dintre care una comisă anterior sau ulterior celei prin care s-a
aplicat o măsură educativă.
a) Minorul aflat în executarea unei măsuri educative neprivative de libertate.
Dacă minorul aflat în executarea unei măsuri educative neprivative de libertate este
urmărit penal pentru o nouă infracţiune comisă în perioada de executare a măsurii
educative sau pentru o infracţiune concurentă săvârşită anterior, obiectul acordului
de recunoaştere a vinovăţiei se va determina după regulile stabilite la art. 123 alin.
(3) C.pen., astfel că se va negocia:
- prelungirea măsurii educative luate iniţial, într-un cuantum care să nu depăşească
maximul prevăzut de lege pentru aceasta;
- înlocuirea măsurii luate iniţial cu o altă măsură educativă neprivativă de libertate
mai severă;
- înlocuirea măsurii luate iniţial cu o măsură educativă privativă de libertate.
b) Minorul aflat în executarea măsurii educative a internării într-un centru
educativ. Dacă în perioada internării într-un centru educativ, minorul săvârşeşte
o nouă infracţiune sau este judecat pentru o infracţiune concurentă săvârşită
anterior, corespunzător dispoziţiilor art. 124 alin. (3) C.pen., obiectul negocierii va
consta în:
- prelungirea duratei măsurii educative cu o anumită durată, fără a se depăşi
maximul prevăzut de lege;
- înlocuirea cu măsura internării într-un centru de detenţie, situaţie în care se va
negocia durata acestei internări.
În cazul săvârşirii, până la împlinirea duratei internării, a unei noi infracţiuni de
către o persoană care nu a împlinit vârsta de 18 ani şi faţă de care s-a dispus
înlocuirea măsurii internării într-un centru educativ cu măsura asistării zilnice, se
va negocia, în conformitate cu dispoziţiile art. 124 alin. (7):
- executarea restului rămas din durata măsurii internării iniţiale, cu posibilitatea
prelungirii duratei acesteia până la maximul prevăzut de lege;
- internarea într-un centru de detenţie.
c) Minorul aflat în executarea măsurii educative a internării într-un centru de
detenţie. Dacă în perioada internării minorul săvârşeşte o nouă infracţiune sau este
judecat pentru o infracţiune concurentă săvârşită anterior, procurorul va negocia cu
inculpatul minor prelungirea măsurii internării, fără a depăşi maximul de 5 ani,
determinat în raport cu pedeapsa cea mai grea dintre cele prevăzute de lege pentru
infracţiunile săvârşite [art. 125 alin. (3) C.pen.]. În cazul săvârşirii, până la împlinirea
duratei internării, a unei noi infracţiuni de către o persoană care nu a împlinit vârsta
de 18 ani şi faţă de care s-a dispus înlocuirea măsurii internării într-un centru de
detenţie cu măsura asistării zilnice [situaţia prevăzută de art. 125 alin. (7) C.pen.],
se va negocia:
- fie executarea restului rămas din durata măsurii internării într-un centru de
detenţie;
- fie prelungirea duratei acestei internări până la maximul permis de lege (5 ani).
5.3.2. Stabilirea duratei măsurii educative în cazul cercetării pentru comiterea
unei concurs de infracţiuni. În cazul în care inculpatul minor este cercetat în
acelaşi timp pentru două sau mai multe infracţiuni concurente, săvârşite în timpul
minorităţii, potrivit art. 129 alin. (1) C.pen., se va negocia o singură măsură
educativă pentru toate faptele, în condiţiile art. 114, ţinând seama de criteriile de
individualizare prevăzute în art. 74 din acelaşi Cod.
Desigur, la stabilirea naturii, felului şi duratei măsurii educative se va ţine seama de
limitele reduse cu o treime în cazul celor privative de libertate, iar evaluarea celor
neprivative de libertate se va face în conformitate cu situaţia specială impusă de
aplicarea procedurii încheierii unui acord de recunoaştere a vinovăţiei.
5.3.3. Stabilirea duratei măsurii educative în cazul comiterii unei concurs de
infracţiuni, dintre care una în timpul minorităţii şi una după majorat.
Şi în acest caz vor fi avute în vedere regulile stabilite de art. 129 alin. (2) C.pen., dar
şi de limitele reduse aplicabile în cazul încheierii unui acord de recunoaştere
a vinovăţiei, în sensul că pentru infracţiunea comisă în timpul minorităţii se va
negocia o măsură educativă, iar pentru infracţiunea săvârşită după majorat se va
negocia o pedeapsă, după care:
a) dacă măsura educativă negociată este neprivativă de libertate, se va reţine în acord
numai pedeapsa;
b) dacă măsura educativă negociată este privativă de libertate, iar pedeapsa negociată
pentru infracţiunea comisă este închisoarea (posibilă însă numai dacă infracţiunea
nu este pedepsită cu închisoare mai mare de 15 ani), se va stabili pedeapsa închisorii,
majorată cu o durată egală cu cel puţin o pătrime din durata măsurii educative ori
din restul rămas neexecutat din aceasta la data săvârşirii infracţiunii comise după
majorat; trebuie observat că, în privinţa sporului ce urmează a fi adăugat pedepsei
închisorii, negocierea poate purta doar asupra a ceea ce depăşeşte o pătrime din
durata măsurii educative, acest minim fiind, potrivit legii, obligatoriu de adăugat;
c) dacă măsura educativă este privativă de libertate, iar pedeapsa este amenda, se
execută măsura educativă stabilită în limitele reduse cu o treime, a cărei durată se
majorează cu cel mult 6 luni, fără a depăşi maximul prevăzut de lege pentru aceasta;
după cum se observă din formularea textului, majorarea este obligatorie, dar legea
nu impune un cuantum al sporului ce ar putea fi aplicat, astfel că acesta va putea
face obiectul negocierii.
5.3.4. Stabilirea duratei măsurii educative în cazul comiterii unei concurs de
infracţiuni, dintre care una/unele în timpul minorităţii şi altele după majorat.
În această situaţie vor fi avute în vedere dispoziţiile art. 129 alin. (4) C.pen., astfel
încât, în cazul săvârşirii după majorat a două sau mai multor infracţiuni concurente,
se vor aplica mai întâi regulile referitoare la concursul de infracţiuni, ţinând seama
de limitele de pedeapsă reduse cu o treime sau o pătrime în cazul amenzii, după care
pedeapsa de executat se va stabili în conformitate cu dispoziţiile art. 129 alin. (2),
după regulile menţionate la punctul anterior.
Dacă au fost comise mai multe infracţiuni în minorat şi una sau mai multe în
majorat, se va negocia o singură măsură educativă pentru faptele comise în minorat,
eventual se va stabili pedeapsa pentru faptele concurente, după care din nou vor fi
aplicabile regulile menţionate anterior, în funcţie de caracterul neprivativ sau privativ
de libertate al măsurii educative şi de felul pedepsei stabilite pentru infracţiunile
săvârşite în majorat.
Deşi cuantumul pedepsei la care se poate ajunge în situaţia în care pentru
fapta/faptele comise în minorat s-a aplicat o măsură educativă privativă de libertate,
iar pentru cele comise ca major s-a stabilit închisoarea [situaţia prevăzută de art. 129
alin. (2) lit. b) C.pen.], poate să fie mai mic, aceasta nu poate face obiectul amânării
aplicării pedepsei sau al suspendării executării sub supraveghere (art. 129 alin.
ultim C.pen.).
Prin urmare, în această situaţie, soluţia de condamnare la pedeapsa închisorii cu
executare este singura posibilă, astfel că nu va putea face obiectul negocierii.
5.4. Conţinutul măsurii educative. Această ultimă etapă presupune definitivarea
măsurii educative ce urmează a fi aplicată inculpatului minor sub aspectul
obligaţiilor ce pot fi impuse acestuia, astfel cum sunt prevăzute de art. 121 C.pen.:
a) să urmeze un curs de pregătire şcolară sau formare profesională;
b) să nu depăşească, fără acordul serviciului de probaţiune, limita teritorială stabilită
de instanţă;
c) să nu se afle în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive, culturale ori
la alte adunări publice, stabilite de instanţă;
d) să nu se apropie şi să nu comunice cu victima sau cu membri de familie ai acesteia,
cu participanţii la săvârşirea infracţiunii ori cu alte persoane stabilite de instanţă;
e) să se prezinte la serviciul de probaţiune la datele fixate de acesta;
f) să se supună măsurilor de control, tratament sau îngrijire medicală.
Art. 480
Condiţiile încheierii acordului de recunoaştere a vinovăţiei

Georgina Bodoroncea

(1) Acordul de recunoaştere a vinovăţiei se poate încheia numai cu privire la

infracţiunile pentru care legea prevede pedeapsa amenzii sau a închisorii de cel
mult 15 ani.
(2) Acordul de recunoaştere a vinovăţiei se încheie atunci când, din probele
administrate, rezultă suficiente date cu privire la existenţa faptei pentru care
s-a pus în mişcare acţiunea penală şi cu privire la vinovăţia inculpatului. La
încheierea acordului de recunoaştere a vinovăţiei, asistenţa juridică este
obligatorie.
(3) Abrogat.
(4) Inculpatul beneficiază de reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă
prevăzute de lege în cazul pedepsei închisorii şi de reducerea cu o pătrime
a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei amenzii. Pentru
inculpaţii minori se va ţine seama de aceste aspecte la alegerea măsurii
educative; în cazul măsurilor educative privative de libertate, limitele
perioadelor pe care se dispun aceste măsuri, prevăzute de lege, se reduc cu
o treime.
Corelaţii legislative: art. 309, art. 478, art. 479, art. 482, art. 485 C.proc.pen.
Comentariu
1. Noţiuni generale. Textul art. 480 C.proc.pen. prevede expres anumite condiţii
care stau la baza încheierii unui acord de recunoaştere a vinovăţiei, dar acestea nu
sunt singurele, ci trebuie completate cu cele care rezultă din dispoziţiile textelor
anterioare, pe care le vom relua, succint, în comentariul acestui articol.
2. Existenţa calităţii de inculpat. Încheierea acordului de recunoaştere a vinovăţiei
nu poate avea loc cu o persoană care este doar suspect în cauză. Condiţia calităţii de
inculpat rezultă din dispoziţiile art. 478 alin. (1) C.proc.pen., care stipulează că
încheierea acordului dintre procuror şi inculpat poate avea loc numai „după punerea
în mişcare a acţiunii penale”.
Dacă acţiunea penală s-a pus în mişcare faţă de mai mulţi inculpaţi, se poate încheia
un acord de recunoaştere a vinovăţiei distinct cu fiecare dintre aceştia [art. 478 alin.
(5) C.proc.pen.], lucru posibil atunci când întrunirea condiţiilor privind încheierea
acordului a avut loc la momente diferite în cursul urmăririi penale. În schimb, atunci
când negocierile au fost finalizate în acelaşi timp cu doi sau mai mulţi inculpaţi, legea
permite să fie încheiat un singur acord de recunoaştere a vinovăţiei (în sensul de act
de sesizare) pentru fiecare dintre aceştia, menţionându-se separat cele negociate.
Posibilitatea încheierii unui singur act de sesizare rezultă din interpretarea corelativă
a dispoziţiilor menţionate cu cele cuprinse de art. 485 alin. (2) şi (3) C.proc.pen., în
care se stipulează că instanţa poate admite acordul de recunoaştere
a vinovăţiei numai cu privire la unii dintre inculpaţi, respectiv că instanţa are
obligaţia de a se pronunţa din oficiu asupra stării de arest a inculpaţilor.
În cazul încheierii acordului cu un singur inculpat, nu se aduce o atingere prezumţiei
de nevinovăţie a inculpaţilor pentru care nu s-a încheiat acord [art. 479 alin. (5) teza
a II-a C.proc.pen.].
3. Încuviinţarea reprezentantului legal în cazul inculpatului minor. Legea nu
cere expres ca încheierea acordului de recunoaştere a vinovăţiei să fie realizată în
prezenţa reprezentantului legal), ci doar să existe încuviinţarea acestuia. Acesta
trebuie totuşi citat, după regulile stabilite de art. 505 C.proc.pen. (obligatoriu în cazul
inculpaţilor minori cu vârsta cuprinsă între 14 şi 16 ani), eventual chiar cu
menţiunea de a-şi exprima poziţia cu privire la o eventuală încheiere a unui acord de
recunoaştere a vinovăţiei.
În situaţia în care reprezentantul legal este prezent, credem că este suficient ca
încuviinţarea sa la încheierea acordului să se materializeze într-o menţiune făcută în
cuprinsul actului propriu-zis, care va fi semnat inclusiv de către acesta, alături de
avocat. Dacă reprezentantul legal nu este prezent, considerăm că încuviinţarea la
care dispoziţiile art. 478 alin. (6) fac referire trebuie să se regăsească într-un înscris
autentic, care se va ataşa dosarului cauzei.
În fine, dacă faptele au fost comise în minorat, dar la momentul încheierii acordului
de recunoaştere a vinovăţiei inculpatul a devenit major, încuviinţarea
reprezentantului legal nu mai este necesară.
O situaţie interesantă este aceea în care inculpatul, minor la încheierea acordului,
nu a avut încuviinţarea reprezentantului legal pentru încheierea lui (să presupunem,
de exemplu, că procurorul de caz a greşit calculul vârstei şi a considerat că a împlinit
18 ani), dar la momentul judecăţii este deja major şi îşi reafirmă consimţământul cu
privire la cele negociate cu procurorul. Poate instanţa să consfinţească prin hotărâre
cele stabilite prin acord sau, dimpotrivă, îl va respinge, ca urmare a neîntrunirii
condiţiilor de fond?
Aparent, răspunsul nu poate fi decât respingerea acordului, deoarece încuviinţarea
reprezentantului legal reprezintă una dintre condiţiile de validitate ale convenţiei
încheiate.
În realitate însă această omisiune trebuie verificată prin prisma dispoziţiilor legale ce
reglementează nulitatea relativă, prevăzute de art. 282 C.proc.pen. În condiţiile în
care nu se poate stabili cu caracter cert o vătămare ce i s-ar fi produs inculpatului
prin absenţa încuviinţării reprezentantului său legal, actul nu este anulabil, astfel că
acordul îşi va putea produce efectele.
4. Asistenţa juridică obligatorie. Inculpatul, persoană fizică sau juridică, trebuie
să fie asistat de un avocat ales sau desemnat din oficiu, aspect prevăzut expres de
art. 480 alin. (2) teza a II-a C.proc.pen., în care se arată că „la încheierea acordului
de recunoaştere a vinovăţiei asistenţa juridică este obligatorie”.
Din expresia textului ar rezulta că, în cazul inculpaţilor majori sau al persoanei
juridice, prezenţa avocatului este obligatorie doar la momentul la care acordul este
finalizat sub aspectul negocierii, iar rezultatul este consemnat într-un act scris,
bineînţeles, dacă nu este incident vreunul dintre cazurile pentru care asistenţa
juridică este obligatorie (inculpatul este reţinut sau arestat, chiar în altă cauză, sau
când faţă de acesta a fost dispusă măsura de siguranţă a internării medicale, chiar
în altă cauză), reglementate de art. 90 C.proc.pen.
O astfel de interpretare restrictivă nu este însă în spiritul legii şi e de natură să
prejudicieze drepturile inculpatului, care ar fi lipsit de o apărare eficientă în cel mai
important moment al procedurii, cel în care se stabilesc soluţia ce-i va fi aplicată,
felul şi cuantumul pedepsei. În consecinţă, sintagma „la încheierea acordului”,
folosită cu privire la asistenţa juridică, trebuie înţeleasă ca vizând întreaga
procedură, de la momentul la care unul dintre cei doi titulari o iniţiază şi până la
momentul încheierii acordului în formă scrisă.
În privinţa inculpaţilor minori textul se completează şi cu dispoziţiile art. 90 alin. (1)
lit. a) C.proc.pen. privind obligativitatea asistenţei juridice, fără nicio distincţie în
funcţie de vreun moment al procesului penal.
5. Pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită să fie amenda sau
închisoarea mai mică de 15 ani. Aşa cum am arătat şi în comentariul referitor la
obiectul său (a se vedea supra comentariul art. 479), acordul de recunoaştere
a vinovăţiei se poate încheia numai cu privire la infracţiunile pentru care legea
prevede pedeapsa amenzii (n.n. – singură sau alternativ cu pedeapsa închisorii) sau
a închisorii de cel mult 15 ani [art. 480 alin. (1) C.proc.pen.]. Prevederea se referă la
limita maximă a pedepsei închisorii pentru care a fost pusă în mişcare acţiunea
penală.
Prin „pedeapsă prevăzută de lege” se înţelege, potrivit dispoziţiilor art. 187 C.pen.,
„pedeapsa prevăzută în textul de lege care incriminează fapta săvârşită în formă
consumată, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare
a pedepsei”.
Aceasta înseamnă că, după cum menţionam şi în cuprinsul comentariului art. 479,
la stabilirea limitei maxime nu vor fi avute în vedere, de exemplu, limitele majorate
cu jumătate ca urmare a reţinerii stării de recidivă postexecutorie sau sporul posibil
în cazul reţinerii unei circumstanţe agravante etc., dar nici cele micşorate ca urmare
a reţinerii tentativei, a unei circumstanţe atenuate sau a unor cauze legale de
reducere a pedepsei, ca cea stipulată de dispoziţiile art. 19 din Legea nr.
682/2002 privind protecţia martorilor.
În schimb, în cazul variantelor agravate şi atenuate ale infracţiunii, se va avea în
vedere maximul special prevăzut de norma de incriminare pentru varianta respectivă,
iar nu cel prevăzut pentru varianta tip a infracţiunii, atât în situaţia în care astfel de
variante agravate sau atenuate sunt prevăzute în cadrul aceluiaşi text incriminator,
cât şi atunci când sunt reglementate cu titlu comun pentru mai multe infracţiuni (de
pildă, în cazul faptelor care au produs consecinţe deosebit de grave, legiuitorul
foloseşte un singur text, art. 2561 C.pen., pentru a descrie agravanta mai multor
infracţiuni contra patrimoniului sau dispoziţiile art. 309 sunt reţinute pentru
indicarea variantei agravate a unor infracţiuni în legătură cu serviciul;
dispoziţiile art. 308 C.pen. vor fi incidente pentru reglementarea unei variante
atenuate a acestor din urmă infracţiuni etc.). De exemplu, tâlhăria calificată
cunoaşte o variantă tip, prevăzută de art. 234 alin. (1), pedepsită cu închisoare de la
3 la 10 ani, şi două variante agravate, reglementate de alin. (2) şi (3), sancţionate cu
închisoare de la 5 la 12 ani. Săvârşirea unei fapte în oricare dintre aceste variante
permite încheierea unui acord de recunoaştere a vinovăţiei din perspectiva întrunirii
condiţiei privind limita maximă a pedepsei. Dacă una dintre faptele descrise la alin.
(2) sau (3) a produs însă, consecinţe deosebit de grave, limitele speciale ale pedepsei
se majorează, conform art. 2561C.pen. cu jumătate, astfel că devin cuprinse între 7
ani şi 6 luni şi 18 ani închisoare. În atare situaţie, nu mai poate fi încheiat un acord
de recunoaştere a vinovăţiei, deoarece limita maximă depăşeşte 15 ani închisoare.
În ipoteza concursului de infracţiuni va fi avută în vedere pedeapsa prevăzută de lege
pentru fiecare infracţiune în parte, astfel încât să nu depăşească 15 ani închisoare,
iar nu pedeapsa finală, stabilită în urma contopirii şi adăugării sporului obligatoriu,
care poate depăşi 15 ani închisoare.
Prin stipularea acestei limite, legiuitorul a avut în vedere doar situaţia în care
urmează să se negocieze o soluţie de condamnare, fie cu executare, fie cu
suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei. Limita scade însă la 5 ani
închisoare, atunci când urmează a se negocia o soluţie de renunţare la aplicarea
pedepsei, respectiv la una mai mică de 7 ani închisoare, dacă se doreşte negocierea
unei soluţii de amânare a aplicării pedepsei (a se vedea supra comentariul art. 479).
6. Probele administrate să permită soluţionarea acţiunii penale. Probele
administrate în cursul urmăririi penale trebuie să ofere suficiente datecu privire la
existenţa faptei pentru care s-a pus în mişcare acţiunea penală şi cu privire la
vinovăţia inculpatului.
Sintagma „suficiente date” cu care operează textul ar putea fi interpretată ca
impunând un standard de probaţiune inferior celui necesar pentru pronunţarea unei
soluţii de condamnare/renunţare la aplicarea pedepsei sau amânare a aplicării
pedepsei, deoarece, conform art. 396 C.proc.pen., aceste soluţii se dispun
dacă „instanţa constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există,
constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat”. În realitate, chiar dacă judecata
se desfăşoară într-o procedură simplificată, trebuie respectate toate garanţiile unui
proces echitabil, inclusiv sub aspectul probelor din care rezultă că o persoană
a săvârşit o infracţiune. Procedura a fost reglementată doar pentru reducerea duratei
procesului, iar nu pentru a pronunţa soluţii discutabile din cauza insuficienţei
probelor administrate. Prin achiesarea inculpatului la materialul probator
administrat în cursul urmăririi penale, la încadrarea juridică propusă şi la soluţia
adoptată cu privire la latura penală, legiuitorul a considerat că nu mai este necesară
readministrarea probelor în cursul cercetării judecătoreşti sau administrarea altora
noi, dacă inculpatul consimte, fără însă ca prin aceasta să fie impietat rolul instanţei
în evaluarea consistenţei probatoriului care stă la baza încheierii acordului.
Insuficienţa probelor pentru stabilirea existenţei faptei şi a vinovăţiei ori
administrarea lor în condiţii de nelegalitate nu poate conduce decât la nevalidarea
acordului de către instanţă, care îl va respinge [art. 485 alin. (1) lit. b) C.proc.pen.].
De altfel, şi dispoziţiile art. 309 alin. (1) C.proc.pen. prevăd că acţiunea penală se
pune în mişcare atunci când procurorul constată că „există probe din care rezultă că
o persoană a săvârşit infracţiunea” (s.n.).
7. Existenţa avizului procurorului ierarhic. Avizul prealabil şi scris al procurorului
ierarhic superior, prin care au fost stabilite limitele negocierii, este, de asemenea,
o condiţie a încheierii acordului. Avizarea limitelor de negociere de către procurorul
ierarhic superior se face conform unei proceduri în care acesta fie îşi dă acordul la
limitele propuse, prin referat, de către procurorul de caz, fie le modifică, stabilind noi
limite ale negocierii. Nefiind însă titular al acordului de recunoaştere a vinovăţiei,
procurorul ierarhic nu poate respinge propunerea procurorului de caz, chiar şi în
condiţiile în care limitele negocierii stabilite de către acesta ar fi nelegale, dar are
obligaţia de a fixa el însuşi limite corespunzătoare. Astfel cum arătam anterior,
respingerea propunerii nu poate avea loc decât în cazul în care este incidentă una
dintre situaţiile în care legea interzice încheierea unui acord: infracţiunea comisă
prevede o pedeapsă maximă mai mare de 15 ani sau inculpatul minor nu are
încuviinţarea reprezentantului legal pentru a încheia un acord de recunoaştere
a vinovăţiei.
Avizul procurorului ierarhic superior se materializează printr-o menţiune, datată şi
semnată, înscrisă pe referatul procurorului de caz (M. Udroiu, Procedură penală.
Partea specială. Noul Cod de procedură penală, op. cit., 2014, p. 409).
Existenţa acestui aviz, de fapt a întregului act (referatul procurorului de caz avizat),
trebuie verificată de procurorul ierarhic superior cu ocazia celui de-al doilea control,
constând în verificarea regularităţii actului de sesizare (avizarea „efectelor” acordului
de recunoaştere a vinovăţiei). Nu considerăm însă necesar ca acest prim aviz să fie
supus cenzurii instanţei. Astfel, pe de o parte, legea nu prevede enumerarea acestui
act printre menţiunile obligatorii ale acordului (înţeles ca act de sesizare), arătate
de art. 482 C.proc.pen., iar, pe de altă parte, în cadrul procedurii de verificare
a legalităţii actului de sesizare, conform art. 484 alin. (1), instanţa verifică doar ca
acesta să cuprindă toate menţiunile de la art. 482, precum şi ca sesizarea să respecte
procedura descrisă de art. 483 C.proc.pen. Aceasta implică şi se limitează la verificări
cu privire la competenţă şi asupra existenţei actelor de urmărire penală care se referă
la faptele şi persoanele care fac obiectul acordului de recunoaştere a vinovăţiei cu
care instanţa a fost sesizată, precum şi, dacă este cazul, verificarea existenţei
tranzacţiei sau a acordului de mediere privind soluţionarea acţiunii civile.
Desigur, se poate interpreta că, prin folosirea sintagmei „acte de urmărire”, legiuitorul
s-ar referi implicit şi la referatul ce cuprinde avizul procurorului ierarhic privind
limitele negocierii, dar credem că aceasta este o interpretare extensivă. Existenţa
menţiunii privind efectuarea verificării la care se referă art. 478 alin. (2) C.proc.pen.
trebuie să fie suficientă pentru instanţă pentru a stabili regularitatea sesizării. În
acelaşi sens ar putea fi interpretată şi opinia potrivit căreia, „dacă procurorul de caz
şi inculpatul ajung în urma negocierii la o altă soluţie decât cea avizată prealabil de
procurorul ierarhic superior şi acesta din urmă avizează acordul de recunoaştere
a vinovăţiei astfel cum a fost întocmit (…), sesizarea instanţei este legală, neputându-
se dispune o soluţie de respingere a acordului” (M. Udroiu, Procedură penală. Partea
specială. Noul Cod de procedură penală, op. cit., 2014, p. 409).
Art. 481
Forma acordului de recunoaştere a vinovăţiei

Georgina Bodoroncea

(1) Acordul de recunoaştere a vinovăţiei se încheie în formă scrisă.

(2) În situaţia în care se încheie acord de recunoaştere a vinovăţiei, procurorul
nu mai întocmeşte rechizitoriu cu privire la inculpaţii cu care a încheiat acord.
Corelaţii legislative: art. 478, art. 481, art. 485 C.proc.pen.
Comentariu
Acordul de recunoaştere a vinovăţiei se încheie în formă scrisă.
În situaţia în care există mai mulţi inculpaţi împreună cu care a desfăşurat
procedura, procurorul poate încheia câte un acord distinct cu fiecare dintre aceştia,
astfel cum rezultă din prevederile art. 481 alin. (2) C.proc.pen., combinate cu cele
ale art. 478 alin. (5) C.proc.pen. (de regulă, atunci când iniţierea şi negocierea lor se
fac la momente diferite), dar poate să încheie şi un singur acord, care să cuprindă
cele negociate cu fiecare dintre inculpaţi. Posibilitatea încheierii unui singur act de
sesizare care să vizeze mai mulţi inculpaţi rezultă din dispoziţia cuprinsă în art. 485
alin. (2) C.proc.pen., ce prevede că instanţa poate admite acordul de recunoaştere
a vinovăţiei numai cu privire la unii dintre inculpaţi.
Când este incidentă o astfel de situaţie, procurorul nu mai întocmeşte rechizitoriu cu
privire la inculpaţii cu care a încheiat acord.
Art. 482
Conţinutul acordului de recunoaştere a vinovăţiei
Georgina Bodoroncea

Acordul de recunoaştere a vinovăţiei cuprinde:

a) data şi locul încheierii;
b) numele, prenumele şi calitatea celor între care se încheie;
c) date privitoare la persoana inculpatului, prevăzute la art. 107 alin. (1);
d) descrierea faptei ce formează obiectul acordului;
e) încadrarea juridică a faptei şi pedeapsa prevăzută de lege;
f) probele şi mijloacele de probă;
g) declaraţia expresă a inculpatului prin care recunoaşte comiterea faptei şi
acceptă încadrarea juridică pentru care a fost pusă în mişcare acţiunea penală;
h) felul şi cuantumul, precum şi forma de executare a pedepsei, ori soluţia de
renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei cu privire
la care s-a ajuns la un acord între procuror şi inculpat;
i) semnăturile procurorului, ale inculpatului şi ale avocatului.
Corelaţii legislative: art. 328, art. 353, art. 478, art. 481 C.proc.pen.
Comentariu
1. Conţinut. Conţinutul acordului de recunoaştere a vinovăţiei este detaliat de
dispoziţiile art. 482 C.proc.pen. şi cuprinde menţiuni referitoare la: data şi locul
încheierii; numele, prenumele şi calitatea celor între care se încheie; datele privitoare
la persoana inculpatului; descrierea faptei ce formează obiectul acordului; încadrarea
juridică a faptei şi pedeapsa prevăzută de lege; probele şi mijloacele de probă;
declaraţia expresă a inculpatului prin care recunoaşte comiterea faptei şi acceptă
încadrarea juridică pentru care a fost pusă în mişcare acţiunea penală.
Acordul trebuie să conţină, de asemenea, menţiuni legate de felul şi cuantumul,
precum şi forma de executare a pedepsei ori soluţia de renunţare la aplicarea
pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei cu privire la care s-a ajuns la un acord
între procuror şi inculpat.
Actul trebuie să fie semnat atât de titulari, procurorul de caz şi inculpatul pe care-l
vizează acţiunea penală, cât şi de avocatul acestuia, ceea ce, având în vedere că
suntem într-o procedură specială, reprezintă o derogare de la regula potrivit căreia
actul de sesizare se semnează doar de către procuror (organul judiciar care
întocmeşte actul).
Dacă în ediţia anterioară a lucrării criticam necorelarea dispoziţiilor art. 479
C.proc.pen. în raport cu cele ale art. 482 lit. h), prin neprevederea ca obiect al
negocierii a soluţiilor de renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării
pedepsei cu privire la care s-a ajuns la un acord între procuror şi inculpat, de data
aceasta critica se îndreaptă spre textul art. 482, ce nu a fost corelat cu ultimele
modificări aduse art. 479 C.proc.pen., astfel că s-a omis stipularea menţiunii în
cuprinsul actului a felului măsurii educative la care s-a ajuns prin acord, precum şi
o necorelare cu dispoziţiile art. 478 alin. (6), care ar impune semnarea acordului şi de
către reprezentantul legal al inculpatului minor or, cel puţin, să fie făcută o referire la
existenţa consimţământului acestuia din urmă la încheierea acordului.
Considerăm însă că interpretarea logică şi sistematică dată dispoziţiilor ce
reglementează instituţia impun ca în conţinutul acordului să se regăsească şi
menţiunile la care am făcut referire.
După cum se poate observa, actul procesual în care este consemnat acordul încheiat
între participanţii la negociere este unul destul de complex, cuprinzând cea mai mare
parte dintre menţiunile pe care le cuprinde şi rechizitoriul, plus unele suplimentare,
având în vedere că în acord trebuie descris şi mecanismul de aplicare a tratamentului
sancţionator corespunzător situaţiei juridice concrete, în vederea stabilirii pedepsei
finale.
În plus, deşi pare astfel, enumerarea făcută de text nu este una limitativă, astfel încât
acordul scris poate conţine, şi în anumite situaţii chiar se impune să conţină, şi alte
menţiuni, cum ar fi cele legate de exercitarea/neexercitarea de către persoana
vătămată a acţiunii civile, indicarea datelor privind tranzacţia încheiată/acordul de
mediere care vor fi ataşate acordului scris sau, dimpotrivă, menţionarea inexistenţei
vreunui astfel de act; menţiuni cu privire la măsurile preventive, dacă inculpatul
a fost supus unor astfel de măsuri în cursul urmăririi penale, menţiuni cu privire la
măsurile asigurătorii sau măsurile de siguranţă ce trebuie luate de către instanţă ca
urmare a pronunţării unei hotărâri de condamnare sau altă soluţie dintre cele pe
care le poate da, precum şi menţiuni cu privire la obiectele ridicate, care pot folosi ca
mijloc de probă sau cu privire la care instanţa trebuie să se pronunţe.
De asemenea, acordul scris trebuie să conţină şi date cu privire la cheltuielile
judiciare, precum şi referiri la persoanele care trebuie citate, având în vedere
dispoziţiile art. 482 alin. (2) C.proc.pen., astfel cum a fost modificat după declararea
sa neconstituţională prin D.C.C. nr. 235 din 7 aprilie 2015, care prevede expres că
„la termenul fixat se citează inculpatul, celelalte părţi şi persoana vătămată”.
În concluzie, menţiunile indicate în art. 482 C.proc.pen. sunt doar cele obligatorii, pe
care trebuie să le conţină orice acord, şi în raport de care se exercită controlul
instanţei în procedura verificării condiţiilor de valabilitate ale încheierii acordului şi,
implicit, ale sesizării sale, dar conţinutul său final va cuprinde date despre orice
situaţie căreia instanţa trebuie să îi dea o rezolvare.
2. Verificarea îndeplinirii condiţiilor de formă şi fond de către procuror. Înainte
însă ca actul de sesizare să fie supus cenzurii instanţei de judecată, verificarea
îndeplinirii tuturor condiţiilor de formă şi de fond prevăzute de art. 481 C.proc.pen.
şi art. 482 C.proc.pen. este făcută de procurorul ierarhic superior, într-o procedură
similară verificării condiţiilor de valabilitate a rechizitoriului [art. 328 alin. (3)
C.proc.pen.], întemeiată pe dispoziţiile art. 478 alin. (2) C.proc.pen., care sugerează
un altfel de control (avizarea „efectelor” acordului de recunoaştere a vinovăţiei). În
cazul în care actul este dat cu încălcarea acestor dispoziţii ori dacă nu s-a obţinut în
prealabil avizul privind limitele negocierii sau dacă aceste limite au fost încălcate, iar
procurorul ierarhic nu este de acord cu rezultatul negocierii, actul de sesizare va fi
infirmat în condiţiile art. 304 C.proc.pen., iar dosarul va fi restituit în vederea
refacerii actului sau pentru continuarea urmăririi penale în vederea trimiterii în
judecată, prin rechizitoriu, a inculpatului/inculpaţilor respectiv/i.
După cum afirmam anterior (a se vedea supra comentariul art. 478), procurorul
ierarhic superior nu poate respinge acordul de nerecunoaştere a vinovăţiei pe
considerente de temeinicie, deoarece aceasta echivalează cu o substituire în calitatea
de titular al acordului, ce aparţine procurorului de caz, dar nici nu poate lăsa ca
instanţa să fie sesizată cu un act ce nu îndeplineşte condiţiile de formă şi fond,
descrise la art. 482 C.proc.pen., pentru că aceasta ar afecta însăşi valabilitatea
sesizării. În atare condiţii, apreciem că infirmarea actului în cadrul exercitării
controlului ierarhic este singura soluţie posibilă.
Art. 483
Sesizarea instanţei cu acordul de recunoaştere a vinovăţiei

Georgina Bodoroncea

(1) După încheierea acordului de recunoaştere a vinovăţiei, procurorul sesizează

instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond şi trimite
acesteia acordul de recunoaştere a vinovăţiei, însoţit de dosarul de urmărire
penală.
(2) În situaţia în care se încheie acordul numai cu privire la unele dintre fapte
sau numai cu privire la unii dintre inculpaţi, iar pentru celelalte fapte sau
inculpaţi se dispune trimiterea în judecată, sesizarea instanţei se face separat.
Procurorul înaintează instanţei numai actele de urmărire penală care se referă
la faptele şi persoanele care au făcut obiectul acordului de recunoaştere
a vinovăţiei.
(3) În cazul în care sunt incidente dispoziţiile art. 23 alin. (1), procurorul
înaintează instanţei acordul de recunoaştere a vinovăţiei însoţit de tranzacţie
sau de acordul de mediere.
Corelaţii legislative: art. 23, art. 43, art. 47, art. 281, art. 282, art. 481 C.proc.pen.
Comentariu
1. Noţiuni generale. Art. 483 C.proc.pen. cuprinde dispoziţii referitoare la sesizarea
instanţei, la competenţă, precum şi referitoare la posibilitatea ca în una şi aceeaşi
cauză să fie emise mai multe acte de sesizare (fie numai acorduri de recunoaştere
a vinovăţiei, fie un rechizitoriu şi unul sau mai multe acorduri). De asemenea, textul
cuprinde referiri la posibilitatea soluţionării acţiunii civile în cadrul procesului penal
având ca obiect un acord de recunoaştere a vinovăţiei, dacă există o tranzacţie sau
un acord de mediere între inculpat şi partea civilă.
2. Verificarea competenţei. Instanţa sesizată este cea căreia i-ar reveni competenţa
să judece cauza în fond, prin aceasta înţelegându-se, în ordine, instanţa competentă
după calitatea persoanei, competentă material şi, în cele din urmă, competentă
teritorial, conform regulilor stabilite de art. 35-42 C.proc.pen.
În situaţia în care instanţa va constata că este necompetentă după unul dintre
criteriile enumerate mai sus, în baza art. 47 C.proc.pen., va trimite cauza la instanţa
competentă. De remarcat însă că, în conformitate cu dispoziţiile art. 281 alin. (2)
C.proc.pen., instanţa sesizată poate invoca din oficiu doar cazuri de necompetenţă
care atrag nulitatea absolută [potrivit art. 281 alin. (1) lit. b) C.proc.pen., acestea
vizează competenţa materială şi după calitatea personală a instanţelor judecătoreşti,
atunci când judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară în grad celei legal
competente], iar nu şi pe cele care atrag nulitatea relativă, cum este cazul
nerespectării dispoziţiilor privind competenţa teritorială care, conform art. 282 alin.
(1) şi (2) C.proc.pen. şi relativ la procedura specială care face obiectul discuţiei, pot fi
invocate numai de către procuror sau inculpat, ca titulari ai acordului de
recunoaştere a vinovăţiei.
Tot prin prisma reglementării prevăzute de art. 282 C.proc.pen. va putea fi examinată
şi încălcarea dispoziţiilor referitoare la constatarea necompetenţei organului de
urmărire penală, nulitate relativă care, potrivit alin. (4) lit. b) al textului menţionat,
poate fi invocată şi, implicit, examinată până la primul termen de judecată cu
procedura legal îndeplinită, dacă încălcarea a intervenit în cursul urmăririi penale,
când instanţa a fost sesizată cu un acord de recunoaştere a vinovăţiei.
Unul dintre efectele D.C.C. nr. 235 din 7 aprilie 2015 se răsfrânge, credem, inclusiv
asupra acestui text, conferind persoanei vătămate şi celorlalte părţi posibilitatea
invocării unor neregularităţi procedurale în faţa instanţei de fond, învestită cu
judecarea acordului, sub aspectul nerespectării normelor de competenţă (dacă
justifică un interes procesual propriu, în privinţa încălcărilor ce atrag nulitatea
relativă). Astfel, în decizia menţionată, Curtea Constituţională a statuat că celelalte
părţi şi persoana vătămată pot face apel împotriva sentinţei de admitere sau
respingere a acordului de recunoaştere a vinovăţiei şi pentru alte motive decât cele
referitoare la felul, cuantumul şi forma de executare a pedepsei, atunci când acestea
au interesul procesual de a invoca astfel de motive de nulitate absolută sau relativă
şi corelativ, la art. 488 alin. (4) C.proc.pen., a competenţei instanţei de apel de
a pronunţa şi alte soluţii decât cele de la lit. a)-c) ale alin. (4) al acestui articol (parag.
65).
3. Acte de sesizare multiple. În una şi aceeaşi cauză pot fi formulate, conform art.
482 alin. (2) C.proc.pen., mai multe acte de sesizare, respectiv două sau mai multe
acorduri de recunoaştere a vinovăţiei (dacă negocierea nu s-a purtat în acelaşi timp
cu toţi inculpaţii), dar şi rechizitoriu, în situaţia în care nu toţi inculpaţii au încheiat
acorduri de recunoaştere a vinovăţiei sau atunci când acordul nu vizează toate
faptele comise de un inculpat. Evident, pentru ca instanţa să poată fi sesizată prin
acte diferite, este necesară disjungerea cauzei, care se va face, preferabil, prin
ordonanţă separată, anterioară actului de sesizare.
Cauzele având ca obiect acorduri de recunoaştere a vinovăţiei se judecă separat, dacă
sesizarea s-a făcut prin acte distincte, dar este posibilă şi reunirea cauzelor, atunci
când este incidentă vreuna dintre situaţiile arătate de art. 43 C.proc.pen., iar cauzele
se află în acelaşi stadiu procesual. Nu este însă posibilă reunirea cauzelor atunci
când sesizările sunt diferite (rechizitoriu şi, respectiv, acord de recunoaştere
a vinovăţiei), deoarece procedurile au reglementări distincte, judecarea cauzei în
situaţia sesizării instanţei cu rechizitoriu cuprinzând şi faza camerei preliminare (art.
342 şi urm. C.proc.pen.).
Actul de sesizare constând în acordul de recunoaştere a vinovăţiei va fi însoţit de
toate actele de urmărire penală care îl privesc pe inculpatul respectiv şi faptele pentru
care s-a putut finaliza procedura.
4. Tranzacţia sau acordul de mediere. În cazul în care s-a încheiat un acord de
mediere sau o tranzacţie între inculpat şi partea civilă, în cuprinsul acordului de
recunoaştere a vinovăţiei se va face menţiune despre aceasta, iar actul propriu-zis de
stingere a acţiunii civile va însoţi actul de sesizare a instanţei. Existenţa unuia dintre
aceste acte va permite ca la judecarea acordului să fie citată şi partea civilă şi,
implicit, să fie soluţionată acţiunea civilă exercitată în cauză.
Valabilitatea tranzacţiei sau medierii încheiate va putea fi verificată inclusiv de către
instanţa de apel, Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 235 din 7 aprilie 2015,
statuând că accesul la justiţie se referă inclusiv la modul de soluţionare a acţiunii
civile.
Art. 484
Procedura în faţa instanţei

Georgina Bodoroncea

(1) Dacă acordului de recunoaştere a vinovăţiei îi lipseşte vreuna dintre

menţiunile prevăzute la art. 482 sau dacă nu au fost respectate condiţiile
prevăzute la art. 483, instanţa dispune acoperirea omisiunilor în cel mult 5 zile
şi sesizează în acest sens conducătorul parchetului care a emis acordul.
(2) La termenul fixat se citează inculpatul, celelalte părţi şi persoana vătămată.
Instanţa se pronunţă asupra acordului de recunoaştere a vinovăţiei prin
sentinţă, în şedinţă publică, după ascultarea procurorului, a inculpatului şi
avocatului acestuia, precum şi, dacă sunt prezente, acelorlalte părţi şi
a persoanei vătămate.
Corelaţii legislative: art. 90, art. 101, art. 282, art. 315, art. 364, art. 479, art. 480,
art. 482, art. 485, art. 487, art. 5491 C.proc.pen.
Comentariu
1. Verificarea îndeplinirii condiţiilor de formă ale actului de sesizare. Dispoziţiile
art. 482 alin. (1) au fost modificate prin art. II pct. 122 al O.U.G. nr. 18/2016 doar
pentru a da o mai mare claritate textului, în sensul că art. 482 cuprinde menţiunile
obligatorii pe care trebuie să le conţină actul de sesizare, iar art. 483 enumeră
condiţiile sesizării, condiţii referitoare la acordul în sine şi la materialul de urmărire
ce trebuie ataşat acestuia, la care se adaugă, dacă este cazul, documentul ce
consfinţeşte înţelegerea părţilor în privinţa modului de soluţionare a acţiunii civile.
În consecinţă, odată sesizată, instanţa va proceda mai întâi la verificarea întrunirii
condiţiilor de valabilitate ale acordului, în sensul verificării existenţei tuturor
menţiunilor obligatorii prevăzute de art. 482 C.proc.pen., precum şi îndeplinirea
condiţiilor privind ataşarea la actul cu care a fost sesizată a actelor de urmărire pe
care se sprijină acordul încheiat, precum şi, dacă este cazul, tranzacţia sau acordul
de mediere destinat rezolvării acţiunii civile (a se vedea şi supra comentariile art. 480
şi art. 483).
2. Acoperirea omisiunilor. Dacă nu au fost respectate condiţiile prevăzute la art.
482 C.proc.pen. şi, respectiv, art. 483 C.proc.pen., instanţa va dispune remedierea
neregularităţilor („acoperirea omisiunilor”) în cel mult 5 zile, termen care, în acord cu
dispoziţiile art. 282 alin. (4) lit. b) C.proc.pen., curge de la primul termen de judecată
cu procedura legal îndeplinită, sesizând în acest sens conducătorul parchetului care
a emis acordul [art. 484 alin. (1) C.proc.pen.]. În tăcerea legii, considerăm că
sesizarea va fi făcută printr-o adresă, în care vor fi indicate toate omisiunile cuprinse
în actul de sesizare ce trebuie remediate ori menţiunile ce trebuie adăugate (de
exemplu, vizarea acordului de către procurorul ierarhic superior) sau actele care mai
trebuie ataşate. Deşi instanţa se adresează conducătorului parchetului, remedierea
omisiunilor se va face de către procurorul care l-a încheiat, în considerarea calităţii
sale de titular al acordului de recunoaştere a vinovăţiei.
În categoria omisiunilor la care face referire textul ar putea intra, de exemplu,
neindicarea datelor prevăzute de art. 107 alin. (1) C.proc.pen. privitoare la inculpat
sau neataşarea tranzacţiei încheiate pe latura civilă a cauzei, despre care se vorbeşte
în acord. De asemenea, s-ar putea constata că în conţinutul acordului au fost
indicate anumite probe pe baza cărora se poate stabili existenţa faptei şi a vinovăţiei,
dar nu toate au fost ataşate la dosarul cauzei.
Nu pot fi acoperite însă în această etapă omisiuni care ţin de chiar procesul de
negociere, cum ar fi omisiunea stabilirii cuantumului pedepsei închisorii, deşi s-a
căzut de acord asupra unei soluţii de amânare a aplicării pedepsei, sau neindicarea
duratei pedepsei complementare şi a conţinutului acesteia etc.
3. Termenul de acoperire a omisiunilor. Legea prevede un termen de 5 zile în
vederea acoperirii omisiunilor constatate, dar nu prevede nicio sancţiune pentru
nerespectarea acestui termen, astfel încât el poate fi considerat unul de recomandare.
Totuşi, dacă până la termenul acordat pentru pronunţarea asupra acordului
omisiunile nu au fost acoperite, instanţa va respinge acordul de recunoaştere
a vinovăţiei, soluţie ce se deduce din cuprinsul dispoziţiilor art. 485 alin. (1) lit. b)
C.proc.pen.
4. Procedura în faţa instanţei. Potrivit art. 484 alin. (2) C.proc.pen., astfel cum
a fost modificat de O.U.G. nr. 18/2006, la termenul fixat (n.n. – pentru judecarea
cauzei), se citează inculpatul, persoana vătămată şi celelalte părţi, care vor fi şi
ascultate, dacă sunt prezente.
Modificările aduse în privinţa posibilităţii de participare a celorlalte părţi, şa
persoanei vătămate, precum şi cu privire la ascultarea acestora, făceau superfluă
prevederea privind judecarea cauzei în urma unei „proceduri necontradictorii”, astfel
că această dispoziţie a fost eliminată.
Cauza se va judeca aşadar în şedinţă publică, într-o procedură contradictorie, după
ascultarea procurorului, a inculpatului şi avocatului acestuia, precum şi a părţii
civile, dacă este prezentă (a se vedea şi infra pct. 6).
Din economia acestor dispoziţii rezultă, în primul rând, că participarea procurorului
la judecarea cauzei este obligatorie.
În schimb, deşi textul pare să prevadă şi prezenţa obligatorie a inculpatului, credem
că o astfel de interpretare ar fi excesivă, cât timp acesta, prin semnarea acordului,
şi-a exprimat deja consimţământul cu privire la rezultatul negocierii, pe de o parte,
iar, pe de altă parte, generic, legea nu mai prevede prezenţa obligatorie la judecarea
cauzei nici măcar a inculpaţilor arestaţi, judecaţi în procedura obişnuită, dacă
aceştia îşi manifestă dorinţa de a fi judecaţi în lipsă [art. 364 alin. (4) C.proc.pen.]. În
plus, dacă judecarea cauzei nu ar putea avea loc decât în prezenţa inculpatului, s-ar
crea premisele unui comportament abuziv din partea acestuia, care s-ar putea
sustrage în mod deliberat de la judecată, pentru a amâna sine die pronunţarea
asupra acordului de recunoaştere a vinovăţiei.
În consecinţă, sintagma privitoare la „ascultarea inculpatului” trebuie interpretată în
acelaşi sens ca şi în cazul dispoziţiilor similare privind judecata în procedură
obişnuită, adică dacă acesta este prezent.
Dacă acordul de recunoaştere a vinovăţiei priveşte un inculpat minor, judecarea
acestuia se face după regulile de la procedura specială privind inculpaţii minori (art.
509 C.proc.pen.).
5. Asistenţa juridică. O altă problemă care se pune în acest moment procesual se
referă la obligativitatea/neobligativitatea prezenţei avocatului la judecarea acordului.
Spre deosebire de faza urmăririi penale, în care se prevede expres că asistenţa
juridică este obligatorie la încheierea acordului [art. 480 alin. (2) C.proc.pen.], dar
care, într-o interpretare unanimă, vizează prezenţa sa pe întreaga desfăşurare
a procedurii, indiferent de limitele de pedeapsă sau de situaţia inculpatului (minor,
reţinut sau arestat, internat într-un centru de detenţie etc.), o astfel de menţiune
lipseşte pentru faza judecăţii. În aceste condiţii, textul trebuie completat cu norma
generală (art. 90 C.proc.pen.), în care sunt prevăzute cazurile în care asistenţa
juridică este obligatorie, astfel că avocatul va fi prezent numai dacă este incidentă
vreuna dintre aceste situaţii.
6. Procedura contradictorie.
6.1. Dezbaterile asupra soluţiei cuprinse în acordul de recunoaştere
a vinovăţiei. Menţionam anterior că, prin eliminarea prevederii exprese conform
căreia procedura în faţa instanţei era una necontradictorie [art. 484 alin. (2)
C.proc.pen. în redactarea anterioară modificărilor aduse prin O.U.G. nr. 18/2016],
precum şi prin stipularea ascultării părţilor şi a persoanei vătămate, atunci când
sunt prezente, cu privire la prevederile acordului de recunoaştere a vinovăţiei,
procedura a devenit una contradictorie.
Această contradictorialitate cunoaşte totuşi o anumită limitare, care, chiar dacă nu
este prevăzută expres de text, se deduce din economia dispoziţiilor care
reglementează instituţia.
Astfel, fiind titulari exclusivi ai acordului, iar soluţia cuprinsă în acesta fiind
rezultatul negocierii până la atingerea voinţei comune, procurorul şi inculpatul nu se
pot situa pe poziţii contradictorii în ceea ce priveşte cele cuprinse în actul de sesizare.
Aceasta înseamnă, pe de o parte, că niciunul dintre aceştia nu poate solicita instanţei
aplicarea altor dispoziţii în afara celor stipulate prin acordul de recunoaştere
a vinovăţiei (o altă soluţie asupra acţiunii penale, o pedeapsă în cuantum mai
mic/mai mare sau schimbarea modalităţii de executare). Totodată, partea civilă nu
poate exprima alte pretenţii decât cele deja consfinţite prin acordul de mediere sau
tranzacţia încheiată cu inculpatul.
Pe de altă parte, procurorul şi inculpatul se pot situa pe poziţii diferite, contradictorii,
în raport cu persoana vătămată, nemulţumită de soluţia propusă prin acord, ori chiar
faţă de partea civilă, dacă aceasta nu a reuşit să încheie o tranzacţie sau un acord
de mediere cu inculpatul şi se vede în situaţia de a se adresa instanţei civile cu
o acţiune civilă separată în vederea satisfacerii pretenţiilor sale civile.
Concluzia că procurorul şi inculpatul trebuie să aibă, în cadrul dezbaterilor, o poziţie
comună, cea stabilită prin acord, rezultă implicit şi din dispoziţiile art. 485 alin. (1)
lit. a), care prevăd că instanţa „admite acordul de recunoaştere a vinovăţiei şi
pronunţă soluţia cu privire la care s-a ajuns la un acord (...)”, fără a se mai permite,
aşa cum se stipula înainte de modificarea textului în discuţie, pronunţarea unei
soluţii mai blânde decât cea cuprinsă în acord, dispoziţie care de altfel a şi contribuit
la crearea unei practici neunitare.
În consecinţă, considerăm că „ascultarea” despre care face vorbire textul se referă
strict la concluziile asupra acordului de recunoaştere a vinovăţiei, astfel cum a fost
încheiat.
Inculpatul nu poate să revină asupra declaraţiei exprese de recunoaştere
a faptei şi de acceptarea a încadrării juridice, date în cursul urmăririi penale,
deoarece consimţământul său, materializat atât în declaraţia expresă, cât şi prin
semnătura aplicată pe actul ce conţine acordul de recunoaştere a vinovăţiei, face
dovada exprimării propriei voinţe. Ca atare, valabilitatea acestui consimţământ nu ar
putea fi reexaminată decât dacă există probe certe (ca, de exemplu, o hotărâre
judecătorească de condamnare) că a fost obţinut prin încălcarea principiului
loialităţii în administrarea probelor (art. 101 C.proc.pen.).
În jurisprudenţă s-a reţinut, în această privinţă, că „Instanţa de fond a infirmat în
mod greşit acordul de recunoaştere a vinovăţiei încheiat între inculpat şi procuror,
apreciind sub acest aspect, în mod eronat, că poate opera o retractare
a consimţământului inculpatului, ce fusese în mod valabil exprimat în faţa
procurorului, la momentul încheierii acestui acord de recunoaştere a vinovăţiei. (...)
Aşadar, la momentul încheierii acordului de recunoaştere a vinovăţiei, unul dintre
elementele esenţiale prevăzute de dispoziţiile legale este declaraţia inculpatului prin
care recunoaşte comiterea faptei şi acceptă încadrarea juridică pentru care a fost
pusă în mişcare acţiunea penală.
Or, această declaraţie formulată la 19 decembrie 2014 se regăseşte expres la dosarul
urmărire penală şi poartă semnătura inculpatului şi mai mult decât atât, în referatul
întocmit de procuror (...) se menţionează că inculpatul a solicitat, asistat fiind de
avocat ales, încheierea unui acord de recunoaştere a vinovăţiei, care a fost supus
avizării procurorului ierarhic superior.
De asemenea, la momentul încheierii acordului au fost aplicate semnăturile
procurorului, ale inculpatului şi ale avocatului.
Prin urmare, este incontestabil că, la momentul exprimării consimţământului asupra
acordului de recunoaştere a vinovăţiei, erau în totalitate îndeplinite dispoziţiile legale
imperative care reglementează conţinutul şi forma acordului de recunoaştere
a vinovăţiei.
Chiar dacă inculpatul a invocat ca argument al retragerii consimţământului său,
faptul că ar fi obţinut, ulterior încheierii acordului de recunoaştere a vinovăţiei,
o serie de înscrisuri care fac dovada nevinovăţiei sale, se constată însă că, instanţa
de fond nu a reţinut că nu ar fi fost îndeplinită una dintre condiţiile de bază ale
antrenării răspunderii penale în baza unui acord de recunoaştere a vinovăţiei, aceea
prevăzută de art. 482 lit. f) C.proc.pen. privind existenţa probelor şi a mijloacelor de
probă, ci a apreciat că este posibilă retragerea consimţământului inculpatului,
valabil exprimat anterior.
Această retragere însă, nefiind reglementată în mod expres de lege, urmează a fi
apreciată de instanţa de control judiciar în sensul că nu poate opera atât timp cât
consimţământul a fost exprimat anterior în mod valabil şi au fost îndeplinite toate
condiţiile prevăzute de lege pentru încheierea acordului de recunoaştere a vinovăţiei
şi în mod cumulativ, există multiple probe şi mijloace de probă administrate pe
parcursul urmăririi penale, din coroborarea cărora rezultă săvârşirea infracţiunilor
pentru care a fost pusă în mişcare acţiunea penală împotriva inculpatului, acestea
coroborându-se cu declaraţia de recunoaştere integrală a faptelor, dată de inculpat
la 3 aprilie 2015, în faţa procurorului, în prezenţa apărătorului său ales. (...) Cu alte
cuvinte, pentru a se elucida posibilitatea retractării consimţământului valabil
exprimat la încheierea acordului de recunoaştere a vinovăţiei trebuie să se
stabilească dacă este posibilă o astfel de retractare în cazul procedurii recunoaşterii
învinuirii, definită de art. 374 alin. (4), art. 375 şi art. 396 alin. (10) C.proc.pen.,
observându-se aşadar că, nici în cadrul recunoaşterii învinuirii, nu este posibilă, nici
la primul grad de jurisdicţie şi nici în calea de atac, revenirea asupra manifestării
exprese de voinţă exprimate la momentul recunoaşterii învinuirii.
(...) Aceste argumente sunt pe deplin valabile în speţă, deoarece se constată că, astfel
cum s-a precizat expres mai sus, la momentul încheierii acordului de recunoaştere
a vinovăţiei au fost integral respectate cerinţele prevăzute de lege, aşa încât
inculpatul nu-şi poate desfiinţa propriul acord de recunoaştere a vinovăţiei, prin
simpla manifestare de voinţă exprimată în faţa instanţei de fond, această retractare
a consimţământului ne mai putând să producă efecte juridice prin respingerea
acordului de recunoaştere a vinovăţiei, întrucât, fiind exprimată cu respectarea
tuturor condiţiilor legale de fond şi de formă, este irevocabilă (C.A. Ploieşti, Secţia
penală, decizia nr. 313 din 10 martie 2016, nepublicată). „Este de acceptat că
inculpatul se poate răzgândi înainte ca procurorul să sesizeze instanţa de judecată
cu acordul de recunoaştere a vinovăţiei, ceea ce ar impune ca procurorul să nu mai
sesizeze instanţa de judecată cu acordul încheiat, urmând să continue urmărirea
penală. În aceste condiţii, fiind în cursul urmăririi penale, inculpatul ar trebui să îşi
manifeste în scris această voinţă sau ca ea să fie consemnată într-un proces-verbal
de către organul de urmărire penală. (...) Este de observat că inculpata nu a invocat
aspecte de nelegalitate vizând condiţiile exprimării consimţământului său la
momentul încheierii acordului de recunoaştere a vinovăţiei. Pe de altă parte, este de
remarcat că soluţia de respingere a acordului de recunoaştere a vinovăţiei,
reglementată de art. 485 alin. (1) lit. b) C.proc.pen., nu presupune existenţa şi
verificarea condiţiei de menţinere ori de retractare a consimţământului exprimat de
inculpat la momentul încheierii acordului de recunoaştere a vinovăţiei, ceea ce, într-
o interpretare logică, înseamnă că inculpatul nu-şi poate retrage consimţământul,
rolul judecătorului fiind acela de ratificare a acordului de voinţă al celor două părţi
implicate, de aplicare a pedepsei şi individualizare a acesteia, potrivit criteriilor
generale şi speciale de individualizare. Astfel, şi în acest caz, instanţa exercită funcţia
de judecată, care este însă mai restrânsă decât într-o procedura obişnuită. De aici,
specificitatea soluţiilor pe care le poate adopta instanţa învestită cu soluţionarea unui
acord de recunoaştere a vinovăţiei (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 135 din 16
aprilie 2015).
6.2. Dezbaterile asupra altor instituţii incidente în soluţionare cauzei, care nu
fac obiectul acordului de recunoaştere a vinovăţiei. Pentru o interpretare corectă
a dispoziţiilor art. 484 alin. (2) C.proc.pen. (în redactarea actuală), norma în discuţie
trebuie raportată şi la prevederile suplimentare pe care hotărârea prin care este
soluţionat acordul trebuie să le conţină, adică cele referitoare la măsurile preventive,
măsurile de siguranţă, măsurile asigurătorii, desfiinţarea unor înscrisuri, cheltuieli
judiciare etc., astfel cum reiese din prevederile care reglementează explicit sau
implicit conţinutul sentinţei [art. 485 alin. (3) şi (4) şi art. 487 alin. (1), coroborat
cu art. 404 C.proc.pen.].
Este evident, pe de o parte, că aceste aspecte (măsurile preventive, cheltuielile
judiciare, anularea unor înscrisuri, confiscarea unor bunuri etc.) nu au făcut obiectul
negocierii, deoarece dispoziţiile art. 479 C.proc.pen. nu fac referire la astfel de
măsuri, iar, pe de altă parte, este neîndoielnic faptul că instanţa este obligată ca, prin
aceeaşi hotărâre, să se pronunţe asupra cauzei sub toate aspectele. Obligativitatea
pronunţării în sensul arătat rezultă nu numai din cuprinsul textelor menţionate, ci
şi din împrejurarea că legea nu prevede o procedură subsecventă acordului de
recunoaştere a vinovăţiei, care să permită procurorului sesizarea separată
a judecătorului de cameră preliminară în vederea rezolvării unor aspecte ce ţin de
justa soluţionare a cauzei, aşa cum există în cazul soluţiilor de netrimitere în
judecată (art. 315 C.proc.pen., coroborat cu art. 5491 C.proc.pen.).
În consecinţă, textul art. 484 alin. (2) C.proc.pen. permite ca orice aspecte care nu
au făcut obiectul negocierii să fie puse în discuţia contradictorie a procurorului,
inculpatului, persoanei vătămate şi celorlalte părţi.
În lipsa unei reglementări exprese, norma specială trebuie completată cu dispoziţiile
generale privind judecata, respectiv dispoziţiile art. 351 C.proc.pen. referitoare la
oralitate, nemijlocire şi contradictorialitate (a se vedea şi G. Bodoroncea, Acordul de
recunoaştere a vinovăţiei, loc. cit., p. 334; în acelaşi sens, M. Udroiu, Procedură
penală. Partea specială. Noul Cod de procedură penală, op. cit., 2014, p. 413).
O astfel de interpretare este permisă, ba chiar întărită, şi prin D.C.C. nr. 235 din 7
aprilie 2015, deoarece, prin statuarea faptului că şi celelalte părţi, precum şi
persoana vătămată pot face apela hotărârea instanţei de fond, iar motivele de apel nu
mai sunt restricţionate pentru niciunul dintre titularii căii de atac la cele enumerate
de actuala redactare a art. 488 alin. (2) C.proc.pen., vor putea face obiect al căii de
atac şi măsurile luate prin sentinţă, care nu fac obiectul acordului de recunoaştere
a vinovăţiei, iar hotărârea instanţei de fond sub acest aspect nu poate fi luată decât
după o procedură contradictorie care să vizeze toţi participanţii la proces implicaţi în
cauza respectivă.
7. Administrarea de probe. În faţa instanţei de judecată nu se administrează probe
noi şi nici nu se readministrează cele admise în cursul urmăririi penale. Din moment
ce inculpatul nu poate solicita o pedeapsă mai blândă (sub aspectul felului,
cuantumului şi a modalităţii de executare), nu se justifică nici administrarea de
probe în circumstanţiere.
Art. 485
Soluţiile instanţei

Georgina Bodoroncea

(1) Instanţa, analizând acordul, pronunţă una dintre următoarele soluţii:

a) admite acordul de recunoaştere a vinovăţiei şi pronunţă soluţia cu privire la
care s-a ajuns la un acord, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 480-
482 cu privire la toate faptele reţinute în sarcina inculpatului, care au făcut
obiectul acordului;
b) respinge acordul de recunoaştere a vinovăţiei şi trimite dosarul procurorului
în vederea continuării urmăririi penale, dacă nu sunt îndeplinite condiţiile
prevăzute la art. 480-482 cu privire la toate faptele reţinute în sarcina
inculpatului, care au făcut obiectul acordului, sau dacă apreciază că soluţia cu
privire la care s-a ajuns la un acord între procuror şi inculpat este nelegală sau
nejustificat de blândă în raport cu gravitatea infracţiunii sau periculozitatea
infractorului.
(2) Instanţa poate admite acordul de recunoaştere a vinovăţiei numai cu privire
la unii dintre inculpaţi.
(3) În situaţia prevăzută la alin. (1) lit. b), instanţa se pronunţă din oficiu cu
privire la starea de arest a inculpaţilor.
(4) Dispoziţiile art. 396 alin. (9), art. 398 şi art. 399 se aplică în mod
corespunzător.
Corelaţii legislative: art. 90, art. 282, art. 315, art. 364, art. 479, art. 480, art. 482,
art. 485, art. 487, art. 5491 C.proc.pen.
Comentariu
1. Noţiuni generale. Textul reglementează soluţiile pe care le poate da instanţa în
urma judecării acordului de recunoaştere a vinovăţiei. Din economia dispoziţiilor pe
care le cuprinde rezultă că, într-o primă etapă, deliberarea poartă asupra admiterii
sau respingerii acordului, similar judecării unei cereri formulate în cursul procesului
(prin verificarea întrunirii condiţiilor de legalitate şi temeinicie). În cazul în care
instanţa constată că acordul îndeplineşte condiţiile de admisibilitate, ea va proceda
în consecinţă (acordul va fi admis), apoi va trece la soluţionarea acţiunii penale. În
caz de respingere, această a doua etapă va lipsi. Soluţia instanţei poate fi şi mixtă,
de admitere a acordului pentru unele fapte şi inculpaţi şi de respingere pentru alte
fapte sau alţi inculpaţi.
Instanţa va delibera asupra acordului pentru fiecare inculpat în parte, chiar dacă s-
a întocmit un singur act de sesizare, care însă trebuie să cuprindă dispoziţii
referitoare la două sau mai multe acorduri încheiate între procuror şi inculpaţii
cercetaţi în aceeaşi cauză.
2. Admiterea acordului de recunoaştere a vinovăţiei. Soluţia de admitere
a acordului se pronunţă atunci când instanţa constată că sunt îndeplinite toate
condiţiile prevăzute la art. 480-482 C.proc.pen., cu privire la toate faptele reţinute în
sarcina inculpatului, care au făcut obiectul acordului, adică: limita superioară
a pedepsei pentru infracţiunea dedusă judecăţii este de cel mult 15 ani, atunci când
s-a negociat o soluţie de condamnare, mai mică de 7 ani, dacă s-a stabilit o soluţie
de amânare a aplicării pedepsei, şi de cel mult 5 ani, atunci când soluţia propusă în
acord este aceea de renunţare la aplicarea pedepsei; inculpatul a fost asistat de
avocat; în cazul inculpatului minor există încuviinţarea reprezentantului legal;
conţinutul acordului cuprinde toate menţiunile prevăzute de art. 482 C.proc.pen.; la
dosarul cauzei se găsesc toate probele care îl privesc pe inculpatul respectiv, iar din
conţinutul acestor probe rezultă suficiente date referitoare la existenţa faptei şi
a vinovăţiei inculpatului pe care acordul îl priveşte.
Acordul va fi admis şi atunci când, iniţial, unele dintre menţiuni lipseau, dar
neregularitatea a putut fi remediată în termenul de 5 zile prevăzut de art. 484 alin.
(1) C.proc.pen.
2.1. Soluţionarea acţiunii penale. Subsecvent admiterii acordului de recunoaştere
a vinovăţiei, instanţa se va pronunţa efectiv asupra acţiunii penale, pronunţând
soluţia cu privire la care s-a ajuns la un acord, adică o soluţie de condamnare, de
renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei, ori una de
aplicare a unei măsuri educative, iar în cadrul fiecăreia dintre aceste soluţii va face
aplicarea tuturor instituţiilor incidente în stabilirea felului şi cuantumului pedepsei
sau modalităţii de executare a acesteia, respectiv cu privire la felul măsurii educative
aplicate (a se vedea supra comentariul art. 479).
Cu alte cuvinte, sintagma „soluţia cu privire la care s-a ajuns la un acord” vizează nu
numai pronunţarea în sensul art. 396 C.proc.pen., ci priveşte soluţionarea acţiunii
penale în sens larg, adică şi cu privire la modalitatea de individualizare
a pedepsei/măsurii educative aplicate, strict în limitele impuse de acordul încheiat.
După cum menţionam şi supra (a se vedea comentariul art. 484 pct. 6.1.), instanţa
nu va mai putea cenzura cele stipulate în acord prin prisma „severităţii” soluţiei
stabilite, astfel cum prevedeau dispoziţiile art. 485 anterior modificării, prin urmare
nu va mai fi posibilă aplicarea unei „soluţii mai blânde” decât cea prevăzută în acord.
2.2. Acţiunea civilă. Dacă în cauză s-a încheiat o tranzacţie sau un acord de
mediere, care a fost înaintat instanţei odată cu actul de sesizare, aceasta se va
pronunţa şi asupra acţiunii civile, în sensul celor stipulate în actul încheiat între
inculpat şi partea civilă, astfel cum rezultă din dispoziţiile alineatului ultim al textului
şi cele privitoare la cuprinsul sentinţei (art. 487 C.proc.pen.).
Soluţionarea cauzei sub aspectul laturii civile va avea loc într-o procedură
contradictorie, fără însă ca părţile să poată extinde conţinutul tranzacţiei încheiate
(a se vedea şi infra comentariul art. 486).
2.3. Măsurile preventive. Instanţa este obligată, în conformitate cu dispoziţiile art.
485 alin. ultim şi art. 487 C.proc.pen., să se pronunţe, în urma unei dezbateri
contradictorii, asupra măsurilor preventive, dacă inculpatul este supus unei atare
măsuri. Dispoziţiile art. 399 din procedura de drept comun vor fi, de asemenea,
incidente, în funcţie de soluţia dată acţiunii penale (a se vedea şi supra comentariul
art. 399).
2.4. Alte măsuri. Deşi textul art. 485 C.proc.pen. nu prevede expres, odată cu
pronunţarea asupra acţiunii penale, unde rolul său este redus, aceasta fiind ţinută
de cele cuprinse în actul de sesizare, instanţa este obligată să se pronunţe, dacă sunt
incidente, şi asupra altor măsuri ce au legătură fie cu soluţia dată acţiunii penale
(deducerea duratei măsurilor preventive dispuse în cauză, luarea unei măsuri de
siguranţă), fie cu privire la latura civilă (desfiinţarea unui înscris, pronunţarea
asupra unei măsuri asigurătorii luate în cursul urmăririi penale în vederea reparării
pagubei produse prin infracţiune). Obligativitatea pronunţării asupra acestor măsuri
rezultă explicit din menţiunile cuprinse în art. 487 C.proc.pen., unde se face trimitere
expresă la conţinutul sentinţei, inclusiv la dispozitivul rechizitoriului.
Aşa cum arătam anterior, deoarece astfel de măsuri nu fac obiectul acordului de
recunoaştere a vinovăţiei, pronunţarea asupra lor nu poate avea loc decât în cadrul
unei proceduri contradictorii, corespunzător regulilor generale privind judecata. În
consecinţă, dacă prin luarea unei astfel de măsuri pot fi afectate şi interesele unei
terţe persoane (un cumpărător de bună-credinţă, de exemplu), la judecarea cauzei va
trebui să fie citată şi aceasta, cu atât mai mult cu cât legea nu-i conferă o cale de
atac împotriva hotărârii pronunţate (a se vedea infra comentariul art. 488).
În sfârşit, instanţa este obligată să se pronunţe şi asupra cheltuielilor judiciare, astfel
cum se prevede în alin. (4) al art. 485 C.proc.pen.
3. Respingerea acordului de recunoaştere a vinovăţiei. Soluţia de respingere
a acordului de recunoaştere a vinovăţiei se va pronunţa dacă este incidentă vreuna
dintre următoarele situaţii:
3.1. Nerespectarea condiţiilor de fond şi formă. Instanţa va adopta această soluţie
atunci când constată că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 480-482
C.proc.pen. cu privire la toate faptele reţinute în sarcina inculpatului, care au făcut
obiectul acordului, sau dacă apreciază că soluţia cu privire la care s-a ajuns la un
acord între procuror şi inculpat este nelegală sau nejustificat de blândă în raport cu
gravitatea infracţiunii sau periculozitatea infractorului.
3.1.1. Nelegalitatea soluţiei cu privire la care s-a încheiat acordul. Nelegalitatea
la care se referă textul priveşte, pe de o parte, nerespectarea condiţiilor de aplicare
a uneia dintre soluţiile de renunţare sau amânare a aplicării pedepsei ori a celor
privind individualizarea modalităţii de executare, după cum poate privi, pe de altă
parte, şi nelegalităţi în stabilirea pedepsei, prin aplicarea necorespunzătoare
a tratamentului sancţionator incident.
Nu în ultimul rând, nelegalitatea poate viza insuficienţa probelor pentru
determinarea existenţei faptei/faptelor sau a vinovăţiei inculpatului în săvârşirea
ei/lor ori nelegalitatea administrării probelor sau efectuării unora dintre actele de
urmărire penală.
Aceste cerinţe vizează toate faptele care fac obiectul acordului, deoarece numai
respectarea condiţiilor legii în privinţa fiecăreia dintre ele asigură stabilirea în limite
legale a felului, cuantumului, modalităţii de executarea a pedepsei sau felul măsurii
educative ori soluţiile de renunţare sau de amânare a aplicării pedepsei.
Sintetizând, situaţiile în care acordul poate fi respins pe motiv de nelegalitate sunt
următoarele: infracţiunea pentru care s-a încheiat acordul prevede o pedeapsă mai
mare de 15 ani (în cadrul acestei constatări, instanţa poate verifica
inclusiv legalitatea încadrării juridice date de procuror faptei comise de inculpat); în
cauză nu a fost pusă în mişcare acţiunea penală faţă de persoana cu care se încheie
acordul; lipseşte încuviinţarea reprezentantului legal în cazul inculpatului minor;
inculpatul nu a fost asistat la încheierea acordului; aplicarea defectuoasă
a instituţiilor de drept substanţial incidente, având drept consecinţă stabilirea unei
pedepse/măsuri educative nelegale; neaplicarea pedepsei complementare, atunci
când aceasta era obligatorie ori aplicarea ei pe lângă pedeapsa rezultantă, deşi art.
67 C.pen. impune aplicarea pe lângă fiecare pedeapsă dintre cele stabilite pentru
infracţiuni concurente, pedeapsa complementară rezultantă urmând a fi stabilită
conform art. 45 C.pen.; neîntrunirea condiţiilor privind suspendarea sub
supraveghere a executării pedepsei sau a celor privind soluţia de renunţare sau de
amânare a aplicării pedepsei; insuficienţa probelor administrate pentru stabilirea
existenţei faptei şi a vinovăţiei inculpatului; neîntrunirea condiţiilor art. 482
C.proc.pen. cu privire la toate faptele reţinute în sarcina inculpatului ori absenţa din
cuprinsul acordului a unora dintre menţiunile prevăzute de art. 482 C.proc.pen. sau
nu au fost ataşate toate actele de urmărire penală care îl privesc pe inculpatul
respectiv, conform art. 483 C.proc.pen., iar aceste omisiuni nu au fost remediate în
cursul termenului acordat în acest scop etc.
3.1.2. Soluţia cu privire la care s-a ajuns la un acord între procuror şi inculpat
este nejustificat de blândă în raport cu gravitatea infracţiunii sau
periculozitatea infractorului.
Aprecierea gravităţii infracţiunii sau periculozităţii infractorului ţine în primul rând
de propriul examen al judecătorului ce soluţionează cauza, astfel că nu este exclusă
apariţia unei jurisprudenţe neunitare sub acest aspect. De pildă, într-o speţă,
instanţa de judecată a apreciat că, în raport de gravitatea infracţiunii, este
nejustificat de blândă o pedeapsă de un an închisoare, în modalitatea amânării
aplicării pedepsei, pe durata unui termen de supraveghere de 2 ani, aplicată pentru
o infracţiune de conducere a unui vehicul sub influenţa alcoolului sau a altor
substanţe, având în vedere consecinţele care se pot produce în cazul săvârşirii acestei
infracţiuni, cât şi faptul că, prin pronunţarea unei pedepse prea blânde, s-ar putea
ajunge la concluzia că se manifestă o prea mare îngăduinţă faţă de persoanele care
comit infracţiuni contra siguranţei circulaţiei pe drumurile publice [Jud. Iaşi, Secţia
penală, sentinţa penală nr. 343 din 4 februarie 2015 (www.rolii.ro)], sau că, vizând
infracţiunea de înşelăciune prevăzută de art. 244 C.pen., cu aplicarea art. 35-36
C.pen., instanţa de judecată a reţinut că o pedeapsă de 1 an şi 6 luni închisoare, cu
amânarea aplicării pedepsei şi cu aplicarea art. 5 C.pen., constituie o pedeapsă
nejustificat de blândă, în raport de gravitatea infracţiunii, cât şi ţinând cont de
urmările produse [Jud. Oradea, Secţia penală, sentinţa penală nr.
1111/2014 (www.rolii.ro)].
Dimpotrivă, în alte situaţii s-a considerat, cu privire la acelaşi gen de fapte, că „la
aprecierea gradului de pericol al infracţiunii săvârşite de inculpatul A.I.V. instanţa
are în vedere că scopul pedepsei este acela de a preveni săvârşirea de noi infracţiuni.
Prevenţia specială presupune o adaptare a pedepsei nu numai la periculozitatea
faptei, dar şi la persoana inculpatului. Astfel, se constată că inculpatul se află la
primul contact cu legea penală, are un grad înalt de pregătire profesională, fiind
avocat în cadrul Baroului Piteşti din anul 2006 şi a înţeles gravitatea şi urmările
faptei săvârşite.
Sub aspectul pedepselor accesorii a cărei aplicare se impune astfel cum a considerat
instanţa de fond, Înalta Curte are în vedere că aplicarea acestora trebuie realizată
atât în baza dreptului intern, cât şi prin prisma Convenţiei Europene a Drepturilor
Omului, a Protocoalelor adiţionale şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor
Omului care, în conformitate cu dispoziţiile art. 11 alin. (2) şi art. 20 din Constituţia
României, fac parte din dreptul intern ca urmare a ratificării acestei Convenţii de
către România prin Legea nr. 30/1994.
Astfel, raportat la jurisprudenţa Curţii Supreme în materia infracţiunii săvârşite de
inculpat, la circumstanţele faptei, la circumstanţele personale ale acestuia cu referire
la lipsa antecedentelor penale, cariera profesională, nivelul înalt de instrucţie,
conduita bună în cadrul comunităţii din care face parte, Înalta Curte apreciază că
pedeapsa stabilită prin acordul de vinovăţie este una justă şi nu se impune
interzicerea exercitării altor drepturi decât cele la care s-au înţeles părţile în cadrul
acordului de recunoaştere a vinovăţiei ori aplicarea unor pedepse accesorii Faţă de
cele ce preced, Înalta Curte va admite apelul declarat de inculpatul A.I.V. împotriva
Sentinţei penale nr. 21/F din 18 februarie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti,
secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie” (I.C.C.J., Secţia penală, decizia
penală nr. 201/A/2015).
„Ministerului Public a susţinut că la stabilirea pedepsei prin acordul de recunoaştere
a vinovăţiei s-a ţinut cont de faptul că inculpata a recunoscut şi justificat aceste fapte
prin volumul mare de muncă existent la nivelul Parchetului, prin dorinţa de
a remedia anumite erori procedurale sau lipsa de probaţiune în cauză şi că prin
atitudinea manifestată pe durata procedurii desfăşurată în faza de urmărire penală
a contribuit în mod substanţial la aflarea adevărului în cauză. Toate aceste
împrejurări au făcut ca pedepsele stabilite prin acordul de recunoaştere a vinovăţiei
să fie orientate spre minimul special prevăzut de lege, fiind corespunzătoare atât
criteriilor de individualizare cât şi scopului preventiv şi educativ prevăzut de lege.
Înalta Curte, ţinând cont de criteriile generale de individualizare a pedepsei prevăzute
de art. 72 C.pen. din 1969, constată că pedepsele aplicate prin acordul de vinovăţie,
în cuantumuri orientate spre minim, sunt proporţionale cu gravitatea faptelor
săvârşite şi corespund scopului prevăzut de art. 52 C.pen. din 1969.
Faţă de numărul mare de acte materiale, se apreciază că în mod corect s-a aplicat
sporul de 1 an închisoare, urmând ca inculpata să execute pedeapsa de 2 ani
închisoare.
În ceea ce priveşte modalitatea de executare a pedepsei se observă că prin acordul de
vinovăţie s-a stabilit că pedeapsa de 2 ani închisoare să fie suspendată condiţionat,
considerându-se că pronunţarea unei pedepse este un avertisment suficient pentru
ca inculpata să nu mai comită astfel de fapte pentru viitor” (I.C.C.J., Secţia penală,
decizia penală nr. 200/A/2015).
3.2. Consecinţa insuficienţei probelor din perspectiva constatării nelegalităţii
lor. Respingerea acordului ca urmare a insuficienţei probelor poate să vizeze nu
numai situaţia în care organul de urmărire penală nu a administrat un probatoriu
consistent pentru stabilirea existenţei faptei sau a vinovăţiei inculpatului, astfel cum
am prezentat mai sus, ci şi atunci când instanţa constată nelegalitatea administrării
unor probe, pe care însă nu le poate exclude, fiindcă legea nu-i conferă competenţă
în această procedură. Aceasta nu înseamnă însă că nu le poate cenzura şi,
subsecvent, concluziona că cele legal administrate nu sunt suficiente pentru
pronunţarea unei soluţii, în sensul că nu se poate stabili existenţa faptei şi
a vinovăţiei inculpatului cu care s-a încheiat acordul; în consecinţă, cu această
motivare, acordul va putea fi respins (a se vedea, în acelaşi sens, I. Kuglay, Controlul
judecătoresc asupra actelor şi soluţiilor procurorului, loc. cit., p. 285).
3.3. Intervenţia pe parcursul judecării acordului a unei cauze de împiedicare
a exercitării acţiunii penale. Instanţa va trebui să respingă acordul şi în situaţia în
care la judecarea cauzei ar constata intervenţia unei cauze de încetare
a procesului penal (decesul inculpatului, retragerea plângerii prealabile,
prescripţia). Cum legea limitează expres soluţiile pe care le poate da numai în raport
de cele prevăzute de acordul încheiat (condamnare, renunţare la aplicarea pedepsei,
respectiv amânarea aplicării pedepsei), singura soluţie posibilă este cea de respingere
a acordului, urmând ca procurorul să pronunţe ulterior clasarea.
3.4. Incidenţa unui caz de nulitate relativă a urmăririi penale. Nu în ultimul
rând, instanţa va respinge acordul şi atunci când va constata neregularităţi în
desfăşurarea urmăririi penale, cum ar fi cele privind efectuarea ei de către organul
necompetent, dacă, făcându-se examenul prevăzut de dispoziţiile art. 282
C.proc.pen., ce reglementează nulităţile relative (invocarea în termen şi de către
persoana ce justifică un interes procesual propriu), se constată producerea unei
vătămări ce nu poate fi înlăturată decât prin desfiinţarea actului („desfiinţarea” se va
materializa însă într-o soluţie de respingere a acordului, singura permisă de către
text în cazul constatării unor nelegalităţi ale actului de sesizare).
3.5. Soluţii mixte. În fine, legea permite ca instanţa să admită acordul numai cu
privire la unii dintre inculpaţi şi să îl respingă cu privire la ceilalţi. Subsecvent, faţă
de inculpaţii pentru care nu s-a admis acordul va opera disjungerea şi trimiterea
dosarului la procuror pentru continuarea urmăririi penale, soluţie unică pentru toate
situaţiile în care acordul de recunoaştere a vinovăţiei a fost respins.
3.6. Măsuri preventive. În cazul adoptării soluţiei de respingere a acordului,
instanţa este obligată să se pronunţe şi asupra măsurilor preventive, aşa cum se
stipulează expres în dispoziţiile art. 485 alin. (3) C.proc.pen.
Art. 486
Soluţionarea acţiunii civile

Georgina Bodoroncea

(1) În cazul în care instanţa admite acordul de recunoaştere a vinovăţiei şi între

părţi s-a încheiat tranzacţie sau acord de mediere cu privire la acţiunea civilă,
instanţa ia act de aceasta prin sentinţă.
(2) În cazul în care instanţa admite acordul de recunoaştere a vinovăţiei şi între
părţi nu s-a încheiat tranzacţie sau acord de mediere cu privire la acţiunea
civilă, instanţa lasă nesoluţionată acţiunea civilă. În această situaţie, hotărârea
prin care s-a admis acordul de recunoaştere a vinovăţiei nu are autoritate de
lucru judecat asupra întinderii prejudiciului în faţa instanţei civile.
Comentariu
Dispoziţiile art. 486 C.proc.pen. sunt explicite în ceea ce priveşte soluţionarea
acţiunii civile în cadrul procedurii speciale: instanţa îi va da o rezolvare numai atunci
când între părţi s-a încheiat tranzacţie sau acord de mediere, în sensul că va lua act
de aceasta prin sentinţă. În celelalte cazuri (inexistenţa unei tranzacţii sau a unui
acord de mediere ori în situaţia respingerii acordului de recunoaştere a vinovăţiei),
acţiunea civilă rămâne nesoluţionată. Ea va putea fi însă ulterior alăturată acţiunii
penale, dacă instanţa va fi sesizată cu un nou acord de recunoaştere a vinovăţiei
pentru aceleaşi fapte sau inculpaţi pentru care iniţial a fost respins ori în cazul
sesizării instanţei prin rechizitoriu.
Considerăm că D.C.C. nr. 235 din 7 aprilie 2015 influenţează interpretarea textului
doar prin prisma faptului că părţile îndrituite şi procurorul pot exercita apel inclusiv
cu privire la modul de soluţionare a laturii civile. Ea nu are însă efect cu privire la
lăsarea nesoluţionată a acţiunii civile în cazul în care nu s-a încheiat o tranzacţie sau
un acord de mediere, deoarece legea prevede, în dispoziţiile art. 25 C.proc.pen., şi
alte situaţii în care lăsarea nesoluţionată a acţiunii civile depinde de soluţia dată
acţiunii penale. Ca atare, cazul prevăzut de art. 486 alin. (2) C.proc.pen. se adaugă
celor prevăzute de art. 25 C.proc.pen., fiind o opţiune a legiuitorului pentru
soluţionarea cu celeritate, în anumite cazuri, a acţiunii penale.
Art. 487
Cuprinsul sentinţei

Georgina Bodoroncea

Sentinţa cuprinde în mod obligatoriu:

a) menţiunile prevăzute la art. 370 alin. (4), art. 403 şi 404;
b) fapta pentru care s-a încheiat acordul de recunoaştere a vinovăţiei şi
încadrarea juridică a acesteia.
Corelaţii legislative: art. 370, art. 403, art. 404, art. 485, art. 486, art. 488
C.proc.pen.
Comentariu
1. Noţiuni generale. Hotărârea pronunţată în acordul de recunoaştere a vinovăţiei
cuprinde aceleaşi părţi ca şi hotărârea pronunţată în procedura generală de
soluţionare a cauzei, adică o parte introductivă, considerente şi dispozitiv.
2. Partea introductivă (practicaua). Dacă nu va exista o încheiere separată în care
să fie consemnate dezbaterile asupra fondului cauzei şi care va face corp comun cu
hotărârea pronunţată, în partea introductivă a hotărârii vor fi consemnate atât
concluziile procurorului, inculpatului sau părţii civile cu privire la cele prevăzute în
acordul de recunoaştere a vinovăţiei, cât şi dezbaterile contradictorii asupra
măsurilor care nu fac obiectul acordului şi la care am făcut referire în comentariile
anterioare. De la caz la caz, în cuprinsul practicalei se vor găsi şi concluziile
procurorului şi ale părţilor cu privire la alte cereri formulate în faţa instanţei (a se
vedea şi supra comentariul art. 370).
3. Conţinutul expunerii (considerentele). În linii mari, partea expozitivă a hotărârii
va cuprinde aceleaşi menţiuni ca şi hotărârea pronunţată în procedura obişnuită (a
se vedea supra comentariul art. 403). Particularitatea ei va consta însă în faptul că
analiza probelor privind existenţa faptei şi a vinovăţiei inculpatului va fi făcută în
raport cu soluţia de admitere sau respingere a acordului de recunoaştere a învinuirii,
iar nu în raport cu soluţia dată acţiunii penale (condamnare, renunţare la aplicarea
pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei ori cu privire la aplicarea unei măsuri
educative inculpatului minor), deoarece, în caz de admitere, soluţia va fi invariabil
cea negociată prin acord.
Motivarea celorlalte măsuri dispuse se va face după aceleaşi reguli ca şi în cazul
judecăţii obişnuite.
4. Dispozitivul. Trimiterea pe care art. 487 lit. a) C.proc.pen. o face, fără nicio
distincţie, la dispoziţiile art. 404 C.proc.pen. (conţinutul dispozitivului) reprezintă
argumentul prin care se poate susţine că, odată ce admite acordul de recunoaştere
a vinovăţiei, instanţa trebuie să dea o rezolvare tuturor aspectelor ce ţin de
soluţionarea acţiunii penale şi a celei civile, în limitele impuse de cele consemnate în
acord (a se vedea supra comentariul art. 485), dar şi cu privire la instituţiile incidente
în soluţionarea cauzei, care nu au făcut însă obiectul negocierii, supuse dezbaterii
contradictorii, urmată de deliberare, după regulile de la judecata în primă instanţă
(a se vedea şi supra comentariul art. 404).
Art. 488
Calea de atac

Georgina Bodoroncea

(1) Împotriva sentinţei pronunţate potrivit art. 485 şi 486, procurorul,

inculpatul, celelalte părţi şi persoana vătămată pot declara apel, în termen de
10 zile de la comunicare.
(2) Apelul poate fi declarat în condiţiile art. 409, care se aplică în mod
corespunzător.
(3) La soluţionarea apelului se citează părţile şi persoana vătămată.
(4) Instanţa de apel pronunţă una dintre următoarele soluţii:
a) respinge apelul, menţinând hotărârea atacată, dacă apelul este tardiv sau
inadmisibil ori nefondat;
b) admite apelul, desfiinţează sentinţa prin care acordul de recunoaştere a fost
admis şi pronunţă o nouă hotărâre, procedând potrivit art. 485 şi 486, care se
aplică în mod corespunzător;
c) admite apelul, desfiinţează sentinţa prin care acordul de recunoaştere a fost
respins, admite acordul de recunoaştere a vinovăţiei, dispoziţiile art. 485 alin.
(1) lit. a) şi art. 486 aplicându-se în mod corespunzător.
Corelaţii legislative: art. 480, art. 481, art. 482, art. 485, art. 486, art. 487
C.proc.pen.
Comentariu
1. Consideraţii generale. Textul art. 488 C.proc.pen. a fost modificat aproape în
întregime prin O.U.G. nr. 18/2016, în urma declarării neconstituţionalităţii sale
prin D.C.C. nr. 235 din 7 aprilie 2015. Prin decizia menţionată, instanţa de
contencios constituţional a hotărât, printre altele, că reglementarea cuprinsă în
art. 488 alin. (1)-(4) C.proc.pen. încalcă dispoziţiile art. 16 alin. (1), art. 21 alin.
(1) şi (2), art. 24 alin. (1), precum şi art. 129 din Constituţie, întrucât:
- exclude partea vătămată, partea civilă şi partea responsabilă civilmente de la dreptul
de a formula apel împotriva unei sentinţe prin care instanţa se pronunţă cu privire la
acordul de recunoaştere a vinovăţiei şi de a fi citate la soluţionarea apelului;
- limitează motivele pentru care participanţii la procesul penal pot formula apel
împotriva unei asemenea sentinţe;
- limitează soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa de apel.
2. Titularii căii de atac (apelului). În lumina noilor dispoziţii, calea de atac
a apelului poate fi exercitată nu numai de către procuror sau inculpat, ci şi de
celelalte părţi sau de către persoana vătămată.
Alin. (2) al art. 488 stipulează în mod expres că apelul poate fi declarat în condiţiile
art. 409, care se aplică corespunzător.
Respectând această prevedere, se pot stabili limitele în care titularii pot exercita calea
de atac, astfel:
2.1. Procurorul. Conform dispoziţiilor art. 409 lit. a) C.proc.pen., procurorul poate
exercita apelul atât cu privire la latura penală, cât şi cu privire la latura civilă
a cauzei.
În ceea ce priveşte latura penală, apelul procurorului poate viza oricare dintre
soluţiile prevăzute de art. 485 C.proc.pen., chiar şi în situaţia în care acordul a fost
admis astfel cum a fost încheiat. În acest caz, apelul poate viza neîndeplinirea uneia
dintre condiţiile cerute de lege pentru ca acesta să fie valabil, cum ar fi existenţa
consimţământului reprezentantului legal al minorului la încheierea unui acord de
recunoaştere a vinovăţiei ori absenţa avocatului pe durata efectuării procedurii etc.
Atunci când apelul procurorului este îndreptat împotriva soluţiei de respingere
a acordului de recunoaştere a vinovăţiei, acesta poate viza oricare dintre aspectele de
nelegalitate reţinute de instanţa care a pronunţat soluţia atacată, precum şi aspecte
de netemeinicie, atunci când, de pildă, acordul a fost respins pentru că soluţia
negociată cu inculpatul s-a dovedit, în opinia instanţei, una „nejustificat de blândă
în raport cu gravitatea infracţiunii sau periculozitatea infractorului”.
Deopotrivă, apelul procurorului poate fi îndreptat împotriva unei alte soluţii decât
celei negociate, cum ar fi una de achitare sau de încetare a procesului penal, bazată
pe incidente apărute în cursul judecării acordului (de exemplu, manifestarea de
voinţă a persoanei vătămate în sensul retragerii plângerii prealabile, decesul
inculpatului, prezentarea unei expertize psihiatrice care să ateste pierderea
discernământului etc.) sau împotriva dispoziţiilor privind desfiinţarea unui înscris,
confiscarea sau restituirea unor bunuri etc.
În niciun caz însă, prin apelul său, procurorul nu poate tinde la o soluţie mai grea
decât cea negociată cu inculpatul, prevăzută ca atare în actul încheiat.
În ceea ce priveşte posibilitatea atacării modului de soluţionare a laturii civile
a cauzei, este greu de imaginat că acesta ar fi posibilă, în condiţiile în care admiterea
acţiunii civile este condiţionată de prezentarea unei tranzacţii sau a unui acord de
mediere care să consfinţească înţelegerea intervenită între inculpat şi partea civilă,
pentru toate celelalte situaţii unica soluţie fiind cea de lăsare nesoluţionată a acţiunii
civile.
Deşi mai mult la nivel teoretic, este posibilă exercitarea apelului pe latură civilă dacă
se constată că tranzacţia/acordul de mediere încheiat de părţi nu s-a făcut cu
respectarea normelor legale sau, dimpotrivă, acţiunea civilă a fost respinsă, deşi
tranzacţia/acordul de mediere întrunea toate condiţiile de legalitate.
Astfel cum se poate observa, apelul procurorului poate fi exercitat atât în favoarea,
cât şi în defavoarea uneia dintre părţi.
Sintetizând, procurorul poate declara apel atât cu privire la latura penală, cât şi cu
privire la latura civilă a cauzei, putând critica:
- felul, cuantumul şi forma de executare a pedepsei/măsurii educative, dacă instanţa
de fond a creat inculpatului o situaţie mai uşoară sau mai grea decât cea prevăzută
prin acord;
- pronunţarea de către instanţa de fond a unei alte soluţii decât cea negociată prin
acord (renunţarea la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei în loc de
o soluţie de condamnare sau renunţarea la aplicarea pedepsei în loc de amânarea
aplicării pedepsei);
- omisiunea aplicării vreuneia dintre pedepsele complementare sau accesorii, care au
fost prevăzute de acordul de recunoaştere;
- orice aspecte de nelegalitate a hotărârii care nu au făcut obiectul acordului, dar
asupra cărora instanţa trebuie să se pronunţe (măsuri de siguranţă, deducerea
arestului preventiv, măsuri asigurătorii etc.);
- orice încălcări ale dispoziţiilor procedurale care atrag nulitatea absolută, conform
dispoziţiilor art. 281 C.proc.pen.;
- orice încălcări ale dispoziţiilor procedurale care atrag nulitatea relativă, conform art.
282 C.proc.pen., intervenite în cursul judecăţii în primă instanţă;
- orice neregularitate ce ţine de soluţionarea acţiunii civile a cauzei, în limitele
permise de art. 486 C.proc.pen.
2.2. Inculpatul. Titular al acordului de recunoaştere a vinovăţiei, inculpatul poate
exercita calea de atac în aceleaşi condiţii ca procurorul, adică atât în ceea ce priveşte
orice aspect ce ţine de latura penală, indiferent dacă a făcut sau nu obiectul
negocierii, cât şi în privinţa laturii civile a cauzei; chiar dacă, în anumite situaţii,
poziţiile lor pot fi diametral opuse (de exemplu, omisiunea instanţei de a se pronunţa
cu privire la latura civilă a cauzei poate avea semnificaţia unei soluţii favorabile
inculpatului, care nu o va ataca, dar aceeaşi situaţie va face obiectul apelului
procurorului, care va exercita apelul în favoarea părţii civile, dar în defavoarea
inculpatului), în ansamblu limitele de exercitare a apelului vizează aceleaşi aspecte
prezentate mai sus.
Şi în cazul apelului inculpatului se reţine că acesta nu poate depăşi limitele acordului
care a fost încheiat cu procurorul în ceea ce priveşte soluţia convenită în ansamblul
său.
Sintetizând, inculpatul poate declara apel atât cu privire la latura penală, cât şi cu
privire la latura civilă a cauzei, putând critica:
- felul, cuantumul şi forma de executare a pedepsei/măsurii educative, dacă instanţa
de fond a creat acestuia o situaţie mai grea decât cea prevăzută prin acord;
- pronunţarea de către instanţa de fond a unei alte soluţii decât cea negociată prin
acord, care i-ar crea o situaţie mai grea (condamnare, în loc de renunţare la aplicarea
pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei, de exemplu);
- orice aspecte de nelegalitate a hotărârii care nu au făcut obiectul acordului, dar
asupra cărora instanţa a trebuit să se pronunţe (măsuri de siguranţă, deducerea
arestului preventiv, măsuri asigurătorii etc.)
- orice încălcări ale dispoziţiilor procedurale care atrag nulitatea absolută,
conform art. 281 C.proc.pen.;
- orice încălcări ale dispoziţiilor procedurale care atrag nulitatea relativă, conform art.
282 C.proc.pen., intervenite în cursul judecăţii în primă instanţă, în măsura în care
justifică un interes procesual propriu în respectarea dispoziţiei legale încălcate;
În acest context, trebuie subliniat că, în ceea ce priveşte încălcările dispoziţiilor
procedurale intervenite în cursul urmăririi penale, acestea nu mai pot fi invocate
în apel, deoarece art. 282 alin. (3) lit. b) C.proc.pen. arată că nulităţile relative pot fi
invocate până la primul termen cu procedura legal îndeplinită, dacă încălcarea
a intervenit în cursul urmăririi penale, când instanţa a fost sesizată cu un acord de
recunoaştere a vinovăţiei.
- orice neregularitate ce ţine de soluţionarea acţiunii civile a cauzei, în limitele
permise de art. 486 C.proc.pen.
2.3. Persoana vătămată. Exercitarea de către persoana vătămată a căii de atac
a apelului trebuie să fie îndreptată exclusiv împotriva modului de soluţionare a laturii
penale a cauzei, la fel ca în situaţia în care s-a constituit parte civilă în procesul penal
şi întruneşte dubla calitate, de persoană vătămată şi parte civilă.
În consecinţă, în apelul său poate critica soluţia instanţei de fond de admitere sau
chiar de respingere a acordului de recunoaştere a vinovăţiei, putând invoca orice
aspect ce ţine de încheierea lui, precum şi cu privire la eventualele nelegalităţi
înregistrate la încheierea sau judecarea acestuia, dar nu poate critica procedura
propriu-zisă, deoarece legiuitorul nu i-a atribuit vreun rol în procesul încheierii
acordului de recunoaştere a vinovăţiei.
Mai trebuie menţionat că, până la rămânerea definitivă a hotărârii, aceasta îşi poate
retrage plângerea prealabilă acolo unde acest lucru este posibil, caz în care instanţa
de apel va admite calea de atac şi va dispune respingerea acordului, iar procurorul
va dispune ulterior clasarea.
Sintetizând, persoana vătămată poate declara apel exclusiv cu privire la latura
penală, putând critica:
- felul, cuantumul şi forma de executare a pedepsei, dacă instanţa de fond a creat
acestuia o situaţie mai uşoară decât cea prevăzută prin acord;
- pronunţarea de către instanţa de fond a unei alte soluţii decât cea negociată prin
acord, care i-ar crea inculpatului o situaţie mai uşoară;
- orice aspecte de nelegalitate ale hotărârii care nu au făcut obiectul acordului, dar
asupra cărora instanţa trebuie să se pronunţe (măsuri de siguranţă, măsuri
asigurătorii etc.), în măsura în care justifică un interes procesual propriu;
- orice încălcări ale dispoziţiilor procedurale care atrag nulitatea absolută,
conform art. 281 C.proc.pen.;
- orice încălcări ale dispoziţiilor procedurale care atrag nulitatea relativă, conform art.
282 C.proc.pen., intervenite în cursul judecăţii în primă instanţă, în măsura în care
justifică un interes procesual propriu în respectarea dispoziţiei legale încălcate.
2.4. Partea civilă, atunci când are dubla calitate de persoană vătămată şi de parte
civilă, poate exercita calea de atac atât în ceea ce priveşte latura penală, cât şi în
privinţa laturii civile a cauzei, în timp ce partea responsabilă civilmente poate
exercita apel în principal cu privire la latura civilă, iar referitor la latura penală, în
măsura în care soluţia din această latură a influenţat soluţia în latura civilă.
În exercitarea apelului cu privire la modul de soluţionare a acţiunii penale, partea
civilă poate critica acordul de recunoaştere a vinovăţiei sub toate aspectele care au
făcut obiectul negocierii, precum şi cu privire la eventualele nelegalităţi înregistrate
la încheierea sau judecarea acestuia, dar nu poate critica procedura propriu-zisă,
deoarece legiuitorul nu i-a atribuit niciun rol în procesul încheierii acordului de
recunoaştere a vinovăţiei.
Sub aspectul laturii civile, aceasta, la fel ca şi partea responsabilă civilmente, poate
critica o eventuală cenzură a instanţei în privinţa acordului de mediere sau
a tranzacţiei încheiate cu inculpatul.
2.5. Exercitarea apelului de alte persoane. Textul art. 488 pare să fie destul de
explicit în ceea ce priveşte persoanele care pot avea calitatea de titulari ai apelului,
respectiv procurorul, inculpatul, persoana vătămată, partea civilă şi partea
responsabilă civilmente.
Caracterul limitativ al enumerării din alin. (1) poate fi însă atenuat de prevederile
alin. (2), care stipulează că „Apelul poate fi declarat în condiţiile art. 409, care se
aplică în mod corespunzător”. Textul poate fi interpretat restrictiv, în sensul că se
referă strict la limitele în care calea de atac poate fi exercitată de către titularii de la
alin. (1) al art. 488, dar este posibilă şi interpretarea extensivă, adică referindu-se la
toate persoanele pe care dispoziţiile art. 409 le îndrituiesc să exercite apel (de altfel,
chiar denumirea marginală a textului exprimă acest lucru).
În aceste condiţii, titularilor deja menţionaţi li se vor mai adăuga şi:
- martorul, expertul, interpretul şi avocatul (ales sau din oficiu), în ceea ce priveşte
amenzile judiciare aplicate prin sentinţă, precum şi în ceea ce priveşte cheltuielile
judiciare şi indemnizaţiile cuvenite acestora;
- orice persoană fizică ori juridică ale cărei drepturi legitime au fost vătămate
nemijlocit printr-o măsură sau printr-un act al instanţei, în ceea ce priveşte
dispoziţiile care au provocat asemenea vătămare.
Acest punct de vedere a fost adoptat şi de doctrină (a se vedea M. Udroiu, Procedură
penală. Partea specială, ed. 3, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2016, p. 489-490).
Trebuie menţionat că pentru toate persoanele vizate de dispoziţiile art. 409, cu
excepţia procurorului, apelul poate fi declarat şi de către reprezentantul legal ori de
către avocat, iar pentru inculpat, şi de către soţul acestuia [alin. (2) al textului].
3. Termenul de declarare a apelului. Potrivit art. 488 alin. (2), termenul de
declarare a apelului este de 10 zile de la comunicarea sentinţei prin care s-a
soluţionat acordul de recunoaştere a vinovăţiei.
Admiţând că apelul poate fi exercitat şi de alte persoane decât cele enumerate expres
de textul menţionat, trebuie arătat că termenul de exercitare de către acestea a căii
de atac este cel reglementat de art. 410 alin. (2) sau (3) C.proc.pen. Astfel, pentru
martorul, expertul, interpretul şi avocatul (ales sau din oficiu) apelul poate fi exercitat
de îndată după pronunţarea încheierii/sentinţei prin care s-a dispus asupra
cheltuielilor judiciare şi indemnizaţiilor şi cel mai târziu în 10 zile de la pronunţarea
sentinţei prin care s-a soluţionat cauza sau, după caz, în termen de 10 zile de la
comunicarea sentinţei prin care a fost aplicată amenda judiciară sau prin care s-a
dispus asupra cheltuielilor judiciare sau indemnizaţiilor. Pentru persoanele ale cărei
drepturi legitime au fost vătămate nemijlocit printr-o măsură sau printr-un act al
instanţei, termenul de apel este de 10 zile şi curge de la data la care acestea au aflat
despre actul sau măsura care a provocat vătămarea.
4. Judecarea apelului. La soluţionarea apelului se citează părţile şi persoana
vătămată, precum şi oricare dintre persoanele care au declarat apel, menţionate
anterior[art. 488 alin. (3) C.proc.pen.].
În absenţa unei dispoziţii derogatorii, apelul se va judeca potrivit dispoziţiilor
dreptului comun, în procedură contradictorie şi în şedinţă publică
5. Soluţiile instanţei de apel. Judecând apelul, instanţa poate pronunţa (prin
decizie) una dintre următoarele soluţii:
a) respinge apelul, menţinând hotărârea atacată, dacă apelul era tardiv, inadmisibil
ori nefondat;
b) admite apelul, desfiinţează sentinţa prin care acordul de recunoaştere a fost admis
şi pronunţa o nouă hotărâre, potrivit art. 485 şi art. 486, care se aplică în mod
corespunzător;
c) admite apelul, desfiinţează sentinţa prin care acordul de recunoaştere a fost
respins, admite acordul de recunoaştere a vinovăţiei, procedând la judecarea
acestuia şi pronunţarea uneia dintre soluţiile prevăzute de art. 485 lit. a) C.proc.pen.,
dispoziţiile art. 485 alin. (1) lit. a) şi art. 486 aplicându-se în mod corespunzător.
6. Căi extraordinare de atac. În doctrină s-a exprimat punctul de vedere potrivit
căruia împotriva hotărârii definitive pronunţate ca urmare a încheierii unui acord de
recunoaştere a vinovăţiei poate fi formulată cerere de revizuire sau contestaţie în
anulare, nu şi recurs în casaţie (a se vedea M. Udroiu, Procedură penală. Partea
specială, op. cit., 2014, p. 417), opinie pe care o împărtăşim, cu precizarea însă că
pot fi atacate doar acele hotărâri prin care acordul a fost admis, nu şi cele prin care
acesta a fost respins, din moment ce, în această ultimă ipoteză, cauza va parcurge
un nou ciclu procesual.
Capitolul I1 Contestaţia privind durata procesului penal
Art. 4881
Introducerea contestaţiei

Claudia Jderu
(1) Dacă activitatea de urmărire penală sau de judecată nu se îndeplineşte într-
o durată rezonabilă se poate face contestaţie, solicitându-se accelerarea
procedurii.
(2) Contestaţia poate fi introdusă de către suspect, inculpat, persoana vătămată,
partea civilă şi partea responsabilă civilmente. În cursul judecăţii contestaţia
poate fi introdusă şi de către procuror.
(3) Contestaţia poate fi formulată după cum urmează:
a) după cel puţin un an de la începerea urmăririi penale, pentru cauzele aflate
în cursul urmăririi penale;
b) după cel puţin un an de la trimiterea în judecată, pentru cauzele aflate în
cursul judecăţii în primă instanţă;
c) după cel puţin 6 luni de la sesizarea instanţei cu o cale de atac, pentru cauzele
aflate în căile de atac ordinare sau extraordinare.
(4) Contestaţia poate fi retrasă oricând până la soluţionarea acesteia.
Contestaţia nu mai poate fi reiterată în cadrul aceleiaşi faze procesuale în care
a fost retrasă.
Corelaţii legislative: art. 6 parag. 1, art. 13 CEDO; art. 4882-4886 C.proc.pen.; art.
105 din Legea nr. 255/2013
Comentariu
1. Necesitate. Buna administrare a justiţiei impune un răspuns adecvat al statului
pe toate palierele, inclusiv în ceea ce priveşte termenul în care se soluţionează un
litigiu. Astfel, obligaţia statului, decurgând din art. 6 CEDO, este de a crea un sistem
judiciar eficient, capabil să soluţioneze o cauză într-un termen rezonabil (a se
vedea supra comentariul art. 10). În plus, faţă de această obligaţie, art. 6 din
Convenţie este coroborat cu art. 13, în baza căruia statul este obligat să reglementeze
în dreptul intern un „remediu” care să permită persoanei să valorifice drepturile şi
libertăţile consacrate de Convenţie. Caracterul „efectiv” al acestui remediu trebuie
apreciat în funcţie de capacitatea acestuia de a furniza celui interesat o satisfacţie
adecvată în raport cu violarea suferită (Abramiuc c. României, hotărârea din 24
februarie 2009, nr. 37411/02, parag. 119).
Trebuie amintită, de asemenea, Recomandarea Rec(2004)6 a Comitetului de Miniştri
către statele membre privind îmbunătăţirea recursurilor interne (adoptată de
Comitetul de Miniştri la data de 12 mai 2004), potrivit căreia:
„(...) subliniind că potrivit art. 13 din Convenţie statele membre s-au angajat să asigure
că orice persoană care are o plângere credibilă privind încălcarea drepturilor şi
libertăţilor sale garantate de Convenţie are dreptul la un recurs efectiv în faţa
autorităţilor naţionale (...)
Recomandă statelor membre:
I. să se asigure, printr-o revizuire constantă, în lumina jurisprudenţei Curţii, că există
recursuri interne pentru orice persoană care reclamă, într-o manieră credibilă,
o încălcare a Convenţiei şi că aceste recursuri sunt efective, în măsura în care pot
conduce la o decizie pe fondul plângerii şi la un remediu adecvat pentru fiecare
încălcare constatată;
II. să reexamineze, ca urmare a hotărârilor Curţii care relevă deficienţe structurale sau
generale în dreptul sau practica statului, eficienţa remediilor interne existente şi, în
măsura în care este necesar, să creeze remedii efective pentru a evita prezentarea la
Curte a cauzelor repetitive;
III. să acorde o atenţie particulară, în legătură cu punctele I şi II de mai sus, existenţei
recursurilor efective în caz de reclamaţie credibilă privind durata excesivă
a procedurilor jurisdicţionale”.
În cuprinsul documentului CDL-AD(2006)036 al Comisiei Europene pentru
Democraţie prin Drept (Comisia de la Veneţia), intitulat „Studiu privind eficienţa
acţiunilor interne în materie de durată excesivă a procedurilor”, se identifică două
categorii de remedii: remedii acceleratorii, care pot avea ca efect scurtarea procedurii,
atunci când aceasta este în curs, precum şi remedii compensatorii, care se
caracterizează prin faptul că urmăresc despăgubirea persoanei prejudiciate prin
durata excesivă a procedurii. Recomandarea Comisiei de la Veneţia este
implementarea ambelor remedii.
Potrivit jurisprudenţei CtEDO [Scordino (No. 1), Riccardi Pizzati, Musci, Giuseppe
Mostacciuolo (Nos. 1 and 2), Cocchiarella, Apicella, Ernestina Zullo, Giuseppina şi
Orestina Procaccini c. Italiei, 29 martie 2006]:
„(...) Cea mai bună soluţie este, indiscutabil, remediul preventiv. Curtea reaminteşte că
a precizat în repetate rânduri că art. 6 parag. 1 impune statelor semnatare ale
Convenţiei să-şi organizeze în aşa fel sistemul judiciar încât să respecte garanţiile
impuse de norma anterior menţionată, inclusiv obligaţia de a soluţiona cauza într-un
termen rezonabil. În cazul în care sistemul judiciar este deficient din acest punct de
vedere, un remediu destinat a accelera procedura spre a preveni derularea acesteia cu
depăşirea termenului rezonabil este cea mai bună soluţie. Un astfel de remediu oferă
avantaje evidente faţă de cel compensatoriu de vreme ce nu repară doar a posteriori
o încălcare a Convenţiei.
Curtea a precizat în repetate rânduri că acest tip de remediu este efectiv în măsura în
care grăbeşte procedura. Pe de altă parte, este de asemenea evident că în cazul ţărilor
în care există deja încălcări ale duratei rezonabile ale procedurilor judiciare un remediu
destinat a accelera procedurile, deşi dezirabil pentru viitor, ar putea să nu fie adecvat
spre a remedia situaţia în care deja a fost depăşită durata rezonabilă a procesului.
Diferite tipuri de remedii pot fi adecvate unor situaţii particulare. Curtea deja
a confirmat sub acest aspect caracterul adecvat al remediului constând în reducerea în
mod expres şi cuantificat a cuantumului pedepsei aplicate ca urmare a duratei excesive
a procedurii. Mai mult, anumite state semnatare ale Convenţiei, precum Austria,
Croaţia, Spania, Polonia, Slovacia au ales să combine două tipuri de remedii, unul
acceleratoriu şi unul compensatoriu. Cu toate acestea, unele state, precum Italia au
înţeles să introducă doar un remediu compensatoriu fără ca acesta să fie apreciat ca
neefectiv de Curte. Statele dispun de o largă marjă de apreciere cu privire la
modalitatea de a institui un recurs efectiv în sensul art. 13 din Convenţie”.
Cu ocazia analizei făcute în cauza Vlad ş.a. c. României (hotărârea din 26 noiembrie
2013) Curtea a observat că, de la momentul primei sale hotărâri în ceea ce priveşte
durata procedurilor civile în România (Pantea c. României, nr. 33343/96, parag. 272-
283), a pronunţat decizii şi hotărâri în alte aproximativ 200 de cauze vizând durata
rezonabilă a procedurilor judiciare şi că, la momentul respectiv se aflau pe rolul
Curţii aproximativ 500 de cauze similare împotriva României. În aceste condiţii,
Curtea a concluzionat în sensul că Statul Român încălcă sistematic dispoziţiile
Convenţiei şi a subliniat necesitatea adoptării de măsuri legislative şi a unei practici
administrative care să abordeze această problemă.
Curtea europeană a drepturilor omului a analizat situaţia remediilor indicate de
Guvern, existente anterior noului Cod de procedură penală în cuprinsul hotărârii
pronunţate în cauza Vlad ş.a. c. României la data de 26 noiembrie 2013. Concluzia
a fost aceea că remediile propuse nu erau efective, pentru următoarele motive:
a) Acţiunea în despăgubiri fondată pe aplicabilitatea directă a Convenţiei, invocată
singură sau coroborat cu dispoziţiile Codului civil. În privinţa acestui remediu Curtea
a remarcat faptul că deşi Convenţia se aplică în România de aproape 20 ani, nimeni
nu a reuşit să accelereze procedura invocând aplicabilitatea directă a Convenţiei.
Exemplele jurisprudenţiale furnizate corespundeau unor ipoteze în care s-au acordat
compensaţii pentru erori judiciare sau pentru activităţile culpabile ale Statului, în
temeiul art. 998-999 C.civ. din 1864. În fine, orice acţiune de acest tip este supusă
regulilor procedurale generale, taxelor de timbru semnificative şi în general riscului
unei durate semnificative a procedurii. Pe cale de consecinţă, remediul nu este efectiv
(parag. 116-119 din hotărârea Curţii);
b) Legea nr. 202/2010. Actul normativ care a încercat să impulsioneze judecarea
cauzelor nu a fost considerat un remediu convingător, întrucât a intrat în vigoare la
câţiva ani după finalizarea cauzelor reclamanţilor, iar Guvernul nu a reuşit să ofere,
pentru perioada celor trei ani de aplicare a legii, niciun exemplu de accelerare
a vreunei proceduri sau de obţinere a vreunei despăgubiri (parag. 120-121);
c) dispoziţiile noului Cod de procedură civilă. În această privinţă, Curtea a considerat
că nu suntem în prezenţa unui remediu efectiv din moment ce prevederile noului Cod
nu se aplică procedurilor în curs sau celor finalizate, ci doar procedurilor demarate
după data de 15 februarie 2013 (parag. 122) (în mod evident, faţă de dispoziţiile art.
105 din Legea nr. 255/2013, concluzia este similară în materie penală).
În aceste condiţii, Curtea a decis că art. 13 combinat cu art. 6 parag. 1 din Convenţie
au fost încălcate. De asemenea, în temeiul art. 46 din Convenţie, Curtea a statuat că
încălcările s-au produs din cauza funcţionării defectuoase a legislaţiei şi practicii
naţionale şi că Statul Român este obligat, prin intermediul unor măsuri legislative şi
a unei practici administrative care să vizeze în special un remediu de natură
compensatorie, să asigure dreptul la judecarea cauzelor într-un termen rezonabil.
Trebuie subliniat însă faptul că potrivit jurisprudenţei Curţii un reclamant nu poate
susţine că este victimă în sensul art. 34 din Convenţie atunci când autorităţile
naţionale au recunoscut – explicit sau în esenţă – şi apoi au reparat încălcarea
Convenţiei de care acesta se plânge în faţa ei (a se vedea, de exemplu, Dalban c.
României [MC], nr. 28114/95, parag. 44, CEDO 1999 VI, Scordino c. Italiei (nr. 1)
[MC], nr. 36813/97, parag. 180-181, CEDO 2006-V şi Delle Cave şi Corrado c. Italiei,
nr. 14626/03, parag. 26, CEDO 2007-VI). Fiind vorba, mai exact, despre o încălcare
a art. 6 parag. 1 din cauza duratei unei proceduri penale, o atenuare a pedepsei
constituie în această privinţă o reparaţie corespunzătoare din moment ce este
măsurabilă şi substanţială (a se vedea Beck c. Norvegiei, nr. 26390/95, parag. 27,
hotărârea din 26 iunie 2001; Beheyt c. Belgiei, nr. 41881/02, hotărârea din 9
octombrie 2007; Costas Menelaou c. Ciprului, nr. 32071/04, hotărârea din 12 iunie
2008).
2. Reglementare naţională. Opţiunea legiuitorului român este aceea a recursului
acceleratoriu.
Potrivit alin. (1), dacă activitatea de urmărire penală sau de judecată nu se
îndeplineşte într-o durată rezonabilă, se poate face contestaţie, solicitându-se
accelerarea procedurii. Deşi legiuitorul a înţeles să folosească termenul de
contestaţie, omonim celui folosit pentru denumirea căii ordinare de atac reglementate
de dispoziţiile art. 4251 C.proc.pen., în mod evident contestaţia privind durata
procedurii nu constituie o cale de atac, ci o procedură specială derulată în faţa unei
autorităţi naţionale privind pretinsa încălcare a obligaţiei impuse de art. 6 parag. 1
de a examina o cauză penală într-un termen rezonabil. Analizând dispoziţia legală
anterior enunţată, constatăm faptul că legiuitorul nu a reglementat posibilitatea
solicitării accelerării activităţii desfăşurate în cadrul procedurii de cameră
preliminară. Explicaţia ar putea fi aceea că, potrivit dispoziţiilor art. 343 C.proc.pen.,
durata procedurii în camera preliminară este de cel mult 60 de zile de la data
înregistrării cauzei la instanţă şi, potrivit art. 347 alin. (3) raportat la art. 343
C.proc.pen., cel mult alte 60 de zile de la data înregistrării în cazul contestaţiei cu
privire la modul de soluţionare a cererilor şi a excepţiilor, precum şi împotriva
soluţiilor prevăzute la art. 346 alin. (3)-(5) C.proc.pen. Faţă de aceste termene
exprese, este puţin probabil ca procedura de cameră preliminară să dureze excesiv,
nu imposibil însă. Se constată însă că instanţa de contencios constituţional
a constatat aplicabilitatea art. 6 din Convenţie în procedura camerei preliminare,
procedură prealabilă fazei de judecată, subliniind că anumite condiţii impuse de art.
6, precum termenul rezonabil sau dreptul la apărare, pot fi, de asemenea, relevante
în acest stadiu al procedurii, în măsura în care echitatea procesului poate fi grav
încălcată prin nerespectarea iniţială a acestor condiţii impuse (D.C.C. nr. 641 din 11
noiembrie 2014). Astfel, Curtea Constituţională a constatat că în hotărârea din 7
ianuarie 2003, pronunţată în cauza Korellis c. Ciprului, instanţa europeană
a considerat prima cerere a reclamantului ca fiind admisibilă deoarece, potrivit celor
susţinute de către acesta, exista posibilitatea ca rezultatul procedurii referitoare la
admisibilitatea probei să fie decisiv pentru stabilirea temeiniciei unei acuzaţii în
materie penală în sensul art. 6 parag. 1 din Convenţie. Totodată, instanţa de
contencios constituţional a reţinut că, în cauza Vera Fernandez-Huidobro c. Spaniei,
instanţa europeană a decis că, deşi judecătorul de instrucţie nu trebuie să se
pronunţe cu privire la temeinicia unei „acuzaţii în materie penală”, actele pe care le
îndeplineşte au o influenţă directă asupra desfăşurării şi echităţii procedurii
ulterioare, inclusiv asupra procesului propriu-zis. Prin urmare, art. 6 parag. 1 poate
fi considerat aplicabil procedurii de urmărire penală desfăşurate de un judecător de
instrucţie, chiar dacă e posibil ca anumite garanţii procedurale prevăzute de art. 6
parag. 1 să nu se aplice (hotărârea din 6 ianuarie 2010, parag. 108-114). În
consecinţă, în mod evident în această fază a procesului penal trebuie să fie disponibil
un remediu pentru a reclama în faţa judecătorului de cameră preliminară din cadrul
instanţei ierarhic superioare [aplicând pentru identitate de raţiune art. 4882 alin. (2)
lit. b) C.proc.pen.] încălcarea dreptului la soluţionarea cauzei într-un termen
rezonabil (a se vedea, în acest sens, I.C.C.J., Secţia penală, încheierea nr. 821 din 28
octombrie 2015, nepublicată).
În ceea ce priveşte procedura privind plângerea formulată împotriva soluţiilor de
neurmărire sau netrimitere în judecată se constată că potrivit deciziei D.C.C. nr. 599
din 21 octombrie 2014: „cu toate că procedura nu vizează ab initio existenţa unei
acuzaţii în materie penală, deoarece ea a fost înlăturată de soluţiile pronunţate de
procuror, câtă vreme, potrivit dispoziţiilor art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) C.proc.pen.,
judecătorul de cameră preliminară, prin încheiere, poate desfiinţa soluţia atacată şi
dispune începerea judecăţii, atunci încheierea pronunţată are valenţele unui
rechizitoriu, deci a unei acuzaţii în materie penală. Aşa fiind, deşi dispoziţiile în cauză
normează în domeniul unor proceduri penale care nu ţin de rezolvarea pe fond a cauzei,
dreptul la un proces echitabil trebuie impus, întrucât există posibilitatea ca rezultatul
procedurii referitoare la admisibilitatea plângerii să fie decisiv pentru stabilirea unei
acuzaţii în materie penală”. Deşi raţionamentul curţii privind existenţa unei acuzaţii
în materie penală ulterior momentului admiterii plângerii este corect, încheierea
constituind o acuzație în materie penală ceea ce atrage aplicabilitatea art. 6 CEDO,
anterior acestui moment jurisprudenţa Curţii europene este unanimă în sens contrar
[a se vedea, în acest sens, cauza Romanescu c. României, hotărârea din 10 septembrie
2002, în care s-a stipulat că şi în ipoteza formulării unei plângeri penale şi constituirii
ca parte civilă, de vreme ce rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale nu constituie
un impediment în a sesiza instanţa civilă, iar constituirea ca parte civilă în procesul
penal nu a fost supusă încuviinţării unui organ judiciar (per a contrario Acquaviva c.
Franţei, hotărârea din 21 noiembrie 1995, parag. 43), art. 6 CEDO nu este aplicabil].
În absenţa unei acţiuni civile formulate în cauză, cu atât mai mult art. 6 CEDO nu
este incident, de vreme ce nu există o persoană acuzată de săvârşirea unei
infracţiuni, iar Convenţia nu conferă, în sine, dreptul de a obţine începerea urmăririi
penale faţă de terţe persoane sau condamnarea penală a acestora. Trebuie însă
reamintit că standardul de protecţie oferit de blocul convenţional este unul minimal,
instanţa de contencios constituţional putând conferi o protecţie superioară
subiecţilor de drept. În acest context, având în vedere poziţia Curţii Constituţionale,
considerăm că şi într-o astfel de procedură ar trebui să fie admisibil un remediu
privind durata rezonabilă a procesului penal.
2.1. Titularul dreptului de a acţiona în instanţă. Potrivit alin. (2), contestaţia poate
fi introdusă de către suspect, inculpat, persoana vătămată, partea civilă şi partea
responsabilă civilmente, iar în cursul judecăţii, contestaţia poate fi introdusă şi de
către procuror. În consecinţă, denunţătorul sau o altă persoană ce reclamă existenţa
unui potenţial interes în derularea cauzei, spre exemplu mama persoanei vătămate,
nu au calitatea procesuală activă, o contestaţie formulată de aceştia urmând a fi
respinsă ca inadmisibilă (a se vedea Trib. Bucureşti, Secţia I penală, încheierea
judecătorului de drepturi şi libertăţi din 11 mai 2016 în dosarul nr. 11050/3/2016,
nepublicată).
Cu privire la acest aspect trebuie subliniat faptul că, potrivit art. 6 CEDO: „1. Orice
persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, public şi în termen
rezonabil, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va
hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra
temeiniciei oricărei acuzaţii penale îndreptate împotriva sa”.
Se constată astfel că art. 6 CEDO nu protejează interesele persoanei vătămate, ci
exclusiv pe ale persoanei acuzate de săvârşirea unei infracţiuni sau ale celei implicate
într-o contestaţie cu privire la drepturi şi obligaţii cu caracter civil, respectiv partea
civilă sau partea responsabilă civilmente, standardul de protecţie conferit de
legislaţia internă fiind, sub acest aspect, unul superior celui consacrat de blocul
convenţional. Într-adevăr, art. 6 parag. 1 CEDO se aplică unei plângeri cu constituire
de parte civilă (Perez c. Franţei, parag. 70-71), cu excepţia unei acţiuni civile iniţiate
doar pentru a obţine o răzbunare privată sau în scop punitiv (Sigalas c. Greciei,
parag. 29). Convenţia nu conferă, în sine, dreptul de a obţine începerea urmăririi
penale faţă de terţe persoane sau condamnarea penală a acestora. Pentru a intra sub
incidenţa Convenţiei, un asemenea drept trebuie să fie imperativ însoţit de
exercitarea de către victimă a dreptului său de a iniţia acţiunea civilă, pusă la
dispoziţie de legislaţia internă, chiar şi numai pentru obţinerea unei reparaţii
simbolice sau pentru protejarea unui drept cu caracter civil, precum dreptul de
a beneficia de o „bună reputaţie” [a se vedea Perez c. Franţei parag. 70; Gorou c.
Greciei (nr. 2), parag. 24]. Prin urmare, art. 6 se aplică unei proceduri cu constituire
de parte civilă din momentul în care persoana se constituie parte civilă, cu excepţia
cazului în care persoana în cauză a renunţat în mod neechivoc la dreptul de a obţine
o reparaţie.
Astfel, potrivit jurisprudenţei instanţei de la Strasbourg, punctul de plecare (dies
a quo) al duratei procedurii ce trebuie analizată este momentul constituirii ca parte
civilă în procesul penal în cazul părţii civile şi, respectiv, momentul introducerii în
cauză ca parte responsabilă civilmente în cazul părţii responsabile civilmente sau
momentul în care o persoană este „acuzată” de comiterea unei infracţiuni,
„acuzarea”, în sensul art. 6 parag. 1 CEDO, fiind definită „ca notificarea oficială,
emanând de la autoritatea competentă, a imputării săvârşirii unei infracţiuni”, idee
ce corespunde şi noţiunii de „repercusiuni importante asupra situaţiei suspectului”.
Astfel, de exemplu, declaraţiile făcute de o persoană în timpul unui control rutier,
fără ca aceasta să fi fost informată cu privire la motivul interogării sale, la natura şi
cauza suspiciunii existente în privinţa sa şi nici cu privire la faptul că declaraţiile sale
puteau fi folosite împotriva sa, au avut „repercusiuni importante” asupra situaţiei
sale, în pofida faptului că nu exista nicio acuzaţie formală împotriva sa pentru vreo
infracţiune (Aleksandr Zaicenko c. Rusiei, parag. 43). De asemenea, în situaţia în care
în cauză s-a dispus începerea urmăririi penale in rem, însă nu au fost exprimate
suspiciuni cu privire la identitatea unui participant la comiterea ilicitului penal,
direct sau indirect, acest moment nu prezintă relevanţă din punct de vedere al duratei
perioadei de analizat. Într-adevăr, în hotărârea pronunţată în cauza Reiner ş.a. c.
României din data de 27 septembrie 2007, parag. 48, 54, Curtea a statuat că: „În
ceea ce îl priveşte pe domnul Reiner, Curtea constată că, deşi a fost audiat în anul 1991
de poliţie, el nu avea niciun motiv să presupună că este vizat personal şi nimic nu indica
faptul că în acest stadiu era el însuşi bănuit de săvârşirea infracţiunii de loviri sau
vătămări cauzatoare de moarte. Deşi este adevărat că martorul F.G. l-a menţionat
printre agresorii lui A.A., nu a fost luată nicio măsură care ar fi putut avea urmări
importante asupra situaţiei sale. În plus, din 1991 până în 1997, el nu a fost citat
pentru a depune mărturie şi nicio altă măsură nu a fost luată împotriva lui. Deşi
numărul dosarului penal indică faptul că a fost constituit în anul 1990, nu e mai puţin
adevărat faptul că era vorba de o urmărire penală in rem şi că era posibil ca ancheta
împotriva reclamantului să înceapă mai târziu. Abia la data de 13 noiembrie 1997
parchetul l-a audiat şi l-a informat oficial că era bănuit de săvârşirea unei infracţiuni.
Prin urmare, Curtea apreciază că abia la această dată a început procedura penală în
ceea ce îl priveşte. De asemenea, ea reaminteşte că, în materie penală, dreptul de a fi
judecat într-un termen rezonabil are tocmai scopul de a evita ca o persoană inculpată
să rămână prea mult în incertitudine privind soarta sa”.
În consecinţă, se remarcă faptul că, potrivit jurisprudenţei instanţei de contencios al
drepturilor omului, momentul de pornire al duratei supuse analizei este diferit în
funcţie de calitatea procesuală a persoanei în cauză.
2.2. Termen regresiv. Potrivit alin. (3), contestaţia poate fi formulată după cel puţin
un an de la începerea urmăririi penale, pentru cauzele aflate în cursul urmăririi
penale; după cel puţin un an de la trimiterea în judecată (data sesizării instanţei cu
rechizitoriu sau al pronunţării încheierii judecătorului de cameră preliminară prin
care a fost admisă plângerea împotriva soluţiei de netrimitere în judecată şi s-a
dispus începerea judecăţii), pentru cauzele aflate în cursul judecăţii în primă instanţă
(data sesizării instanţei cu rechizitoriu va putea fi avută în vedere şi pentru
formularea unei proceduri în accelerare în faza de cameră preliminară dacă de la
acest moment a trecut mai mult de un an); după cel puţin 6 luni de la sesizarea
instanţei cu o cale de atac, pentru cauzele aflate în căile de atac ordinare sau
extraordinare. Legiuitorul a instituit aceste termene regresive spre a da posibilitatea
organului judiciar în faţa căruia cauza penală este pendinte să finalizeze
instrumentarea cauzei într-un interval de timp stabilit în mod generic a fi exclus
criticilor de nerezonabilitate. Totodată, se constată faptul că legiuitorul a reglementat
posibilitatea contestării duratei rezonabile a judecării unei căi extraordinare de atac,
posibilitate nereglementată de art. 6, întrucât, cu anumite excepţii, nu este inclusă
în ipoteza normei convenţionale.
Într-adevăr, momentul final al duratei procesului avut în vedere în analiza respectării
termenului rezonabil instituit de art. 6 parag. 1 CEDO este momentul soluţionării
definitive a acţiunii penale sau momentul soluţionării definitive a acţiunii civile, spre
exemplu, în ipoteza unei disjungeri a acesteia.
Nu intră în această perioadă durata cât procesul a fost suspendat din cauza
imposibilităţii medicale a inculpatului de a participa la proces, perioada dintre
momentul rămânerii definitive a hotărârii şi momentul admiterii căii extraordinare
de atac prin care s-a dispus restituirea cauzei la procuror pentru refacerea urmăririi
penale, perioadele dintre momentul dispunerii soluţiei de netrimitere în judecată şi
momentul infirmării acestei soluţii şi reluării urmăririi penale (a se vedea Stoianova
şi Nedelcu c. României, parag. 20; Aliuţă c. României, parag. 16; Bragadireanu c.
României, parag. 113). De asemenea, durata procedurii în faţa Curţii Constituţionale,
de regulă, nu va fi avută în vedere, cu excepţia situaţiei în care rezultatul procedurii
este apt să afecteze modul de soluţionare a cauzei pe fond (Ruiz-Mateos c. Spaniei,
hotărârea din 23 iunie 1993, parag. 35).
Potrivit alin. (4), contestaţia poate fi retrasă oricând până la soluţionarea acesteia,
dar odată retrasă, contestaţia nu mai poate fi reiterată în cadrul aceleiaşi faze
procesuale.
Potrivit art. 105 din Legea nr. 255/2013, dispoziţiile art. 4881 din Legea nr.
135/2010, cu modificările şi completările aduse prin prezenta lege, referitoare la
contestaţia privind durata rezonabilă a procesului penal, se aplică numai proceselor
penale începute după intrarea în vigoare a Legii nr. 135/2010. Faptul că titularul
dreptului de a acţiona în instanţă a luat cunoştinţă de dosar ulterior datei de 1
februarie 2014 nu determină inaplicabilitatea dispoziţiilor art. 105 din Legea nr.
255/2013, câtă vreme acest text se referă la momentul începerii procesului penal
înţeles dintr-o perspectivă obiectivă, acesta fiind data la care s-a dispus începerea
urmăririi penale în cauză (a se vedea, în acest sens, Trib. Bucureşti, Secţia I penală,
încheierea judecătorului de drepturi şi libertăţi din 4 august 2016 în dosarul nr.
27631/3/2016, nepublicată).
În consecinţă, potrivit normei naţionale o contestaţie privind durata rezonabilă
a procesului penal început anterior datei de 1 februarie 2014 este inadmisibilă. Cu
toate acestea, în practică au fost pronunţate şi soluţii privind temeinicia unei astfel
de contestaţii, organele judiciare apreciind-o admisibilă ca urmare a aplicării
prioritare a blocului convenţional reprezentat de art. 13 raportat la art. 6 parag. 1
CEDO, potrivit art. 20 alin. (2) din Constituţie (a se vedea, în acest sens, Trib.
Bucureşti, Secţia I penală, încheierea judecătorului de drepturi şi libertăţi din 19
ianuarie 2016 în dosarul nr. 28561/3.2016, nepublicată). Subliniem însă că într-o
astfel de ipoteză vor fi aplicabile exclusiv condiţiile şi criteriile enunţate de instanţa
de contencios al drepturilor omului, în sensul că persoana vătămată sau procurorul
nu au calitate procesuală activă, iar punctul de plecare (dies a quo) şi momentul final
(dies ad quem) al duratei procedurii se stabilesc în funcţie de calitatea procesuală
a titularului dreptului la acţiune potrivit principiilor enunţate anterior.
Constituţionalitatea art. 105 din Legea nr. 255/2013 a fost contestată în repetate
rânduri, instanţa de contencios constituţional respingând ca neîntemeiate prin
D.C.C. nr. 589 din 21 octombrie 2014, D.C.C. nr. 154 din 17 martie 2015 şi D.C.C.
nr. 423 din 9 iunie 2015 excepţiile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor legale
anterior menţionate.
În motivarea soluţiilor pronunţate instanţa de contencios constituţional a subliniat
că principiul liberului acces la justiţie are ca semnificaţie faptul că legiuitorul nu
poate exclude de la exerciţiul drepturilor procesuale pe care le-a instituit nicio
categorie sau grup social. Cu toate acestea, el poate institui, în considerarea unor
situaţii deosebite, reguli speciale de procedură, ca şi modalităţile de exercitare
a drepturilor procedurale, astfel încât accesul liber la justiţie nu înseamnă, în toate
cazurile, accesul la toate structurile judecătoreşti şi la toate căile de atac, deoarece
competenţa şi procedura sunt stabilite de lege. Împrejurarea că procesele începute
sub imperiul legii vechi nu sunt susceptibile de cenzura ce poate fi exercitată pe calea
contestaţiei privind durata rezonabilă a procesului penal nu echivalează cu afectarea
principiului constituţional referitor la caracterul echitabil şi termenul rezonabil al
procesului penal, în condiţiile în care art. 8 C.proc.pen. prevede că „Organele
judiciare au obligaţia de a desfăşura urmărirea penală şi judecata cu respectarea
garanţiilor procesuale şi a drepturilor părţilor şi ale subiecţilor procesuali, astfel încât
să fie constatate la timp şi în mod complet faptele care constituie infracţiuni, nicio
persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală, iar orice persoană care
a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit legii, într-un termen rezonabil”.
Aşadar, indiferent de regimul juridic sub imperiul căruia au început procesele,
organele judiciare sunt obligate să respecte un termen rezonabil de soluţionare
a cauzelor.
Totodată, s-a subliniat că dispoziţia legală contestată nu afectează nici principiul
egalităţii cetăţenilor în faţa legii, stabilirea unui regim legal diferit fiind determinată
de existenţa unor situaţii diferite, deoarece persoanele ale căror procese au început
înainte de data intrării în vigoare a noului Cod de procedură penală şi cele ale căror
procese au început după această dată nu se află în aceeaşi situaţie juridică. În
condiţiile în care procesul penal este guvernat de reguli procedurale diferite pentru
fiecare categorie în parte, cele două categorii de persoane se află în situaţii juridice
diferite, astfel încât tratamentul juridic diferenţiat este justificat.
Art. 4882
Competenţa de soluţionare

Claudia Jderu

(1) Competenţa de soluţionare a contestaţiei aparţine după cum urmează:

a) în cauzele penale aflate în cursul urmăririi penale, judecătorului de drepturi
şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă
instanţă;
b) în cauzele penale aflate în cursul judecăţii sau în căile de atac, ordinare ori
extraordinare, instanţei ierarhic superioare celei pe rolul căreia se află cauza.
(2) Când procedura judiciară cu privire la care se formulează contestaţia se află
pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, competenţa de soluţionare
a contestaţiei aparţine unui alt complet din cadrul aceleiaşi secţii.
Corelaţii legislative: art. 6 parag. 1, art. 13 CEDO; art. 4881, art. 4883-
4886 C.proc.pen; art. 105 din Legea nr. 255/2013
Comentariu
Organul judiciar competent. Competenţa soluţionării contestaţiei, în raport cu faza
procesuală a cărei durată este vizată, revine judecătorului de drepturi şi libertăţi de
la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă în cursul
urmăririi penale (determinată prin raportare la încadrarea juridică a faptelor pentru
care se efectuează urmărirea penală ori la calitatea personală a suspecţilor şi
inculpaţilor cercetaţi), judecătorului de cameră preliminară din cadrul instanţei
ierarhic superioare (pentru considerentele expuse anterior), instanţei ierarhic
superioare celei pe rolul căreia se află cauza în cursul judecăţii în fond sau în căile
de atac, ordinare ori extraordinare şi, respectiv, unui alt complet din cadrul secţiei
penale în cazul cauzei aflate pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Se constată
astfel că, din nou, standardul impus de legislaţia naţională este unul superior celui
stabilit de art. 13 CEDO, ştiut fiind că art. 13 nu implică cu necesitate ca remediul
să fie deschis în faţa unei instanţe, fiind suficient ca dreptul intern să permită
sesizarea unui organ cu caracter administrativ, cât timp acest organ prezintă
anumite garanţii de independenţă, imparţialitate şi garanţii procedurale.
Art. 4883
Conţinutul contestaţiei

Claudia Jderu

Contestaţia se formulează în scris şi va cuprinde:

a) numele, prenumele, domiciliul sau reşedinţa persoanei fizice, respectiv
denumirea şi sediul persoanei juridice, precum şi calitatea în cauză a persoanei
fizice sau juridice care întocmeşte cererea;
b) numele şi calitatea celui care reprezintă partea în proces, iar în cazul
reprezentării prin avocat, numele acestuia şi sediul profesional;
c) adresa de corespondenţă;
d) denumirea parchetului sau a instanţei şi numărul dosarului;
e) motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază contestaţia;
f) data şi semnătura.
Corelaţii legislative: art. 6 parag. 1, art. 13 CEDO; art. 4881, art. 4882, art. 4884-
4886 C.proc.pen.; art. 105 din Legea nr. 255/2013
Comentariu
Textul reglementează forma scrisă şi conţinutul contestaţiei. Se constată faptul că
legiuitorul a prevăzut necesitatea inserării unor elemente utile stabilirii cadrului
procesual, identificării dosarului penal şi a organului judiciar ce instrumentează
cauza, necesitatea indicării aspectelor de fapt şi de drept care au determinat
promovarea acţiunii şi subscrierea actului de sesizare a instanţei. În situaţia în care
actul de sesizare nu conţine menţiuni esenţiale în vederea calificării juridice
a acestuia, în vederea stabilirii cadrului procesual sau a identificării dosarului de
urmărire penală sau al instanţei, preşedintele instanţei sau al secţiei, în măsura în
care există, va restitui pe cale administrativă contestaţia formulată potrivit art. 26
alin. (1) lit. l) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti
aprobat prin Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr.
387/2005. Subliniem însă că această posibilitate există doar anterior primirii
numărului din aplicaţia Ecris în sensul art. 93 alin. (1) din acelaşi regulament,
ulterior înregistrării cauza urmând a fi soluţionată potrivit normelor procesual-
penale incidente în materie.
Art. 4884
Procedura de soluţionare a contestaţiei

Claudia Jderu

(1) Judecătorul de drepturi şi libertăţi sau instanţa, în vederea soluţionării

contestaţiei, dispune următoarele măsuri:
a) informarea procurorului, respectiv instanţei pe rolul căreia se află cauza, cu
privire la contestaţia formulată, cu menţiunea posibilităţii de a formula un
punct de vedere cu privire la aceasta;
b) transmiterea în cel mult 5 zile a dosarului sau a unei copii certificate
a dosarului cauzei de către procuror, respectiv de către instanţa pe rolul căreia
se află cauza;
c) informarea celorlalte părţi din proces şi după caz, a celorlalte persoane
prevăzute la art. 4881 alin. (2) cu privire la contestaţia formulată şi la dreptul
de a-şi exprima punctul de vedere în termenul acordat în acest scop de
judecătorul de drepturi şi libertăţi sau de instanţă.
(2) În cazul în care suspectul sau inculpatul este privat de libertate, în cauza
respectivă sau în altă cauză, informarea prevăzută la alin. (1) lit. c) se va face
atât către acesta, cât şi către avocatul, ales sau numit din oficiu, al acestuia.
(3) Netransmiterea punctului de vedere prevăzut la alin. (1) lit. a) şi c) în
termenul stabilit de instanţă nu împiedică soluţionarea contestaţiei.
(4) Judecătorul de drepturi şi libertăţi sau instanţa soluţionează contestaţia în
cel mult 20 zile de la înregistrarea acesteia.
(5) Contestaţia se soluţionează prin încheiere, în camera de consiliu, cu citarea
părţilor, a subiecţilor procesuali principali şi cu participarea procurorului.
Neprezentarea persoanelor legal citate nu împiedică soluţionarea contestaţiei.
Corelaţii legislative: art. 6 parag. 1 CEDO; art. 4881, art. 4883, art. 4885-
4886 C.proc.pen.; art. 105 din Legea nr. 255/2013
Notă: Alin. (5) a fost modificat prin O.U.G. nr. 18/2016 pentru modificarea şi
completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr.
135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru completarea art. 31
alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară (M.Of. nr. 389 din 23
mai 2016).
Comentariu
1. Măsuri premergătoare soluţionării contestaţiei. Potrivit primului alineat,
judecătorul de drepturi şi libertăţi sau instanţa, în vederea soluţionării contestaţiei,
dispune informarea organului judiciar pe rolul căruia se află cauza, cu privire la
contestaţia formulată, cu menţiunea posibilităţii de a formula un punct de vedere cu
privire la aceasta; solicită transmiterea în cel mult 5 zile a dosarului sau a unei copii
certificate a dosarului cauzei de către acelaşi organ judiciar şi informează intimatul
suspect, inculpat, persoană vătămată, parte civilă sau parte responsabilă civilmente
cu privire la contestaţia formulată şi la dreptul de a-şi exprima punctul de vedere în
termenul acordat în acest scop de judecătorul de drepturi şi libertăţi sau de instanţă.
În cazul în care suspectul sau inculpatul este privat de libertate, în cauza respectivă
sau în altă cauză, informarea cu privire la contestaţia formulată şi la dreptul de a-şi
exprima punctul de vedere se va face şi către avocatul, ales sau numit din oficiu, al
acestuia.
Se constată astfel că, deşi dispoziţiile art. 4884 alin. (1) lit. a) C.proc.pen. nu instituie
impunerea unui termen organului judiciar pe rolul căruia se află cauza pentru
a formula un punct de vedere cu privire la durata procedurii, alin. (3) prevede că
netransmiterea şi a acestui punct de vedere în termenul stabilit de instanţă nu
împiedică soluţionarea contestaţiei. Considerăm în aceste condiţii că este vorba
despre o simplă omisiune a legiuitorului. De altfel, instituirea unor asemenea
termene urmăreşte posibilitatea formulării în termen util a unor poziţii scrise ale
organelor judiciare, părţilor sau subiecţilor procesuali implicaţi în derularea cauzei
penale, neputându-se aprecia, în opinia noastră, că astfel de termene sunt termene
de decădere.
În practica judecătorească au fost exprimate opinii în sensul că aplicarea art.
4884 alin. (1) lit. a) şi c) C.proc.pen. se impune a fi făcută doar în situaţia în care ar
fi fost incidente dispoziţiile art. 4884 alin. (5) C.proc.pen. în forma anterioară
modificării prin O.U.G. nr. 18/2016 potrivit cărora judecarea contestaţiei avea loc
fără participarea procurorului şi citarea părţilor, or în ipoteza în care părţile au fost
citate, iar reprezentantul Ministerului Public a fost prezent în şedinţă, având astfel
posibilitatea de a-şi exprima punctul de vedere, nu mai este necesară informarea lor
anterioară cu privire la posibilitatea de a formula un punct de vedere cu privire la
contestaţie (a se vedea, în acest sens, Trib. Bucureşti, încheierea pronunţată de
judecătorul de drepturi şi libertăţi din 1 martie 2016 în dosarul nr. 7642/3/2016,
nepublicată). În opinia noastră o astfel de poziţie contrazice dispoziţia legală de vreme
ce, indiferent de raţiunea iniţială a textului, alineatul nu a fost abrogat odată cu
modificarea alineatului final în sensul indicat de instanţă.
2. Procedură. Potrivit alin. (4), judecătorul de drepturi şi libertăţi sau instanţa
soluţionează contestaţia în cel mult 20 de zile de la înregistrarea acesteia. Se constată
astfel că legiuitorul a stabilit un termen de recomandare pentru soluţionarea
contestaţiei spre a nu se ajunge la situaţia ca tocmai instituirea unui remediu privind
durata nerezonabilă a procedurii să aibă efect dilatoriu.
Potrivit alin. (5) contestaţia se soluţionează prin încheiere, în camera de consiliu, cu
citarea părţilor, a subiecţilor procesuali principali şi cu participarea procurorului.
Neprezentarea persoanelor legal citate nu împiedică soluţionarea contestaţiei.
Alineatul a fost modificat prin O.U.G. nr. 18/2016 ca urmare a D.C.C. nr. 423 din 9
iunie 2015, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.
4884 alin. (5) C.proc.pen. şi ale art. 105 din Legea nr. 255/2013, prin care a fost
admisă excepţia de neconstituţionalitate a textului legal menţionat şi s-a constatat
că soluţia legislativă potrivit căreia contestaţia privind durata procesului penal se
soluţionează „fără participarea părţilor şi a procurorului” este neconstituţională.
Pentru a dispune astfel, instanţa de contencios constituţional a apreciat că „pentru
ca suspectul, inculpatul, persoana vătămată, partea civilă sau partea responsabilă
civilmente care a avut de suferit din cauza duratei nerezonabile a procesului penal
să aibă plenitudinea exercitării drepturilor lor, este necesar ca acestea să beneficieze
nu doar de o procedură exclusiv scrisă, ci şi de contradictorialitate şi oralitate,
componente ce sunt de esenţa dreptului la un proces echitabil şi a dreptului la
apărare. De asemenea, garanţiile drepturilor anterior invocate presupun dreptul
participanţilor la procesul penal de a lua cunoştinţă de toate argumentele prezentate
instanţei şi de a le dezbate”. Curtea Constituţională a concluzionat că aceste garanţii
procesuale pot fi asigurate doar în cadrul unei proceduri contradictorii şi orale de
soluţionare a contestaţiei privind durata procesului penal.
Art. 4885
Soluţionarea contestaţiei

Claudia Jderu

(1) Judecătorul de drepturi şi libertăţi sau instanţa, soluţionând contestaţia,

verifică durata procedurilor pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul
cauzei şi a punctelor de vedere prezentate şi se pronunţă prin încheiere.
(2) Judecătorul de drepturi şi libertăţi sau instanţa, în aprecierea caracterului
rezonabil al duratei procedurii judiciare, va lua în considerare următoarele
elemente:
a) natura şi obiectul cauzei;
b) complexitatea cauzei, inclusiv prin luarea în considerare a numărului de
participanţi şi a dificultăţilor de administrare a probelor;
c) elementele de extraneitate ale cauzei;
d) faza procesuală în care se află cauza şi durata fazelor procesuale anterioare;
e) comportamentul contestatorului în procedura judiciară analizată, inclusiv
din perspectiva exercitării drepturilor sale procesuale şi procedurale şi din
perspectiva îndeplinirii obligaţiilor sale în cadrul procesului;
f) comportamentul celorlalţi participanţi în cauză, inclusiv al autorităţilor
implicate;
g) intervenţia unor modificări legislative aplicabile cauzei;
h) alte elemente de natură să influenţeze durata procedurii.
Corelaţii legislative: art. 6 parag. 1 CEDO; art. 4881, art. 4883, art. 4884, art.
4886 C.proc.pen.; art. 105 din Legea nr. 255/2013
Comentariu
Criterii de evaluare a caracterului rezonabil al duratei procedurii. Potrivit normei
procesual-penale, verificarea duratei procedurilor se face pe baza lucrărilor şi
a materialului din dosarul cauzei şi a punctelor de vedere prezentate şi poartă asupra
elementelor precizate în alin. (2), elemente ce reprezintă o transpunere a criteriilor
avute în vedere de jurisprudenţa CtEDO în materia termenului rezonabil, respectiv
complexitatea cauzei – alin. (2) lit. a), b), c), d), g), natura litigiului – alin. (2) lit. a),
comportamentul părţilor – alin. (2) lit. e) şi comportamentul autorităţilor – alin. (2)
lit. f), g).
1. Complexitatea cauzei. Avem în vedere: a) complexitatea situaţiei de fapt
(numărul mare şi natura particulară a capetelor de acuzaţie, natura extrem de
sensibilă a infracţiunilor imputate, privind, spre exemplu, siguranţa naţională,
numărul mare al inculpaţilor şi al martorilor, numărul mare al expertizelor efectuate
în cauză etc.); b) complexitatea problemelor de drept incidente (aspecte vizând
conflictul de jurisdicţii, interpretarea unui tratat internaţional etc.); c) complexitatea
procedurii (numărul părţilor, al martorilor, necesitatea efectuării de cereri de
cooperare judiciară, comisii rogatorii, aspecte vizând citarea). Dimpotrivă, va fi avută
în vedere, în defavoare, o procedură excesiv de complicată, mai ales în cazul unui risc
de a se încălca alte garanţii instituite de art. 6 CEDO.
2. Natura litigiului, miza procesului pentru reclamant. Sunt situaţii în care s-a
apreciat că se impune o diligenţă specială: a) reclamantul se află în stare privativă de
libertate (Kalashnikov c. Rusiei, hotărârea din 15 iulie 2002, parag. 132); b)
reclamantul se pretinde victima unei infracţiuni de violenţă sau a unei infracţiuni
imputate unui reprezentant al autorităţii statale (Caloc c. Franţei, hotărârea din 20
iulie 2000, parag. 119, 120).
3. Comportamentul părţilor. Avem în vedere sesizarea iniţială a unei instanţe
necompetente, sustragerea de la derularea anchetei penale, cereri repetate de
amânare a cauzei, schimbarea repetată a apărătorilor cu necesitatea amânării cauzei
pentru pregătirea apărării, formularea abuzivă de cereri repetate de punere în
libertate, de recuzare, încercări eşuate de împăcare a părţilor. Statul nu este
responsabil pentru amânările cauzate de o astfel de conduită, dar nu trebuie să fie
pasiv în astfel de situaţii. Pe de altă parte însă, utilizarea cu bună-credinţă a tuturor
mijloacelor procedurale prevăzute de dreptul intern în exercitarea dreptului la
apărare nu poate fi considerată motiv al prelungirii procedurilor (Holomiov c.
Moldovei, 2006, parag. 143).
4. Comportamentul autorităţilor. Este vorba despre perioade de inactivitate
prelungite în cursul urmăririi penale, citarea defectuoasă a părţilor, martorilor,
casări sau desfiinţări cu trimitere spre rejudecare succesive, depunerea cu întârziere
a rapoartelor de expertiză dispuse în cauză cumulată cu pasivitatea organului
judiciar, conexarea sau disjungerea inutilă a cauzelor, motivarea cu întârziere
a hotărârilor judecătoreşti, redactarea cu întârziere a rechizitoriului, trimiterea cu
întârziere a dosarului către instanţa de control judiciar (Bragadireanu c. României,
parag. 119-122; Georgiadis c. Ciprului, 2002, parag. 46; Valentin Ivanov c. Bulgariei,
2008, parag. 27-28; Krasimir Iordanov c. Bulgariei, 2007, parag. 31-33).
Art. 4886
Soluţii

Claudia Jderu

(1) Când apreciază contestaţia ca fiind întemeiată judecătorul de drepturi şi

libertăţi sau instanţa admite contestaţia şi stabileşte termenul în care
procurorul să rezolve cauza potrivit art. 327, respectiv instanţa de judecată să
soluţioneze cauza, precum şi termenul în care o nouă contestaţie nu poate fi
formulată.
(2) În toate cazurile, judecătorul de drepturi şi libertăţi sau instanţa care
soluţionează contestaţia nu va putea da îndrumări şi nici nu va putea oferi
dezlegări asupra unor probleme de fapt sau de drept care să anticipeze modul
de soluţionare a procesului ori care să aducă atingere libertăţii judecătorului
cauzei de a hotărî, conform legii, cu privire la soluţia ce trebuie dată procesului,
ori, după caz, libertăţii procurorului de a pronunţa soluţia pe care o consideră
legală şi temeinică.
(3) Dacă s-a constatat depăşirea duratei rezonabile, o nouă contestaţie în
aceeaşi cauză se va soluţiona cu luarea în considerare exclusiv a motivelor ivite
ulterior contestaţiei anterioare.
(4) Abuzul de drept constând în formularea cu rea-credinţă a contestaţiei se
sancţionează cu amendă judiciară de la 1.000 lei la 7.000 lei şi la plata
cheltuielilor judiciare ocazionate.
(5) Încheierea se motivează în termen de 5 zile de la pronunţare. Dosarul se
restituie în ziua motivării.
(6) Hotărârea se comunică contestatorului şi se transmite spre informare
tuturor părţilor sau persoanelor dintre cele enumerate la art. 4884alin. (1) lit. c)
din dosarul cauzei, care sunt ţinute să respecte termenele cuprinse în aceasta.
(7) Încheierea prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi sau instanţa
soluţionează contestaţia nu este supusă niciunei căi de atac.
(8) Contestaţia formulată cu nerespectarea termenelor prevăzute de prezentul
capitol se restituie administrativ.
Corelaţii legislative: art. 6 parag. 1 CEDO; art. 4881, art. 4883, art. 4884,
4886 C.proc.pen.; art. 105 din Legea nr. 255/2013
Comentariu
Soluţii. Soluţiile ce pot fi date contestaţiei pot fi admiterea sau respingerea acesteia,
doar prima fiind reglementată expres. De asemenea, doar în prima situaţie va fi
stabilit termenul în care procurorul să rezolve cauza potrivit art. 327 C.proc.pen. –
emiterea rechizitoriului prin care dispune trimiterea în judecată sau emiterea
ordonanţei prin care dispune clasarea sau renunţarea la urmărire –, respectiv
termenul în care instanţa de judecată să soluţioneze cauza, precum şi termenul în
care o nouă contestaţie nu poate fi formulată. În cazul în care va fi formulată o nouă
contestaţie cu nerespectarea termenului astfel fixat, aceasta va fi restituită
administrativ celui ce a formulat-o însă doar în ipoteza în care nerespectarea
termenului este constatată la momentul înregistrării contestaţiei şi nu ulterior
alocării numărului de dosar penal.
În opinia noastră termenul de rezolvare a cauzei în cazul procurorului şi respectiv de
soluţionare a cauzei în cazul instanţei curge de la data restituirii dosarului potrivit
art. 4886 alin. (5) C.proc.pen., iar termenul în care o nouă contestaţie nu poate fi
formulată nu poate fi evident inferior ca durată în ipoteza în care are acelaşi
moment a quo termenului fixat pentru rezolvarea, soluţionarea cauzei. În practica
judecătorească au fost pronunţate soluţii fie în sensul stabilirii aceluiaşi termen atât
pentru rezolvarea cauzei, cât şi pentru formularea unei noi contestaţii (a se vedea, în
acest sens, Trib. Bucureşti, Secţia I penală, încheierea pronunţată de judecătorul de
drepturi şi libertăţi din 2 august 2016 în dosarul nr. 26580/3/2016, nepublicată), fie
în stabilirea unor termene diferite, cel în care o nouă contestaţie nu poate fi formulată
expirând ulterior celui fixat pentru rezolvarea cauzei (a se vedea Trib. Bucureşti, Secţia
I penală, încheierea pronunţată de judecătorul de drepturi şi libertăţi din 8 septembrie
2016 în dosarul nr. 31119/3/2016, nepublicată).
Apreciem că, în situaţia în care se formulează contestaţie cu privire la durata
urmăririi penale, iar, ulterior sesizării judecătorului de drepturi şi libertăţi, este
dispusă trimiterea în judecată, o soluţie de clasare sau de renunţare la urmărirea
penală, soluţia va fi aceea a respingerii contestaţiei fără o analiză a caracterului
întemeiat al acesteia, avându-se în vedere caracterul exclusiv preventiv al remediului
instituit de legiuitor (a se vedea, în acest sens, Trib. Bucureşti, Secţia I penală
încheierea pronunţată de judecătorul de drepturi şi libertăţi din 5 octombrie 2015 în
dosarul nr. 26236/3/2015, nepublicată). Aceeaşi va fi situaţia şi în cazul finalizării
judecării cauzei în primă instanţă sau în calea de atac ordinară sau extraordinară,
în situaţia în care se contestă durata judecăţii în primă instanţă sau în calea de atac.
Este interzis organului judiciar competent să soluţioneze contestaţia de a interfera
cu funcţia de urmărire penală sau de judecată în cauza pendinte prin dezlegări
asupra unor probleme de fapt sau de drept care să anticipeze modul de soluţionare
a procesului ori care să aducă atingere libertăţii judecătorului cauzei de a hotărî,
conform legii, cu privire la soluţia ce trebuie dată procesului, ori, după caz, libertăţii
procurorului de a pronunţa soluţia pe care o consideră legală şi temeinică.
Soluţia va fi pronunţată prin încheiere a cărei motivare are loc în 5 zile de la
pronunţare, dosarul cauzei restituindu-se organului judiciar pe rolul căruia se află
cauza, în ziua motivării. Hotărârea se comunică contestatorului şi tuturor celorlalte
părţi sau subiecţi procesuali principali din dosarul cauzei, care sunt ţinuţi să
respecte termenele cuprinse în aceasta. Subliniem faptul că, de vreme ce textul legal
vorbeşte despre respectarea termenelor indicate în hotărâre, situaţie incidentă doar
în ipoteza admiterii contestaţiei, în cazul respingerii acesteia o nouă contestaţie poate
fi formulată oricând. Un argument suplimentar în acest sens este faptul că unul
dintre criteriile avute în vedere în stabilirea caracterului nerezonabil al duratei
procedurii este comportamentul contestatorului, acesta neputând invoca propria
conduită dilatorie spre a obţine constatarea tergiversării soluţionării cauzei penale.
O asemenea concluzie poate genera însă formularea succesivă de contestaţii cu
consecinţa ca tocmai instituirea unui remediu privind durata nerezonabilă
a procedurii să aibă efect dilatoriu, însă în situaţia unui abuz de drept procesual
legiuitorul a instituit o nouă abatere judiciară, recte formularea cu rea-credinţă
a contestaţiei, abatere sancţionată mai sever, respectiv cu amendă judiciară de la
1.000 lei la 7.000 lei, faţă de cea reglementată de art. 283 alin. (4) C.proc.pen.,
respectiv amenda judiciară de la 500 la 5.000 lei.
Hotărârea pronunţată este definitivă. După o contestaţie admisă, o nouă contestaţie
în aceeaşi cauză va fi analizată numai din perspectiva motivelor ulterioare soluţiei de
admitere.
Capitolul II Procedura privind tragerea la răspundere penală a persoanei juridice
Art. 489
Dispoziţii generale

Andra-Roxana Trandafir

(1) În cazul infracţiunilor săvârşite de persoanele juridice prevăzute la art. 135

alin. (1) din Codul penal în realizarea obiectului de activitate sau în interesul
ori în numele persoanei juridice, dispoziţiile prezentului cod se aplică în mod
corespunzător, cu derogările şi completările prevăzute în prezentul capitol.
(2) Sunt aplicabile în procedura privind tragerea la răspundere penală
a persoanei juridice şi dispoziţiile procedurii de cameră preliminară, care se
aplică în mod corespunzător.
Corelaţii legislative: art. 135, art. 151, art. 175, art. 308 C.pen.; art. 19, art. 41, art.
86, art. 417-418, art. 479 şi urm. C.proc.pen.; art. 1372-1373, art. 1382, art. 1384, art.
1443 C.civ.; art. 240 din Legea nr. 187/2012, art. 6 CEDO; art. 2, art. 3, art. 4 din
Protocolul nr. 7 adiţional la Convenţie
Comentariu
1. Răspunderea penală a persoanei juridice în dreptul român. Răspunderea
penală a persoanei juridice a fost introdusă în legislaţia românească prin Legea nr.
278/2006 (M.Of. nr. 601 din 12 iulie 2006; prevederile privind persoana juridică au
intrat în vigoare la 90 de zile de la publicarea legii).
În Titlul VI din Codul penal, condiţiile răspunderii penale a persoanei juridice sunt
reglementate în art. 135 C.pen.
Aşa cum arătam cu alte ocazii, o primă constatare importantă priveşte necesitatea
existenţei personalităţii juridice pentru entităţile care răspund penal. În acest sens,
Expunerea de motive a noului Cod penal prevede că „a fost menţinută cerinţa
existenţei personalităţii juridice ca premisă pentru angajarea răspunderii penale
a entităţilor colective” [a se vedea A.R. Trandafir (Ilie), Penalizarea dreptului afacerilor.
Privire asupra răspunderii penale a persoanei juridice, în C.J. nr. 7/2014]. Soluţia
potrivit cu care nu vor răspunde penal formele de activitate economică fără
personalitate juridică, de exemplu întreprinderile individuale, a fost stabilită şi
prin Decizia nr. 1/2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul
pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.
Sunt de asemenea relevante prevederile art. 151 C.pen., potrivit cu care răspunderea
penală se „transmite” persoanei nou-create în caz de comasare sau divizare, iar
fundamentul noii abordări rezidă în efectele transformării persoanei juridice, care
presupun transmiterea activului şi a pasivului patrimonial (pentru criticile aduse
aceste soluţii, a se vedea A.R. Trandafir, Penalizarea dreptului afacerilor... loc. cit.).
Persoanele juridice de drept privat vor răspunde penal indiferent că este vorba de
societăţi comerciale ori de alte persoane juridice de drept privat. Sunt vizate, desigur,
societăţile (cel mai des judecate pentru comiterea de infracţiuni), dar şi sindicatele,
grupurile de interes economic şi grupurile europene de interes economic, asociaţiile
de proprietari care au personalitate juridică, partidele politice, asociaţiile, fundaţiile
etc.
Cu privire la persoanele juridice de drept public, Statul şi autorităţile publice (a se
vedea pentru definiţia acestei noţiuni art. 240 din Legea nr. 187/2012 pentru
punerea în aplicare a C.pen.) se bucură de imunitate penală. Instituţiile publice
răspund penal doar pentru infracţiunile comise în desfăşurarea unor activităţi ce pot
face obiectul domeniului privat.
Persoanele juridice pot răspundere pentru orice infracţiune prevăzută de Codul
penal ori de legi speciale. Referitor la posibilitatea ca persoanele juridice să răspundă
pentru infracţiunile cu subiect activ calificat, o interpretare largă a noţiunii de
„funcţionar public” prevăzută la art. 175 C.pen. ar permite încadrarea persoanelor
juridice în această categorie, iar o interpretare chiar strictă a art. 308 alin. (2) C.pen.
conduce la ideea că şi persoanele juridice pot comite infracţiuni de corupţie şi de
serviciu, întrucât textul de lege vorbeşte despre fapte săvârşite „de către sau în
legătură cu persoanele care exercită, permanent sau temporar, cu sau fără
o remuneraţie, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice dintre cele
prevăzute în art. 175 alin. (2) sau în cadrul oricărei persoane juridice” [a se vedea,
pentru toate aceste aspecte, A.R. Trandafir (Ilie), Penalizarea dreptului afacerilor...
loc. cit.; A.R. Trandafir (Ilie), Aspecte de noutate privind răspunderea penală
a persoanei juridice, în A.U.B., Seria Drept – Supliment 2014].
Codul penal român consacră modelul de răspundere directă a persoanei juridice,
după model belgian şi olandez, ceea ce presupune că răspunderea penală a persoanei
juridice poate fi antrenată de orice persoană fizică ce acţionează în condiţiile
prevăzute de lege (art. 135 C.pen.) şi nu doar de acţiunile organelor sau
reprezentanţilor acesteia. Chiar instanţa supremă a avut ocazia să facă aplicarea
acestei reguli, într-o cauză judecată sub imperiul C.pen. din 1969, în care a afirmat,
în mod expres, că „pot atrage răspunderea persoanei juridice actele comise de organe,
reprezentanţi, dar şi de mandatari prepuşi şi persoanele care nu lucrează oficial pentru
entitatea respectivă, dar care acţionează sub autoritatea acesteia” (I.C.C.J., Secţia
penală, decizia nr. 2550 din 13 august 2012, definitivă, citată în A.R. Ilie,
Răspunderea penală a persoanei juridice. Jurisprudenţă rezumată şi comentată, Ed.
C.H. Beck, Bucureşti, 2013). Astfel, angajarea răspunderii persoanei juridice nu este
condiţionată de existenţa unui contract de muncă ori a vreunui act oficial de numire
a persoanei fizice respective [pentru critica acestei soluţii, a se vedea V. Stoica,
O modă periculoasă: extinderea sferei de aplicare a răspunderii penale a persoanei
juridice, 22 februarie 2016 (https://juridice.ro/essentials/408/o-moda-periculoasa-
extinderea-sferei-de-aplicare-a-raspunderii-penale-a-persoanei-juridice)].
2. Noţiuni generale privind procedura tragerii la răspundere penală a persoanei
juridice. Odată cu reglementarea din Codul penal în anul 2006, au fost adoptate şi
reguli privind procedura tragerii la răspundere a acestor categorii de entităţi,
prin Legea nr. 356/2006 (M.Of. nr. 677 din 7 august 2006). Prevederile privind
persoana juridică din această lege au intrat în vigoare simultan cu normele
corespunzătoare din Codul penal.
Întocmai ca în Codul de procedură penală din 1968, actualul Cod de procedură
penală consacră procedurii tragerii la răspundere penală a persoanei juridice un
capitol distinct în Titlul privind procedurile speciale. Cu toate acestea, o serie de
articole nu cuprind, în realitate, reguli derogatorii, ci, mai degrabă, întăresc ideea că
anumite instituţii sunt aplicabile şi în cazul persoanelor juridice.
Art. 489 C.proc.pen., intitulat Dispoziţii generale, menţionează că procedura specială
se aplică persoanelor juridice prevăzute la art. 135 alin. (1) C.pen. Textul este
aplicabil tuturor persoanelor juridice care răspund penal, inclusiv instituţiilor
publice, în situaţia în care nu este incidentă excepţia prevăzută la art. 135 alin. (2)
C.pen., neexistând alte reguli de procedură cu privire la acestea [a se vedea şi A.R.
Trandafir (Ilie), Penalizarea dreptului afacerilor...; A.R. Trandafir (Ilie), Aspecte de
noutate, loc. cit.].
Totodată, art. 489 C.proc.pen. menţionează că procedura este aplicabilă persoanelor
juridice care săvârşesc infracţiuni în realizarea obiectului de activitate sau în
interesul ori în numele persoanei juridice. Apreciem că această menţiune este inutilă,
câtă vreme oricum, potrivit Codului penal, doar dacă sunt îndeplinite aceste condiţii,
persoana juridică poate răspunde penal. Pe cale de consecinţă, o formulare adecvată
a textului ar trebui să menţioneze doar „În cazul infracţiunilor săvârşite de persoanele
juridice, dispoziţiile prezentului cod...”, aşa cum, de altfel, prevedea art.
4791 C.proc.pen. din 1968.
3. Aplicabilitatea procedurii de drept comun – partea generală. Tragerea la
răspundere a persoanei juridice este supusă, ca regulă, procedurii de drept comun
prevăzută de Codul de procedură penală. Desigur, o asemenea procedură va fi
aplicată, aşa cum prevede art. 489 C.proc.pen., în mod corespunzător şi, adăugăm
noi, dacă este compatibilă cu natura acestor entităţi.
Prin urmare, cu excepţiile din Capitolul II al Titlului IV din Partea Specială, vor fi
aplicabile persoanelor juridice regulile din Partea generală a Codului de procedură
penală privind principiile şi limitele aplicării legii procesuale penale (Titlul I), acţiunea
penală şi acţiunea civilă (Titlul II; a se vedea şi infra comentariul art. 490),
participanţii în procesul penal (Titlul III), probele, mijloacele de probă şi procedeele
probatorii (Titlul IV), măsurile preventive şi alte măsuri procesuale (Titlul V) şi actele
procesuale şi procedurale comune (Titlul VI). Câteva precizări se impun cu privire la
aceste aspecte.
3.1. Dreptul la un proces echitabil în cazul persoanelor juridice care au săvârşit
infracţiuni. O primă menţiune vizează incidenţa prevederilor privind dreptul la un
proces echitabil în cazul persoanelor juridice. În acest context, merită observat că,
prin mai multe decizii, CtEDO a apreciat de multă vreme că un mare număr de
măsuri, chiar aplicabile persoanelor juridice, reprezintă pedepse în sensul
Convenţiei, situaţie în care devin incidente şi o serie de alte prevederi ale Convenţiei.
Curtea europeană se bazează, aşadar, pe o interpretare extensivă a Convenţiei,
apreciind că şi persoanelor juridice le sunt aplicabile garanţiile instituite de
Convenţie [a se vedea, de exemplu, cauza Comingersoll c. Portugaliei, decizia din 6
aprilie 2000 (www.echr.coe.int); a se vedea totodată, D. Bogdan, Yukos la CEDO.
Proces penal echitabil al unei societăţi comerciale. Taxe şi penalităţi fiscale de 16
miliarde de euro. Executare silită ce conduce la faliment. Încălcarea art. 1 P1 (I) şi (II)
(https://www.juridice.ro/167008/yukos-la-cedo-proces-penal-echitabil-al-unei-
societati-comerciale-taxe-si-penalitati-fiscale-de-16-miliarde-de-euro-executare-silita-
ce-conduce-la-faliment-incalcarea-art-1-p1-ii.html); A.R. Ilie, Angajarea răspunderii
penale a persoanei juridice, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2011, p. 187 şi urm.; A.R.
Trandafir, Protecţia drepturilor fundamentale ale persoanelor juridice în
jurisprudenţa Curţii europene a drepturilor omului, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2015,
nr. 108 şi urm.].
Astfel, în cazul în care o persoană juridică face obiectul unei acuzaţii la finalul căreia
există posibilitatea de a i se aplica o sancţiune ce poate fi calificată drept pedeapsă
potrivit interpretării pe care această noţiune a primit-o în jurisprudenţa CtEDO, ea
trebuie să beneficieze de toate garanţiile unui proces penal echitabil (art. 6 din
Convenţie). Rezultă, în temeiul acestui articol, că garanţiile unui proces echitabil în
materie penală includ dreptul la un tribunal independent şi imparţial, stabilit de lege
(a se vedea cauza arpa Seeland B.V. et Metal Welding B.V. c. Olanda, 9 noiembrie
2004, parag. 48), egalitatea armelor, loialitatea probaţiunii (a se vedea cauza Băcanu
şi S.C. „R” S.A. c. România, 3 martie 2009, parag. 70-82), respectarea principiului
contradictorialităţii, dreptul la motivarea hotărârilor, dreptul acuzatului de a păstra
tăcerea şi de a nu se autoincrimina, publicitatea procesului, soluţionarea cauzei într-
un termen rezonabil (a se vedea cauza Garyfallou AEBE c. Grecia, 24 septembrie
1997, parag. 39-42), prezumţia de nevinovăţie, dreptul de a fi informat cu privire la
natura acuzaţiei, acordarea timpului şi a facilităţilor necesare pregătirii apărării,
dreptul la apărare (inclusiv confidenţialitatea relaţiei client-avocat), dreptul
acuzatului de a interoga martorii din proces (a se vedea cauza Băcanu şi S.C. „R” S.A.
c. Românei, 3 martie 2009, parag. 75), dreptul la asistenţa gratuită a unui interpret,
dreptul de a consulta dosarul (se vedea cauza OAO Neftyanaya Kompaniya YUKOS c.
Rusiei, 20 septembrie 2011, parag. 551), dreptul la asistenţă juridică obligatorie (a
se vedea în acest sens şi I.C.C.J., Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de
drept în materie penală, Decizia nr. 21/2016 prin care s-a stabilit că „în interpretarea
şi aplicarea dispoziţiilor art. 90 lit. c) C.proc.pen., în cursul procedurii de cameră
preliminară şi în cursul judecăţii, în cauzele în care legea prevede pentru infracţiunea
săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani,
asistenţa juridică este obligatorie pentru inculpatul persoană juridică, în raport cu
dispoziţiile art. 187 C.pen.”).
Desigur, dacă s-a pronunţat o pedeapsă în condiţiile menţionate mai sus, persoana
condamnată are şi alte drepturi prevăzute de Convenţie şi Protocoalele sale
adiţionale, care nu ţin doar de dreptul la apărare, precum dreptul la un recurs efectiv
(a se vedea cauzele Strategies et Communications şi Dumoulin c. Belgique, 15 iulie
2002, parag. 50-56; Sarl Amat-G şi Mébaghichvili c. Georgia, 27 septembrie 2005,
parag. 51-54.) şi dreptul la un dublu grad de jurisdicţie (art. 2 din Protocolul nr. 7 la
Convenţie). În situaţia în care se constată că în mod greşit s-a pronunţat o astfel de
condamnare, persoana respectivă are dreptul la reparaţii, în condiţiile art. 3 din
Protocolul nr. 7 la Convenţie. Un nou proces şi o nouă pedeapsă nu pot exista pentru
aceeaşi faptă împotriva aceleiaşi persoane, potrivit principiului ne bis in
idem prevăzut de art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenţie [a se vedea A.R. Ilie,
Angajarea răspunderii... op. cit., nr. 122, p. 298; jurisprudenţa Curţii este încă
săracă în materie – a se vedea, de exemplu, cauzele SC Plastik Abc SA c. României, 7
februarie 2008; Giannetaki E. şi S. Metaforiki LTD Giannetakis c. Greciei, 6 decembrie
2007 (parag. 36); a se vedea, pentru toate aceste aspecte, A.R. Trandafir, Protecţia
drepturilor fundamentale... op. cit., nr. 113].
3.2. Acţiunea civilă împotriva persoanei juridice. În ceea ce priveşte exercitarea
acţiunii civile împotriva unei persoane juridice (art. 19 şi urm. C.proc.pen.),
o importantă problemă vizează, pe de o parte, calitatea în care o persoană juridică
poate sta în proces într-o astfel de acţiune şi, pe de altă parte, cea în care poate fi
condamnată la sfârşitul procesului penal. Mai exact, problema vizează posibilitatea
cumulului calităţilor de parte responsabilă civilmente şi de inculpat în cadrul
aceluiaşi proces penal, precum şi posibilitatea condamnării aceleiaşi persoane
juridice în ambele calităţi.
Practica judiciară, confruntată de mai multe ori cu această problemă, a dat deja
o soluţie. Pentru a ajunge la o concluzie, sunt însă necesare mai multe precizări.
În primul rând, trebuie menţionat că răspunderea penală a persoanei juridice în
dreptul român este o răspundere directă, pentru fapta proprie (a se vedea F.
Streteanu, R. Chiriţă, Răspunderea penală a persoanei juridice, ed. a 2-a, Ed. C.H.
Beck, Bucureşti, 2009, p. 391; A. Jurma, Persoana juridică – subiect al răspunderii
penale, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2010; A.R. Ilie, Angajarea răspunderii..., op. cit., p.
298. În acelaşi sens, a se vedea I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 2550 din 13 august
2012, definitivă, în A.R. Ilie, Răspunderea penală a persoanei juridice..., op. cit., p.
374 şi urm.; L.M. Stănilă, Răspunderea penală a persoanei juridice, Ed. Hamangiu,
Bucureşti, 2012, p. 174 şi urm.). Persoana juridică nu răspunde din punct de vedere
penal şi nici nu ar putea răspunde pentru fapta altei persoane. Prin urmare, atunci
când are calitatea de inculpat în procesul penal, persoanei juridice i se impută o faptă
proprie. Pentru aceeaşi faptă pot fi urmărite şi condamnate şi persoanele fizice care
au contribuit la săvârşirea aceleiaşi infracţiuni, după cum prevede în mod expres art.
135 alin. (3) C.pen. Desigur, în orice situaţie, persoanele fizice răspund întotdeauna
pentru fapta proprie, răspunderea penală fiind personală.
Prin urmare, dacă în cadrul aceluiaşi proces penal persoana fizică şi persoana
juridică sunt chemate să răspundă penal, ambele vor fi chemate să răspundă pentru
o faptă proprie care constituie infracţiune. Ele urmează a răspunde, aşadar, dacă
sunt respectate toate condiţiile, şi pentru aceeaşi faptă penală (în înţelesul de aceeaşi
atingere adusă valorilor sociale protejate de lege, indiferent de calificarea juridică pe
care o va primi această atingere pentru fiecare dintre cele două categorii de persoane).
Pe cale de consecinţă, şi răspunderea civilă a inculpaţilor persoane juridice şi
persoane fizice, în cazul în care aceasta este angajată în cauză, se va întemeia pe
aceeaşi faptă, adică pe infracţiunea comisă. Răspunderea civilă va fi, aşadar,
o răspundere pentru fapta proprie, întocmai ca şi răspunderea penală.
În latura civilă a procesului penal răspunderea părţii responsabile civilmente este
o răspundere pentru fapta altuia, iar nu pentru fapta proprie. În acest sens, art. 86
C.proc.pen. prevede că partea responsabilă civilmente este persoana care, potrivit
legii civile, are obligaţia legală sau convenţională de a repara prejudiciul cauzat prin
infracţiune, adică pentru fapta altei persoane. Aşadar, răspunderea părţii
responsabile civilmente este în realitate o răspundere delictuală întemeiată pe fapta
altei persoane, care poate fi angajată, în esenţă, în condiţiile art. 1372-1373 C.civ.
Având în vedere aceste aspecte, în cadrul aceluiaşi proces penal poate fi cumulată
calitatea de suspect/inculpat a unei persoane juridice cu cea de parte responsabilă
civilmente, ţinând seama de faptul că, până la pronunţarea unei hotărâri
judecătoreşti definitive, nu este încă antrenată nicio formă de răspundere
a persoanelor judecate, operând prezumţia de nevinovăţie. O asemenea împrejurare
trebuie admisă cu atât mai mult cu cât este posibil ca persoana juridică să fie achitată
ca inculpat, dar să i se poată recunoaşte o răspundere pentru fapta prepusului; din
acest punct de vedere, posibilitatea cumulului celor două calităţi este utilă şi prezintă
importanţă practică. În practica judiciară, această opinie a fost confirmată, întrucât,
de exemplu, instanţa a hotărât că nu sunt întrunite condiţiile răspunderii pentru
fapta proprie, dar sunt întrunite cele ale răspunderii pentru fapta altuia,
condamnând persoana juridică în calitate de parte responsabilă civilmente (a se
vedea C.A. Constanţa, Secţia penală, decizia nr. 471/P din 18 mai 2012, definitivă,
în A.R. Ilie, Răspunderea... op. cit., p. 174 şi urm.).
Nu se poate susţine însă că, cu privire la aceeaşi faptă, o persoană juridică poate fi
condamnată civil atât având în vedere calitatea sa de inculpat (care presupune, după
cum am arătat, o răspundere pentru fapta proprie), cât şi în aceea de parte
responsabilă civilmente (care implică o răspundere pentru fapta altei persoane, mai
exact a comitentului pentru fapta prepusului). Prima formă de răspundere o exclude
pe cea de-a doua, reprezentând maximul de răspundere la care poate ajunge
o persoană în procesul penal (răspundere penală şi răspundere civilă pentru fapta
proprie), ceea ce dă naştere la un maxim de drepturi şi obligaţii în cadrul procesului
ca urmare a condamnării sale (în acelaşi sens, a se vedea A. Jurma, Notă la sentinţa
Tribunalului Bucureşti nr. 846 din 6 decembrie 2012, în C.J. nr. 6/2011, p. 340).
La acest argument trebuie adăugat faptul că, potrivit art. 1382 C.civ., când fapta
prejudiciabilă (în această situaţie, infracţiunea) este imputabilă mai multor persoane,
aceste persoane sunt ţinute solidar pentru despăgubire. Aceasta înseamnă că, în
calitate de inculpat, dacă este condamnată, persoana juridică răspunde oricum
pentru întreaga sumă cu care s-a constituit parte civilă persoana vătămată prin
infracţiunea comisă, indiferent că această sumă este cerută şi de la persoanele fizice
din cauză, după cum prevede în mod expres art. 1443 C.civ. Desigur, dacă persoana
juridică plăteşte întreaga sumă, ea are drept de regres împotriva persoanelor fizice
obligate în solidar în temeiul art. 1384 C.civ., dar acest drept de regres nu se
întemeiază pe obligaţia persoanei juridice de a garanta despăgubirea celor care au
suferit daune prin acţiuni comise de persoanele fizice care acţionează în numele şi
pe seama lor (cum se întâmplă în cazul răspunderii comitentului pentru fapta
prepusului), ci pe actul juridic al plăţii.
Practica judiciară a consacrat expres această soluţie, reţinându-se, de pildă, că, „deşi
sunt întrunite condiţiile răspunderii comitentului pentru fapta prepusului (...), doar în
măsura în care societatea nu ar fi obligată în nume propriu s-ar impune angajarea
răspunderii civile delictuale pentru fapta altuia, în condiţiile răspunderii comitentului
pentru fapta prepusului” (Jud. Braşov, Secţia penală, sentinţa nr. 310 din 21 februarie
2012, definitivă; aceeaşi soluţie, neexplicată însă, a fost reţinută şi de Jud. Sectorului
4 Bucureşti, Secţia penală, sentinţa nr. 3249 din 27 decembrie 2011, definitivă, ambele
în A.R. Ilie, Răspunderea..., p. 14 şi urm.).
Conform unei alte opinii, ar fi posibilă chiar condamnarea unei persoane juridice în
ambele calităţi, întrucât, în cazul în care doar persoana juridică condamnată pentru
fapta proprie ar face apel/recurs şi acesta ar fi admis, instanţa de control judiciar
pronunţând achitarea, persoana juridică nu ar mai putea fi condamnată în calitate
de parte responsabilă civilmente. În opinia noastră, o asemenea interpretare nu poate
fi primită, întrucât dispoziţiile art. 418 C.proc.pen. nu ar fi în realitate încălcate, câtă
vreme nu s-ar crea o situaţie mai gravă persoanei juridice prin condamnarea doar pe
latură civilă faţă de condamnarea pe latură civilă şi penală care s-ar desfiinţa. Pe de
altă parte, având în vedere dispoziţiile art. 417 alin. (1) C.proc.pen., care prevăd că
instanţa de apel judecă apelul numai „în raport cu calitatea pe care apelantul o are în
proces”, s-ar putea da şi o interpretare strictă, în care, într-adevăr, să nu fie posibilă
condamnarea în apel în calitate de parte responsabilă civilmente.
3.3. Competenţa teritorială. Codul de procedură penală din 1968 conţinea, la art.
4793, reguli privind competenţa teritorială. Potrivit acestui text de lege, în cazul
infracţiunilor săvârşite de persoana juridică, competenţa teritorială era determinată
de locul unde a fost săvârşită infracţiunea, locul unde se afla sediul persoanei juridice
şi locul unde locuia persoana vătămată sau unde aceasta îşi avea sediul. Era vorba,
aşadar, de o competenţă teritorială alternativă pe care legiuitorul a instituit-o pentru
infracţiunile săvârşite de persoana juridică. Analizând acest text, apreciam că, în
realitate, nu prevedea norme derogatorii de la art. 30 C.proc.pen. din 1968, ci doar
elimina unul dintre criteriile neaplicabile în cazul persoanelor juridice (locul unde
făptuitorul a fost prins) şi adapta cerinţa referitoare la sediul persoanei juridice (a se
vedea A.R. Ilie, Angajarea răspunderii... op. cit., p. 124).
Din acest punct de vedere, este preferabilă soluţia Codului de procedură penală, care
nu mai conţine, în Partea specială, un articol privind competenţa teritorială în cazul
persoanei juridice, ci, la art. 41 alin. (1), prevede că pentru determinarea competenţei
după teritoriu se vor avea în vedere, în ordine, următoarele criterii: locul săvârşirii
infracţiunii; locul în care a fost prins suspectul sau inculpatul; locuinţa suspectului
sau inculpatului persoană fizică ori, după caz, sediul inculpatului (subînţelegem, şi
cel al suspectului) persoană juridică, la momentul la care a săvârşit fapta; locuinţa
sau, după caz, sediul persoanei vătămate (a se vedea supra comentariul art. 41).
Chiar dacă cel de-al doilea criteriu nu este aplicabil persoanelor juridice, nu există
nicio problemă de aplicare a normei respective în cazul persoanelor juridice,
trecându-se la aplicarea celui de-al treilea criteriu, adaptat, de data aceasta,
persoanelor juridice, cu menţiunea de mai sus.
4. Aplicabilitatea procedurii de drept comun – partea specială. Întocmai ca în
cazul aplicabilităţii Părţii generale a Codului, vor fi incidente în cazul persoanelor
juridice care săvârşesc fapte prevăzute de legea penală şi dispoziţiile din Partea
specială, respectiv urmărirea penală (Titlul I), camera preliminară (Titlul II), judecata
(Titlul III), celelalte proceduri speciale (cu excepţia Capitolelor III şi IV, incompatibile
cu persoana juridică) şi unele aspecte privind executarea hotărârilor, în măsura în
care nu sunt prevăzute în procedura specială (de exemplu, aspectele privind
despăgubirile civile, cheltuielile judiciare, măsurile de siguranţă etc.). În cele ce
urmează, se impun două precizări privind acordul de recunoaştere a vinovăţiei şi
camera preliminară.
4.1. Acordul de recunoaştere a vinovăţiei. Persoanelor juridice care săvârşesc
infracţiuni li se vor aplica şi dispoziţiile art. 478 şi urm. privind acordul de
recunoaştere a vinovăţiei. Într-adevăr, reglementarea acestei proceduri nu este cu
nimic incompatibilă cu calitatea de persoană juridică a inculpatului (în acelaşi sens,
a se vedea M. Udroiu, Procedură penală. Partea specială. Noul Cod de procedură
penală, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2014, p. 402 şi p. 461, cu privire la obligaţia
procurorului sau a organului de cercetare penală de a aduce la cunoştinţa persoanei
juridice posibilitatea încheierii unui acord de recunoaştere a vinovăţiei). Singura
excepţie de la această procedură este prevăzută la art. 478 alin. (6) C.proc.pen. şi se
referă doar la inculpaţii minori, şi nu şi la alte categorii de persoane.
Cu privire la dispoziţiile art. 480 alin. (1) C.proc.pen., potrivit cărora acordul de
recunoaştere a vinovăţiei se poate încheia numai cu privire la infracţiunile pentru
care legea prevede pedeapsa amenzii sau a închisorii de cel mult 7 ani, trebuie
apreciat că acestea se referă la pedeapsa prevăzută de lege pentru persoana fizică
pentru infracţiunea respectivă, chiar şi atunci când acordul de recunoaştere
a vinovăţiei se încheie cu o persoană juridică. În caz contrar, s-ar ajunge la situaţia
în care persoana juridică să poată încheia un acord de recunoaştere a vinovăţiei
pentru orice infracţiune, ceea ce ar determina o situaţie de inechitate în raport de
persoanele fizice.
4.2. Persoana juridică în procedura de cameră preliminară. Aşa cum prevede în
mod explicit art. 489 alin. (3) C.proc.pen., sunt aplicabile în procedura privind
tragerea la răspundere penală a persoanei juridice şi dispoziţiile procedurii de cameră
preliminară, care se aplică în mod corespunzător. Apreciem că acest alineat ar fi
putut lipsi, concluzia desprinzându-se oricum din alin. (1) al aceluiaşi articol. Fiind
vorba de o procedură nouă, legiuitorul a dorit să înlăture însă orice dubiu cu privire
la aplicabilitatea dispoziţiilor privind camera preliminară în cazul persoanelor juridice
inculpate. În orice caz, aceste prevederi legale nu prezintă nicio particularitate în
cazul persoanei juridice.
Art. 490
Obiectul acţiunii penale

Andra-Roxana Trandafir

Acţiunea penală are ca obiect tragerea la răspunderea penală a persoanelor

juridice care au săvârşit infracţiuni.
Corelaţii legislative: art. 9, art. 489 C.proc.pen.
Comentariu
Obiectul acţiunii penale. Aşa cum am arătat anterior (a se vedea supra comentariul
art. 489), unele articole din capitolul destinat procedurii tragerii la răspundere penală
a persoanei juridice nu cuprind, în realitate, aspecte derogatorii faţă de procedura de
drept comun. În acest sens, art. 490 C.proc.pen. nu face decât să reia art. 14
C.proc.pen. din 1968, cu menţiunea expresă că acţiunea penală are ca obiect tragerea
la răspundere penală a persoanelor juridice care au săvârşit infracţiuni. O asemenea
prevedere este însă inutilă, câtă vreme art. 9, sus-menţionat, se referă la
orice persoane (a se vedea supra comentariul art. 9).
Art. 491
Reprezentarea persoanei juridice

Andra-Roxana Trandafir

(1) Persoana juridică este reprezentată la îndeplinirea actelor procesuale şi

procedurale de reprezentantul său legal.
(2) Dacă pentru aceeaşi faptă sau pentru fapte conexe s-a pus în mişcare
acţiunea penală şi împotriva reprezentantului legal al persoanei juridice,
aceasta îşi numeşte un mandatar pentru a o reprezenta.
(3) În cazul prevăzut la alin. (2), dacă persoana juridică nu şi-a numit un
mandatar, acesta este desemnat, după caz, de către procurorul care efectuează
sau supraveghează urmărirea penală, de către judecătorul de cameră
preliminară sau de către instanţă, din rândul practicienilor în insolvenţă,
autorizaţi potrivit legii. Practicienilor în insolvenţă astfel desemnaţi li se aplică,
în mod corespunzător, dispoziţiile art. 273 alin. (1), (2), (4) şi (5).
Corelaţii legislative: art. 305, art. 361, art. 493 C.proc.pen.; art. 209 C.civ.; art.
5, art. 56, art. 58, art. 63, 64 din Legea nr. 85/2014
Comentariu
1. Noţiuni generale. În situaţia în care o persoană juridică are calitatea de suspect
sau inculpat, pentru normala desfăşurare a procesului penal, legea impune
participarea directă a părţilor la efectuarea anumitor acte. În general, părţile sunt
sau trebuie să fie prezente personal, iar dacă nu vor sau nu pot să fie prezente, este
necesară desemnarea unui reprezentant.
Reprezentanţii sunt acele persoane împuternicite să participe la îndeplinirea
activităţilor procesuale în numele şi în interesul unei părţi din proces. Reprezentarea
poate fi legală sau convenţională. Aceste dispoziţii legale au fost instituite pentru
persoanele fizice, dar sunt în egală măsură aplicabile şi persoanelor juridice. În plus,
ţinând seama de particularităţile procedurii tragerii la răspundere penală a persoanei
juridice, Codul de procedură penală prevede şi posibilitatea reprezentării persoanei
juridice prin mandatar desemnat de organul judiciar. Prevederile Codului de
procedură penală în această materie reiau, în mare parte, dispoziţiile art.
4792 C.proc.pen. din 1968 (a se vedea, pentru aceste aspecte, A.R. Ilie, Angajarea
răspunderii… op. cit., p. 311 şi urm.).
2. Reprezentantul legal. Potrivit art. 491 alin. (1) C.proc.pen., persoana juridică
este reprezentată la îndeplinirea actelor procesuale şi procedurale de reprezentantul
său legal. Aceasta reprezintă de fapt doar o transpunere în dreptul procesual penal
a regulilor existente în dreptul civil. Astfel, potrivit art. 209 alin. (1) C.civ., persoana
juridică îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile prin organele sale de
administrare. Totodată, potrivit art. 209 alin. (3) C.civ., raporturile dintre persoana
juridică şi cei care alcătuiesc organele sale sunt supuse, prin asemănare, regulilor
mandatului, dacă nu s-a prevăzut altfel prin lege, actul de înfiinţare sau statut.
Reprezentarea legală este, aşadar, necesară pentru ca persoana juridică să poată
participa prin acte proprii la procesul penal şi este, totodată, obligatorie, întrucât
persoana juridică îşi poate manifesta capacitatea de exerciţiu numai prin intermediul
acestor organe (a se vedea D.M. Costin, Răspunderea persoanei juridice în dreptul
penal român, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010, p. 506).
De altfel, reprezentarea legală a persoanei juridice în procesul penal constituia regula
şi anterior introducerii răspunderii penale a persoanei juridice în Codul penal şi
modificării corespunzătoare a Codului de procedură penală, numai că o asemenea
reprezentare viza persoanele juridice care aveau calitatea de parte civilă sau parte
responsabilă civilmente. Era firesc ca şi atunci când are calitatea de suspect sau
inculpat, persoana juridică să fie reprezentată la îndeplinirea actelor procesuale şi
procedurale tot de reprezentantul său legal.
Majoritatea persoanelor juridice au organe de conducere unipersonale, precum
administratorul, preşedintele, directorul, rectorul etc. (a se vedea A. Jurma, Persoana
juridică…, op. cit., p. 212). Unele persoane juridice au organe de conducere colegiale
(consilii, comitete, colegii etc.). Toate aceste categorii de persoane pot constitui
„reprezentant legal” în sensul Codului de procedură penală.
Însă, atunci când persoana juridică este inculpat, chiar dacă mai multe persoane
fizice au putere de reprezentare, în procesul penal ea va avea un reprezentant legal,
unic, abilitat să îndeplinească actele de procedură care-i incumbă (a se vedea D.M.
Costin, Răspunderea persoanei juridice în dreptul penal român, p. 508). Desigur,
această continuitate nu este absolută: dacă reprezentantul legal se află în
imposibilitate de a-şi îndeplini atribuţiile pe o durată mai mare de timp ori dacă îi
încetează mandatul din orice motiv, noul reprezentant legal va avea puterea de
a reprezenta persoana juridică. Cu atât mai mult, nu este obligatoriu ca
reprezentantul legal să fie acelaşi de la data săvârşirii infracţiunii; textul are în
vedere, aşadar, reprezentantul legal de la data efectuării actelor procedurale (a se
vedea M. Udroiu, Procedură penală. Partea specială. Noul Cod de procedură penală,
Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2014, p. 452). De altfel, în varianta iniţială a Codului de
procedură penală, art. 491 alin. (1) menţiona că persoana juridică este reprezentată
la îndeplinirea actelor procesuale şi procedurale de reprezentantul său legal de la
momentul procesului.
În fine, se cuvine menţionat că, potrivit art. 493 alin. (9) C.proc.pen., măsurile
prevăzute de art. 265 şi 283 alin. (2) C.proc.pen. pot fi luate faţă de reprezentantul
persoanei juridice, deci inclusiv faţă de reprezentantul legal (a se
vedea infra comentariul art. 493).
3. Reprezentarea persoanei juridice faţă de care s-a deschis procedura
insolvenţei. În ipoteza în care persoana juridică urmărită penal ori faţă de care s-a
pus în mişcare acţiunea penală este în insolvenţă, aceasta are, în funcţie de etapa
procedurii insolvenţei, un administrator special, un administrator judiciar ori un
lichidator care o reprezintă, numit de judecătorul-sindic, potrivit Legii nr.
85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă (M.Of. nr. 466
din 25 iunie 2014). Astfel, Legea nr. 85/2014 distinge după cum debitorului i-a fost
sau nu ridicat dreptul de administrare, precum şi în funcţie de faza în care se află
procedura insolvenţei.
O primă persoană cu drept de reprezentare a societăţii este,
aşadar, administratorul special. Potrivit art. 5 pct. 4 din Legea nr. 85/2014,
administrator special este persoana fizică sau juridică desemnată de adunarea
generală a acţionarilor/asociaţilor/membrilor debitorului, împuternicită să le
reprezinte interesele în procedură şi, atunci când debitorului i se permite să îşi
administreze activitatea, să efectueze, în numele şi pe contul acestuia, actele de
administrare necesare. Potrivit art. 52 din Legea nr. 85/2014, administratorul
special este desemnat după deschiderea procedurii de către adunarea generală
a acţionarilor/asociaţilor/membrilor debitorului [dacă administratorul special nu
este desemnat, persoana juridică este reprezentată de un curator special, în
conformitate cu dispoziţiile art. 53 alin. (3) din Legea nr. 85/2014]. În această
calitate, administratorul special reprezintă societatea, mandatul administratorilor
statutari ai societăţii încetând de la data numirii administratorului special (art. 54
din Legea nr. 85/2016). Ulterior, de la data ridicării dreptului de administrare,
mandatul administratorului special va fi redus la a reprezenta interesele
acţionarilor/asociaţilor/membrilor persoanei juridice, reprezentarea fiind realizată în
continuare de administratorul judiciar/lichidator judiciar. O primă concluzie care se
desprinde din aceste dispoziţii legale este aceea că, atâta vreme debitorului nu i-a
fost ridicat dreptul de administrare, administratorul special este acela care va
reprezenta societatea.
Aşa cum am anticipat, dacă debitorului i-a fost ridicat dreptul de administrare,
potrivit art. 56 alin. (2) din Legea nr. 85/2014, acesta este reprezentat
de administratorul judiciar (dacă nu s-a dispus trecerea la faliment), care conduce
integral activitatea debitorului, potrivit art. 58 alin. (1) lit. f) din Lege,
sau lichidatorul judiciar (dacă s-a dispus trecerea la faliment, indiferent că este
vorba de procedura generală sau de procedura simplificată), care are la rândul său
atribuţia conducerii activităţii, potrivit art. 64 lit. b) din Lege. Potrivit art. 63 alin. (2)
din aceeaşi Lege, în momentul stabilirii atribuţiilor lichidatorului judiciar de către
judecătorul sindic, atribuţiile administratorului judiciar încetează.
Faţă de cele de mai sus, putem concluziona că reprezentant legal al persoanei juridice
aflate în insolvenţă, în sensul dispoziţiilor art. 491 alin. (1) C.proc.pen., poate fi
administratorul special, administratorul judiciar sau lichidatorul, în funcţie de etapa
procedurii insolvenţei în care aceasta se află şi de soarta dreptului de administrare
a persoanei juridice [a se vedea, pentru aceste aspecte, A. Şinc, A.R. Trandafir,
Insuportabila uşurătate a legăturii dintre insolvenţă şi dreptul penal
(https://www.juridice.ro/482688/insuportabila-usuratate-a-legaturii-dintre-
insolventa-si-dreptul-penal.html)].
Întrebarea care se pune este dacă această persoană trebuie sau/şi poate să fie
reprezentată şi în procesul penal de respectivul administrator judiciar ori lichidator.
În această privinţă, practica judiciară cunoaşte soluţii de ambele părţi: în unele
cazuri, persoana juridică în insolvenţă a fost reprezentată de o persoană fizică
desemnată de către reprezentantul legal urmărit penal (a se vedea Trib. Buzău, Secţia
penală, sentinţa nr. 123 din 14 iulie 2009, cit. supra) ori de către societate prin
hotărârea generală a asociaţilor (a se vedea Trib. Bucureşti, Secţia I penală, sentinţa
nr. 445 din 6 mai 2011, definitivă, în A.R. Ilie, Răspunderea..., op. cit., p. 331). În cele
mai multe situaţii însă, reprezentarea s-a făcut prin administrator judiciar ori
lichidator (a se vedea, de exemplu, Jud. Bacău, sentinţa penală nr. 984 din 8 iunie
2011, definitivă, nepublicată).
În doctrină a fost exprimată opinia potrivit căreia administratorul judiciar ori
lichidatorul nu ar trebui să reprezinte persoana juridică în procesul penal, întrucât
acesta nu ar putea reprezenta în acelaşi timp şi interesele creditorilor şi pe cele ale
persoanei juridice aflate într-o dublă dificultate (a se vedea A. Jurma, Notă la sentinţa
Tribunalului Bucureşti nr. 846 din 6 decembrie 2010, în C.J. nr. 6/2011, p. 339). În
ceea ce ne priveşte, apreciem că nu există contrarietate de interese; de altfel, aceeaşi
problemă s-ar putea pune şi în cazul reprezentării prin reprezentant legal care este
şi asociat, dar acesta nu este în sine un motiv pentru îndepărtarea acestei persoane
de la conducerea societăţii. La acestea se adaugă faptul că printre atribuţiile
administratorului judiciar şi ale lichidatorului se numără şi conducerea integrală
a activităţii debitorului, aceştia luând practic locul reprezentantului legal [a se
vedea art. 58 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 85/2014, respectiv, art. 64 lit. a) din aceeaşi
lege].
Prin urmare, în opinia noastră, nu există niciun motiv ca persoana care
administrează persoana juridică în insolvenţă să nu fie şi reprezentantul legal al
acesteia în procesul penal. Însă, reprezentantul legal va fi diferit în funcţie de etapa
procedurii, astfel: dacă debitorului nu i s-a ridicat dreptul de administrare,
reprezentantul legal este administratorul special (art. 5 pct. 4 din Legea nr. 85/2014);
dacă debitorului i s-a ridicat dreptul de administrare, reprezentantul legal va fi
administratorul judiciar [art. 56 alin. (2) din Legea nr. 85/2014], iar dacă s-a deschis
procedura falimentului, reprezentantul legal este lichidatorul [art. 56 alin. (2), art. 63
şi urm. din Legea nr. 85/2014].
4. Numirea de către persoana juridică a mandatarului. Codul de procedură penală
din 1968 prevedea, la art. 4792, că, dacă persoana juridică este urmărită
penal împreună cu reprezentantul ei legal, pentru aceeaşi faptă sau pentru fapte
conexe, acesta din urmă nu mai poate să reprezinte persoana juridică în procesul
penal şi trebuie să îşi numească un mandatar pentru a o reprezenta. O asemenea
soluţie era firească, întrucât persoana juridică şi reprezentantul legal ar putea avea
interese contrare în procesul penal (a se vedea A.R. Ilie, Răspunderea..., op. cit., p.
306 şi urm.).
Art. 491 C.proc.pen. are în vedere situaţia în care s-a pus în mişcare acţiunea
penală faţă de reprezentantul legal al persoanei juridice. Per a contrario, ar rezulta
că, în cazul în care persoana juridică şi reprezentantul său legal sunt doar urmăriţi
pentru aceeaşi faptă sau pentru fapte conexe, reprezentarea poate fi asigurată de
reprezentantul legal. În acest sens, în doctrină s-a arătat că, pentru a se evita
existenţa unui conflict de interese între persoana juridică şi reprezentantul legal al
acesteia, desemnarea unui mandatar ar trebui să opereze încă din momentul
dispunerii continuării efectuării urmăririi penale faţă de suspect, iar nu doar din
momentul punerii în mişcare a acţiunii penale (a se vedea M. Udroiu, Procedură
penală. Partea specială. Noul Cod de procedură penală, op. cit., p. 452), adică în toate
situaţiile din momentul întrunirii condiţiilor prevăzute la art. 305 alin. (3) C.proc.pen.
Apreciem că o asemenea soluţie răspunde mai bine raţiunilor pentru care au fost
instituite aceste prevederi; pe cale de consecinţă, ar fi fost preferabilă formularea
din Codul de procedură penală din 1968.
Cu privire la numirea mandatarului în ipoteza vizată de textul menţionat, în doctrină
s-a arătat că aceasta este atât un drept, cât şi o obligaţie a persoanei juridice (a se
vedea D.M. Costin, Răspunderea persoanei juridice în dreptul penal român, op. cit.,
p. 511 şi urm.), concluzie care se desprinde din modul de reglementare a acestei
instituţii. În ceea ce ne priveşte, apreciem că este neîndoielnic că persoana juridică
are dreptul de a-şi numi un mandatar în ipoteza în care reprezentantul ei legal este
urmărit penal pentru aceeaşi faptă, însă, deşi textul are o formulare imperativă
(„persoana juridică… îşi numeşte”), este discutabil în ce măsură o asemenea
împrejurare reprezintă şi o obligaţie. În orice caz, chiar dacă putem concepe o astfel
de soluţie, sancţiunea încălcării acestei obligaţii nu poate consta în imposibilitatea
persoanei juridice de a fi reprezentată în procesul penal, ci doar în aceea că
mandatarul va fi numit de organul judiciar ori de instanţele de judecată în
condiţiile art. 491 alin. (3) C.proc.pen.
Desemnarea reprezentantului convenţional se face prin procură specială, după
regulile dreptului comun în materie de mandat, cu respectarea reglementărilor
interne ale persoanei juridice. Procura ar trebui să conţină menţiuni minimale cu
privire la mandant, mandatar, obiectul reprezentării şi întinderea puterilor
mandatarului. În doctrină se apreciază că mandatul poate fi dat pentru toate actele
procesuale şi procedurale ori poate fi limitat doar la anumite acte (a se vedea D.M.
Costin, Răspunderea persoanei juridice în dreptul penal român, op. cit., p. 512).
Apreciem totuşi că reprezentarea convenţională a persoanei juridice în procesul penal
trebuie să se facă în aceleaşi condiţii ca şi reprezentarea legală, aceasta însemnând
că persoana juridică trebuie să aibă un reprezentant unic pe parcursul procesului
penal, indiferent de modul în care este numit. Nu va putea fi numit, aşadar, un
mandatar al persoanei juridice doar pentru anumite acte în procesul penal, urmând
ca pentru alte acte să fie numită o persoană distinctă. Această împrejurare decurge
şi din modul de reglementare a reprezentării convenţionale a persoanei juridice:
aceasta „îşi numeşte un mandatar pentru a o reprezenta”. Desigur, în cazul în care se
impune schimbarea mandatarului pe parcursul procesului penal din orice motive (de
pildă, acesta renunţă la mandat ori contractul este reziliat), nimic nu împiedică
persoana juridică să îşi numească un nou mandatar (în acelaşi sens, a se vedea R.
Moroşanu în N. Volonciu, A.S. Uzlău ş.a., Noul Cod de procedură penalăcomentat, Ed.
Hamangiu, Bucureşti, 2014, p. 1224).
Reprezentantul convenţional va avea aceleaşi puteri ca şi reprezentantul legal în ceea
ce priveşte activitatea sa în cadrul procesului penal, exercitând toate drepturile şi
îndeplinind toate obligaţiile ce îi incumbă persoanei juridice, întocmai ca un
reprezentant legal. Însă puterile sale sunt strict limitate la reprezentarea persoanei
juridice în cadrul procesului penal şi nu se întind şi la reprezentarea acesteia în alte
împrejurări, dacă nu se prevede altfel prin împuternicirea acordată ori prin contractul
de mandat (a se vedea, pentru toate aceste aspecte, A.R. Ilie, Angajarea răspunderii...,
op. cit., p. 308).
În doctrină s-a ridicat problema dacă reprezentarea convenţională a persoanei
juridice în procesul penal poate fi efectuată chiar de către apărătorul acesteia în
proces, având în vedere faptul că legea procesual-penală nu face nicio menţiune în
acest sens. În doctrina franceză şi belgiană s-a apreciat că suprapunerea de funcţii
nu este recomandabilă într-o asemenea situaţie, iar doctrina română a arătat că
această opinie este perfect valabilă şi în cazul legislaţiei noastre, din cauza atribuţiilor
diferite pe care ar trebui să le aibă o singură persoană (a se vedea, pentru mai multe
aspecte, A. Jurma, Persoana juridică..., op. cit., p. 212 şi urm.; A.R. Ilie, Angajarea
răspunderii..., op. cit., p. 308). În practica judiciară, au existat situaţii în care
reprezentarea persoanei juridice, întemeiată pe dispoziţiile art. 491 alin. (2)
C.proc.pen., s-a făcut de avocatul acesteia (a se vedea, de exemplu, C.A. Braşov,
Secţia penală, decizia nr. 97/R din 9 februarie 2012, definitivă, în A.R. Ilie,
Răspunderea…, op. cit., p. 90 şi urm.).
Aşa cum arătam şi cu altă ocazie (A.R. Ilie, Angajarea răspunderii..., op. cit., p. 309),
soluţia aleasă de legiuitorul român în ipoteza în care persoana juridică şi
reprezentantul ei legal sunt urmărite pentru aceeaşi faptă ne pare totuşi discutabilă.
În doctrină s-a apreciat că această opţiune este justificată de faptul că, pentru o bună
reprezentare în justiţie a persoanei juridice şi pentru respectarea exigenţelor unui
proces echitabil, este necesar ca persoana juridică să apară în faţa organelor judiciare
prin persoana pe care ea însăşi o consideră cea mai potrivită să o reprezinte (A.
Jurma, Persoana juridică..., op. cit., p. 213). Apreciem că o asemenea opinie trebuie
totuşi nuanţată. Dacă, în ipoteza în care este urmărit penal şi reprezentantul
persoanei juridice alături de aceasta ori, aşa cum prevede Codul de procedură
penală, acţiunea penală s-a pus în mişcare şi faţă de reprezentantul legal, motivul
pentru care este nevoie de desemnarea unei alte persoane fizice care să o reprezinte
în procesul penal este acela al evitării unui conflict de interese, în vederea asigurării
dreptului la apărare a persoanei juridice. Este discutabil în ce măsură acesta este
respectat din moment ce persoana juridică, prin chiar reprezentantul legal care este
urmărit penal, desemnează mandatarul respectiv.
Practica judiciară s-a confruntat deja cu această problemă. Astfel, într-o cauză în
care o societate (comercială) a fost condamnată pentru infracţiunea de înşelăciune
prevăzută de art. 215 alin. (1), (3), (4) şi (5) C.pen. din 1968 cu aplicarea art. 41 alin.
(2) C.pen. din 1968, precum şi pentru infracţiunea prevăzută de art. 6 din Legea nr.
241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C.pen. din 1968, a fost condamnat şi
administratorul societăţii pentru aceleaşi infracţiuni, precum şi pentru folosirea
creditului societăţii [art. 272 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 31/1990]. Pe parcursul
cercetării penale, societatea inculpată a fost reprezentată, la propunerea
administratorului inculpat, de sora acestuia, care a arătat că nu are cunoştinţă de
împrejurările comiterii infracţiunilor. Aceasta a declarat, la judecarea cauzei, că ştie
că în prezent societatea nu mai desfăşoară niciun fel de activitate, „intenţionându-se
ca firma să se radieze la cererea administratorului”. Mai mult decât atât, în hotărârile
din căile de atac se arată că reprezentanta persoanei juridice are şi calitatea de parte
civilă în cauză (!), contrarietatea de interese fiind, aşadar, vădită (a se vedea Trib.
Buzău, Secţia penală, sentinţa nr. 123 din 14 iulie 2009, cu notă de A.R. Ilie, în C.J.
nr. 6/2012, p. 357 şi urm.). Având în vedere cele arătate anterior, este discutabil în
ce măsură în acest proces penal reprezentarea persoanei juridice s-a efectuat în mod
corect, mai ales că persoana juridică a fost condamnată la pedeapsa principală
a amenzii şi la pedeapsa complementară a dizolvării.
Din acest punct de vedere, soluţia aleasă, de exemplu, de legiuitorul francez ori de
cel belgian ne pare mai potrivită. Astfel, potrivit Codului de procedură penală francez
şi celui belgian, în situaţia în care reprezentantul legal al persoanei juridice este
urmărit pentru aceleaşi fapte ca şi persoana juridică însăşi, numai instanţa de
judecată poate desemna un mandatar judiciar ori un mandatar ad-hoc al acesteia (a
se vedea A. Jurma, Persoana juridică..., op. cit., p. 213 şi urm.; A.R. Ilie, Angajarea
răspunderii..., op. cit., p. 310).
Şi cu privire la reprezentantul convenţional, trebuie menţionat că, potrivit art. 493
alin. (9) C.proc.pen., faţă de mandatarul persoanei juridice pot fi luate măsurile
prevăzute de art. 265 şi art. 283 alin. (2) C.proc.pen. (a se vedea infra comentariul
art. 493).
5. Desemnarea mandatarului de către organele penale. După cum am văzut, dacă
pentru aceeaşi faptă sau pentru fapte conexe s-a pus în mişcare acţiunea penală şi
faţă de reprezentantul legal al persoanei juridice, aceasta din urmă trebuie să fie
reprezentată de o altă persoană. Dacă persoana juridică nu îşi numeşte un
reprezentant convenţional în condiţiile art. 491 alin. (2) C.proc.pen. (sau dacă nu se
poate stabili reprezentantul legal sau mandatul acestuia a expirat), mandatarul este
desemnat, după caz, de către procurorul care efectuează sau supraveghează
urmărirea penală, de către judecătorul de cameră preliminară sau de către instanţă,
din rândul practicienilor în insolvenţă, autorizaţi potrivit legii.
Observăm, aşadar, în primul rând, că atribuţia desemnării mandatarului aparţine
procurorului (în cursul urmăririi penale), judecătorului de cameră preliminară (în
această procedură) ori instanţei de judecată (în faza judecăţii), spre deosebire de
soluţia Codului de procedură penală din 1968, care menţiona că desemnarea se face
de organul de urmărire penală (deci, nu doar de procuror) sau de instanţa de
judecată.
Cu privire la desemnarea mandatarului de către instanţă, trebuie menţionate şi
dispoziţiile art. 361 alin. (5) C.proc.pen., referitor la pregătirea şedinţei de judecată,
potrivit cu care, în situaţia în care în aceeaşi cauză au calitatea de inculpat atât
persoana juridică, cât şi reprezentanţii legali ai acesteia, preşedintele verifică dacă
inculpatul persoană juridică şi-a desemnat un reprezentant, iar în caz contrar,
procedează la desemnarea unui reprezentant, din rândul practicienilor în insolvenţă.
În doctrină s-a arătat că desemnarea mandatarului din rândul practicienilor în
insolvenţă, autorizaţi potrivit legii, creează premise pentru o bună administrare
a justiţiei, dat fiind faptul că se apelează la persoane care fac parte dintr-un corp
profesional, asigurându-se în acelaşi timp independenţa acestora faţă de
reprezentantul legal urmărit în aceeaşi cauză cu persoana juridică şi reprezentarea
optimă a intereselor acesteia din urmă (a se vedea D.M. Costin, Răspunderea
persoanei juridice în dreptul penal român, op. cit., p. 516). Această abordare
a legiuitorului român a fost însă criticată de o altă parte a doctrinei, apreciindu-se că
este discutabil în ce măsură reprezentarea intereselor persoanei juridice în procesul
penal poate fi realizată mai bine de un practician în insolvenţă, specialist în lichidări
şi reorganizări judiciare. Mai mult, aşa cum am arătat şi mai sus, în ipoteza în care
acelaşi practician în insolvenţă ar fi fost desemnat de instanţa civilă ca administrator
judiciar sau lichidator într-o procedură de insolvenţă şi de procuror, judecătorul de
cameră preliminară ori de instanţa penală, ca mandatar al aceleiaşi persoane
juridice, acesta s-ar putea afla într-o stare de incompatibilitate sau de conflict de
interese (a se vedea A. Jurma, Persoana juridică..., op. cit., p. 217). Nici în Codul
penal şi nici în O.U.G. nr. 86/2006 privind organizarea activităţii practicienilor în
insolvenţă (M.Of. nr. 724 din 13 octombrie 2011) nu există vreo precizare expresă
referitoare la o astfel de situaţie.
Puterea mandatarului judiciar va fi doar aceea de a reprezenta persoana juridică în
procesul penal, iar nu şi de a interveni în administrarea acesteia. Acesta va exercita,
aşadar, toate drepturile şi va îndeplini toate obligaţiile care îi revin persoanei juridice
în procesul penal, întocmai ca şi cum ar fi vorba de reprezentantul ei legal ori
convenţional, în condiţiile ce vor fi arătate mai jos.
Mandatarului desemnat de organul judiciar i se aplică, în mod corespunzător,
dispoziţiile art. 273 alin. (1), (2), (4) şi (5) C.proc.pen. care reglementează modalitatea
de retribuţie a martorului, expertului şi interpretului în procesul penal.
Totodată, trebuie precizat că, potrivit art. 493 alin. (9) C.proc.pen., măsura prevăzută
de art. 283 alin. (2) C.proc.pen. poate fi luată faţă de practicianul în insolvenţă (a se
vedea infra comentariul art. 493).
6. Atribuţiile reprezentantului legal ori ale mandatarului. Reprezentantul legal al
persoanei juridice va exercita toate drepturile persoanei juridice în procedura penală
şi va aduce la executare toate obligaţiile care îi incumbă acesteia. Astfel, prin
reprezentantul legal persoana juridică îşi va exercita dreptul de a nu se
autoincrimina, ca o consecinţă a dreptului la tăcere, dreptul de a avea acces la dosar,
dreptul la asistenţă juridică, dreptul de a fi informată despre finalizarea urmăririi
penale, dreptul de a exercita căile de atac etc.
Art. 492
Locul de citare a persoanei juridice

Andra-Roxana Trandafir

(1) Persoana juridică se citează la sediul acesteia. Dacă sediul este fictiv ori
persoana juridică nu mai funcţionează la sediul declarat, iar noul sediu nu este
cunoscut, la sediul organului judiciar se afişează o înştiinţare, dispoziţiile art.
259 alin. (5) aplicându-se în mod corespunzător.
(2) Dacă persoana juridică este reprezentată prin mandatar, numit în condiţiile
art. 491 alin. (2) şi (3), citarea se face la locuinţa mandatarului ori la sediul
practicianului în insolvenţă desemnat în calitatea de mandatar.
Corelaţii legislative: art. 257 şi urm., art. 491 C.proc.pen.
Comentariu
1. Noţiuni generale. Majoritatea prevederilor conţinute în art. 257 şi urm.
C.proc.pen. le sunt aplicabile şi persoanelor juridice suspecte sau inculpate în
procesul penal.
Astfel, în conformitate cu dispoziţiile art. 257 C.proc.pen., chemarea unei persoane
în faţa organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată se face prin citaţie
scrisă. Citarea se poate face şi prin notă telefonică sau telegrafică. Citaţiile se
înmânează de agenţi procedurali anume însărcinaţi cu îndeplinirea acestei atribuţii
sau prin intermediul poliţiei locale ori prin mijlocirea serviciului poştal şi trebuie să
cuprindă menţiunile prevăzute la art. 258 C.proc.pen., dovada primirii citaţiei fiind
efectuată în condiţiile art. 262 C.proc.pen.
Diferenţe apar însă în ceea ce priveşte locul de citare a persoanei juridice, ceea ce
înseamnă că art. 492 C.proc.pen. derogă parţial doar de la art. 259 C.proc.pen.,
restul prevederilor privind citarea fiind perfect aplicabile şi în cazul persoanelor
juridice. Merită menţionat în acest context că denumirea marginală a art. 492
C.proc.pen. este, în mod corect, „Locul de citare a persoanei juridice”, iar
nu „Citarea”, cum prevedea art. 4794C.proc.pen. din 1968 (a se vedea, pentru aceste
aspecte, A.R. Ilie, Angajarea răspunderii…, op. cit., p. 315). În acest sens, trebuie să
distingem după cum reprezentarea persoanei juridice este una legală ori este vorba
de reprezentare convenţională ori judiciară.
2. Locul de citare în cazul reprezentării legale. Potrivit art. 492 alin. (1)
C.proc.pen., persoana juridică se citează la sediul acesteia. Întrucât reprezentarea
legală a persoanei juridice este regula în procesul penal (a se
vedea supra comentariul art. 491), înseamnă că, în mod obişnuit, citarea persoanei
juridice se realizează prin intermediul reprezentantului legal al acesteia.
Textul de lege prevede totodată că, dacă sediul persoanei juridice este fictiv ori
persoana juridică nu mai funcţionează la sediul declarat, iar noul sediu nu este
cunoscut, la sediul organului judiciar va fi afişată o înştiinţare. Prin urmare, citaţia
nu se mai afişează la sediul consiliului local în a cărui rază teritorială s-a săvârşit
infracţiunea, cum prevedea art. 4794 alin. (2) C.proc.pen. din 1968.
Înştiinţarea afişată va cuprinde menţiunile prevăzute la art. 259 alin. (5) C.proc.pen.,
aplicabile în mod corespunzător, respectiv: anul, luna, ziua şi ora când a fost făcută;
numele şi prenumele celui care a făcut afişarea şi funcţia acestuia; sediul celui citat;
numărul dosarului în legătură cu care se face înştiinţarea şi denumirea organului
judiciar pe rolul căruia se află dosarul; menţiunea că înştiinţarea se referă la actul
procedural al citaţiei; menţiunea termenului stabilit de organul judiciar care a emis
citaţia în care destinatarul este în drept să se prezinte la organul judiciar pentru a i
se comunica citaţia; menţiunea că, în cazul în care destinatarul nu se prezintă pentru
comunicarea citaţiei în interiorul termenului sus-menţionat, citaţia se consideră
comunicată la împlinirea acestui termen; semnătura celui care a afişat înştiinţarea.
Observăm, alături de alţi autori (a se vedea R. Moroşanu, în N. Volonciu, A.S. Uzlău
ş.a., Noul Cod de procedură penală comentat, op. cit., p. 1224), că regulile privind
locul de citare a persoanei juridice în cazul reprezentării prin reprezentant legal se
desprind în realitate din regulile prevăzute în art. 259 C.proc.pen.
3. Citarea persoanei juridice în ipoteza reprezentării prin mandatar. Dacă
persoana juridică este reprezentată prin mandatar ori practician în insolvenţă, numit
în condiţiile prevăzute în art. 491 alin. (2) şi (3), citarea se face la locuinţa
mandatarului ori la sediul acestuia. O asemenea prevedere este de natură să asigure
respectarea dreptului la apărare al persoanei juridice, în ipoteza în care
reprezentantul său legal este urmărit pentru aceleaşi fapte ori pentru fapte conexe (a
se vedea supra comentariul art. 491).
Art. 493
Măsurile preventive

Andra-Roxana Trandafir

(1) Judecătorul de drepturi şi libertăţi, în cursul urmăririi penale, la propunerea

procurorului, sau, după caz, judecătorul de cameră preliminară ori instanţa
poate dispune, dacă există motive temeinice care justifică suspiciunea
rezonabilă că persoana juridică a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală şi
numai pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal, una sau mai
multe dintre următoarele măsuri:
a) interdicţia iniţierii, ori, după caz, suspendarea procedurii de dizolvare sau
lichidare a persoanei juridice;
b) interdicţia iniţierii, ori, după caz, suspendarea fuziunii, a divizării sau
a reducerii capitalului social al persoanei juridice, începută anterior sau în
cursul urmăririi penale;
c) interzicerea unor operaţiuni patrimoniale, susceptibile de a antrena
diminuarea activului patrimonial sau insolvenţa persoanei juridice;
d) interzicerea încheierii anumitor acte juridice, stabilite de organul judiciar;
e) interzicerea desfăşurării activităţilor de natura celor cu ocazia cărora a fost
comisă infracţiunea.
(2) Pentru a asigura respectarea măsurilor prevăzute la alin. (1), persoana
juridică poate fi obligată la depunerea unei cauţiuni constând într-o sumă de
bani care nu poate fi mai mică de 10.000 lei. Cauţiunea se restituie la data
rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, de amânare a aplicării
pedepsei, de renunţare la aplicarea pedepsei sau de încetare a procesului penal,
pronunţate în cauză, dacă persoana juridică a respectat măsura sau măsurile
preventive, precum şi în cazul în care, prin hotărâre definitivă, s-a dispus
achitarea persoanei juridice.
(3) Cauţiunea nu se restituie în cazul nerespectării de către persoana juridică
a măsurii sau a măsurilor preventive luate, făcându-se venit la bugetul de stat
la data rămânerii definitive a hotărârii pronunţate în cauză, precum şi dacă s-a
dispus plata din cauţiune, în ordinea următoare, a despăgubirilor băneşti
acordate pentru repararea pagubelor cauzate de infracţiune, a cheltuielilor
judiciare sau a amenzii.
(4) Măsurile preventive prevăzute la alin. (1) pot fi dispuse pe o perioadă de cel
mult 60 de zile, cu posibilitatea prelungirii în cursul urmăririi penale şi
a menţinerii în cursul procedurii de cameră preliminară şi al judecăţii, dacă se
menţin temeiurile care au determinat luarea acestora, fiecare prelungire
neputând depăşi 60 de zile.
(5) În cursul urmăririi penale, măsurile preventive se dispun de judecătorul de
drepturi şi libertăţi prin încheiere motivată dată în camera de consiliu, cu
citarea persoanei juridice.
(6) Participarea procurorului este obligatorie.
(7) Împotriva încheierii se poate face contestaţie la judecătorul de drepturi şi
libertăţi sau, după caz, la judecătorul de cameră preliminară ori instanţa
ierarhic superioară, de către persoana juridică şi procuror, în termen de 24 de
ore de la pronunţare, pentru cei prezenţi, şi de la comunicare, pentru persoana
juridică lipsă.
(8) Măsurile preventive se revocă de către judecătorul de drepturi şi libertăţi la
cererea procurorului sau a persoanei juridice, iar de către judecătorul de cameră
preliminară şi de către instanţă şi din oficiu, numai când se constată că nu mai
există temeiurile care au justificat luarea sau menţinerea acestora. Dispoziţiile
alin. (5)-(7) se aplică în mod corespunzător.
(9) Împotriva reprezentantului persoanei juridice sau a mandatarului acesteia
pot fi luate măsurile prevăzute la art. 265 şi art. 283 alin. (2), iar faţă de
practicianul în insolvenţă, măsura prevăzută la art. 283 alin. (2).
(10) Luarea măsurilor preventive nu împiedică luarea măsurilor asigurătorii
conform art. 249-256.
Corelaţii legislative: art. 15, art. 202, art. 241, art. 249-256, art. 265, art. 283, art.
305, art. 339-348 C.proc.pen.; art. 72, 80-82, art. 83-90, art. 91-98, art. 135-136
C.pen.; art. 413 C.proc.civ.; art. 2, art. 5, art. 342, art. 43, art. 94, art. 149 din Legea nr.
85/2014; art. 86 din Legea nr. 253/2013; art. 6 CEDO, art. 1 din Protocolul nr. 1 la
CEDO; art. 245 şi urm. C.civ., art. 227-2371,252-2702 din Legea nr. 31/1990
Comentariu
1. Noţiuni generale. Potrivit art. 202 C.proc.pen., măsurile preventive se iau pentru
a se asigura buna desfăşurare a procesului penal, pentru a se împiedica sustragerea
suspectului sau inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori pentru
a preveni săvârşirea de noi infracţiuni. Din acest motiv, măsurile preventive pentru
persoana fizică (reţinerea, controlul judiciar, controlul judiciar pe cauţiune, arestul
la domiciliu, arestarea preventivă) sunt privative sau restrictive de libertate. Situaţia
trebuie să fie diferită în ceea ce priveşte persoana juridică: deşi măsurile preventive
se impun în anumite situaţii, scopul şi natura acestora sunt distincte faţă de cele
avute în vedere de legiuitor pentru persoana fizică şi sunt reglementate separat,
în art. 493 C.proc.pen.
2. Scopul măsurilor preventive. Spre deosebire de luarea măsurilor preventive
pentru persoana fizică, care poate avea, după cum am văzut, trei scopuri, legiuitorul
a prevăzut în cazul persoanelor juridice, astfel cum era şi firesc, un singur scop.
Astfel, măsurile preventive împotriva persoanei juridice se iau „numai pentru a se
asigura buna desfăşurare a procesului penal”. Alţi autori au arătat că scopul
măsurilor preventive constă şi în împiedicarea sustragerii persoanei juridice de la
urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei (a se vedea M. Udroiu,
Procedură penală. Partea specială. Noul Cod de procedură penală, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2014, p. 453) ori că acesta este scopul spre care tind măsurile preventive,
dar trebuie admis că ele au ca finalitate asigurarea executării pedepsei amenzii (a se
vedea D.M. Costin, Răspunderea persoanei juridice în dreptul penal român, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2010, p. 532; F. Streteanu, R. Chiriţă, Răspunderea
penală a persoanei juridice, ed. a 2-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2009, p. 433 şi
urm.). Din acest punct de vedere, măsurile preventive s-ar asemăna cu măsurile
asigurătorii.
3. Condiţiile de luare a măsurilor preventive. Din modul de reglementare
a măsurilor preventive aplicabile persoanei juridice se desprinde concluzia că acestea
pot fi luate numai dacă există motive temeinice care justifică suspiciunea rezonabilă
că persoana juridică a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală (spre deosebire de
măsurile preventive aplicabile persoanelor fizice, în cazul cărora trebuie să
existe probesau indicii temeinice privind săvârşirea unei infracţiuni). Se poate observa
că textul instituie condiţii mai puţin severe privind luarea măsurilor preventive decât
cele existente în prezent la art. 305 C.proc.pen. (astfel cum acesta a fost modificat
de O.U.G. nr. 18/2016) privind efectuarea în continuarea e urmăririi penale faţă de
suspect, care vorbesc de necesitatea existenţei probelor (tot privind săvârşirea
unei infracţiuni, câtă vreme nu trebuie să fie incident vreunul din cazurile prevăzute
la art. 16 C.proc.pen.). În acelaşi sens este şi art. 15 C.proc.pen. care vorbeşte despre
punerea în mişcare a acţiunii penale în măsura în care există probe privind
săvârşirea unei infracţiuni. Apreciem în acest context că şi textul care reglementează
măsurile preventive aplicabile persoanelor juridice ar trebui puse în acord cu celelalte
dispoziţiile legale conexe.
Cu privire la noţiunea de „motive/indicii temeinice”, trebuie observat că, dacă Codul
de procedură penală din 1968 definea, la art. 681, noţiunea de „indicii temeinice”,
Codul actual nu a păstrat o asemenea reglementare. În doctrină, plecând de la
reperele jurisprudenţiale ale CtEDO, s-a arătat că suspiciunea rezonabilă este „un
test obiectiv şi nu se confundă cu simpla părere sau supoziţie chiar dacă este susţinută
de bună-credinţă” (a se vedea F. Ciopec, Ce înseamnă suspiciune rezonabilă?, în
A.U.B. – Supliment 2014, p. 257. Autorul oferă şi exemplul art. 184 C.proc.pen. din
1936). Credem totuşi că, astfel cum este formulat textul de lege, el nu conduce la
ideea unui test obiectiv.
O altă menţiune care se impune a fi făcută este că luarea măsurilor preventive faţă
de persoana juridică nu este condiţionată de gravitatea infracţiunii. Având însă în
vedere scopul şi natura măsurilor preventive, acestea trebuie luate numai în acele
cazuri în care ele sunt necesare pentru buna desfăşurare a procesului penal şi nu
sunt întotdeauna potrivite sau necesare pentru orice tip de infracţiune. Prin urmare,
deşi textul de lege nu o prevede în mod expres, în funcţie de specificul fiecărei măsuri
preventive, organele judiciare vor trebui să aibă în vedere mai multe aspecte atunci
când decid asupra luării măsurilor preventive faţă de persoana juridică, precum
natura şi gravitatea infracţiunii, riscul ca persoana juridică să „dispară”, posibilitatea
ca aceasta să îşi micşoreze în mod fraudulos activul patrimonial etc.
În jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a reţinut că măsurile preventive
pot fi dispuse faţă de persoana juridică, dacă sunt îndeplinite condiţiile privind: 1)
existenţa unor motive temeinice care justifică suspiciunea rezonabilă că persoana
juridică a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală şi 2) necesitatea măsurii
preventive pentru asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal. În opinia
instanţei supreme, existenţa unor motive temeinice care justifică suspiciunea
rezonabilă că persoana juridică a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală se
raportează la fapta pentru care persoana juridică este acuzată şi încadrarea juridică
a acesteia, precum şi la întrunirea condiţiilor prevăzute în art. 135 C.pen. (art.
191 C.pen. din 1969). În consecinţă, arată instanţa, „măsurile preventive nu pot fi
dispuse faţă de persoana juridică, dacă, la momentul procesual la care se analizează
propunerea procurorului privind luarea măsurilor preventive, rezultă că nu sunt
îndeplinite condiţiile pentru tragerea la răspundere penală a persoanei juridice
prevăzute în art. 191 alin. (1) C.pen., referitoare la săvârşirea infracţiunii în realizarea
obiectului de activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice”. Instanţa
a ajuns la concluzia că aceste din urmă condiţii nu erau îndeplinite în speţă, întrucât
infracţiunea de care persoana juridică era acuzată nu poate fi considerată ca fiind
săvârşită nici în realizarea obiectului de activitate al acesteia, nici în numele şi nici
în interesul său. Deşi analiza acestor condiţii este interesantă şi corectă, aşa cum am
menţionat, ne întrebăm dacă nu cumva aceasta ar fi trebuit lăsată în sarcina
instanţei care urma să judece cauza pe fond, întrucât constatarea că nu este
îndeplinită una dintre condiţiile de tragere la răspundere penală a persoanei juridice
echivalează practic cu o judecată pe fondul cauzei. Nu se poate considera în niciun
caz că, prin această analiză, instanţa supremă, chemată să se pronunţe doar asupra
legalităţii luării unor măsuri preventive, a analizat doar existenţa unor motive
temeinice care să justifice suspiciunea rezonabilă că persoana juridică a săvârşit
o faptă prevăzută de legea penală, ci, dimpotrivă, instanţa a intrat pe fondul cauzei.
Soluţia echivalează cu analiza, de către o instanţă chemată să se pronunţe asupra
legalităţii luării măsurii arestării preventive faţă de un inculpat persoană fizică, nu
doar a indiciilor temeinice cu privire la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea
penală, ci chiar a existenţei elementului material al infracţiunii imputabil în sarcina
sa [a se vedea, pentru toate aceste aspecte, I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 2550
din 13 august 2012, definitivă şi comentată în A.R. Ilie, Răspunderea..., op. cit., p.
374 şi urm.; pentru un caz similar, în care o altă instanţă a analizat de fapt fondul
cauzei, a se vedea Jud. Cluj-Napoca, Secţia penală, încheierea nr. 91/C/A din 14
octombrie 2010, definitivă, în A.R. Ilie, Răspunderea..., loc. cit., p. 392 şi urm.].
În doctrină s-a discutat dacă pentru luarea măsurilor preventive este sau nu
necesară punerea în mişcare a acţiunii penale faţă de persoana juridică ori este
suficient ca urmărirea penală să fie începută (a se vedea N. Volonciu, A.
Ţuculeanu, Codul de procedură penală comentat, art. 200-286. Urmărirea penală,
Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, p. 83). În susţinerea primei opinii s-a arătat că nu
poate fi extrapolată diferenţierea care există în cazul persoanelor fizice între suspect
şi inculpat. Este evident însă că persoana juridică poate avea atât calitatea de
suspect, cât şi de inculpat. Trebuie observat totodată că textul de lege nu
condiţionează în niciun fel luarea măsurilor preventive de punerea în mişcare
a acţiunii penale faţă de persoana juridică; prin urmare, acestea pot fi luate după
momentul dispunerii continuării efectuării urmăririi penale faţă de suspectul
persoană juridică (în acelaşi sens, a se vedea M. Udroiu, Procedură penală. Partea
specială. Noul Cod de procedură penală, op. cit., p. 455). Această concluzie se
desprinde, de altfel, şi din dispoziţiile art. 495 alin. (5) C.proc.pen. (a se
vedea infra comentariul acestui articol).
4. Organele judiciare care pot lua măsurile de prevenţie şi actele prin care pot
fi luate aceste măsuri. Contestaţia. Măsurile preventive pot fi luate în cursul
urmăririi penale, de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, la propunerea
procurorului, în procedura de cameră preliminară, de judecătorul de cameră
preliminară, iar în timpul judecăţii, de către instanţa sesizată cu judecarea cauzei.
Prin urmare, luarea măsurilor preventive aparţine numai unui magistrat, în sensul
de persoană independentă şi imparţială, iar nu şi procurorului, care are rolul doar
de a propune, atunci când consideră necesar, luarea unor astfel de măsuri.
Judecătorul de drepturi şi libertăţi, în cursul urmăririi penale, dispune luarea
măsurilor preventive prin încheiere motivată dată în camera de consiliu, cu citarea
persoanei juridice. Participarea procurorului este obligatorie. Încheierea poate fi
atacată cu contestaţie la judecătorul de drepturi şi libertăţi, de persoana juridică sau
de procuror, în termen de 24 de ore de la pronunţare, pentru cei prezenţi, şi de la
comunicare, pentru persoana juridică lipsă.
Judecătorul de cameră preliminară poate fi sesizat cu luarea unei sau unor măsuri
preventive prin rechizitoriu ori, din oficiu, poate pune în discuţie necesitatea luării
unei sau unor măsuri preventive (a se vedea, în acest sens, M. Udroiu, Procedură
penală. Partea specială. Noul Cod de procedură penală, op. cit., p. 455). Procedura
se desfăşoară în camera de consiliu cu participarea procurorului şi citarea
inculpatului persoană juridică. Judecătorul de cameră preliminară se pronunţă prin
încheiere motivată, care poate fi atacată cu contestaţie, de persoana juridică sau de
procuror, în termen de 24 de ore de la pronunţare, pentru cei prezenţi, şi de la
comunicare, pentru persoana juridică lipsă.
Pentru măsurile preventive luate în cursul judecăţii, luarea acestora poate fi propusă
de procuror ori din oficiu. Propunerea se judecă în şedinţă publică, cu participarea
procurorului şi citarea persoanei juridice. Şi această încheiere poate fi atacată cu
contestaţie, la instanţa ierarhic superioară, de persoana juridică sau procuror, în
termen de 24 de ore de la pronunţare, pentru cei prezenţi, şi de la comunicare, pentru
persoana juridică lipsă.
Cu privire la titularii contestaţiei, apreciem că, din raţiuni de echitate, se impune
reglementarea posibilităţii de a ataca încheierea prin care se iau măsuri preventive de
orice persoană interesată, iar nu numai de procuror şi persoana juridică, întocmai ca
în cazul măsurilor asigurătorii (a se vedea supra comentariul art. 250 şi art. 2501).
Reglementarea actuală ridică vădite probleme de constituţionalitate (a se vedea A.R.
Trandafir, Protecţia drepturilor fundamentale ale persoanelor juridice în
jurisprudenţa CEDO, op. cit., nr. 85). Soluţia pe care o propunem este firească, dacă
avem în vedere faptul că luarea măsurilor preventive faţă de persoana juridică poate
afecta direct drepturile altor persoane, care nu au nicio cale de atac, fiind încălcat
astfel dreptul la un proces echitabil în latura sa civilă şi ridicându-se probleme chiar
pe tărâmul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie. De pildă, în cazul în care se ia,
faţă de persoana juridică, măsura preventivă constând în suspendarea procedurii de
lichidare, pentru ca aceasta să nu se sustragă de la eventuala obligaţie de a plăti
despăgubirile civile şi amenda penală, iar bunurile entităţii în lichidare sunt ipotecate
în favoarea altei persoane (creditor care este străin de săvârşirea faptei prevăzute de
legea penală), care a început executarea ipotecii, aceasta ar trebui să aibă
posibilitatea de a contesta luarea măsurii preventive, întrucât oricum ea ar avea
prioritate în momentul executării. Aceeaşi poate fi situaţia când, de exemplu, măsura
preventivă vizează interdicţia iniţierii unor acte juridice cu privire la un bun care nu
aparţine, în realitate, persoanei juridice. Este evident că persoana căreia îi aparţine
bunul (sau are un alt drept asupra acestuia) trebuie să poată contesta măsura
preventivă. Reglementarea actuală ridică, din aceste puncte de vedere, serioase
probleme; chiar dacă, o eventuală contestaţie a altor persoane ar putea fi motivată
pe tărâmul art. 6 din Convenţie, în practică, cel mai probabil, aceasta ar fi respinsă
ca inadmisibilă. Pentru evitarea unei asemenea situaţii, se impune reglementarea
expresă a acestor aspecte.
Soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa care judecă contestaţia sunt următoarele:
admite contestaţia persoanei juridice şi dispune respingerea propunerii de luare
a uneia sau mai multor măsuri preventive formulată de procuror; admite contestaţia
procurorului şi dispune luarea unei măsuri preventive sau a altor măsuri preventive
decât cele luate de prima instanţă; respinge contestaţia ca neîntemeiată sau tardivă;
ia act de retragerea contestaţiei (în acest sens, a se vedea M. Udroiu, Procedură
penală. Partea specială. Noul Cod de procedură penală, p. 457).
Luarea măsurilor preventive se comunică organelor care au autorizat înfiinţarea
persoanei juridice ori care au înregistrat-o, potrivit art. 495 alin. (5) C.proc.pen.
5. Prelungirea, menţinerea şi încetarea de drept a măsurilor
preventive. Măsurile preventive pot fi dispuse pe o perioadă de cel mult 60 de zile,
cu posibilitatea prelungirii în cursul urmăririi penale şi a menţinerii, în cursul
procedurii de cameră preliminară şi al judecăţii, dacă se menţin temeiurile care au
determinat luarea acestora, fiecare prelungire neputând depăşi 60 de zile (pentru
o soluţie în care măsura preventivă a fost prelungită, a se vedea Trib. Bucureşti,
Secţia I penală, încheierea din 18 mai 2012, definitivă, în A.R. Ilie, Răspunderea..., op.
cit., p. 371 şi urm.). Evident, atât prelungirea, cât şi menţinerea pot fi dispuse doar
mai înainte de expirarea termenului de 60 de zile, în caz contrar fiind vorba de luarea
din nou a măsurii preventive.
În legătură cu aceste dispoziţii legale, trebuie observat că nu se precizează o durată
maximă totală a măsurilor preventive, nici pe parcursul urmăririi penale şi nici pe
parcursul judecăţii. Aceasta înseamnă că măsurile preventive pot fi luate pe întreaga
durată a urmăririi penale şi a judecăţii, cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege
privind prelungirea acestora. Este însă evident că măsurile preventive nu trebuie să
se prelungească pe o durată nejustificată, care să le transforme în adevărate
sancţiuni ori care să împiedice desfăşurarea activităţii persoanei juridice, mai ales
că, aşa cum am arătat, acestea pot afecta şi drepturile altor persoane care, în prezent,
nu au nicio posibilitate de a le contesta.
Apreciem, în acest context, că ar fi oricând admisibilă o excepţie de
neconstituţionalitate pe motivul inexistenţei unei durate maxime a măsurilor
preventive aplicabile persoanelor juridice, aşa cum s-a decis în materia măsurilor
preventive aplicabile persoanei fizice (a se vedea, de exemplu, D.C.C. nr. 361 din 7
mai 2015, cu privire la arestul la domiciliu). Cu toate că această problemă a fost deja
ridicată în faţa Curţii Constituţionale, decizia pronunţată în materie se mărgineşte
să arate că excepţia fondată pe acest considerent este neîntemeiată, spre deosebire
de situaţia persoanelor fizice, unde „Curtea a cenzurat inexistenţa unor termene şi
a unei durate maxime pentru care pot fi luate măsurile preventive, deoarece intruziunea
în dreptul fundamental al libertăţii individuale nu asigura un just echilibru între
interesul public şi cel privat” (a se vedea D.C.C. nr. 139 din 10 martie 2016, parag.
40). Aceasta nu reprezintă totuşi o motivare a constituţionalităţii inexistenţei unei
durate maxime a măsurilor preventive aplicabile persoanelor juridice, cu privire la
acest lucru Curtea invocând alte aspecte. Astfel, Curtea arată că „în măsura în care
s-ar institui un termen maxim până la care pot fi prelungite/menţinute măsurile
preventive faţă de persoana juridică, atunci s-ar nega însuşi scopul acţiunii penale, şi
anume acela de a trage la răspundere penală persoana juridică, întrucât, prin
permiterea dizolvării, lichidării, fuziunii sau divizării sale, obiectul acţiunii penale,
astfel consacrat de art. 14 C.proc.pen., ar rămâne fără finalitate. Or, tragerea la
răspundere penală a persoanelor care au săvârşit infracţiuni este un deziderat al
ordinii publice, care legitimează, pe cale de consecinţă, instituirea măsurilor reclamate.
Astfel, deşi în urma finalizării procesului penal instanţa de judecată ar dispune
condamnarea persoanei juridice inculpate, aceasta nu mai poate fi trasă la răspundere
penală, deoarece şi-a pierdut identitatea prin dispariţia sa juridică şi radierea din
Registrul comerţului” (a se vedea parag. 39 din decizia menţionată). Aşa cum vom
vedea însă, tragerea la răspundere penală a persoanelor juridice vinovate nu trebuie
realizată cu preţul sacrificării intereselor terţilor de bună-credinţă. În fine, cu privire
la această decizie, este interesant de observat că trei dintre instanţele care au dispus
sesizarea Curţii constituţionale cu neconstituţionalitatea art. 493 C.proc.pen. au
considerat că excepţia este întemeiată, motivările lor fiind pe deplin justificate (a se
vedea parag. 27-29 din decizia menţionată).
Întrucât în cadrul articolelor privind procedura specială a tragerii la răspundere
penală a persoanei juridice nu se prevede nimic referitor la încetarea de drept
a măsurilor preventive, rezultă că aceasta are loc în condiţiile prevăzute de art. 241
C.proc.pen., care se aplică în mod corespunzător şi în cazul persoanei juridice.
6. Revocarea măsurilor preventive. Măsurile preventive se revocă de judecătorul
de drepturi şi libertăţi, la cererea procurorului sau a persoanei juridice, iar de
judecătorul de cameră preliminară şi de instanţă, şi din oficiu, când nu mai există
temeiuri care au justificat luarea sau menţinerea acestora. La judecata revocării
măsurilor preventive se aplică în mod corespunzător dispoziţiile art. 493 alin. (5)-
(7) C.proc.pen. Deşi textul nu o prevede, trebuie admis că, odată cu revocarea unei
măsuri preventive, se va putea dispune luarea altei măsuri.
Pentru identitate de raţiune, şi revocarea măsurilor preventive ar trebui să poată fi
solicitată de orice persoană interesată, iar nu doar de persoana juridică şi de procuror
(a se vedea supra pct. 4).
7. Asigurarea respectării măsurilor preventive. Cauţiunea. În vederea asigurării
respectării oricăreia dintre măsurile preventive luate împotriva persoanei juridice,
instanţa poate obliga persoana juridică la depunerea unei cauţiuni constând într-o
sumă de bani sau a altei valori indicate de organul judiciar. Legiuitorul a ales să
prevadă doar cuantumul minim al cauţiunii (10.000 lei), fără să indice şi un maxim.
Cauţiunea se restituie la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare
pronunţate în cauză, de amânare a aplicării pedepsei, de renunţare la aplicarea
pedepsei sau de încetare a procesului penal, dacă persoana juridică a respectat
măsurile preventive, precum şi în cazul în care, prin hotărâre definitivă, s-a dispus
achitarea persoanei juridice.
Textul alin. (2) al art. 493 C.proc.pen. este, în opinia noastră, necorelat cu
dispoziţiile Codului penal în materia amânării aplicării pedepsei şi a renunţării la
aplicarea pedepsei (pentru alte probleme în legătură cu aceste instituţii, a se vedea D.
Niţu, Anularea renunţării şi amânării aplicării pedepsei. Incongruenţe în aplicarea
practică, în C.J. nr. 3/2014, p. 162 şi urm.). Astfel, deşi prin Codul penal au fost
introduse ca modalităţi de individualizare atât renunţarea la aplicarea pedepsei (art.
80-82 C.pen.), cât şi amânarea aplicării pedepsei (art. 83-90 C.pen.) şi se păstrează
totodată suspendarea executării pedepsei sub supraveghere (art. 91-98 C.pen.), din
modul de reglementare a acestor instituţii rezultă că ele nu pot viza şi persoanele
juridice. De altfel, din niciuna dintre dispoziţiile cuprinse în Titlul VI al Părţii generale
a Codului penal, care reglementează răspunderea penală a persoanelor juridice, nu
rezultă că articolele menţionate le sunt aplicabile acestor entităţi, iar conţinutul
obligaţiilor impuse într-o asemenea situaţie este aproape imposibil de conciliat cu
persoanele juridice [a se vedea, în acest sens, A.R. Trandafir (Ilie), Aspecte de noutate
privind răspunderea penală a persoanei juridice, în A.U.B., seria Drept – Supliment
2014, p. 121]. În aceste condiţii, menţiunea referitoare la restituirea cauţiunii în cazul
amânării aplicării pedepsei şi al renunţării la aplicarea pedepsei pentru persoanele
juridice nu îşi găseşte utilitatea în Codul de procedură penală.
Cauţiunea nu se restituie însă în cazul nerespectării de către persoana juridică
a măsurilor preventive, făcându-se venit la bugetul statului la data rămânerii
definitive a hotărârii de condamnare, precum şi dacă s-a dispus plata din cauţiune,
în ordinea următoare, a despăgubirilor băneşti acordate pentru repararea pagubelor
cauzate de infracţiune, a cheltuielilor judiciare sau a amenzii, prevederea fiind
preluată din materia măsurii preventive a controlului judiciar pe cauţiune [a se
vedea supra comentariul art. 217, în special alin. (7)]. De asemenea, operaţiunile
efectuate de persoana juridică cu încălcarea acestor măsuri se sancţionează cu
nulitatea absolută, potrivit art. 86 din Legea nr. 253/2013.
8. Interdicţia iniţierii sau suspendarea procedurii de dizolvare sau lichidare
a persoanei juridice. Prima măsură preventivă prevăzută de lege se referă la
interdicţia iniţierii sau, după caz, suspendarea anumitor operaţiuni care vizează
dispariţia persoanei juridice, împrejurare care ar fi de natură să determine
împiedicarea tragerii la răspundere penală a acesteia. Din acest punct de vedere,
riscul este similar sustragerii suspectului sau inculpatului de la urmărirea penală
sau de la judecată. Astfel, în condiţiile arătate mai sus, faţă de persoana juridică se
poate lua măsura preventivă constând în interdicţia iniţierii ori suspendarea
procedurii de dizolvare sau lichidare.
În primul caz, nou introdus prin Codul de procedură penală, legiuitorul are în vedere
situaţia în care persoana juridică nu se află încă în procedura de dizolvare sau
lichidare. În vederea bunei desfăşurări a procesului penal, potrivit art. 495 alin. (4)
C.proc.pen., persoana juridică suspect sau inculpat este obligată să comunice
organului judiciar, în termen de 24 de ore, intenţia de dizolvare sau lichidare.
În a doua situaţie, existentă şi în Codul de procedură penală din 1968, suspendarea
poate fi dispusă numai dacă procedura de dizolvare ori de lichidare este deja începută
(a se vedea, de exemplu, Trib. Bucureşti, Secţia a II-a penală, sentinţa nr. 846 din 6
decembrie 2010, definitivă, în A.R. Ilie, Răspunderea..., op. cit., p. 395 şi urm.).
8.1. Noţiunile de dizolvare şi lichidare. În legătură cu această măsură preventivă,
trebuie subliniat că singura procedură a cărei iniţiere se interzice sau a cărei
suspendare se solicită este cea de dizolvare sau lichidare voluntară, iar nu procedura
de insolvenţă a unei persoane juridice, aşa cum se întâmplă uneori în practica
judiciară. Procedura insolvenţei nu poate fi suspendată în temeiul acestui articol şi,
ca regulă, nu poate fi suspendată nici în baza altui temei juridic, cum ar fi art. 413
C.proc.civ., motivat de faptul că ar exista un proces penal împotriva persoanei
juridice.
Astfel, în opinia noastră, măsura preventivă poate fi dispusă doar dacă este vorba
despre dizolvare sau lichidare (art. 245 urm. C.civ. şi art. 227-2371,252-
2702 din Legea nr. 31/1990 în ceea ce priveşte societăţile), iar nu în situaţiile
prevăzute de Legea nr. 85/2014 (ori în cazul în care dizolvarea se dispune ca
sancţiune administrativă sau penală). Avem în vedere în acest sens scopul măsurilor
preventive, menţionat în art. 493 C.proc.pen., şi anume împiedicarea sustragerii de
la răspundere penală. Insolvenţa este o procedură judiciară, desfăşurată sub
controlul de legalitate al judecătorului-sindic, neputând fi admise contradicţii între
magistraţi care au în mod evident roluri diferite.
În acest sens, în doctrină s-a arătat că „procedura insolvenţei, odată deschisă, ar
trebui să fie un flux continuu şi neîntrerupt de acte juridice, operaţiuni şi procese, cu
un parcurs de regulă ireversibil şi indiferent faţă de calea aleasă (reorganizare sau
faliment). Este un itinerariu care trebuie derulat cu celeritate, în scopul acoperirii
creanţelor” (a se vedea, pentru această opinie, Gh. Piperea, Penalul ţine în loc
insolvenţa, în C.J. nr. 12/2014, p. 666). Trebuie totodată subliniate efectele
dezastruoase pe care imposibilitatea lichidării persoanei juridice, ca urmare
a dispunerii unei astfel de măsuri preventive, le poate avea faţă de acţionari şi alţi
creditori, inclusiv deci faţă de creditorii din procesul penal.
Problema a fost tangenţial analizată de Curtea constituţională, în sensul că, în
motivarea mai multor excepţii de neconstituţionalitate ridicate, reunite într-un singur
dosar, autorii acestora au arătat, printre altele, că „legiuitorul nu a făcut nicio
distincţie între dizolvarea şi lichidarea de drept comun şi dizolvarea şi lichidarea în
procedura insolvenţei. Această lipsă de preciziune, care încalcă art. 53 alin. (2) din
Constituţie, permite ca judecătorul sau procurorul să ia măsuri preventive de
suspendare a dizolvării sau lichidării, ori chiar de iniţiere a procedurii insolvenţei
(specie a dizolvării şi lichidării), chiar şi atunci când aceste proceduri sunt reglementate
a se desfăşura sub supravegherea şi controlul judecătorului-sindic” (DCC nr. 139 din
10 martie 2016, parag. 21). Decizia pronunţată nu răspunde însă şi acestei critici. În
motivarea hotărârii respective, Curtea constituţională a arătat doar cu caracter
general că măsurile luate de Stat pentru a asigura un climat de ordine şi încredere
la nivel economic „nu trebuie să aibă ca rezultat tocmai negarea libertăţii comerţului,
ci să se constituie într-un adevărat corolar al acestuia. În aceste categorii de măsuri se
încadrează şi dispoziţiile legale ce vizează măsurile preventive care pot fi luate faţă de
persoane juridice. Statul, reglementând asemenea măsuri, veghează la securitatea
circuitului comercial şi, pentru a asigura acel climat de ordine şi încredere la nivel
economic, a prevăzut instituirea unor măsuri preventive faţă operatorii economici care
înregistrează disfuncţionalităţi” (parag. 45). Dimpotrivă, apreciem că măsura
preventivă prevăzută la art. 493 alin. (1) lit. a) C.proc.pen., dacă este dispusă în
cadrul procedurii insolvenţei, are tocmai efectul contrar. Astfel, în opinia noastră,
„obligarea” unei persoane juridice să „supravieţuiască” în asemenea condiţii
contravine în mod evident principiului esenţial al comerţului, care este acela de
a obţine profit, precum şi spiritului în care a fost redactată Legea insolvenţei,
procedura prevăzută de aceasta fiind una menită să asigure protecţia debitorului,
dar şi a persoanelor care pretind drepturi asupra patrimoniului acestuia.
Nu pot fi aşadar ignorate efectele dezastruoase pe care imposibilitatea lichidării
persoanei juridice, ca urmare a dispunerii unei astfel de măsuri preventive, le poate
avea faţă de acţionari şi alţi creditori, inclusiv deci faţă de creditorii din procesul
penal. Este evident deci că măsura preventivă ar conduce la un scop diferit de cel
pentru care a fost de fapt instituită (în sens contrar, a se vedea C.A. Ploieşti, Secţia
penală, încheierea din 5 mai 2015, în care instanţa reţine, fără a motiva totuşi
concluzia la care ajunge, că măsura preventivă ar fi compatibilă cu procedura
insolvenţei).
8.2. Jurisprudenţă CEDO relevantă în materia măsurii preventive prevăzută
de art. 493 alin. (1) lit. a) C.proc.pen. Forţarea menţinerii unei activităţi economice,
în condiţiile în care aceasta nu mai generează profit şi devine chiar producătoare de
prejudicii, ori imposibilitatea valorificării unor bunuri ca urmare a blocării lichidării,
bunuri care îşi diminuează valoarea sau care devin greu de vândut, reprezintă
o ingerinţă în dreptul de proprietate al terţilor, creanţa lor reprezentând un bun în
înţelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia europeană a drepturilor omului [cu
atât mai mult, dreptul creditorului de a executa silit garanţiile constituite contractual
în favoarea sa reprezintă o valoare patrimonială protejată pe tărâmul art. 1 din Primul
Protocol Adiţional la Convenţie. A se vedea R. Rizoiu, Aplicabilitatea Convenţiei
Europene a Drepturilor Omului în materia garanţiilor reale mobiliare, în R.R.D.P. nr.
5/2008, p. 21-22. A se vedea, totodată, cauza Gasus Dosier und Fördertechnik GmbH
c. Olandei, 23 februarie 1995 (www.hudoc.echr.coe.int)]. Această ingerinţă nu
respectă cerinţele stabilite de jurisprudenţa CEDO în această materie.
Astfel, atingerile aduse substanţei dreptului de proprietate trebuie să treacă
testul legalităţii, cât şi pe cel al proporţionalităţii. Or, în situaţia pe care o analizăm,
atingerea adusă dreptului de proprietate nu este prevăzută de o lege care să respecte
exigenţele Convenţiei europene, astfel cum acestea au fost stabilite prin
jurisprudenţa Curţii, întrucât este neclar ce se înţelege prin dizolvare sau
lichidare, iar măsura preventivă nu poate fi nici contestată de cei afectaţi [s-a reţinut
în acest context că „orice ingerinţă în dreptul de proprietate trebuie să fie însoţită de
garanţii procedurale care să-i permită entităţii în cauză să îşi prezinte cazul în faţa
autorităţilor competente pentru a putea să atace în mod efectiv măsurile care aduc
atingere drepturilor garantate de acest text convenţional”. A se vedea cauza Capital
Bank AD c. Bulgariei, 9 septembrie 2004 (www.hudoc.echr.coe.int), parag. 134. O
asemenea garanţie pentru creditori nu există în materia măsurilor preventive].
Totodată, atingerea adusă dreptului de proprietate nu este nici proporţională,
întrucât rupe justul echilibru între exigenţele interesului general şi imperativele
legate de protejarea drepturilor fundamentale . Astfel, s-a reţinut în jurisprudenţă
că „pentru a aprecia dacă măsura litigioasă respectă justul echilibru şi, mai ales, dacă
nu atrage pentru reclamanţi o sarcină disproporţionată, trebuie luate în calcul
modalităţile de indemnizare prevăzute de legislaţia internă. În acest sens, fără plata
unei sume rezonabile în raport de valoarea bunului, o privare de proprietate constituie
în mod normal o atingere excesivă şi o lipsă totală de indemnizare nu ar putea să fie
justificată pe tărâmul art. 1 decât în circumstanţe excepţionale” [a se vedea
cauza Sfintele mănăstiri c. Greciei, 9 decembrie 1994 (www.hudoc.echr.coe.int),
parag. 71]. Pentru a analiza cauzele excepţionale, Curtea ia în calcul faptul că
incertitudinea – legislativă, administrativă sau ţinând de practica autorităţilor – poate
modifica conduita Statului; atunci când este vorba de chestiuni de interes general,
puterile publice trebuie să reacţioneze în timp util, în mod corect şi cu cea mai mare
coerenţă [a se vedea cauza Valle Pierimpiè Società Agricola S.p.a. c. Italia, 23
decembrie 2014 (www.hudoc.echr.coe.int), parag. 73].
În legătură cu lipsa proporţionalităţii este şi absenţa oricărei indemnizaţii pentru
creditori, care nu poate fi justificată. S-a reţinut astfel că absenţa indemnizaţiei nu
este compatibilă cu Convenţia, nefiind invocată nicio cauză excepţională în cazul în
care transferul proprietăţii unui teren către Stat s-a realizat fără a fi oferită nicio
explicaţie sau justificare suficientă pentru lipsa indemnizaţiei [a se vedea
cauza Granitul SA c. României, 22 martie 2011 (www.hudoc.echr.coe.int) parag. 50],
ori dacă societatea reclamantă chiar a fost obligată să plătească o sumă de bani
pentru folosirea fără titlu a terenului expropriat (a se vedea cauza Valle Pierimpiè
Società Agricola S.p.a. c. Italiei, cit. supra, parag. 75.) Tot astfel, într-o cauză în care
fusese anulat transferul proprietăţii asupra unui imobil în favoarea unei societăţi,
fără a exista vreo posibilitate ca aceasta să primească vreo despăgubire, Curtea
a apreciat că nu există nicio circumstanţă excepţională care să poată justifica lipsa
indemnizaţiei [a se vedea cauza Ukraine-Tyumen c. Ucraina, 22 noiembrie 2007
(www.hudoc.echr.coe.int), parag. 60; a se vedea, pentru toate aceste
aspecte, Trandafir, Protecţia drepturilor fundamentale ale persoanei juridice în
jurisprudenţa CEDO, cit. supra nr. 58 şi urm.].
Tot astfel, într-o cauză aflată pe rolul Curţii europene, Statul a dispus interdicţia de
construire cu privire la un teren al societăţii reclamante, urmând a fi expropriat.
Situaţia a durat mai bine de 36 de ani, fără posibilitatea obţinerii unei indemnizaţii.
Curtea a stabilit că limitările aduse dreptului de proprietate şi consecinţele asupra
valorii terenului decurg din diminuarea disponibilităţii cu privire la bunul în cauză.
Deşi dreptul de proprietate nu a dispărut, el şi-a pierdut substanţa. Întrucât
societatea s-a aflat într-o incertitudine totală cu privire la soarta bunului său,
neavând niciun recurs efectiv împotriva măsurii, fapte care i-au scăzut considerabil
şansele să vândă terenul, şi având în vedere faptul că nicio indemnizaţie nu a fost
oferită pentru o asemenea atingere adusă dreptului de proprietate, Curtea
a concluzionat că art. 1 din Protocolul nr. 1 a fost încălcat [a se vedea cauza Terazzi
SRL c. Italiei, 17 octombrie 2002 (www.hudoc.echr.coe.int)].
Situaţia de fapt poate fi uşor transpusă în planul măsurii preventive a interdicţiei
iniţierii ori a suspendării dizolvării sau lichidării persoanei juridice în procedura
insolvenţei, întrucât în această situaţie creditorii nu au nicio certitudine cu privire la
momentul la care va înceta măsura preventivă şi nici nu primesc vreo indemnizaţie
pentru atingerea adusă dreptului lor de proprietate. Trebuie arătat în acest sens că,
motivând Decizia nr. 139 din 10 martie 2016, Curtea constituţională arată
că „limitarea atributelor dreptului în privinţa patrimoniului persoanei juridice este
determinată de săvârşirea unei fapte penale” (a se vedea parag. 39). Însă, problema
care se pune în cazul de faţă este atingerea adusă dreptului de proprietate
al creditorilor din procedura insolvenţei, faţă de care ingerinţa nu poate fi justificată
[a se vedea, pentru toate aceste aspecte, A.R. Trandafir, Despre inaplicabilitatea
interdicţiei iniţierii sau a suspendării dizolvării ori lichidării persoanei juridice în
cadrul procedurii insolvenţei. Şi alte două motive de neconstituţionalitate în materia
măsurilor preventive aplicabile persoanelor juridice
(https://www.juridice.ro/475098/despre-inaplicabilitatea-interdictiei-initierii-sau-a-
suspendarii-dizolvarii-ori-lichidarii-persoanei-juridice-in-cadrul-procedurii-insolventei-
si-alte-doua-motive-de-neconstitutionalitate-in-materia.html), 26 octombrie 2016].
Prin urmare, „interesul public” (general), deseori invocat pentru a justifica ţinerea în
loc a procedurii insolvenţei (ori a altui proces civil) poate să existe, dar acest interes
general nu poate fi absolut, ci trebuie să se subsumeze condiţiilor prevăzute de art.
1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia europeană a drepturilor omului.
În sensul celor de mai sus a decis şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie într-o cauză
având ca obiect revocarea măsurii preventive constând în suspendarea procedurii de
lichidare a unei persoane juridice. Nu vom prezenta aici toată argumentaţia instanţei
supreme, întrucât aceasta reia argumentele menţionate mai sus şi prezentate în
articolul citat mai sus (A.R. Trandafir, Despre inaplicabilitatea..., loc. cit.), însă
salutăm această decizie şi concluzia potrivit cu care o asemenea măsură reprezintă
o ingerinţă în dreptul de proprietate al terţilor, care nu este proporţională cu scopul
urmărit, încălcând deci art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie (a se vedea I.C.C.J.,
Secţia penală, încheierea din 21 noiembrie 2016, pronunţată în dosarul nr.
2827/2/2014, nepublicată).
8.3. Ipoteza în care s-ar suspenda totuşi procedura insolvenţei. Chiar dacă s-ar
admite o interpretare contrară (în sensul că ar putea fi suspendată procedura
insolvenţei, iar nu doar cea de dizolvare sau lichidare voluntară) în niciun caz nu
poate fi suspendată procedura insolvenţei indiferent de faza în care s-ar afla, textul
de lege fiind de strictă interpretare, vorbind deci doar
despre dizolvare sau lichidare, ceea ce s-ar traduce prin intrarea în faliment (art. 145
şi urm. din Legea nr. 85/2014). Doar de la acel moment s-ar putea vorbi, în această
ipoteză (pe care nu o îmbrăţişăm) de posibilitatea suspendării respectivelor faze ale
procedurii.
Totodată, o asemenea măsură nu conduce automat la blocarea procedurii insolvenţei
pe termen nelimitat, ci doar pe durata pentru care s-a dispus respectiva interdicţie
ori suspendare. Facem această menţiune întrucât în practica judiciară apar probleme
de interpretare a dispoziţiilor legale incidente. Astfel, de exemplu, într-o cauză,
instanţa a dispus „luarea faţă de învinuita X S.A. – în insolvenţă a măsurii preventive
a suspendării procedurii de lichidare a persoanei juridice pe o perioadă de 60 de zile,
respectiv...”. Ulterior, în insolvenţă, judecătorul-sindic, a dispus „suspendarea
judecării cauzei care formează obiect al dosarului până la soluţionarea cauzei penale
în care s-au dispus măsuri preventive faţă de societatea X”. În mod evident,
o asemenea soluţie este greşită, judecătorul sindic neputând suspenda mai mult
decât a suspendat judecătorul de drepturi şi libertăţi. În recurs, instanţa a dispus (în
mod corect, în condiţiile date, cu precizările de mai sus) „trimiterea cauzei la
judecătorul sindic în vederea continuării judecăţii, cu respectarea măsurii preventive
a suspendării procedurii de lichidare a persoanei juridice pe durata subzistenţei
acesteia” (a se vedea C.A. Bucureşti, Secţia a V-a civilă, decizia nr. 1051 din 29 aprilie
2014, nepublicată).
8.4. Imposibilitatea suspendării procedurii insolvenţei de către judecătorul-
sindic. În fine, subliniem că procedura insolvenţei nu poate fi suspendată nici de
judecătorul-sindic din motivul existenţei unui proces penal împotriva persoanei
juridice (fiind întâlnite în practica judiciară situaţii în care o astfel de cerere a fost
judecată la solicitarea Parchetelor). Astfel, dispoziţiile art. 413 alin. (1) pct. 2
C.proc.civ. sunt incompatibile cu cele ale art. 342 din Legea insolvenţei nr. 85/2014
(art. 149 din Legea nr. 85/2006). Potrivit art. 2 din Legea insolvenţei, scopul legii este
instituirea unei proceduri colective pentru acoperirea pasivului debitorului aflat în
insolvenţă. Din această dispoziţie legală, coroborată cu art. 5 pct. 44 şi art. 3 pct. 46,
ca şi din întreaga reglementare a Legii nr. 85/2014, rezultă că legea prevede o serie
de acte şi operaţiuni în vederea scopului sus-menţionat. Mai mult decât atât, de
esenţa procedurii insolvenţei este celeritatea acesteia, aşa cum prevăd în mod expres
dispoziţiile art. 94 din Legea nr. 85/2014. De altfel, şi din prevederile art. 43 din
Legea nr. 85/2014 reiese faptul că judecătorul-sindic nu îşi poate suspenda propriile
hotărâri (în această situaţie, hotărârea de deschidere a procedurii insolvenţei).
În acest sens, într-o cauză în care a fost solicitată suspendarea procedurii insolvenţei
ca urmare a existenţei unui proces penal împotriva societăţii comerciale debitoare,
judecată în temeiul art. 244 C.proc.civ. din 1865, instanţa a reţinut că „procedura
insolvenţei, odată deschisă, presupune o serie de acte şi operaţiuni complexe ce
urmează a fi îndeplinite în termenele şi condiţiile prevăzute de lege, iar existenţa unei
cauze penale în care au fost trimişi în judecată administratorii societăţii şi societatea
debitoare nu poate conduce la suspendarea procedurii conform art. 244 C.proc.civ.
Existenţa cauzei penale este o împrejurare pe care administratorul/lichidatorul judiciar
o va avea în vedere în exercitarea atribuţiilor sale în măsura în care îndeplinirea acestor
atribuţii ar avea legătură cu respectiva cauză penală, iar o eventuală acţiune în
antrenarea răspunderii ar putea fi suspendată cf. art. 244 alin. (1) pct. 2 C.proc.civ.
dacă s-ar aprecia îndeplinite cerinţele legale, dar întreaga procedură a insolvenţei nu
poate fi suspendată deoarece o astfel de măsură este incompatibilă cu dispoziţiile Legii
nr. 85/2006” (a se vedea Trib. Constanţa, Secţia a II-a civilă, sentinţa civilă nr. 545 din
18 februarie 2013, nepublicată).
Apreciem, aşadar, că singura procedură care ar putea fi suspendată într-o asemenea
situaţie este cea de lichidare sau dizolvare (voluntară), ca măsură preventivă
prevăzută de art. 493 alin. (1) lit. a) C.proc.pen. în situaţia în care persoana juridică
este urmărită penal şi dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de acest text de lege.
În niciun caz nu ar putea fi suspendată procedura insolvenţei, pentru motivele
arătate mai sus [a se vedea C.A. Bucureşti, Secţia a V-a civilă, decizia nr. 1051 din 29
aprilie 2014, definitivă, nepublicată, în care instanţa a arătat că din reglementarea
Legii insolvenţei „reiese că procedura insolvenţei trebuie să se caracterizeze prin
celeritate, iar suspendarea judecăţii aduce atingere grav acestui caracter”, iar faţă de
această împrejurare „nu se poate ajunge la situaţia prelungirii în mod artificial în
aşteptarea soluţionării prealabile a unui proces penal”; a se vedea, pentru toate aceste
aspecte, T.C. Briciu, A.R. Trandafir (Ilie), Incidenţa dispoziţiilor Codului de procedură
civilă sau ale Codului de procedură fiscală în materia măsurilor asigurătorii luate în
procesul penal. Concursul între măsurile asigurătorii luate în procesul penal şi
titlurile executorii, în R.R.D.P. nr. 4/2014, p. 68-69]. Într-o astfel de situaţie,
creditorii (care au un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, aşa cum
am arătat), se văd în imposibilitate de a-şi valorifica creanţa până la finalizarea
procesului penal, neprimind nicio despăgubire până la acel moment şi neştiind când
se va întâmpla acel lucru (a se vedea, pentru aceste aspecte, şi A.R. Trandafir,
Protecţia drepturilor fundamentale..., op. cit., nr. 54).
9. Interdicţia iniţierii sau suspendarea fuziunii, a divizării sau a reducerii
capitalului social al persoanei juridice. Cea de-a doua măsură preventivă care
poate fi luată faţă de persoanele juridice este interdicţia iniţierii sau suspendarea
fuziunii, a divizării sau a reducerii capitalului social al persoanei juridice, începută
anterior sau în cursul urmăririi penale. Şi această măsură este menită să împiedice
dispariţia persoanei juridice, ceea ce ar împiedica tragerea ei la răspundere penală
ori micşorarea activului patrimonial astfel încât acesta să nu mai poată fi folosit
pentru executarea pedepsei amenzii. Potrivit art. 495 alin. (4) C.proc.pen., persoana
juridică suspect sau inculpat este obligată să comunice organului judiciar, în termen
de 24 de ore, intenţia de fuziune, divizare, reorganizare, lichidare sau reducere
a capitalului social.
10. Interzicerea unor operaţiuni patrimoniale susceptibile de a antrena
diminuarea semnificativă a activului patrimonial sau insolvenţa persoanei
juridice. Cea de-a treia măsură preventivă care poate fi luată faţă de persoanele
juridice are o formulare vastă, referindu-se la interzicerea unor operaţiuni
patrimoniale susceptibile de a antrena diminuarea semnificativă a activului
patrimonial sau insolvenţa persoanei juridice. Sunt incluse, aşadar, în această
măsură, de exemplu, actele prin care s-ar constitui garanţii asupra bunurilor
persoanei juridice.
11. Interzicerea de a încheia anumite acte juridice, stabilite de organul
judiciar. Cea de-a patra măsură preventivă care poate fi luată faţă de persoana
juridică în procesul penal este interzicerea de a încheia anumite acte juridice pe care
le stabileşte organul judiciar. Actele juridice vizate pot consta într-un anumit contract
de închiriere, de vânzare a unor bunuri, de constituire a unei ipoteci ori a unor
garanţii reale mobiliare etc. Observăm că, din acest punct de vedere, această măsură
preventivă se suprapune într-o oarecare măsură peste cea analizată anterior.
Apreciem că legiuitorul a avut în vedere, când a prevăzut măsura preventivă
prevăzută la art. 493 alin. (1) lit. d) C.proc.pen., doar situaţii particulare, izolate, când
organul judiciar poate să dispună interzicerea unui anumit act. Cu toate acestea, în
practică s-a decis luarea acestei măsuri, interzicându-se orice acte juridice ce vizează
transferul/pierderea atributelor dreptului de proprietate asupra unei reţele de
distribuţie de gaze, care reprezenta singurul bun al societăţii inculpate (a se
vedea Trib. Bucureşti, Secţia I penală, încheierea din 26 martie 2012, definitivă, în A.R.
Ilie, Răspunderea..., op. cit., p. 349 şi urm.).
12. Interzicerea de a desfăşura activităţi de natura celor cu ocazia cărora a fost
comisă infracţiunea. Ultima măsură preventivă care poate fi luată faţă de
persoanele juridice se referă la interzicerea de a desfăşura activităţi de natura celor
cu ocazia cărora a fost comisă infracţiunea. Se observă că această măsură este
similară cu pedeapsa complementară prevăzută la art. 136 alin. (3) lit. b) C.pen.,
constând în suspendarea activităţii ori a uneia dintre activităţile persoanei juridice.
Din acest punct de vedere, în doctrină s-a pus problema computării duratei măsurii
preventive din cea a pedepsei complementare dispuse eventual împotriva persoanei
juridice, arătându-se că aceasta ar putea să opereze, prin analogie, în conformitate
cu dispoziţiile art. 72 C.pen., care se referă la computarea reţinerii şi arestării
preventive pentru persoana fizică (a se vedea F. Streteanu, R. Chiriţă, Răspunderea
penală a persoanei juridice, ed. a 2-a, op. cit., p. 435). Cu toate că suntem de
acord, de lege ferenda, cu posibilitatea computării duratei măsurii preventive
prevăzute la 493 alin. (1) lit. e) C.proc.pen. din cea a pedepsei complementare
a suspendării activităţii persoanei juridice, apreciem că, de lege lata, o asemenea
soluţie nu poate fi admisă, întrucât aceasta ar fi în afara legii (în acelaşi sens, a se
vedea M. Udroiu, Procedură penală. Partea specială. Noul Cod de procedură penală,
op. cit., p. 454-455).
În practica judiciară, s-a solicitat luarea acestei măsuri preventive cu privire la
interzicerea activităţii de proiectare, execuţie şi distribuire a gazelor naturale într-o
cauză în care faţă de persoana juridică se pusese în mişcare acţiunea penală pentru
vătămare corporală din culpă ca urmare a unei explozii, motivând-o sub aspectul
necesităţii de a preveni producerea unor evenimente similare în perioada imediat
următoare. Instanţa a respins această propunere, întrucât societatea inculpată era
singurul operator în domeniul distribuţiei de gaze naturale în municipiul respectiv şi
deservea toţi consumatorii casnici, industriali şi instituţiile existente, iar în oraş
exista o singură reţea de distribuţie gaze naturale, respectiv cea administrată de către
societatea inculpată. Prin urmare, s-a apreciat că luarea măsurii preventive ar
conduce la disfuncţionalităţi ale sistemului de gaze naturale, ceea ce demonstrează
că măsura solicitată nu este proporţională cu scopul urmărit, proporţionalitate care
trebuie evaluată prin prisma consecinţelor pe care le produce interzicerea activităţii
persoanei juridice (a se vedea Trib. Bucureşti, Secţia I penală, încheierea din 26 martie
2012, cit. supra).
13. Măsuri ce pot fi luate faţă de alte persoane. Aşa cum am arătat, potrivit art.
493 alin. (9) C.proc.pen., împotriva reprezentantului persoanei juridice sau
a mandatarului acesteia pot fi luate măsurile prevăzute la art. 265 privind mandatul
de aducere şi art. 283 alin. (2) privind aplicarea amenzilor judiciare, iar faţă de
practicianul în insolvenţă, măsura prevăzută la art. 283 alin. (2). Nu putem să nu
observăm în acest context că alin. (9) al art. 493 ar fi trebuit să-şi găsească locul
la art. 491 C.proc.pen., iar nu într-un articol referitor la măsurile preventive
(aplicabile, de altfel, persoanei juridice).
14. Raportul cu măsurile asigurătorii. Prin scopul şi natura lor, măsurile
preventive se apropie foarte mult de măsurile asigurătorii, însă nu se confundă. În
acest sens, C.proc.pen. prevede în mod expres, la art. 493 alin. (11), că luarea
măsurilor preventive nu împiedică luarea măsurilor asigurătorii (a se
vedea supra comentariul art. 249-256 şi infra comentariul art. 494).
Art. 494
Măsurile asigurătorii

Andra-Roxana Trandafir

Faţă de persoana juridică se pot lua măsuri asigurătorii, dispoziţiile art. 249-
256 şi ale art. 5491 aplicându-se în mod corespunzător.
Corelaţii legislative: art. 249-256, art. 5491 C.proc.pen.; art. 906, art. 912 C.civ., art.
857 C.proc.civ., art. 88, art. 91, art. 102, art. 159 din Legea nr. 85/2014; art. 167, art.
195 din Ordinul ANCPI nr. 700/2014
Comentariu
1. Măsurile asigurătorii aplicabile persoanei juridice. Textul art. 494 C.proc.pen.
nu aduce nicio derogare de la regimul de drept comun aplicabil măsurilor
asigurătorii. De altfel, având în vedere şi dispoziţiile art. 493 alin. (10) C.proc.pen.,
prin care se arată că măsurile preventive nu împiedică luarea măsurilor asigurătorii
faţă de persoana juridică, art. 494 ar fi putut lipsi.
Faţă de persoana juridică pot fi, aşadar, luate toate măsurile asigurătorii prevăzute
de lege (sechestrul, inscripţia ipotecară şi poprirea), în toate cele patru scopuri
menţionate la art. 249 C.proc.pen. (în vederea confiscării speciale sau al confiscării
extinse pentru garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori
în vederea reparării pagubei produse prin infracţiune), în limitele acolo menţionate (a
se vedea supra comentariul art. 249-256). În acest context, se impun totuşi câteva
precizări cu privire la situaţia în care există măsuri asigurătorii luate asupra
bunurilor unei persoane juridice care se află sau care se va afla în procedura
insolvenţei şi se doreşte valorificarea acestor bunuri în cadrul respectivei proceduri.
2. Măsuri asigurătorii luate faţă de persoanele juridice anterior deschiderii
procedurii insolvenţei. Potrivit art. 91 din Legea nr. 85/2014, „bunurile înstrăinate
de administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar, în exerciţiul atribuţiilor sale
prevăzute de prezenta lege, sunt dobândite libere de orice sarcini, precum privilegii,
ipoteci, gajuri sau drepturi de retenţie, sechestre, de orice fel. Fac excepţie de la acest
regim măsurile asigurătorii dispuse în procesul penal în vederea confiscării speciale
şi/sau confiscării extinse”.
2.1. Posibilitatea valorificării bunurilor. În primul rând, rezultă din acest text de
lege că existenţa unei măsuri asigurătorii dispuse în procesul
penal, anterior deschiderii procedurii de insolvenţă, nu împiedică valorificarea
bunurilor afectate de o astfel de măsură, din moment ce textul vorbeşte de
dobândirea lor liberă de orice sarcini, cu excepţia cazului în care măsura asigurătorie
e luată în vederea confiscării speciale sau extinse. Toate bunurile supuse măsurilor
asigurătorii pot fi aşadar valorificate în cadrul procedurii insolvenţei, indiferent de
scopul pentru care a fost luată măsura.
Câtă vreme dispoziţiile legale sunt clare, nu este necesară obţinerea niciunei hotărâri
judecătoreşti în vederea vânzării, art. 91 din Legea nr. 85/2014 putând fi văzut ca
o lege specială, derogatorie, faţă de dispoziţiile art. 249 şi urm. C.proc.pen. Existenţa
procedurii insolvenţei nu afectează legalitatea instituirii şi a menţinerii măsurii
asigurătorii, întrucât este vorba de două aspecte diferite, cu funcţie diferită. Prin
urmare, câtă vreme nu se invocă motive de nelegalitate a luării măsurii asigurătorii
sau a modului de aducere la îndeplinire a acesteia, nu se impune ridicarea măsurii
asigurătorii (de altfel, aceasta nu se ridică, ci se strămută asupra preţului obţinut
din vânzare).
Motivul pentru care valorificarea bunurilor afectate de măsura asigurătorie este
totuşi permisă, în ciuda interdicţiei prevăzute de Codul de procedură penală, ţine de
circumstanţele în care o asemenea valorificare se realizează – nu este vorba de
o înstrăinare voluntară, efectuată de persoana juridică faţă de care se ia măsura, ci
de o valorificare făcută într-un cadru procesual, în condiţii strict stabilite de lege.
Situaţia este asemănătoare cu cea existentă în cazul valorificării bunurilor în cadrul
executării silite; chiar dacă există măsuri asigurătorii, bunurile pot fi vândute,
întrucât nu este vorba despre o înstrăinare voluntară, efectuată de debitor (a se
vedea supra comentariul art. 249, nr. 11). Prin urmare, apreciem că nici în această
situaţie nu trebuie parcursă procedura contestaţiei împotriva măsurii asigurătorii
prevăzută de art. 250 C.proc.pen., iar în ipoteza în care o astfel de contestaţie este
totuşi promovată şi nu există aspecte de nelegalitate ce l-ar putea afecta pe creditorul
urmăritor, această cale de atac trebuie respinsă ca neîntemeiată.
2.2. Efectele valorificării bunurilor. Efectele valorificării bunurilor în procedura
insolvenţei în situaţia în care acestea erau afectate de măsuri asigurătorii penale
trebuie diferenţiate după cum măsurile s-au dispus în vederea reparării
prejudiciului, a garantării plăţii amenzii ori a cheltuielilor judiciare sau în vederea
confiscării speciale sau/şi extinse.
Dispoziţiile art. 91 din Legea nr. 85/2014 sunt clare cu privire la efectele valorificării
bunurilor în procedura insolvenţei în situaţia în care acestea erau afectate de măsuri
asigurătorii penale: regula este că acestea se dobândesc libere de orice sarcini (deci,
inclusiv, libere de măsuri asigurătorii), întocmai ca în cazul executării silite, măsura
asigurătorie strămutându-se asupra preţului obţinut, care, în procedura insolvenţei,
va fi distribuit potrivit regulilor prevăzute de art. 159 din Legea nr.
85/2014. Menţionăm în acest context că nu există nicio preferinţă acordată
creditorilor pentru care s-au instituit măsurile asigurătorii, dispoziţiile art. 102 alin.
(8) din Legea nr. 85/2014 arătând care este soarta acţiunii civile în cazul în care faţă
de persoana juridică fusese deschisă procedura insolvenţei.
Problema apare totuşi în momentul radierii respectivelor măsuri asigurătorii în
ipoteza bunurilor imobile, întrucât, potrivit art. 167 alin. (1) din Regulamentul anexă
la Ordinul ANCPI nr. 700/2014, notarea efectuată conform art. 196 alin. (5) [este
vorba, de fapt, despre art. 195 alin. (5) din Regulament – sechestrul dispus în
condiţiile art. 249 C.proc.pen.] „se radiază numai în baza acordului instituţiei care
a dispus măsura asigurătorie”. Deşi, în opinia noastră, o asemenea dispoziţie este
nelegală (faţă de dispoziţiile art. 856 C.proc.civ. şi ale Legii insolvenţei), câtă vreme
ea este în vigoare, lipseşte de efect dispoziţiile art. 91 din Legea nr. 85/2014, fiind
frecvente situaţiile în care se refuză radierea măsurii asigurătorii asupra bunurilor
valorificate în procedura insolvenţei. În baza acestei dispoziţii regulamentare sunt
frecvente situaţiile în care se refuză radierea măsurii asigurătorii asupra bunurilor
valorificate în procedura insolvenţei.
Aşa cum am arătat, toate bunurile supuse măsurilor asigurătorii – inclusiv cele luate
în vederea confiscării speciale şi/sau extinse – pot fi valorificate în procedura
insolvenţei. Este vorba desigur de valorificările legale; altfel spus, nu pot fi, de
exemplu, valorificate bunuri a căror deţinere este chiar interzisă de legea penală cu
privire la care s-au luat măsuri asigurătorii în vederea confiscării speciale, însă
raţiunea unei asemenea interdicţii se află în dispoziţiile generale ale dreptului civil,
vânzarea neputând fi valabilă din cauza obiectului ilicit.
Dincolo de asemenea situaţii însă, teza finală a art. 91 din Legea nr. 85/2014 arată
că bunurile cu privire la care s-au instituit măsuri asigurătorii în vederea confiscării
speciale şi/sau extinse nu sunt libere de orice sarcini, ci se dobândesc împreună cu
măsurile asigurătorii. Trecând peste problemele de oportunitate (este greu de crezut
că asemenea bunuri ar putea fi valorificate la un preţ rezonabil), în opinia noastră,
dispoziţia legală este neconstituţională, întrucât instituie un regim diferit pentru
creditorii care trebuie să-şi valorifice creanţele în procedura insolvenţei faţă de cei
care urmează procedura comună prevăzută de Codul de procedură civilă, în situaţia
cărora bunurile se dobândesc libere de orice sarcini, în temeiul legii [art. 857 alin. (3)
C.proc.civ.], cu precizările de mai sus în ceea ce priveşte Ordinul ANCPI nr.
700/2014.
3. Măsuri asigurătorii luate faţă de persoanele juridice ulterior deschiderii
procedurii insolvenţei. Potrivit art. 88 din Legea nr. 85/2014: „Dacă la data
deschiderii procedurii un drept, act sau fapt juridic nu devenise opozabil terţilor,
înscrierile, transcrierile, intabulările şi orice alte formalităţi specifice necesare acestui
scop, inclusiv cele dispuse în cursul unui proces penal în vederea confiscării speciale
şi/sau extinse, efectuate după data deschiderii procedurii, sunt fără efect faţă de
creditori, cu excepţia cazului în care cererea sau sesizarea, legal formulată, a fost
primită de instanţă, autoritatea ori instituţia competentă cel mai târziu în ziua
premergătoare hotărârii de deschidere a procedurii. Înscrierile efectuate cu încălcarea
acestui articol se radiază de drept”.
Textul de lege este foarte clar cu privire la luarea unor măsuri asigurătorii asupra
bunurilor unei persoane juridice aflate în procedura insolvenţei: asemenea măsuri,
chiar şi dispuse în procesul penal, sunt fără de efect faţă de creditori dacă sunt
înscrise în registrele publice după data deschiderii procedurii. Prin urmare, chiar
dacă măsura asigurătorie a fost luată anterior deschiderii procedurii, dar nu fusese
încă înscrisă în registre, aceasta nu va fi opozabilă creditorilor.
Trebuie observat că textul de lege nu prevede că măsura asigurătorie nu poate fi
înscrisă în registrele publice, ci doar că aceasta se radiază de drept. În mod normal,
având în vedere că legea vorbeşte de o radiere de drept, nu ar trebui să fie necesară
nicio formalitate în acest sens.
Cu toate acestea, o radiere de drept este greu de imaginat în practică, mai ales având
în vedere dispoziţiile art. 167 alin. (1) din Regulamentul anexă la Ordinul ANCPI nr.
700/2014, potrivit cu care, aşa cum am văzut (supra nr. 2), notarea efectuată
conform art. 195 alin. (5) din Regulament – sechestrul dispus în condiţiile art. 249
C.proc.pen. „se radiază numai în baza acordului instituţiei care a dispus măsura
asigurătorie”.
Acordul procurorului, al judecătorului de drepturi şi libertăţi ori, după caz, al
instanţei penale ar putea fi dat în cadrul unei contestaţii întemeiate pe dispoziţiile art.
250 C.proc.pen. O contestaţie propriu-zisă împotriva măsurii asigurătorii (ori
ridicarea măsurii asigurătorii) nu ar fi totuşi admisă în temeiul art. 88 din Legea
insolvenţei, câtă vreme nu se invocă motive de nelegalitate ale măsurii asigurătorii
care să justifice invalidarea acesteia (de altfel, o asemenea contestaţie este
inadmisibilă în cazul în care măsura asigurătorie este luată de judecătorul de cameră
preliminară ori de instanţă). O altă soluţie este cererea de ridicare a măsurii
asigurătorii, însă menţinerea acesteia poate fi oportună, de exemplu, în situaţia în
care persoana juridică iese din insolvenţă.
O posibilă soluţie rămâne deci contestaţia împotriva modului de aducere la
îndeplinire a măsurii, întemeiată tot pe dispoziţiile art. 250 C.proc.pen., urmând ca
hotărârea judecătorului de drepturi şi libertăţi ori a instanţei penale să constituie
temeiul pentru radierea măsurii.
Inconvenientele acestei soluţii sunt legate de termenul scurt în care poate fi formulată
contestaţia (3 zile) şi, mai ales, de momentul de la care curge acest termen – punerea
în executare a măsurii asigurătorii, aşa cum prevede art. 250 alin. (6) C.proc.pen.
Câtă vreme, în cazul imobilelor, creditorii (dacă nu sunt şi ipotecari) nici nu sunt
informaţi de măsura asigurătorie, doar o interpretare largă a respectivei dispoziţii
legale le-ar mai putea permite contestarea măsurii.
O altă soluţie ar putea fi o cerere adresată judecătorului-sindic, urmărind
pronunţarea unei hotărâri prin care să se constate că în registrele publice a fost
înscrisă o măsură asigurătorie după deschiderea procedurii, urmând ca această
hotărâre să constituie temei pentru radierea măsurii. Desigur, problema apare tot în
legătură cu art. 167 alin. (5) din Ordinul ANCPI nr. 700/2014, în temeiul căruia se
va putea refuza radierea măsurii (cu precizările de mai sus).
Ceea ce este important de reţinut este că art. 88 trebuie citit împreună cu art. 91,
analizat anterior (supra nr. 2). La o astfel de analiză, rezultă în mod evident că
legiuitorul a dorit să stabilească un regim distinct pentru bunurile sechestrate (în
vederea confiscării) anterior deschiderii procedurii insolvenţei, faţă de bunurile
sechestrate ulterior deschiderii procedurii. Astfel, bunul sechestrat (în vederea
confiscării), înainte de deschiderea procedurii (măsura fiind înscrisă ca atare) poate
fi valorificat, dar se dobândeşte împreună cu sechestrul (cu rezervele exprimate
anterior), iar bunul sechestrat (în vederea confiscării), sau înscris ca atare, după
deschiderea procedurii, poate (cu atât mai mult) fi valorificat, dar va fi dobândit fără
vreo sarcină, pentru că în acest caz înscrierea se radiază de drept (adică în baza legii,
respectiv art. 88).
Apreciem că problemele legate de art. 88 din Legea nr. 85/2014 provin din redactarea
defectuoasă a textului de lege, care vorbeşte de radiere de drept [iar nu de radiere din
oficiu, aşa cum prevăd, de exemplu, dispoziţiile art. 906 alin. (3) sau 912 alin.
(1) C.civ.] şi de contradicţia existentă în Ordinul ANCPI nr. 700/2014. O soluţie mai
echitabilă ar fi ca sancţiunea să fie în continuare inopozabilitatea faţă de creditori,
dar măsura asigurătorie să rămână înscrisă sub condiţie (doar dacă persoana
juridică iese din insolvenţă). Într-o asemenea logică, inopozabilitatea ar opera prin
efectul legii şi nu s-ar mai pune problema radierii de drept (a se vedea, pentru toate
aceste aspecte, precum şi pentru posibilitatea valorificării anticipate a bunurilor ce
aparţin unei persoane juridice aflate în insolvenţă, A. Şinc, A.R. Trandafir, loc. cit.).
4. Procedura de confiscare sau desfiinţare a unui înscris în cazul
clasării. Potrivit tezei finale a art. 494 C.proc.pen., vor fi aplicabile persoanei juridice
şi dispoziţiile art. 5491 C.proc.pen. privind procedura de confiscare sau desfiinţare
a unui înscris în cazul clasării, care nu prezintă nicio particularitate în cazul
persoanei juridice (a se vedea infra comentariul art. 5491).
Art. 495
Procedura de informare

Andra-Roxana Trandafir

(1) Procurorul, în cursul urmăririi penale, comunică organului care a autorizat

înfiinţarea persoanei juridice şi organului care a înregistrat persoana juridică
punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată a persoanei
juridice, la data dispunerii acestor măsuri, în vederea efectuării menţiunilor
corespunzătoare.
(2) În cazul instituţiilor care nu sunt supuse condiţiei înregistrării sau
autorizării pentru a dobândi personalitate juridică, informarea prevăzută la
alin. (1) se face către organul care a înfiinţat acea instituţie.
(3) Organele prevăzute la alin. (1) şi (2) sunt obligate să comunice organului
judiciar, în termen de 24 de ore de la data înregistrării, în copie certificată,
orice menţiune înregistrată de acestea cu privire la persoana juridică.
(4) Persoana juridică este obligată să comunice organului judiciar, în termen de
24 de ore, intenţia de fuziune, divizare, dizolvare, reorganizare, lichidare sau
reducere a capitalului social.
(5) Dispoziţiile alin. (1)-(3) se aplică în mod corespunzător şi în cazul luării
măsurilor preventive faţă de persoana juridică.
(6) După rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare la pedeapsa amenzii,
instanţa de executare comunică o copie de pe dispozitivul hotărârii organului
care a autorizat înfiinţarea persoanei juridice, organului care a înregistrat
persoana juridică, organului care a înfiinţat instituţia nesupusă autorizării sau
înregistrării, precum şi organelor cu atribuţii de control şi supraveghere
a persoanei juridice, în vederea efectuării menţiunilor corespunzătoare.
(7) Neîndeplinirea, de îndată sau până la împlinirea termenelor prevăzute,
a obligaţiilor prevăzute la alin. (3)-(5) constituie abatere judiciară şi se
sancţionează cu amenda judiciară prevăzută la art. 283 alin. (4).
Corelaţii legislative: art. 11 din Legea nr. 290/2004; Ordinul A.N.A.F. nr.
727/2016.; art. 283 alin. (4) C.proc.pen.; art. 85 din Legea nr. 253/2013
Comentariu
1. Informarea organelor care au autorizat înfiinţarea şi au înregistrat persoana
juridică despre punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în
judecată. Legiuitorul a prevăzut pentru persoana juridică o procedură specială de
informare a diferitelor organe cu rol în înfiinţarea sau înregistrarea acesteia. Astfel,
în cursul urmăririi penale, procurorul comunică organului care a autorizat
înfiinţarea persoanei juridice şi organului care a înregistrat persoana juridică
punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată a persoanei juridice, la
data dispunerii acestor măsuri, în vederea efectuării menţiunilor corespunzătoare.
Organele cărora li se comunică aceste aspecte sunt, după cum prevede textul de lege,
cele care au autorizat înfiinţarea persoanei juridice şi cele care au înregistrat
persoanele juridice pentru a face menţiunile corespunzătoare. În cazul instituţiilor
care nu sunt supuse condiţiei înregistrării sau autorizării pentru a dobândi
personalitate juridică, informarea prevăzută la alin. (1) se face către organul care
a înfiinţat acea instituţie.
Sunt avute în vedere Oficiul Registrului Comerţului, care organizează registrul
comerţului, în ceea ce priveşte societăţile, respectiv Ministerul Justiţiei, în cadrul
căruia se organizează registrul naţional al persoanelor juridice fără scop patrimonial
(asociaţii, fundaţii, uniuni, federaţii etc.), Tribunalul Bucureşti (pentru partidele
politice), judecătoria în raza căreia îşi are sediul sindicatul, precum şi alte organe
care au rolurile prevăzute de lege, precum Banca Naţională a României, în cazul
instituţiilor de credit înfiinţate conform O.U.G. nr. 99/2006 privind instituţiile de
credit şi adecvarea capitalului (M.Of. nr. 1027 din 27 decembrie 2006). În cazul
instituţiilor care nu sunt supuse condiţiei înregistrării sau autorizării pentru
a dobândi personalitate juridică, informarea prevăzută la alin. (1) se face către
organul care a înfiinţat acea instituţie (a se vedea şi infracomentariul art. 498).
2. Informarea organelor care au autorizat înfiinţarea şi au înregistrat persoana
juridică despre măsurile preventive. În materia măsurilor preventive, legiuitorul
a prevăzut în mod expres, la art. 85 din Legea nr. 253/2013, că punerea în executare
a măsurilor se face prin trimiterea unei copii de pe încheierea judecătorului de
drepturi şi libertăţi, după cum urmează:
a) Oficiului Naţional al Registrului Comerţului, pentru cazul în care persoana juridică
respectivă este societate, în vederea înscrierii menţiunii în Registrul comerţului
computerizat pentru persoane juridice şi persoane fizice;
b) Ministerului Justiţiei, pentru cazul în care persoana juridică se încadrează în
prevederile O.G. nr. 26/2000, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr.
246/2005, cu modificările şi completările ulterioare, în vederea înscrierii menţiunii
în Registrul naţional al persoanelor juridice fără scop patrimonial – asociaţii, fundaţii
şi federaţii;
c) Tribunalului Bucureşti, pentru cazul partidelor politice, în vederea înscrierii
menţiunii în Registrul partidelor politice;
d) judecătoriei în circumscripţia căreia îşi are sediul sindicatul, pentru cazul în care
aceasta se încadrează în prevederile Legii nr. 62/2011a dialogului social,
republicată, cu modificările ulterioare, în vederea înscrierii menţiunii în Registrul
special;
e) judecătoriei în circumscripţia căreia îşi are sediul societatea, pentru cazul în care
aceasta se încadrează în prevederile Legii nr. 36/1991privind societăţile agricole şi
alte forme de asociere în agricultură, cu modificările ulterioare, în vederea înscrierii
menţiunii în Registrul societăţilor agricole;
f) instituţiei publice competente cu înregistrarea activităţii respective, pentru
persoanele juridice înfiinţate prin acte normative;
g) altor instituţii abilitate prin lege să procedeze la autorizarea înfiinţării sau la
înregistrarea unei persoane juridice, alta decât cele prevăzute la lit. a)-f).
În cazul prelungirii duratei măsurilor preventive, comunicarea se face pentru fiecare
prelungire. La încetarea măsurii preventive, instituţiile respective radiază din registre
menţiunile specifice efectuate.
Din acest text de lege rezultă că o asemenea comunicare poate fi efectuată mai înainte
de punerea în mişcare a acţiunii penale (a se vedea supra comentariul art. 493, în
special pct. 3). Aceasta înseamnă totodată că despre luarea măsurilor preventive
poate să transmită informaţii şi judecătorul de cameră preliminară ori instanţa de
judecată (cu toate că textul se referă doar la judecătorul de drepturi şi libertăţi), în
măsura în care măsurile preventive se iau de aceste persoane. În cazul în care
măsurile preventive se iau de judecătorul de drepturi şi libertăţi, în cursul urmăririi
penale, apreciem că informarea poate fi făcută atât de acesta, cât şi de procuror (dacă
judecătorul de drepturi şi libertăţi nu a dispus acest lucru prin încheierea prin care
a dispus luarea măsurilor preventive).
3. Comunicarea către organul judiciar a menţiunilor cu privire la persoana
juridică. Organele cărora li se comunică informaţiile privind persoana juridică în
condiţiile de mai sus sunt obligate să comunice organului judiciar, în termen de 24
de ore de la data înregistrării, în copie certificată, orice menţiune înregistrată de
acestea cu privire la persoana juridică. Totodată, se prevede că persoana juridică este
obligată să comunice organului judiciar, în termen de 24 de ore, intenţia de fuziune,
divizare, dizolvare, reorganizare, lichidare sau reducere a capitalului social. Aceste
dispoziţii legale sunt prevăzute pentru ca organul judiciar să dispună de toate
informaţiile necesare în vederea luării măsurilor preventive sau asigurătorii, după
caz (a se vedea supra comentariul art. 493). Prevederile sunt, de asemenea, foarte
importante în vederea evitării pronunţării unor hotărâri de condamnare faţă de
persoane juridice care au fost deja radiate (pentru un astfel de caz, a se vedea Trib.
Buzău, Secţia penală, sentinţa nr. 123 din 14 iulie 2009, definitivă, în A.R. Ilie,
Răspunderea…, op. cit., p. 221 şi urm.).
Organul judiciar căruia i se comunică informaţiile respective este procurorul, în
cursul urmăririi penale (chiar dacă ne aflăm în ipoteza unei măsuri preventive luate
de judecătorul de drepturi şi libertăţi şi comunicate de acesta), judecătorul de cameră
preliminară (în această procedură) sau instanţa de judecată (în cursul judecăţii).
4. Abateri judiciare. Legiuitorul a prevăzut că neîndeplinirea de îndată sau până la
împlinirea termenelor prevăzute a obligaţiilor persoanei juridice ori ale organelor care
au autorizat înfiinţarea ori care au înregistrat persoana juridică constituie abatere
judiciară şi se sancţionează cu amenda judiciară prevăzută la art. 283 alin. (4)
C.proc.pen.
5. Înscrierea provizorie în cazierul judiciar. În contextul informării cu privire la
persoanele juridice suspecte sau inculpate, trebuie menţionat că, potrivit art. 11 din
Legea nr. 290/2004 privind cazierul judiciar (M.Of. nr. 777 din 13 noiembrie 2009),
în evidenţa cazierului judiciar organizată la unităţile de poliţie prevăzute la art. 6 şi
7 se notează în mod provizoriu, până la soluţionarea definitivă a cauzei – când se
şterg din evidenţă – date privind persoanele juridice faţă de care s-a dispus punerea
în mişcare a acţiunii penale sau faţă de care a fost luată una dintre măsurile
preventive prevăzute de Codul de procedură penală. Aceste date nu se înscriu în
certificatul de cazier judiciar eliberat persoanei juridice. Însă, prin excepţie de la
aceste prevederi, în situaţia în care certificatul de cazier judiciar este eliberat în
vederea înregistrării în Registrul operatorilor intracomunitari, potrivit dispoziţiilor
Ordinului A.N.A.F. nr. 727/2016, în certificatul de cazier judiciar se înscriu şi date
notate în mod provizoriu privind persoanele juridice faţă de care s-a dispus punerea
în mişcare a acţiunii penale (a se vedea, pentru aceste aspecte, A.R. Ilie, Angajarea
răspunderii…, op. cit., p. 292).
6. Obligaţii în cazul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare. Art. 495
C.proc.pen. prevede totodată că, după rămânerea definitivă a hotărârii de
condamnare la pedeapsa amenzii, instanţa de executare comunică o copie de pe
dispozitivul hotărârii organului care a autorizat înfiinţarea persoanei juridice,
organului care a înregistrat persoana juridică, organului care a înfiinţat instituţia
nesupusă autorizării sau înregistrării, precum şi organelor cu atribuţii de control şi
supraveghere a persoanei juridice, în vederea efectuării menţiunilor corespunzătoare
(a se vedea infra comentariul art. 498). Procedura nu are, aşadar, în vedere punerea
în executare a pedepsei amenzii, ci este menită să permită efectuarea menţiunilor
corespunzătoare în registrele prevăzute de lege.
Merită menţionat în acest context că legiuitorul nu a prevăzut şi obligativitatea
comunicării hotărârii prin care s-a dispus achitarea persoanei juridice ori
clasarea. În aceste condiţii, în practică există probleme cu privire la ştergerea
menţiunilor privind punerea în mişcare a acţiunii penale, trimiterea în judecată
ori măsurile preventive din registrele sus-menţionate, singura posibilitate pe
care o are persoana juridică fiind să formuleze o cerere (de exemplu, în
temeiul art. 25 din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului). Din raţiuni
de echitate, apreciem că ar trebui prevăzută în mod expres obligaţia organelor
judiciare care dispun achitarea ori clasarea să comunice această soluţie
organelor care au autorizat înfiinţarea ori care au înregistrat persoana juridică,
în vederea ştergerii menţiunilor privind procesul penal. Art. 496
Efectele fuziunii, absorbţiei, divizării, reducerii capitalului social, ale dizolvării sau
lichidării persoanei juridice condamnate

Andra-Roxana Trandafir

(1) Dacă, după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare a persoanei

juridice şi până la executarea pedepselor aplicate, intervine un caz de fuziune,
absorbţie, divizare, dizolvare, lichidare sau reducere a capitalului social al
acesteia, autoritatea ori instituţia căreia îi revine competenţa de a autoriza sau
înregistra această operaţiune este obligată să sesizeze instanţa de executare cu
privire la acesta şi să informeze cu privire la persoana juridică creată prin
fuziune, absorbţie sau care a dobândit fracţiuni din patrimoniul persoanei
divizate.
(2) Persoana juridică rezultată prin fuziune, absorbţie sau care a dobândit
fracţiuni din patrimoniul persoanei divizate preia obligaţiile şi interdicţiile
persoanei juridice condamnate, dispoziţiile art. 151 din Codul penal aplicându-
se în mod corespunzător.
Corelaţii legislative: art. 151 C.pen.; art. 233 şi urm. C.civ.
Comentariu
1. Precedent legislativ. Art. 4798 C.proc.pen. din 1968 reglementa interzicerea
fuziunii, a divizării, a reducerii capitalului social (potrivit denumirii marginale
a articolului), a dizolvării sau lichidării persoanei juridice după rămânerea definitivă
a hotărârii de condamnare şi până la executarea pedepselor aplicate acesteia. În
legătură cu acest text, arătam că, deşi aceste dispoziţii legale erau extrem de utile şi
puteau conduce la evitarea unor situaţii în care anumite acte ori activităţi efectuate
de persoana juridică să determine imposibilitatea tragerii la răspundere penală ori
a executării pedepselor, era totuşi discutabil în ce măsură ele erau compatibile cu
principiul esenţial al comerţului, care este de a garanta cadrul legal pentru obţinerea
de profit. Or, în ipoteza în care o persoană juridică ajunge totuşi în stare de
insolvenţă, iar anumite operaţiuni care ar putea fi interzise în cadrul procesului penal
ar conduce la continuarea activităţii, acest principiu ar fi ştirbit (a se vedea, în acest
sens, A.R. Ilie, Angajarea răspunderii…, op. cit., p. 333 şi urm.). Unul dintre motivele
acestei prevederi consta şi în lipsa, din Codul penal, a oricărei menţiuni privind
efectele unor asemenea operaţiuni cu privire la pedepsele aplicate ori ce urmau a fi
aplicate persoanei juridice.
2. Efectele comasării şi divizării persoanei juridice. Această problemă a fost
rezolvată prin C.pen., care, la art. 151, reglementează efectele comasării şi divizării
persoanei juridice. Cu titlu preliminar, trebuie menţionat că, potrivit art. 233 şi urm.
C.civ., fuziunea se face prin absorbirea unei persoane juridice de către o altă
persoană juridică sau prin contopirea mai multor persoane juridice pentru a alcătui
o persoană juridică nouă, iar divizarea se face prin împărţirea întregului patrimoniu
al unei persoane juridice între mai multe persoane juridice care există sau care iau,
astfel, fiinţă.
După modelul Codului italian şi al celui portughez, potrivit art. 151 C.pen., în cazul
pierderii personalităţii juridice prin fuziune, absorbţie sau divizare intervenită după
comiterea infracţiunii (deci inclusiv după condamnare), răspunderea penală şi
consecinţele acesteia se vor angaja în sarcina persoanei juridice create prin fuziune,
în sarcina persoanei juridice absorbante sau în sarcina persoanelor juridice care au
fost create prin divizare sau care au dobândit fracţiuni din patrimoniul persoanei
divizate. Pe cale de consecinţă, dacă asemenea transformări au intervenit până la
momentul pronunţării hotărârii de condamnare, hotărârea va viza direct persoana
ori persoanele nou-create, iar dacă au intervenit ulterior hotărârii, sancţiunile vor fi
executate de aceste din urmă entităţi.
Introducerea unui astfel de articol este în mod evident oportună. Fundamentul noii
abordări în dreptul român rezidă în efectele transformării persoanei juridice, care
presupun transmiterea activului şi a pasivului patrimonial. Această soluţie are
avantajul că permite condamnarea ori aplicarea practică a sancţiunii, în persoana
entităţii care a preluat patrimoniul persoanei juridice care a săvârşit infracţiunea.
Desigur, dincolo de faptul că acestei rezolvări i se poate reproşa încălcarea
caracterului personal al răspunderii penale, se pot ridica şi probleme legate de
echitate ori oportunitate: se justifică aplicarea pedepsei dizolvării persoanei juridice
nou create pentru o infracţiune săvârşită înainte de naşterea acesteia? Ori închiderea
unor puncte de lucru? Jurisprudenţa va trebui să răspundă acestor întrebări, ţinând
seama, de fiecare dată, de natura şi gravitatea infracţiunii, precum şi de celelalte
criterii de individualizare a pedepsei [a se vedea, pentru aceste aspecte, A.R. Trandafir
(Ilie), Aspecte de noutate privind răspunderea penală a persoanei juridice, în A.U.B.
– Supliment 2014, p. 113].
3. Sesizarea instanţei de executare. În cazul în care fuziunea, absorbţia, divizarea,
dizolvarea, lichidarea sau chiar reducerea capitalului social al persoanei juridice
intervine după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare a persoanei juridice
şi până la executarea pedepselor aplicate, art. 496 C.proc.pen. prevede că autoritatea
ori instituţia căreia îi revine competenţa de a autoriza sau înregistra această
operaţiune este obligată să sesizeze instanţa de executare cu privire la acesta şi să
informeze cu privire la persoana juridică creată prin fuziune, absorbţie sau care
a dobândit fracţiuni din patrimoniul persoanei divizate. Aceasta întrucât persoana
juridică rezultată prin fuziune, absorbţie sau care a dobândit fracţiuni din
patrimoniul persoanei divizate preia obligaţiile şi interdicţiile persoanei juridice
condamnate, dispoziţiile art. 151 C.pen. aplicându-se în mod corespunzător, iar
instanţa de executare trebuie să cunoască persoana faţă de care se face executarea.
În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art. 42 din Legea nr. 253/2013, potrivit cărora
executarea pedepselor aplicabile persoanei juridice condamnate continuă faţă de
persoana juridică rezultată prin fuziune, absorbţie sau care a dobândit fracţiuni din
patrimoniul persoanei divizate şi care preia obligaţiile şi interdicţiile persoanei
juridice condamnate. Pedeapsa amenzii sau partea rămasă neachitată din aceasta la
data efectuării uneia dintre operaţiunile sus-menţionate se va executa de către
persoana sau persoanele juridice rezultate din această operaţiune, proporţional cu
partea dobândită din patrimoniul persoanei condamnate.
În acest context, nu putem să nu observăm inutilitatea menţiunii privind reducerea
capitalului social: în această situaţie, nu se pune problema aplicării art. 151 C.pen.,
întrucât nu se naşte o nouă entitate care să preia obligaţiile celei condamnate.
Art. 497
Punerea în executare a pedepsei amenzii

Andra-Roxana Trandafir

(1) Persoana juridică condamnată la pedeapsa amenzii este obligată să depună

recipisa de plată integrală a amenzii la judecătorul delegat cu executarea, în
termen de 3 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.
(2) Când persoana juridică condamnată se găseşte în imposibilitatea de a achita
integral amenda în termenul prevăzut la alin. (1), judecătorul delegat cu
executarea, la cererea persoanei juridice, poate dispune eşalonarea plăţii
amenzii pe cel mult 2 ani, în rate lunare.
(3) În cazul neîndeplinirii obligaţiei de plată a amenzii în termenul arătat la alin.
(1) sau de neplată a unei rate potrivit eşalonării, instanţa de executare
comunică un extras de pe acea parte din dispozitiv care priveşte aplicarea sau
eşalonarea amenzii organelor competente, în vederea executării acesteia
potrivit procedurii de executare silită a creanţelor fiscale.
Corelaţii legislative: art. 63, art. 136, art. 138 C.pen.; art. 559 C.proc.pen.; art.
16, art. 25-26 din Legea nr. 253/2013
Comentariu
1. Conţinutul pedepsei amenzii. Amenda este singura pedeapsă principală ce poate
fi aplicată persoanei juridice, după cum prevede art. 136 alin. (2) C.pen. Amenda se
aplică, aşadar, în cazul oricărei persoane juridice condamnate penal şi în cazul
oricărei infracţiuni reţinute în sarcina acesteia şi constă în suma de bani pe care
persoana juridică este condamnată să o plătească. Amenda este considerată
o sancţiune cu un puternic caracter disuasiv, afectând în mod evident activitatea
societăţii. Amenda se aplică şi în cazul persoanei juridice pe baza sistemului zilelor-
amendă. Prin noul Cod penal, au fost introduse cinci plaje de individualizare legală
a pedepsei amenzii [art. 138 alin. (4) C.pen.], în funcţie de limitele pedepsei închisorii
prevăzute de lege pentru persoana fizică. Este interesant de observat că cuantumul
unei zile-amendă este de zece ori mai mare decât în cazul persoanei fizice, iar
maximul general este de 3.000.000 lei, faţă de 2.000.000 lei în Codul penal din
1969. În fine, merită remarcată luarea în considerare, începând cu 1 februarie 2014,
a cifrei de afaceri drept criteriu de stabilire a cuantumului sumei amenzii aplicate
persoanei juridice.
2. Termenul de plată a amenzii. Persoana juridică condamnată la pedeapsa
amenzii este obligată să depună recipisa de plată integrală a amenzii la judecătorul
delegat cu executarea, în termen de 3 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii de
condamnare, şi să comunice judecătorului delegat cu executarea dovada plăţii, în
termen de 15 zile de la efectuarea acesteia, potrivit art. 25 din Legea nr.
253/2013 (M.Of. nr. 513 din 14 august 2013). În cazul în care persoana juridică nu
plăteşte amenda, soluţia diferă după cum este vorba despre o imposibilitate de
achitare ori de neîndeplinirea culpabilă a obligaţiei de plată.
3. Eşalonarea plăţii amenzii. Când persoana juridică condamnată se găseşte în
imposibilitatea de a achita integral amenda în termenul de 3 luni, judecătorul delegat
cu executarea, la cererea persoanei juridice, poate dispune eşalonarea plăţii amenzii
pe cel mult 2 ani, în rate lunare. Prevederile sunt identice cu cele existente în cazul
amenzii aplicate persoanei fizice, prevăzute de art. 559 C.proc.pen., şi sunt reluate şi
de art. 25 din Legea nr. 253/2013. În doctrină s-a arătat că, întrucât textul nu
distinge, cererea de eşalonare poate fi făcută atât înainte de expirarea termenului de
3 luni, cât şi ulterior acestui moment (a se vedea M. Udroiu, Procedură penală. Partea
specială. Noul Cod de procedură penală, op. cit., 2014, p. 462).
Judecătorul delegat cu executarea (iar nu instanţa de executare), analizând cererea
persoanei condamnate şi documentele justificative privind imposibilitatea acesteia de
achitare integrală a amenzii, se pronunţă prin încheiere, care nu este supusă niciunei
căi de atac, potrivit art. 16 alin. (2) din Legea nr. 253/2013. În cazul în care dispune
eşalonarea, încheierea va cuprinde: cuantumul amenzii, numărul de rate lunare în
cuantum egal pentru care se eşalonează amenda, precum şi termenul de plată,
potrivit art. 25 alin. (3) din Legea nr. 253/2013.
4. Executarea silită. Spre deosebire de situaţia în care persoana fizică nu execută
din motive imputabile obligaţia de plată a amenzii, caz în care aceasta se înlocuieşte
cu pedeapsa închisorii, potrivit art. 63 alin. (1) C.pen., în situaţia neîndepliniri
obligaţiei de plată a amenzii de către persoana juridică în termenul de 3 luni sau de
neplată a unei rate potrivit eşalonării, instanţa de executare comunică un extras de
pe acea parte din dispozitiv care priveşte aplicarea sau eşalonarea amenzii organelor
competente, în vederea executării acesteia potrivit procedurii de executare silită
a creanţelor fiscale, adică potrivit Codului de procedură fiscală. În conformitate
cu art. 26 alin. (2) din Legea nr. 253/2013, executorii fiscali au obligaţia să comunice
judecătorului delegat cu executarea, la data executării integrale a amenzii, plata
acesteia şi să îl înştiinţeze cu privire la orice împrejurare care împiedică executarea.
Art. 498
Punerea în executare a pedepsei complementare a dizolvării persoanei juridice

Andra-Roxana Trandafir

(1) Copia dispozitivului hotărârii de condamnare se comunică, la data rămânerii

definitive, de către judecătorul delegat cu executarea, persoanei juridice
respective, precum şi organului care a autorizat înfiinţarea persoanei juridice,
respectiv organului care a înregistrat persoana juridică, solicitându-se totodată
informarea cu privire la modul de ducere la îndeplinire a măsurii.
(2) La data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare la pedeapsa
complementară a dizolvării, persoana juridică intră în lichidare.
Corelaţii legislative: art. 136, art. 138-141 C.pen.; art. 34-35 din Legea nr.
253/2013
Comentariu
1. Aspecte preliminare privind punerea în executare a pedepselor
complementare aplicabile persoanei juridice. Înainte de a analiza în detaliu
dispoziţiile privind punerea în executare a fiecărei pedepse complementare aplicabile
persoanei juridice, trebuie menţionat că prevederile legale în această materie sunt,
în mod nefiresc, cuprinse atât în Codul penal, cât şi în Codul de procedură penală şi
în Legea nr. 253/2013. Cu toate că în Codul penal ar trebui să se regăsească strict
prevederile legate de conţinutul pedepselor complementare, în Codul de procedură
penală – cele privind punerea în executare a acestor pedepse, iar în Legea nr.
253/2013 – cele privind executarea propriu-zisă a acestor pedepse, textele de lege
reglementează şi aspecte care nu ţin de legea respectivă [de exemplu, art. 144 alin.
(2) teza I C.pen.; art. 5011 C.proc.pen.] şi, mai grav, se suprapun adesea [de
exemplu, art. 498 alin. (1) C.proc.pen. cu art. 35 alin. (1) din Legea nr. 253/2013],
uneori nefiind corelate [de exemplu, art. 502 alin. (3) C.proc.pen. cu art. 41 alin. (2)
din Legea nr. 253/2013].
Ca regulă generală, potrivit art. 34 din Legea nr. 253/2013, în situaţia dispunerii
unei pedepse complementare în cazul persoanei juridice, judecătorul delegat cu
executarea comunică o copie de pe dispozitiv, în funcţie de persoana juridică vizată,
după cum urmează:
a) Oficiului Naţional al Registrului Comerţului, pentru cazul în care persoana juridică
respectivă este societate, în vederea înscrierii menţiunii în Registrul comerţului
computerizat pentru persoane juridice şi persoane fizice;
b) Ministerului Justiţiei, pentru cazul în care persoana juridică se încadrează în
prevederile O.G. nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii, aprobată cu modificări
şi completări prin Legea nr. 246/2005, cu modificările şi completările ulterioare, în
vederea înscrierii menţiunii în Registrul naţional al persoanelor juridice fără scop
patrimonial – asociaţii, fundaţii şi federaţii;
c) Tribunalului Bucureşti, pentru cazul partidelor, în vederea înscrierii menţiunii în
Registrul partidelor politice;
d) judecătoriei în circumscripţia căreia îşi are sediul sindicatul, pentru cazul în care
aceasta se încadrează în prevederile Legii dialogului social nr. 62/2011, republicată,
cu modificările ulterioare, în vederea înscrierii menţiunii în Registrul special;
e) judecătoriei în circumscripţia căreia îşi are sediul societatea, pentru cazul în care
aceasta se încadrează în prevederile Legii nr. 36/1991privind societăţile agricole şi
alte forme de asociere în agricultură, cu modificările ulterioare, în vederea înscrierii
menţiunii în Registrul societăţilor agricole;
f) instituţiei sau autorităţii publice competente cu înregistrarea activităţii respective,
pentru persoanele juridice înfiinţate prin acte normative;
g) Oficiului Naţional de Prevenire şi Combatere a Spălării Banilor, Băncii Naţionale
a României şi Autorităţii de Supraveghere Financiară, în cazul în care persoana
juridică a fost condamnată pentru săvârşirea unor infracţiuni privind spălarea
banilor ori finanţarea actelor de terorism;
h) inspectoratului judeţean de poliţie în a cărui circumscripţie se află sediul
persoanei juridice, pentru a verifica respectarea interdicţiei dispuse.
Aşa cum vom vedea, în unele situaţii, legiuitorul prevede din nou persoanele faţă de
care se face comunicarea prevăzută la art. 34 din Legea nr. 253/2013 (de exemplu,
în cazul art. 501 C.proc.pen.).
2. Conţinutul pedepsei complementare a dizolvării. Prima şi cea mai gravă
pedeapsă complementară aplicabilă persoanei juridice este dizolvarea, prevăzută
de art. 136 alin. (3) lit. a) C.pen. Spre deosebire de reglementarea Codului penal din
1936, dizolvarea este o pedeapsă, iar nu o măsură de siguranţă, fiind aplicată ca
urmare a constatării săvârşirii unei infracţiuni. Această soluţie este mai potrivită în
raport cu efectele acestei sancţiuni, dizolvarea reprezentând o atingere directă asupra
structurii persoanei juridice, asupra existenţei acesteia, fiind considerată o adevărată
„pedeapsă cu moartea” (a se vedea A.R. Ilie, Angajarea răspunderii…, op. cit., p. 208-
209). Din acest motiv, condiţiile în care dizolvarea poate fi pronunţată sunt stabilite
în mod strict de Codul penal, aceasta trebuind să fie aplicată numai în cazurile cele
mai grave.
Astfel, pedeapsa complementară a dizolvării persoanei juridice se aplică, pe lângă
pedeapsa principală a amenzii şi fără a putea fi cumulată cu alte pedepse, atunci
când persoana juridică a fost constituită în scopul săvârşirii de infracţiuni sau când
obiectul său de activitate a fost deturnat în acest scop, dacă pedeapsa prevăzută de
lege pentru infracţiunea săvârşită este închisoarea mai mare de 3 ani (condiţie nou
introdusă prin Codul penal), potrivit art. 139 alin. (1) C.pen. (a se vedea, pentru
aplicarea pedepsei complementare a dizolvării, Trib. Bucureşti, Secţia a II-a penală,
sentinţa nr. 846 din 6 decembrie 2010, definitivă, în A. Jurma, Notă la sentinţa
Tribunalului Bucureşti nr. 846 din 6 decembrie 2010, în C.J. nr. 6/2011 şi în A.R.
Ilie, Răspunderea…, op. cit., p. 395 şi urm.; A.R. Ilie, Notă la Trib. Buzău, Secţia
penală, sentinţa nr. 123 din 14 iulie 2009, în C.J. nr. 6/2012, p. 221 şi urm.). Un al
treilea caz de aplicare a pedepsei dizolvării este prevăzut de C.pen. la art. 139 alin.
(2): în situaţia neexecutării, cu rea-credinţă, a uneia dintre pedepsele complementare
prevăzute în art. 136 alin. (3) lit. b)-e), instanţa dispune dizolvarea persoanei juridice.
Este vorba de neexecutarea tuturor celorlalte pedepse complementare, cu excepţia
afişării sau publicării hotărârii de condamnare. Observăm că textul de lege prevede
că instanţa „dispune” dizolvarea; este, aşadar, vorba de o obligaţie a instanţei, iar nu
de o posibilitate. Un al patrulea caz de aplicare a pedepsei dizolvării este reprezentat
de situaţia în care pedeapsa complementară a afişării sau publicării hotărârii de
condamnare nu a fost executată cu rea-credinţă, iar instanţa a dispus suspendarea
activităţii sau a uneia dintre activităţile persoanei juridice până la punerea în
executare a pedepsei complementare pe o perioadă de cel mult 3 luni, dacă nici după
acest termen pedeapsa nu a fost executată, potrivit art. 140 alin. (2) şi (3) C.pen.
Chiar dacă sunt îndeplinite condiţiile de aplicare a acestei sancţiuni, există totuşi
persoane juridice împotriva cărora dizolvarea nu poate fi pronunţată. Astfel,
potrivit art. 141 C.pen., dizolvarea nu poate fi aplicată instituţiilor publice, partidelor
politice, sindicatelor, patronatelor şi organizaţiilor religioase ori aparţinând
minorităţilor naţionale, constituite potrivit legii, precum şi persoanelor juridice care
îşi desfăşoară activitatea în domeniul presei.
3. Comunicarea hotărârii de condamnare privind dizolvarea. Copia dispozitivului
hotărârii de condamnare prin care s-a aplicat pedeapsa dizolvării se comunică, la
data rămânerii definitive, de către judecătorul delegat cu executarea persoanei
juridice respective, precum şi organului care a autorizat înfiinţarea persoanei
juridice, respectiv organului care a înregistrat persoana juridică, solicitându-se
totodată informarea cu privire la modul de ducere la îndeplinire a măsurii (a se
vedea supra pct. 1).
4. Efectele dizolvării. Potrivit art. 498 alin. (2) C.proc.pen., la data rămânerii
definitive a hotărârii de condamnare la pedeapsa complementară a dizolvării,
persoana juridică intră în lichidare. În realitate, acest lucru se întâmplă după
momentul comunicării dispozitivului hotărârii de condamnare, iar nu la data
rămânerii definitive a acesteia. Din acest punct de vedere, era preferabilă soluţia art.
47910 C.proc.pen. din 1968, potrivit cu care o copie de pe dispozitivul hotărârii de
condamnare prin care s-a aplicat pedeapsa dizolvării persoanei juridice se comunica,
la data rămânerii definitive, instanţei civile competente, care deschidea procedura de
lichidare şi desemna lichidatorul din rândul practicienilor în insolvenţă autorizaţi
potrivit legii.
Lichidarea persoanei juridice trebuie finalizată în cel mult 2 ani de la data dizolvării,
potrivit art. 36 din Legea nr. 253/2013. În acest scop, judecătorul delegat cu
executarea desemnează un lichidator din rândul practicienilor în insolvenţă, în
vederea îndeplinirii procedurii de lichidare. Lichidatorul desemnat aplică în mod
corespunzător dispoziţiile legale specifice privind lichidarea persoanelor juridice.
Dizolvarea nu înlătură obligaţia executării pedepsei principale a amenzii ori
a celorlalte măsuri dispuse prin hotărârea de condamnare (de exemplu, plata
cheltuielilor judiciare, a despăgubirilor civile ori confiscarea specială), care vor trebui
executate potrivit dispoziţiilor care le reglementează, cu particularităţile existente în
cazul procedurii de lichidare.
5. Sancţiunea neexecutării pedepsei complementare a dizolvării. În acest
context, trebuie menţionat şi că neexecutarea, de către mandatar sau administrator,
a pedepsei complementare a dizolvării constituie infracţiune şi se pedepseşte cu
amenda, potrivit art. 288 alin. (3) C.pen.
Art. 499
Punerea în executare a pedepsei complementare a suspendării activităţii persoanei
juridice

Andra-Roxana Trandafir

O copie de pe dispozitivul hotărârii de condamnare prin care s-a aplicat

pedeapsa suspendării activităţii sau a uneia dintre activităţile persoanei
juridice se comunică, la data rămânerii definitive, organului care a autorizat
înfiinţarea persoanei juridice, organului care a înregistrat persoana juridică,
organului care a înfiinţat instituţia nesupusă autorizării sau înregistrării,
precum şi organelor cu atribuţii de control şi supraveghere a persoanei juridice,
pentru a lua măsurile necesare.
Corelaţii legislative: art. 136, art. 138-141 C.pen.; art. 34, art. 36 din Legea nr.
253/2013; art. 503 C.proc.pen.
Comentariu
1. Conţinutul pedepsei complementare a suspendării activităţii persoanei
juridice. A doua pedeapsă complementară aplicabilă persoanelor juridice constă în
suspendarea activităţii persoanei juridice sau suspendarea uneia dintre activităţile
persoanei juridice în legătură cu care s-a săvârşit infracţiunea pe o durată de la 3
luni la 3 ani [art. 136 alin. (3) lit. b) C.pen.]. Pedeapsa suspendării constă, de fapt,
după cum o arată art. 140 C.pen., în interzicerea desfăşurării activităţii sau a uneia
dintre activităţile persoanei juridice, în realizarea căreia a fost săvârşită infracţiunea,
şi se aseamănă cu măsura preventivă prevăzută la art. 493 alin. (1) lit. e) C.proc.pen.
(a se vedea supra comentariul acestui articol).
Se apreciază că suspendarea va avea în vedere întreaga activitate a persoanei juridice
atunci când toate activităţile persoanei juridice sunt legate de săvârşirea infracţiunii
sau dacă persoana juridică are un singur obiect de activitate şi infracţiunea este
legată de acesta (a se vedea F. Streteanu, La responsabilité pénale des personnes
morales en droit roumain, în Revue Pénitentiaire et de droit pénal, 2007; pentru
aplicarea acestei pedepse, a se vedea Jud. Cluj-Napoca, Secţia penală, sentinţa nr. 724
din 3 iunie 2011, definitivă, în A.R. Ilie, Răspunderea…, op. cit., p. 321 şi urm.). Din
moment ce legea permite interzicerea întregii activităţi a persoanei juridice, deşi
textul nu o spune în mod expres, pot fi suspendate şi mai multe activităţi ale
persoanei juridice, dacă toate au avut legătură cu săvârşirea infracţiunii, întrucât a
maiori ad minus (a se vedea A.R. Ilie, Angajarea răspunderii…, op. cit., p. 216).
Un caz special de aplicare a pedepsei suspendării este prevăzut de art. 140 alin. (2)
C.pen., potrivit căruia, în caz de neexecutare, cu rea-credinţă, a pedepsei
complementare a afişării sau publicării hotărârii de condamnare, instanţa dispune
suspendarea activităţii sau a uneia dintre activităţile persoanei juridice până la
punerea în executare a pedepsei complementare, dar nu mai mult de 3 luni. Dacă
pedeapsa complementară nu a fost executată la expirarea acestei perioade, după cum
am arătat (a se vedea supra comentariul art. 498), instanţa dispune dizolvarea
persoanei juridice.
Ca şi în cazul pedepsei dizolvării, potrivit art. 141 C.pen., nici suspendarea nu poate
fi aplicată instituţiilor publice, partidelor politice, sindicatelor, patronatelor şi
organizaţiilor religioase ori aparţinând minorităţilor naţionale, constituite potrivit
legii, ori persoanelor juridice care îşi desfăşoară activitatea în domeniul presei.
Trebuie menţionat că suspendarea activităţii ori a uneia dintre activităţile persoanei
juridice se poate aplica cumulativ cu celelalte pedepse complementare, cu excepţia
dizolvării.
2. Comunicarea hotărârii de condamnare privind suspendarea activităţii. O
copie de pe dispozitivul hotărârii de condamnare prin care s-a aplicat pedeapsa
suspendării activităţii sau a uneia dintre activităţile persoanei juridice se comunică,
la data rămânerii definitive, organului care a autorizat înfiinţarea persoanei juridice,
organului care a înregistrat persoana juridică, organului care a înfiinţat instituţia
nesupusă autorizării sau înregistrării, precum şi organelor cu atribuţii de control şi
supraveghere a persoanei juridice, pentru a lua măsurile necesare (cu privire la
aceste persoane, a se vedea supra comentariul art. 498). Totodată, potrivit art. 36 din
Legea nr. 253/2013, judecătorul delegat cu executarea comunică o copie de pe
dispozitiv organelor de poliţie în a căror circumscripţie se află punctele de lucru ale
persoanei juridice, pentru verificarea respectării măsurii dispuse. La sfârşitul
perioadei dispuse prin hotărârea judecătorească, menţiunile specifice efectuate se
radiază din registre, iar organul de poliţie informează instanţa de executare cu privire
la respectarea interdicţiei dispuse.
3. Procedura în cazul neexecutării pedepsei complementare. Potrivit art. 36 alin.
(3) din Legea nr. 253/2013, în cazul în care, pe parcursul duratei pentru care a fost
aplicată pedeapsa complementară, organul de poliţie constată nerespectarea
acesteia, sesizează de îndată judecătorul delegat cu executarea, care va proceda
potrivit art. 503 C.proc.pen., dispunând, aşadar, dizolvarea.
Totodată, trebuie menţionat că neexecutarea, de către mandatar sau administrator,
a acestei pedepse complementare constituie infracţiune şi se pedepseşte cu amenda,
potrivit art. 288 alin. (3) C.pen.
Art. 500
Punerea în executare a pedepsei complementare a închiderii unor puncte de lucru
ale persoanei juridice

Andra-Roxana Trandafir

O copie de pe dispozitivul hotărârii de condamnare prin care s-a aplicat

persoanei juridice pedeapsa închiderii unor puncte de lucru se comunică, la
data rămânerii definitive, organului care a autorizat înfiinţarea persoanei
juridice şi organului care a înregistrat persoana juridică, organului care
a înfiinţat instituţia nesupusă autorizării sau înregistrării, precum şi organelor
cu atribuţii de control şi supraveghere a persoanei juridice, pentru a lua
măsurile necesare.
Corelaţii legislative: art. 136, art. 138, art. 142 C.pen.; art. 34, art. 37 din Legea nr.
253/2013; art. 503 C.proc.pen.
Comentariu
1. Conţinutul pedepsei complementare a închiderii unor puncte de lucru. Cea
de-a treia pedeapsă complementară ce poate fi aplicată persoanelor juridice este
închiderea unuia sau unora dintre puncte de lucru ale acesteia pe o perioadă de la 3
luni la 3 ani. Potrivit art. 142 C.pen., pedeapsa vizează doar punctele de lucru ale
persoanelor juridice cu scop lucrativ, în care s-a desfăşurat activitatea în realizarea
căreia a fost săvârşită infracţiunea. Prin urmare, sancţiunea nu va fi aplicabilă
instituţiilor publice şi persoanelor de drept privat cu scop nelucrativ (asociaţii,
fundaţii etc.; pentru discuţii cu privire la aceste aspecte, a se vedea A. Jurma,
Persoana juridică…, op. cit., p. 164 şi urm.; A.R. Ilie, Angajarea răspunderii..., op.
cit., p. 221). Totodată, potrivit art. 142 alin. (2) C.pen., pedeapsa închiderii punctelor
de lucru nu se aplică nici persoanelor juridice care îşi desfăşoară activitatea în
domeniul presei, din aceleaşi considerente prezentate la pedeapsa dizolvării şi
a suspendării activităţii.
Această pedeapsă poate fi aplicată chiar şi în ipoteza în care persoana juridică are
un singur punct de lucru, cu privire la acest local, întrucât legea nu distinge în
această privinţă. Totodată, din formularea textului de lege, care se referă la
închiderea unuia sau a mai multora dintre punctele de lucru, rezultă că pot fi închise
chiar şi toate punctele de lucru ale persoanei juridice. O asemenea măsură nu
echivalează cu suspendarea activităţii persoanei juridice, întrucât, în această din
urmă situaţie, interdicţia desfăşurării activităţii este generală şi priveşte orice locaţie
prezentă ori ce ar putea fi creată pe durata suspendării, pe când în cazul închiderii
tuturor punctelor de lucru, persoana juridică îşi poate deschide alte puncte de lucru
în care îşi poate desfăşura activitatea (de exemplu, în cazul în care pedeapsa este
luată ca urmare a nerespectării regulilor de igienă din punctele de lucru respective,
împrejurare ce a condus la săvârşirea infracţiunii, nimic nu se opune ca persoana
juridică să-şi deschidă puncte de lucru în care să îşi poată desfăşura activitatea în
conformitate cu dispoziţiile legale aplicabile; a se vedea, în acest sens,A.R. Ilie,
Angajarea răspunderii…, loc. cit., p. 218).
Este evident că apropierea acestei pedepse de cea a suspendării activităţii persoanei
juridice conduce la dificultăţi în alegerea între aceste două sancţiuni. În doctrină s-a
arătat că, pentru această alegere, instanţa va trebui să aibă în vedere natura
infracţiunii comise şi modul de structurare a activităţilor persoanei juridice, pentru
a se putea vedea dacă fapta care a condus la săvârşirea infracţiunii este legată de
întreaga activitate a persoanei juridice ori este un element izolat, specific unui punct
de lucru (a se vedea F. Streteanu, R. Chiriţă, Răspunderea penală a persoanei juridice,
ed. 2, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2009, p. 423).
Trebuie menţionat că şi pedeapsa închiderii unor puncte de lucru ale persoanei
juridice se poate aplica cumulativ cu celelalte pedepse complementare, cu excepţia
dizolvării. Precizăm în acest context că nu există niciun motiv pentru care
suspendarea unora dintre activităţile persoanei juridice să nu se poată aplica în
acelaşi timp cu închiderea unor puncte de lucru. Trebuie observat că suspendarea
activităţii se referă, după cum am arătat, la interzicerea respectivei activităţi
a persoanei juridice oriunde s-ar desfăşura aceasta, deci inclusiv într-un punct de
lucru, pe când închiderea unui punct de lucru conduce la interzicerea tuturor
activităţilor desfăşurate în acel loc. Este însă mai greu de conceput posibilitatea
aplicării cumulative a pedepsei suspendării întregii activităţi a persoanei juridice şi
a închiderii unor puncte de lucru, deoarece cea dintâi o include pe cea din urmă.
Totuşi, apreciem că, la nivel teoretic cel puţin, şi aceste două sancţiuni s-ar putea
dispune în mod cumulativ, atunci când sunt luate pe durate diferite (de exemplu,
suspendarea activităţii este luată pe o durată de 3 luni, iar închiderea unui punct de
lucru este luată pe o durată de 3 ani; a se vedea, în acest sens, A.R. Ilie, Angajarea
răspunderii…, loc. cit., p. 221).
2. Comunicarea hotărârii de condamnare privind închiderea unor puncte de
lucru. În vederea punerii în executare a pedepsei complementare a închiderii unor
puncte de lucru, art. 500 prevede că o copie de pe dispozitivul hotărârii de
condamnare prin care s-a aplicat persoanei juridice pedeapsa închiderii unor puncte
de lucru se comunică, la data rămânerii definitive, organului care a autorizat
înfiinţarea persoanei juridice şi organului care a înregistrat persoana juridică,
organului care a înfiinţat instituţia nesupusă autorizării sau înregistrării, precum şi
organelor cu atribuţii de control şi supraveghere a persoanei juridice, pentru a lua
măsurile necesare (cu privire la aceste persoane, a se vedea supra comentariul art.
498). Totodată, potrivit art. 37 alin. (1) din Legea nr. 253/2013, judecătorul delegat
cu executarea comunică o copie de pe dispozitiv organului de poliţie în a cărui
circumscripţie se află punctul de lucru al persoanei închise, pentru verificarea
îndeplinirii măsurii. Deşi textul de lege nu mai prevede în mod expres (ca în cazul
suspendării activităţii), apreciem că şi în această situaţie, la sfârşitul perioadei
dispuse prin hotărârea judecătorească, menţiunile specifice efectuate se radiază din
registre, iar organul de poliţie informează instanţa de executare cu privire la
respectarea interdicţiei dispuse.
3. Procedura în cazul neexecutării pedepsei complementare. Potrivit art. 37 alin.
(2) din Legea nr. 253/2013, în cazul în care, pe parcursul duratei pentru care a fost
aplicată pedeapsa complementară, organul de poliţie constată nerespectarea
acesteia, sesizează de îndată judecătorul delegat cu executarea, care va proceda
potrivit art. 503 C.proc.pen., dispunând, aşadar, dizolvarea.
Art. 501
Punerea în executare a pedepsei complementare a interzicerii persoanei juridice de
a participa la procedurile de achiziţii publice

Andra-Roxana Trandafir

(1) O copie de pe dispozitivul hotărârii prin care s-a aplicat persoanei juridice
pedeapsa interzicerii de a participa la procedurile de achiziţii publice se
comunică, la data rămânerii definitive:
a) oficiului registrului comerţului, în vederea efectuării formalităţilor de
publicitate în registrul comerţului;
b) Ministerului Justiţiei, în vederea efectuării formalităţilor de publicitate în
Registrul naţional al persoanelor juridice fără scop patrimonial;
c) oricărei autorităţi care ţine evidenţa persoanelor juridice, în vederea
efectuării formalităţilor de publicitate.
d) administratorului sistemului electronic de achiziţii publice.
(2) O copie de pe dispozitivul hotărârii de condamnare prin care s-a aplicat
persoanei juridice pedeapsa interzicerii de a participa la procedurile de achiziţii
publice se comunică, la data rămânerii definitive, organului care a autorizat
înfiinţarea persoanei juridice şi organului care a înregistrat persoana juridică,
pentru a lua măsurile necesare.
Corelaţii legislative: art. 136, art. 138, art. 143 C.pen.; art. 38 din Legea nr.
253/2013; art. 503 C.proc.pen.
Comentariu
1. Conţinutul măsurii interzicerii de a participa la procedurile de achiziţii
publice. Pedeapsa complementară a interzicerii de a participa la procedurile de
achiziţii publice poate fi aplicată pe o durată de la unu la 3 ani şi constă în
interzicerea de a participa, direct sau indirect, la procedurile pentru atribuirea
contractelor de achiziţii publice prevăzute de lege. Textul de lege are în vedere, în
principiu, Legea nr. 98/2016privind achiziţiile publice (M.Of. nr. 390 din 23 mai
2016).
Pedeapsa prevăzută de Codul penal nu poate fi aplicată tuturor persoanelor juridice
şi pentru orice categorii de infracţiuni. Astfel, în doctrină s-a arătat că pedeapsa este
aplicabilă numai persoanelor juridice cu scop lucrativ (a se vedea F. Streteanu, R.
Chiriţă, Răspunderea penală a persoanei juridice, ed. a 2-a, op. cit., p. 424). O altă
parte a doctrinei a arătat însă că, deşi natura acestei pedepse presupune, în
principiu, desfăşurarea unei activităţi economice, asemenea activităţi pot fi
desfăşurate, cu titlu subsidiar, şi de persoanele juridice cu scop nelucrativ şi că, prin
urmare, pedeapsa poate fi aplicată şi acestor entităţi (a se vedea A. Jurma, Persoana
juridică…, op. cit., p. 169). În ceea ce ne priveşte, am arătat că, deşi problema este
mai degrabă teoretică, apreciem că, atâta vreme cât textul de lege nu face nicio
menţiune, nimic nu se opune ca această pedeapsă să le fie aplicată şi persoanelor
juridice cu scop nelucrativ, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege (a se
vedea A.R. Ilie, Angajarea răspunderii…, loc. cit., p. 224).
Infracţiunile pentru care această pedeapsă ar trebui aplicată sunt cele legate de
procedurile de achiziţie publică la care persoana juridică a participat anterior,
precum infracţiuni de corupţie, infracţiuni în legătură cu utilizarea fondurilor
publice, înşelăciune prin cecuri etc. (a se vedea A. Jurma, Persoana juridică…, op.
cit., p. 169). În practica judiciară s-a decis, de exemplu, aplicarea acestei pedepse
faţă de mai multe societăţi comerciale care au fost condamnate în temeiul art.
181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C.pen. din 1968,
constând în fapta de „folosire sau prezentare de documente sau declaraţii false,
inexacte sau incomplete care au ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul
general consolidat al comunităţii europene sau din bugetele administrate de acestea
ori în numele lor” (a se vedea C.A. Târgu-Mureş, Secţia penală, decizia nr. 79/A din 26
octombrie 2012, definitivă, în A.R. Ilie, Răspunderea…, op. cit., p. 112 şi urm.).
În doctrină s-a pus problema dacă această pedeapsă are vreun efect asupra
contractelor în curs de executare. S-a arătat în acest sens, pe bună dreptate, că textul
de lege are în vedere doar interzicerea de a participa la procedurile pentru atribuirea
contractelor de achiziţii publice şi nu vizează contractele deja încheiate, care rămân
valabile dacă au fost încheiate cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege (a se
vedea F. Streteanu, R. Chiriţă, Răspunderea penală a persoanei juridice, ed. a 2-a, p.
425; M. Udroiu, Procedură penală. Partea specială. Noul Cod de procedură penală,
op. cit., 2014, p. 466). În acest sens, potrivit art. 38 alin. (2) din Legea nr. 253/2013,
punerea în executare a pedepsei complementare nu aduce atingere derulării
contractelor de achiziţii publice deja încheiate la data rămânerii definitive a hotărârii
de condamnare, dar împiedică încheierea unor acte adiţionale care să prelungească
valabilitatea unor contracte deja încheiate. Într-o altă opinie, care nu contrazice cu
nimic această concluzie, se arată că soarta unui astfel de contract trebuie raportată
la natura infracţiunii pentru care a intervenit condamnarea. Astfel, dacă persoana
juridică a fost condamnată pentru o infracţiune de corupţie săvârşită cu ocazia
obţinerii contractului de achiziţii publice şi a fost descoperită ulterior încheierii
acestuia, pe parcursul executării, contractul va fi reziliat, dar nu ca sancţiune penală,
ci ca o sancţiune civilă (nulitatea contractului pentru cauză ilicită), ce poate fi
dispusă şi de instanţa penală ca urmare a înscrierii în fals (a se vedea D.M. Costin,
Răspunderea persoanei juridice în dreptul penal român, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2010, p. 439; M. Udroiu, Procedură penală. Partea specială, op. cit., p.
466).
Pedeapsa interzicerii de a participa la procedurile pentru atribuirea contractelor de
achiziţie publică poate fi aplicată în mod cumulativ cu celelalte pedepse
complementare, cu excepţia dizolvării. În practică, această pedeapsă a fost aplicată
împreună cu cea constând în afişarea hotărârii de condamnare (a se vedea C.A.
Târgu-Mureş, Secţia penală, decizia nr. 79/A din 26 octombrie 2012, cit. supra).
2. Comunicarea hotărârii privind interzicerea de a participa la procedurile de
achiziţii publice. Cu privire la punerea în executare a acestei pedepse, art. 501
C.proc.pen. prevede că o copie de pe dispozitivul hotărârii prin care s-a aplicat
persoanei juridice pedeapsa interzicerii de a participa la procedurile de achiziţii
publice se comunică, la data rămânerii definitive:
a) oficiului registrului comerţului, în vederea efectuării formalităţilor de publicitate
în registrul comerţului;
b) Ministerului Justiţiei, în vederea efectuării formalităţilor de publicitate în Registrul
naţional al persoanelor juridice fără scop patrimonial;
c) oricărei autorităţi care ţine evidenţa persoanelor juridice, în vederea efectuării
formalităţilor de publicitate.
d) administratorului sistemului electronic de achiziţii publice. În acelaşi sens sunt şi
dispoziţiile art. 38 alin. (1) din Legea nr. 253/2013.
O copie de pe dispozitivul hotărârii de condamnare prin care s-a aplicat persoanei
juridice pedeapsa interzicerii de a participa la procedurile de achiziţii publice se
comunică, la data rămânerii definitive, organului care a autorizat înfiinţarea
persoanei juridice şi organului care a înregistrat persoana juridică, pentru a lua
măsurile necesare (cu privire la aceste persoane, a se vedea supra comentariul art.
498).
La împlinirea duratei pedepsei complementare dispuse prin hotărârea
judecătorească, instituţiile prevăzute la art. 34 din Legea nr. 253/2013, precum şi
administratorul sistemului electronic de achiziţii publice radiază din registre
menţiunile specifice efectuate.
3. Procedura în cazul neexecutării pedepsei complementare. Potrivit art. 38 alin.
(3) din Legea nr. 253/2013, în cazul nerespectării interdicţiei impuse, orice persoană
poate încunoştinţa judecătorul delegat cu executarea pentru a sesiza instanţa în
vederea aplicării prevederilor art. 503 C.proc.pen.
Art. 5011
Punerea în executare a pedepsei complementare a plasării sub supraveghere
judiciară

Andra-Roxana Trandafir

(1) Atribuţiile mandatarului judiciar privind supravegherea activităţii persoanei

juridice sunt cuprinse în dispozitivul hotărârii de condamnare prin care s-a
aplicat pedeapsa plasării sub supraveghere judiciară.
(2) Mandatarul judiciar nu se poate substitui organelor statutare în gestionarea
activităţilor persoanei juridice.
Corelaţii legislative: art. 136, art. 138, art. 144 C.pen.; art. 39 din Legea nr.
253/2013; art. 503 C.proc.pen.
Comentariu
1. Conţinutul pedepsei complementare a plasării sub supraveghere
judiciară. Codul penal a introdus, începând cu 1 februarie 2014, o nouă pedeapsă
aplicabilă persoanelor juridice: plasarea sub supraveghere judiciară. Această
pedeapsă reprezintă o atingere serioasă libertăţii de gestiune a persoanei juridice şi
dă naştere unor cheltuieli importante care se adaugă amenzii. Această pedeapsă
poate fi analizată ca un substitut al imposibilităţii condamnării persoanei juridice la
o pedeapsa cu suspendarea sub supraveghere a acesteia, care ar permite organelor
judiciare să controleze comportamentul viitor al unei persoane juridice care a săvârşit
o infracţiune, în scopul evitării recidivelor (a se vedea, pentru toate aceste
aspecte, A.R. Ilie, Angajarea răspunderii…, op. cit., p. 231).
Plasarea sub supraveghere judiciară nu se aplică în cazul instituţiilor publice,
partidelor politice, sindicatelor, patronatelor şi organizaţiilor religioase ori aparţinând
minorităţilor naţionale, constituite potrivit legii. Totodată, această pedeapsă nu poate
fi aplicată persoanelor juridice care îşi desfăşoară activitatea în domeniul presei.
2. Alegerea mandatarului judiciar. Potrivit art. 144 alin. (1) C.pen., plasarea sub
supraveghere judiciară constă în desemnarea de către instanţă a unui mandatar
judiciar care va supraveghea, pe o perioadă de la unu la 3 ani, desfăşurarea activităţii
ce a ocazionat săvârşirea infracţiunii. Potrivit art. 39 alin. (1) din Legea nr. 253/2013,
în cazul aplicării pedepsei complementare a plasării sub supraveghere judiciară,
judecătorul delegat cu executarea desemnează un mandatar judiciar din rândul
practicienilor în insolvenţă sau al experţilor judiciari şi trimite acestuia o copie de pe
dispozitivul hotărârii. Nu poate fi desemnat mandatar judiciar practicianul în
insolvenţă care a fost mandatar cu drept de reprezentare a aceleiaşi persoane în
cursul procesului penal. Din acest punct de vedere, apreciem că alegerea denumirii
de „mandatar judiciar” este nefericită, confundându-se cu cea prevăzută de art. 491
C.proc.pen.
3. Atribuţiile mandatarului judiciar. Potrivit art. 5011 alin. (1) C.proc.pen.,
atribuţiile mandatarului judiciar privind supravegherea activităţii persoanei juridice
sunt cuprinse în dispozitivul hotărârii de condamnare prin care s-a aplicat pedeapsa
plasării sub supraveghere judiciară. Atribuţiile mandatarului judiciar privesc doar
supravegherea activităţii ce a ocazionat comiterea infracţiunii şi nu conferă un drept
de decizie în gestionarea respectivei activităţi a persoanei juridice, aşa cum prevăd
atât dispoziţiile art. 5011 alin. (2) C.proc.pen., cât şi cele ale art. 39 alin. (3) din Legea
nr. 253/2013. Mandatarul judiciar are dreptul să participe, fără drept de vot, la orice
reuniune a organelor de conducere ale persoanei juridice în care se discută aspecte
legate de activitatea în cauză şi are acces în toate punctele de lucru în care se
desfăşoară aceasta.
4. Obligaţiile mandatarului judiciar. Potrivit art. 39 alin. (4) din Legea nr.
253/2013, mandatarul judiciar este obligat la respectarea confidenţialităţii datelor
de care a luat cunoştinţă în exercitarea atribuţiilor, divulgarea fără drept a acestora
atrăgând răspunderea sa.
Potrivit art. 144 alin. (2) C.pen., administratorul judiciar sau mandatarul judiciar are
obligaţia de a sesiza instanţa atunci când constată că persoana juridică nu a luat
măsurile necesare în vederea prevenirii comiterii de noi infracţiuni. În cazul în care
instanţa constată că sesizarea este întemeiată, dispune înlocuirea acestei pedepse cu
pedeapsa suspendării activităţii persoanei juridice. Dispoziţiile art. 503 se aplică în
mod corespunzător. De asemenea, potrivit art. 39 alin. (5) din Legea nr. 253/2013,
în caz de împiedicare de către persoana juridică a exercitării atribuţiilor
mandatarului judiciar, acesta îl va informa de îndată pe judecătorul delegat cu
executarea, în vederea sesizării instanţei pentru înlocuirea pedepsei complementare
dispuse cu cea a dizolvării.
5. Onorariul mandatarului judiciar. Onorariul mandatarului judiciar este stabilit
de judecătorul delegat, fără a putea depăşi remuneraţia acordată de respectiva
persoană juridică unui cenzor în anul anterior rămânerii definitive a hotărârii de
condamnare. Plata onorariului mandatarului judiciar se face din fondurile persoanei
juridice, potrivit art. 39 alin. (2) din Legea nr. 253/2013.
6. Înlocuirea mandatarului judiciar. În conformitate cu art. 39 alin. (6) din Legea
nr. 253/2013, dacă mandatarul judiciar nu îşi mai poate exercita atribuţiile ce i-au
fost stabilite, înlocuirea acestuia se dispune de către judecătorul delegat cu
executarea.
Art. 502
Punerea în executare a pedepsei complementare a afişării sau publicării hotărârii de
condamnare

Andra-Roxana Trandafir

(1) Un extras al hotărârii de condamnare care priveşte aplicarea pedepsei

complementare a afişării hotărârii de condamnare se comunică, la data
rămânerii definitive, persoanei juridice condamnate, pentru a-l afişa în forma,
locul şi pentru perioada stabilite de instanţa de judecată.
(2) Un extras al hotărârii de condamnare care priveşte aplicarea pedepsei
complementare a publicării hotărârii de condamnare se comunică, la data
rămânerii definitive, persoanei juridice condamnate, pentru a publica hotărârea
în forma stabilită de instanţă, pe cheltuială proprie, prin intermediul presei
scrise sau audiovizuale ori prin alte mijloace de comunicare audiovizuale,
desemnate de instanţă.
(3) Persoana juridică condamnată înaintează instanţei de executare dovada
începerii executării afişării sau, după caz, dovada executării publicării hotărârii
de condamnare, în termen de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, dar nu mai
târziu de 10 zile de la începerea executării ori, după caz, de la executarea
pedepsei principale.
(4) O copie de pe hotărârea de condamnare, în întregime sau în extras al
acesteia, se comunică la data rămânerii definitive organului care a autorizat
înfiinţarea persoanei juridice, organului care a înregistrat persoana juridică,
organului care a înfiinţat instituţia nesupusă autorizării sau înregistrării,
precum şi organelor cu atribuţii de control şi supraveghere a persoanei juridice,
pentru a lua măsurile necesare.
Corelaţii legislative: art. 136, art. 138, art. 140, art. 145 C.pen.; art. 40-41 din Legea
nr. 253/2013; art. 503 C.proc.pen.
Comentariu
1. Conţinutul pedepsei complementare constând în afişarea sau publicarea
hotărârii de condamnare. Ultima pedeapsă complementară prevăzută de art. 136
C.pen. este afişarea sau publicarea hotărârii de condamnare (în Codul penal din
1969, pedeapsa consta în afişarea sau difuzarea hotărârii de condamnare).
Această sancţiune mediatică aduce atingere activului persoanei juridice, având în
vedere că ea vizează relaţiile acesteia cu publicul sau clientela. Afişarea sau
publicarea hotărârii este o publicitate negativă care are efecte asupra renumelui
persoanei juridice şi poate ghida clientela în alegerile făcute, poate să deturneze
persoanele care contribuie la o organizaţie filantropică, poate să desconsidere un
sindicat etc. Mai ales pentru societăţile mari, această pedeapsă poate avea consecinţe
mult mai grave decât pedeapsa principală ori decât majoritatea celorlalte pedepse
complementare (de exemplu, în cazul în care se pronunţă această pedeapsă împotriva
unei societăţi ce deţine un lanţ mare de magazine alimentare, pentru ucidere din
culpă ori vătămare corporală din culpă, survenită ca urmare a nerespectării
condiţiilor de transport şi depozitare a alimentelor ori dacă persoana juridică
condamnată este o societate care are ca obiect de activitate efectuarea de construcţii
civile, dacă infracţiunea reţinută în sarcina acesteia este determinată de
nerespectarea prevederilor legale privind efectuarea acestor construcţii; a se
vedea A.R. Ilie, Angajarea răspunderii…, op. cit., p. 228-229).
Potrivit art. 145 alin. (3) C.pen., afişarea hotărârii de condamnare se realizează în
extras, în forma şi locul stabilite de instanţă, pentru o perioadă cuprinsă între o lună
şi 3 luni. În doctrină s-a arătat că, întrucât mesajul trebuie să aibă impact, iar
destinatarii nu sunt familiarizaţi în general cu limbajul juridic, extrasul nu trebuie
să fie prea lung, trebuie să prezinte în mod sintetic situaţia de fapt şi dispozitivul
hotărârii (A. Jurma, Persoana juridică…, op. cit., p. 173).
Publicarea hotărârii de condamnare se face, potrivit art. 145 alin. (4) C.pen., în extras
şi în forma stabilită de instanţă, prin intermediul presei scrise sau audiovizuale ori
prin alte mijloace de comunicare audiovizuală, desemnate de instanţă (de exemplu,
pe Internet). Dacă publicarea se face prin presa scrisă sau audiovizuală instanţa
stabileşte numărul apariţiilor, care nu poate fi mai mare de 10, iar în cazul difuzării
prin alte mijloace audiovizuale, durata acesteia nu poate depăşi 3 luni.
Prin această pedeapsă nu poate fi dezvăluită identitatea altor persoane (de exemplu,
părţile vătămate, martorii etc.), aşa cum prevede art. 145 alin. (2) C.pen. Practic,
afişarea sau publicarea hotărârii de condamnare în sistemul noului Cod penal nu va
putea menţiona decât persoana juridică împotriva căreia a fost pronunţată
hotărârea.
Codul penal prevede că afişarea hotărârii definitive de condamnare sau difuzarea
acesteia se realizează pe cheltuiala persoanei juridice condamnate.
În practică, această pedeapsă a fost aplicată persoanelor juridice condamnate, de
exemplu, pentru infracţiunea de dare de mită (a se vedea I.C.C.J., Secţia penală,
decizia din 28 martie 2013 pronunţată în dosarul nr. 421/36/2011, definitivă, în A.R.
Ilie, Răspunderea…, op. cit., p. 71 şi urm.), desfăşurare fără licenţă sau autorizaţie
a oricăreia dintre activităţile din domeniul jocurilor de noroc şi pentru evaziune
fiscală (a se vedea I.C.C.J., Secţia penală, decizia din 8 octombrie 2012, pronunţată în
dosarul nr. 3996/110/2011, definitivă, în A.R. Ilie, Răspunderea..., op. cit., p. 102 şi
urm.), folosire sau prezentare de documente sau declaraţii false, inexacte sau
incomplete care au ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general
consolidat al Uniunii Europene sau bugetele administrate de acestea ori în numele
ei, faptă prevăzută de art. 181alin. (1) din Legea nr. 78/2000 (a se vedea C.A. Târgu-
Mureş, Secţia penală, decizia nr. 79/A din 26 octombrie 2012, definitivă, în A.R. Ilie,
Răspunderea..., op. cit., p. 112 şi urm.), trafic de droguri (a se vedea Trib. Bucureşti,
Secţia I penală, sentinţa nr. 445 din 6 mai 2011, definitivă, în A.R. Ilie, Răspunderea...,
op. cit., p. 331 şi urm.).
Şi această pedeapsă poate fi aplicată în mod cumulativ cu celelalte pedepse
complementare prevăzute de Codul penal, cu excepţia dizolvării, cu toate că
o asemenea posibilitate ar fi fost poate utilă.
2. Punerea în executare a pedepsei afişării sau publicării hotărârii de
condamnare. Un extras al hotărârii de condamnare care priveşte aplicarea pedepsei
complementare a afişării hotărârii de condamnare se comunică, la data rămânerii
definitive, persoanei juridice condamnate, pentru a-l afişa în forma, locul şi pentru
perioada stabilite de instanţa de judecată. Un extras al hotărârii se comunică şi
secţiei de poliţie în circumscripţia căreia se află locul unde urmează a se face afişarea,
în vederea verificării îndeplinirii obligaţiei, potrivit art. 40 alin. (1) din Legea nr.
253/2013. În cazul în care, după afişare, dar înainte de împlinirea perioadei stabilite
de instanţă, afişul este sustras, distrus sau deteriorat, organul de poliţie solicită
persoanei condamnate reafişarea, care trebuie realizată în termen de 24 de ore.
Un extras al hotărârii de condamnare care priveşte aplicarea pedepsei
complementare a publicării hotărârii de condamnare se comunică, la data rămânerii
definitive, persoanei juridice condamnate, pentru a publica hotărârea în forma
stabilită de instanţă, pe cheltuială proprie, prin intermediul presei scrise sau
audiovizuale ori prin alte mijloace de comunicare audiovizuale, desemnate de
instanţă. În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art. 41 alin. (1) din Legea nr.
253/2013. În situaţia în care publicarea s-a dispus a fi efectuată prin afişarea pe
o pagină de internet, extrasul trebuie publicat în termen de 30 de zile, iar persoana
condamnată va comunica judecătorului delegat, în termen de 5 zile de la începerea
publicării, dovada punerii în executare a hotărârii. Perioadele în care, din motive
tehnice, extrasul publicat nu a fost accesibil nu se socotesc în durata publicării
stabilită de instanţă. Judecătorul delegat cu executarea verifică periodic îndeplinirea
obligaţiei de publicare, până la împlinirea duratei stabilite de instanţă.
Persoana juridică condamnată înaintează instanţei de executare [în cazul publicării,
judecătorului delegat cu executarea, aşa cum prevede art. 41 alin. (2) din Legea nr.
253/2013, existând o necorelare cu art. 502 alin. (3) C.proc.pen.] dovada începerii
executării afişării sau, după caz, dovada executării publicării hotărârii de
condamnare, în termen de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, dar nu mai târziu
de 10 zile de la începerea executării ori, după caz, de la executarea pedepsei
principale.
O copie de pe hotărârea de condamnare, în întregime sau în extras, se comunică la
data rămânerii definitive organului care a autorizat înfiinţarea persoanei juridice,
organului care a înregistrat persoana juridică, organului care a înfiinţat instituţia
nesupusă autorizării sau înregistrării, precum şi organelor cu atribuţii de control şi
supraveghere a persoanei juridice, pentru a lua măsurile necesare (cu privire la
aceste persoane, a se vedea supra comentariul art. 498).
3. Sancţiunea neexecutării pedepsei complementare. În caz de neexecutare, cu
rea-credinţă, a acestei pedepse, organul de poliţie, în cazul afişării hotărârii de
condamnare, sesizează judecătorul delegat cu executarea în vederea sesizării
instanţei, în procedura prevăzută de art. 503 C.proc.pen. Tot astfel procedează
judecătorul delegat în cazul pedepsei complementare a publicării hotărârii de
condamnare. Instanţa dispune suspendarea activităţii sau a uneia dintre activităţile
persoanei juridice până la punerea în executare a pedepsei complementare, dar nu
mai mult de 3 luni (a se vedea supra comentariul art. 499). Dacă, până la împlinirea
acestui termen, pedeapsa complementară nu a fost pusă în executare, instanţa
dispune dizolvarea persoanei juridice.
Art. 503
Supravegherea executării pedepselor complementare aplicate persoanelor juridice

Andra-Roxana Trandafir

(1) În caz de neexecutare cu rea-credinţă a pedepselor complementare aplicate

persoanei juridice, instanţa de executare aplică dispoziţiile art. 139 alin. (2) sau,
după caz, art. 140 alin. (2) ori (3) din Codul penal.
(2) Sesizarea instanţei se face din oficiu de către judecătorul delegat al instanţei
de executare, potrivit art. 499-502.
(3) Persoana juridică este citată la judecată.
(4) Participarea procurorului este obligatorie.
(5) După concluziile procurorului şi ascultarea persoanei juridice condamnate,
instanţa se pronunţă prin sentinţă.
Corelaţii legislative: art. 498-502, art. 4251 C.proc.pen.; art. 288 C.pen.
Comentariu
1. Noţiune. Aşa cum am văzut (a se vedea supra comentariul art. 498-502), în cazul
neexecutării, cu rea-credinţă, a pedepselor complementare, legiuitorul a prevăzut
sancţiuni:
- în cazul neexecutării pedepselor complementare constând în suspendarea
activităţii, închiderea unor puncte de lucru, interzicerea de a participa la procedurile
de achiziţii publice, plasarea sub supraveghere judiciară, acestea se înlocuiesc cu
dizolvarea;
- în cazul neexecutării pedepsei complementare a afişării sau publicării hotărârii de
condamnare, aceasta se înlocuieşte cu suspendarea activităţii pe o perioadă de
maximum 3 luni, iar dacă nici după acest termen pedeapsa nu este executată, se
dispune dizolvarea.
2. Procedura înlocuirii pedepselor complementare. Înlocuirea pedepselor
complementare este de competenţa instanţei de executare, care este sesizată din
oficiu de judecătorul delegat al acestei instanţe, potrivit art. 499-502 C.proc.pen. Aşa
cum am văzut, judecătorul delegat poate fi sesizat şi de organul de poliţie (în cazul
afişării hotărârii de condamnare) sau de orice persoană interesată (în cazul
interzicerii de a participa la procedurile de achiziţii publice).
Procedura înlocuirii presupune citarea persoanei juridice şi participarea
procurorului. După concluziile procurorului şi ascultarea persoanei juridice
condamnate, instanţa se pronunţă prin sentinţă. În doctrină s-a arătat că această
sentinţă poate fi atacată cu contestaţie, în procedura prevăzută de art.
4251 C.proc.pen. (a se vedea M. Udroiu, Procedură penală. Partea specială. Noul Cod
de procedură penală, op. cit., 2014, p. 470). Într-adevăr, având în vedere şi
dispoziţiile art. 597 alin. (7) C.proc.pen., de la care nu se derogă în cazul punerii în
executare a pedepselor complementare aplicate persoanei juridice, precum şi ţinând
seama de garanţiile instituite de CEDO în materia procesului echitabil, fiind vorba de
o pedeapsă aplicată unei persoane, apreciem că sentinţa respectivă este supusă
contestaţiei.
3. Alte sancţiuni. În acest context, trebuie menţionat şi că neexecutarea, de către
mandatar sau administrator, a pedepselor complementare constând în dizolvare sau
suspendarea activităţii constituie infracţiune şi se pedepseşte cu amenda,
potrivit art. 288 alin. (3) C.pen.
Capitolul III Procedura în cauzele cu infractori minori
Art. 504
Dispoziţii generale

Lucreţia Albertina Postelnicu, Constantin Cristinel Meceanu

Urmărirea şi judecarea infracţiunilor săvârşite de minori, precum şi punerea în

executare a hotărârilor privitoare la aceştia se fac potrivit procedurii obişnuite,
cu completările şi derogările prevăzute în prezentul capitol şi în secţiunea a 8-
a a cap. I din titlul V al părţii generale.
Corelaţii legislative: art. 90 lit. a), art. 91 alin. (1), art. 184 alin. (1), art. 243, art. 244,
art. 257 alin. (6), art. 415 alin. (2), art. 4251 alin. (3), art. 436 alin. (4), art. 478 alin. (6)
C.proc.pen., art. 68 alin. (2) din Legea nr. 192/2006
Comentariu
1. Procedura în cauzele cu infractori minori.
1.1. Principii ale soluţionării cauzelor în care sunt cercetate persoane care sunt
acuzate de comiterea unor infracţiuni înainte de împlinirea vârstei de 18 ani.
Jurisprudenţa CtEDO.
Codul de procedură penală nu conţine reglementări de principiu în ceea ce priveşte
soluţionarea cauzelor în care sunt cercetate persoane care sunt acuzate de comiterea
unor infracţiuni înainte de împlinirea vârstei de 18 ani. Cu toate acestea, ele pot fi
determinate pe baza reglementărilor derogatorii de la regulile de drept comun ale
desfăşurării procesului penal şi a principiilor enunţate în jurisprudenţa CtEDO.
Astfel, întregul proces penal, în astfel de cazuri, trebuie organizat în acord cu
principiul interesului superior al copilului. Este esenţial ca un minor acuzat de
comiterea unei infracţiuni să fie tratat într-o manieră care să ţină cont de vârsta sa,
gradul de maturitate atins şi nivelul său intelectual şi emoţional.
Procesul penal trebuie să se desfăşoare într-o modalitate care să-i permită minorului
să înţeleagă şi să participe la procedurile specifice acestuia.
Pentru a asigura o participare efectivă a minorului la procesul penal, autorităţile au
obligaţia ca încă de la începutul anchetei, şi în mod particular pe parcursul audierii
de către organele de poliţie, să aibă în vedere starea sa de vulnerabilitate şi celelalte
particularităţi care derivă din situaţia sa, mai sus arătate. Astfel, trebuie luate măsuri
care să reducă cât mai mult posibil sentimentul de intimidare şi reacţia de inhibiţie
ale minorului şi care să-i permită acestuia să aibă o înţelegere cât mai bună a naturii
investigaţiei care se desfăşoară, a mizei procesului penal în ceea ce-l priveşte, inclusiv
din perspectiva sancţiunilor care i-ar putea fi aplicate, dar şi a dreptului la apărare
pe care îl are, şi, în mod particular, al dreptului de a nu da declaraţii. În ceea ce-i
priveşte pe minorii acuzaţi de comiterea unor infracţiuni, aflaţi în custodia
autorităţilor, CtEDO subliniază în mod particular importanţa fundamentală
a asigurării accesului acestora la un avocat (CtEDO, cauza Blokhin c. Rusiei,
hotărârea din 23 martie 2016).
1.2. Protecţia minorului acuzat de comiterea unei infracţiuni la nivelul Uniunii
Europene.
Constatând că, în ceea ce priveşte minorul acuzat de comiterea unei infracţiuni, doar
apartenenţa statelor membre U.E. la Convenţia europeană pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (CEDO), la Pactul internaţional cu
privire la drepturile civile şi politice şi la Convenţia ONU cu privire la drepturile
copilului nu oferă întotdeauna un grad suficient de încredere în sistemele de justiţie
penală ale celorlalte state membre, a fost adoptată Directiva (UE) 2016/800 privind
garanţiile procedurale pentru copiii care sunt persoane suspectate sau acuzate
în cadrul procedurilor penale (JOUE L 132 din 21 mai 2016, p. 1-20) cu termen
de transpunere până la 11 iunie 2019.
Directiva stabileşte, alături de drepturi care se regăsesc deja în legislaţia naţională,
şi o serie de noi drepturi în favoarea minorului şi obligaţii pentru organele judiciare,
care urmează a fi transpuse.
Astfel, se extinde conţinutul informaţiilor care i se comunică acuzatului cu, printre
altele, dreptul ca titularul răspunderii părinteşti să fie informat cu privire la
drepturile minorului, dreptul la protecţia vieţii private, dreptul la o evaluare
individuală, dreptul la o examinare medicală, dreptul la limitarea privării de libertate
(art. 4). Drepturile minorului se comunică şi titularului răspunderii părinteşti. Se
prevede expres ceea ce, în baza legislaţiei actuale, noi am dedus doar – respectiv că,
în mod excepţional, minorul poate desemna o altă persoană în vederea informării şi
asistării. „Dacă nu este acceptabil pentru autoritatea competentă” această persoană
poate fi înlocuită (art. 5, art. 15). Situaţiile în care minorul este asistat de o altă
persoană decât titularul răspunderii părinteşti au caracter temporar.
În afara situaţiilor deja reglementate şi în legislaţia naţională, asistenţa juridică
a minorului devine obligatorie cel puţin la desfăşurarea unui act de anchetă sau de
strângere de probe de către autorităţile de anchetă sau de către alte autorităţi
competente dintre următoarele: recunoaşterea din grup, confruntări şi reconstituiri
la faţa locului a modului în care a fost săvârşită infracţiunea (art. 6).
Se impune regula efectuării referatului de evaluare a minorului în stadiile incipiente
ale anchetei penale. Acest referat ar trebui să existe înainte de formularea unei
propuneri de privare de libertate a minorului (a se vedea preambulul directivei, pct.
38). În orice caz, referatul trebuie să fie întocmit înainte de primul termen de judecată
al cauzei (art. 7).
Sunt reglementate, de asemenea, dreptul acuzatului minor de a fi examinat medical,
obligaţia de înregistrare audio-video a declaraţiilor date de minor în faza de urmărire
penală, obligaţia de reducere la cea mai scurtă perioadă adecvată a duratei privării
de libertate a minorului, regimul special al privării de libertate al minorului (cu
obligaţia de asigurare a unor drepturi specifice, cum ar fi asigurarea efectivă şi
regulată a dreptului la viaţa de familie) şi obligaţia autorităţilor judiciare de
instrumentare la timp şi cu diligenţă a cauzelor (art. 8-13).
1.3. Caracterul derogatoriu al dispoziţiilor care reglementează procedura în
cauzele cu infractori minori.
Art. 504 C.proc.pen. instituie principiul caracterului derogatoriu al dispoziţiilor
speciale privitoare la urmărirea, judecarea infracţiunilor săvârşite de minori şi
punerea în executare a hotărârilor privitoare la aceştia, cu consecinţa completării
acestora cu normele procedurale de drept comun.
Aceste dispoziţii se aplică numai în cauzele în care, la data săvârşirii infracţiunii,
în ceea ce priveşte urmărirea penală şi, respectiv, la data sesizării instanţei, în ceea
ce priveşte judecata, persoana care a comis infracţiunea era minor cu vârsta cuprinsă
între 14 şi 18 ani. Comiterea infracţiunii asupra unui minor ori dacă o astfel de
persoană, în ambele cazuri indiferent de vârstă, are cunoştinţă despre fapte sau
împrejurări de fapt care constituie probă în cauza penală, persoană care poate fi
audiată ca martor, nu atrage aplicarea dispoziţiilor privitoare la procedura în cauzele
cu infractori minori, cu excepţia celei privitoare la soluţionarea cauzei de
completurile şi secţiile specializate pentru minori şi familie, precum şi tribunalele
specializate atunci când persoana vătămată este minoră [art. 40 alin. (1) teza finală
din Legea nr. 304/2004, republicată].
2. Alte dispoziţii speciale aplicabile infractorilor minori. Deşi art. 504
C.proc.pen. indică drept reglementări derogatorii doar pe cele cuprinse în capitolul
„Procedura în cauzele cu infractori minori” şi în Secţiunea a 8-a a Capitolului I din
Titlul V al Părţii generale a C.proc.pen. [„Dispoziţii speciale privind măsurile
preventive aplicate minorilor” – art. 243, 244 C.proc.pen.], C.proc.pen. cuprinde
şi alte dispoziţii speciale aplicabile infractorilor minori:
- conform art. 90 lit. a) C.proc.pen., asistenţa juridică este obligatorie când suspectul
sau inculpatul este minor, astfel încât, dacă acesta nu şi-a ales un avocat, organul
judiciar ia măsuri pentru desemnarea unui avocat din oficiu [art. 91 alin. (1)
C.proc.pen.];
- în cazul infracţiunilor comise de minorii cu vârsta între 14 şi 16 ani se dispune în
toate cazurile efectuarea unei expertize medico-legale psihiatrice [art. 184 alin. (1)
C.proc.pen.] [în acest sens, a se vedea D. Briţa, procuror – Secţia resurse umane şi
organizare judiciară din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Jurisprudenţă
privind încălcarea drepturilor minorilor infractori şi victime, Cauze soluţionate în anii
2005-2006 (www.mpublic.ro)];
- în cazul minorilor (inclusiv în cazul celor care au vârsta cuprinsă între 16 şi 18 ani),
pentru efectuarea expertizei medico-legale psihiatrice, în prealabil, pe
lângă necesitatea obţinerii consimţământului scris al acestora, exprimat, în prezenţa
unui avocat ales sau din oficiu (caz special de asistenţă juridică obligatorie,
sancţionabil conform art. 281 C.proc.pen., a se vedea supra comentariul art. 90),
este obligatorie prezenţa ocrotitorului legal – al cărui consimţământ nu este necesar
însă [art. 184 alin. (3) C.proc.pen.];
- examinarea fizică internă a minorului care nu a împlinit 14 ani se poate face în
prezenţa unuia dintre părinţi, la solicitarea părintelui [art. 190 alin. (7) C.proc.pen.];
- reţinerea şi arestarea preventivă pot fi dispuse faţă de un minor, în mod excepţional,
numai dacă efectele pe care privarea de libertate le-ar avea asupra personalităţii şi
dezvoltării acestuia nu sunt disproporţionate faţă de scopul urmărit prin luarea
măsurii; la stabilirea duratei pentru care se ia măsura arestării preventive se are în
vedere vârsta inculpatului de la data când se dispune asupra luării, prelungirii sau
menţinerii acestei măsuri (aşadar, ordonanţa organului de urmărire penală şi
încheierile judecătorului de drepturi şi libertăţi, ale celui de cameră preliminară ori,
după caz, ale instanţei trebuie să conţină, în plus faţă de analiza condiţiilor
reglementate de art. 202 C.proc.pen. şi art. 223 C.proc.pen. şi o analiză de
proporţionalitate între efectele pe care, în mod rezonabil, privarea de libertate le-ar
avea asupra personalităţii şi dezvoltării minorului şi scopul urmărit prin luarea
măsurii) [art. 243 alin. (2), alin. (3) C.proc.pen.];
- când s-a dispus reţinerea sau arestarea preventivă a unui minor, încunoştinţarea
prevăzută la art. 210 şi 228 C.proc.pen. se face, în mod obligatoriu, şi către
reprezentantul legal al acestuia sau, după caz, către persoana în îngrijirea ori
supravegherea căreia se află minorul – aceasta, desigur, dacă minorul solicită ca
o altă persoană să fie informată [art. 243 alin. (4) C.proc.pen.].
- minorul cu o vârstă mai mică de 16 ani va fi citat prin intermediul părinţilor sau al
tutorelui, cu excepţia cazului în care acest lucru nu este posibil [art. 257 alin. (6)
C.proc.pen.]. Deoarece aceste dispoziţii reglementează modalitatea de citare
a minorului (suspect ori inculpat, textul de lege nu distinge), aceleaşi persoane vor fi
citate şi personal, în aplicarea dispoziţiilor art. 505 alin. (1), alin. (2) C.proc.pen.,
respectiv art. 508 alin. (1) C.proc.pen., atunci când este cazul. După împlinirea
vârstei de 16 ani, minorul va fi citat în nume propriu;
- procedura recunoaşterii învinuirii este accesibilă, ca urmare a modificărilor
aduse C.proc.pen. prin O.U.G. nr. 18/2016, şi inculpaţilor minori care au nevoie,
însă, de încuviinţarea reprezentanţilor legali [a se vedea supra comentariul art. 375
alin. (12) C.proc.pen.];
- inculpatul minor nu poate retrage apelul, contestaţia ori recursul în casaţie declarat
personal sau de reprezentantul său legal [art. 415 alin. (2), art. 4251 alin. (3), art. 436
alin. (4) C.proc.pen.]. Raţiunea acestui text este aceea de a asigura ocrotirea
intereselor minorilor, deoarece, dacă folosirea unei căi de atac nu poate fi, în niciun
caz, dăunătoare acestuia, retragerea acesteia poate avea efecte defavorabile pentru
inculpatul minor fără ca acesta să-şi dea seama de ele (I.C.C.J., Secţia penală, decizia
nr. 2704 din 19 mai 2004);
- inculpaţii minori pot încheia acorduri de recunoaştere a vinovăţiei, cu încuviinţarea
reprezentantului lor legal [a se vedea supra comentariul art. 478 alin. (6)
C.proc.pen.].
Întrucât aceste norme nu sunt cuprinse în capitolul „Procedura în cauzele cu
infractori minori” (Cap. III al Titlului IV din Partea specială a C.proc.pen.) ori în
Secţiunea a 8-a a Capitolului I din Titlul V al Părţii generale a C.proc.pen., apreciem
că pentru a stabili dacă sunt aplicabile pe parcursul procesului penal, nu va fi
utilizată regula care rezultă din interpretarea art. 505-510 C.proc.pen., regulă
conform căreia minorului i se aplică procedura derogatorie pe tot parcursul unei
etape procesuale dacă nu a împlinit vârsta de 18 ani la un anumit moment, chiar
dacă pe durata etapei respective devine major. Astfel, dispoziţiile mai sus arătate au
aplicabilitate doar dacă şi atât timp cât minorul care a comis infracţiunea
îndeplineşte condiţiile de vârstă prevăzute de fiecare dintre aceste texte de lege,
deoarece, în lipsa unei dispoziţii speciale, întrucât sunt edictate în considerarea
calităţii de minor, încetarea acestei stări conduce la încetarea necesităţii aplicării lor.
În consecinţă, minorul care a împlinit vârsta de 16 ani va fi citat personal imediat
după ce a împlinit această vârstă; în mod similar, după ce devine major, inculpatul
va putea retrage personal apelul, contestaţia ori recursul în casaţie declarat personal
sau de reprezentantul său legal.
În privinţa asistenţei juridice a inculpatului minor la data sesizării instanţei
(pentru noţiunea de „sesizare a instanţei” a se vedea infracomentariul art. 507), în
literatura de specialitate se apreciază că aceasta rămâne obligatorie chiar dacă
ulterior înregistrării rechizitoriului pe rolul instanţei inculpatul devine major (în acest
sens, R. Moroşanu, în N. Volonciu, A.S. Uzlău ş.a., Noul Cod de procedură
penală comentat, op. cit., 2014, p. 1250; Gr. Theodoru, Tratat de drept procesual
penal, ed. a 2-a, op. cit., 2008, p. 997).
Aceeaşi soluţie a fost recomandată şi prin Decizia de îndrumare a Plenului
Tribunalului Suprem nr. 1 din 13 februarie 1971 [în Jurisprudenţa instanţei
supreme în unificarea practicii judiciare (1969-2008), ed. îngrijită de L. Lefterache, I.
Nedelcu, F. Vasile, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2008, p. 60] cu motivarea că,
deşi dispoziţia care instituie asistenţa pentru inculpat când este minor nu face parte
din capitolul referitor la procedura în cauzele cu infractori minori, totuşi, întrucât
sunt norme procedurale, se aplică dispoziţia specială din acest capitol [art. 507 alin.
(3) C.proc.pen.], urmând a se ţine seama de starea de minoritate sau de majorat pe
care inculpatul o are la data sesizării instanţei.
3. Participarea suspecţilor/inculpaţilor minori în cadrul procedurii de mediere.
Condiţii de valabilitate ale acordului de mediere.
Din dispoziţiile art. 68 alin. (2) din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi
organizarea profesiei de mediator („În cazul minorilor, garanţiile prevăzute de lege
pentru desfăşurarea procesului penal trebuie asigurate, în mod corespunzător, şi în
cadrul procedurii de mediere”) rezultă că, deşi suspectul/inculpatul minor poate
participa la procedura medierii fără să fie condiţionat de exprimarea voinţei în
acest sens a reprezentanţilor legali, la data stabilită pentru şedinţa de mediere vor
trebui chemaţi serviciul de probaţiune părinţii minorului sau, după caz, tutorele,
curatorul ori persoana în îngrijirea sau supravegherea căreia se află temporar
minorul, întrucât acestea sunt garanţii speciale prevăzute de lege în cazul judecării
minorilor [conform art. 508 alin. (1) C.proc.pen.]. Dacă au fost chemaţi într-o
modalitate care să asigure dovada comunicării invitaţiei de a participa la procedură,
absenţa acestor persoane/instituţii nu împiedică desfăşurarea medierii. Încălcarea
acestei obligaţii poate atrage nulitatea relativă a acordului de mediere în
condiţiile art. 282 C.proc.pen. (aşadar, printre altele, judecătorul de drepturi şi
libertăţi/judecătorul de cameră preliminară/instanţa nu poate invoca din oficiu
nerespectarea acestor garanţii).
Asistenţa juridică a minorului (suspect/inculpat, dar şi persoană vătămată ori parte
civilă – textul nu distinge) este obligatorie, astfel încât în absenţa unei renunţări
exprese de către minor la acest drept, absenţa unui avocat ales ori desemnat din
oficiu, atrage incidenţa sancţiunii nulităţii absolute a acordului de mediere
potrivit art. 281 C.proc.pen.
Art. 505
Persoanele chemate la organul de urmărire penală

Lucreţia Albertina Postelnicu, Constantin Cristinel Meceanu

(1) Când suspectul ori inculpatul este un minor care nu a împlinit 16 ani, la
orice ascultare sau confruntare a minorului, organul de urmărire penală citează
părinţii acestuia ori, după caz, pe tutore, curator sau persoana în îngrijirea ori
supravegherea căreia se află temporar minorul, precum şi direcţia generală de
asistenţă socială şi protecţie a copilului din localitatea unde se desfăşoară
audierea.
(2) Când suspectul sau inculpatul este un minor care a împlinit 16 ani, citarea
persoanelor prevăzute la alin. (1) se dispune numai dacă organul de urmărire
penală consideră necesar.
(3) Neprezentarea persoanelor legal citate la ascultarea sau confruntarea
minorului nu împiedică efectuarea acestor acte.
Corelaţii legislative: art. 107 şi urm., art. 257 alin. (6) C.proc.pen.; art. 8 alin. (2) din
H.G. nr. 1434/2004
Comentariu
Scopul tuturor dispoziţiilor speciale privitoare la urmărirea, judecarea infracţiunilor
săvârşite de minori şi punerea în executare a hotărârilor privitoare la aceştia este de
reducere a impactului negativ pe care desfăşurarea în sine a procedurii penale îl are
asupra suspectului ori inculpatului minor, fără a înlătura asumarea consecinţelor
determinate de săvârşirea unei infracţiuni pe care desfăşurarea procesului penal le
implică.
1. Suspectul sau inculpatul minor care nu a împlinit vârsta de 16 ani pe
parcursul urmăririi penale.
Citarea persoanelor indicate de art. 505 alin. (1) C.proc.pen. se va face, în principiu,
obligatoriu, în ordinea prevăzută de acest text de lege. Doar un impediment obiectiv
poate motiva citarea persoanei în îngrijirea ori supravegherea căreia se află temporar
minorul, în locul persoanelor care exercită, conform legii, drepturile părinteşti cu
privire la minor. Pot fi astfel de impedimente, spre exemplu, absenţa temporară
a reprezentanţilor legali coroborată cu urgenţa efectuării procedeului probatoriu,
participarea acestora la comiterea infracţiunii alături de minor.
Organul de urmărire penală va cita ambii părinţi, dacă exercită împreună drepturile
părinteşti, indiferent că sunt sau nu căsătoriţi ori dacă locuiesc sau nu împreună.
Dacă minorul este adoptat, nu vor fi citaţi părinţii naturali, chiar dacă sunt
cunoscuţi, ci doar părinţii adoptatori, cu excepţia situaţiei în care minorul a fost
adoptat de soţul părintelui natural, când va fi citat şi acesta din urmă.
Când minorul nu a împlinit vârsta de 16 ani acesta va fi citat prin intermediul
părinţilor sau al tutorelui [art. 257 alin. (6) C.proc.pen.]. Această citare nu acoperă
obligaţia de citare a aceloraşi persoane în nume propriu, în baza art. 505 alin. (1)
C.proc.pen. În situaţiile în care drepturile părinteşti nu sunt exercitate, indiferent de
motiv, de unul dintre părinţi, va fi citat doar celălalt părinte; dacă niciunul dintre
părinţi nu mai exercită drepturile părinteşti, se vor cita persoanele numite tutore ori
curator pentru minor – situaţie în care la dosarul cauzei va trebui depus, în copie
conformă cu originalul, actul de numire a persoanei în această calitate.
Prin persoană în îngrijirea sau supravegherea căreia se află temporar minorul se
înţelege orice altă persoană decât cele cărora le revine formal exerciţiul drepturilor
părinteşti şi care exercită în fapt aceste drepturi cu privire la minor [spre exemplu:
părinţii refuză să-l însoţească pe minor (a se vedea preambulul Directivei 2016/800,
pct. 58) sau părinţii pot fi plecaţi în afara ţării pentru perioade îndelungate; în această
situaţie se vor cita persoanele în îngrijirea cărora se află minorul (a se vedea, în acest
sens, R. Moroşanu, în N. Volonciu, A.S. Uzlău ş.a., Noul Cod de procedură
penală comentat, 2014, p. 1234-1235)]. Nu interesează motivele pentru care minorul
se găseşte în această situaţie sau dacă această persoană se află sau nu în relaţie de
rudenie cu minorul. Ceea ce este relevant este relaţia de încredere prezumată a exista
între minor şi persoana care îşi asumă îngrijirea şi supravegherea efectivă
a minorului, întrucât pentru atingerea scopului normei procesual penale această
relaţie trebuie valorificată.
Nu poate fi considerată ca având calitatea de „persoana care îngrijeşte de minor” acea
persoană care are grijă de acesta în situaţiile în care părinţii nu se află în localitate
în ziua stabilită pentru audiere/confruntare de organul de urmărire penală (avem în
vedere situaţii precum deplasările părinţilor, de scurtă durată, în afara localităţii,
care, altfel, locuiesc împreună cu minorul şi îl îngrijesc pe acesta). În astfel de situaţii,
în lipsa unor situaţii de urgenţă, care trebuie justificate de organul judiciar,
audierea/confruntarea va fi amânată la o dată ulterioară, când părinţii vor putea
participa. Audierea nejustificată în absenţa părinţilor poate conduce la punerea în
discuţie a loialităţii procedeuluiprobatoriu.
Având în vedere că principiul care ghidează toate dispoziţiile derogatorii din materie
îl constituie cel al realizării interesului superior al minorului, apreciem că este
posibilă chemarea altor persoane decât cele care exercită drepturile părinteşti,
chiar dacă acestea ar fi disponibile pentru a-l însoţi pe minor, în acele cazuri în care
prezenţa lor ar fi contrară acestui principiu ori celui al aflării adevărului. Cu titlu
exemplificativ, sunt astfel de situaţii cele în care însoţirea copilului de către titularul
răspunderii părinteşti ar putea periclita în mod substanţial procedurile penale, în
special atunci când anumite circumstanţe obiective şi factuale indică sau dau naştere
unor suspiciuni ca probele să fie distruse sau deteriorate, s-ar putea interveni asupra
martorilor sau titularul răspunderii părinteşti ar putea fi implicat în presupusa
activitate infracţională împreună cu copilul (a se vedea preambulul Directivei
2016/800, pct. 58).
Dacă pe parcursul desfăşurării urmăririi penale părinţii sunt reinstituiţi în
exercitarea drepturilor părinteşti ori au încetat orice altă cauză care a justificat
participarea altor persoane, citarea acestora devine obligatorie.
2. Ascultarea suspectului sau inculpatului minor care nu a împlinit vârsta de 16
ani pe parcursul urmăririi penale. C.proc.pen. nu conţine reglementări speciale cu
privire la modalitatea de desfăşurare propriu-zisă a ascultării sau confruntării
suspectului ori inculpatului minor. Cu toate acestea, din dispoziţiile art. 505
C.proc.pen. privitoare la persoanele care sunt citate ori, după caz, pot fi citate la
ascultare, se deduce că legea procesual-penală recunoaşte caracterul derogatoriu al
modalităţii în care se desfăşoară această procedură, faţă de cea privitoare la audierea
persoanelor majore, care constituie dreptul comun în materie (a se
vedea supra comentariul art. 107 şi urm. C.proc.pen.).
Astfel, la orice ascultare sau confruntare a minorului care nu a împlinit 16 ani,
pentru crearea intimităţii necesare, aşa încât acesta să nu se simtă izolat, să capete
curajul şi încrederea de a face declaraţii corespunzătoare adevărului (Gr. Theodoru,
Tratat de drept procesual penal, ed. a 2-a, op. cit., 2008, p. 993), organul de urmărire
penală are obligaţia de a cita părinţii acestuia ori, după caz, pe tutore, curator sau
persoana în îngrijirea ori supravegherea căreia se află temporar minorul, precum şi
direcţia generală de asistenţă socială şi protecţie a copilului (nu serviciul de
probaţiune) din localitatea unde se desfăşoară audierea sau confruntarea. Aceste
persoane se citează distinct de citarea, în acelaşi scop, a minorului cu o vârstă mai
mică de 16 ani prin intermediul părinţilor ori al tutorelui, conform art. 257 alin. (6)
C.proc.pen.; direcţia generală de asistenţă socială şi protecţie a copilului se citează
la sediul instituţiei prin directorul executiv care asigură, conform art. 8 alin. (2) din
H.G. nr. 1434/2004, reprezentarea în justiţie.
Etapele de ascultare a suspectului ori inculpatului minor sunt: pregătirea
ascultării, ascultarea propriu-zisă şi evaluarea declaraţiei.
Audierea suspectului sau inculpatului minor trebuie să ţină seama de caracteristicile
determinate de gradul de dezvoltare al acestuia, precum şi de psihologia dezvoltării
copilului ori de etapele caracteristice vârstei biologice a minorului.
Persoanele mai sus arătate, dat fiind scopul chemării lor, trebuie implicate activ,
alături de organul de urmărire penală, în crearea şi menţinerea unei cadru adecvat
audierii sau confruntării, prin stabilirea unei relaţii de încredere faţă de organul
judiciar. În acest scop, prealabil audierii propriu-zise, este recomandabilă cultivarea
unei apropieri faţă de copil care să conducă astfel la reducerea stresului, a fricii de
necunoscut, elemente care sunt asociate cu audierea care urmează să se desfăşoare.
Dacă este posibil, înainte de audiere ori confruntare, organul judiciar ar trebui să
deţină informaţii referitoare la persoana copilului, la mediul social din care provine,
la situaţia şcolară, la capacitatea fizică şi psihică a acestuia, la trecutul infracţional,
la relaţiile cu comunitatea din care face parte [M.-M. Pivniceru, C. Luca (coord.), Ghid
de ascultare a copilului în proceduri judiciare, op. cit., p. 126 şi urm.]. Aceste
informaţii sunt redate în referatul de evaluare a minorului, însă, dacă audierea ori
confruntarea au loc înainte de întocmirea acestui act procedural, ele pot fi obţinute
şi de la persoanele citate conform art. 505 C.proc.pen.
În ceea ce priveşte aducerea la cunoştinţa suspectului ori inculpatului minor, înainte
de audiere, a drepturilor şi obligaţiilor pe care le are conform art. 107-108
C.proc.pen., din perspectiva valorificării citării persoanelor mai sus arătate, este
relevantă „Convenţia cu privire la drepturile copilului” [ratificată de România
prin Legea nr. 18/1990 (M.Of. nr. 314 din 13 iunie 2001)] care prevede că minorul
bănuit sau acuzat de o încălcare a legii penale are dreptul să fie informat în cel mai
scurt termen şi direct despre acuzaţiile care i se aduc sau, dacă este cazul, prin
intermediul părinţilor săi sau al reprezentanţilor legali şi de a beneficia de
asistenţă juridică sau de orice alt fel de asistenţă corespunzătoare, în vederea
formulării şi susţinerii apărărilor sale – art. 40 pct. 2 lit. b)-2. Pentru a stabili
categoriile de informaţii care pot fi oferite minorului înainte de audiere, deşi nu este
ratificată de România, poate fi avută în vedere definiţia dată de „Convenţia europeană
pentru exercitarea drepturilor copilului” noţiunii de „informaţii relevante” care
trebuie comunicate minorului – „informaţiile adecvate în raport de vârsta şi
discernământul copilului, care îi vor fi furnizate în scopul de a-i permite copilului să
îşi exercite plenar drepturile, cu excepţia cazului în care comunicarea unor astfel de
informaţii este contrară binelui copilului” [M.-M. Pivniceru, C. Luca (coord.), Ghid de
ascultare a copilului în proceduri judiciare, op. cit., p. 89].
Pregătirea confruntării necesită în primul rând cântărirea aspectelor de natură
psihologică în amănunt, alături de pregătirea obişnuită a acestui procedeu
probatoriu.
Aspectele de personalitate legate de vârsta celor ce vor fi confruntaţi trebuie bine
ştiute pentru ca scopul urmărit prin confruntare să fie atins, şi nu deturnat.
În pregătirea confruntării trebuie stabilit dacă minorul poate participa din punct de
vedere psihic la această activitate. Atunci când se va constata că minorul care
urmează a fi supus confruntării este puternic influenţat de coinculpaţii majori sau
se teme de cel cu care va fi confruntat, este indicat a se renunţa la această activitate
[M.-M. Pivniceru, C. Luca (coord.), Ghid de ascultare a copilului în proceduri judiciare,
op. cit., p. 149-150].
Persoanele prevăzute de art. 505 alin. (1) C.proc.pen. vor asista pe parcursul audierii
ori al confruntării. Cu toate acestea, dacă se constată că minorul este timorat sau
din orice alt motiv nu declară nimic din cauza prezenţei părinţilor, organul de
urmărire penală poate să roage părinţii să părăsească sala, urmând ca avocatul să
asiste la audiere.
3. Suspectul sau inculpatul minor care a împlinit vârsta de 16 ani pe parcursul
urmăririi penale. După împlinirea vârstei de 16 ani, citarea acestor persoane şi
a direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţie a copilului este facultativă, fiind
lăsată la aprecierea organului de urmărire penală. Pentru a stabili necesitatea citării
lor, organul de urmărire penală va avea în vedere datele care caracterizează persoana
minorului şi fapta de care acesta este acuzat (în special cele privitoare la capacitatea
fizică şi psihică a acestuia, la trecutul infracţional, dacă este cazul).
4. Limite ale incidenţei art. 505 C.proc.pen. Nerespectarea art. 505
C.proc.pen. Persoanele mai sus arătate nu vor fi citate la audierea inculpatului
minor de către judecătorul de drepturi şi libertăţi cu ocazia soluţionării propunerii
de arestare preventivă ori de luare a măsurii arestului la domiciliu.
Persoanele prevăzute de art. 505 C.proc.pen. nu trebuie citate în faza de urmărire
penală la desfăşurarea oricărei alte proceduri decât audierea ori confruntarea
suspectului ori a inculpatului minor.
În condiţiile art. 505 alin. (1), (2) C.proc.pen., este însă obligatorie citarea lor la
audierea suspectului sau, după caz, a inculpatului minor înainte de luarea măsurii
reţinerii, a controlului judiciar ori a controlului judiciar pe cauţiune de către organul
de urmărire penală.
Neprezentarea persoanelor legal citate la ascultarea sau confruntarea minorului nu
împiedică efectuarea acestor acte. Dacă se consideră că este necesară prezenţa lor,
organul de urmărire penală va putea stabili o nouă dată pentru audiere sau, după
caz, confruntare, pentru când persoanele prevăzute de art. 505 alin. (1) C.proc.pen.
vor fi citate din nou. Pe numele acestora se poate emite, în condiţiile art. 265
C.proc.pen., mandat de aducere, deoarece textul de lege nu condiţionează utilizarea
acestui act de procedură de calitatea de parte ori subiect procesual principal
a persoanei faţă de care se poate lua această măsură, ci doar de aprecierea organului
judiciar competent că prezenţa ori ascultarea unei persoane este necesară.
Mandatul de aducere nu poate fi emis înainte de a se fi citat în mod legal oricare
dintre persoanele prevăzute de art. 505 C.proc.pen., cu excepţia ipotezei prevăzute
de art. 265 alin. (1) teza finală C.proc.pen.
Declaraţia luată inculpatului minor nu trebuie semnată în afară de el, organul de
urmărire penală care a luat declaraţia şi avocatul său şi de părinţii acestuia ori, după
caz, de tutore, curator sau persoana în îngrijirea ori supravegherea căreia se află
temporar minorul, prezenţi la audiere, art. 110 alin. (4) C.proc.pen. neprevăzând
această formalitate. Pe cale de consecinţă, nesemnarea declaraţiei de către aceste
persoane, atunci când au fost prezente, nu are nicio consecinţă asupra legalităţii
mijlocului de probă.
Prezenţa persoanelor enumerate de art. 505 C.proc.pen. se probează fie prin
întocmirea unui proces-verbal care va fi semnat de acestea, fie prin semnarea
declaraţiei minorului şi a celorlalte acte de procedură care preced acest moment.
Consecinţa necitării ori a nelegalei citări a persoanelor prevăzute de art. 505 alin.
(1) C.proc.pen. la ascultarea suspectului ori a inculpatului minor, atunci când citarea
lor este obligatorie sau, după caz, este dispusă de organul de urmărire penală, poate
fi excluderea probei.
Astfel, necitarea şi nelegala citare a părinţilor minorului ori, după caz, a tutorelui,
curatorului sau a persoanei în îngrijirea ori supravegherea căreia se află temporar
suspectul ori inculpatul minor care nu a împlinit vârsta de 16 ani, precum şi
a direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţie a copilului din localitatea unde se
desfăşoară audierea determină nulitatea relativă a declaraţiei sau a procesului-
verbal în care s-au consemnat întrebările şi răspunsurile confruntării în
condiţiile art. 282 alin. (1) C.proc.pen., respectiv atunci când prin nerespectarea
cerinţei legale s-a adus o vătămare drepturilor minorului, care nu poate fi înlăturată
altfel decât prin desfiinţarea actului.
Nulitatea actului prin care proba a fost administrată determină excluderea acesteia
[art. 102 alin. (3) C.proc.pen.].
În acest caz, nulitatea relativă se invocă în cursul sau imediat după efectuarea
actului ori cel mai târziu până la închiderea procedurii de cameră preliminară.
Nulitatea se acoperă atunci când nu a fost invocată în termenul prevăzut de lege ori
s-a renunţat în mod expres la invocarea nulităţii.
În cazul suspectului ori inculpatului minor care a împlinit vârsta de 16 ani, în lipsa
unei dispoziţii în acest sens, nu se vor cita persoanele prevăzute de art. 505 alin. (1)
C.proc.pen. la audierea ori confruntarea acestuia.
Art. 506
Referatul de evaluare a minorului

Lucreţia Albertina Postelnicu, Constantin Cristinel Meceanu

(1) În cauzele cu inculpaţi minori, organele de urmărire penală pot să solicite,

atunci când consideră necesar, efectuarea referatului de evaluare de către
serviciul de probaţiune de pe lângă tribunalul în a cărui circumscripţie
teritorială îşi are locuinţa minorul, potrivit legii.
(2) În cauzele cu inculpaţi minori, instanţa de judecată are obligaţia să dispună
efectuarea referatului de evaluare de către serviciul de probaţiune de pe lângă
tribunalul în a cărui circumscripţie îşi are locuinţa minorul, potrivit legii. În
situaţia în care efectuarea referatului de evaluare a fost solicitată în cursul
urmăririi penale, potrivit dispoziţiilor alin. (1), dispunerea referatului de către
instanţă este facultativă.
(3) Abrogat.
(4) Prin referatul de evaluare, serviciul de probaţiune solicitat poate face
propuneri motivate cu privire la măsurile educative ce pot fi luate faţă de minor.
(5) Abrogat.
Corelaţii legislative: art. 116, art. 126 C.pen.; art. 280, art. 282, art. 421 pct. 2 lit.
a), lit. b) C.proc.pen.; art. 32 alin. (2), alin. (5), art. 33-37, art. 38 şi urm. din Legea nr.
252/2013; H.G. nr. 1079/2013 modificată prin H.G. nr. 603/2016
Comentariu
1. Efectuarea referatului de evaluare a inculpatului minor. După punerea în
mişcare a acţiunii penale faţă de minor (nu se dispune efectuarea referatului de
evaluare cu privire la suspectul minor), organele de urmărire penală – procurorul
care supraveghează sau, după caz, efectuează urmărirea penală ori organul de
cercetare penală – pot să solicite, atunci când consideră necesar, efectuarea
referatului de evaluare de către serviciul de probaţiune. Aşadar, efectuarea
referatului de evaluare cu privire la inculpatul minor, indiferent de vârsta acestuia,
este facultativă în faza de urmărire penală, fiind lăsată la aprecierea organului de
urmărire penală. Instanţa de judecată poate dispune efectuarea unui nou referat de
evaluare a inculpatului minor, chiar dacă acesta a fost evaluat şi în timpul urmăririi
penale. Atunci când este incomplet, instanţa va dispune efectuarea unui supliment
la referatul întocmit în faza de urmărire penală. Apreciem că, deşi din conţinutul art.
116 C.pen., întrucât nu se distinge, rezultă că instanţa ar avea întotdeauna obligaţia
de a dispune efectuarea unui referat de evaluare, această dispoziţie este totuşi
facultativă, în condiţiile art. 506 alin. (2) fraza a II-a C.proc.pen.
Având în vedere că, potrivit art. 116 C.pen., în vederea evaluării minorului, potrivit
criteriilor prevăzute de art. 74 C.pen. pentru individualizarea măsurii educative, este
obligatorie întocmirea referatului de evaluare, iar aplicarea normelor de drept penal
substanţial cu privire la minoritate este determinată de vârsta de la data săvârşirii
infracţiunii, apreciem că şi în cazul în care inculpatul a împlinit 18 ani la data
sesizării instanţei, în condiţiile art. 506 alin. (2) C.proc.pen., dacă nu a fost întocmit
în faza de urmărire penală, judecătorul care soluţionează cauza are obligaţia să
dispună efectuarea referatului de evaluare de către serviciul de probaţiune.
2. Competenţa de efectuare a referatului de evaluare. Deşi C.proc.pen. face
trimitere la „serviciul de probaţiune de pe lângă tribunalul în a cărui circumscripţie
teritorială îşi are locuinţa minorul”, în prezent serviciul de probaţiune nu mai
funcţionează pe lângă tribunale (astfel că nu mai pot fi determinate astfel), ci ca
structură a Direcţiei Naţionale de Probaţiune, instituţie publică cu personalitate
juridică, înfiinţată prin Legea nr. 252/2013, care funcţionează în cadrul Ministerului
Justiţiei, prin reorganizarea Direcţiei de probaţiune din Ministerul Justiţiei.
Pe cale de consecinţă, serviciul de probaţiune competent urmează a fi determinat
potrivit legii speciale.
Astfel, competenţa de efectuare a referatului de evaluare revine consilierului de
probaţiune din cadrul serviciului de probaţiune în a cărui circumscripţie
teritorială se află locuinţa persoanei evaluate. Din acest punct de vedere prezintă
importanţă adresa unde locuieşte efectiv, cu caracter de continuitate, inculpatul
minor, nu locuinţa menţionată în actul de identitate.
Dacă minorul este arestat preventiv ori se află într-un centru educativ sau centru de
detenţie, competenţa revine serviciului de probaţiune în a cărui circumscripţie
teritorială se află centrul de arest preventiv, centrul educativ sau centrul de
detenţie [art. 32 alin. (2), alin. (5) din Legea nr. 252/2013 privind organizarea şi
funcţionarea sistemului de probaţiune] în momentul în care se primeşte solicitarea
de către serviciul de probaţiune, cu excepţia situaţiei în care vreunul dintre aceste
locuri se află la o distanţă de maximum 100 de km de sediul serviciului în a cărui
circumscripţie teritorială se află locuinţa minorului, când competenţa de a realiza
evaluarea va reveni tot serviciului de probaţiune în a cărui circumscripţie teritorială
se află locuinţa persoanei evaluate [art. 143 alin. (1) teza I, alin. (2), alin. (3) din H.G.
nr. 1079/2013].
Dacă minorul se află într-un penitenciar (în ipoteza reglementată de art. 126
C.pen.), competenţa va reveni întotdeauna serviciului de probaţiune în a cărui
circumscripţie se află penitenciarul în momentul în care se primeşte solicitarea de
către serviciu, indiferent de distanţa care există între locul de deţinere şi locuinţa
persoanei evaluate.
Când un serviciu de probaţiune nu are posibilitatea să îndeplinească anumite
atribuţii legale, se poate adresa unui alt serviciu de probaţiune care are posibilitatea
să le efectueze.
3. Referatul de evaluare. Metodologie de întocmire. Conţinut. Termen de
întocmire. Valoare juridică. Întocmirea referatului de evaluare presupune găsirea
şi contactarea de către consilierul de probaţiune a inculpatului minor.
Potrivit art. 33-37 din Legea nr. 252/2013, evaluarea are un caracter personal şi se
realizează în baza uneia sau mai multor întrevederi între consilierul de probaţiune şi
inculpatul minor şi a datelor obţinute din alte surse de informaţii. În cazul în care
inculpatul minor nu colaborează la realizarea evaluării, consilierul de probaţiune
întocmeşte referatul de evaluare şi menţionează, în cuprinsul acestuia, refuzul de
colaborare al minorului. La referatul de evaluare este ataşată declaraţia minorului cu
privire la refuzul de colaborare.
Referatul de evaluare conţine date privind mediul familial şi social al minorului,
situaţia educaţională şi profesională, conduita generală a minorului, analiza
comportamentului infracţional, riscul de săvârşire a unor infracţiuni, precum şi orice
alte date relevante pentru situaţia minorului; referatul de evaluare poate face referire
şi la starea de sănătate, la evoluţia minorului din punct de vedere fizic, afectiv, moral
şi intelectual, în măsura în care acestea au influenţat sau pot influenţa
comportamentul infracţional. Conţinutul detaliat al referatului de evaluare este
reglementat de art. 149 şi anexa 3 din H.G. nr. 1079/2013.
Conform art. 506 alin. (4) C.proc.pen., serviciul de probaţiune solicitat are doar
facultatea de a face prin referatul întocmit propuneri motivate cu privire la măsurile
educative ce ar putea fi luate faţă de inculpatul minor.
Având în vedere că în prezent, astfel cum rezultă din C.pen., regula o reprezintă
aplicarea unor măsuri educative neprivative de libertate, în care rolul principal în
asigurarea executării lor îi revine serviciului de probaţiune, faţă de dispoziţiile art. 34
alin. (3) din Legea nr. 253/2013, care stabileşte caracterul obligatoriu al acestor
recomandări, referatul de evaluare trebuie să cuprindă în mod obligatoriu şi
propuneri motivate privind măsura educativă considerată a fi potrivită pentru minor,
cu referire la natura şi durata programelor de reintegrare socială, precum şi la alte
obligaţii care pot fi impuse acestuia, în vederea reducerii riscului de săvârşire de
infracţiuni; în cazul întocmirii unui referat faţă de un inculpat minor care se află, în
acelaşi timp, în executarea unei măsuri educative, referatul de evaluare va cuprinde
şi menţiuni referitoare la respectarea condiţiilor de executare a măsurii şi
a obligaţiilor impuse, atunci când este cazul (art. 37 din Legea nr. 252/2013).
Caracterul obligatoriu al acestor recomandări este prevăzut şi de art. 116 C.pen. În
consecinţă, dacă aceste recomandări lipsesc, se va dispune de către procuror ori,
după caz, de către instanţă, completarea referatului de evaluare.
În condiţiile mai sus arătate, efectuarea referatului este obligatorie chiar dacă între
timp, după sesizarea instanţei, inculpatul a împlinit vârsta de 18 ani.
Consilierul de probaţiune responsabil de caz întocmeşte referatul de evaluare şi îl
înaintează organului judiciar în termen de 21 de zile de la primirea solicitării de
către biroul sau serviciul de probaţiune (art. 1418 din H.G. nr. 1079/2013). Termenul
este de recomandare.
Referatul de evaluare este mijloc de probă [art. 97 alin. (2) lit. f) C.proc.pen.] care
furnizează organului judiciar date care caracterizează persoana acestuia şi propuneri
motivate cu privire la măsurile educative ce pot fi luate faţă de inculpatul minor la
data săvârşirii infracţiunii.
Neefectuarea ori întocmirea referatului de evaluare fără respectarea dispoziţiilor
legale care îi sunt aplicabile poate atrage sancţiunea nulităţii relative în condiţiile art.
282 C.proc.pen.
În prezent legislaţia relevantă pentru întocmirea referatului de evaluare
a inculpatului minor este dată de dispoziţiile art. 506 C.proc.pen., de Legea nr.
252/2013 şi, pentru structura şi formatul standard ale referatului de evaluare,
anexa nr. 3 şi art. 149-1414 din Regulamentul de aplicare a acestei legi, aprobat
prin H.G. nr. 1079/2013, modificat prin H.G. nr. 603/2016.
În concret, referatul de evaluare a inculpatului minor va furniza informaţii în legătură
cu capacitatea minorului de a realiza care este gravitatea faptelor sale, consecinţele
acestora pentru el şi familia sa, aprecieri cu privire la consecinţele pe care eventualul
contact cu mediul închis sau pe care o măsură educativă privativă de libertate le-ar
avea asupra minorului, măsuri propuse a fi luate şi aptitudinea acestora de
a conduce la apariţia unei motivaţii pentru schimbarea minorului inculpat [în acest
sens, C.A. Piteşti, Secţia penală, decizia nr. 417 din 16 iunie 2009(www.legalis.ro)]; ce
se poate evalua, pe baza trecutului comportamental al minorului şi cel proxim,
raportat la data săvârşirii infracţiunii, riscul de a fi săvârşită o nouă infracţiune,
inclusiv modalitatea generică în care ar putea fi comisă (de exemplu, prin violenţă) şi
perspectivele de reintegrare în societate [în acest sens, I.C.C.J., Secţia penală, decizia
nr. 6289 din 27 octombrie 2006(www.legalis.ro)].
4. Nerespectarea dispoziţiilor art. 506 C.proc.pen. Sancţiune. Spre deosebire
de Codul de procedură penală din 1968, în prezent neefectuarea referatului de
evaluare a inculpatului poate determina, în situaţia în care întocmirea acestuia este
obligatorie, aplicarea sancţiunii nulităţii relative a hotărârii pronunţate, deoarece
încălcarea dispoziţiilor privitoare la efectuarea referatului de evaluare a inculpaţilor
minori nu mai este prevăzută de art. 281 C.proc.pen. drept o cauză de nulitate
absolută.
Regimul juridic al nulităţii este cel prevăzut de art. 282 şi art. 280 C.proc.pen. În
consecinţă, în condiţiile art. 282 alin. (2) C.proc.pen., trebuie dovedit că prin
neîntocmirea referatului de evaluare s-a adus o vătămare drepturilor inculpatului
minor, care nu poate fi înlăturată altfel decât prin desfiinţarea actului.
Neefectuarea referatului de evaluare a inculpatului minor poate fi invocată pe calea
apelului.
Dacă se constată că nu a fost efectuat referatul de evaluare de către prima instanţă,
deşi era obligatoriu, instanţa de apel va dispune întocmirea acestuia, urmând
a stabili, analizând soluţia primei instanţe prin prisma raportului întocmit în apel, în
ce măsură neefectuarea lui de către prima instanţă a produs o vătămare de natura
celei mai sus arătate.
Întrucât, conform art. 116 C.pen., scopul întocmirii referatului îl constituie evaluarea
de către judecător a gravităţii infracţiunii săvârşite şi a periculozităţii infractorului în
vederea alegerii măsurii educative adecvate, neefectuarea referatului de evaluare de
către prima instanţă, atunci când acest act de procedură era obligatoriu, va putea
atrage sancţiunea nulităţii, cu consecinţa admiterii apelului şi a desfiinţării
hotărârii pronunţate. Instanţa de apel nu va dispune trimiterea cauzei spre
rejudecare primei instanţe, deoarece cazul analizat nu se încadrează între cele care
determină această soluţie [art. 421 pct. 2 lit. b) C.proc.pen.], ci va desfiinţa sentinţa
primei instanţe şi, rejudecând, va pronunţa o nouă hotărâre după efectuarea
referatului de evaluare [art. 421 pct. 2 lit. a) C.proc.pen.].
5. Imposibilitatea de efectuare a referatului de evaluare. În cazul în
care inculpatul minor nu este găsit, este plecat din ţară ori locuieşte în alt stat şi
întrevederea de evaluare nu poate fi realizată, consilierul de probaţiune informează
printr-o adresă organul judiciar despre imposibilitatea întocmirii referatului de
evaluare. În adresa de informare consilierul de probaţiune face menţiuni despre toate
datele obţinute, demersurile efectuate pentru contactarea minorului, inclusiv cele
referitoare la colaborarea cu organele de poliţie şi cu membrii familiei minorului sau
cu alte surse relevante.
Dovezile obţinute în cursul demersurilor de contactare a minorului vor fi ataşate
adresei de informare a organului judiciar (art. 1417 din H.G. nr.
1079/2013 modificată prin H.G. nr. 603/2016).
Într-o astfel de situaţie, cauza va fi judecată fără referatul de evaluare a minorului.
Refuzul minorului de a colabora cu consilierul de probaţiune nu constituie un
motiv care să conducă la neefectuarea referatului de evaluare (per
a contrario art. 1415 din H.G. nr. 1079/20Art. 507
Art. 507
Compunerea instanţei

Lucreţia Albertina Postelnicu, Constantin Cristinel Meceanu

(1) Cauzele în care inculpatul este minor se judecă potrivit regulilor de

competenţă obişnuite de către judecători anume desemnaţi potrivit legii.
(2) Instanţa compusă potrivit dispoziţiilor alin. (1) rămâne competentă să judece
potrivit dispoziţiilor procedurale speciale privitoare la minori, chiar dacă între
timp inculpatul a împlinit vârsta de 18 ani.
(3) Inculpatul care a săvârşit infracţiunea în timpul când era minor este judecat
potrivit procedurii aplicabile în cauzele cu infractori minori, dacă la data
sesizării instanţei nu a împlinit 18 ani.
Corelaţii legislative: art. 41 lit. a) din Legea nr. 317/2004; art. 19 alin. (1) lit. a)
R.O.I.I.J.; art. 52, art. 130 alin. (2) din Legea nr. 304/2004; Ordinul ministrului justiţiei
nr. 3142/C/2004; Legea nr. 356/2006; art. 329, art. 74, art. 116 C.pen.; art. 281 alin.
(1) lit. a) C.proc.pen.
Comentariu
Inculpatul care era minor la data săvârşirii infracţiunii se judecă potrivit regulilor de
competenţă teritorială, materială şi personală de drept comun, indiferent de vârsta
pe care acesta o are la diferitele momente procesuale ale cauzei.
Cauzele în care inculpatul este minor la data sesizării instanţei se judecă de către
judecători anume desemnaţi în cadrul completelor, secţiilor ori tribunalelor
specializate pentru minori şi familie. Aceşti judecători judecă atât infracţiunile
săvârşite de minori, cât şi infracţiunile săvârşite asupra minorilor.
Înfiinţarea de secţii sau, după caz, complete specializate pentru minori şi familie în
cadrul curţilor de apel şi al instanţelor din circumscripţia acestora este obligatorie
potrivit Legii nr. 304/2004.
Înfiinţarea secţiilor specializate se încuviinţează de către secţia de judecători
a Consiliului Superior al Magistraturii [art. 41 lit. a) din Legea nr. 317/2004], la
propunerea colegiului de conducere a instanţei [art. 19 alin. (1) lit. a) R.O.I.I.J.].
Colegiile de conducere stabilesc compunerea completelor de judecată la începutul
anului, urmărind asigurarea continuităţii completului. Schimbarea membrilor
completelor se face în mod excepţional, pe baza criteriilor obiective stabilite de
Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti.
În apel şi, dacă este cazul, recurs în casaţie, completul de judecată este prezidat, prin
rotaţie, de unul dintre membrii acestuia (art. 52 din Legea nr. 304/2004,
republicată).
Tribunalele specializate pentru minori şi familie preiau cauzele de competenţa
tribunalului în domeniile în care funcţionează. Cauzele aflate în curs de judecată la
data începerii funcţionării tribunalelor specializate se trimit acestora, pe cale
administrativă, din oficiu, spre soluţionare. Tribunalul specializat este competent şi
în caz de trimitere spre rejudecare. Pe cale de consecinţă, tribunalele pe lângă care
funcţionează cele specializate pierd competenţa de a judeca atât infracţiunile
săvârşite de minori, cât şi infracţiunile săvârşite asupra minorilor.
În România funcţionează un singur tribunal specializat pentru minori şi familie, la
Braşov. Tribunalul a fost înfiinţat prin Ordinul ministrului justiţiei nr. 3142/C/2004,
emis în baza art. 130 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară,
precum şi a dispoziţiilor H.G. nr. 736/2003, în vigoare la acea dată, privind
organizarea şi funcţionarea Ministerului Justiţiei, potrivit cărora tribunalul a început
să funcţioneze efectiv începând din data de 22 noiembrie 2004 (http://portal.just.ro).
Dacă în timpul judecăţii inculpatul împlineşte vârsta de 18 ani, componenţa
completului de judecată se menţine. Justificarea acestei soluţii o constituie
respectarea principiului continuităţii completului de judecată, modificarea vârstei
inculpatului nefiind o cauză de încălcare a acestuia, deoarece nu reprezintă
o imposibilitate obiectivă a judecătorului de a participa la judecată.
C.proc.pen. a revenit, în ceea ce priveşte stabilirea criteriului care atrage incidenţa
normelor procedurale speciale privitoare la judecarea inculpaţilor minori, la
reglementarea anterioară modificărilor aduse Codului de procedură penală din
1968 prin Legea nr. 356/2006.
Astfel, art. 507 alin. (3) C.proc.pen. prevede că, dacă la momentul sesizării instanţei
de judecată inculpatul nu a împlinit 18 ani, judecarea cauzei se va face potrivit
procedurii aplicabile în cauzele cu infractori minori.
Cum C.proc.pen. conţine norme de procedură, prin expresia „procedură aplicabilă în
cauzele cu infractori minori” se înţelege totalitatea dispoziţiilor de drept procesual
penal privitoare la judecarea inculpaţilor minori cuprinse în Capitolul III al Titlului
IV din Partea specială a C.proc.pen., respectiv cele care reglementează compunerea
completului de judecători anume desemnaţi; citarea la judecarea cauzei, în afară de
părţi, a serviciului de probaţiune, a părinţilor minorului sau, după caz, a tutorelui,
a curatorului ori a persoanei în îngrijirea sau supravegherea căreia se află temporar
minorul; caracterul nepublic al şedinţei de judecată, judecarea inculpaţilor minori
împreună cu inculpaţi majori (în acest sens sunt şi considerentele Deciziei în
interesul legii nr. 31 din 2 iunie 2008, pronunţată de I.C.C.J., Secţiile Unite).
Noţiunea de „sesizare a instanţei” în sensul art. 507 alin. (3) C.proc.pen. are un
caracter special, circumscris învestirii primei instanţe cu judecarea faptelor şi
persoanelor arătate în actul de sesizare, identificând astfel momentul înregistrării
rechizitoriului pe rolul primei instanţei de judecată. Prin această
noţiune C.proc.pen. distinge între faza de urmărire penală, pe de o parte, şi cele care
îi urmează, pe de altă parte, nu şi între etapele procesuale ale judecăţii – camera
preliminară, judecata în primă instanţă şi judecata în căile de atac. Nu vor fi avute
în vedere ca momente cu funcţie identică celelalte situaţii care sunt reţinute în
practica judiciară şi doctrină ca fiind tot „sesizare a instanţei”, respectiv „sesizarea
de trimitere” (desfiinţarea cu trimitere spre rejudecare, declinarea competenţei,
regulatorul de competenţă, strămutarea).
Constituie însă „sesizare a instanţei” şi încheierea rămasă definitivă prin care
judecătorul, în temeiul art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) C.proc.pen., admite plângerea
formulată împotriva soluţiei de netrimitere în judecată, desfiinţează soluţia
atacată şi dispune începerea judecăţii cu privire la faptele şi persoanele pentru
care, în cursul cercetării penale, a fost pusă în mişcare acţiunea penală, când probele
legal administrate sunt suficiente. În acest sens sunt considerentele Deciziei în
interesul legii nr. 44/2008, care, întrucât reglementarea acestei soluţii este identică
celei din Codul de procedură penală din 1968, rămân relevante: „De altfel, este de
observat că plângerea formulată în condiţiile art. 2781 C.proc.pen. din
1968 constituie un drept procesual al părţii de a sesiza instanţa numai pentru
realizarea controlului judecătoresc asupra soluţiilor de neurmărire sau de netrimitere
în judecată date de procuror. Plângerea nu poate constitui mod de sesizare
a instanţei cu judecarea propriu-zisă a fondului cauzei penale în primă instanţă.
Sub acest aspect, natura juridică a plângerii formulate în condiţiile reglementate
de art. 2781 C.proc.pen. din 1968 este aceea a unei căi de atac, iar soluţiile prin care
această procedură specifică poate fi finalizată, astfel cum sunt prevăzute distinct în
cuprinsul alin. (8) al aceluiaşi text de lege, nu pot fi decât de respingere sau de
admitere a plângerii”.
Plângerea admisă nu este act de sesizare a instanţei, dispoziţia în acest sens
din Codul de procedură penală din 1968 nemaifiind reluată în noul Cod.
Între primul moment al procesului penal, al „sesizării instanţei”, şi cel final, al
rămânerii definitive a hotărârii, judecata parcurge etape procesuale intermediare –
camera preliminară, judecata în primă instanţă, judecarea apelului şi, dacă este
cazul, reluarea ciclului procesual – trecerea de la o etapă la alta nemaiconstituind
însă sesizări ale instanţei.
Pentru acest motiv, nu constituie „sesizare a instanţei” formularea apelului împotriva
soluţiei pronunţate de prima instanţă.
Dacă judecătorul de cameră preliminară restituie cauza la parchet, conform art. 346
alin. (3) C.proc.pen., şi aceeaşi persoană este retrimisă în judecată după remedierea
aspectelor de nelegalitate constatate, la reînregistrarea dosarului la instanţă
inculpatul împlinind vârsta de 18 ani, nu i se vor mai aplica dispoziţiile procedurale
privitoare la minori, deoarece în această situaţie există o nouă sesizare. Spre
deosebire de „sesizarea de trimitere”, când funcţia de sesizare a instanţei prin
rechizitoriu nu a încetat, în această situaţie se emite un nou rechizitoriu,
procedându-se la o nouă învestire a instanţei în sensul art. 328-329 C.proc.pen.
Pe cale de consecinţă, dacă inculpatul nu a împlinit vârsta de 18 ani la momentul
sesizării primei instanţe, respectiv la data înregistrării rechizitoriului, al rămânerii
definitive a soluţiei de admitere a plângerii formulate împotriva soluţiei de netrimitere
în judecată, conform art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) C.proc.pen. ori al înregistrării
rechizitoriului după restituirea cauzei la parchet, conform art. 346 alin. (3)
C.proc.pen., judecarea cauzei în toate etapele procesului penal – judecată în primă
instanţă, judecată în apel, rejudecare de către prima instanţă ori de cea de apel – se
va face potrivit procedurii aplicabile în cauzele cu infractori minori, astfel cum este
reglementată de dispoziţiile cuprinse în cap. III al titlului IV din Partea specială
a C.proc.pen., chiar dacă între timp inculpatul a devenit major. Această interpretare
a fost reţinută în jurisprudenţa I.C.C.J. corespunzătoare reglementării similare
din Codul de procedură penală din 1968, apreciindu-se că prevederile relevante [art.
507 alin. (3) în C.proc.pen.] reflectă principiul continuităţii completului de judecată,
care guvernează procesul penal, deoarece compunerea instanţei în condiţiile speciale
arătate rămâne aceeaşi, chiar dacă între timp inculpatul a împlinit vârsta de 18 ani.
„În accepţiunea legiuitorului, condiţia vârstei inculpatului la sesizarea instanţei, ce
atrage felul procedurii aplicabile, presupune îndeplinirea ei la instanţa de fond, chiar
dacă nu se face nicio distincţie, deoarece în caz contrar ar fi anulat efectul
principiului continuităţii completului de judecată consacrat în alin. (2) al aceluiaşi
articol.
Totodată, interpretarea sintagmei cuprinse în prevederile art. 493 C.proc.pen. din
1968, că aplicarea dispoziţiilor art. 483-489 C.proc.pen. din 1968 se face „în mod
corespunzător” [art. 520 C.proc.pen. conţine o reglementare similară – n.n.],
presupune aplicabilitatea tuturor garanţiilor procesuale prevăzute în procedura
specială în cauzele cu minori, fără a fi, însă, afectate efectele principiilor reglementate
în mod expres, cum este şi acela privind continuitatea completului de judecată sub
aspectul specializării magistraţilor care judecă asemenea cauze, aşa cum s-a
menţionat.
De asemenea, în acelaşi sens trebuie interpretate şi prevederile art. 40 alin. (3) din
Legea nr. 304/2004, referitoare la aplicarea în mod corespunzător
a dispoziţiilor Codului de procedură penală” (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 2248
din 6 aprilie 2006).
Dacă înainte de sesizarea instanţei, adică în faza de urmărire penală, minorul devine
major, procedura se va desfăşura potrivit regulilor de drept comun (V. Dongoroz ş.a.,
Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală român, ed. a 2-a, vol. VI, p. 384).
În jurisprudenţa mai veche a fost reţinută şi soluţia opusă, în sensul că dacă înainte
de data sesizării instanţei de control judiciar inculpatul a împlinit vârsta de 18 ani,
judecarea căii de atac se va face potrivit procedurii obişnuite, chiar dacă judecata în
primă instanţă s-a făcut conform celei speciale, privitoare la minori [Decizia de
îndrumare a Plenului Tribunalului Suprem nr. 1 din 13 februarie 1971, în
Jurisprudenţa instanţei supreme în unificarea practicii judiciare (1969-2008), ed.
îngrijită de L. Lefterache, I. Nedelcu, F. Vasile, p. 60-61].
Această opinie este susţinută şi în doctrină (Gr. Theodoru, Tratat de drept procesual
penal, ed. a 2-a, op. cit., 2008, p. 998).
Nesoluţionarea cauzei de judecători anume desemnaţi poate atrage sancţiunea
nulităţii relative, conform art. 282 C.proc.pen., deoarece nerespectarea acestei
specializări nu constituie o încălcare a dispoziţiilor privitoare la competenţa
materială ori funcţională a instanţei.
Dacă la data sesizării instanţei inculpatul minor la data săvârşirii
infracţiunii a împlinit vârsta de 18 ani, judecata se va desfăşura sub toate aspectele
procesual-penale conform procedurii obişnuite – cauza va fi soluţionată în şedinţă
publică, de un complet nespecializat, urmând a fi citat doar inculpatul minor.
Întrucât normele de drept material se aplică în raport de data săvârşirii infracţiunii,
chiar dacă la data sesizării instanţei inculpatul a împlinit vârsta de 18 ani, efectuarea
referatului de evaluare este obligatorie pentru instanţă, dacă nu a fost întocmit în
faza de urmărire penală, deoarece alegerea măsurii educative care urmează să fie
luată faţă de minor se face potrivit criteriilor prevăzute în art. 74 C.pen., iar,
potrivit art. 116 C.pen., în vederea efectuării evaluării minorului, potrivit criteriilor
prevăzute în art. 74, instanţa va solicita serviciului de probaţiune întocmirea unui
referat.
Art. 508
Persoanele chemate la judecarea minorilor

Lucreţia Albertina Postelnicu, Constantin Cristinel Meceanu

(1) La judecarea cauzei se citează serviciul de probaţiune, părinţii minorului

sau, după caz, tutorele, curatorul ori persoana în îngrijirea sau supravegherea
căreia se află temporar minorul.
(2) Persoanele arătate la alin. (1) au dreptul şi îndatorirea să dea lămuriri, să
formuleze cereri şi să prezinte propuneri în privinţa măsurilor ce ar urma să fie
luate.
(3) Neprezentarea persoanelor legal citate nu împiedică judecarea cauzei.
Corelaţii legislative: art. 26 alin. (1), art. 32 alin. (1) lit. b), alin. (3) din Legea nr.
252/2014; art. 353 alin. (1) fraza I, art. 580 alin. (3), art. 364 alin. (4), art. 282, art.
353 alin. (6), art. 257 alin. (6) C.proc.pen., art. 1423 din H.G. nr. 1079/2013, modificat
prin H.G. nr. 603/2016
Comentariu
Spre deosebire de faza urmăririi penale, citarea la judecarea minorilor a serviciului
de probaţiune, a părinţilor minorului sau, după caz, a tutorelui, curatorului ori
a persoanei în îngrijirea sau supravegherea căreia se află temporar minorul este
obligatorie pe tot parcursul acestei faze procesuale, chiar dacă minorul împlineşte
între timp vârsta de 16 ani (V. Dongoroz ş.a., Explicaţii teoretice ale Codului de
procedură penalăromân, ed. a 2-a, op. cit., vol. VI, p. 387).
Dacă nu iau termen în cunoştinţă [art. 353 alin. (1), alin. (2) C.proc.pen.], aceste
persoane sunt citate la toate termenele de judecată, nu doar la cele la care inculpatul
minor este audiat.
Conform art. 1423 din H.G. nr. 1079/2013 (astfel cum a fost modificat prin H.G. nr.
603/2016) competenţa de a se prezenta la judecarea minorului aparţine biroului de
evaluare presentenţială din cadrul serviciului de probaţiune de la locuinţa
minorului. In situaţia în care serviciul de probaţiune de la locuinţa minorului nu se
află în circumscripţia teritorială a instanţei care judecă cauza, acesta poate solicita
serviciului de probaţiune din circumscripţia instanţei respective să asigure
participarea la judecată – ceea ce înseamnă că, în lipsa unei astfel de cereri,
întotdeauna instanţa va cita serviciul de probaţiune de la locuinţa minorului, chiar
acesta dacă nu se află în circumscripţia sediului instanţei (în lumina noilor dispoziţii
legale, revenim asupra opiniei în sensul că la judecarea cauzei se citează serviciul de
probaţiune în circumscripţia căruia se află sediul instanţei). Neprezentarea la
judecata minorului a consilierului de probaţiune delegat nu împiedică derularea
procedurii.
Pentru determinarea serviciului de probaţiune competent se vor avea în vedere
dispoziţiile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 252/2013 – „Serviciile de probaţiune
funcţionează în fiecare municipiu reşedinţă de judeţ şi în municipiul Bucureşti, prin
reorganizarea serviciilor de probaţiune de pe lângă tribunale”. Dacă
funcţionează sedii secundare, se vor avea în vedere dispoziţiile art. 26 alin. (4) din
Legea nr. 252/2013 – „Circumscripţia teritorială a fiecărui sediu secundar se
stabileşte prin decizie a directorului general al Direcţiei, prin raportare la
circumscripţiile teritoriale ale judecătoriilor”.
Prezintă importanţă locuinţa efectivă a minorului, nu cea menţionată în actul de
identitate. De altfel legislaţia relevantă foloseşte termenul de „locuinţă”, nu
„domiciliu”.
În ceea ce priveşte citarea părinţilor minorului sau, după caz, a tutorelui,
curatorului ori a persoanei în îngrijirea sau supravegherea căreia se află
temporar minorul, facem trimitere la explicaţiile efectuate în privinţa aceluiaşi
aspect în comentariul art. 505 C.proc.pen., observaţiile făcute urmând a fi avute în
vedere în mod corespunzător în faza de judecată.
Deşi din dispoziţiile art. 353 alin. (1) teza I C.proc.pen. rezultă că regula este că
procedura de citare se apreciază exclusiv prin prisma modalităţii de citare
a persoanei vătămate şi a părţilor din procesul penal, iar serviciul de probaţiune,
părinţii minorului sau, după caz, tutorele, curatorul ori persoana în îngrijirea sau
supravegherea căreia se află temporar minorul nu fac parte din aceste categorii de
participanţi, prin excepţie, faţă de dispoziţiile art. 580 alin. (3) C.proc.pen., legalitatea
procedurii de citare în cauzele cu inculpaţi minori se apreciază şi prin raportare la
modul în care au fost citaţi aceşti participanţi.
Din interpretarea per a contrario a art. 508 alin. (3) C.proc.pen. rezultă că, dacă
procedura de citare cu aceste persoane – noţiune care include şi serviciul de
probaţiune – nu este legal îndeplinită şi acestea lipsesc, judecata la termenul
respectiv nu se poate desfăşura. Nu prezintă importanţă care dintre persoanele
absente nu a fost legal citată. Legala citare a unuia dintre părinţi, în condiţiile
absenţei celuilalt părinte, împiedică judecarea cauzei.
Niciuna dintre aceste persoane nu poate solicita ca judecata să se desfăşoare în
absenţa lor, dispoziţiile art. 353 alin. (6) C.proc.pen. şi art. 364 alin. (4) C.proc.pen.
aplicându-se doar inculpatului, celorlalte părţi şi persoanei vătămate.
În schimb, inculpatul minor poate face în scris o astfel de cerere, oricând, chiar
înainte de primul termen de judecată, deoarece art. 353 alin. (6) C.proc.pen. şi art.
364 alin. (4) C.proc.pen. nu disting din acest punct de vedere. Chiar dacă inculpatul
a exercitat acest drept, citarea părinţilor minorului sau, după caz, a tutorelui,
curatorului ori a persoanei în îngrijirea sau supravegherea căreia se află temporar
minorul, în lipsa unor dispoziţii contrare, rămâne în continuare obligatorie.
Justificarea menţinerii acestei obligaţii pentru instanţă este dată nu doar de absenţa
unei dispoziţii legale în acest sens, dar şi de scopul pentru care sunt citate aceste
persoane care este nu doar de reducere a stresului suplimentar resimţit de minorul
prezent în sala de judecată care participă la procedurile procesului penal, ci şi de
a asigura o realizare cât mai bună a interesul inculpatului minor, aspect care rezultă
din categoriile de activităţi pe care aceştia au dreptul şi îndatorirea să le realizeze
conform art. 508 alin. (2) C.proc.pen. Toate aceste activităţi nu sunt condiţionate de
prezenţa inculpatului minor în sala de judecată şi, deci, se impune citarea
persoanelor respective.
Părinţii sau oricare dintre celelalte persoane nu pot solicita pentru inculpatul minor
ca judecata să se desfăşoare în lipsa acestuia.
Prezentarea oricăreia dintre aceste persoane acoperă orice neregularitate a procedurii
de citare în ceea ce o priveşte, instanţa având obligaţia de a stabili identitatea
persoanei care se prezintă pe baza actului de identitate.
Sunt aplicabile, de asemenea, dispoziţiile privitoare la luarea termenului în
cunoştinţă.
Neprezentarea persoanelor legal citate nu împiedică judecarea cauzei.
Pe numele acestor persoane se poate emite, în condiţiile art. 265 alin. (1) C.proc.pen.,
mandat de aducere, deoarece textul de lege nu condiţionează utilizarea acestui act
de procedură de calitatea de parte ori subiect procesual principal a persoanei faţă de
care se poate lua măsura, ci doar de aprecierea organului judiciar competent că
prezenţa ori ascultarea acesteia este necesară.
Activitatea procesuală a acestor persoane este circumscrisă de art. 508 alin. (2)
C.proc.pen. dreptului şi îndatoririi de a da instanţei lămuriri, să formuleze cereri şi
să prezinte propuneri în privinţa măsurilor ce ar urma să fie luate cu privire la
inculpatul minor.
În aceste limite, se vor putea formula cereri de probe, se vor putea da instanţei – din
proprie iniţiativă ori la solicitarea acesteia – lămuriri cu privire la mediul familial şi
social din care inculpatul provine – relaţia cu membrii familiei, prieteni, colegi de
şcoală şi cadrele didactice ori relaţiile de la locul de muncă, obiceiuri, preocupări,
comportamentul minorului în diferite situaţii, dacă este cazul, contextul în care a fost
săvârşită infracţiunea.
Preşedintele completului de judecată are obligaţia de a aduce la cunoştinţă acestor
subiecţi procesuali drepturile şi obligaţiile pe care le au (V. Dongoroz ş.a., Explicaţii
teoretice ale Codului de procedură penală român, ed. a 2-a, vol. VI, op. cit., p. 387).
Sancţiunea judecării cauzei, în condiţiile în care una dintre persoanele enumerate
de art. 508 alin. (1) C.proc.pen. nu a fost legal citată şi nu se prezintă la termenul
de judecată, este nulitatea relativă a tuturor actelor efectuate la termenul de judecată
respectiv [în acest sens, I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 6779 din 2 decembrie
2005(www.legalis.ro)].
Sancţiunea se aplică în condiţiile art. 282 C.proc.pen., cu respectarea, în ceea ce
priveşte termenul de invocare a neregularităţii procedurii de citare, a dispoziţiilor art.
263 C.proc.pen. (a se vedea supra comentariul art. 263 C.proc.pen.).
Dacă încălcarea dispoziţiilor privitoare la citare s-a produs la ultimul termen de
judecată, neregularitatea va putea fi invocată pe calea apelului.
Aceste prevederi nu sunt aplicabile la judecarea cauzelor privind infracţiuni săvârşite
asupra minorilor şi, ca atare, în aceste cauze, omisiunea instanţei de a cita una dintre
persoanele prevăzute de art. 508 C.proc.pen. nu este supusă niciunei sancţiuni.
Dispoziţiile art. 508 alin. (1) C.proc.pen. se aplică în toate cazurile în care inculpatul
este minor la data sesizării instanţei, indiferent că a fost trimis în judecată alături de
alţi inculpaţi minori ori majori.
Prezenţa persoanelor enumerate de art. 508 C.proc.pen. va rezulta din încheierea de
şedinţă, neexistând obligaţia pentru acestea de a semna actele de procedură
efectuate în prezenţa lor.
Când minorul nu a împlinit vârsta de 16 ani, acesta va fi citat prin intermediul
părinţilor sau al tutorelui [art. 257 alin. (6) C.proc.pen.]. Această citare nu acoperă
obligaţia de citare a aceloraşi persoane în nume propriu, în baza art. 508 C.proc.pen.
Când citarea inculpatului prin intermediul părinţilor sau al tutorelui nu este posibilă
– această imposibilitate trebuie să fie obiectivă –, acesta va fi citat personal, nu prin
intermediul celorlalte persoane prevăzute de art. 508 alin. (1) C.proc.pen. (aşadar,
inculpatul minor nu va putea fi citat în mod legal prin intermediul persoanei în
îngrijirea ori supravegherea căreia se află temporar).
Art. 509
Desfăşurarea judecăţii

Lucreţia Albertina Postelnicu, Constantin Cristinel Meceanu

(1) Cauzele cu inculpaţi minori se judecă de urgenţă şi cu precădere.

(2) Şedinţa de judecată este nepublică. Cu încuviinţarea instanţei, la
desfăşurarea judecăţii pot asista, în afară de persoanele arătate la art. 508, şi
alte persoane.
(3) Când inculpatul este minor cu vârsta mai mică de 16 ani, instanţa, dacă
apreciază că administrarea anumitor probe poate avea o influenţă negativă
asupra sa, poate dispune îndepărtarea lui din şedinţă. În aceleaşi condiţii pot fi
îndepărtaţi temporar din sala de judecată şi părinţii ori tutorele, curatorul ori
persoana în îngrijirea sau supravegherea căreia se află temporar minorul.
(4) La rechemarea în sală a persoanelor prevăzute la alin. (3) preşedintele
completului le aduce la cunoştinţă actele esenţiale efectuate în lipsa lor.
(5) Ascultarea minorului va avea loc o singură dată, iar reascultarea sa va fi
admisă de judecător doar în cazuri temeinic justificate.
Corelaţii legislative: art. 8, art. 344, art. 345, art. 352 alin. (1), art. 355, art. 378 alin.
(6), art. 4881 şi urm. C.proc.pen.; art. 53 alin. (1) lit. a), art. 129 alin. (3), art. 100 alin.
(1), art. 100 alin. (1), art. 113 alin. (1), art. 135 alin. (2) R.O.I.I.J.; art. 6 parag. 1 CEDO
Comentariu
1. Principiul soluţionării cu celeritate a proceselor penale în cauzele cu
inculpaţi minori. Particularităţi. Potrivit art. 8 C.proc.pen., procesul penal, în
ansamblul său, trebuie să aibă o durată rezonabilă. Legiuitorul nu a stabilit criterii
pentru a se determina noţiunea de durată rezonabilă a procesului penal, însă
a prevăzut că după cel puţin un an de la trimiterea în judecată, pentru cauzele aflate
în primă instanţă, respectiv după cel puţin 6 luni de la sesizarea instanţei cu o cale
de atac, pentru cauzele aflate în căile de atac ordinare sau extraordinare, dacă
activitatea de judecată nu se îndeplineşte într-o durată rezonabilă, se poate face
contestaţie privind durata procesului penal (art. 4881 şi urm. C.proc.pen.).
Judecarea cauzelor cu minori trebuie să respecte regula soluţionării cu
celeritate, Codul de procedură penală stabilind, în plus faţă de vechea reglementare,
că judecata se face de urgenţă şi cu precădere, aşadar în cel mai scurt timp posibil
şi, faţă de cauzele pentru care nu se prevede un regim similar al judecăţii, înaintea
acestora.
Pentru a se asigura respectarea acestui caracter al judecăţii în cauzele cu inculpaţi
minori, se vor lua măsuri care să permită soluţionarea cât mai rapidă a dosarelor,
astfel:
- în camera preliminară, ţinând cont şi de complexitatea cauzei, termenele vor fi
stabilite cât mai aproape de limita de jos a celor prevăzute de art. 344-345
C.proc.pen.;
- imediat după fixarea termenului de judecată, pentru cauzele urgente, grefierul de
şedinţă va emite procedurile de citare pentru primul termen de judecată şi va duce
la îndeplinire celelalte măsuri pentru pregătirea judecăţii [art. 53 alin. (1) lit. a), art.
129 alin. (3) R.O.I.I.J.];
- în categoria măsurilor pentru pregătirea judecăţii se vor avea în vedere: emiterea
adresei către barou pentru desemnarea unui avocat din oficiu, dacă inculpatul nu
are apărător ales, emiterea unei adrese pentru efectuarea referatului de evaluare,
dacă este cazul, solicitarea unei copii actualizate de pe cazierul judiciar şi, dacă se
impune, copii de pe hotărâri judecătoreşti;
- pentru a evita întârzierile determinate de procedurile de transferare, dacă inculpatul
care este judecat pentru comiterea unei infracţiuni în timpul minorităţii, este privat
de libertate într-o altă localitate, se va putea lua în considerare efectuarea, de la
primirea dosarului, a demersurilor necesare pentru a se stabili dacă judecarea cauzei
se poate efectua prin participarea inculpatului prin intermediul videoconferinţei, în
condiţiile art. 364 alin. (1) C.proc.pen. [a se vedea supra comentariul art. 364 alin.
(1)];
- înregistrarea statistică a cererilor, formarea dosarelor, întocmirea conceptelor de
citare, emiterea procedurilor de chemare în faţa instanţei şi comunicarea copiilor de
pe actele de sesizare a instanţei se fac imediat după fixarea termenului de judecată
[art. 100 alin. (1) R.O.I.I.J.];
- pe perioada vacanţei judecătoreşti se vor forma complete separate, pentru a se
asigura soluţionarea cauzelor cu inculpaţi minori, urmând a se asigura, inclusiv în
cazul acestor complete, specializarea prevăzută de art. 507 C.proc.pen. [art. 113 alin.
(1) R.O.I.I.J.];
- la înscrierea dosarelor pe listă se dă întâietate cauzelor în care sunt inculpaţi
minori, ţinându-se seama de orele fixate pentru prezentarea persoanelor chemate în
proces [art. 114 alin. (3) R.O.I.I.J.];
- dacă în cauză sunt inculpaţi arestaţi preventiv sau aflaţi în arest la domiciliu,
indiferent că sunt minori sau nu, judecata se face de urgenţă şi cu precădere,
termenele de judecată fiind, de regulă, de 7 zile; pentru motive temeinic justificate,
instanţa poate acorda termene mai scurte sau mai lungi (art. 355 C.proc.pen.); dacă
faţă de inculpatul minor a fost luată măsura controlului judiciar ori a controlului
judiciar pe cauţiune ori este cercetat în stare de libertate, nu sunt aplicabile
dispoziţiile art. 355 C.proc.pen. În lipsa unor dispoziţii similare în acest sens,
judecarea „de urgenţă şi cu precădere” a cauzelor cu inculpaţi minori care nu sunt
privaţi de libertate nu presupune acordarea unor termene de judecată, de regulă, de
7 zile. Cu toate acestea, apreciem că, în condiţiile în care legiuitorul foloseşte aceeaşi
expresie atât la art. 355 C.proc.pen., cât şi la art. 509 alin. (1) C.proc.pen., dispoziţiile
privitoare la termenele de judecată în cauzele cu inculpaţi privaţi de libertate ar trebui
să constituie un punct de reper stabilirea termenelor de judecată pentru soluţionarea
cauzelor cu inculpaţi minori;
- deoarece, ca urmare a modificărilor operate prin O.U.G. nr. 18/2016, procedura
recunoaşterii învinuirii poate fi parcursă şi în cauzele în care sunt acuzaţi inculpaţii
de comiterea unor infracţiuni înainte de împlinirea vârstei de 18 ani, în vederea
asigurării judecării acestor cauze într-un termen cât mai scurt, pentru a evita
amânarea cauzei din pricina absenţei reprezentantului legal al minorului, a cărui
încuviinţare este necesară pentru parcurgerea procedurii abreviate, înainte de primul
termen de judecată ar trebui luate măsuri, în condiţiile în care este posibil, pentru
a se asigura prezenţa reprezentantului la primul termen de judecată (de regulă este
posibilă citarea telefonică, numerele de telefon fiind menţionate în actele dosarului
de urmărire penală); inculpaţii minori pot recunoaşte învinuirea care li se aduce şi
prin înscris autentic; în această situaţie apreciem că şi încuviinţarea
reprezentantului său legal poate fi dată prin înscris autentic (a se
vedea supra comentariul art. 375);
- în cauzele penale în care procurorul a exercitat calea de atac a apelului sau
a contestaţiei, la cererea acestuia, dosarele se transmit la parchet în vederea motivării
căii de atac, cu excepţia situaţiilor în care legea prevede un termen pentru înaintarea
dosarului la instanţa competentă să soluţioneze calea de atac. Dacă dosarul priveşte
o cauză cu inculpaţi minori, va fi restituit de parchet în cel mult 5 zile (spre deosebire
de termenul de 10 zile de restituire prevăzut pentru cauzele pentru care nu se prevede
judecarea de urgenţă şi cu precădere) [art. 135 alin. (2) R.O.I.I.J.];
- se vor lua oricare alte măsuri care să asigure celeritatea stabilită de lege pentru
judecarea cauzelor cu inculpaţi minori; se va avea în vedere în mod particular
posibilitatea utilizării tehnologiilor care asigură comunicarea instantanee (fax, e-mail,
telefon) pentru efectuarea procedurilor de chemare a unor persoane ori instituţii sau
pentru solicitarea unor informaţii.
2. Şedinţa de judecată. Nepublicitate. Prin derogare de la regula publicităţii
şedinţei de judecată [art. 352 alin. (1) C.proc.pen.], în cauzele cu inculpaţi
minori şedinţa de judecată este nepublică, la judecată participând alte persoane în
afară de părţi, persoana vătămată, reprezentanţii şi avocaţii acestora, serviciul de
probaţiune, părinţii minorului sau, după caz, tutorele, curatorul ori persoana în
îngrijirea sau supravegherea căreia se află temporar minorul, doar cu încuviinţarea
instanţei.
Regula specială a nepublicităţii şedinţei de judecată, stabilită de art. 509 alin. (2)
C.proc.pen., va fi respectată de instanţă şi cu ocazia dezbaterilor periodice ale
legalităţii şi temeiniciei măsurilor preventive ale inculpatului minor deoarece acestea
au un caracter accesoriu faţă de fondul cauzei. Art. 362 alin. (2) C.proc.pen.
stabileşte regula în materie, care corespunde principiului publicităţii şedinţei de
judecată, de la care C.proc.pen. prevede această excepţie.
Preşedintele completului are îndatorirea de a aduce la cunoştinţa persoanelor ce
participă la judecata desfăşurată în şedinţă nepublică obligaţia de a păstra
confidenţialitatea informaţiilor obţinute pe parcursul procesului [art. 352 alin. (8)
C.proc.pen.].
Această derogare de la caracterul public al şedinţei de judecată este determinată de
vârsta inculpatului. Pentru aflarea adevărului şi pentru formarea unei păreri cât mai
exacte asupra minorului, acesta nu trebuie tulburat de prezenţa unor persoane
străine care pot influenţa negativ relatările minorului şi comportamentul acestuia în
timpul judecăţii (minorul poate fi timorat sau, dimpotrivă, poate deveni sfidător, din
cauza prezenţei unui număr mare de persoane).
Acest ultim aspect legea îl are în vedere prin raportare în mod special la minorii care
nu au împlinit vârsta de 16 ani (V. Dongoroz ş.a., Explicaţii teoretice ale Codului de
procedură penală român, ed. a 2-a, vol. VI, p. 387-388). Astfel, când inculpatul este
minor cu vârsta mai mică de 16 ani, instanţa, dacă apreciază că administrarea
anumitor probe poate avea o influenţă negativă asupra sa, poate dispune
îndepărtarea lui din şedinţă.
Aprecierea se va face în raport de vârsta pe care inculpatul o are la termenul de
judecată la care urmează să fie administrată proba şi în raport de fiecare probă în
parte. Dacă la data sesizării instanţei inculpatul minor nu a împlinit vârsta de 16
ani, dar la data administrării probei care ar fi putut justifica aplicarea
dispoziţiilor art. 509 alin. (3) C.proc.pen. acesta a împlinit această vârstă, textul de
lege nu este aplicabil. Pot justifica îndepărtarea inculpatului minor din sala de
judecată, în aceste condiţii, efectuarea unor audieri în care urmează să fie relatate
acte de violenţă fizică ori psihică, prezentarea unor obiecte utilizate la săvârşirea cu
violenţă a unor infracţiuni ori a imaginilor unor astfel de obiecte (arme, obiecte
tăietoare, în mod particular dacă poată urme de sânge) etc.
În lipsa unei dispoziţii speciale, măsura prevăzută de art. 509 alin. (3) C.proc.pen. va
putea fi luată din oficiu de instanţă sau la cererea procurorului, a inculpatului minor
ori a avocatului acestuia. Apreciem că şi serviciul de probaţiune, părinţii minorului
sau, după caz, tutorele, curatorul ori persoana în îngrijirea sau supravegherea căreia
se află temporar minorul pot formula o astfel de cerere.
Măsura se dispune prin încheiere de şedinţă, după ce în prealabil a fost pusă în
discuţia contradictorie a participanţilor la şedinţa de judecată; în încheierea de
şedinţă se vor identifica proba sau probele pe parcursul administrării cărora
inculpatul minor nu va fi prezent în sala de judecată. Încheierea poate fi contestată
odată cu fondul, prin formularea apelului.
La îndepărtarea din sala de judecată, faţă de dispoziţiile art. 509 alin. (4) C.proc.pen.,
se va atrage atenţia inculpatului să nu se îndepărteze.
Deoarece scopul îndepărtării din sala de judecată a minorului este ca acesta să nu
asiste la administrarea probei, inculpatul va fi rechemat de îndată după
administrarea probei/probelor stabilite de instanţă.
În timpul cât inculpatul minor lipseşte, părinţii acestuia sau, după caz, tutorele,
curatorul ori persoana în îngrijirea sau supravegherea căreia se află temporar
minorul, precum şi avocatul minorului rămân în sala de judecată.
În aceleaşi condiţii, aşadar, dacă se apreciază că prezenţa în sala de judecată
a inculpatului minor care nu a împlinit vârsta de 16 ani, pe parcursul administrării
unei/unor probe, ar putea avea o influenţă negativă asupra acestuia, instanţa va
putea dispune îndepărtarea temporară şi a părinţilor acestuia sau, după caz,
a tutorelui, a curatorului ori a persoanei în îngrijirea sau supravegherea căreia se
află temporar minorul. Aşadar, teza a II-a a art. 509 alin. (3) C.proc.pen. permite
îndepărtarea din sală şi a acestor persoane, alături de inculpatul minor, în sala de
judecată urmând a rămâne avocatul inculpatului minor. În încheierea de şedinţă se
va arăta motivul pentru care se apreciază că este necesară această măsură.
Persoanele îndepărtate vor fi rechemate de îndată ce a încetat cauza care a condus
la luarea acestei măsuri.
Cel mai târziu, persoanele îndepărtate vor fi rechemate la sfârşitul şedinţei de
judecată (când judecarea cauzei se amână şi ultimul act de judecată de la termenul
de judecată respectiv constă în administrarea probei/probelor care au impus luarea
acestei măsuri) sau, dacă cercetarea judecătorească se finalizează prin administrarea
probei/probelor care au impus luarea acestei măsuri, înainte de începerea
dezbaterilor. Din acest punct de vedere se observă că noua reglementare nu mai
permite îndepărtarea inculpatului din sala de judecată în timpul dezbaterilor,
nemaifiind reluate dispoziţiile art. 585 alin. (3) C.proc.pen. din 1968.
La rechemarea în sală a persoanelor îndepărtate în aceste condiţii preşedintele
completului le aduce la cunoştinţă actele esenţiale efectuate în lipsa lor.
C.proc.pen. nu mai prevede că judecarea inculpatului minor se desfăşoară separat
de şedinţele de judecată cu inculpaţi majori.
3. Standardul CtEDO. Obligaţia de soluţionare a cauzelor cu inculpaţi minori de
urgenţă şi cu precădere şi în şedinţă nepublică, precum şi reglementarea categoriilor
de persoane şi instituţii care sunt chemate la soluţionarea unor astfel de cauze este
în acord cu jurisprudenţa CtEDO.
Astfel, derogările de la principiul publicităţii sunt recunoscute de CEDO în art. 6
parag. 1 fraza a II-a: accesul în sala de şedinţă poate fi interzis presei şi publicului
cu privire la întreaga procedură sau o parte a acesteia, printre altele, atunci când
interesele minorilor o impun.
În cauzele V. şi T. c. Regatului Unit, referitoare la procedurile penale împotriva a doi
băieţi de vârstă mică care au ucis un sugar, CtEDO a hotărât, inter alia, că: „[…] este
esenţial ca un minor acuzat de săvârşirea unei infracţiuni să fie tratat într-o manieră
care să ia în considerare pe deplin vârsta, nivelul de maturitate şi capacităţile sale
intelectuale şi emoţionale şi ca măsurile adoptate să promoveze capacitatea acestuia
de a înţelege şi de a participa la proceduri”. De asemenea, „în consecinţă, în cazul
unui tânăr acuzat de o infracţiune gravă care atrage atenţia masivă a mass-mediei şi
a publicului, Curtea estimează că procesul ar trebui desfăşurat în aşa manieră încât
să se reducă, pe cât posibil, riscul de intimidare sau inhibare a copilului” (CtEDO,
Marea Cameră, T. c. Regatului Unit, hotărârile din 16 decembrie 1999, nr. 24724/94,
parag. 84, 85 şi V. c. Regatului Unit, parag. 86, 87, în Orientările Comitetului de
Miniştri al Consiliului Europei privind justiţia în interesul copilului, adoptate de
Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei la 17 noiembrie 2010, şi expunerea de
motive, Ed. Council of Europe Publishing, 2012, http://book.coe.int).
În cauza V. c. Regatului Unit din 16 decembrie 1999, CtEDO a considerat că, pentru
atingerea scopului art. 6 parag. 1 CEDO, nu a fost suficient că reclamantul a fost
reprezentat de avocaţi competenţi şi experimentaţi. Cu toate că avocaţii au stat la
o distanţă foarte mică („within whispering distance”, în original – n.n.), este foarte
puţin probabil ca reclamantul (minor – n.n.) să se fi simţit suficient de în largul lui,
într-o sală de judecată în care atmosfera era încordată şi era expus privirilor
publicului prezent, încât să se fi consultat cu ei în timpul procesului sau să fi fost în
stare să coopereze cu ei în afara sălii de judecată şi să le furnizeze informaţii pentru
apărarea sa, date fiind imaturitatea sa şi faptul că era tulburat.
În consecinţă, CtEDO a constatat că reclamanţilor le-a fost încălcat dreptul la un
proces echitabil, prevăzut de art. 6 parag. 1 CEDO.
Conform unei jurisprudenţe constante a instanţelor naţionale, încălcarea
dispoziţiilor art. 509 alin. (2) C.proc.pen. şi judecarea în şedinţă publică a cauzelor
cu inculpaţi minori atrage sancţiunea nulităţii relative (în acest sens, I.C.C.J.,
Secţia penală, decizia nr. 2515 din 28 mai 2003).
Sancţiunea se aplică în condiţiile art. 282 C.proc.pen.
Dacă încălcarea dispoziţiilor privitoare la citare s-a produs la ultimul termen de
judecată, neregularitatea va putea fi invocată pe calea apelului.
În considerarea imaturităţii inculpatului şi a consecinţelor pe care audierea în sala
de judecată, chiar în condiţii de publicitate limitată, le are asupra
acestuia, C.proc.pen. a prevăzut ca minorul să fie ascultat o singură dată.
Declaraţia luată inculpatului minor nu va fi semnată, în afară de el, membrii
completului de judecată, grefierul de şedinţe şi avocatul inculpatului, şi de părinţii
acestuia ori, după caz, de tutore, curator sau persoana în îngrijirea ori supravegherea
căreia se află temporar minorul, prezenţi la audiere, art. 110 alin. (4) C.proc.pen.
neprevăzând această formalitate. Pe cale de consecinţă, nesemnarea declaraţiei de
către aceste persoane, atunci când au fost prezente, nu are nicio consecinţă asupra
legalităţii mijlocului de probă.
Inculpatul minor va fi audiat – dacă nu îşi exercită dreptul la tăcere – în prezenţa
celorlalţi inculpaţi. Prin excepţie, se va putea dispune audierea separată a acestuia,
inclusiv dacă se apreciază că, în concret, în considerarea vârstei inculpatului minor,
s-ar putea aprecia că ceilalţi inculpaţi majori l-ar putea influenţa.
Prin derogare de la dispoziţiile art. 378 alin. (6) C.proc.pen., reascultarea sa va fi
admisă de judecător doar în cazuri temeinic justificate.
Pentru dezvoltări în legătură cu aceste aspecte, facem trimitere la comentariile
articolelor corespunzătoare.
Dispoziţiile privitoare la judecarea de urgenţă şi cu precădere şi participarea
persoanelor la şedinţa de judecată sunt incidente dacă cel puţin un inculpat este
minor la data sesizării instanţei, în timp ce cele privitoare la caracterul nepublic al
şedinţei de judecată se aplică dacă toţi inculpaţii judecaţi sunt minori la data sesizării
instanţei. În aceste condiţii, reglementările speciale se aplică până la soluţionarea
definitivă a cauzei.
Şedinţa de judecată se va desfăşura, sub toate celelalte aspecte, potrivit
procedurii obişnuite.
În consecinţă, participarea procurorului este obligatorie, iar judecata se desfăşoară
în prezenţa inculpatului, care va fi citat în acest scop.
Dacă inculpatul este arestat preventiv, arestat la domiciliu, execută o măsură
educativă privativă de libertate ori este internat medical, va fi citat la fiecare termen
de judecată şi va fi prezent la şedinţa de judecată.
Când instanţa consideră că este necesară prezenţa inculpatului lipsă, poate lua
măsuri pentru prezentarea acestuia prin emiterea unui mandat de aducere,
amânând în acest scop judecata.
Astfel cum s-a arătat în comentariul art. 508 C.proc.pen., inculpatul minor, inclusiv
în cazul în care este privat de libertate, poate cere, în scris, să fie judecat în lipsă,
fiind reprezentat de avocatul său ales sau desemnat din oficiu.
Art. 510
Inculpaţii minori cu majori

Lucreţia Albertina Postelnicu, Constantin Cristinel Meceanu

(1) Când în aceeaşi cauză sunt mai mulţi inculpaţi, dintre care unii minori şi
alţii majori, şi nu este posibilă disjungerea, judecata are loc potrivit dispoziţiilor
art. 507 alin. (1) şi după procedura obişnuită.
(2) Cu privire la inculpaţii minori din aceste cauze se aplică dispoziţiile
referitoare la procedura în cauzele cu infractori minori.
Corelaţii legislative: art. 46 alin. (2), art. 64 alin. (1) lit. f), art. 281 alin. (1) lit. c), art.
352 alin. (3), alin. (4), art. 501 alin. (1), art. 507 alin. (1), art. 508 alin. (2) C.proc.pen.
Comentariu
Ipoteza avută în vedere este atât cea în care infracţiunea este comisă de mai multe
persoane dintre care cel puţin una este majoră, iar alta minoră, dar şi cea în care,
la momentul comiterii infracţiunii toţi participanţii erau minori, însă la
momentul sesizării instanţei, cel puţin unul dintre ei a împlinit vârsta de 18 ani. Nu
interesează forma de participaţie a inculpaţilor.
Dacă în cauză au fost trimişi în judecată cel puţin un inculpat minor şi unul major,
instanţa va stabili în ce măsură este posibilă disjungerea cauzei cu privire la
inculpaţii minori şi cei majori. Instanţa are obligaţia de a lua această măsură, dacă
este posibilă.
Instanţa se pronunţă asupra disjungerii prin încheiere, din oficiu sau la cererea
procurorului ori a părţilor [art. 46 alin. (2) C.proc.pen.], după ce în prealabil a fost
pusă în discuţia contradictorie a participanţilor la termenul de judecată. Încheierea
poate fi contestată odată cu fondul, prin formularea apelului.
Având în vedere limitele participării la şedinţa de judecată a părinţilor acestuia ori,
după caz, a tutorelui, curatorului sau persoanei în îngrijirea ori supravegherea căreia
se află temporar minorul, astfel cum este reglementată de art. 508 alin. (2)
C.proc.pen., aceste persoane ori serviciul de probaţiune nu pot formula cerere de
disjungere a judecării cauzei cu privire la inculpaţii minori. Un argument în acelaşi
sens este dat şi de dispoziţiile art. 46 alin. (2) C.proc.pen., care permit doar
procurorului ori părţilor să formuleze o astfel de cerere, nu şi altor participanţi la
judecată.
Este recomandabil ca posibilitatea disjungerii să fie analizată şi stabilită de la primul
termen de judecată. Nu este, însă, necesar ca instanţa să se pronunţe formal asupra
acestui aspect, din oficiu.
Dacă disjungerea nu este posibilă, cauza va fi judecată de judecători anume
desemnaţi în cadrul completurilor, secţiilor ori tribunalelor specializate pentru minori
şi familie, după procedura obişnuită, urmând ca în privinţa inculpaţilor minori să se
aplice dispoziţiile referitoare la procedura în cauzele cu infractori minori.
Din analiza jurisprudenţei naţionale cu privire la dispoziţiile corespunzătoare
din Codul de procedură penală din 1968 rezultă, în esenţă, că, în privinţa inculpaţilor
minori, singura dispoziţie procedurală reglementată în cadrul capitolului „Procedura
în cauzele cu infractori minori” care nu li se aplică atunci când sunt judecaţi
împreună cu inculpaţi majori este cea privitoare la caracterul nepublic al şedinţei de
judecată. Altfel spus, şedinţa de judecată în aceste cauze este publică, aplicându-
se, sub acest aspect, şi cu privire la inculpaţii minori regula de drept comun.
Toate celelalte dispoziţii procedurale derogatorii (compunerea completului de
judecători anume desemnaţi, citarea la judecarea cauzei, în afară de părţi, şi
a persoanei vătămate, a serviciului de probaţiune, a părinţilor minorului sau, după
caz, a tutorelui, a curatorului ori a persoanei în îngrijirea sau supravegherea căreia
se află temporar minorul; îndepărtarea temporară din sala de judecată a minorului
ori a persoanelor anterior enumerate, reaudierea inculpatului minor doar pentru
motive temeinice, executarea măsurilor educative) vor fi aplicate în continuare în
privinţa inculpaţilor minori, cei majori urmând a fi judecaţi prin aplicarea regulilor
de drept comun.
Momentul prin raportare la care se analizează incidenţa dispoziţiilor art. 510
C.proc.pen. este cel al sesizării primei instanţe [în acest sens, I.C.C.J., Secţia
penală, decizia nr. 3854 din 22 iunie 2005(www.legalis.ro); I.C.C.J., Secţia
penală, decizia nr. 5661 din 27 noiembrie 2007, în B.C. nr. 2/2008 (www.legalis.ro)].
Se vor judeca în şedinţă publică toate aspectele accesorii fondului cauzei. Astfel
instanţa va verifica în şedinţă publică în cursul judecăţii, conform art. 208
C.proc.pen., din oficiu, măsurile preventive dispuse faţă de inculpaţi, chiar dacă în
cauză măsura preventivă ar fi dispusă doar faţă de inculpaţii minori.
Judecarea acestor cauze în şedinţă nepublică atrage sancţiunea nulităţii absolute,
fiind incident cazul prevăzut de art. 281 alin. (1) lit. c) C.proc.pen.
Nulitatea absolută se constată din oficiu sau la cerere şi poate fi invocată în orice
stare a procesului de procuror ori de persoana vătămată, părţi ori ceilalţi participanţi
la procesul penal.
Inculpatului minor la momentul sesizării instanţei îi vor fi aplicabile dispoziţiile
speciale, chiar dacă ulterior devine major.
Şedinţa de judecată va putea fi declarată nepublică pentru oricare dintre motivele
prevăzute de art. 352 alin. (3), alin. (4) C.proc.pen., inclusiv interesele inculpaţilor
minori, şi în condiţiile prevăzute de acelaşi text de lege. În această situaţie, şedinţa
de judecată va avea caracter nepublic pe durata stabilită de instanţă, urmând ca în
acest timp inculpaţilor majori să le fie aplicabile toate celelalte dispoziţii ale procedurii
obişnuite, iar celor minori dispoziţiile referitoare la procedura în cauzele cu infractori
minori.
Având în vedere că norma procesual penală este de strictă interpretare, faţă de
soluţiile pe care judecătorul de cameră preliminară le poate dispune, apreciem că nu
este posibilă disjungerea cauzelor în care sunt trimişi în judecată mai mulţi inculpaţi,
dintre care unii minori şi alţii majori, în etapa camerei preliminare.
Deoarece până la momentul disjungerii cauzei judecata priveşte o cauză cu inculpaţi
majori şi minori, urmează ca, până la eventuala luare a acestei măsuri, judecata să
se desfăşoare conform dispoziţiilor art. 501 alin. (1) C.proc.pen. Pe cale de consecinţă,
judecata va începe în şedinţă publică, citaţiile pentru primul termen de judecată
urmând a fi astfel emise. Pentru acest motiv, dacă la primul termen de judecată ori
ulterior se va dispune disjungerea cauzei, nu se va putea invoca în mod întemeiat, în
dosarul în care vor fi judecaţi doar inculpaţii minori, nejudecarea lor anterior
disjungerii în şedinţă nepublică.
După disjungerea cauzei completul învestit va soluţiona atât dosarul iniţial, cât şi pe
cel nou creat.
Deoarece dosarele rezultate în urma disjungerii privesc, prin ipoteză, una sau mai
multe fapte pentru săvârşirea cărora au fost trimise în judecată două sau mai multe
persoane împreună, iar acestea sunt soluţionate de acelaşi complet de judecată, ca
urmare a pronunţării primei soluţii într-unul dintre cele două dosare se pune
problema unei eventuale incompatibilităţi întemeiate pe dispoziţiile art. 64 alin. (1)
lit. f) C.proc.pen. („există o suspiciune rezonabilă că imparţialitatea judecătorului
este afectată”).
Apreciem că nu se poate reţine, de plano, caracterul întemeiat al acestui caz de
incompatibilitate, urmând a se analiza în concret motivarea primei hotărâri
pronunţate. Astfel, se va avea în vedere că în acele cauze sunt judecaţi inculpaţi
diferiţi, caracterul personal al răspunderii penale, existenţa unei cercetări
judecătoreşti noi în care pot fi evaluate faptele şi probele referitoare la vinovăţia
fiecărui inculpat, fără referire la sentinţa anterioară. Legea oferă garanţii pentru
soluţionarea celor două cauze, în mod imparţial, dar nu exclude posibilitatea ca, în
fapt, într-o cauză concretă, judecătorul să se antepronunţe. Deşi condamnarea unui
inculpat nu este suficientă şi nici necesară pentru reţinerea vinovăţiei celorlalţi
participanţi, atunci când un judecător s-a referit în motivarea soluţiei la existenţa
vinovăţiei altor persoane decât cea faţă de care era limitat prin obiectul judecăţii,
apare cazul de incompatibilitate. De exemplu, nu devine incompatibil judecătorul
care a stabilit în considerente că, prin natura faptei (conform raportului de expertiză
medico-legală, multiple lovituri aplicate victimei cu aceeaşi ocazie, cu instrumente
diferite de către persoane diferite), aceasta a fost comisă de inculpat alături de alte
persoane, fără să le nominalizeze, urmând ca în cauza disjunsă să fie administrate
probe cu privire la existenţa contribuţiei persoanelor indicate de inculpat drept
coautori şi vinovăţia acestora. Este incompatibil să judece cauza disjunsă cu privire
la instigator judecătorul care, în motivarea soluţiei cu privire la autorul faptei, descrie
pe larg rolul instigatorului, apreciind că acesta a săvârşit infracţiunea descrisă în
rechizitoriu, sau acela care a descris rolul persoanelor pentru care fapta a fost
disjunsă, ajungând la concluzia că acele fapte le sunt imputabile. Este, de asemenea,
incompatibil judecătorul care în hotărârea anterioară a făcut ample referiri, în
considerentele privind vinovăţia celui faţă de care pronunţă soluţia, la rolurile
celorlalţi inculpaţi, apreciind că toţi aceştia sunt răspunzători pentru actele de
sustragere pentru care au fost trimişi în judecată (în acest sens, I.C.C.J., Secţiile
Unite, Decizia în interesul legii nr. 17 din 12 noiembrie 2012, relevantă pentru
identitate de raţiune).
Art. 511
Punerea în executare a măsurilor educative neprivative de libertate

Lucreţia Albertina Postelnicu, Constantin Cristinel Meceanu

În cazul în care s-a luat faţă de minor vreuna dintre măsurile educative
neprivative de libertate, după rămânerea definitivă a hotărârii se fixează un
termen pentru când se dispune aducerea minorului, chemarea reprezentantului
legal al acestuia, a reprezentantului serviciului de probaţiune pentru punerea
în executare a măsurii luate şi a persoanelor desemnate cu supravegherea
acesteia.
Corelaţii legislative: art. 115 alin. (1) pct. 1 lit. a)-b), art. 117-120 C.pen.; art. 15 lit.
b), art. 66-69, art. 73 alin. (2) din Legea nr. 253/2013, art. 84 pct. 12, art. 151 alin. (1)
R.O.I.I.J
Comentariu
1. Organul judiciar competent să pună în executare măsurile educative
neprivative de libertate.
Măsurile educative neprivative de libertate care pot fi luate faţă de minor sunt: a)
stagiul de formare civică; b) supravegherea; c) consemnarea la sfârşit de săptămână;
d) asistarea zilnică [art. 115 alin. (1) pct. 1 lit. a)-b), art. 117-120 C.pen.].
Hotărârile prin care au fost luate faţă de minor una dintre măsurile educative
neprivative de libertate prevăzute de lege, după ce au rămas definitive în oricare
dintre modalităţile prevăzute de art. 551-552 C.proc.pen., se pun în executare de
către judecătorul delegat cu executarea [art. 15 lit. b) din Legea nr. 253/2013].
Prin hotărâre de colegiu a instanţei se poate stabili pentru fiecare dintre judecătorii
desemnaţi să judece cauze cu inculpaţi minori o astfel de competenţă, astfel încât
fiecare judecător care aplică o măsură educativă neprivativă de libertate să pună în
executare propria hotărâre. O astfel de soluţie prezintă avantajul că judecătorul care
asigură punerea în executare a hotărârii are o bună cunoaştere a cauzei şi
a persoanei minorului.
Acesta este informat de către grefierul delegat la compartimentul executări penale
din cadrul instanţei de executare cu privire la rămânerea definitivă a hotărârii.
Lucrările de executare se vor efectua de îndată, în ziua în care hotărârea a devenit
executorie sau, după caz, la data când s-a primit extrasul de la instanţa de apel [art.
151 alin. (1) R.O.I.I.J.]. Astfel, judecătorul delegat cu executarea va fixa un termen şi
va dispune citarea minorului, a reprezentantului legal al acestuia, a reprezentantului
serviciului de probaţiune pentru punerea în executare a măsurii luate şi
a persoanelor desemnate cu supravegherea acesteia.
2. Participanţii la punerea în executare a măsurilor educative neprivative de
libertate. Chemarea persoanelor prevăzute de art. 511 C.proc.pen. se va face prin
emiterea de citaţii, şi nu prin transmiterea unor adrese, art. 65 din Legea nr.
253/2013 conţinând prevederi exprese în acest sens.
Reprezentanţii legali ai minorului sunt părinţii acestuia, părinţii adoptivi ori
tutorele, după caz.
Judecătorul delegat cu executarea citează serviciul de probaţiune în circumscripţia
căruia îşi are locuinţa minorul, transmiţând o copie a hotărârii judecătoreşti [art.
1469 din H.G. nr. 1079/2013 (modificată prin H.G. nr. 603/2016)].
Dacă pentru supravegherea minorului pe durata stagiului de formare civică sau,
după caz, a măsurii educative a asistării zilnice, a fost desemnată până la termenul
stabilit de judecătorul delegat o persoană din cadrul instituţiei din comunitate [art.
66 alin. (3), art. 69 alin. (1) din Legea nr. 253/2013], urmează a fi citată aceasta,
alături de un reprezentat al serviciului de probaţiune. Pentru a se evita întârzieri în
punerea în executare a hotărârii, apreciem că se impune ca în citaţia emisă pentru
serviciul de probaţiune să se solicite comunicarea de îndată a unei astfel de
desemnări. Împreună cu citaţia, serviciului de probaţiune i se comunică şi o copie de
pe hotărârea instanţei [art. 65 alin. (2) din Legea nr. 253/2013].
Dacă faţă de minor a fost dispusă măsura educativă a supravegherii ori cea
a consemnării la sfârşit de săptămână, se vor cita, ca persoane desemnate cu
supravegherea acesteia, părinţii minorului, cei care l-au adoptat sau tutorele [art. 67
alin. (2) din Legea nr. 253/2013] şi, respectiv, persoana majoră cu care locuieşte
minorul ori orice altă persoană majoră desemnată de instanţa de judecată [art. 68
alin. (4) din Legea nr. 253/2013].
Aceste măsuri vor fi luate chiar dacă, la data rămânerii definitive a hotărârii,
persoana faţă de care a fost luată măsura educativă neprivativă de libertate a împlinit
vârsta de 18 ani, întrucât punerea în executare a măsurilor educative nu este
condiţionată de vârsta persoanei faţă de care s-a luat o astfel de măsură. Punerea în
executare a hotărârilor penale este obligatorie atât timp cât executarea lor nu s-a
prescris.
Având în vedere principiul general al executării imediate a hotărârilor penale
definitive şi, în mod special, necesitatea unei intervenţii cât mai rapide cu privire la
minor, astfel încât măsurile educative să-şi realizeze scopul pentru care au fost luate,
termenul de prezentare reglementat de art. 511 C.proc.pen. va fi stabilit la un
moment cât mai apropiat de cel al rămânerii definitive. În acelaşi timp se va urmări
să se asigure posibilitatea reală a persoanelor citate de a se prezenta la termenul
stabilit, urmând a se evalua timpul necesar efectuării procedurii de citare în funcţie
de locurile către care se emit citaţii, precum şi cel pe care l-ar impune desfăşurarea
unor activităţi care precedă această întâlnire, atunci când este cazul.
3. Desfăşurarea procedurii. Impedimente la punerea în executare a măsurilor
educative neprivative de libertate. Consecinţe. La termenul stabilit, judecătorul
delegat cu executarea îi prezintă minorului şi persoanei desemnate cu supravegherea
acestuia scopul şi conţinutul sancţiunii aplicate, precum şi consecinţele
nerespectării acesteia.
Consilierul de probaţiune va formula propuneri motivate privind încredinţarea
supravegherii minorului unor persoane, atunci când încredinţarea este necesară
potrivit conţinutului măsurii educative a supravegherii, dar instanţa nu s-a
pronunţat asupra acestui aspect, pe care le va prezenta la termenul stabilit de
judecătorul delegat.
În cadrul acestei întâlniri, consilierul de probaţiune stabileşte data la care minorul
şi părintele sau, după caz, tutorele, curatorul, persoana sau reprezentantul instituţiei
căreia i-a fost încredinţată supravegherea minorului de către instanţă ori de către
judecătorul delegat cu executarea, în funcţie de caz, urmează să se prezinte la
serviciul de probaţiune.
Procedura se poate desfăşura şi în lipsa consilierului de probaţiune, dacă serviciul
a fost legal citat, însă, în această situaţie, consilierul de probaţiune trebuie să
transmită o informare judecătorului delegat în care comunică data la care minorul
trebuie să se prezinte la sediul serviciului de probaţiune şi alte informaţii ori solicitări
considerate relevante, precum şi, atunci când este cazul, propune persoana cea mai
potrivită să exercite supravegherea, în cazul în care instanţa nu s-a pronunţat deja
cu privire la acest aspect [art. 1469 din H.G. nr. 1079/2013(modificată prin H.G. nr.
603/2016)]. În situaţia în care nu este transmisă această informare, se va acorda un
nou termen întrucât data întrevederii trebuie comunicată persoanelor prevăzute de
lege în procedura reglementată de art. 511 C.proc.pen. Pentru a evita o astfel de
situaţie, apreciem că este utilă citarea serviciului de probaţiune cu menţiunea de
a comunica această informaţie în scris dacă la procedură nu va participa un consilier
de probaţiune, precum şi, dacă este cazul, propuneri motivate privind încredinţarea
supravegherii minorului unor persoane, în funcţie de specificul măsurii educative.
Pentru a fi considerată îndeplinită procedura prevăzută de art. 511 C.proc.pen., este
necesar ca minorul să fie prezent, iar ceilalţi participanţi să fie legal citaţi. Minorul
nu poate fi reprezentat în această procedură, nici legal, nici convenţional. Nu se va
desemna un avocat din oficiu pentru minor.
În situaţia neprezentării, se vor lua măsuri pentru aducerea minorului în faţa
judecătorului delegat cu executarea, întrucât doar în această modalitate se poate
pune în executare măsura educativă neprivativă de libertate. În acest scop se va
stabili un nou termen. Noţiunea de aducere prevăzută de art. 511 C.proc.pen.
trebuie interpretată în sensul că se poate realiza fie prin citarea minorului, fie, dacă
nu se prezintă, prin emiterea unui mandat de aducere. Chiar dacă dispoziţiile art.
265 C.proc.pen. nu prevăd posibilitatea emiterii unui mandat de aducere a minorului
de către judecătorul delegat cu executarea, întrucât terminologia folosită de legiuitor
în cadrul art. 511 C.proc.pen. este aceeaşi cu cea a art. 265 C.proc.pen., care
defineşte funcţia mandatului de aducere, apreciem că art. 511 C.proc.pen.
reglementează un caz special în care judecătorul delegat poate emite mandat de
aducere. Întrucât nu mai are calitatea de inculpat, nu s-ar putea dispune emiterea
unui mandat de aducere înainte ca minorul să fi fost citat în mod legal [aşa cum
permite art. 265 alin. (2) C.proc.pen.]. Această soluţie este compatibilă cu dispoziţiile
art. 5 parag. 1 lit. b) din CEDO, mandatul fiind emis de un judecător în vederea
aducerii minorului la procedura de punere în executare a unei hotărâri judecătoreşti,
fiind, astfel, proporţională cu scopul urmărit.
În situaţia în care nu a fost desemnată prin hotărârea instanţei persoana care asigură
supravegherea minorului în executarea măsurii educative a supravegherii şi,
respectiv, a celei a consemnării la sfârşit de săptămână, conform art. 67 alin. (3)
şi art. 68 alin. (5) din Legea nr. 253/2013, judecătorul delegat, cu consultarea
consilierului de probaţiune, va desemna persoana ce urmează să exercite
supravegherea.
Întrucât, conform art. 67 alin. (7) şi art. 68 alin. (9) din Legea nr. 253/2013, măsurile
educative se execută prin raportare „la momentul prezentării minorului şi a persoanei
desemnate cu supravegherea în faţa judecătorului delegat cu executarea în
condiţiile art. 511 din Legea nr. 135/2010”, judecătorul delegat va desemna, în
situaţia prezentată, persoana care urmează să exercite supravegherea înainte de
împlinirea termenului de prezentare conform art. 511 C.proc.pen., termen la care va
fi citată şi această persoană.
În îndeplinirea acestei atribuţii, judecătorul delegat emite o dispoziţie [art. 16 alin.
(3) raportat la art. 5 lit. b) din Legea nr. 253/2013]. În practica judiciară activitatea
desfăşurată la termenul stabilit şi persoanele prezente se consemnează într-
un proces-verbal sau într-o încheiere de şedinţă.
Ulterior termenului prevăzut de art. 511 C.proc.pen., punerea în executare
a hotărârii se realizează conform dispoziţiilor art. 66-69 din Legea nr. 253/2013.
În acele situaţii în care, în ciuda măsurilor luate, minorul nu se prezintă/nu este
adus, art. 511 C.proc.pen. şi art. 65 alin. (1) din Legea nr. 253/2013 disting explicit
între situaţia acestuia, cu privire la care se reglementează o obligaţie de aducere, şi
cea a celorlalţi participanţi la procedura reglementată de art. 511 C.proc.pen.
(reprezentantul legal, a reprezentantul serviciului de probaţiune pentru punerea în
executare a măsurii luate şi persoanele desemnate cu supravegherea minorului), cu
privire la care se stabileşte o obligaţie de citare, apreciem că nu se poate constata
că hotărârea instanţei a fost pusă în executare.
În aceste cazuri soluţia este de stabilire a unui termen pentru reluarea procedurii
la un moment ulterior, eventual mai îndepărtat, în limitele prescrierii executării
măsurii educative privative de libertate [2 ani de la data rămânerii definitive
a hotărârii prin care au fost luate, conform art. 132 alin. (1) C.pen.].
O măsură complementară utilă este introducerea, în temeiul art. 6 lit. c) raportat
la art. 14 lit. c) din Legea nr. 141/2010, a unei semnalări în Sistemului Informatic
Naţional de Semnalări, întrucât minorul este o persoană căutată în vederea
participării la o procedură judiciară pentru ai se comunica o hotărâre
judecătorească. Ulterior semnalizării, în cazul identificării persoanei cu privire la care
a fost introdusă în S.I.N.S. o semnalare, se informează persoana în cauză cu privire
la existenţa semnalării, se stabileşte adresa la care aceasta locuieşte şi se comunică
această informaţie instanţei de judecată care a solicitat introducerea semnalării.
Imposibilitatea de asigurare a prezenţei minorului nu poate constitui temei pentru
sesizarea instanţei în vederea prelungirii sau înlocuirii măsurilor educative
neprivative de libertate întemeiată pe nerespectarea, cu rea-credinţă, a condiţiile de
executare a măsurii educative sau a obligaţiilor prevăzute de art. 121 alin. (1) lit.
a), e) şi f) C.pen. (art. 123 C.pen.), deoarece aceste situaţii presupun începerea
executării măsurii educative neprivative de libertate, astfel încât numai după acest
moment se poate analiza dacă „minorul nu respectă, cu rea-credinţă, condiţiile de
executare a măsurii educative sau a obligaţiilor impuse” (art. 123 C.pen.). Un
argument în acelaşi sens îl reprezintă şi dispoziţiile art. 65 alin. (2) din Legea nr.
253/2013, care prevăd că „în cadrul întâlnirii, judecătorul delegat îi prezintă
minorului şi persoanei desemnate cu supravegherea acestuia scopul şi conţinutul
sancţiunii aplicate, precum şi consecinţele nerespectării acesteia”.
Din analiza jurisprudenţei rezultă că, în mod constant, sesizările efectuate în aceste
situaţii sunt respinse de instanţe ca nefondate, întrucât nu este îndeplinită condiţia
relei-credinţe a minorului [Trib. Dolj, Secţia penală, decizia penală nr. 185 din 12
februarie 2015; Jud. Iaşi, Secţia penală, sentinţa penală nr. 1694 din 19 mai
2015 (www.rolii.ro)]. Însă, întrucât hotărârea prin care a fost luată măsura educativă
neprivativă de libertate nu a fost pusă în executare, apreciem că nu este îndeplinită
o condiţie de admisibilitate a sesizării, astfel încât o soluţie riguroasă juridic
este respingerea ca inadmisibilă a acestor sesizări.
Prin excepţie, întrucât executarea obligaţiilor prevăzute de art. 121 alin. (1) lit.
b)-d) C.pen. începe, conform art. 70 alin. (5) lit. a) din Legea nr. 253/2013, la data
rămânerii definitive a hotărârii prin care au fost stabilite, înseamnă că nerespectarea
cu rea-credinţă a acestor obligaţii va putea atrage soluţia de prelungire sau înlocuire
a măsurii educative neprivative de libertate pe lângă care au fost dispuse chiar dacă
nu a fost parcursă ori nu a fost finalizată procedura reglementată de art. 511
C.proc.pen.
Procedura reglementată de art. 511 C.proc.pen. poate fi efectuată şi prin comisie
rogatorie [Jud. Zimnicea, încheierea nr. 495 din 17 noiembrie 2015 (www.rolii.ro)].
Evidenţele privitoare la punerea în executare a hotărârilor referitoare la inculpaţi
minori sunt nepublice (art. 84 pct. 12 R.O.I.I.J.).
4. Activitatea judecătorului delegat cu executarea ulterior punerii în executare
a măsurilor educative neprivative de libertate.
4.1. Dacă pe parcursul supravegherii măsurii educative a supravegherii şi, respectiv,
a celei a consemnării la sfârşit de săptămână, persoana desemnată nu mai poate
exercita, permanent sau temporar, supravegherea, judecătorul delegat, cu
consultarea consilierului de probaţiune, va desemna persoana ce urmează să exercite
supravegherea. În această situaţie se va stabili un termen la care această persoană
va fi citată, urmând a fi informată asupra scopului şi conţinutului sancţiunii aplicate
minorului, precum şi asupra consecinţelor nerespectării acesteia [art. 67 alin. (7)
şi art. 68 alin. (9) din Legea nr. 253/2013].
În îndeplinirea acestei atribuţii, judecătorul delegat emite o dispoziţie [art. 16 alin.
(3) raportat la art. 5 lit. b) din Legea nr. 253/2013].
4.2. Programul zilnic pe care trebuie să îl respecte minorul şi activităţile pe care
trebuie să le îndeplinească acesta în executarea măsurii educative a asistării zilnice
sunt stabilite de comun acord de către consilierul de probaţiune şi părinţi, tutore sau
altă persoană în grija căreia se află minorul, cu consultarea acestuia.
În caz de dezacord, programul se stabileşte de către judecătorul delegat cu
executarea, prin încheiere motivată, după audierea celor interesaţi. Încheierea nu
este supusă niciunei căi de atac [art. 69 alin. (2) fraza a II-a din Legea nr. 253/2013].
4.3. Judecătorul delegat cu executarea, la cererea minorului, părinţilor, tutorelui sau
a altei persoane în grija căreia se află minorul ori a persoanei vătămate, după
consultarea referatului de evaluare întocmit de consilierul de probaţiune, poate
sesiza instanţa de executare pentru modificarea conţinutului unora dintre obligaţiile
impuse de către instanţă, impunerea unor noi obligaţii sau încetarea executării unora
dintre cele dispuse. Referatul de evaluare însoţeşte sesizarea făcută de judecătorul
delegat [art. 73 alin. (2) din Legea nr. 253/2013]; instanţa poate fi sesizată în acelaşi
scop de consilierul de probaţiune [art. 73 alin. (1) din Legea nr. 253/2013].
5. Actele de procedură emise de consilierul de probaţiune. Regim juridic. În
activitatea de probaţiune, în cazurile expres prevăzute de lege, consilierul de
probaţiune emite decizii care sunt obligatorii pentru persoana supravegheată şi
pentru instituţiile din comunitate vizate. Deciziile consilierului de probaţiune sunt
avizate de către şeful ierarhic superior. Împotriva deciziilor consilierului de
probaţiune, persoana sau instituţia din comunitate vizată poate face plângere la
judecătorul delegat cu executarea, în termen de 10 zile de la comunicare.
Plângerea persoanei supravegheate nu suspendă executarea deciziei atacate, un
astfel de efect avându-l doar cea formulată de instituţia din comunitate vizată de
decizia contestată.
Judecătorul delegat cu executarea fixează un termen pentru soluţionarea plângerii şi
citează părţile.
Plângerea se soluţionează în camera de consiliu, prin încheiere definitivă, după
ascultarea petentului şi a consilierului de probaţiune. Neprezentarea părţilor legal
citate nu împiedică soluţionarea plângerii (art. 111 din Legea nr. 252/2013).
Art. 512
Abrogat
Art. 513. Prelungirea sau înlocuirea măsurilor educative neprivative de libertate

Lucreţia Albertina Postelnicu, Constantin Cristinel Meceanu

(1) Prelungirea măsurii educative neprivative de libertate în cazul în care

minorul nu respectă, cu rea-credinţă, condiţiile de executare şi obligaţiile
impuse se dispune de instanţa care a pronunţat această măsură.
(2) Înlocuirea măsurii luate iniţial cu o altă măsură educativă neprivativă de
libertate mai severă ori înlocuirea măsurii luate iniţial cu o măsură educativă
privativă de libertate pentru vreuna dintre cauzele prevăzute la art. 123 din
Codul penal se dispune de instanţa care a pronunţat această măsură.
Corelaţii legislative: art. 101 din Legea nr. 252/2013; art. 1420-1422, art. 1468, art.
14102, art. 14119 din H.G. nr. 1079/2013 modificată prin H.G. nr. 603/2016; art. 123
C.pen.
Comentariu
1. Sesizarea instanţei de executare. Titulari. Serviciul de probaţiune în
circumscripţia căruia îşi are locuinţa minorul care locuieşte pe teritoriul României,
respectiv cel situat în circumscripţia teritorială a instanţei de executare, în cazul în
care minorul sancţionat de o instanţă română nu locuieşte pe teritoriul României,
coordonează procesul de supraveghere a respectării măsurilor educative neprivative
de libertate şi a executării obligaţiilor impuse de instanţă, iar în situaţia în care, pe
durata termenului de supraveghere, consilierul de probaţiune manager de caz
constată că minorul nu respectă condiţiile de executare a măsurii educative sau nu
execută, în condiţiile stabilite, obligaţiile ce îi revin, verifică motivele care au
determinat această nerespectare şi, dacă apreciază că nerespectarea este importantă
şi s-a făcut cu rea-credinţă, întocmeşte un referat de evaluare şi sesizează instanţa
de executare.
Referatul de evaluare conţine informaţii privind comportamentul minorului pe
perioada executării măsurii educative, modul în care acesta a executat obligaţiile
stabilite în sarcina sa, a respectat programul stabilit de serviciul de probaţiune şi
a colaborat cu persoanele ori instituţiile implicate în procesul său de îndreptare
comportamentală, precum şi propuneri motivate care să sprijine instanţa de judecată
în luarea unei decizii care să asigure condiţiile potrivite de executare a măsurii
educative şi creşterea şanselor de îndreptare a persoanei supravegheate. Referatul de
evaluare se întocmeşte utilizând informaţiile avute la dispoziţie în cuprinsul
dosarului de probaţiune despre comportamentul minorului pe durata termenului de
supraveghere, în acest sens instituţia din comunitate care are responsabilitatea
supravegherii minorului, a verificării sau controlului modalităţii de executare
a obligaţiilor stabilite în sarcina acestuia având obligaţia de a pune la dispoziţia
consilierului de probaţiune, în termen de 7 zile, informaţiile şi dovezile solicitate în
acest sens.
Consilierul de probaţiune se poate sesiza fie ca urmare a constatărilor proprii ale
neîndeplinirii măsurilor de supraveghere a căror verificare cade în sarcina sa, fie ca
urmare a sesizărilor primite de la organele abilitate să verifice modul de îndeplinire
a obligaţiilor de către condamnat [art. 101 alin. (2) din Legea nr. 252/2013 coroborat
cu art. 14102 alin. (2) din H.G. nr. 1079/2013] sau de la persoana vătămată ori, după
caz, de la alte persoane interesate, cum ar fi membri de familie ai victimei, participanţi
la săvârşirea infracţiunii, alte persoane cu privire la care instanţa ce a dispus
liberarea condiţionată a stabilit că persoana condamnată nu trebuie să intre în
contact etc. [art. 101 alin. (3) din Legea nr. 252/2013coroborat cu art. 14102 alin. (3)
din H.G. nr. 1079/2013].
Dacă încălcările constatate sunt minore şi nu aduc atingere scopului pentru care au
fost dispuse măsurile de supraveghere sau obligaţiile persoanei supravegheate,
consilierul de probaţiune manager de caz poate emite avertismente, în condiţiile art.
14119 din H.G. nr. 1079/2013.
2. Instanţa competentă. Prealabil verificării condiţiilor privitoare la existenţa unei
încălcări cu rea-credinţă a condiţiilor de executare a măsurii educative sau
a obligaţiilor impuse, instanţa va verifica dacă sesizarea a fost efectuată înainte de
a expira durata termenului de supraveghere, deoarece art. 101 alin. (1) din Legea nr.
252/2013 prevede că instanţa de executare va fi sesizată „în situaţia în care, pe
durata termenului de supraveghere, consilierul de probaţiune manager de caz
constată că minorul nu respectă condiţiile de executare a măsurii educative sau nu
execută, în condiţiile stabilite, obligaţiile ce îi revin (...)”. Per a contrario, dacă se va
constata acest comportament după ce a expirat durata termenului de supraveghere,
consilierul de probaţiune manager de caz este decăzut din dreptul de a sesiza
instanţa competentă cu consecinţa că o eventuală sesizare este lovită de nulitate,
aceasta urmând a fi respinsă ca tardivă.
Dacă minorul nu respectă, cu rea-credinţă, condiţiile de executare a măsurii
educative sau obligaţiile impuse, instanţa de executare dispune prelungirea
măsurii educative neprivative de libertate, fără a putea depăşi maximul prevăzut de
lege pentru aceasta, sau înlocuirea măsurii luate iniţial cu o altă măsură educativă
neprivativă de libertate mai severă ori înlocuirea măsurii luate iniţial cu măsura
educativă privativă de libertate a internării într-un centru educativ, în cazul în care
iniţial s-a luat măsura educativă neprivativă de libertate cea mai severă, pe durata
sa maximă.
De asemenea, aceeaşi procedură este urmată în cazul în care, după prelungirea
măsurii educative neprivative de libertate la maximul prevăzut de lege pentru aceasta
sau înlocuirea măsurii educative neprivative de libertate dispuse iniţial cu o altă
măsură educativă neprivativă de libertate mai severă, minorul nu respectă condiţiile
de executare a măsurii educative sau a obligaţiilor impuse, caz în care instanţa va
înlocui măsura educativă neprivativă de libertate cu măsura internării într-un centru
educativ, în condiţiile art. 123 alin. (2) C.pen.
Dacă minorul aflat în executarea unei măsuri educative neprivative de libertate
săvârşeşte o nouă infracţiune sau este judecat pentru o infracţiune concurentă
săvârşită anterior, instanţa care judecă noua infracţiune dispune prelungirea
măsurii educative neprivative de libertate, fără a putea depăşi maximul prevăzut de
lege pentru aceasta, sau înlocuirea măsurii luate iniţial cu o altă măsură educativă
neprivativă de libertate mai severă ori înlocuirea măsurii luate iniţial cu o măsură
educativă privativă de libertate, în cazul în care iniţial s-a luat măsura educativă
neprivativă de libertate cea mai severă, pe durata sa maximă.
Deşi sintagma folosită de dispoziţiile art. 513 C.proc.pen. este „instanţa care
a pronunţat această măsură” [ceea ce ar putea primi şi interpretarea potrivit căreia,
în cazul în care instanţa de apel a dispus luarea măsurii educative neprivative de
libertate, competenţa de prelungire sau înlocuire a acestei măsuri în condiţiile art.
123 alin. (1), (2) C.pen. revine acesteia], apreciem că acestea se completează cu
dispoziţiile art. 101 din Legea nr. 252/2013, ce stabileşte obligaţia consilierului de
probaţiune de a sesiza instanţa de executare în cazul în care minorul nu respectă,
cu rea-credinţă, condiţiile de executare a măsurii educative sau obligaţiile impuse.
Un alt argument ce poate fi adus este acela că instanţa de executare (instanţa ce
a pronunţat hotărârea prin care s-a aplicat măsura educativă în primă instanţă)
procedează la punerea în executare a hotărârii judecătoreşti şi la rezolvarea
incidentelor ce apar pe parcursul executării măsurii educative.
Competenţa prevăzută de art. 513 C.proc.pen. stabilită în favoarea instanţei de
executare se referă doar la cazurile de prelungire sau înlocuire a măsurii educative
neprivative de libertate luate iniţial cu o altă măsură educativă din aceeaşi categorie
mai severă sau măsura educativă privativă de libertate a internării într-un centru
educativ, prevăzută de art. 123 alin. (1), (2) C.pen. Deşi dispoziţiile art. 513 alin. (2)
C.proc.pen. nu fac distincţie între cazurile de înlocuire prevăzute de art. 123 alin. (1),
(2) C.pen., respectiv cele prevăzute de art. 123 alin. (3), (4) C.pen., distincţia se
impune, întrucât, în cazul în care prelungirea sau înlocuirea măsurii educative
iniţiale se dispune ca urmare a împrejurării că minorul a săvârşit o nouă infracţiune
(fiind posibilă şi săvârşirea unui concurs de infracţiuni) sau este judecat pentru
o infracţiune concurentă săvârşită anterior, competenţa nu poate aparţine instanţei
de executare ce a pronunţat hotărârea prin care s-a aplicat măsura educativă iniţială,
ci instanţei ce judecă noua infracţiune sau infracţiunea concurentă.
Competenţa instanţei de executare este exclusivă, în cazul sesizării unei instanţe
necompetente material urmând a se proceda la declinarea competenţei de soluţionare
a cauzei, în condiţiile art. 50 C.proc.pen.
Art. 514
Punerea în executare a internării într-un centru educativ

Lucreţia Albertina Postelnicu, Constantin Cristinel Meceanu

(1) În cazul în care s-a luat faţă de minor măsura educativă a internării într-un
centru educativ, punerea în executare se face prin trimiterea unei copii de pe
hotărâre organului de poliţie de la locul unde se află minorul, după rămânerea
definitivă a hotărârii.
(2) Organul de poliţie ia măsuri pentru internarea minorului.
(3) Cu ocazia punerii în executare a măsurii educative a internării într-un
centru educativ, organul de poliţie poate pătrunde în domiciliul sau reşedinţa
unei persoane fără învoirea acesteia, precum şi în sediul unei persoane juridice
fără învoirea reprezentantului legal al acesteia.
(4) Dacă minorul faţă de care s-a luat măsura educativă a internării într-un
centru educativ nu este găsit, organul de poliţie constată aceasta printr-un
proces-verbal şi sesizează de îndată organele competente pentru darea în
urmărire, precum şi pentru darea în consemn la punctele de trecere a frontierei.
Un exemplar al procesului-verbal se înaintează centrului educativ în care se va
face internarea.
(5) Copia de pe hotărâre se predă cu ocazia executării măsurii centrului educativ
în care minorul este internat.
(6) Conducătorul centrului educativ comunică de îndată instanţei care a dispus
măsura despre efectuarea internării.
Corelaţii legislative: art. 141 alin. (1) din Legea nr. 254/2014; art. 97, art. 311 din
H.G. nr. 157/2016 modificată prin H.G. nr. 593/2016 şi H.G. nr. 604/2016
Comentariu
Judecătorul delegat cu executarea procedează la punerea în executare a hotărârilor
judecătoreşti prin care s-a dispus o măsură educativă, sens în care procedează la
emiterea formelor de punere în executare, potrivit procedurii prevăzute, în mod
distinct, de dispoziţiile C.proc.pen. pentru fiecare dintre măsurile educative privative
de libertate dispuse.
Internarea într-un centru educativ este măsura educativă privativă de libertate
constând în internarea minorului, conform art. 141 alin. (1) din Legea nr. 254/2014,
într-o instituţie specializată în recuperarea socială, în care persoanele internate
urmează programe de instruire şcolară şi formare profesională, potrivit aptitudinilor
lor, precum şi alte activităţi şi programe destinate reintegrării sociale.
Punerea în executare a măsurii educative a internării într-un centru educativ se face,
potrivit dispoziţiilor art. 514 alin. (1) C.proc.pen. raportat la art. 311 din H.G. nr.
157/2016, la momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin care s-a
dispus măsura educativă, prin comunicarea unei copii de pe hotărâre organului de
poliţie de la locul unde se află minorul.
Observăm că textul de lege foloseşte sintagma „locul unde se află minorul”, astfel că
formele de executare se vor trimite organului de poliţie în circumscripţia căruia la
momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti locuieşte în fapt minorul,
aspecte stabilite pe parcursul judecării procesului, această adresă putând fi
domiciliul părinţilor acestuia, domiciliul părintelui/persoanei căreia i-a fost
încredinţat minorul, locuinţa persoanei în îngrijirea căreia se află în fapt minorul,
sediul centrului de plasament în cazul în care faţă de minor au fost luate măsuri de
protecţie specială etc.
În cazul în care până la punerea în executare a măsurii educative privative de
libertate minorul şi-a schimbat locuinţa, după primirea comunicării copiei hotărârii
judecătoreşti, organul de poliţie are obligaţia de a identifica locul în care se află
acesta, urmând să ia măsuri pentru internarea minorului, în toate cazurile în care îl
identifică, situaţia personală dificilă a acestuia ori starea de sănătate neconstituind
impedimente la executarea măsurii.
Deşi nu este prevăzută expres, o activitate implicită procedurii reglementate de art.
514 C.proc.pen. este aducerea la cunoştinţă a motivelor privării de libertate
a minorului. În cazul în care minorul sau alte persoane refuză expres sau implicit să
se supună punerii în executare a măsurii educative a internării într-un centru
educativ, organul de poliţie poate pătrunde, fără a se obţine în prealabil un mandat
de percheziţie domiciliară, în domiciliul sau reşedinţa oricărei persoane fără învoirea
acesteia, precum şi în sediul oricărei persoane juridice fără învoirea reprezentantului
legal al acesteia, cu excepţia situaţiilor în care există convenţii internaţionale care
stabilesc imunităţi procedurale.
Copia de pe hotărâre se predă, cu ocazia executării măsurii, centrului educativ în
care minorul este internat, iar conducătorul centrului educativ comunică, de îndată,
instanţei care a dispus măsura despre efectuarea internării.
Persoanele internate sunt primite în locurile de deţinere în baza hotărârii
judecătoreşti rămase definitivă, în original sau în forma primită de la instanţa de
judecată, în conformitate cu art. 514 alin. (1) C.proc.pen., semnată, datată şi
ştampilată de organul de poliţie care o pune în executare, după stabilirea identităţii
minorului şi verificarea valabilităţii şi autenticităţii documentelor ce constituie
dosarul individual, conform art. 97 alin. (2) din H.G. nr. 157/2016.
Dosarul individual este întocmit de organul de poliţie, care procedează la punerea în
executare a hotărârii judecătoreşti şi cuprinde: hotărârea judecătorească rămasă
definitivă, semnată, datată şi ştampilată de organul de poliţie care îl pune în
executare; actul de identitate valabil sau procesul-verbal de stabilire a identităţii
întocmit de organul de executare; adresa de predare a persoanei internate.
Potrivit dispoziţiilor art. 311 raportat la art. 97 alin. (4) din H.G. nr. 157/2016, în
situaţia în care minorul internat este depus prin intermediul centrelor de reţinere şi
arestare preventivă, dosarul individual va cuprinde: copia cazierului judiciar,
procesul-verbal de introducere în arest, fişa de cunoaştere individuală, fişa medicală,
acte de identitate sau proces-verbal de identificare, fotografie faţă şi profil, fişă
dactiloscopică, adresa de predare a deţinutului şi, după caz, copia hotărârii de
condamnare, dacă a fost comunicată de instanţa de judecată organului de poliţie.
Dacă minorul faţă de care s-a luat măsura educativă a internării într-un centru
educativ nu este găsit, organul de poliţie constată aceasta printr-un proces-verbal,
un exemplar al procesului-verbal urmând a fi înaintat centrului educativ în care se
va face internarea.
De asemenea, organul de poliţie are obligaţia de a sesiza, de îndată, organele
competente pentru darea în urmărire, precum şi pentru darea în consemn la punctele
de trecere a frontierei.
Prin darea în consemn se transmit informaţii poliţiei de frontieră şi autorităţii vamale
cu privire la persoana faţă de care s-a dispus măsura educativă a internării într-un
centru educativ, care urmează să fie verificată pe timpul efectuării controlului de
trecere a frontierei de stat, în vederea interzicerii ieşirii din România.
Art. 515
Punerea în executare a internării într-un centru de detenţie

Lucreţia Albertina Postelnicu, Constantin Cristinel Meceanu

(1) Măsura educativă a internării minorului într-un centru de detenţie se pune

în executare prin trimiterea unei copii a hotărârii definitive prin care s-a luat
această măsură organului de poliţie de la locul unde se află minorul, când acesta
este liber, ori comandantului locului de deţinere, când acesta este arestat
preventiv.
(2) Odată cu punerea în executare a măsurii educative a internării minorului
într-un centru de detenţie, judecătorul delegat va emite şi ordinul prin care
interzice minorului să părăsească ţara. Dispoziţiile privind întocmirea şi
conţinutul ordinului în cazul punerii în executare a pedepsei închisorii se aplică
în mod corespunzător.
(3) Dacă executarea măsurii revine organului de poliţie, dispoziţiile art. 514
alin. (2)-(4) se aplică în mod corespunzător.
(4) Copia de pe hotărâre se predă cu ocazia executării măsurii centrului de
detenţie în care minorul este internat.
(5) Conducătorul centrului de detenţie comunică de îndată instanţei care
a dispus măsura despre efectuarea internării.
Corelaţii legislative: art. 141, art. 147-149 din Legea nr. 254/2014; art. 299-307 din
H.G. nr. 157/2016 modificată prin H.G. nr. 593/2016 şi H.G. nr. 604/2016; art.
514, art. 555, art. 556, art. 557 C.proc.pen.
Comentariu
Măsura educativă a internării într-un centru de detenţie constă în internarea
minorului, conform art. 141 alin. (1), (2) din Legea nr. 254/2014, într-o instituţie
specializată în recuperarea socială, cu regim de pază şi supraveghere, în care acestea
urmează intensiv programe de instruire şcolară şi formare profesională, potrivit
aptitudinilor lor, precum şi alte activităţi şi programe destinate reintegrării sociale.
1. Spre deosebire de măsura educativă a internării într-un centru educativ, ce are
un regim de executare ce este comun tuturor persoanelor internate, în cazul măsurii
educative a internării într-un centru de detenţie sunt prevăzute două regimuri de
executare, respectiv regimul închis şi regimul deschis, ce se diferenţiază în raport cu
gradul de limitare a libertăţii de mişcare a persoanei internate, precum şi cu modul
şi locul de organizare şi desfăşurare a activităţilor.
Astfel, regimul închis constă în asigurarea unor măsuri de pază, escortare, însoţire
şi supraveghere care să permită persoanelor internate să desfăşoare, în grupuri,
muncă şi activităţi specifice de instruire şcolară şi formare profesională, educative,
culturale, moral-religioase, de asistenţă psihologică şi asistenţă socială, pentru a da
posibilitatea trecerii în regimul deschis.
Regimul deschis conferă persoanelor internate posibilitatea de a se deplasa
neînsoţite în interiorul centrului şi de a participa la muncă şi activităţi specifice de
instruire şcolară şi formare profesională, educative, culturale, moral-religioase, de
asistenţă psihologică şi asistenţă socială, în afara centrului, fără supraveghere.
Regimul închis se aplică persoanei internate pentru o perioadă mai mare de 3 ani,
însă, în mod excepţional, natura şi modul de săvârşire a infracţiunii, persoana
internatului, precum şi comportarea acestuia până la stabilirea regimului de
executare pot determina includerea în regimul deschis.
Regimul deschis se aplică persoanei internate pentru o perioadă mai mică de 3 ani,
însă, în mod excepţional, natura şi modul de săvârşire a infracţiunii, persoana
internatului, precum şi comportarea acestuia până la stabilirea regimului de
executare pot determina includerea în regimul închis.
Regimurile de executare a măsurilor educative ale internării într-un centru de
detenţie sunt bazate pe sistemele progresiv şi regresiv, persoanele internate trecând
dintr-un regim în altul. Astfel, regimul închis se aplică şi persoanelor internate,
clasificate iniţial în regim deschis care au comis o abatere disciplinară foarte gravă
sau abateri disciplinare grave, repetate, şi care, prin conduita lor, afectează
desfăşurarea normală a activităţilor în centru. De asemenea, regimul deschis se
aplică persoanelor internate clasificate iniţial în regimul închis care au avut o bună
conduită şi au făcut eforturi serioase pentru reintegrare socială.
2. Punerea în executare a măsurii educative a internării într-un centru de detenţie
se face, potrivit dispoziţiilor art. 515 alin. (1) C.proc.pen., la momentul rămânerii
definitive a hotărârii judecătoreşti prin care s-a dispus măsura educativă, prin
comunicarea unei copii de pe hotărâre organului de poliţie de la locul unde se află
minorul, când acesta este liber, ori comandantului locului de deţinere, când acesta
este arestat preventiv.
2.1. În cazul în care minorul se află în stare de libertate la momentul punerii în
executare a măsurii educative, formele de executare se vor trimite organului de poliţie
în circumscripţia căruia la momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti
locuieşte în fapt minorul, care are obligaţia să ia măsuri pentru internarea minorului,
parcurgând aceeaşi procedură ca şi în cazul punerii în executare a măsurii educative
privative de libertate a internării într-un centru educativ, aspecte asupra cărora nu
vom mai reveni.
Odată cu punerea în executare a măsurii educative a internării minorului într-un
centru de detenţie, judecătorul delegat va emite şi ordinul prin care interzice
minorului să părăsească ţara, care are drept scop împiedicarea minorului de a părăsi
ţara anterior punerii în executare a măsurii educative a internării într-un centru de
detenţie.
Conţinutul ordinului de interzicere de a părăsi ţara al minorului este identic cu cel
al actului de executare similar emis în cazul pedepsei închisorii sau detenţiunii pe
viaţă, reglementat de art. 555 C.proc.pen., iar punerea în executare presupune
aceleaşi activităţi prevăzute de art. 556-557 C.proc.pen., aspecte ce urmează a fi
dezvoltate la analiza textelor menţionate şi asupra cărora nu vom reveni.
Copia de pe hotărâre se predă, cu ocazia executării măsurii, centrului de detenţie în
care minorul este internat, iar conducătorul centrului de detenţie comunică de îndată
instanţei care a dispus măsura despre efectuarea internării.
Dacă minorul faţă de care s-a luat măsura educativă a internării într-un centru
educativ nu este găsit, organul de poliţie constată aceasta printr-un proces-verbal,
un exemplar al procesului-verbal urmând a fi înaintat centrului de detenţie în care
se va face internarea.
2.2. În cazul în care, la momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin
care s-a dispus luarea măsurii educative a internării într-un centru de detenţie,
minorul se află într-un centru de deţinere, fiind arestat preventiv, judecătorul delegat
cu executarea va dispune trimiterea copiei de pe hotărârea judecătorească
comandantului locului de deţinere, care va dispune măsurile legale în vederea
predării acestuia către centrul de detenţie unde va executa măsura educativă. La
momentul predării minorului se va înainta comandantului centrului de detenţie copia
hotărârii judecătoreşti definitive prin care s-a dispus luarea măsurii educative
privative de libertate.
Comandantul centrului de detenţie va încunoştinţa instanţa de executare despre
internarea persoanei faţă de care s-a dispus măsura educativa.
Art. 516
Schimbările privind măsura educativă a internării într-un centru educativ

Lucreţia Albertina Postelnicu, Constantin Cristinel Meceanu

(1) Menţinerea măsurii internării minorului într-un centru educativ, prelungirea

ori înlocuirea acesteia cu internarea într-un centru de detenţie în cazurile
prevăzute la art. 125 alin. (3) din Codul penal se dispune de instanţa căreia îi
revine competenţa să judece noua infracţiune sau infracţiunea concurentă
săvârşită anterior.
(2) Înlocuirea internării minorului cu măsura educativă a asistării zilnice şi
liberarea din centrul educativ la împlinirea vârstei de 18 ani se dispun, potrivit
dispoziţiilor legii privind executarea pedepselor, de către instanţa în a cărei
circumscripţie teritorială se află centrul educativ, corespunzătoare în grad
instanţei de executare. Revenirea asupra înlocuirii sau liberării, în cazul în care
acesta nu respectă, cu rea-credinţă, condiţiile de executare a măsurii educative
ori obligaţiile impuse, se dispune, din oficiu sau la sesizarea serviciului de
probaţiune, de instanţa care a judecat cauza în primă instanţă.
(3) În cazul prevăzut la art. 125 alin. (7) din Codul penal, revenirea asupra
înlocuirii se dispune de instanţa căreia îi revine competenţa să judece noua
infracţiune săvârşită de minor.
Corelaţii legislative: art. 124, art. 129 NCP; art. 72-73, 75, 86-99 din Legea nr.
252/2013; art. 141 alin. (1), art. 145-146, art. 179-181 din Legea nr. 254/2013; art.
1425-1427 din H.G. nr. 1079/2013 modificată prin H.G. nr. 603/2016; art. 337 din H.G.
nr. 157/2016 modificată prin H.G. nr. 593/2016 şi H.G. nr. 604/2016
Comentariu
1. Cazul minorului internat judecat pentru o nouă infracţiune săvârşită pe
perioada executării măsurii educative privative de libertate sau pentru
o infracţiune concurentă săvârşită anterior internării. Potrivit dispoziţiilor art.
124 alin. (3) C.pen., în cazul în care minorul internat săvârşeşte o nouă infracţiune
sau este judecat pentru o infracţiune concurentă cu cea pentru care i-a fost aplicată
măsura educativă a internării într-un centru educativ, instanţa sesizată cu judecarea
oricăreia dintre cele două infracţiuni va putea dispune, după soluţionarea cauzei,
menţinerea sau prelungirea măsurii educative până la maximul prevăzut de lege sau
înlocuirea acesteia cu cea de-a doua măsură educativă privativă de libertate,
respectiv internarea într-un centru de detenţie.
În acest caz sunt incidente dispoziţiile art. 129 C.pen., care prevăd că, în caz de
concurs de infracţiuni săvârşite în timpul minorităţii, se stabileşte şi se ia o singură
măsură educativă pentru toate faptele, or, aceasta fiind luată, în cazul în care noua
infracţiune este de o gravitate extrem de redusă, poate fi menţinută, respectiv, în
funcţie de gravitatea concretă a infracţiunii ce a fost judecată ulterior, prelungită sau
înlocuită cu o măsură educativă mai gravă.
Concluzionând, singura instanţă competentă să dispună menţinerea, prelungirea
măsurii educative sau înlocuirea acesteia cu măsura educativă a internării într-un
centru de detenţie, în cazul în care minorul internat este judecat ulterior pentru o altă
infracţiune, este doar instanţa căreia îi revine competenţa să judece noua infracţiune
sau infracţiunea concurentă săvârşită anterior.
2. Cazul în care minorul a făcut progrese evidente în vederea reintegrării sociale
pe parcursul executării măsurii educative a internării într-un centru
educativ. Potrivit dispoziţiilor art. 124 alin. (4) C.pen., în cazul în care minorul
internat a dovedit interes constant pentru însuşirea cunoştinţelor şcolare şi
profesionale şi a făcut progrese evidente în vederea reintegrării sociale, după
executarea a cel puţin jumătate din durata internării, instanţa poate dispune
înlocuirea internării cu măsura educativă a asistării zilnice pe o perioadă egală cu
durata internării neexecutate, dar nu mai mult de 6 luni, dacă persoana internată
nu a împlinit 18 ani, sau liberarea din centrul educativ, dacă persoana a împlinit 18
ani.
Sesizarea instanţei pentru a dispune înlocuirea măsurii educative a internării într-
un centru educativ sau liberarea din centrul educativ dacă persoana a împlinit 18
ani poate fi făcută fie de consiliul educativ sau de comisia pentru stabilirea,
individualizarea şi schimbarea regimului de executare a măsurii internării, fie de
persoana internată.
Astfel, în fiecare centru educativ se constituie un consiliu educativ, al cărui scop este
individualizarea regimului de executare a măsurii educative a internării într-un
centru educativ, prin stabilirea asistenţei educaţionale, psihologice şi sociale
acordate fiecărei persoane internate având atribuţii pentru formularea propunerii de
înlocuire a internării cu măsura educativă a asistării zilnice şi pentru formularea
propunerii de liberare din centrul educativ, conform dispoziţiilor art. 179-180 din
Legea nr. 254/2013. La lucrările consiliului educativ pot participa, în calitate de
invitaţi, un consilier de probaţiune din cadrul serviciului de probaţiune competent
potrivit legii în circumscripţia căruia se află centrul educativ şi un reprezentant al
direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului din subordinea consiliului
judeţean, respectiv a consiliului local al sectorului municipiului Bucureşti pe
teritoriul căruia se află centrul educativ.
Consilierul de probaţiune procedează la evaluarea minorilor aflaţi în executarea
măsurii educative privative de libertate. În vederea întocmirii evaluării, centrul
educativ are obligaţia de a informa serviciul de probaţiune, cu cel puţin 14 zile
înainte, cu privire la data la care situaţia persoanei va fi analizată de către consiliul
educativ.
În vederea întocmirii referatului de evaluare, consilierul de probaţiune consultă
referatul de evaluare presentenţial, atunci când acesta există, dosarul minorului
şi/sau solicită datele necesare de la centrul educativ (care are obligaţia să le
comunice în termen de 5 zile) şi colaborează cu personalul locului de deţinere,
precum şi cu serviciul de probaţiune în a cărui circumscripţie teritorială se află
locuinţa minorului, pentru identificarea resurselor socio-familiale ce pot fi utilizate
în procesul de îndreptare comportamentală a acestuia.
Rezultatul evaluării constă în recomandări cu privire la obligaţiile prevăzute de art.
121 C.pen., pe care instanţa le poate impune şi se prezintă la lucrările consiliului
educativ de la nivelul centrului educativ, fiind anexat la procesul-verbal ce urmează
a fi înaintat instanţei de judecată.
2.1. Evaluarea persoanei care nu a împlinit 18 ani. În cazul în care persoana
internată nu a împlinit 18 ani şi a executat jumătate din durata măsurii educative
a internării, consiliul educativ din cadrul centrului educativ, cu participarea
judecătorului de supraveghere a privării de libertate, în calitate de preşedinte
stabileşte dacă minorul a dovedit interes constant pentru însuşirea cunoştinţelor
şcolare şi profesionale sau s-a implicat în muncă şi a făcut progrese în vederea
reintegrării sociale.
Astfel, persoana care execută măsura educativă este prezentată în faţa comisiei sau
consiliului, cu excepţia situaţiilor în care prezintă afecţiuni medicale confirmate de
medic care nu permit prezentarea sa, şi poate depune orice înscrisuri apreciază utile
pentru analiza comportamentului său pe parcursul internării.
Organul din cadrul centrului educativ formulează propunerea, cuprinsă într-un
proces-verbal motivat, de înlocuire a internării cu măsura educativă a asistării
zilnice, care cuprinde poziţia fiecăruia dintre membrii comisiei, ce se înaintează
judecătoriei în a cărei circumscripţie se află centrul educativ, iar procesul-verbal se
comunică, de îndată, persoanei internate.
În cazul în care se constată că persoana internată nu îndeplineşte condiţiile pentru
înlocuirea măsurii internării în centrul educativ cu măsura educativă a asistării
zilnice, în procesul-verbal se fixează un termen pentru reexaminarea situaţiei
acesteia, care nu poate fi mai mare de 4 luni.
2.2. Evaluarea persoanei care nu a împlinit 18 ani. După împlinirea vârstei de 18
ani, persoana internată poate fi liberată dacă a executat cel puţin jumătate din
durata internării, a dovedit interes constant pentru însuşirea cunoştinţelor şcolare şi
profesionale şi a făcut progrese evidente în vederea reintegrării sociale.
Procedura este similară celei menţionate anterior în cazul înlocuirii măsurii internării
în centrul educativ cu măsura educativă a asistării zilnice, însă, în cazul în care se
constată că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru efectuarea propunerii de liberare,
termenul fixat pentru reexaminarea situaţiei persoanei internate nu poate fi mai mare
de 6 luni.
2.3. Procedura în faţa instanţei competente. Căi de atac. Competenţa de
soluţionare a cererii de înlocuire a măsurii internării în centrul educativ cu măsura
educativă a asistării zilnice, respectiv a celei de liberare a persoanei internate
aparţine instanţei în circumscripţia teritorială a căreia se află centrul,
corespunzătoare în grad instanţei de executare. Competenţa instanţei este exclusivă.
Când instanţa constată că sunt îndeplinite condiţiile pentru înlocuirea măsurii
internării în centrul educativ cu măsura educativă a asistării zilnice sau pentru
liberarea persoanei internate, admite propunerea sau cererea, prin sentinţă,
stabilind, totodată, respectarea uneia sau a mai multora dintre obligaţiile prevăzute
de art. 121 C.pen., până la împlinirea duratei măsurii internării.
Când instanţa constată că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru înlocuirea măsurii
internării în centrul educativ cu măsura educativă a asistării zilnice sau pentru
liberarea persoanei internate, respinge propunerea sau cererea, prin sentinţă, fixând
termenul după expirarea căruia propunerea sau cererea va putea fi reînnoită, care
nu poate fi mai mare de 4 luni în cazul înlocuirii măsurii educative privative de
liberate cu măsura educativă neprivativă de libertate, respectiv de 6 luni, în cazul
liberării din executarea măsurii educative a internării.
Sentinţa instanţei, în ambele proceduri analizate, poate fi atacată cu contestaţie, în
termen de 3 zile de la comunicare, ce va fi înaintată pentru soluţionare, potrivit
dispoziţiilor art. 181 alin. (3) din Legea nr. 254/2013, instanţei în circumscripţia
teritorială a căreia se află centrul, corespunzătoare în grad instanţei care a avut
competenţa să judece apelul hotărârii prin care s-a aplicat măsura educativă.
Observăm că dispoziţiile art. 181 alin. (3) din Legea nr. 254/2013 instituie
competenţa de soluţionare a contestaţiei în favoarea curţii de apel în circumscripţia
căreia se află centrul educativ, normă de competenţă ce are caracter derogatoriu de
la regula generală instituită de art. 4251 alin. (5) C.proc.pen.
O copie de pe hotărârea rămasă definitivă prin care s-a dispus înlocuirea măsurii
educative privative de libertate sau liberarea persoanei internate se comunică, după
caz, instanţei de executare a măsurii educative a internării într-un centru educativ
(care va supraveghea îndeplinirea obligaţiilor impuse până la data considerării ca
executată a măsurii educative a internării într-un centru educativ), precum şi
serviciului de probaţiune şi organelor de poliţie competente.
3. Revenirea asupra înlocuirii sau liberării din măsura educativă a internării
într-un centru educativ şi executarea restului rămas neexecutat din măsura
educativă privativă de libertate. În cazul înlocuirii măsurii educative a internării
într-un centru educativ cu măsura educativă a asistării zilnice, serviciul de
probaţiune în circumscripţia căruia îşi are locuinţa minorul, prin intermediul
consilierului de probaţiune manager de caz, în termen de 15 zile de la data punerii
în libertate a minorului, întocmeşte un plan al asistării zilnice a minorului pe durata
executării măsurii, cu implicarea părintelui, a tutorelui sau a persoanei în grija
căreia se află minorul, la întocmirea planului fiind consultat şi minorul, a cărui opinie
este consemnată în plan. Minorul poate să urmeze un program de reintegrare socială
sau un curs şcolar sau de formare profesională, fie ca urmare a dispunerii de către
instanţă a acestei obligaţii în conţinutul măsurii educative, fie ca urmare a planului
stabilit de consilierul de probaţiune.
De asemenea, în cazul în care, odată cu liberarea dintr-un centru educativ
a minorului care a împlinit 18 ani, instanţa de judecată a impus în sarcina acestuia
respectarea uneia sau mai multora dintre obligaţiile prevăzute la art. 121 C.pen., în
termen de 10 zile de la momentul punerii în libertate a minorului, acesta are obligaţia
de a se prezenta la serviciul de probaţiune, unde consilierul de probaţiune manager
de caz va întocmi dosarul de probaţiune al persoanei liberate şi va verifica
supravegherea îndeplinirii obligaţiilor impuse de instanţă.
Dacă minorul nu respectă, cu rea-credinţă, condiţiile de executare a măsurii asistării
zilnice sau obligaţiile impuse, instanţa de executare a măsurii educative a internării
într-un centru educativ va dispune revenirea asupra înlocuirii sau liberării din
măsura educativă a internării într-un centru educativ şi executarea restului rămas
neexecutat din măsura educativă privativă de libertate.
Sesizarea instanţei de executare se va face fie de judecătorul delegat cu executarea,
fie de serviciul de probaţiune însărcinat cu supravegherea îndeplinirii obligaţiilor
impuse prin hotărârea de înlocuire sau de liberare din măsura educativă privativă de
libertate.
4. Revenirea asupra înlocuirii măsurii educative a internării într-un centru
educativ, în cazul săvârşirii, până la împlinirea duratei internării, a unei noi
infracţiuni de către o persoană care nu a împlinit vârsta de 18 ani. În cazul în
care până la împlinirea duratei internării, în urma înlocuirii acesteia anterior cu
măsura educativă a asistării zilnice, minorul săvârşeşte o nouă infracţiune, instanţa
competentă să judece noua infracţiune, în conformitate cu dispoziţiile art. 124 alin.
(7) C.pen., va reveni asupra înlocuirii şi va dispune, în funcţie de gravitatea noii
infracţiuni, fie executarea restului rămas din durata măsurii internării iniţiale, cu
posibilitatea prelungirii acesteia până la maximul prevăzut de lege, fie internarea într-
un centru de detenţie.
În acest caz sunt incidente dispoziţiile art. 129 C.pen., care prevăd că, în caz de
concurs de infracţiuni săvârşite în timpul minorităţii, se stabileşte şi se ia o singură
măsură educativă pentru toate faptele, or, în cazul în care noua infracţiune este de
o gravitate redusă, se poate dispune executarea restului rămas din durata măsurii
internării iniţiale. În funcţie de gravitatea concretă a noii infracţiuni, măsura
internării într-un centru educativ poate fi prelungită până la maximul prevăzut de
lege sau înlocuită cu măsura educativă a internării într-un centru de detenţie
Art. 517
Schimbările privind măsura educativă a internării într-un centru de detenţie

Lucreţia Albertina Postelnicu, Constantin Cristinel Meceanu

(1) Prelungirea măsurii internării minorului în centrul de detenţie în cazurile

prevăzute la art. 125 alin. (3) din Codul penal se dispune de instanţa căreia îi
revine competenţa să judece noua infracţiune sau infracţiunea concurentă
săvârşită anterior.
(2) Înlocuirea internării minorului cu măsura educativă a asistării zilnice,
liberarea din centrul de detenţie la împlinirea vârstei de 18 ani se dispun,
potrivit dispoziţiilor legii privind executarea pedepselor, de instanţa în a cărei
circumscripţie teritorială se află centrul de detenţie, corespunzătoare în grad
instanţei de executare. Revenirea asupra înlocuirii sau liberării, în cazul în care
acesta nu respectă cu rea-credinţă condiţiile de executare a măsurii educative
ori obligaţiile impuse, se dispune, din oficiu sau la sesizarea serviciului de
probaţiune, de instanţa care a judecat în primă instanţă pe minor.
(3) În cazul prevăzut la art. 125 alin. (7) din Codul penal, revenirea asupra
înlocuirii şi prelungirea duratei internării se dispun de instanţa căreia îi revine
competenţa să judece noua infracţiune săvârşită de minor.
Corelaţii legislative: art. 125, art. 129 C.pen.; art. 72-73, art. 75, art. 86-99 din
Legea nr. 252/2013; art. 141 alin. (2), art. 145-146, art. 179-181 din Legea nr.
254/2013; art. 1425-1427 din H.G. nr. 1079/2013 modificată prin H.G. nr.
603/2016; art. 337 din H.G. nr. 157/2016 modificată prin H.G. nr. 593/2016 şi H.G.
nr. 604/2016
Comentariu
Pe parcursul executării, potrivit dispoziţiilor art. 125 C.pen., fie măsura educativă
a internării într-un centru de detenţie poate fi prelungită sau înlocuită cu măsura
educativă neprivativă de libertate a asistării zilnice, fie se poate dispune liberarea
persoanei internate din executarea măsurii educative a internării într-un centru de
detenţie.
Competenţa cu privire la soluţionarea sesizărilor şi cererilor ce pot fi formulate pe
parcursul executării măsurii educative a internării într-un centru de detenţie se
împarte între mai multe categorii de instanţe, fiecare dintre acestea având
o competenţă exclusivă, în funcţie de natura incidentelor ivite.
1. Cazul minorului internat judecat pentru o nouă infracţiune săvârşită pe
perioada executării măsurii educative privative de libertate sau pentru
o infracţiune concurentă săvârşită anterior internării. Potrivit dispoziţiilor art.
125 alin. (3) C.pen., în cazul în care minorul internat săvârşeşte o nouă infracţiune
sau este judecat pentru o infracţiune concurentă cu cea pentru care i-a fost aplicată
măsura educativă a internării într-un centru de detenţie, instanţa sesizată cu
judecarea oricăreia dintre cele două infracţiuni va dispune, după soluţionarea cauzei,
prelungirea măsurii educative până la maximul prevăzut de lege, determinat în raport
cu pedeapsa cea mai grea dintre cele prevăzute de lege pentru infracţiunile săvârşite,
respectiv 15 ani în cazul în care pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea
săvârşită este închisoarea de 20 de ani sau mai mare ori detenţiunea pe viaţă,
respectiv 5 ani în celelalte cazuri.
În acest caz sunt incidente dispoziţiile art. 129 C.pen., care prevăd că, în caz de
concurs de infracţiuni săvârşite în timpul minorităţii, se stabileşte şi se ia o singură
măsură educativă pentru toate faptele, or, aceasta fiind luată, în funcţie de gravitatea
concretă a infracţiunii ce a fost judecată ulterior, instanţa va dispune prelungirea
măsurii educative a internării într-un centru de detenţie.
Astfel, singura instanţă competentă să dispună asupra prelungirii măsurii educative
a internării într-un centru de detenţie, în cazul în care minorul internat este judecat
ulterior pentru o altă infracţiune, este doar instanţa căreia îi revine competenţa să
judece noua infracţiune sau infracţiunea concurentă săvârşită anterior.
2. Cazul în care minorul a făcut progrese evidente în vederea reintegrării sociale
pe parcursul executării măsurii educative a internării într-un centru de
detenţie. Potrivit dispoziţiilor art. 125 alin. (4) C.pen., în cazul în care minorul
internat a dovedit interes constant pentru însuşirea cunoştinţelor şcolare şi
profesionale şi a făcut progrese evidente în vederea reintegrării sociale, după
executarea a cel puţin jumătate din durata internării, instanţa poate dispune
înlocuirea internării cu măsura educativă a asistării zilnice pe o perioadă egală cu
durata internării neexecutate, dar nu mai mult de 6 luni, dacă persoana internată
nu a împlinit 18 ani, sau liberarea din centrul de detenţie dacă persoana a împlinit
18 ani.
Competenţa de soluţionare a cererii de înlocuire a măsurii internării în centrul de
detenţie cu măsura educativă a asistării zilnice, respectiv a celei de liberare
a persoanei internate aparţine instanţei în circumscripţia teritorială a căreia se află
centrul, corespunzătoare în grad instanţei de executare. Competenţa instanţei este
exclusivă.
În fiecare centru de detenţie se constituie o comisie pentru stabilirea, individualizarea
şi schimbarea regimului de executare a măsurii internării, al cărui scop este
individualizarea regimului de executare a măsurii educative a internării într-un
centru de detenţie prin stabilirea asistenţei educaţionale, psihologice şi sociale
acordate fiecărei persoane internate, având atribuţii pentru formularea propunerii de
înlocuire a internării cu măsura educativă a asistării zilnice şi pentru formularea
propunerii de liberare din centrul de detenţie, conform dispoziţiilor art. 179-180 din
Legea nr. 254/2013. La lucrările comisiei pot participa, în calitate de invitaţi, un
consilier de probaţiune din cadrul serviciului de probaţiune competent potrivit legii
în circumscripţia căruia se află centrul de detenţie şi un reprezentant al direcţiei
generale de asistenţă socială şi protecţia copilului din subordinea consiliului
judeţean, respectiv a consiliului local al sectorului municipiului Bucureşti pe
teritoriul căruia se află centrul de detenţie.
Consilierul de probaţiune procedează la evaluarea minorilor aflaţi în executarea
măsurii educative privative de libertate. În vederea întocmirii evaluării, centrul de
detenţie are obligaţia de a informa serviciul de probaţiune, cu cel puţin 14 zile înainte,
cu privire la data la care situaţia persoanei va fi analizată de către comisie.
În vederea întocmirii referatului de evaluare, consilierul de probaţiune consultă
referatul de evaluare presentenţial, atunci când acesta există, dosarul minorului
şi/sau solicită datele necesare de la centrul de detenţie (care are obligaţia să le
comunice în termen de 5 zile) şi colaborează cu personalul locului de deţinere,
precum şi cu serviciul de probaţiune în a cărui circumscripţie teritorială se află
locuinţa minorului, pentru identificarea resurselor socio-familiale ce pot fi utilizate
în procesul de îndreptare comportamentală a acestuia.
Rezultatul evaluării constă în recomandări cu privire la obligaţiile prevăzute de art.
121 C.pen., cu modificările şi completările ulterioare, pe care instanţa le poate
impune şi se prezintă la lucrările comisiei din centrul de detenţie, fiind anexat la
procesul-verbal ce urmează a fi înaintat instanţei de judecată.
Procedura de sesizare a instanţei de comisia pentru stabilirea, individualizarea şi
schimbarea regimului de executare a măsurii internării este similară celei dezvoltate
în cazul înlocuirii măsurii educative a internării într-un centru educativ cu măsura
asistării zilnice sau al liberării persoanei internate într-un centru educativ, la
analiza art. 516 C.proc.pen., aspecte la care facem trimitere şi asupra cărora nu vom
mai reveni.
Când instanţa constată că sunt îndeplinite condiţiile pentru înlocuirea măsurii
internării în centrul de detenţie cu măsura educativă a asistării zilnice sau pentru
liberarea persoanei internate, admite propunerea sau cererea, prin sentinţă,
stabilind, totodată, respectarea uneia sau mai multora dintre obligaţiile prevăzute
de art. 121 C.pen., până la împlinirea duratei măsurii internării.
Când instanţa constată că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru înlocuirea măsurii
internării în centrul de detenţie cu măsura educativă a asistării zilnice sau pentru
liberarea persoanei internate, respinge propunerea sau cererea, prin sentinţă, fixând
termenul după expirarea căruia propunerea sau cererea va putea fi reînnoită, care
nu poate fi mai mare de 4 luni în cazul înlocuirii măsurii educative privative de
liberate cu măsura educativă neprivativă de libertate, respectiv de 6 luni, în cazul
liberării din executarea măsurii educative a internării.
Sentinţa instanţei, în ambele proceduri analizate, poate fi atacată cu contestaţie, în
termen de 3 zile de la comunicare, ce va fi înaintată pentru soluţionare, potrivit
dispoziţiilor art. 181 alin. (3) din Legea nr. 254/2013, instanţei în circumscripţia
teritorială a căreia se află centrul, corespunzătoare în grad instanţei care a avut
competenţa să judece apelul hotărârii prin care s-a aplicat măsura educativă.
O copie de pe hotărârea rămasă definitivă prin care s-a dispus înlocuirea măsurii
educative privative de libertate sau liberarea persoanei internate se comunică, după
caz, instanţei de executare a măsurii educative a internării într-un centru de detenţie
(care va supraveghea îndeplinirea obligaţiilor impuse până la data considerării ca
executată a măsurii educative a internării într-un centru de detenţie), precum şi
serviciului de probaţiune şi organelor de poliţie competente.
3. Revenirea asupra înlocuirii sau liberării din măsura educativă a internării
într-un centru de detenţie şi executarea restului rămas neexecutat din măsura
educativă privativă de libertate. În ceea ce priveşte procedura urmată de serviciul
de probaţiune competent să verifice respectarea planului de asistare zilnică sau
îndeplinirea obligaţiilor stabilite de instanţă pe parcursul liberării, facem trimitere la
pct. 3 al comentariului art. 516 C.proc.pen., aspecte asupra cărora nu vom mai
reveni.
Dacă minorul nu respectă, cu rea-credinţă, condiţiile de executare a măsurii asistării
zilnice sau obligaţiile impuse, instanţa de executare a măsurii educative a internării
într-un centru de detenţie va dispune revenirea asupra înlocuirii sau liberării din
măsura educativă a internării într-un centru de detenţie şi executarea restului rămas
neexecutat din măsura educativă privativă de libertate.
Sesizarea instanţei de executare se va face fie de judecătorul delegat cu executarea,
fie de serviciul de probaţiune însărcinat cu supravegherea îndeplinirii obligaţiilor
impuse prin hotărârea de înlocuire sau de liberare din măsura educativă privativă de
libertate.
4. Revenirea asupra înlocuirii măsurii educative a internării într-un centru de
detenţie, în cazul săvârşirii, până la împlinirea duratei internării, a unei noi
infracţiuni de către o persoană care nu a împlinit vârsta de 18 ani. În cazul
înlocuirii măsurii educative a internării cu cea a asistării zilnice, dacă, până la
împlinirea duratei internării, minorul săvârşeşte o nouă infracţiune, instanţa
competentă să judece noua infracţiune, în conformitate cu dispoziţiile art. 125 alin.
(7) C.pen., va reveni asupra înlocuirii şi va dispune, în funcţie de gravitatea noii
infracţiuni, fie executarea restului rămas din durata măsurii internării iniţiale, fie
prelungirea acesteia până la maximul prevăzut de lege, determinat în raport cu
pedeapsa cea mai grea dintre cele prevăzute de lege pentru infracţiunile săvârşite: 15
ani în cazul în care pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este
închisoarea de 20 de ani sau mai mare ori detenţiunea pe viaţă, respectiv 5 ani în
celelalte cazuri.
Art. 518
Schimbarea regimului de executare

Lucreţia Albertina Postelnicu, Constantin Cristinel Meceanu

În cazurile prevăzute la art. 126 din Codul penal, continuarea executării măsurii
educative privative de libertate într-un penitenciar de către persoana internată
care a împlinit vârsta de 18 ani se poate dispune potrivit dispoziţiilor legii
privind executarea pedepselor de instanţa în a cărei circumscripţie teritorială
se află centrul educativ sau centrul de detenţie, corespunzătoare în grad
instanţei de executare.
Corelaţii legislative: art. 126 C.pen.; art. 181-182 din Legea nr. 254/2013; art. 338
din H.G. nr. 157/2016 modificată prin H.G. nr. 593/2016 şi H.G. nr. 604/2016
Comentariu
Dacă în cursul executării unei măsuri educative privative de libertate persoana
internată, care a împlinit vârsta de 18 ani, are un comportament prin care
influenţează negativ sau împiedică procesul de recuperare şi reintegrare a celorlalte
persoane internate, instanţa în a cărei circumscripţie teritorială se află centrul
educativ sau centrul de detenţie, corespunzătoare în grad instanţei de executare,
poate dispune continuarea executării măsurii educative într-un penitenciar, în urma
analizei comportamentului concret al persoanei internate pe perioada internării.
Legea nr. 254/2013 defineşte în dispoziţiile art. 182 alin. (2) sintagma
„comportament prin care influenţează negativ sau împiedică procesul de recuperare
şi reintegrare a celorlalte persoane internate”, fiind menţionate în mod limitativ
faptele a căror comitere creează o prezumţie că persoana internată nu a făcut
progrese pentru reintegrarea sa socială, fiind necesară continuarea executării
măsurii educative într-un penitenciar după împlinirea vârstei de 18 ani. Aceleaşi
dispoziţii au fost reluate şi în art. 338 din H.G. nr. 157/2016.
Astfel, prin „comportament care influenţează negativ sau împiedică procesul de
recuperare şi reintegrare a celorlalte persoane internate” se înţelege:
a) iniţierea de acţiuni care conduc la nefrecventarea sau refuzul său constant,
precum şi al altor persoane internate de a participa la cursuri de instruire şcolară şi
formare profesională, la programe de educaţie, asistenţă psihologică şi asistenţă
socială;
b) introducerea, deţinerea sau traficul de arme, materiale explozive, droguri,
substanţe toxice sau alte obiecte şi substanţe care pun în pericol siguranţa centrului,
a misiunilor sau a persoanelor;
c) exercitarea sau încercarea de exercitare de acte de violenţă asupra personalului,
persoanelor care execută misiuni în penitenciar sau care se află în vizită, asupra
celorlalte persoane condamnate, precum şi asupra oricăror alte persoane;
d) organizarea, sprijinirea sau participarea la revolte, răzvrătiri, acte de nesupunere
pasive sau active ori alte acţiuni violente, în grup, de natură să pericliteze ordinea,
disciplina şi siguranţa penitenciarului;
e) iniţierea sau participarea la acte de sustragere de la executarea pedepselor
privative de libertate;
f) instigarea, în mod repetat, a altor persoane condamnate la săvârşirea de abateri
disciplinare;
g) sustragerea sau distrugerea, în mod repetat, a unor bunuri sau valori de la locul
de muncă ori aparţinând penitenciarului, personalului, persoanelor care execută
activităţi în penitenciar sau se află în vizită, precum şi a bunurilor aparţinând altor
persoane, inclusiv celor condamnate.
Sesizarea instanţei se face de către consiliul educativ sau comisia pentru stabilirea,
individualizarea şi schimbarea regimului de executare a măsurii internării din cadrul
centrului educativ sau al centrului de detenţie, care, cu participarea judecătorului
de supraveghere a privării de libertate, în calitate de preşedinte, şi a asistentului
social, din oficiu sau la sesizarea comisiei de disciplină, analizează, în prezenţa
acesteia, situaţia persoanei internate care a săvârşit una dintre faptele menţionate
anterior.
Comisia sau consiliul educativ, în funcţie de gravitatea faptei săvârşite şi
comportamentul persoanei internate pe toată durata internării, poate propune
continuarea executării măsurii educative privative de libertate în penitenciar,
întocmind în acest sens un proces-verbal, ce este comunicat şi persoanei interesate.
La momentul soluţionării propunerii de continuare a executării măsurii educative
privative de libertate în penitenciar, instanţa poate consulta dosarul individual al
persoanei condamnate sau poate solicita copii ale actelor şi documentelor din acesta.
Instanţa se pronunţă prin sentinţă, ce este definitivă, potrivit dispoziţiilor art. 182
alin. (6) din Legea nr. 254/2013.
Art. 519
Amânarea sau întreruperea executării măsurilor privative de libertate

Lucreţia Albertina Postelnicu, Constantin Cristinel Meceanu

Executarea măsurii educative a internării într-un centru educativ sau a măsurii

educative a internării într-un centru de detenţie poate fi amânată sau
întreruptă în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege.
Corelaţii legislative: art. 589-594 C.proc.pen.; art. 184 din Legea nr. 254/2013
Comentariu
Dispoziţiile art. 519 C.proc.pen. fac trimitere la Secţiunile 2 şi 3 ale Capitolului III
din Titlul V, art. 589-594 C.proc.pen., ce reglementează cazurile şi procedura de
soluţionare a cererilor de amânare şi întrerupere a executării pedepsei închisorii sau
a detenţiunii pe viaţă, ce se aplică integral, fără menţiuni suplimentare şi în cazul
măsurilor educative privative de libertate. Lipsa oricăror elemente specifice în cazul
prezentei proceduri ne determină să facem trimitere la comentariile art. 589-594
C.proc.pen.

Art. 520
Dispoziţii privind apelul

Lucreţia Albertina Postelnicu, Constantin Cristinel Meceanu

Dispoziţiile referitoare la judecata în primă instanţă în cauzele privitoare la

infracţiuni săvârşite de minori se aplică în mod corespunzător şi la judecata în
apel.
Corelaţii legislative: art. 420, art. 507-510 C.proc.pen.
Comentariu
Dispoziţiile art. 520 C.proc.pen. prevăd că dispoziţiile derogatorii de la judecata în
primă instanţă, reglementate de art. 507-510 C.proc.pen., sunt aplicabile şi în cursul
procedurii de judecare a apelului, reglementate de art. 420 C.proc.pen., dispoziţii pe
care le completează.
În acest sens, vom face trimitere la comentariile art. 507-510 C.proc.pen. şi la cel
al art. 420 C.proc.pen.
Capitolul IV Procedura dării în urmărire
Art. 521
Darea în urmărire

Victor Horia Dimitrie Constantinescu

(1) Darea în urmărire se solicită şi se dispune pentru identificarea, căutarea,

localizarea şi prinderea unei persoane în scopul aducerii acesteia în faţa
organelor judiciare ori punerii în executare a anumitor hotărâri judecătoreşti.
(2) Darea în urmărire se solicită şi se dispune în următoarele cazuri:
a) nu s-a putut executa un mandat de arestare preventivă, un mandat de
executare a unei pedepse privative de libertate, o măsură educativă privativă
de libertate, măsura internării medicale sau măsura expulzării, întrucât
persoana faţă de care s-a luat una dintre aceste măsuri nu a fost găsită;
b) persoana a evadat din starea legală de reţinere sau deţinere ori a fugit dintr-
un centru educativ, centru de detenţie sau din unitatea în care executa măsura
internării medicale;
c) în vederea depistării unei persoane urmărite internaţional despre care există
date că se află în România.
(3) Darea în urmărire se solicită de:
a) organul de poliţie care a constatat imposibilitatea executării măsurii
prevăzute la alin. (2) lit. a);
b) administraţia locului de deţinere, centrul educativ sau unitatea medicală
prevăzută la alin. (2) lit. b);
c) organul judiciar competent potrivit legii speciale, în cazul prevăzut la alin.
(2) lit. c);
(4) Darea în urmărire se dispune prin ordin de Inspectoratul General al Poliţiei
Române.
(5) Ordinul de dare în urmărire se comunică în cel mai scurt timp organelor
competente să elibereze paşaportul, care au obligaţia să refuze eliberarea
paşaportului sau, după caz, să ridice provizoriu paşaportul pe durata măsurii,
precum şi organelor de frontieră pentru darea în consemn.
(6) De asemenea, ordinul de dare în urmărire se comunică în copie:
a) celui în faţa căruia urmează să fie adusă persoana urmărită în momentul
prinderii;
b) organului judiciar competent care supraveghează activitatea de urmărire
a persoanei date în urmărire.
Corelaţii legislative: art. 65 din Legea nr. 302/2004, republicată
Comentariu
1. Noţiune. Darea în urmărire constituie o procedură cu caracter administrativ şi
jurisdicţional, folosită pentru identificarea, căutarea, localizarea şi prinderea unei
persoane în scopul aducerii acesteia în faţa organelor judiciare ori punerii în
executare a anumitor hotărâri judecătoreşti. Procedura are un caracter administrativ
pentru că este dispusă prin ordin al Inspectoratului General al Poliţiei Române, în
timpul procesului penal, dar în cele mai multe cazuri după finalizarea acestuia sau
chiar şi fără existenţa unui proces penal în faţa instanţelor din România. Cu toate
acestea, unele măsuri luate în cadrul procedurii dării în urmărire se dispun de către
judecătorul de drepturi şi libertăţi sau de către instanţă.
Urmărirea persoanelor conform prezentei proceduri se va realiza pe teritoriul
României. În cazul în care există presupunerea rezonabilă că persoana căutată
a părăsit teritoriul României, poate fi dispusă darea în urmărire internaţională
conform art. 65 din Legea nr. 302/2004, republicată.
2. Cazuri. Spre deosebire de activităţile de identificare şi localizare care pot fi
desfăşurate în cursul procesului penal pentru realizarea scopului de strângere
a probelor, în cadrul procedurii speciale este necesară existenţa: (i) unei încheieri
executorii prin care s-a dispus arestarea preventivă a unei persoane; (ii) a unei
sentinţe definitive de condamnare la o pedeapsă privativă de libertate în regim de
detenţie; (iii) a unei sentinţe definitive de aplicare a unei măsuri educative privative
de libertate; (iv) a unei încheieri executorii prin care s-a dispus luarea măsurii
internării medicale în cursul procesului, a unei sentinţe definitive prin care se
dispune luarea măsurii internării, precum şi a unei încheieri executorii prin care se
dispune internarea medicală în vederea efectuării expertizei medico-legale; (v) a unei
sentinţe definitive prin care a fost aplicată pedeapsa complementară a interzicerii
exercitării dreptului străinului de a se afla pe teritoriul României. În cazul existenţei
unuia dintre aceste temeiuri, darea în urmărire se va dispune dacă procedura
obişnuită de punere în executare a acestor hotărâri nu a fost suficientă, întrucât
persoana nu a fost găsită.
Faţă de această enumerare limitativă a legiuitorului, considerăm că nu poate fi
folosită procedura dării în urmărire atunci când nu este emis un mandat de executare
a pedepsei închisorii (spre exemplu, în cazul suspendării executării pedepsei sub
supraveghere sau în cazul aplicării unei măsuri educative neprivative de libertate)
sau atunci când măsura preventivă privativă de libertate este arestul la domiciliu.
Darea în urmărire mai poate fi dispusă atunci când persoana a evadat din starea
legală de reţinere sau deţinere ori a fugit dintr-un centru educativ, centru de detenţie
sau din unitatea în care executa măsura internării medicale. Totodată, darea în
urmărire poate fi dispusă în vederea depistării unei persoane urmărite internaţional
despre care există date că se află în România.
Art. 522
Urmărirea

Victor Horia Dimitrie Constantinescu

(1) Ordinul de dare în urmărire se pune în executare de îndată de către

structurile competente ale Ministerului Administraţiei şi Internelor care vor
desfăşura, la nivel naţional, activităţi de identificare, căutare, localizare şi
prindere a persoanei urmărite.
(2) Instituţiile publice sunt obligate să sprijine, în condiţiile legii şi conform
competenţelor legale, organele de poliţie care efectuează urmărirea unei
persoane date în urmărire.
(3) Activitatea de urmărire a unei persoane arestate preventiv, desfăşurată de
organele de poliţie, este supravegheată de procurori anume desemnaţi din
cadrul parchetului de pe lângă curtea de apel în a cărui circumscripţie se află
sediul instanţei competente care a soluţionat în fond propunerea de arestare
preventivă. Când mandatul de arestare preventivă a fost emis într-o cauză de
competenţa Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,
supravegherea activităţii de urmărire revine procurorului care efectuează sau
a efectuat urmărirea penală în cauză.
(4) În celelalte cazuri, activitatea de urmărire a persoanelor date în urmărire
este supravegheată de procurori anume desemnaţi din cadrul parchetului de pe
lângă curtea de apel în a cărui circumscripţie se află sediul instanţei de
executare ori al altei instanţe competente potrivit legii speciale.
Corelaţii legislative: art. 521 C.proc.pen.
Comentariu
Ordinul de dare în urmărire este pus în executare de către structurile competente ale
Ministerului Administraţiei şi Internelor. În ceea ce priveşte organul competent să
supravegheze activităţile desfăşurate, art. 522 alin. (3) C.proc.pen. prevede
o competenţă specială în cazul urmăririi persoanei arestate preventiv acordată fie
procurorilor anume desemnaţi din cadrul parchetului de pe lângă curtea de apel în
a cărui circumscripţie se află sediul instanţei competente care a soluţionat în fond
propunerea de arestare preventivă, fie procurorului care efectuează sau a efectuat
urmărirea penală, în cauzele de competenţa Parchetului de pe lângă Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie.
Art. 523
Activităţile ce pot fi efectuate în procedura urmăririi

Victor Horia Dimitrie Constantinescu

(1) În vederea identificării, căutării, localizării şi prinderii persoanelor date în

urmărire pot fi efectuate, în condiţiile prevăzute de lege, următoarele activităţi:
a) supravegherea tehnică;
b) reţinerea, predarea şi percheziţionarea corespondenţei şi a obiectelor;
b1) obţinerea datelor de trafic şi de localizare prelucrate de către furnizorii de
reţele publice de comunicaţii electronice ori furnizorii de servicii de
comunicaţii electronice destinate publicului;
c) percheziţia;
d) ridicarea de obiecte sau înscrisuri;
e) abrogată.
(2) Activităţile prevăzute la alin. (1) lit. a)-c) pot fi efectuate numai în baza
mandatului emis de judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa
competentă să judece cauza în primă instanţă sau de la instanţa de executare
ori de judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa competentă potrivit legii
speciale în cazul prevăzut la art. 521 alin. (2) lit. c).
(3) Activităţile prevăzute la alin. (1) lit. d) pot fi efectuate numai cu autorizarea
procurorului care supraveghează activitatea organelor de poliţie care efectuează
urmărirea persoanei date în urmărire.
Corelaţii legislative: art. 521 C.proc.pen.
Comentariu
Art. 523 C.proc.pen. prevede că în vederea identificării, căutării, localizării şi prinderii
persoanelor date în urmărire pot fi efectuate activităţi de supraveghere tehnică,
reţinere, predare şi percheziţionare a corespondenţei şi a obiectelor, obţinerea datelor
de trafic şi de localizare, percheziţia sau ridicarea de obiecte sau înscrisuri.
Necesitatea reglementării rezidă în faptul că, deşi aceste metode speciale de
supraveghere sau cercetare şi procedee probatorii sunt reglementate în
cadrul Codului de procedură penală, în cadrul procedurii speciale acestea nu sunt
dispuse în vederea strângerii de probe, ci în vederea identificării, căutării, localizării
şi prinderii persoanelor.
Competenţa de a dispune aceste măsuri aparţine judecătorului de drepturi şi libertăţi
de la instanţa competentă să judece cauza în primă instanţă (în cazul mandatului de
arestare preventivă), judecătorului de drepturi şi libertăţi de la instanţa de executare
[în celelalte cazuri prevăzute de art. 521 alin. (1) lit. a), precum şi în toate cazurile
prevăzute de art. 521 alin. (1) lit. b) C.proc.pen.] sau judecătorului de drepturi şi
libertăţi de la instanţa competentă potrivit legii speciale în cazul prevăzut la art. 521
alin. (2) lit. c) C.proc.pen. Întrucât activitatea de ridicare de obiecte sau înscrisuri nu
este supusă încuviinţării judecătorului, aceasta poate fi dispusă de procurorul care
supraveghează activitatea organelor de poliţie care efectuează urmărirea persoanei
date în urmărire.
Observăm că, deşi prin Legea nr. 75/2016 a fost introdusă posibilitatea
judecătorului de a dispune obţinerea datelor de trafic şi de localizare prelucrate de
către furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice ori furnizorii de servicii de
comunicaţii electronice destinate publicului în cadrul procedurii urmăririi, legiuitorul
nu a modificat dispoziţiile art. 523 alin. (2) C.proc.pen. privind efectuarea
activităţilor, fiind făcută menţiunea că acestea vor fi executate în temeiul mandatului
judecătoresc. Considerăm că aceasta este o omisiune de modificare din partea
legiuitorului, întrucât, în cadrul metodei speciale de investigare prevăzute de art. 152
C.proc.pen. nu este emis un mandat, activitatea urmând să fie executată în temeiul
încheierii judecătorului de drepturi şi libertăţi.
Art. 524
Supravegherea tehnică, reţinerea, predarea şi percheziţionarea corespondenţei şi
a obiectelor, percheziţia şi obţinerea datelor de trafic şi de localizare prelucrate de
către furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice ori furnizorii de servicii de
comunicaţii electronice destinate publicului în procedura dării în urmărire

Victor Horia Dimitrie Constantinescu

(1) Supravegherea tehnică, reţinerea, predarea şi percheziţionarea

corespondenţei şi a obiectelor, percheziţia şi obţinerea datelor de trafic şi de
localizare prelucrate de către furnizorii de reţele publice de comunicaţii
electronice ori furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate
publicului pot fi dispuse, la cererea procurorului care supraveghează activitatea
organelor de poliţie care efectuează urmărirea persoanei date în urmărire de
judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa competentă, dacă acesta
apreciază că identificarea, căutarea, localizarea şi prinderea persoanelor date în
urmărire nu pot fi făcute prin alte mijloace ori ar fi mult întârziate.
(2) Dispoziţiile art. 138-144, respectiv art. 147, art. 152 şi art. 157-160 se aplică
în mod corespunzător.
Corelaţii legislative: art. 138-144, art. 147, art. 157-160 C.proc.pen
Comentariu
Procedura specială nu prevede reguli derogatorii de la modalitatea de efectuare
a activităţilor prevăzute de art. 523 C.proc.pen., trimiţând la dispoziţiile generale.
Astfel cum am arătat (a se vedea supra art. 523), activităţile nu vor fi dispuse pentru
strângerea de probe, ci numai în măsura în care judecătorul de drepturi şi libertăţi
apreciază că identificarea, căutarea, localizarea şi prinderea persoanelor date în
urmărire nu pot fi făcute prin alte mijloace ori ar fi mult întârziate.
Art. 525
Ridicarea de obiecte sau înscrisuri în procedura dării în urmărire

Victor Horia Dimitrie Constantinescu

(1) Ridicarea de obiecte sau înscrisuri, în vederea identificării, căutării,

localizării şi prinderii persoanelor date în urmărire poate fi dispusă de
procurorul care supraveghează activitatea organelor de poliţie ce efectuează
urmărirea persoanei date în urmărire.
(2) Dispoziţiile art. 169 şi 171 se aplică în mod corespunzător.
Corelaţii legislative: art. 169, art. 171 C.proc.pen.
Comentariu
Procedura specială nu prevede reguli derogatorii de la modalitatea de efectuare
a ridicării de obiecte sau înscrisuri, trimiţând la dispoziţiile generale. Astfel cum am
arătat (a se vedea supra art. 523), activităţile nu vor fi dispuse pentru strângerea de
probe, ci numai în măsura în care procurorul apreciază că identificarea, căutarea,
localizarea şi prinderea persoanelor date în urmărire poate fi efectuată prin această
activitate.
Art. 526
Revocarea urmăririi

Victor Horia Dimitrie Constantinescu

(1) Urmărirea se revocă în momentul prinderii persoanei urmărite sau atunci

când au dispărut temeiurile care au justificat darea în urmărire.
(2) Revocarea se dispune prin ordin de Inspectoratul General al Poliţiei Române,
care se transmite în copie, de îndată:
a) parchetului competent care supraveghează activitatea de urmărire
a persoanei date în urmărire;
b) organelor competente să elibereze paşaportul şi organelor de frontieră.
(3) Procurorul care supraveghează activitatea de urmărire a persoanei date în
urmărire dispune de îndată încetarea activităţilor de supraveghere luate
conform art. 524, informând despre aceasta judecătorul de drepturi şi libertăţi.
Corelaţii legislative: art. 524 C.proc.pen.
Comentariu
În cazul în care persoana urmărită este prinsă sau atunci când au dispărut temeiurile
care au justificat darea în urmărire (spre exemplu, casarea încheierii executorii),
urmărirea se revocă prin ordin al Inspectoratului General al Poliţiei Române.
Având în vedere că temeiul pentru care au fost luate a dispărut, procurorul va
dispune încetarea activităţilor de supraveghere luate conform art. 524, informând
despre aceasta judecătorul de drepturi şi libertăţi.
Capitolul V Procedura reabilitării
Art. 527
Reabilitarea

Lucreţia Albertina Postelnicu, Constantin Cristinel Meceanu

Reabilitarea are loc fie de drept, în cazurile prevăzute la art. 150 sau 165
din Codul penal, fie la cerere, acordată de instanţa de judecată, în condiţiile
prevăzute în prezentul capitol.
Corelaţii legislative: art. 150, art. 165, art. 166-168, art. 170 C.pen.; art. 530 alin.
(1), art. 531-537 C.proc.pen.
Comentariu
Art. 527 C.proc.pen. stabileşte domeniul de reglementare al procedurii reabilitării,
respectiv reabilitarea de drept a persoanei juridice (art. 150 C.pen.) şi a persoanei
fizice (art. 165 C.pen.) şi reabilitarea judecătorească (art. 166-168, art. 170 C.pen.).
Articolul nu are corespondent în Codul de procedură penală din 1968, care nu
reglementa reabilitarea de drept.
Din dispoziţiile primei teze a art. 527 C.proc.pen. rezultă că reabilitarea de drept se
produce din oficiu, direct, în virtutea legii, dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute
de art. 150 C.pen., în cazul persoanei juridice, şi, respectiv, art. 165 C.pen., în cazul
persoanei fizice. Reabilitarea de drept nu necesită, pentru a-şi produce efectele,
intervenţia activă a instanţei de judecată pentru a verifica existenţa condiţiilor
prevăzute de normele de drept substanţial.
Spre deosebire de cea de drept, reabilitarea judecătorească se caracterizează prin
intervenţia instanţei de judecată, care se va produce numai la cererea persoanelor
limitativ prevăzute de lege [a se vedea infra comentariul art. 530 alin. (1) C.proc.pen.],
instanţă care va acorda reabilitarea numai după ce a constatat că sunt întrunite
condiţiile prevăzute de art. 166-168 C.pen. Hotărârea prin care se admite cererea de
reabilitare judecătorească are efect constitutiv.
Această intervenţie este justificată de împrejurarea că în sfera de aplicare
a reabilitării judecătoreşti intră condamnări la pedepse mai grave, aşa încât
prezumţia de îndreptare a fostului condamnat va fi acceptată ca temeinică numai
după o serioasă verificare a condiţiilor prevăzute de lege. Aşa fiind, realizarea practică
a acestei modalităţi de reabilitare reclamă în mod necesar o reglementare adecvată
pe plan procesual (V. Dongoroz ş.a., Explicaţii teoretice ale Codului de procedură
penală român, ed. a 2-a, vol. VI, op. cit., p. 392).
Astfel, în timp ce reabilitarea de drept este reglementată într-un singur articol (art.
530 C.proc.pen.), procedura reabilitării judecătoreşti cuprinde opt articole (art. 531-
537 C.proc.pen.).
Deşi o interpretare per a contrario a dispoziţiilor art. 527 C.proc.pen., conform cărora
„Reabilitarea are loc fie de drept, în cazurile prevăzute la art. 150 sau 165 C.pen., fie
la cerere (…)”, în cazul reabilitării judecătoreşti, ar conduce la concluzia – susţinută,
spre deosebire de vechea reglementare procesual-penală, de noul text de lege – că
reabilitarea de drept exclude accesul la instanţa de judecată, întrucât regimul juridic
al celor două forme ale reabilitării a rămas, în esenţă, neschimbat, urmează ca
instanţele de judecată să soluţioneze, conform jurisprudenţei anterioare intrării în
vigoare a noii legislaţii penale, confirmată prin hotărâri pronunţate şi după 1
februarie 2014, cererile de constatare a intervenţiei reabilitării de drept; hotărârile
prin care se admite cererea de reabilitare de drept au efect declarativ (a se vedea
infra comentariul art. 528 C.proc.pen.).
Art. 528
Reabilitarea de drept

Lucreţia Albertina Postelnicu, Constantin Cristinel Meceanu

(1) La împlinirea termenului de 3 ani prevăzut la art. 165 din Codul penal, dacă
persoana condamnată nu a mai săvârşit o altă infracţiune, autoritatea care ţine
evidenţa cazierului judiciar va şterge din oficiu menţiunile privind pedeapsa
aplicată condamnatului.
(2) La împlinirea termenului de 3 ani prevăzut la art. 150 din Codul penal, dacă
persoana condamnată nu a mai săvârşit o altă infracţiune, organul care
a autorizat înfiinţarea persoanei juridice şi organul care a înregistrat persoana
juridică vor şterge din oficiu menţiunile privind pedeapsa aplicată persoanei
juridice.
Corelaţii legislative: art. 150, art. 165, art. 167, art. 169 alin. (1) C.pen.; art. 6 alin.
(1), art. 7 alin. (1), art. 10 lit. a), art. 14 alin. (2), art. 13 lit. a), art. 10 lit. c), art. 16 alin.
(1) lit. b) din Legea nr. 290/2004; art. 495 alin. (6) C.proc.pen.; art. 43 din Legea nr.
93/2009; art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 93/2012
Comentariu
1. Noţiune. Reabilitarea de drept este acea formă a reabilitării care produce efectele
specifice – încetarea incapacităţilor, decăderilor, nedemnităţilor şi a interdicţiilor care
rezultă din condamnare [art. 169 alin. (1) C.pen.] – din oficiu, direct, în virtutea legii,
la împlinirea termenului de 3 ani prevăzut de art. 165 C.pen., dacă persoana fizică
ori persoana juridică condamnată nu a mai săvârşit o altă infracţiune.
Termenul de 3 ani, prevăzut de art. 528 alin. (1), alin. (2) C.proc.pen., se calculează
conform art. 186 alin. (1) C.pen., întrucât este un termen substanţial, reglementat
de art. 165 C.pen. şi, respectiv, de art. 150 C.pen. Preluarea în norma de drept
procesual penal nu îi schimbă această natură juridică, astfel că termenul curge, în
funcţie de cazul concret, de la unul dintre momentele stabilite de art. 167 C.pen., în
cazul persoanei fizice şi, respectiv, art. 150 C.pen., în cazul persoanei juridice şi se
împlineşte cu o zi înainte de ziua corespunzătoare datei de la care a început să curgă.
Întrucât se produce de drept, fără intervenţia vreunui organ judiciar ori extrajudiciar,
norma de drept procesual penal stabileşte pentru anumite
organe extrajudiciare doar o obligaţie subsecventă momentului împlinirii
termenului de reabilitare, care are scopul de a asigura împlinirea efectelor reabilitării.
2. Reabilitarea de drept a persoanei fizice. Astfel, dacă în intervalul de 3
ani, persoana fizică, în cazul condamnării la pedeapsa amenzii, la pedeapsa
închisorii care nu depăşeşte 2 ani sau la pedeapsa închisorii a cărei executare a fost
suspendată sub supraveghere, nu a mai săvârşit o altă infracţiune, ca urmare
a reabilitării, autoritatea care ţine evidenţa cazierului judiciar va şterge menţiunile
privind pedeapsa aplicată condamnatului. Vor fi şterse atât menţiunile privind
condamnările aplicate de instanţele române, cât şi cele pronunţate prin hotărâri
penale definitive de instanţele judecătoreşti din străinătate, dacă aceste hotărâri au
fost recunoscute de organele române competente; aceste menţiuni vor fi şterse din
oficiu.
Evidenţa cazierului judiciar este ţinută de cazierul judiciar central, care
funcţionează în cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române, în care se ţine
evidenţa persoanelor fizice născute în afara României şi a persoanelor juridice străine
care fac obiectul cazierului judiciar, care au comis infracţiuni pe teritoriul României
şi au fost condamnate [art. 6 alin. (1) din Legea nr. 290/2004] şi, respectiv,
de cazierul judiciar local, care funcţionează în cadrul inspectoratelor de poliţie
judeţene şi al Direcţiei Generale de Poliţie a Municipiului Bucureşti, în care se ţine
evidenţa persoanelor fizice născute în raza administrativ-teritorială a judeţului,
respectiv a municipiului Bucureşti [art. 7 alin. (1) din Legea nr. 290/2004].
Activitatea privind cazierul judiciar este condusă, la nivel central, de Direcţia cazier
judiciar, statistică şi evidenţe operative din cadrul Inspectoratului General al
Poliţiei Române [art. 5 alin. (2) din Legea nr. 290/2004].
Vor fi şterse numai menţiunile privind pedeapsa aplicată persoanei fizice (inclusiv
pedepsele pronunţate prin hotărâri penale definitive de instanţele judecătoreşti din
străinătate, dacă aceste hotărâri au fost recunoscute de organele române
competente) – pedeapsa principală, accesorie şi cea complementară, textul de lege nu
distinge – nu şi cele privitoare la măsurile de siguranţă luate prin hotărârea de
condamnare ori alte sancţiuni penale. De asemenea, nu vor fi şterse datele
înregistrate prin comunicarea fişei dactiloscopice în condiţiile art. 14 alin. (2) din
Legea nr. 290/2004 (la începerea executării pedepsei într-un loc de detenţie, în cazul
reţinerii, arestului la domiciliu, arestării preventive în cauza în care a fost aplicată
pedeapsa).
3. Reabilitarea de drept a persoanei juridice. În cazul reabilitării de drept
a persoanei juridice, ca urmare a reabilitării, organul care a autorizat înfiinţarea
persoanei juridice şi organul care a înregistrat persoana juridică vor şterge din oficiu
menţiunile privind pedeapsa aplicată persoanei juridice.
Instituţiile prevăzute de art. 528 alin. (2) C.proc.pen. deţin menţiuni privind pedeapsa
aplicată persoanei juridice întrucât, potrivit art. 495 alin. (6) C.proc.pen., după
rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare la pedeapsa amenzii, instanţa de
executare comunică o copie de pe dispozitivul hotărârii organului care a autorizat
înfiinţarea persoanei juridice, organului care a înregistrat persoana juridică,
organului care a înfiinţat instituţia nesupusă autorizării sau înregistrării, precum şi
organelor cu atribuţii de control şi supraveghere a persoanei juridice, în vederea
efectuării menţiunilor corespunzătoare [a se vedea supra comentariul art. 495 alin.
(6) C.proc.pen.].
Întrucât efectele reabilitării impun, printre altele, ştergerea înregistrărilor cu privire
la condamnările persoanei reabilitate, se constată că, prin raportare la
dispoziţiile art. 495 alin. (6) C.proc.pen., art. 528 alin. (2) C.proc.pen. nu impune
organelor cu atribuţii de control şi supraveghere a persoanei juridice cărora le-au fost
efectuate comunicări cu privire la condamnarea persoanei juridice să şteargă aceste
înregistrări în momentul în care se produce reabilitarea de drept. Se află, spre
exemplu, în această situaţie Banca Naţională a României, care, conform art. 43 din
Legea nr. 93/2009, asigură monitorizarea instituţiilor financiare, ori Autoritatea de
Supraveghere Financiară, care, conform art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 93/2012,
printre altele, exercită atribuţii de supraveghere a persoanelor juridice care
desfăşoară activităţi financiare, de asigurare-reasigurare şi în domeniul pensiilor
private.
Având în vedere dispoziţiile art. 528 alin. (1) C.proc.pen., apreciem că există
o omisiune de legiferare prin absenţa unei reglementări a obligaţiei autorităţii care
ţine evidenţa cazierului judiciar de a şterge din oficiu menţiunile privind pedeapsa
aplicată persoanei juridice, în condiţiile în care astfel de înregistrări se realizează şi
în cazul persoanei juridice [art. 10 lit. a) din Legea nr. 290/2004], ca şi în cazul
persoanei fizice, cu acelaşi scop.
4. Constatarea intervenirii reabilitării de drept de către instanţele
judecătoreşti. Condiţii. Efecte. Faţă de dispoziţiile art. 527 teza I şi cele ale art. 528
C.proc.pen., care prevăd că ştergerea menţiunilor cu privire la condamnările
persoanei reabilitate de drept se face din oficiu de către autorităţile care deţin astfel
de înregistrări, coroborate cu reglementarea procedurii reabilitării judecătoreşti, care
este de competenţa exclusivă a instanţelor de judecată, rezultă că reabilitarea de
drept are caracter extrajudiciar şi nu impune intervenţia instanţei de
judecată pentru producerea efectelor – aşadar, cu efect constitutiv – specifice
acestei instituţii de drept.
Totuşi, conform unei jurisprudenţe constante a instanţelor naţionale, cu care
suntem de acord, confirmată şi prin hotărâri pronunţate ulterior intrării în vigoare
a noii legislaţii penale, dacă este exclusă acordarea reabilitării de drept de către
instanţă, îndeplinirea condiţiilor reabilitării de drept poate fi constatată, dacă la data
sesizării instanţei condamnarea reabilitată de drept este menţionată în continuare în
fişa de cazier judiciar, şi prin hotărâre judecătorească (a se vedea, în acest sens, Jud.
Sectorului 2, Secţia penală, sentinţa nr. 344 din 4 aprilie 2014; Jud. Sectorului 3, Secţia
penală, sentinţa nr. 317 din 20 martie 2014; Jud. Sectorului 6, Secţia penală, sentinţa
nr. 460 din 11 septembrie 2014, Trib. Bucureşti, Secţia penală, sentinţa nr. 2341/F din
23 septembrie 2014; Trib. Timiş, Secţia penală, sentinţa nr. 509 din 23 iulie 2014; C.A.
Alba Iulia, Secţia penală şi pentru cauze cu minori, sentinţa nr. 147/2014,
nepublicate).
Altfel spus, formularea unei cereri de constatare a intervenirii reabilitării de drept
are caracter subsidiar, fiind admisibilă numai în cazul neîndeplinirii din oficiu de
către autorităţile prevăzute de art. 528 C.proc.pen. a obligaţiilor stabilite de acest text
de lege.
Când din fişa de cazier sau, după caz, comunicarea făcută de organul care a autorizat
înfiinţarea persoanei juridice şi organul care a înregistrat persoana juridică rezultă
că petentul nu mai figurează cu menţiuni în legătură cu condamnarea, deoarece
autoritatea competentă a operat deja modificările necesare faţă de intervenţia
reabilitării de drept, urmează ca instanţa să respingă cererea formulată ca
inadmisibilă (în acest sens, Jud. Sectorului 6, Secţia penală, sentinţa nr. 311 din 19
mai 2014; Jud. Sectorului 2, Secţia penală, sentinţa nr. 833 din 2 decembrie 2014,
nepublicate).
În măsura în care datele cu privire la condamnările petentului nu au fost şterse din
oficiu, existenţa unei proceduri administrative de rectificare a datelor înscrise sau
a notărilor provizorii din cazierul judiciar prevăzute de art. 32 din Legea nr.
290/2004 aplicabilă în cazurile în care acestea nu corespund situaţiei reale sau dacă
înregistrarea lor nu s-a făcut cu respectarea dispoziţiilor legale nu poate conduce la
constatarea inadmisibilităţii cererii de constatarea a intervenţiei reabilitării de
drept. Astfel, procedura administrativă poate fi declanşată la cererea motivată
a persoanei care figurează în evidenţa cazierului judiciar şi este dată de legea specială
în competenţa unităţii de poliţie care a emis certificatul de cazier judiciar, care este
obligată să verifice susţinerile petiţionarului, iar în cazul în care constată că în
cazierul judiciar s-a înscris o menţiune greşită, procedează la rectificarea datelor şi
comunică sau eliberează un nou act în locul celui contestat. Unitatea de poliţie poate
dispune în cadrul procedurii administrative o soluţie de admitere a cererii sau de
respingere a acesteia. Persoana căreia i s-a respins cererea de rectificare a cazierului
judiciar poate introduce contestaţie în termen de 30 de zile de la comunicare, la
judecătoria în a cărei rază teritorială de competenţă domiciliază. Competenţa de
soluţionare se va desfăşura potrivit procedurii civile, având natura unui litigiu
nepenal prin care se contestă dispoziţia dată în procedura administrativă. Spre
deosebire de această procedură administrativă, cererea de constatare a intervenţiei
reabilitării de drept este formulată în baza dreptului de liber acces la justiţie în faţa
instanţei penale care a judecat în primă instanţă cauza în care s-a pronunţat
condamnarea sau la instanţa corespunzătoare în grad în a cărei rază teritorială
domiciliază condamnatul şi presupune analiza de către o instanţă specializată a unor
elemente inerente instituţiei de drept penal, cum ar fi: existenţa unei/unor
condamnări susceptibile de reabilitare de drept pentru a determina dacă cererea
vizează constatarea reabilitării de drept sau are natura unei cererii prin care se
solicită dispunerea reabilitări judecătoreşti, precum şi data de început a curgerii
termenului de reabilitare (având în vedere atât datele diferite de la care acesta poate
curge, cât şi situaţia existenţei unor condamnări succesive) sau data împlinirii
termenului substanţial de reabilitare de drept ori a unor cauze de suspendare
a cererii de reabilitare; toate aceste elemente de analiză justifică necesitatea
asigurării efectivităţii dreptului de acces la justiţie în materie penală, neputându-se
considera că prin existenţa reglementării procedurii administrative cu drept de
contestaţie în faţa instanţei civile persoana condamnată nu este titulara dreptului de
a se adresa instanţei penale.
În practica judiciară a fost întâlnită şi soluţia contrară. Astfel, instanţa a respins
cererea de reabilitare de drept reţinând că, potrivit art. 527 C.proc.pen., instanţa de
judecată nu mai este competentă să constate intervenirea reabilitării de drept,
cererea de reabilitare formulată de petent, judecată potrivit noilor norme de
procedură penală, fiind inadmisibilă în condiţiile în care doar autoritatea care ţine
evidenţa cazierului judiciar are obligaţia de a şterge din oficiu menţiunile privind
pedeapsa aplicată condamnatului [Jud. Sectorului 1 Bucureşti, Secţia penală, sentinţa
nr. 574 din 27 iunie 2014, nepublicată; Jud. Iaşi, Secţia penală, sentinţa penală nr.
3471 din 17 decembrie 2014; Jud. Tulcea, Secţia penală, sentinţa penală nr. 84 din 19
ianuarie 2015 (www.rolii.ro)].
Cu privire la persoana juridică, se impune observaţia că, în condiţiile în care
interpretarea dispoziţiilor art. 13 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) şi art. 16 alin. (1) lit.
b) din Legea nr. 290/2004 conduce la concluzia că în cazierul judiciar al persoanei
juridice menţiunile privitoare la reabilitare se fac în baza extraselor de pe hotărârile
judecătoreşti definitive, în lipsa unei dispoziţii speciale similare celei prevăzute de art.
528 alin. (1) C.proc.pen., autoritatea care ţine evidenţa cazierului judiciar nu va
şterge din oficiu menţiunile privind pedeapsa aplicată persoanei juridice, recursul la
procedura în faţa instanţei de judecată devenind inevitabil în aceste condiţii.
Hotărârea prin care se admite o cerere de reabilitare de drept nu are caracter
constitutiv de drepturi şi nu schimbă natura juridică a reabilitării de drept [Plenul
Trib. Suprem, Decizia de îndrumare nr. 8/1969 cu privire la aplicarea unor dispoziţii
legale referitoare la reabilitare, în G. Bodoroncea ş.a., Codul penal. Comentariu pe
articole (www.legalis.ro)].
5. Soluţionarea cererii de constatare a intervenirii reabilitării de drept de către
instanţele judecătoreşti. Dacă se formulează o cerere de constatare a intervenirii
reabilitării de drept de către o persoană fizică ori juridică, se vor aplica, în ceea ce
priveşte determinarea instanţei competente, persoanele care pot formula o astfel de
cerere, conţinutul cererii, măsurile premergătoare soluţionării cererii, respingerea
cererii pentru neîndeplinirea condiţiilor de formă şi fond, soluţionarea cererii şi calea
de atac, dispoziţiile corespunzătoare de la reabilitarea judecătorească, pe care
instanţa le va aplica în mod corespunzător.
Astfel, spre exemplu, nu se va putea respinge cererea de constatare a intervenirii
reabilitării de drept dacă nu sunt menţionate localităţile unde condamnatul a locuit
şi locurile de muncă din tot intervalul de timp de la executarea pedepsei şi până la
introducerea cererii, iar în cazul când executarea pedepsei a fost prescrisă, de la data
rămânerii definitive a hotărârii şi până la introducerea cererii; nu se va analiza
stadiul achitării despăgubirilor civile şi a cheltuielilor judiciare.
În ceea ce priveşte persoana juridică, în cererea de constatare a intervenirii
reabilitării de drept se vor menţiona sediul, denumirea persoanei juridice şi datele de
identificare, inclusiv codul fiscal, pentru persoanele juridice (acestea din urmă sunt
necesare pentru comunicarea fişei de cazier judiciar). Reprezentantul persoanei
juridice va depune, în copie, un extras din registrul public în care este menţionată
împuternicirea sa (pentru celelalte menţiuni pe care trebuie să le cuprindă cererea
de constatare a intervenirii reabilitării de drept, atât în cazul persoanei fizice, cât şi
în cazul persoanei juridice, a se vedea infra comentariul art. 530 C.proc.pen.).
Dacă după sesizarea instanţei de judecată cu o cerere de constatare a intervenirii
reabilitării de drept se constată că pedepsele aplicate persoanei fizice nu se
încadrează în categoria celor care permit reabilitarea de drept, cererea formulată va
fi calificată, după punerea în discuţie a acestui aspect, ca fiind o cerere de reabilitare
judecătorească, urmând a fi soluţionată potrivit art. 529 şi urm. C.proc.pen.
6. Efectele reabilitării în privinţa cazierului judiciar. După ştergerea
menţiunilor privind pedeapsa aplicată condamnatului, persoană fizică ori persoană
juridică, actele de informare (copie/certificat de cazier judiciar, certificat ORC etc.)
emise de autorităţile şi, respectiv, organele prevăzute de art. 528 C.proc.pen., la
solicitarea organelor judiciare, a persoanelor condamnate ori, când este prevăzută de
lege o astfel de posibilitate, a altor persoane, nu vor conţine informaţii cu privire la
condamnările cu privire la care a operat reabilitarea de drept (ori judecătorească).
Astfel, în ceea ce priveşte fişa cazierului judiciar a persoanei fizice ori juridice, art.
23 alin. (1) din Legea nr. 290/2004 prevede expres că „În copia de pe cazierul judiciar
se trec datele înscrise în cazier şi notările provizorii care nu au fost şterse” (Legea nr.
290/2004 foloseşte termenul de copie de pe cazierul judiciar pentru a identifica
datele din cazierul judiciar comunicate organelor judiciare).
7. Efectele reabilitării asupra cererilor de revizuire întemeiate pe
dispoziţiile art. 465 C.proc.pen. În jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie, intervenirea reabilitării unei persoane condamnate în procese penale cu
privire la care CtEDO a constatat încălcări ale drepturilor protejate convenţional,
constituie unul dintre elementele care se analizează pentru a stabili dacă
consecinţele grave ale încălcărilor constatate continuă să existe, atunci când
analizează cererile de revizuire formulate de aceste persoane (a se vedea decizia
penală nr. 420 din 18 mai 2009 – Completul de 9 judecători; decizia penală nr. 224 din
5 noiembrie 2012 şi decizia penală nr. 3 din 13 ianuarie 2014 – Completul de 5
judecători, citate de I.C.C.J., Secţia penală, în decizia nr. 179 din 11 februarie 2016;
decizia penală nr. 420/2009 şi decizia penală 3/2014 se regăsesc în formă integrală
pe www.scj.ro).
În cazul în care CtEDO a constatat încălcarea art. 6 parag. 1 din CEDO, stabilind că
hotărârea definitivă de condamnare a fost pronunţată într-o cauză ce nu a fost
soluţionată într-un mod echitabil (fără a-i da posibilitatea acuzatului să administreze
probe în apărare şi fără ca instanţele să examineze toate apărările), precum şi
încălcarea art. 10 din Convenţie, relevantă pentru stabilirea vinovăţiei, reabilitarea
nu poate constitui un temei pentru respingerea cererii de revizuire, cu motivarea că,
în ipoteza în care a intervenit reabilitarea, consecinţele grave ale încălcărilor
Convenţiei nu continuă să se producă, deoarece reabilitarea nu are valoarea
constatării lipsei de vinovăţie penală a revizuentului. Or, în cazul revizuirii, nu
o iertare de consecinţe pe viitor se cere, ci o constatare a nevinovăţiei persoanei şi
a netemeiniciei hotărârii, în general, aşa încât consecinţele condamnării se sting doar
formal prin reabilitare (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 179 din 11 februarie 2016).
Art. 529
Reabilitarea judecătorească

Lucreţia Albertina Postelnicu, Constantin Cristinel Meceanu

Competentă să se pronunţe asupra reabilitării judecătoreşti este fie instanţa

care a judecat în primă instanţă cauza în care s-a pronunţat condamnarea
pentru care se cere reabilitarea, fie instanţa corespunzătoare în a cărei
circumscripţie domiciliază condamnatul sau în care a avut ultimul domiciliu,
dacă la data introducerii cererii domiciliază în străinătate.
Corelaţii legislative: art. 44 alin. (1), (4), (5), art. 259 alin. (1), art. 530 alin. (3) lit. a)
teza a II-a, art. 532 alin. (2) lit. b) C.proc.pen.; H.G. nr. 337/1993; art. 36 alin. (2) din
Legea nr. 304/2004; Anexa 1 la Legea nr. 304/2004; Anexa 2 la Legea nr. 304/2004
Comentariu
1. Instanţa competentă. Felul competenţei. Art. 529 C.proc.pen. instituie
o competenţă alternativă pentru soluţionarea cererilor de reabilitare
judecătorească între instanţa care a judecat în primă instanţă cauza în care s-a
pronunţat condamnarea pentru care se cere reabilitarea şi instanţa de acelaşi grad
jurisdicţional în a cărei circumscripţie domiciliază condamnatul sau în care a avut
ultimul domiciliu, dacă la data introducerii cererii domiciliază în străinătate.
Opţiunea între instanţele competente revine condamnatului şi este exercitată în
momentul depunerii cererii de reabilitare.
Dacă nu este învestită una dintre cele două instanţe, competenţa de soluţionare va
fi declinată, dreptul de opţiune trecând către instanţa care se dezînvesteşte.
În ceea ce priveşte instanţa care a judecat în primă instanţă cauza în care s-a
pronunţat condamnarea, aceasta poate fi oricare dintre instanţele naţionale –
judecătoria, tribunalul, curtea de apel ori Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau,
după caz, instanţele militare; dacă o hotărâre de condamnare a fost recunoscută
conform Legii nr. 302/2004, instanţa competentă să se pronunţe asupra cererii de
reabilitare se va determina după acelaşi criteriu – instanţa care ar fi fost competentă
să soluţioneze cauza având ca obiect infracţiunea pentru care s-a pronunţat
condamnarea recunoscută – aplicat la data sesizării (a se vedea, pentru identitate de
raţiune, considerentele I.C.C.J., pct. 2 al Deciziei în interesul legii nr.
34/2009). Singura condiţie care trebuie îndeplinită este ca instanţa sesizată să fie
cea care a pronunţat în primă instanţă condamnarea pentru care se cere reabilitarea,
cu excepţia situaţiei în care se schimbă normele de competenţă.
Astfel cum rezultă din considerentele şi soluţia pronunţată de I.C.C.J., Secţiile Unite,
în Decizia în interesul legii nr. LXXXIII (83) din 10 decembrie 2007, care pot fi reţinute
în continuare, întrucât reglementarea este aceeaşi cu cea a art. 494 C.proc.pen. din
1968, dacă între momentul pronunţării condamnării pentru care se cere reabilitarea
şi cel al formulării cererii se modifică normele de competenţă, cererea de reabilitare
va fi soluţionată de instanţa competentă să judece cauza în primă instanţă,
potrivit legii în vigoare la momentul introducerii cererii, aplicându-se regula
specifică dreptului procesual penal tempus regit actum (în acest sens, Trib.
Bucureşti, Secţia I penală, sentinţa nr. 2298 din 17 septembrie 2014; Trib. Timiş, Secţia
penală, sentinţa nr. 672 din 29 octombrie 2014, nepublicate).
2. Reabilitarea pentru mai multe condamnări. În situaţia în care se solicită
reabilitarea pentru mai multe condamnări, se pot distinge următoarele situaţii:
- dacă au fost pronunţate de mai multe instanţe de acelaşi grad, oricare dintre acestea
va fi competentă să soluţioneze cererea [art. 44 alin. (1) teza I C.proc.pen.], alături de
cea corespunzătoare în a cărei circumscripţie domiciliază condamnatul sau în care
a avut ultimul domiciliu, dacă la data introducerii cererii domiciliază în străinătate;
- dacă au fost pronunţate de mai multe instanţe de grad diferit, va fi competentă să
soluţioneze cererea instanţa mai mare în grad [art. 44 alin. (1) teza a II-a C.proc.pen.],
alături de cea corespunzătoare în a cărei circumscripţie domiciliază condamnatul sau
în care a avut ultimul domiciliu, dacă la data introducerii cererii domiciliază în
străinătate (în acest sens, C.A. Bucureşti, Secţia a II-a penală, sentinţa nr. 197 din 24
aprilie 2014, nepublicată, prin care s-a dispus reabilitarea cu privire la o condamnare
pronunţată de Jud. Sectorului 6 Bucureşti şi o condamnare pronunţată de C.A.
Bucureşti).
Nu interesează instanţa la care au rămas definitive (prima instanţă ori instanţa de
control judiciar) sau ordinea în care au fost pronunţate hotărârile de condamnare.
În situaţiile în care, ca urmare a admiterii căii de atac, soluţia de achitare ori de
încetare a procesului penal este schimbată, pronunţându-se o soluţie de
condamnare, competenţa de soluţionare a cererii de reabilitare va reveni primei
instanţe, care a judecat cauza în fond (V. Dongoroz ş.a., Explicaţii teoretice
ale Codului de procedură penală român, ed. a 2-a, vol. VI, p. 393).
Conform art. 529 teza a II-a C.proc.pen., condamnatul are facultatea de a învesti cu
soluţionarea cererii de reabilitare instanţa corespunzătoare în a cărei circumscripţie
domiciliază sau în care a avut ultimul domiciliu, dacă la data introducerii cererii
domiciliază în străinătate.
3. Noţiunea de domiciliu în determinarea instanţei competente să soluţioneze
cererea de reabilitare
3.1. Prin domiciliu avut de condamnat se înţelege adresa la care condamnatul
locuieşte efectiv, în mod statornic, chiar dacă la data sesizării instanţei acesta
utilizează în mod temporar o altă locuinţă, în ţară sau în străinătate (spre exemplu,
lucrează pe o perioadă determinată în afara ţării). Pentru a reţine această concluzie
avem în vedere că textul de lege utilizează termenul de „domiciliază”, şi nu „locuieşte”
[folosit, spre exemplu, în art. 259 alin. (1) C.proc.pen. pentru a desemna locul de
citare], faţă de care are un sens bine delimitat.
Pentru stabilirea domiciliului condamnatului se vor avea în vedere în primul rând
menţiunile din cartea de identitate şi cele cu care partea figurează în bazele de date
ale instituţiilor competente.
Scopul reglementării competenţei alternative în favoarea instanţei de la domiciliul
condamnatului îl constituie oferirea unui avantaj acestuia, care nu va mai trebui să
se deplaseze în localitatea în care îşi are sediul instanţa care a judecat în primă
instanţă cauza în care s-a pronunţat condamnarea pentru care se cere reabilitarea
(V. Dongoroz ş.a., Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală român, ed. a 2-
a, vol. VI, p. 393).
Pentru a se atinge acest scop, dacă persoana condamnată locuieşte în fapt, în
România, în condiţiile mai sus enunţate, la o altă adresă decât cea menţionată în
cartea de identitate, instanţa competentă conform art. 529 teza a II-a C.proc.pen. va
fi determinată în raport de locuinţa folosită în fapt ca domiciliu.
Interesează adresa la care domiciliază condamnatul la data introducerii cererii de
reabilitare. Schimbarea ulterioară a domiciliului, în ţară sau în străinătate, ori
decesul condamnatului şi continuarea procedurii de reabilitare de soţ ori de rudele
apropiate nu au consecinţe asupra competenţei instanţei iniţial învestite, care
rămâne dobândită.
Nu au, de asemenea, consecinţe în determinarea instanţei competente indicarea unei
alte adrese decât cea de domiciliu pentru citare şi efectuarea celorlalte proceduri de
comunicare în cauză şi nici alegerea de domiciliu la avocat.
În cazul persoanelor care domiciliază în străinătate la data sesizării instanţei, se va
avea în vedere adresa ultimului domiciliu din ţară al condamnatului.
3.2. Formularea cererii de reabilitare după decesul condamnatului. În cazul în
care, după decesul condamnatului, cererea de reabilitare este formulată de soţ
ori de rudele apropiate, dispoziţiile art. 529 teza a II-a C.proc.pen. se vor aplica prin
raportare la domiciliul acestora, nu la ultimul domiciliu al condamnatului. La această
concluzie se ajunge, pe de o parte, pe calea interpretării teleologice a dispoziţiilor
analizate – scopul lor este, aşa cum am arătat în considerentele care preced, crearea
unui avantaj celui care formulează cererea prin asigurarea accesului la instanţa în
proximitatea căreia locuieşte –, iar, pe de altă parte, din coroborarea art. 529 teza
a II-a cu art. 530 alin. (3) lit. a) teza a II-a şi art. 532 alin. (2) lit. b) C.proc.pen., rezultă
că obligaţia pe care o are petiţionarul, soţ ori rudă apropiată, de a indica adresa în
cererea de reabilitare nu are drept scop exclusiv realizarea procedurilor de
comunicare, ci, când este cazul, în primul rând, stabilirea competenţei instanţei
sesizate.
Pentru identitate de raţiune, toate observaţiile făcute în legătură cu domiciliul
condamnatului sunt valabile şi atunci când cererea este formulată de soţ ori de
rudele apropiate.
4. Legislaţie relevantă. Pentru a stabili dacă instanţa sesizată este competentă
teritorial se vor avea în vedere:
a) H.G. nr. 337/1993 pentru circumscripţiile judecătoriilor;
b) Art. 36 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, conform căruia în circumscripţia fiecărui
tribunal sunt cuprinse toate judecătoriile din judeţ sau, după caz, din municipiul
Bucureşti;
c) Anexa 1 la Legea nr. 304/2004 pentru circumscripţiile curţilor de apel;
d) Anexa 2 la Legea nr. 304/2004 pentru circumscripţiile instanţelor militare.
5. Reabilitarea în cazul pedepselor aplicate pentru infracţiuni săvârşite de
militari. În cazul cererilor de reabilitare formulate în legătură cu pedepse aplicate
pentru infracţiuni săvârşite de militari se va avea în vedere că normele care
reglementează competenţa instanţelor de a soluţiona astfel de cauze s-au schimbat
substanţial.
Astfel, conform art. 20 alin. (1) din Legea nr. 255/2013, Tribunalul Militar Bucureşti
s-a desfiinţat la data de 1 februarie 2014, iar tribunalele militare Bucureşti, Cluj, Iaşi
şi Timişoara devin echivalente în grad tribunalelor, nemaiexistând o instanţă
corespunzătoare în grad judecătoriei; curtea militară de apel este echivalentă în grad
curţii de apel.
În aplicarea raţionamentului I.C.C.J., în Decizia în interesul legii nr. LXXXIII (83) din
10 decembrie 2007, în cazul condamnărilor pronunţate cu privire la
o singură persoană de o instanţă militară, competenţa de soluţionare a cererilor de
reabilitare, stabilită potrivit art. 529 teza I C.proc.pen., va reveni instanţei militare
competente după 1 februarie 2014 să soluţioneze aceeaşi cauză. Astfel, în cazul unei
persoane condamnate de tribunalul militar ca instanţă echivalentă în grad
judecătoriei ori de tribunalul militar teritorial, competenţa de soluţionare a cererilor
de reabilitare, stabilită potrivit art. 529 teza I C.proc.pen., va reveni tribunalelor
militare Bucureşti, Cluj, Iaşi şi Timişoara, după caz, conform competenţei dobândite
începând cu data de 1 februarie 2014. Astfel, prin decizia penală nr. 103 din 26 iunie
2015 a Tribunalului V. s-a constatat că în mod nelegal Judecătoria F. a admis
o cerere de reabilitare privind o condamnare aplicată în anul 1996 de Tribunalul
Militar Teritorial Iaşi, deoarece prin art. 20 alin. (5) din Legea nr. 255/2013 această
instanţă a devenit echivalentă în grad cu tribunalul, astfel încât instanţa competentă
să soluţioneze o cerere de reabilitare, după data de 1 februarie 2014, este Tribunalul
Militar Teritorial Iaşi sau tribunalul – instanţă civilă, ca instanţă corespunzătoare în
grad celei care ar fi competentă să soluţioneze pe fond cauza în care fusese
condamnat petentul (www.rolii.ro).
Când un militar a fost condamnat alături de una sau mai multe persoane
civile de o instanţă civilă, competenţa de soluţionare a cererilor de reabilitare,
stabilită potrivit art. 529 teza I C.proc.pen., va reveni instanţei civile competente să
soluţioneze în prezent cauza, determinată conform art. 44 alin. (4),
(5) C.proc.pen. Spre exemplu, dacă un militar până la gradul de colonel inclusiv
a fost condamnat de judecătorie conform C.pen. din 1969 pentru săvârşirea unei
infracţiuni de complicitate la infracţiunea de furt calificat (alături de autor,
condamnat civil), în prezent, în aplicarea art. 44 alin. (4)-(5) C.proc.pen., competenţa
de a soluţiona o astfel de cauză revine tribunalului, întrucât acesta este instanţa
echivalentă în grad celei care ar fi competentă să soluţioneze cauza cu privire la
militar (tribunalul militar). Aceasta deoarece pentru militar, în prezent, competenţa
ar reveni tribunalului militar care este echivalent în grad tribunalului instanţă civilă,
în timp ce pentru civili instanţa competentă ar fi judecătoria. Cum tribunalul militar
este superior în grad judecătoriei, cererea de reabilitare se soluţionează de tribunal,
instanţă civilă, conform art. 44 alin. (5) C.proc.pen. Pe cale de consecinţă, o cerere
de reabilitare, indiferent că a fost formulată de condamnatul militar ori de cel civil,
va fi soluţionată după 1 februarie 2014 de tribunal sau curtea de apel, după caz.
Când doi sau mai mulţi militari au fost condamnaţi înainte de 1 februarie 2014
de o instanţă civilă, ulterior acestei date competenţa de soluţionare a cererilor de
reabilitare, stabilită potrivit art. 529 teza I C.proc.pen., va reveni instanţelor
militare competente întrucât, în prezent, competenţa acestora este atrasă de
calitatea de militar, nemaifiind relevant dacă infracţiunea are sau nu legătură cu
atribuţiile de serviciu (a se vedea supra comentariul art. 37).
Sub aspectul competenţei alternative, art. 529 teza a II-a C.proc.pen. stabileşte
această competenţă în favoarea instanţei corespunzătoare (în grad) celei
competente care a judecat sau, după caz, competente să judece cauza în primă
instanţă, potrivit legii în vigoare la momentul introducerii cererii, conform deciziei
anterior amintite.
Având în vedere că nu se impune ca instanţa să fie din aceeaşi categorie – instanţă
civilă ori instanţă militară, întrucât norma este de strictă interpretare, în aplicarea
art. 529 teza a II-a C.proc.pen., competenţa de soluţionare a cererilor de
reabilitare care ar trebui judecate de o instanţă militară conform tezei I a aceluiaşi
text de lege revine, atunci când localitatea în care domiciliază titularul dreptului de
a sesiza instanţa nu se află în circumscripţia unei instanţe militare
corespunzătoare celei determinate conform art. 529 teza I C.proc.pen., instanţei
civile echivalentă în grad acesteia, în a cărei circumscripţie domiciliază
condamnatul (ori soţul sau ruda apropiată, după caz) sau în care a avut ultimul
domiciliu, dacă la data introducerii cererii domiciliază în străinătate [în acest sens,
sunt relevante pentru identitate de raţiune, I.C.C.J., Secţia penală, încheierea nr.
1555 din 5 octombrie 2009, în B.C. nr. 4/2010 (www.legalis.ro); I.C.C.J., Secţia
penală, decizia nr. 423 din 18 aprilie 2013; I.C.C.J., Secţia penală, încheierea nr. 4644
din 26 iulie 2006].
Dacă însă, localitatea în care domiciliază petiţionarul se află în circumscripţia unei
instanţe militare corespunzătoare celei care a pronunţat hotărârea de condamnare,
atunci competenţa revine instanţei militare din localitatea de domiciliu conform art.
529 teza a II-a C.proc.pen. De exemplu, atunci când condamnatul decedat înainte de
formularea cererii a fost judecat de Tribunalul militar cu sediul în Bucureşti, iar
o rudă apropiată domiciliază în Iaşi, Cluj ori Timişoara, aceasta va adresa cererea de
reabilitare Tribunalului militar Iaşi, Cluj ori Timişoara, după caz, şi nu tribunalului
civil cu sediul într-una dintre aceste localităţi. În acest caz, petentul nu are
o facultate de alegere a instanţei pe care o va sesiza: cea militară ori cea civilă
echivalentă în grad celei determinate conform art. 529 teza I C.proc.pen.
Apreciem că pentru determinarea instanţei competente să soluţioneze cererea de
reabilitare, conform art. 529 teza a II-a C.proc.pen., criteriul de apreciere nu este cel
al instanţei civile competente să soluţioneze cererea de reabilitare formulată de
condamnatul care nu are calitatea de militar, deoarece nu acesta este criteriul
prevăzut de textul de lege (a se vedea, în sens contrar, R. Moroşanu, în N.
Volonciu, Noul Cod de procedură penală comentat, op. cit., p. 1275).
Art. 530
Cererea de reabilitare

Lucreţia Albertina Postelnicu, Constantin Cristinel Meceanu

(1) Cererea de reabilitare judecătorească se formulează de către condamnat, iar

după moartea acestuia, de soţ sau de rudele apropiate. Soţul sau rudele
apropiate pot continua procedura de reabilitare pornită anterior decesului.
(2) Reabilitarea judecătorească se dispune în cazurile şi condiţiile prevăzute
la art. 166 şi 168 din Codul penal.
(3) În cerere trebuie să se menţioneze:
a) adresa condamnatului, iar când cererea este făcută de altă persoană, adresa
acesteia;
b) condamnarea pentru care se cere reabilitarea şi fapta pentru care a fost
pronunţată acea condamnare;
c) localităţile unde condamnatul a locuit şi locurile de muncă din tot intervalul
de timp de la executarea pedepsei şi până la introducerea cererii, iar în cazul
când executarea pedepsei a fost prescrisă, de la data rămânerii definitive
a hotărârii şi până la introducerea cererii;
d) temeiurile cererii;
e) indicaţii utile pentru identificarea dosarului şi orice alte date pentru
soluţionarea cererii.
(4) La cerere se anexează actele din care reiese că sunt îndeplinite condiţiile
reabilitării.
Corelaţii legislative: art. 166, art. 168, art. 177 C.pen.; art. 531 C.proc.pen.; art. 22
alin. (1), alin. (2) din Legea nr. 290/2004; art. 2 alin. (2), art. 151 alin. (1)
C.proc.civ.; art. 149, art. 137 lit. b) C.pen. din 1969; art. 495 alin. (2) lit. c) C.proc.pen.
din 1968
Comentariu
1. Titularii dreptului de a formula cererea de reabilitare judecătorească. Cererea
de reabilitare judecătorească se întocmeşte în scris şi constituie actul de sesizare
a instanţei.
Aceasta se poate formula doar de condamnat în timpul cât este în viaţă, personal,
prin avocat ori mandatar cu mandat special. În cazul în care cererea este depusă de
un reprezentant convenţional, se va preciza această calitate, iar cererea de reabilitare
va fi însoţită de procură, care va fi ataşată în original ori în copie legalizată [în lipsa
unei reglementări speciale sunt aplicabile dispoziţiile de procedură civilă: art. 2 alin.
(2) raportat la art. 151 alin. (1) C.proc.civ. şi art. 530 alin. (1) C.proc.pen.]; când
cererea este depusă de avocat, acesta va ataşa împuternicirea avocaţială. În funcţie
de conţinutul procurii, mandatarul neavocat va putea sau nu susţine cererea de
reabilitare în faţa instanţei de judecată, în limitele calităţii sale.
Dacă este formulată de o altă persoană decât condamnatul ori, pentru acesta, de un
mandatar, cererea de reabilitare va fi respinsă ca fiind inadmisibilă.
În lipsa unei dispoziţii legale speciale, instanţa nu are obligaţia de a verifica dacă
persoana condamnată îşi însuşeşte cererea formulată de o persoană care nu are
calitatea de reprezentant, însă se va cita persoana care a formulat cererea – această
obligaţie este prevăzută expres de art. 531 C.proc.pen. – cu menţiunea de a preciza
dacă a formulat cererea în calitate de mandatar al condamnatului, urmând ca în caz
afirmativ să i se solicite să depună până la primul termen de judecată dovada calităţii
de reprezentant convenţional într-una dintre formele mai sus arătate. Dacă la
termenul de judecată se prezintă persoana pentru care a fost formulată cererea şi
arată că îşi însuşeşte această cerere, se va lua act de această manifestare de voinţă
şi se va continua judecata (în acest sens, Jud. Sectorului 2 Bucureşti, Secţia penală,
încheierea din data de 17 aprilie 2014, nepublicată).
După moartea condamnatului, cererea de reabilitare poate
fi formulată sau continuată de soţ sau de rudele apropiate care vor acţiona în
calitate de substituiţi procesuali, urmând a formula cererea de reabilitare în nume
propriu pentru condamnatul decedat.
Are calitatea de soţ persoana a cărei căsătorie nu era desfăcută ori anulată printr-o
hotărâre judecătorească definitivă la data decesului condamnatului.
Codul penal nu mai defineşte noţiunea de „rude apropiate” (art. 149 C.pen. din
1969). Chiar dacă noţiunea de „membru de familie” (art. 177 C.pen.) include şi
persoanele cuprinse în definiţia dată rudelor apropiate de art. 149 C.pen. din 1969,
nu se poate reţine că mai există o definiţie prevăzută de legea penală a expresiei „rude
apropiate”. În consecinţă, urmează a fi avut în vedere sensul obişnuit al expresiei,
respectiv ascendenţii şi descendenţii, fraţii şi surorile, copiii acestora, precum şi
persoanele devenite prin adopţie, potrivit legii, astfel de rude; noţiunea include şi
persoana adoptată şi descendenţii acesteia în raport cu rudele fireşti (spre exemplu,
persoana adoptată va putea formula o cerere de reabilitare a părintelui firesc,
decedat).
Apreciem că noţiunile de „soţ” şi „rude apropiate” nu pot fi extinse către persoanele
care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre soţi sau dintre părinţi şi copii, în
cazul în care convieţuiesc.
Se va putea trece la judecarea cererii formulate de oricare dintre substituiţii
procesuali sau, după caz, se va putea lua act de cererea de continuare a procedurii
reabilitării numai după ce a fost stabilită identitatea persoanei care o formulează
şi probată calitatea de soţ ori de rudă apropiată prin oricare dintre actele de stare
civilă prevăzute de legislaţia în vigoare (certificat de căsătorie, certificate de naştere,
act de identitate).
În cazul în care persoana condamnată decedează după depunerea cererii la instanţă
şi înainte de soluţionarea cererii, soţul sau rudele apropiate ale acesteia pot
continua procedura de reabilitare; în acest scop, instanţa va proceda la citarea
acestora, pentru a le aduce la cunoştinţă dreptul de a continua procedura de
reabilitare, punându-le în vedere, sub sancţiunea respingerii cererii, să exprime
o poziţie procesuală; dacă soţul sau rudele apropiate sunt prezente în sala de
judecată, comunicarea dreptului va avea loc în şedinţa de judecată, fiind consemnată
în încheiere; dacă soţul sau rudele apropiate ale condamnatului comunică instanţei
dorinţa de a continua procedura de reabilitare, procesul va continua; în situaţia în
care, după aducerea la cunoştinţă a dreptului de a continua procedura, substituiţii
procesuali nu solicită continuarea procedurii sau nu comunică niciun răspuns la
solicitarea instanţei, cererea de reabilitare va fi respinsă.
În situaţia în care substituitul procesual ar deceda înainte de soluţionarea definitivă
a cererii, oricare dintre ceilalţi substituiţi procesuali prevăzuţi de art. 530 alin. (1)
C.proc.pen. va putea solicita, în condiţiile mai sus arătate, continuarea procedurii,
întrucât ei au, conform textului de lege, calitate procesuală activă.
2. Cazurile şi condiţiile reabilitării judecătoreşti. Reabilitarea judecătorească se
dispune după împlinirea termenelor prevăzute de art. 166 C.pen.[a) 4 ani, în cazul
condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 2 ani, dar care nu depăşeşte 5
ani; b) 5 ani, în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, dar care
nu depăşeşte 10 ani; c) 7 ani, în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare
de 10 ani sau în cazul pedepsei detenţiunii pe viaţă, comutată sau înlocuită cu
pedeapsa închisorii; d) 10 ani, în cazul condamnării la pedeapsa detenţiunii pe viaţă,
considerată executată ca urmare a graţierii, a împlinirii termenului de prescripţie
a executării pedepsei sau a liberării condiţionate], dacă sunt
îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 168 C.pen. [(i) nu a săvârşit o altă infracţiune
în intervalul de timp prevăzut în art. 166 C.pen.; (ii) a achitat integral cheltuielile de
judecată şi şi-a îndeplinit obligaţiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare,
afară de cazul când acesta dovedeşte că nu a avut posibilitatea să le îndeplinească
sau când partea civilă a renunţat la despăgubiri].
Condamnatul decedat până la împlinirea termenului de reabilitare poate fi reabilitat
dacă instanţa, evaluând comportarea condamnatului până la deces, apreciază că
merită acest beneficiu. Prin urmare, nu este necesar pentru obţinerea reabilitării
judecătoreşti post-mortem ca la până la momentul decesului să fi fost împlinit
termenul de reabilitare.
3. Conţinutul cererii de reabilitare. În cererea de reabilitare judecătorească trebuie
să se menţioneze:
3.1. Adresa condamnatului, iar când cererea este făcută de altă persoană, adresa
acesteia. În cererea de reabilitare se vor indica numele, prenumele şi adresa
condamnatului, aceasta fiind relevantă pentru a se putea verifica competenţa
teritorială a instanţei sesizate, dacă aceasta nu este instanţa de executare.
Condamnatul va putea să indice, alături de cea de domiciliu, şi o altă adresă –
inclusiv reşedinţa – pentru citare şi efectuarea altor comunicări pe parcursul
soluţionării cauzei.
Va fi indicată adresa la care condamnatul locuieşte cu caracter de stabilitate, chiar
dacă adresa este alta decât cea indicată în actul de identitate.
Dacă este formulată printr-un reprezentant, în cerere se vor menţiona, alături de
datele mai sus arătate, şi numele, prenumele şi calitatea de reprezentant, urmând
a se ataşa dovada calităţii precizate; în cazul reprezentării prin avocat se vor indica
numele, prenumele acestuia şi sediul profesional.
După decesul condamnatului, persoana care formulează cererea va indica numele,
prenumele, calitatea de soţ ori rudă apropiată şi adresa de domiciliu, urmând a ataşa
dovada calităţii precizate. Şi în această ipoteză cererea va trebui completată cu
numele şi prenumele condamnatului.
În cerere este util să fie menţionate – urmând a fi solicitate de instanţă, în caz contrar
– datele de stare civilă, inclusiv codul numeric personal, pentru persoanele fizice şi
datele de identificare, inclusiv codul de identificare fiscală, pentru persoanele
juridice, deoarece instanţa de judecată are obligaţia de a solicita o copie de pe
cazierul judiciar al condamnatului, iar potrivit art. 22 alin. (1), (2) din Legea nr.
290/2004, cererea pentru obţinerea copiilor de pe cazierul judiciar trebuie să
cuprindă aceste elemente de identificare ale persoanei.
3.2. Condamnarea pentru care se cere reabilitarea şi fapta pentru care a fost
pronunţată acea condamnare. Prin „condamnarea pentru care se cere reabilitarea”
se înţelege identificarea tuturor hotărârilor judecătoreşti de condamnare pentru care
nu a intervenit reabilitarea de drept şi pentru care nu s-au pronunţat hotărâri de
reabilitare, instanţele care le-au pronunţat şi pedepsele aplicate.
Prin „fapta pentru care a fost pronunţată acea condamnare” se înţelege încadrarea
juridică a faptelor pentru săvârşirea cărora petentul a fost condamnat prin hotărârile
indicate.
Instanţa de judecată nu este ţinută să soluţioneze cererea de reabilitare prin
raportare exclusiv la hotărârile indicate de condamnat, având obligaţia de a stabili
dacă sunt întrunite condiţiile reabilitării judecătoreşti prin prisma tuturor
condamnărilor suferite de petent, pentru care nu a intervenit reabilitarea de drept şi
pentru care nu s-au pronunţat hotărâri de reabilitare, astfel cum rezultă acestea din
probele administrate.
3.3. Localităţile unde condamnatul a locuit şi locurile de muncă din tot
intervalul de timp de la executarea pedepsei şi până la introducerea cererii, iar în
cazul în care executarea pedepsei a fost prescrisă, de la data rămânerii definitive
a hotărârii şi până la introducerea cererii.
Dispoziţiile art. 530 alin. (3) lit. c) C.proc.pen. le reiau integral pe cele ale art. 495
alin. (2) lit. c) C.proc.pen. din 1968. Menţiunile privitoare la localităţile unde
condamnatul a locuit şi locurile de muncă avute în tot intervalul de timp prevăzut de
textul de lege era necesar a fi făcute în sistemul Codului de procedură penală din
1968, pentru ca instanţa să poată verifica îndeplinirea de către condamnat a condiţiei
reabilitării judecătoreşti, prevăzută de art. 137 lit. b) C.pen. din 1969 (îşi are
asigurată existenţa prin muncă sau alte mijloace oneste). Această interpretare a fost
reţinută atât în jurisprudenţă, cât şi în doctrină [a se vedea, în acest sens, I.C.C.J.,
Secţia penală, decizia nr. 5598 din 4 octombrie 2005(www.legalis.ro); V. Dongoroz
ş.a., Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală român, ed. a 2-a, vol. VI, p.
395; Gr. Theodoru, Tratat de drept procesual penal, 2008, p. 1003].
Având în vedere că în noua reglementare a reabilitării judecătoreşti s-a renunţat la
condiţia asigurării existenţei prin muncă, menţionarea localităţilor unde
condamnatul a locuit şi a locurilor de muncă avute în tot intervalul de timp prevăzut
de textul de lege este lipsită de relevanţă juridică. Pentru aceste motive, apreciem că,
dacă lipseşte din cererea de reabilitare, nu se va solicita completarea cererii în
acest sens şi nu se va putea aplica sancţiunea respingerii cererii de reabilitare
conform art. 532 alin. (1) lit. c) C.proc.pen.
3.4. Temeiurile cererii. În cererea de reabilitare judecătorească se vor indica atât
normele de drept substanţial şi procesual penal, cât şi temeiurile de fapt ale solicitării
adresate instanţei.
Sunt temeiuri de fapt toate acele date care justifică admiterea cererii de reabilitare;
condamnatul va trebui să arate în scris că sunt îndeplinite condiţiile reabilitării
judecătoreşti – modalitatea în care a fost executată pedeapsa aplicată prin hotărârea
de condamnare pentru care se cere reabilitarea pentru a se putea calcula termenul
de reabilitare, că nu a săvârşit o altă infracţiune în intervalul de timp prevăzut în art.
166 C.pen., că a achitat integral cheltuielile judiciare şi că şi-a îndeplinit obligaţiile
civile stabilite prin hotărârea de condamnare sau, după caz, că nu le-a îndeplinit,
deoarece nu a avut posibilitatea să le îndeplinească ori întrucât partea civilă
a renunţat la despăgubiri.
3.5. Indicaţii utile pentru identificarea dosarului şi orice alte date pentru
soluţionarea cererii. Sunt indicaţii utile pentru identificarea dosarului: numărul
dosarului, instanţa care a soluţionat cauza în primă instanţă, numărul şi anul în
care a fost pronunţată hotărârea de condamnare pentru care se cere reabilitarea.
Se vor mai arăta: mijloacele de probă pe care condamnatul doreşte să le administreze
în susţinerea cererii de reabilitare; dacă persoana condamnată a avut calitatea de
militar la data pronunţării soluţiei, se va indica gradul deţinut la acest moment; când
cererea este formulată de unul dintre substituiţii procesuali, se va justifica motivul
pentru care formulează cererea; dacă se solicită administrarea probei cu martori, se
vor indica teza probatorie, numele şi adresa acestora.
La cerere se anexează actele din care reiese că sunt îndeplinite condiţiile reabilitării,
respectiv: hotărârea de condamnare pentru care se cere reabilitarea însoţită de un
referat al compartimentului executări penale al instanţei care a pronunţat-o, din care
să rezulte modul în care a rămas definitivă, stadiul executării pedepsei şi dacă s-a
confirmat achitarea cheltuielilor judiciare; înscrisuri din care să rezulte că persoana
condamnată a plătit despăgubirile civile şi cheltuielile judiciare (chitanţe care să
ateste efectuarea plăţilor) sau că nu a avut posibilitatea să le plătească (înscrisuri cu
privire la situaţia patrimonială a condamnatului de la data punerii în libertate sau
de la un moment ulterior şi până la data formulării cererii de reabilitare); mijloacele
de probă din care rezultă că partea civilă a renunţat la despăgubiri.
Art. 531
Măsurile premergătoare

Lucreţia Albertina Postelnicu, Constantin Cristinel Meceanu

După fixarea termenului de soluţionare a cererii de reabilitare se dispune

citarea persoanei care a solicitat reabilitarea şi a persoanelor a căror ascultare
instanţa o consideră necesară, se iau măsuri pentru aducerea dosarului în care
s-a pronunţat condamnarea şi se solicită copia fişei cazierului judiciar al
condamnatului.
Corelaţii legislative: art. 533 alin. (1), alin. (2) C.proc.pen.; art. 166, art. 168 C.pen.;
art. 6 alin. (2), art. 17, art. 21, art. 22 din Legea nr. 290/2004; art. 91, art. 137 lit. b)
C.pen. din 1969
Comentariu
Cererea de reabilitare, depusă personal sau prin reprezentant, sosită prin poştă,
curier ori fax sau în orice alt mod prevăzut de lege, se depune la registratură, unde,
în aceeaşi zi, după stabilirea obiectului cauzei, primeşte număr din aplicaţia ECRIS
şi dată certă, în ordinea primirii, cu excepţia situaţiei în care în aceeaşi zi se constată
că au fost înregistrate mai multe cereri identice, când se va atribui un singur număr
în aplicaţia ECRIS, formându-se un singur dosar.
Dosarul astfel format este repartizat aleatoriu unuia dintre completurile de judecată
competente să soluţioneze astfel de cereri, după care va fi preluat de judecătorul
desemnat în această modalitate, care va lua măsurile necesare în scopul pregătirii
judecăţii, astfel încât să se asigure soluţionarea cu celeritate a cauzei.
Art. 531 C.proc.pen. stabileşte patru măsuri care trebuie dispuse în mod obligatoriu,
prin rezoluţie, în vederea judecării cererii de reabilitare.
1. Stabilirea primului termen de judecată. După primirea dosarului care i-a fost
repartizat, judecătorul va fixa data primului termen de judecată. Deşi este
reglementat primul, pentru atingerea scopului art. 531 C.proc.pen. – judecarea cu
celeritate a cererii –, acest moment ar trebui să se situeze după ce au fost stabilite
prin rezoluţie toate celelalte măsuri care pot fi dispuse înainte de primul termen de
judecată în vederea soluţionării cauzei, deoarece la stabilirea primului termen de
judecată ar trebui să se aibă în vedere timpul necesar realizării întregii corespondenţe
dispuse conform art. 531 C.proc.pen., timp care poate fi evaluat doar după
dispunerea măsurilor respective.
Termenul de judecată va fi stabilit în şedinţă nepublică [a se
vedea infra comentariul art. 533 alin. (1) C.proc.pen.].
2. Citarea participanţilor la soluţionarea cererii de reabilitare. Instanţa va
dispune citarea persoanei care a solicitat reabilitarea şi a persoanelor a căror
ascultare o consideră necesară. În aprecierea asupra necesităţii audierii unor
persoane se va avea în vedere că ascultarea nu va putea avea drept scop verificarea
bunei conduite a condamnatului pe durata termenului de reabilitare (îşi are
asigurată existenţa prin muncă sau alte mijloace oneste), în noua legislaţie penală
renunţându-se la condiţia de admisibilitate a cererii, prevăzută de art. 137 lit. b)
C.pen. din 1969.
Audierea unor persoane în procedura reabilitării judecătoreşti poate fi utilă pentru
a se proba situaţia patrimonială a condamnatului în legătură cu (im)posibilitatea de
a achita integral cheltuielile judiciare şi/sau despăgubirile civile.
Dacă pe baza cererii şi a înscrisurilor ataşate se apreciază că ascultarea unor
persoane este necesară pentru soluţionarea cauzei, însă nu sunt precizate datele
necesare pentru a fi chemate în faţa instanţei, persoana care a formulat cererea va fi
citată cu menţiunea de a preciza numele, prenumele şi adresa acestora.
Când audierea persoanelor citate nu a fost solicitată de persoana care a formulat
cererea, instanţa, la termenul de judecată, va pune în discuţie, din oficiu, necesitatea
încuviinţării acestei probe şi, în funcţie de argumentele aduse de procuror şi de
petent, va administra proba numai după ce a fost încuviinţată.
3. Ataşarea dosarului în care s-a pronunţat condamnarea. Deşi actualul Cod de
procedură penală prevede în continuare că se vor lua măsuri pentru aducerea
dosarului în care s-a pronunţat condamnarea, din raţiuni ce ţin de buna
administrare a cauzei (datele necesare şi suficiente pentru a se verifica îndeplinirea
condiţiilor prevăzute de art. 166 şi 168 C.pen. se regăsesc în hotărârile de
condamnare; unele cereri implică analiza mai multor condamnări, pronunţate în
dosare de dimensiuni diferite, aflate în arhiva mai multor instanţe, care nu ar putea
fi transmise utilizând serviciul poştal şi doar prin organizarea unor transporturi
speciale), la dosarul format se vor ataşa sentinţele de condamnare în raport de care
se va analiza cererea de reabilitare, fiecare însoţită de un referat întocmit de
compartimentului executări penale al instanţei care a pronunţat-o, din care să
rezulte modul în care a rămas definitivă, stadiul executării pedepsei şi dacă s-a
confirmat achitarea cheltuielilor judiciare.
4. Solicitarea copiei fişei cazierului judiciar al condamnatului. Chiar dacă la
dosarul cauzei a fost depus, odată cu cererea de reabilitare, de către petent şi
certificatul de cazier judiciar aflat în perioada de valabilitate, instanţa are obligaţia
ca, înainte de primul termen de judecată, să solicite copia fişei cazierului judiciar al
condamnatului.
Solicitarea este obligatorie, întrucât, pe de o parte, art. 531 C.proc.pen. nu distinge
după cum petentul a depus sau nu la dosarul cauzei un certificat de cazier judiciar,
iar, pe de altă parte, fişa de cazier judiciar conţine mai multe informaţii decât
certificatul de cazier judiciar, care sunt necesare pentru corecta soluţionare a cererii
de reabilitare.
Astfel, în timp ce în certificatul de cazier judiciar se înscriu sancţiunile penale din
hotărârile judecătoreşti rămase definitive (art. 17 din Legea nr. 290/2004), în copia
de pe cazierul judiciar, comunicată instanţei la solicitarea acesteia, se trec datele
înscrise în cazier, alături de notările provizorii care nu au fost şterse, informaţiile
referitoare la sancţiunile cu caracter administrativ aplicate potrivit art. 91 C.pen. din
1969 şi cele privind măsurile preventive, şi pedepsele dispuse de organele judiciare
ale altor state, în baza comunicărilor efectuate de acestea [art. 21, art. 6 alin. (2) din
Legea nr. 290/2004]. Aceste informaţii suplimentare trebuie avute în vedere la
soluţionarea cererii de reabilitare, deoarece în categoria notărilor provizorii intră şi
menţiunile privitoare la punerea în mişcare a acţiunii penale care determină
suspendarea examinării cererii de reabilitare, conform art. 533 alin. (2) C.proc.pen.,
iar pedepsele dispuse de organele judiciare ale altor state, dacă au fost recunoscute
în România, vor fi analizate prin prisma condiţiilor prevăzute de C.pen. pentru
admiterea cererii de reabilitare, întrucât ulterior recunoaşterii acestea produc
aceleaşi efecte cu hotărârile pronunţate de instanţele naţionale (respectarea condiţiei
achitării cheltuielilor judiciare şi a respectării obligaţiilor civile va fi analizată doar
dacă aceste dispoziţii ale hotărârii de condamnare au fost, la rândul lor, recunoscute
potrivit legislaţiei naţionale – a se vedea infra comentariul art. 581 C.proc.pen.).
Conform art. 22 din Legea nr. 290/2004, cererea pentru obţinerea copiilor de pe
cazierul judiciar trebuie să fie motivată – urmând a se arăta scopul pentru care se
solicită fişa de cazier judiciar prin indicarea obiectului dosarului.
Adresa emisă de instanţă trebuie să cuprindă pentru persoana fizică: datele de stare
civilă, inclusiv codul numeric personal, iar pentru persoana juridică: datele de
identificare, inclusiv codul de identificare fiscală.
Cererea se adresează unităţii de poliţie în a cărei rază administrativ-teritorială s-a
născut persoana fizică sau îşi are sediul persoana juridică pentru care se cere copia
de pe cazierul judiciar.
Unităţile de poliţie vor trimite copia de pe cazierul judiciar al persoanei fizice în
termen de cel mult 3 zile lucrătoare de la primirea cererii.
Art. 532
Respingerea cererii pentru neîndeplinirea condiţiilor de formă şi fond

Lucreţia Albertina Postelnicu, Constantin Cristinel Meceanu

(1) Cererea de reabilitare se respinge pentru neîndeplinirea condiţiilor de formă

şi fond în următoarele cazuri:
a) a fost introdusă înainte de termenul legal;
b) lipseşte menţiunea prevăzută la art. 530 alin. (3) lit. a) şi petiţionarul nu s-a
prezentat la termenul de înfăţişare;
c) lipseşte vreuna dintre menţiunile prevăzute la art. 530 alin. (3) lit. b)-e) şi
petiţionarul nu a completat cererea la termenul de înfăţişare şi nici la termenul
ce i s-a acordat în vederea completării.
(2) În cazul prevăzut la alin. (1) lit. a), cererea poate fi repetată după împlinirea
termenului legal, iar în cazurile prevăzute la alin. (1) lit. b) şi c), oricând.
(3) În cazul prescripţiei executării pedepsei, nu poate depune cerere de
reabilitare persoana prevăzută la art. 530 alin. (1), dacă lipsa executării este
imputabilă persoanei condamnate.
(4) Cererea de reabilitare în privinţa căreia rezultă că nu priveşte o persoană
condamnată determinată, precum şi cererea formulată în numele unei persoane
condamnate, fără mandat din partea acesteia, dat în condiţiile legii, sunt
inadmisibile.
Corelaţii legislative: art. 5, art. 6, art. 166, art. 167, art. 168 C.pen.; art. 530, art.
534 C.proc.pen., O.U.G. nr. 18/2016
Comentariu
1. Condiţiile de fond şi formă ale cererii de reabilitare. Dispoziţiile art. 532
C.proc.pen. prevăd cazurile în care cererea de reabilitare judecătorească se respinge
pentru neîndeplinirea condiţiilor de fond şi de formă. Deşi denumirea marginală
sugerează reglementarea tuturor cazurilor în care cererea de reabilitare se respinge
pentru neîndeplinirea condiţiilor de fond şi formă, textul de procedură a avut în
vedere cazurile de neîndeplinire a condiţiilor de formă şi doar unul dintre cazurile de
neîndeplinire a condiţiilor de fond.
Astfel, dispoziţiile art. 532 alin. (1) lit. b) şi c) C.proc.pen. reglementează cazurile în
care cererea de reabilitare judecătorească se respinge pentru neîndeplinirea
condiţiilor de formă, fiind corelate cu dispoziţiile art. 530 C.proc.pen., ce prevăd
menţiunile obligatorii ale cererii de reabilitare, pentru ca în cazul prevăzut de art.
532 alin. (1) lit. a) C.proc.pen. să se reglementeze doar una dintre situaţiile în care
cererea de reabilitare judecătorească se respinge pentru neîndeplinirea condiţiilor de
fond, şi anume atunci când a fost introdusă înainte de termenul legal.
Condiţiile de fond ale reabilitării judecătoreşti sunt reglementate de dispoziţiile art.
168 C.pen., care prevăd că cererea de reabilitare judecătorească se admite dacă cel
condamnat nu a săvârşit o altă infracţiune în intervalul de timp prevăzut de art. 166
C.pen. şi dacă a achitat cheltuielile judiciare şi şi-a îndeplinit obligaţiile civile stabilite
prin hotărârea de condamnare, afară de cazul când acesta dovedeşte că nu a avut
posibilitatea să le îndeplinească sau când partea civilă a renunţat la despăgubiri.
Pentru rigoare legislativă, având în vedere existenţa unui text de procedură intitulat
„respingerea cererii pentru neîndeplinirea condiţiilor de fond şi formă”, soluţia de
respingere a cererii de reabilitare pentru neîndeplinirea condiţiilor de fond prevăzute
de art. 168 C.pen. ar fi trebuit să se regăsească în dispoziţiile art. 532 C.proc.pen. Pe
cale de consecinţă, alături de cazul prevăzut de art. 532 alin. (1) lit. a) C.proc.pen.,
apreciem că trebuie reţinut şi cazul de neîndeplinire a condiţiilor de fond prevăzute
de art. 168 C.pen.
2. Respingerea cererii de reabilitare, întrucât nu sunt îndeplinite condiţiile de
formă. Deşi dispoziţiile art. 532 C.proc.pen. stabilesc o altă ordine a cazurilor de
respingere a cererii de reabilitare, apreciem că lipsa condiţiilor de formă trebuie
analizată prioritar faţă de lipsa condiţiilor de fond, întrucât, la momentul soluţionării
cererii de reabilitare, acestea se analizează cu prioritate de instanţa de judecată.
Respingerea cererii de reabilitare pentru neîndeplinirea condiţiilor de formă se
dispune în lipsa oricăreia dintre menţiunile prevăzute de art. 530 alin. (3) lit. a)-
e) C.proc.pen.
Astfel, lipsa adresei la care locuieşte petentul, indiferent dacă acesta este persoana
condamnată, soţul sau o rudă a acestuia, se complineşte prin prezenţa petentului în
faţa instanţei de judecată. În cazul în care petentul nu indică adresa unde poate fi
citat şi nici nu se prezintă în faţa instanţei, deşi nu este îndeplinită procedura de
citare, întrucât instanţei nu i s-a adus la cunoştinţă unde să dispună citarea, cererea
de reabilitare judecătorească va fi respinsă, în conformitate cu dispoziţiile art. 532
alin. (1) lit. b) C.proc.pen., pentru neîndeplinirea condiţiilor de formă.
Respingerea cererii de reabilitare pentru neîndeplinirea condiţiilor de formă,
întemeiată pe dispoziţiile art. 532 alin. (1) lit. b) C.proc.pen., trebuie dispusă şi în
cazul în care substituiţii procesuali, prevăzuţi de art. 530 alin. (1) C.proc.pen., decid
să nu mai continue procedura de reabilitare.
În cazul în care cererea de reabilitare judecătorească este informă, întrucât nu
cuprinde celelalte menţiuni prevăzute de art. 530 alin. (3) lit. b)-e) C.proc.pen.,
instanţa de judecată va acorda un termen pentru complinirea lipsurilor, urmând ca,
în cazul în care petentul nu se conformează acestor dispoziţii, să se procedeze la
respingerea cererii pentru neîndeplinirea condiţiilor de formă. Cererea de reabilitare
nu va putea fi respinsă pentru neîndeplinirea condiţiilor de formă în cazul în care
petentul menţionează că nu a avut un loc de muncă pe parcursul termenului de
reabilitare.
În cazul respingerii cererii pentru neîndeplinirea condiţiilor de formă, o nouă cerere
de reabilitare judecătorească ce cuprinde toate menţiunile obligatorii prevăzute
de art. 530 alin. (3) C.proc.pen. va putea fi formulată oricând.
3. Respingerea cererii de reabilitare, întrucât a fost introdusă înainte de
termenul legal
3.1. Termenul de reabilitare. Calcul. Dispoziţiile art. 166-167 C.pen. prevăd
termenele în care condamnatul poate fi reabilitat pe cale judecătorească şi modul de
calcul al acestora. Termenele de reabilitare sunt termene substanţiale de drept penal,
ce se calculează potrivit dispoziţiilor art. 186 C.pen.
Durata termenelor de reabilitare se stabileşte în funcţie de cuantumul pedepsei
aplicate, care, în situaţia incidenţei dispoziţiilor art. 6 alin. (7) C.pen., privind
aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei, trebuie
redusă sau înlocuită, potrivit dispoziţiilor aceluiaşi articol.
La momentul examinării cererii de reabilitare judecătorească, incidenţa art. 6 alin.
(7) C.pen. se analizează cu prioritate, după care, prin raportare la dispoziţiile art. 5
C.pen., se stabileşte legea penală mai favorabilă, prin raportare la condiţiile de fond
ce trebuie îndeplinite pentru admiterea cererii de reabilitare, C.pen. fiind lege penală
mai favorabilă.
În acelaşi sens, în practica judiciară s-a statuat că, în aplicarea art. 6 alin. (7) C.pen.,
la soluţionarea cererii de reabilitare, instanţa va analiza, cu prioritate, legea penală
mai favorabilă, incidentă în ceea ce priveşte limitele maxime de pedeapsă pentru
infracţiunea săvârşită de petent.
Astfel, în speţă, din fişa de cazier judiciar a rezultat că petentul a fost condamnat,
prin sentinţa penală nr. 504 din 19 iunie 2007, pronunţată de Jud. Sectorului 6
Bucureşti în dosarul nr. 4299/303/2007, rămasă definitivă prin nerecurare la 4 iulie
2007, la pedeapsa de 3 ani şi 6 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii
prevăzute de art. 208 alin. (1) C.pen. din 1969, art. 209 alin. (1) lit. e) C.pen. din
1969, art. 209 alin. (1) lit. a) C.pen. din 1969, cu aplicarea art. 37 lit. b) C.pen. din
1969.
Acesta a fost arestat la data de 15 august 2007, în baza mandatului de executare
a executării pedepsei din 15 august 2007, emis de Jud. Sectorului 6, şi liberat
condiţionat la 8 decembrie 2009, cu un rest rămas de executat de 433 de zile.
Astfel, pedeapsa maximă pentru infracţiunea săvârşită de petent este cea prevăzută
de art. 228 C.pen., respectiv de 3 ani, întrucât furtul săvârşit în public nu mai
constituie infracţiunea de furt calificat şi, pe cale de consecinţă, potrivit art. 166 alin.
(1) lit. a) C.pen., condamnatul poate fi reabilitat pe cale judecătorească după
împlinirea unui termen de 4 ani, în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai
mare de 2 ani, dar care nu depăşeşte 5 ani.
Conform art. 167 alin. (1) C.pen., termenul de reabilitare în situaţia de faţă se
socoteşte de la data când a luat sfârşit executarea pedepsei principale sau de la data
când aceasta s-a prescris.
Cum executarea pedepsei închisorii aplicate condamnatului a început la data de 15
august 2007, rezultă că aceasta se consideră executată la data de 14 februarie 2011,
astfel că termenul de reabilitare de 4 ani nu s-a împlinit încă, acesta urmând să se
împlinească la data de 13 februarie 2015 (Jud. Sectorului 6, Secţia penală, sentinţa
nr. 501 din 8 octombrie 2014, definitivă, nepublicată).
3.2. Termenul de reabilitare. Lege penală mai favorabilă. Caracterul concret al
determinării. De asemenea, în practica judiciară s-a decis că, urmare a succesiunii
de legi penale (Codul penal din 1969 şi Legea nr. 286/2009 privind Codul penal),
aplicarea instituţiei reabilitării judecătoreşti presupune alegerea legii penale mai
favorabile dintre cele două acte normative menţionate, C.pen. fiind lege penală mai
favorabilă.
Astfel, în urma unei analize concrete s-a stabilit că, în cauză, cu privire la reabilitare
sunt incidente dispoziţiile C.pen., dispoziţii care sunt mai favorabile faţă de
dispoziţiile Codului penal anterior, atât în ceea ce priveşte termenul de reabilitare,
cât şi în ceea ce priveşte condiţiile de fond ce trebuie îndeplinite pentru admiterea
cererii.
În cauză, în raport de pedeapsa cea mai grea de 1 an şi 7 luni închisoare aplicată
petentului, potrivit dispoziţiilor art. 135 alin. (1) lit. a) C.pen. din 1969, termenul de
reabilitare ar fi fost de 4 ani, 9 luni şi 15 zile, mai mare decât termenul de 3 ani
prevăzut de dispoziţiile art. 165 C.pen.
Cu toate acestea, se constată că, în cauză, termenul de 3 ani, calculat potrivit
dispoziţiilor art. 165 C.pen., nu s-a împlinit, acest termen calculându-se de la data
la care se consideră executată pedeapsa, respectiv de la data de 6 mai 2012, termenul
împlinindu-se la data de 6 mai 2015.
Pentru aceste considerente, în baza art. 523 alin. (1) lit. a) C.proc.pen. raportat la art.
165 C.pen., instanţa a respins cererea de reabilitare formulată de petent (Jud.
Sectorului 5, Secţia penală, sentinţa nr. 2516 din 28 octombrie 2014, definitivă,
nepublicată).
3.3. Săvârşirea unei noi infracţiuni în termenul de reabilitare prevăzut de art. 166
C.pen. constatată printr-o hotărâre definitivă are ca efect respingerea cererii de
reabilitare judecătorească, termenul de reabilitare urmând să se calculeze potrivit
dispoziţiilor art. 167 alin. (5) C.pen. În acest sens, în practica judiciară s-a decis că,
potrivit art. 167 alin. (5) C.pen., în cazul condamnărilor succesive, termenul de
reabilitare se calculează în raport cu pedeapsa cea mai grea şi curge de la data
executării ultimei pedepse.
Faţă de reglementarea legală menţionată, raportat la situaţia juridică a petentului
condamnat, instanţa a constatat că, anterior condamnării sale la pedeapsa de 2 ani
închisoare, prin sentinţa penală nr. 3029 din 7 decembrie 2010 a Jud. Craiova,
rămasă definitivă prin nerecurare la data de 28 decembrie 2010, acesta mai fusese
condamnat la pedeapsa rezultantă de 6 ani şi 6 luni închisoare, pedeapsă aplicată
prin sentinţa penală nr. 1264 din 16 martie 2006 a Jud. Craiova, definitivă prin
neapelare la 3 aprilie 2006, aceasta fiind pedeapsa cea mai grea potrivit art. 167 alin.
(5) C.pen., în raport de care se va stabili termenul de reabilitare.
Dat fiind faptul că ultima pedeapsă aplicată, cea de 2 ani închisoare, se consideră
a fi fost executată la data de 23 iulie 2012, de la această dată începe să curgă
termenul de reabilitare de 5 ani, termen stabilit potrivit art. 166 alin. (1) lit. b) C.pen.
Astfel, termenul de reabilitare urmează să se împlinească la data de 23 iulie 2017.
Faţă de cele expuse mai sus, instanţa a constatat că în cauză termenul de reabilitare
nu s-a împlinit, motiv pentru care, în baza art. 532 alin. (1) lit. a) C.proc.pen. raportat
la art. 166 lit. b) şi art. 167 alin. (5) C.pen., cererea de reabilitare judecătorească
a petentului a fost respinsă (Jud. Craiova, Secţia penală, sentinţa nr. 3376 din 19
iunie 2014, definitivă, nepublicată).
3.4. Formularea cererii de reabilitare judecătorească înainte de împlinirea
termenului de reabilitare atrage respingerea acesteia pentru neîndeplinirea
condiţiilor de fond sau, altfel spus, ca nefondată. O nouă cerere de reabilitare
judecătorească va putea fi repetată după împlinirea termenului de reabilitare.
3.5. Cererea de reabilitare va fi respinsă, de asemenea, ca nefondată, în cazul în
care nu este îndeplinită vreuna dintre celelalte trei condiţii de fond, prevăzute
de art. 168 lit. b) C.pen., respectiv petentul a săvârşit o altă infracţiune în intervalul
de timp prevăzut de art. 166 C.pen., nu a achitat despăgubirile materiale sau
cheltuielile judiciare la care a fost obligat prin hotărârea de condamnare. Pentru
explicaţii suplimentare, facem trimitere la comentariile art. 533 C.proc.pen. şi art.
534 C.proc.pen.
4. Respingerea cererii de reabilitare în cazul prevăzut de art. 532 alin. (3)
C.proc.pen. Cererea de reabilitare va fi respinsă ca inadmisibilă, în cazul prescripţiei
executării pedepsei, dacă lipsa executării este imputabilă persoanei condamnate, în
sensul că persoana condamnată s-a sustras de la executarea pedepsei, aspect ce
trebuie dovedit în urma probatoriului administrat în cauză.
Instanţa a respins, ca inadmisibilă, cererea de reabilitare formulată pentru pedeapsa
de 7 ani închisoare aplicată pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 183
C.pen. din 1969, cu reţinerea dispoziţiilor art. 75 lit. a) C.pen. din 1969 şi art. 13
C.pen. din 1969, prin sentinţa penală nr. 70 din 15 februarie 1999 pronunţată de
Trib. Bucureşti, Secţia I penală, astfel cum a fost modificată prin decizia penală nr.
544 din 18 noiembrie 1999 a C.A. Bucureşti, rămasă definitivă prin decizia penală
nr. 1603 din 26 martie 2001 a Curţii Supreme de Justiţie, Secţia penală, având în
vedere că petentul nu a executat pedeapsa închisorii, iar prescripţia executării
pedepsei principale nu poate interveni, potrivit dispoziţiilor art. 161 alin. (2) lit. b)
C.pen., având în vedere natura infracţiunii comise.
În motivarea soluţiei, s-a reţinut că, în baza hotărârii penale definitive de
condamnare, a fost emis mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 130 din 9
mai 2001, care, însă, nu a putut fi pus în executare, întrucât condamnatul a părăsit
teritoriul României, din referatul întocmit de Biroul Executări Penale din cadrul Trib.
Bucureşti, Secţia a II-a penală, în urma desfăşurării activităţilor specifice de către
I.P.J. Covasna s-a stabilit faptul că petentul este plecat de 10 ani în Ungaria, fiind
solicitat acordul pentru punerea în mişcare a procedurii de extrădare, condamnatul
fiind urmărit naţional şi internaţional.
De asemenea, s-a reţinut că până la momentul intrării în vigoare a Legii nr.
27/2012 (M.Of. nr. 180 din 20 martie 2012), care a modificat dispoziţiile art. 125
alin. (2) lit. b) C.pen. din 1969, nu s-a împlinit termenul de prescripţie a executării
pedepsei, pentru infracţiunea comisă de petent, astfel că prescripţia nu înlătură
executarea pedepsei principale (Trib. Bucureşti, Secţia I penală, sentinţa nr. 2098 din
5 august 2014, definitivă, nepublicată).
În opinia noastră, în completarea celor reţinute de instanţă, cererea de reabilitare ar
fi fost inadmisibilă şi în cazul în care s-ar fi împlinit termenul de prescripţie
a executării pedepsei anterior intrării în vigoare a Legii nr. 27/2012, întrucât din
probele administrate în cauză rezultă că, deşi petentul a avut cunoştinţă de existenţa
mandatului de executare a pedepsei închisorii, s-a sustras de la executarea pedepsei
închisorii, respectiv a celorlalte forme de executare emise în baza dispoziţiilor Legii
nr. 302/2004, lipsa executării fiind imputabilă persoanei condamnate.
5. Respingerea cererii de reabilitare în cazul prevăzut de art. 532 alin. (4)
C.proc.pen. O.U.G. nr. 18/2016 reglementează situaţia în care instanţele sunt
învestite cu cereri ce privesc persoane fictive sau sunt formulate în numele unei
persoane condamnate, fără mandat din partea acesteia, dat în condiţiile legii, cazuri
în care se va dispune respingerea ca inadmisibilă. În vederea stabilirii existenţei
persoanei petente, instanţa va folosi orice mijloace, cum ar fi verificări în evidenţele
informatizate ale persoanei, în evidenţele locurilor de deţinere etc.
6. Posibilitatea retragerii cererii de reabilitare de către petiţionar. Având în
vedere principiul disponibilităţii ce guvernează acest tip de cereri, cererea de
reabilitare neputând fi formulată de instanţă din oficiu, instanţa va lua act de
manifestarea de voinţă a petentului, în cazul în care acesta înţelege să-şi retragă
cererea.
Art. 533
Soluţionarea cererii

Lucreţia Albertina Postelnicu, Constantin Cristinel Meceanu

(1) La termenul fixat, în şedinţă nepublică, instanţa ascultă persoanele citate

prezente, concluziile procurorului şi ale petiţionarului şi verifică dacă sunt
îndeplinite condiţiile cerute de lege pentru admiterea reabilitării.
(2) Dacă înainte de soluţionarea cererii de reabilitare faţă de condamnat a fost
pusă în mişcare acţiunea penală pentru altă infracţiune, examinarea cererii se
suspendă până la soluţionarea definitivă a acelei cauze.
Corelaţii legislative: art. 84 pct. 29 R.O.I.I.J.; art. 170 alin. (1) C.pen.; art. 16 alin. (1)
lit. g), h), art. 340 C.proc.pen.; art. 19 din Legea nr. 255/2013 raportat la art. 181 C.pen.
din 1969
Comentariu
1. Desfăşurarea şedinţei de judecată. În cazul cererii de reabilitare şedinţa de
judecată este nepublică, iar judecata se poate desfăşura şi în lipsa petentului aflat în
stare de libertate, dacă este legal citat şi nu s-a prezentat în faţa instanţei de judecată.
Petentul aflat în stare de detenţie este adus la judecată, cu excepţia cazului în care
a solicitat în scris judecarea în lipsă.
În procedura reabilitării nu sunt incidente dispoziţiile art. 90 C.proc.pen., astfel că
nu există niciun caz de asistenţă juridică obligatorie.
Participarea procurorului este obligatorie.
Judecata este structurată în cercetare judecătorească, etapă în care se propun şi se
administrează mijloacele de probă, dezbateri, în care se ascultă concluziile petentului
şi ale procurorului, şi deliberare.
2. Suspendarea judecării cererii de reabilitare. Dacă, înainte de soluţionarea
cererii de reabilitare instanţa constată fie din fişa de cazier judiciar, fie din alte acte
aflate la dosarul cauzei că faţă de condamnat a fost pusă în mişcare acţiunea penală
pentru altă infracţiune, examinarea cererii se suspendă până la soluţionarea acelei
cauze, fără a se mai analiza îndeplinirea vreuneia dintre condiţiile prevăzute de lege
pentru dispunerea sau constatarea reabilitării.
Această soluţie este justificată de caracterul indivizibil al reabilitării, ce trebuie să se
dispună sau să se constate cu privire la toate condamnările pe care le-a suferit
o persoană, şi nu doar cu privire la o parte dintre acestea. Pe de altă parte, doar la
momentul finalizării urmăririi penale sau pronunţării unei hotărâri judecătoreşti
definitive se va putea stabili dacă sunt îndeplinite condiţiile de fond pentru a se putea
admite cererea de reabilitare. Astfel, în funcţie de unitatea de infracţiune naturală
sau legală, se va stabili data săvârşirii infracţiunii, iar, în cazul în care prin hotărârea
judecătorească se va dispune condamnarea, se va calcula termenul de reabilitare în
funcţie de condamnarea cea mai grea şi data de la care acesta începe să curgă.
Suspendarea cauzei se dispune prin încheiere ce este supusă căii de atac
a contestaţiei odată cu fondul cauzei.
3. Verificarea subzistenţei cauzei de suspendare. Procedură. Potrivit dispoziţiilor
art. 84 pct. 29 R.O.I.I.J., instanţa care a suspendat cererea de reabilitare verifică
periodic (din 3 în 3 luni, însă, în funcţie de complexitatea cauzei în care petiţionarul
este cercetat, termenele pot fi stabilite şi la alte intervale de timp utile) dacă mai
subzistă cauza de suspendare, stabilind termene de control, fără citarea petentului
şi a procurorului, pentru care dispune efectuarea de verificări cu privire la
soluţionarea cauzei ce a determinat soluţia de suspendare a cererii de reabilitare.
Astfel, dacă în cauza ce a determinat suspendarea cererii de reabilitare s-a dat
o soluţie de neurmărire sau de netrimitere în judecată în ceea ce-l priveşte pe
petiţionar, instanţa va verifica dacă împotriva soluţiei a fost exercitată plângere,
potrivit dispoziţiilor art. 340 C.proc.pen., caz în care se va verifica soluţia pronunţată
după finalizarea acestei proceduri. În cazul în care s-a dispus trimiterea în judecată
a petiţionarului, instanţa va verifica periodic data rămânerii definitive a hotărârii
judecătoreşti.
La momentul la care constată soluţionarea cauzei ce a determinat suspendarea,
instanţa va dispune, din oficiu, repunerea pe rol a cererii de reabilitare, continuând
judecarea acesteia, urmând să se analizeze îndeplinirea condiţiilor pentru admiterea
cererii de reabilitare şi prin raportare la soluţia pronunţată în cauza ce a determinat
suspendarea cererii de reabilitare.
Cererea de reabilitare va fi respinsă în cazul în care noua infracţiune este săvârşită
în termenul de reabilitare, neavând relevanţă natura şi forma de vinovăţie
a infracţiunii săvârşite, modalitatea de individualizare judiciară a pedepsei.
În cazul în care pentru noua infracţiune se dispune o soluţie de renunţare la
urmărirea penală, renunţare la aplicarea pedepsei sau amânare a aplicării pedepsei,
reînnoirea cererii de reabilitare va putea fi făcută în termen de un an de la data
rămânerii definitive a hotărârii de respingere a cererii de reabilitare, conform art. 170
alin. (1) C.pen., doar dacă sunt îndeplinite toate condiţiile de fond ale reabilitării şi
pe durata acestui termen.
În cazul în care pentru noua infracţiune se dispune o soluţie de condamnare,
reînnoirea cererii de reabilitare se va putea face la împlinirea termenului de
reabilitare, calculat potrivit dispoziţiilor art. 167 alin. (5) C.pen., în condiţiile
condamnărilor succesive, în funcţie de pedeapsa cea mai grea şi de la data executării
ultimei pedepse.
Cererea de reabilitare va fi admisă în cazul în care procurorul dispune clasarea, iar
instanţa de judecată achitarea, întemeiată pe dispoziţiile art. 19 din Legea nr.
255/2013 raportat la art. 181 C.pen. din 1969, întrucât C.pen. impune condiţia ca
fapta săvârşită în termenul de reabilitare să întrunească elementele constitutive ale
unei infracţiuni.
Art. 534
Situaţiile privind despăgubirile civile
Lucreţia Albertina Postelnicu, Constantin Cristinel Meceanu

(1) Când condamnatul sau persoana care a făcut cererea de reabilitare dovedeşte
că nu i-a fost cu putinţă să achite despăgubirile civile şi cheltuielile judiciare,
instanţa, apreciind împrejurările, poate dispune reabilitarea sau poate să acorde
un termen pentru achitarea în întregime sau în parte a sumei datorate.
(2) Termenul prevăzut la alin. (1) nu poate depăşi 6 luni.
(3) În caz de obligaţie solidară, instanţa fixează suma ce trebuie achitată, în
vederea reabilitării, de condamnat sau de urmaşii săi.
(4) Drepturile acordate părţii civile prin hotărârea de condamnare nu se
modifică prin hotărârea dată asupra reabilitării.
Corelaţii legislative: art. 168 lit. b) C.pen.; art. 530 alin. (4) C.proc.pen.
Comentariu
Potrivit dispoziţiilor art. 168 lit. b) C.pen., cea de-a doua condiţie de fond prevăzută
pentru admiterea cererii de reabilitare este aceea ca persoana condamnată să achite
integral cheltuielile judiciare şi să-şi îndeplinească obligaţiile civile stabilite prin
hotărârea de condamnare, afară de cazul când acesta dovedeşte că nu a avut
posibilitatea să le îndeplinească sau când partea civilă a renunţat la despăgubiri.
1. Imposibilitatea achitării despăgubirilor civile şi a cheltuielilor
judiciare. Odată cu cererea de reabilitare, potrivit dispoziţiilor art. 530 alin. (4)
C.proc.pen., petentul va depune înscrisuri din care să rezulte că aceste obligaţii
financiare au fost îndeplinite, respectiv, în cazul despăgubirilor civile şi cheltuielilor
judiciare către părţile civile, dovezi eliberate de părţile civile în acest sens (de
exemplu, declaraţii olografe a căror autenticitate să poată fi stabilită sau declaraţii
notariale ale părţilor civile, persoane fizice, din care rezultă că au primit sumele
datorate sau au renunţat la despăgubiri, chitanţe fiscale eliberate de părţile civile,
persoane juridice) sau înscrisuri eliberate de executorul judecătoresc, în cazul în care
recuperarea sumelor datorate părţilor civile s-a făcut prin executarea silită
a bunurilor debitorului sau în cazul în care petentul a uzat de procedura ofertei reale
urmate de consemnarea sumei datorate la dispoziţia creditorului (potrivit art. 1006
şi urm. C.proc.civ.), ori, în cazul cheltuielilor judiciare datorate statului, chitanţe
fiscale din care rezultă achitarea sumelor cu această destinaţie sau certificate fiscale
eliberate de organele financiare din care rezultă că aceştia nu figurează cu debite
provenite din datorii ce reprezintă cheltuieli judiciare către stat.
Condiţia achitării cheltuielilor judiciare către stat este îndeplinită în cazul în care
acestea au fost achitate în cuantumul stabilit prin hotărârea judecătorească de
condamnare, dacă organul financiar nu a stabilit obligaţii fiscale suplimentare
datorate plăţii cu întârziere, indiferent de intervalul de timp scurs până la momentul
achitării acestor sume.
În acelaşi sens, în practica judiciară s-a apreciat că petentul trebuie să facă dovada
achitării cheltuielilor judiciare către stat în cuantumul stabilit prin hotărârea de
condamnare, fiind lipsită de relevanţă împrejurarea că aceste sume s-au devalorizat
până la momentul achitării. S-a reţinut că sarcina stabilirii penalizărilor sau
majorărilor de întârziere ce ar fi trebuit achitate potrivit dispoziţiilor Codului de
procedură fiscală revine organelor financiare la momentul la care acestea au fost
achitate de petent sau sunt executate silit, în lipsa stabilirii de către organele abilitate
a penalizărilor de întârziere sau a majorărilor de întârziere, instanţa urmând să
verifice îndeplinirea obligaţiilor de plată a acestor sume în cuantumul stabilit prin
hotărârea de condamnare. De asemenea, instanţa a apreciat că nu este necesar să
se procedeze la momentul examinării cererii de reabilitare la reactualizarea
despăgubirilor civile, prin raportare la indicele de inflaţie, la care petentul a fost
obligat către unitatea sanitară (ce face parte din sistemul public de sănătate) şi să se
stabilească un cuantum al despăgubirilor civile ce urmează a fi achitat de către
petent majorat faţă de cel stabilit prin hotărârea de condamnare, întrucât acţiunea
civilă este guvernată de principiul disponibilităţii (Trib. Bucureşti, Secţia I penală,
sentinţa nr. 2879 din 19 decembrie 2014, definitivă, nepublicată).
Dovada achitării cheltuielilor judiciare sau a despăgubirilor civile către părţile civile
se poate face, în cursul examinării cererii de reabilitare, şi prin alte mijloace de probă,
respectiv declaraţii de martori (inclusiv cele ale fostei părţi civile în procesul în care
s-a pronunţat hotărârea definitivă) date în faţa instanţei (Jud. Sectorului 6 Bucureşti,
Secţia I penală, sentinţa nr. 667 din 25 noiembrie 2011, definitivă, nepublicată).
2. Renunţarea părţilor civile la plata despăgubirilor civile datorate de către
persoana condamnată trebuie să fie neechivocă şi voluntară.
Intervenirea prescripţiei dreptului de a cere executarea silită a obligaţiei de plată
a despăgubirilor materiale nu echivalează cu renunţarea părţilor civile la plata
despăgubirilor civile, atât timp cât debitorul poate achita oricând, de bunăvoie,
debitul. La momentul examinării cererii de reabilitare, instanţa analizează tocmai
această disponibilitate a petentului de a executa toate dispoziţiile hotărârii penale,
pentru a se putea realiza funcţia reeducativă a reabilitării şi a se putea înlătura în
mod definitiv pentru viitor toate consecinţele juridice ale condamnării.
În acelaşi sens, în practica judiciară s-a statuat că nu este îndeplinită o condiţie
esenţială pentru a se dispune reabilitarea judecătorească, cea prevăzută de art. 168
lit. b) C.pen., respectiv petentul a achitat în întregime despăgubirile civile la care
a fost obligat prin sentinţa de condamnare, întrucât invocarea intervenirii prescripţiei
extinctive a acestei obligaţii este incompatibilă cu raţiunea juridică a instituţiei
reabilitării, care presupune, tocmai, buna-credinţă şi achitarea de bunăvoie, în
întregime, a despăgubirilor civile la plata cărora a fost obligat (Jud. Sectorului 6,
Secţia I penală, sentinţa nr. 327 din 30 mai 2014, definitivă, nepublicată).
3. Obligaţia solidară de plată a despăgubirilor civile. În cazul în care petentul nu
a achitat despăgubirile civile, întrucât prin hotărârea de condamnare a fost stabilită
o obligaţie solidară, instanţa va fixa suma ce trebuie achitată, în vederea admiterii
cererii de reabilitare, raportat la culpa acestora în producerea faptei ilicite cauzatoare
de prejudiciu, acordând petentului un termen pentru achitarea acesteia, durata
acestuia fiind stabilită în funcţie de cuantumul sumei şi de posibilităţile de plată ale
petentului.
De asemenea, în cazul în care petentul a fost obligat la despăgubiri materiale într-o
monedă care nu mai este în circulaţie (de exemplu, marca germană), iar acesta nu
a achitat această sumă, instanţa are obligaţia de a stabili suma de plată, prin
raportare la cursul de schimb faţă de moneda naţională stabilit de Banca Naţională
a României, conform dispoziţiilor hotărârii judecătoreşti de condamnare.
4. Acordarea unui termen pentru achitarea în întregime sau în parte a sumei
datorate de condamnat. În cazul în care petentul nu a achitat despăgubirile civile
sau cheltuielile judiciare, aducând dovezi că nu i-a fost cu putinţă să-şi îndeplinească
aceste obligaţii stabilite prin hotărârea de condamnare, instanţa, analizând dovezile
prezentate, poate fie să dispună reabilitarea, caz în care apreciază că susţinerile
petentului corespund realităţii, fie, raportat la posibilităţile materiale ale petentului
şi la eventualele obligaţii legale faţă de persoanele aflate în întreţinerea sa, să acorde
un termen, care nu poate fi mai mare de 6 luni, pentru ca acesta să achite în
întregime sau în parte suma datorată, stabilind în concret, prin încheierea de şedinţă,
suma ce trebuie achitată.
În practica judiciară s-a statuat că pentru verificarea situaţiei patrimoniale şi
financiare a persoanei condamnate se poate dispune efectuarea de verificări la
Inspectoratul Teritorial de Muncă Bucureşti pentru a se stabili dacă, pe parcursul
termenului de reabilitare, petentul a fost înregistrat cu contract individual de muncă,
precum şi veniturile lunare realizate, la organul financiar în circumscripţia căruia îşi
are domiciliul petentul pentru a se verifica dacă acesta figurează în aceeaşi perioadă
cu venituri din activităţi independente şi care este cuantumul acestor venituri sau
dacă figurează cu imobile sau alte bunuri mobile pentru care achită taxe şi impozite,
precum şi la Oficiul Naţional al Registrului Comerţului pentru a se comunica dacă
petentul figurează înregistrat în calitate de asociat/administrator/beneficiar real al
unor societăţi comerciale, în caz afirmativ urmând a se depune la dosarul cauzei
relaţii privind situaţia financiară a respectivelor societăţi (Trib. Bucureşti, Secţia I
penală, sentinţa nr. 1378 din 7 mai 2014, definitivă, nepublicată).
Posibilitatea concretă de achitare de către persoana condamnată a despăgubirilor
materiale şi a cheltuielilor judiciare se analizează de către instanţa de judecată prin
raportare la cuantumul veniturilor realizate de aceasta pe parcursul termenului de
reabilitare. În cazul în care petentul nu a realizat venituri, instanţa trebuie să verifice
care au fost cauzele ce l-au împiedicat să desfăşoare o activitate lucrativă şi numai
în situaţia în care acesta s-a aflat într-o imposibilitate obiectivă şi insurmontabilă de
desfăşurare a unei activităţi lucrative (de exemplu, starea de sănătate) să aprecieze
că acesta nu a avut posibilitatea să îndeplinească obligaţiile pecuniare la care a fost
obligat prin hotărârea de condamnare şi să admită cererea de reabilitare
judecătorească, chiar dacă nu este îndeplinită condiţia prevăzută de art. 168 lit. b)
C.pen.
Astfel, apreciem că petentul nu se află în imposibilitate de a achita cheltuielile
judiciare sau despăgubirile materiale dacă acesta, pe parcursul termenului de
reabilitare, a realizat o tranzacţie imobiliară sau a realizat venituri, care i-ar fi permis
să achite şi parţial cheltuielile judiciare şi despăgubirile materiale la care a fost
obligat.
Instanţele au respins cererea de reabilitare, ca nefondată, apreciind că nu este
îndeplinită condiţia prevăzută de art. 168 lit. b) C.pen., în cazul în care persoana
condamnată nu a depus la dosarul cauzei nicio dovadă din care să rezulte efectuarea
vreunui demers pentru acoperirea cheltuielilor judiciare şi a îndeplinirii obligaţiilor
civile sau a faptului că partea civilă a renunţat la despăgubirile civile, având în vedere
că acesta a susţinut prin cererea de reabilitare că de la data eliberării sale din
penitenciar a obţinut venituri licite, fiind angajat în muncă (Jud. Sectorului 1, sentinţa
penală nr. 525 din 13 iunie 2014, definitivă, nepublicată).
Art. 535
Contestaţia

Lucreţia Albertina Postelnicu, Constantin Cristinel Meceanu

Sentinţa prin care instanţa rezolvă cererea de reabilitare este supusă

contestaţiei în termen de 10 zile de la comunicare, care se soluţionează de
instanţa ierarhic superioară. Judecarea contestaţiei la hotărârea primei
instanţe se face în şedinţă nepublică, cu citarea petentului. Participarea
procurorului este obligatorie. Decizia instanţei prin care se soluţionează
contestaţia este definitivă.
Corelaţii legislative: art. 4251 C.proc.pen.
Comentariu
Sentinţa pronunţată de prima instanţă poate fi atacată cu contestaţie la instanţa
ierarhic superioară, în termen de 10 zile de la comunicare, termen derogatoriu de la
cel stabilit de dispoziţiile art. 4251 C.proc.pen.
Judecarea contestaţiei la hotărârea primei instanţe se face în şedinţă nepublică, cu
citarea petentului.
În faţa instanţei de control judiciar se pot administra aceleaşi categorii de probe ca
şi în cazul judecăţii în primă instanţă.
Judecata este structurată în cercetare judecătorească, etapă în care se propun şi se
administrează mijloacele de probă, dezbateri, în care se ascultă concluziile petentului
şi ale procurorului, şi deliberare.
Participarea procurorului este obligatorie. Decizia instanţei prin care se soluţionează
contestaţia este definitivă.
Potrivit art. 4251 alin. (7) C.proc.pen., se poate pronunţa una dintre următoarele
soluţii:
1. respingerea contestaţiei, cu menţinerea hotărârii atacate:
a) când contestaţia este tardivă sau inadmisibilă;
b) când contestaţia este nefondată;
2. admiterea contestaţiei şi:
a) desfiinţarea hotărârii atacate şi soluţionarea cauzei;
b) desfiinţarea hotărârii atacate şi dispunerea rejudecării cauzei de către completul
care a pronunţat-o, atunci când se constată că nu au fost respectate dispoziţiile
privind citarea.
Cu toate acestea, apreciem că, în cazul în care instanţa de control, înainte de
soluţionarea contestaţiei, constată fie din fişa de cazier judiciar, fie din alte acte aflate
la dosarul cauzei că faţă de condamnat a fost pusă în mişcare acţiunea penală pentru
altă infracţiune, examinarea contestaţiei se suspendă până la soluţionarea acelei
cauze, devenind incidente dispoziţiile art. 533 alin. (2) C.proc.pen.
Art. 536
Anularea reabilitării

Lucreţia Albertina Postelnicu, Constantin Cristinel Meceanu

(1) În cazul prevăzut la art. 171 din Codul penal, instanţa prevăzută la art. 529
dispune anularea reabilitării, din oficiu sau la cererea procurorului.
(2) Dispoziţiile art. 533 se aplică în mod corespunzător.
Corelaţii legislative: art. 167 alin. (5), art. 168 lit. a), art. 171 C.pen.; art. 533, art.
535 C.proc.pen.
Comentariu
1. Anularea reabilitării. Noţiune. Anularea reabilitării este instituţia de drept penal
prin care se înlătură efectele reabilitării, întrucât, ulterior admiterii cererii de
reabilitare, se descoperă că persoana reabilitată a mai săvârşit o infracţiune care,
dacă ar fi fost cunoscută, ar fi condus la respingerea cererii de reabilitare.
Deşi art. 171 C.pen. nu reglementează condiţia să se fi pronunţat o hotărâre
judecătorească definitivă sau o soluţie prin care să se fi finalizat urmărirea penală cu
privire la noua infracţiune, prin care să se fi constatat că fapta săvârşită întruneşte
toate cele trei trăsături esenţiale ale infracţiunii, respectiv tipicitatea, antijuridicitatea
şi imputabilitatea, apreciem că această condiţie se subînţelege, întrucât aceste
aspecte trebuie stabilite de un alt organ judiciar decât cel care soluţionează cererea
de anulare a reabilitării. De asemenea, nu se poate aprecia că în textul de lege
menţionat ar fi considerată suficientă doar condiţia punerii în mişcare a acţiunii
penale pentru noua infracţiune, întrucât în acest caz art. 533 C.proc.pen. prevede
soluţia suspendării judecării cererii de reabilitare, până la soluţionarea cauzei ce
a determinat suspendarea, or, art. 171 C.pen. prevede condiţia ca, în cazul în care
noua infracţiune ar fi fost cunoscută, soluţia care s-ar fi dat cererii de reabilitare ar
fi fost aceea de respingere, şi nu de suspendare a cererii de reabilitare.
2. Săvârşirea unei noi infracţiuni. Consecinţe asupra cererii de
reabilitare. Infracţiunea descoperită după rămânerea definitivă a hotărârii de
admitere a cererii de reabilitare poate fi săvârşită anterior celei/celor pentru care s-a
dispus reabilitarea, caz în care singura soluţie care ar fi condus la respingerea cererii
de reabilitare ar fi fost condamnarea persoanei reabilitate pentru această infracţiune.
Susţinem că în această situaţie cererea de reabilitare ar fi trebuit să fie respinsă,
întrucât, deşi infracţiunea nu ar fi fost săvârşită în termenul de reabilitare, în cazul
condamnărilor succesive, dat fiind caracterul indivizibil al reabilitării, termenul de
reabilitare se calculează potrivit dispoziţiilor art. 167 alin. (5) C.pen., în raport cu
pedeapsa cea mai grea şi de la data executării ultimei pedepse.
Infracţiunea descoperită după rămânerea definitivă a hotărârii de admitere a cererii
de reabilitare poate fi săvârşită şi pe parcursul termenului de reabilitare, caz în care,
de asemenea, cererea de reabilitare ar fi trebuit să fie respinsă, întrucât nu este
îndeplinită condiţia de fond prevăzută de art. 168 lit. a) C.pen. În această situaţie nu
are relevanţă soluţia pronunţată, respectiv renunţarea la urmărirea penală,
renunţarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, condamnarea
persoanei reabilitate, sau dacă a intervenit o cauză care înlătură răspunderea penală
pentru infracţiunea săvârşită (împăcare, acord de mediere, retragerea plângerii
prealabile etc.), întrucât, în toate aceste situaţii, cererea de reabilitare se respinge,
pentru că în termenul de reabilitare s-a săvârşit o nouă infracţiune.
Noua infracţiune trebuie să fi fost descoperită după acordarea reabilitării, în sensul
că pe parcursul soluţionării cererii de reabilitare nu au existat date din care să rezulte
existenţa infracţiunii, întrucât, în caz contrar, instanţa ar fi trebuit să suspende
judecarea cererii, în condiţiile art. 533 alin. (2) C.proc.pen. De asemenea, este lipsit
de relevanţă dacă la momentul soluţionării cererii de reabilitare era începută
urmărirea penală cu privire la această infracţiune sau fusese pusă în mişcare
acţiunea penală faţă de persoana reabilitată, atât timp cât aceste aspecte nu au fost
cunoscute şi analizate de instanţa ce a dispus reabilitarea.
3. Instanţa competentă. Asupra anulării reabilitării se va pronunţa instanţa care
a judecat în primă instanţă condamnarea pentru care s-a dispus reabilitarea sau,
dacă persoana reabilitată are domiciliul pe teritoriul României, instanţa
corespunzătoare în grad în a cărei circumscripţie aceasta domiciliază, respectiv, dacă
persoana reabilitată are domiciliul pe teritoriul altui stat la data formulării cererii de
anulare a reabilitării, instanţa corespunzătoare în grad celei care a judecat în primă
instanţă condamnarea pentru care s-a dispus reabilitarea, în a cărei circumscripţie
aceasta a avut ultimul domiciliu.
Competenţa celor trei categorii de instanţe menţionate este alternativă, oricare dintre
acestea fiind deopotrivă competentă să soluţioneze cauza, fără ca dispoziţiile art. 536
C.proc.pen. să stabilească vreo ordine de prioritate sau să facă trimitere la instanţa
care a soluţionat cererea de reabilitare, a cărei anulare se examinează.
Instanţa competentă se poate sesiza din oficiu sau poate fi sesizată de procuror.
Practic, însă, pentru ca instanţa competentă să se poată sesiza din oficiu, în cazul în
care nu este instanţa care a soluţionat infracţiunea ce atrage anularea reabilitării,
aceasta trebuie să fie sesizată cu privire la incidenţa anulării reabilitării. Deşi nu
există o procedură în acest sens, organul care ar trebui să sesizeze instanţa
competentă cu anularea reabilitării este Inspectoratul General al Poliţiei Române –
Direcţia cazier judiciar. Judecătorul delegat cu executarea din cadrul instanţei
competente, primind comunicarea, va sesiza instanţa, care va proceda la examinarea
cererii de anulare a reabilitării.
4. Desfăşurarea şedinţei de judecată. În cazul cererii de anulare a reabilitării,
şedinţa de judecată este nepublică, iar judecata se poate desfăşura şi în lipsa
persoanei condamnate reabilitate aflate în stare de libertate, dacă este legal citată şi
nu s-a prezentat în faţa instanţei de judecată.
În cazul în care persoana reabilitată este în stare de detenţie, aceasta este adusă la
judecată, cu excepţia cazului în care a solicitat în scris judecarea în lipsă.
În procedura anulării reabilitării nu sunt incidente dispoziţiile art. 90 C.proc.pen.,
astfel că nu există niciun caz de asistenţa juridică obligatorie.
Participarea procurorului este obligatorie.
Probatoriul ce se poate administra în cererea de anulare a reabilitării este limitat la
proba cu înscrisuri, fiind necesară ataşarea la dosar a copiei hotărârii judecătoreşti
prin care s-a soluţionat în mod definitiv cauza ce a avut ca obiect infracţiunea
descoperită ulterior admiterii cererii de reabilitare sau a ordonanţei procurorului cu
privire la aceeaşi infracţiune, a copiilor hotărârilor judecătoreşti prin care s-a dispus
condamnarea pentru infracţiunile cu privire la care s-a dispus reabilitarea, a copiei
hotărârii judecătoreşti prin care s-a admis cererea de reabilitare, a fişei de cazier
judiciar a persoanei reabilitate, precum şi a oricăror alte înscrisuri apreciate utile
soluţionării cererii de anulare a reabilitării.
Judecata este structurată în cercetare judecătorească, etapă în care se propun şi se
administrează mijloacele de probă, dezbateri, în care se ascultă concluziile petentului
şi ale procurorului, şi deliberare.
5. Efectele anulării reabilitării. Dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 171
C.pen., respectiv după acordarea reabilitării s-a descoperit că acesta mai săvârşise
o infracţiune ce ar fi dus la respingerea cererii de reabilitare, instanţa va pronunţa
o sentinţă, prin care va dispune anularea reabilitării, urmând a se face menţiuni
corespunzătoare pe hotărârea de reabilitare.
Biroul executări penale al instanţei va comunica Inspectoratului Judeţean de Poliţiei
– Serviciul Cazier Judiciar de la locul naşterii persoanei condamnate anularea
reabilitării judecătoreşti, urmând a se face, de îndată, menţiunile corespunzătoare în
evidenţele acestei instituţii.
Persoana condamnată se va afla în situaţia în care nu s-ar fi dispus reabilitarea, în
cazul condamnării pentru noua infracţiune, la momentul formulării unei noi cereri
de reabilitare urmând să facă dovada îndeplinirii condiţiilor privitoare la împlinirea
termenului de reabilitare, achitarea cheltuielilor judiciare şi a despăgubirilor civile la
care a fost obligată prin hotărârile de condamnare.
În cazul în care a fost pronunţată o altă soluţie decât cea de condamnare pentru noua
infracţiune, persoana condamnată va putea reînnoi cererea de reabilitare în termen
de un an de la data rămânerii definitive a hotărârii de anulare a reabilitării, ce poate
fi admisă doar dacă sunt îndeplinite condiţiile de fond ale reabilitării şi pe parcursul
acestui nou termen de reabilitare.
6. Căi de atac. Soluţia instanţei de anulare a reabilitării poate fi atacată cu
contestaţie, în condiţiile art. 535 C.proc.pen.
În acest sens, avem în vedere că, deşi dispoziţiile art. 536 C.proc.pen. nu fac trimitere
la dispoziţiile art. 535 C.proc.pen., ce au caracter derogatoriu de la dispoziţiile art.
4251 C.proc.pen., din considerente de rigoare juridică apreciem că, atât timp cât
procedurile de soluţionare a cererii de reabilitare şi a celei de anulare a reabilitării
sunt identice şi derogatorii de la dreptul comun, iar procedura contestaţiei exercitate
împotriva sentinţei prin care s-a soluţionat cererea de reabilitare preia din elementele
derogatorii ale procedurii din faţa primei instanţe, aceeaşi procedură derogatorie este
aplicabilă şi în cazul contestaţiei exercitate împotriva sentinţei de anulare
a reabilitării.
Art. 537
Menţiunile despre reabilitare

Lucreţia Albertina Postelnicu, Constantin Cristinel Meceanu

După rămânerea definitivă a hotărârii de reabilitare sau de anulare a acesteia,

instanţa dispune să se facă menţiune despre aceasta pe hotărârea prin care s-a
pronunţat condamnarea.
Comentariu
Instanţa care a soluţionat în primă instanţă anularea reabilitării va comunica
instanţei ce a pronunţat hotărârea de condamnare cu privire la care s-a admis
reabilitarea o copie a hotărârii judecătoreşti rămase definitivă, grefierul cu atribuţii
de serviciu în acest sens urmând să efectueze menţiunile privitoare la anularea
reabilitării pe hotărârea de condamnare, prin întocmirea unui proces-verbal.

Capitolul VI Procedura reparării pagubei materiale sau a daunei morale

în caz de eroare judiciară sau în caz de privare nelegală de libertate ori în alte cazuri
Art. 538
Dreptul la repararea pagubei în caz de eroare judiciară

Victor Horia Dimitrie Constantinescu

(1) Persoana care a fost condamnată definitiv, indiferent dacă pedeapsa aplicată
sau măsura educativă privativă de libertate a fost sau nu pusă în executare, are
dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite în cazul în care, în urma
rejudecării cauzei, după anularea sau desfiinţarea hotărârii de condamnare
pentru un fapt nou sau recent descoperit care dovedeşte că s-a produs o eroare
judiciară, s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare.
(2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică şi în cazul redeschiderii procesului penal cu
privire la condamnatul judecat în lipsă, dacă după rejudecare s-a pronunţat
o hotărâre definitivă de achitare.
(3) Persoana prevăzută la alin. (1) şi persoana prevăzută la alin. (2) nu vor fi
îndreptăţite să ceară repararea de către stat a pagubei suferite dacă, prin
declaraţii mincinoase ori în orice alt fel, au determinat condamnarea, în afara
cazurilor în care au fost obligate să procedeze astfel.
(4) Nu este îndreptăţită la repararea pagubei nici persoana condamnată căreia îi
este imputabilă în tot sau în parte nedescoperirea în timp util a faptului
necunoscut sau recent descoperit.
Corelaţii legislative: art. 14 alin. (6) din Pactul internaţional cu privire la drepturile
civile şi politice; art. 6 parag. 2 CEDO; art. 3 din Protocolul nr. 7 la CEDO; art. 52 alin.
(3) din Constituţie; Convenţia europeană asupra valorii internaţionale a hotărârilor
represive
Comentariu
1. Noţiuni. Aplicabilitate. Textul art. 538 constituie o preluare cu modificări a art.
14 alin. (6) din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice. Aceeaşi
formulare a fost reţinută şi în legislaţia unor state (spre exemplu, art. 133 din
Criminal Justice Act 1988), în timp ce alte state au preferat să preia cu modificări
semnificative textul Pactului (spre exemplu, art. 626 C.proc.pen. francez). Totodată,
dreptul la despăgubiri în caz de eroare judiciară este recunoscut de art. 3 din
Protocolul nr. 7 la Convenţie, iar în dreptul intern este recunoscut ca un drept
fundamental, consfinţit de art. 52 alin. (3) din Constituţie.
Deşi este folosită atât în denumirea marginală a articolului, cât şi în cuprinsul
acestuia, noţiunea de eroare judiciară nu primeşte o definiţie normativă, legiuitorul
preferând să traseze condiţiile generale ale procedurii, lăsând în sarcina instanţelor
judecătoreşti şi doctrinei clarificarea noţiunii. A fost arătat că definirea erorii judiciare
este dificil de realizat, această noţiune primind diferite înţelesuri în funcţie de cadrul
normativ dintr-un anumit stat, fiind considerat că noţiunea se referă la acele cazuri
în care o persoană a fost condamnată pentru săvârşirea unei infracţiuni pe care nu
a comis-o (House of Lords, Regina vs. Secretary of State for the Home Department, ex
parte Mullen, 2004, UKHL 18, hotărârea din 29 aprilie 2004, pct. 4). Credem însă că
această definiţie cuprinzătoare este limitată în mod sever de condiţiile impuse atât de
legislaţia naţională, cât şi de instrumentele internaţionale amintite. În dreptul
nostru, eroarea judiciară a fost în mod indisolubil legată de pronunţarea unei
hotărâri de achitare, ultima teză a art. 538 alin. (1) C.proc.pen. neexistând în niciuna
dintre convenţiile internaţionale menţionate mai sus. Altfel spus, spre deosebire de
sistemul anglo-saxon, unde s-a pus în discuţie dacă desfiinţarea unei soluţii de
condamnare pentru că este „nesigură” va da dreptul inculpatului la o reparaţie
conform procedurii speciale [UK Supreme Court, R vs. Secretary of State for Justice,
(2011) UKSC 18, hotărârea din 11 mai 2011], în dreptul naţional desfiinţarea sau
anularea soluţiei de condamnare definitive şi pronunţarea ulterioară a unei hotărâri
de achitare, în condiţiile alin. (1), indiferent de temeiul de achitare reţinut în
rejudecare, va constitui o eroare judiciară care poate da naştere unui drept la
reparaţie dacă sunt îndeplinite şi celelalte condiţii ale articolului.
Prin urmare, constatarea unei erori judiciare naşte în sarcina statului obligaţia de
a repara paguba creată chiar şi în absenţa oricărei încălcări a dreptului la un proces
echitabil de către instanţa de judecată. Astfel, descoperirea unor fapte noi prin care
se probează existenţa unui temei de achitare va duce la repararea pagubei create prin
condamnarea definitivă pronunţată, în baza un răspunderi obiective, independentă
de culpă, care se explică şi se întemeiază pe obligaţia de garanţie în sarcina statului,
care are ca suport riscul de activitate a serviciului public de înfăptuire a justiţiei (L.
Pop, I.-F. Popa, S.I. Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligaţiile, Ed. Universul
Juridic, Bucureşti, 2012, p. 526-527).
1.1. Condamnare definitivă. Potrivit art. 551 C.proc.pen., o hotărâre de
condamnare a unei persoane va rămâne definitivă fie la momentul expirării
termenului de apel, dacă nu a fost declarat apel sau apelul a fost retras înăuntrul
termenului, fie, cel mai frecvent caz în practică, prin respingerea apelului de către
instanţa de apel. Din acel moment, hotărârea penală devine executorie, conform art.
550 alin. (1) C.proc.pen., iar, în aceeaşi zi, judecătorul delegat cu executarea din
cadrul instanţei de executare va emite mandatul de executare a pedepsei principale
aplicate. În cadrul procedurii speciale analizate, condamnarea penală constituie
o situaţie premisă, fiind o condiţie necesară, dar nu şi suficientă pentru naşterea
dreptului persoanei la despăgubiri.
Din punct de vedere convenţional, a fost arătat că noţiunea de condamnare penală
a fost înţeleasă de statele care au ratificat Protocolul nr. 7 la Convenţie prin raportare
doar la faptele care sunt considerate infracţiuni, în sensul legii penale naţionale, care
intră în competenţa de judecată a tribunalelor penale. De asemenea, cerinţa ca
hotărârea de condamnare să fie definitivă trebuie privită prin prisma elementelor de
nuanţare cuprinse în Raportul explicativ al Protocolului nr. 7. La pct. 22, Raportul
face trimitere la definiţia conţinută în raportul explicativ la Convenţia europeană
asupra valorii internaţionale a hotărârilor represive (adoptată la Haga la 28 mai
1970), ratificată de România prin O.G. nr. 90/1999, aprobată prin Legea nr.
35/2000 (M.Of. nr. 158 din 17 aprilie 2000). Potrivit acestei definiţii, o decizie
este definitivă „dacă aceasta se bucură de puterea lucrului judecat, în conformitate
cu expresia general consacrată. Aceasta este situaţia atunci când decizia este
irevocabilă, cu alte cuvinte, dacă nu mai este susceptibilă de nicio cale ordinară de
atac sau dacă părţile au epuizat aceste căi de atac sau au lăsat să curgă termenul
fără a le exercita”. Se consideră astfel că o hotărâre pronunţată în lipsă nu este
definitivă atât timp cât legea naţională prevede posibilitatea redeschiderii procedurii
(I. Popa, în D.C. Bunea ş.a., Dicţionar de drepturile omului, Ed. C.H. Beck, Bucureşti,
2013, p. 322). Însă, după cum vom arăta mai jos (a se vedea infra pct. 2), standardul
convenţional cu privire la condamnarea pronunţată în lipsa inculpatului nu a fost
preluat de către legiuitorul naţional.
Din această condiţie decurge concluzia că desfiinţarea sentinţei de condamnare
pronunţată de către prima instanţă şi achitarea inculpatului de către instanţa de
apel nu vor atrage răspunderea statului conform procedurii speciale, întrucât, în cele
din urmă, sistemul judiciar a funcţionat corect, iar hotărârea de condamnare nu
a dobândit autoritate de lucru judecat. Dacă însă hotărârea primei instanţe devine
definitivă prin neapelare, iar, ulterior, instanţa de apel admite cererea de repunere în
termen conform art. 411 alin. (2) C.proc.pen. şi dispune achitarea inculpatului, poate
lua naştere dreptul la reparaţie potrivit procedurii speciale, dacă sunt îndeplinite şi
celelalte condiţii (Raportul explicativ al Protocolului nr. 7, pct. 22). Cu toate acestea,
indiferent de soluţia pronunţată, în cazul în care faţă de inculpat au fost dispuse
măsuri preventive pe parcursul procesului penal, există posibilitatea naşterii
dreptului la despăgubire conform art. 539 C.proc.pen. Legiuitorul român nu
a recunoscut inculpatului dreptul de a fi despăgubit pentru simpla formulare a unei
acuzaţii penale de către Ministerul Public sau pronunţarea unei sentinţe penale de
condamnare în primă instanţă.
În acest sens, instanţele civile au respins şi o acţiune în răspundere civilă în care au
fost invocate dispoziţiile generale ale art. 1349 şi urm. C.civ., fiind reţinut că este
adevărat faptul că răspunderea pentru îndeplinirea actului de justiţie revine în
primul rând statului, în calitate de garant al legalităţii activităţii judiciare, acesta
fiind răspunzător pentru organizarea sistemului, dar şi pentru îndrumarea
judecătorilor, procurorilor, care contribuie la realizarea actului de justiţie. De
asemenea, corespunde realităţii faptul că angajarea răspunderii statului în calitate
de garant al legalităţii activităţii judiciare în îndeplinirea actului de justiţie se impune
pe temei obiectiv, independent de existenţa unei culpe, în sarcina acestuia.
Însă, pentru a se angaja răspunderea statului pe temeiul obligaţiei de garanţie se
impune reţinerea unei fapte ilicite în sarcina acestuia, ca o condiţie obligatorie pentru
angajarea răspunderii civile delictuale. Tribunalul în mod cu totul eronat a reţinut că
fapta ilicită a statului constă în vătămarea unor drepturi nepatrimoniale subsumate
unor daune morale, atât timp cât vătămarea la care face referire instanţa nu se poate
constitui într-o faptă ilicită, ci reprezintă tocmai rezultatul unei astfel de fapte. Se
constată, aşadar, că în mod nelegal prima instanţă a admis acţiunea fără a reţine în
mod corect fapta ilicită generatoare de prejudiciu, faptă care, de altfel, nici nu poate
fi reţinută în condiţiile în care activităţile de urmărire penală, inculpare şi trimitere
în judecată a reclamantului au fost prevăzute de lege, iar exerciţiul abuziv al acestor
activităţi din partea autorităţilor judiciare nu s-a dovedit în cauză.
Prin urmare, chiar dacă cercetarea penală şi trimiterea în judecată a reclamantului
a fost urmată de achitare, instanţa de control judiciar a arătat că această împrejurare
nu este de natură a impune concluzia existenţei unei fapte ilicite a statului, căruia
nu i se poate imputa în speţă vreo deficienţă în organizarea sistemului judiciar,
respectiv al realizării actului de justiţie, de vreme ce autorităţile judiciare şi-au
desfăşurat activitatea în deplină legalitate (C.A. Oradea, Secţia I civilă, decizia nr.
1117 din13 decembrie 2016, nepublicată).
În conturarea aceleiaşi situaţii premisă, legiuitorul a prevăzut că dreptul la reparaţie
se naşte chiar dacă pedeapsa aplicată sau măsura educativă privativă de libertate nu
a fost pusă în executare. Nu credem însă că prin această adăugire legiuitorul
a intenţionat să excludă din câmpul de aplicare a procedurii acele condamnări
definitive prin care instanţa a dispus aplicarea unei pedepse sau măsuri educative
neprivative de libertate, ci a dorit să sublinieze că dreptul la reparaţie nu este
condiţionat de o privare de libertate efectivă. Astfel, chiar dacă hotărârea penală prin
care a fost aplicată o pedeapsă sau o măsură educativă neprivativă de libertate a fost
desfiinţată sau anulată înainte de a fi pusă în executare, poate exista dreptul
persoanei condamnate de a obţine despăgubiri, dacă sunt îndeplinite şi celelalte
condiţii ale textului. Aceasta întrucât eroarea judiciară nu este legată de privarea de
libertate, aceasta din urmă numai mărind prejudiciul cauzat de eroarea judiciară, ci
este fundamentată pe constatarea formală de vinovăţie faţă de o persoană, chiar dacă
aceasta nu este privată de libertate ca urmare a acestei erori.
Astfel, considerăm că în orice situaţie în care o hotărâre judecătorească penală
definitivă prin care este constatată în mod formal vinovăţia unei persoane este
ulterior anulată sau desfiinţată, fiind pronunţată achitarea persoanei pentru
intervenirea unui fapt nou sau recent descoperit, se pot pretinde despăgubiri potrivit
procedurii speciale, chiar dacă din punct de vedere procesual soluţia nu este una
formală de condamnare. Astfel, contrar celor susţinute în doctrină (R. Moroşanu, în N.
Volonciu, A.S. Uzlău ş.a., Noul Cod de procedură penală comentat, 2014, p. 1289),
apreciem că procedura poate fi aplicabilă în cazul renunţării la aplicarea pedepsei,
amânării aplicării pedepsei sau aplicării unei măsuri educative neprivative de
libertate, întrucât toate aceste soluţii pot fi pronunţate numai dacă instanţa constată,
dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracţiune şi a fost
săvârşită de către inculpat, conform art. 396 alin. (3)-(4) C.proc.pen. Un argument în
plus în acest sens îl reprezintă dispoziţiile art. 453 alin. (3) C.proc.pen., care arată că
poate fi invocat cazul prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. a) C.proc.pen. numai în
favoarea persoanelor condamnate sau a celei faţă de care s-a dispus renunţarea la
aplicarea pedepsei ori amânarea aplicării pedepsei.
1.2. Fapt nou sau recent descoperit. Îndeplinirea acestei condiţii reprezintă
punctul critic al întregului mecanism construit prin art. 538 C.proc.pen. Astfel cum
a fost arătat, art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenţie nu obligă statele semnatare să
ofere despăgubiri pentru alte temeiuri decât cel al faptelor noi sau recent descoperite.
Această concluzie a fost însuşită de către CtEDO, care a refuzat să constate
încălcarea art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenţie în cazul în care hotărârea de
condamnare a fost ulterior desfiinţată în proceduri extraordinare, pentru alte motive
decât intervenirea unui fapt nou sau recent descoperit (CtEDO, Bachowski c. Poloniei,
decizia de inadmisibilitate din 2 noiembrie 2010, în care a fost admis recursul în
casaţie pentru că fapta nu era prevăzută de legea penală).
Folosirea celor două noţiuni nu este nici întâmplătoare şi nici nu constituie
o reformulare a aceleiaşi idei. Astfel, faptul nou constituie un fapt probatoriu care
a avut loc după momentul judecării definitive a procesului penal şi care probează
existenţa unuia dintre cazurile de achitare prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. a)-
d) C.proc.pen., fiind descoperit şi invocat cu succes în faţa instanţei penale, aceasta
pronunţând achitarea inculpatului. Faptul recent descoperit constituie un fapt
probatoriu care a existat la momentul judecării procesului penal, însă nici instanţa
penală şi nici inculpatul nu au cunoscut existenţa acestuia, faptul descoperit
probând existenţa unui caz de achitare. Diferenţa dintre cele două noţiuni este
realizată şi de către Curte (CtEDO, Bachowski c. Poloniei, precitat), care a arătat că
sunt în afara câmpului de aplicare a art. 3 din Protocolul nr. 7 acele situaţii în care
achitarea nu a fost pronunţată întemeindu-se pe omisiunea sau ascunderea unor
fapte care puteau sau trebuiau să fie cunoscute instanţei care a pronunţat
condamnarea sau pe aducerea la lumină a unor fapte noi, care au avut loc după data
condamnării, şi care aruncă o serioasă umbră de îndoială asupra temeiniciei
condamnării penale.
Dacă instanţa penală a cunoscut şi a avut în vedere faptul invocat, atunci cererea de
revizuire va fi respinsă, întrucât împrejurarea a fost cunoscută la soluţionarea
cauzei. Dacă însă inculpatul a cunoscut pe parcursul desfăşurării procesului faptul
nou invocat (spre exemplu, că un martor este adevăratul autor al accidentului), chiar
dacă cererea de revizuire a hotărârii de condamnare va fi admisă, inculpatul nu are
dreptul la repararea pagubei, întrucât, conform art. 538 alin. (4) C.proc.pen.,
nedescoperirea faptului îi este imputabilă.
1.3. Anularea sau desfiinţarea hotărârii de condamnare. Spre deosebire de art.
539 C.proc.pen., unde, în anumite circumstanţe, privarea nelegală de libertate poate
fi constatată şi de către instanţa civilă, în cazul art. 538 C.proc.pen., existenţa unei
erori judiciare şi achitarea inculpatului este atributul exclusiv al
instanţei penale (I.C.C.J., Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia civilă nr.
4465 din 2 aprilie 2009, în F. Costiniu, Răspunderea statului pentru erori judiciare.
Practică judiciară. Hotărâri CEDO, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2011, p. 78). Această
reglementare este edictată în conformitate cu jurisprudenţa CtEDO, care a arătat că
art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenţie este aplicabil numai după ce hotărârea penală
de condamnare a fost desfiinţată (CtEDO, Matveyev c. Rusiei, hotărârea din 3 iulie
2008, parag. 38).
Având în vedere condiţia esenţială analizată la pct. 1.2, respectiv ca hotărârea de
condamnare definitivă să fie desfiinţată sau anulată ca urmare a unui fapt nou sau
recent descoperit care să conducă la achitarea inculpatului, considerăm că vor putea,
în principiu, da naştere la dreptul persoanei de reparaţie a prejudiciului conform art.
538, achitarea inculpatului ca urmare a admiterii cererii de revizuire şi anularea
hotărârii penale (art. 453 C.proc.pen.), precum şi achitarea inculpatului în urma
redeschiderii procesului penal în cazul judecării în lipsă a persoanei condamnate (art.
466 C.proc.pen.). Astfel, nu vor da naştere la despăgubiri conform procedurii speciale
prevăzute de art. 538 C.proc.pen. achitarea inculpatului ca urmare a admiterii
contestaţiei în anulare şi rejudecării cauzei conform art. 432 alin. (1) C.proc.pen. sau
achitarea inculpatului ca urmare a admiterii recursului în casaţie conform art. 448
alin. (1) pct. 2 C.proc.pen. [a se vedea supra Bachowski pentru o cauză în care
recursul în casaţie a fost admis pentru un temei similar cu cel prevăzut de art. 438
alin. (1) pct. 7 C.proc.pen.].
Totodată, este necesar ca în urma rejudecării cauzei să fie pronunţată o soluţie de
achitare, şi nu de încetare a procesului penal.
Anularea sau desfiinţarea hotărârii de condamnare la o pedeapsă privativă de
libertate pe care inculpatul a executat-o în tot sau în parte nu echivalează cu lipsirea
de temei legal a perioadei executate. Altfel spus, privarea de libertate rămâne, în
principiu, legală, întrucât a fost executată în temeiul unei hotărâri judecătoreşti
definitive. În acest sens, CtEDO nu a acceptat analiza pe tărâmul art. 5 parag. 1 lit.
a), a criticilor formulate de către persoanele condamnate pentru săvârşirea unei
infracţiuni şi care invocau erori de fapt sau de drept comise de către instanţele
naţionale, chiar dacă asemenea erori erau constatate şi de către instanţele de control
judiciar (CtEDO, Benham c. Regatului Unit, Marea Cameră, hotărârea din 10 iunie
1996, parag. 42). Pentru reţinerea cazului de privare de libertate prevăzut de art. 5
parag. 1 lit. a) din Convenţie nu este necesară existenţa unei „condamnări legale”, ci
numai a unei detenţii legale. Decizia instanţei prin care este desfiinţată o hotărâre de
condamnare nu afectează în mod retroactiv legalitatea privării de libertate ca urmare
a acelei condamnări (CtEDO, Krzycki c. Germaniei, Raportul Comisiei din 9 martie
1978; excepţie de la acest principiu îl constituie cazurile de flagrantă denegare de
dreptate, a se vedea V. Constantinescu, în D.C. Bunea ş.a., Dicţionar de drepturile
omului, op. cit., p. 199).
2. Desfiinţarea condamnării în cazul judecării în lipsă a persoanei
condamnate. Având în vedere că din punct de vedere convenţional hotărârile de
condamnare pronunţate în lipsa inculpatului nu pot fi considerate definitive,
întrucât art. 466 C.proc.pen. prevede posibilitatea redeschiderii procedurii,
legiuitorul a prevăzut în mod expres că prevederile alin. (1) sunt aplicabile şi în cazul
acestora.
Observăm că legiuitorul a prevăzut un standard superior de protecţie faţă de cel
convenţional, întrucât în dreptul intern cererea de redeschidere a procesului penal
în cazul judecării în lipsă a persoanei condamnate prevăzută de art. 466 C.proc.pen.
este considerată o cale extraordinară de atac, iar hotărârea de condamnare în lipsă
va fi astfel considerată definitivă. Tot ca o derogare de la standardul convenţional, art.
538 alin. (2) C.proc.pen. prevede că persoana judecată în lipsă poate obţine repararea
pagubei create dacă după rejudecare s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare,
fără a preciza că această soluţie trebuie să se întemeieze pe un fapt nou sau recent
descoperit. Altfel spus, va exista o eroare judiciară în orice situaţie în care inculpatul
a fost condamnat în lipsă, iar ulterior, după redeschiderea procesului în temeiul art.
466 C.proc.pen., este pronunţată o soluţie de achitare. Pentru identitate de raţiune
(supra pct. 1.1), dreptul la obţinerea reparaţiei va exista şi în situaţia condamnării la
plata amenzii penale, a renunţării la aplicarea pedepsei, a amânării aplicării pedepsei
sau aplicării unei măsuri educative neprivative de libertate, iar ulterior, după
redeschiderea procesului, este obţinută soluţia de achitare.
Apreciem că, faţă de standardul stabilit de legiuitor, instanţele de judecată trebuie să
manifeste o atenţie deosebită înainte de a pronunţa o soluţie prin care este stabilită
vinovăţia unei persoane judecate în lipsă, prin depunerea tuturor diligenţelor în
găsirea inculpatului şi administrarea din oficiu a probatoriului necesar, în
condiţiile art. 374 alin. (10) C.proc.pen., chiar dacă părţile prezente nu contestă
mijloacele de probă administrate în timpul urmăririi penale. Considerăm că ar fi fost
preferabilă preluarea standardului convenţional şi stabilirea caracterului ordinar al
cererii de redeschidere a procesului penal conform art. 466 C.proc.pen. În acest sens,
s-ar fi putut prevedea caracterul executoriu provizoriu al hotărârii de condamnare
pronunţate în lipsă, numai până la prinderea sau prezentarea inculpatului şi
judecarea cererii acestuia de redeschidere a procesului penal.
3. Respectarea prezumţiei de nevinovăţie. În contextul procedurii speciale
prevăzute de art. 538 C.proc.pen., prezumţia de nevinovăţie prevăzută de art. 6
parag. 2 din Convenţie constă în aceea că, atunci când un proces penal a fost finalizat
printr-o soluţie de achitare, persoana împotriva căreia a fost formulată acuzaţia este
considerată din punct de vedere juridic nevinovată şi trebuie să fie tratată într-o
manieră compatibilă cu nevinovăţia sa. Din acest punct de vedere, prezumţia de
nevinovăţie este aplicabilă şi după finalizarea procesului penal pentru a garanta că
nevinovăţia persoanei în cauză este respectată (CtEDO, Allen c. Regatului Unit, Marea
Cameră, hotărârea din 12 iulie 2013, parag. 103).
Astfel, în cadrul procedurii prevăzute de art. 538 C.proc.pen., în special în cazul
soluţiilor de respingere a cererilor de chemare în judecată, instanţa trebuie să
manifeste o grijă deosebită pentru alegerea termenilor folosiţi în motivarea soluţiei,
nefiind permis un raţionament care, chiar în absenţa unei statuări exprese,
sugerează că instanţa civilă îl priveşte pe inculpat ca fiind vinovat de săvârşirea
infracţiunii, deşi acesta a fost achitat de către instanţa penală (CtEDO, Allen c.
Regatului Unit, precitat, parag. 120-122).
Considerăm că, în măsura în care instanţele civile se vor limita la analiza condiţiilor
legale enumerate de art. 538 C.proc.pen., fără a face aprecieri dincolo de prevederile
normative sau care să contrazică hotărârea penală de achitare, nu va exista
o încălcare a art. 6 parag. 2 din Convenţie.
Art. 539
Dreptul la repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate

Victor Horia Dimitrie Constantinescu

(1) Are dreptul la repararea pagubei şi persoana care, în cursul procesului penal,
a fost privată nelegal de libertate.
(2) Privarea nelegală de libertate trebuie să fie stabilită, după caz, prin
ordonanţă a procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi
şi libertăţi sau a judecătorului de cameră preliminară, precum şi prin încheierea
definitivă sau hotărârea definitivă a instanţei de judecată învestită cu judecarea
cauzei.
Corelaţii legislative: art. 5 CEDO; art. 52 alin. (3) din Constituţie
Comentariu
1. Precedent legislativ. Delimitare faţă de art. 538 C.proc.pen. Dreptul la
despăgubiri al persoanei faţă de care s-a luat o măsură privativă de libertate nelegală
a fost recunoscut, într-o modalitate restrictivă, prin dispoziţiile art. 657 şi urm.
C.proc.pen. din 1936, care prevedeau dreptul la despăgubire al persoanei deţinute
preventiv, însă numai în cazul când hotărârea constata că faptul pretins săvârşit nu
s-a comis sau că nu a fost săvârşit de cel care a fost deţinut preventiv. Legislaţia
actuală, preluând la nivel naţional prevederile art. 5 parag. 5 din Convenţie, prevede
posibilitatea acordării despăgubirilor pentru orice privare nelegală de libertate.
Separând în două articole distincte cele două categorii de situaţii în care o persoană
poate solicita despăgubiri conform procedurii speciale, se realizează o clarificare
a domeniului de aplicare a fiecărui articol. Astfel, dacă art. 538 C.proc.pen. priveşte
numai cazul în care o persoană este achitată ca urmare a rejudecării cauzei pentru
existenţa unui fapt nou sau recent descoperit sau în cazul judecării în lipsă, art. 539
C.proc.pen. vizează orice privare nelegală de libertate, chiar dacă aceasta a fost luată
faţă de o persoană care nu este acuzată de săvârşirea unei fapte prevăzute de legea
penală (spre exemplu, reţinerea în fapt a unui martor timp de mai multe zile din
cauză că acesta nu doreşte să dea declaraţii).
Privarea nelegală de libertate nu implică în mod necesar o eroare judiciară, aceasta
din urmă fiind incidentă numai în cadrul raporturilor de drept penal substanţial, în
care este pusă în discuţie tipicitatea faptei, vinovăţia, precum şi răspunderea penală
a inculpatului (spre exemplu, inculpatul a fost condamnat, însă arestarea preventivă
nu a fost verificată în camera preliminară în 30 de zile). Viceversa, eroarea judiciară
nu implică în mod necesar o privare nelegală de libertate, întrucât, astfel cum vom
vedea, anularea sau desfiinţarea hotărârii de condamnare la o pedeapsă privativă de
libertate pe care inculpatul a executat-o în tot sau în parte nu echivalează cu lipsirea
de temei legal a perioadei executate.
Faţă de textul art. 504 alin. (2) C.proc.pen. din 1968, observăm că legiuitorul a înţeles
să nu mai ofere posibilitatea obţinerii reparaţiei pecuniare pentru restrângerile
nelegale de libertate. Astfel, este exclusă din domeniul de aplicabilitate a procedurii
speciale măsura preventivă a controlului judiciar prevăzută de art. 211-217
C.proc.pen. Considerăm că limitarea este edictată cu nesocotirea principiului
subsidiarităţii mecanismului convenţional, întrucât, deşi măsura controlului judiciar
nu poate atrage o încălcare pe tărâmul art. 5 din Convenţie, aceasta poate fi analizată
de către CtEDO conform libertăţii de circulaţie prevăzute de art. 2 din Protocolul
adiţional nr. 4 la Convenţie şi ar fi fost recomandabil ca orice restrângere nelegală de
libertate să fie recunoscută şi reparată la nivel naţional.
2. Privare nelegală de libertate. Standard convenţional. Noţiune. Conform
jurisprudenţei constante a instanţei supreme sub imperiul legislaţiei anterioare,
chiar dacă în legea naţională nu este menţionată o anumită situaţie ca echivalând cu
o privare nelegală de libertate, instanţele civile învestite cu o cerere de chemare în
judecată conform prezentei proceduri vor trebui să aplice în mod direct dispoziţiile
art. 5 parag. 5 din Convenţie (I.C.C.J., Secţia civilă şi de proprietate intelectuală,
decizia civilă nr. 4119 din 18 iunie 2008, în F. Costiniu, Răspunderea statului pentru
erori judiciare…, op. cit., p. 142).
Conform jurisprudenţei CtEDO, art. 5 parag. 5 din Convenţie instituie un drept de
compensare numai pentru acele persoane care au fost victimele unei arestări sau ale
unei detenţii contrare uneia dintre dispoziţiile art. 5. În cauzele în care nu există nicio
încălcare a art. 5 din Convenţie, art. 5 parag. 5 nu este aplicabil (CtEDO, Benham c.
Regatului Unit, precitat, parag. 50).
În privinţa interpretării noţiunii de legalitate a privării de libertate, CtEDO a arătat
că art. 5 parag. 1 lit. a)-f) conţine o enumerare exhaustivă a temeiurilor legitime
pentru privarea de libertate şi nicio privare de libertate nu poate fi considerată legală
dacă nu se încadrează într-unul dintre aceste temeiuri (CtEDO, Guzzardi c. Italiei,
Marea Cameră, hotărârea din 6 noiembrie 1980, parag. 96). Curtea a arătat că
noţiunile de regularitate (régulièrement) şi conform căilor legale, prevăzute de art. 5
parag. 1 din Convenţie, trimit, în principiu, la legislaţia naţională şi consacră
obligaţia de a respecta normele naţionale de procedură şi de fond (CtEDO, Assenov
ş.a. c. Bulgariei, hotărârea din 28 octombrie 1998, parag. 139). Cu toate acestea,
respectarea dreptului intern nu este întotdeauna un element decisiv. Printre altele,
Curtea trebuie să fie convinsă că privarea de libertate analizată este conformă cu
scopul art. 5 parag. 1 din Convenţie, respectiv de a proteja persoana de orice privare
de libertate arbitrară. Mai mult, Curtea trebuie să se asigure că dreptul intern este
el însuşi conform Convenţiei, inclusiv principiilor generale care sunt explicit sau
implicit conţinute în Convenţie (CtEDO, Baranowski c. Poloniei, hotărârea din 28
martie 2000, parag. 50-52).
Privarea de libertatea nelegală poate surveni nu numai în cazul măsurilor preventive
privative de libertate (reţinere, arestare preventivă, arest la domiciliu) sau al
executării pedepsei închisorii (spre exemplu, eliberarea condamnatului după 4 zile
de la expirarea mandatului de executare a pedepsei închisorii), dar şi în cazul altor
măsuri prin care persoana este privată de libertate, cum ar fi internarea nevoluntară
în vederea efectuării expertizei psihiatrice [C.A. Cluj, Secţia I civilă, decizia nr. 330 din
27 ianuarie 2012(www.legalis.ro)].
Având în vedere definiţia noţiunii convenţionale de privare nelegală de libertate, nu
putem fi de acord cu opinia exprimată în doctrină în sensul că nelegalitatea are în
vedere numai chestiuni ce ţin de nerespectarea condiţiilor legale de luare, prelungire
sau menţinere a măsurii preventive, iar nu chestiuni de apreciere, cum ar fi pericolul
concret pentru ordinea publică (R. Moroşanu, în N. Volonciu, A.S. Uzlău ş.a., Noul Cod
de procedură penală comentat, op. cit., 2014, p. 1292). Dreptul de compensare
prevăzut de art. 5 parag. 5 din Convenţie se referă la orice încălcare a uneia dintre
dispoziţiile art. 5 din Convenţie, inclusiv cele care privesc aprecierea realizată de către
organul judiciar. Mai mult, este dificil de susţinut o diferenţă între aspectele de
legalitate şi cele de apreciere, întrucât acestea, în majoritatea cazurilor, se suprapun.
Astfel, problema existenţei suspiciunii rezonabile că inculpatul a săvârşit
o infracţiune constituie o apreciere a judecătorului sau a instanţei asupra
probatoriului administrat în aceeaşi măsură cu analiza realizată cu privire la
existenţa pericolului concret pentru ordinea publică. Ambele constituie atât probleme
de legalitate din punct de vedere convenţional, cât şi de apreciere din punct de vedere
naţional, nerespectarea oricăreia atrăgând nelegalitatea privării de libertate. Aceeaşi
concluzie o susţinem şi în privinţa depăşirii termenului rezonabil al detenţiei
provizorii, chiar dacă nu s-a depăşit termenul maxim din legislaţia naţională.
Modalitatea, precum şi organul judiciar care poate realiza această constatare
reprezintă o problemă distinctă care va fi analizată ulterior (a se vedea infra pct. 4).
3. Privare nelegală de libertate. Cazuri
3.1. Privarea de libertate în absenţa oricărui temei legal. Având în vedere că
privarea de libertate constituie o stare excepţională a unei persoane, întreaga durată
a unei privări de libertate trebuie să fie justificată conform dreptului naţional. În
cazul în care o persoană este privată de libertate în lipsa unui temei în dreptul
naţional sau pentru o anumită perioadă a privării de libertate nu există un astfel de
temei, privarea de libertate va fi considerată nelegală.
Astfel, privarea de libertate a unei persoane până la ora 22:00, cu privire la care
procurorul avea cel puţin de la ora 12:00 suspiciuni suficient de puternice pentru
a justifica privarea de libertate a reclamantului pentru scopurile urmăririi penale,
fără însă ca procurorul să dispună reţinerea sau să solicite arestarea preventivă
a acestuia, constituie o măsură nelegală care dă naştere unui drept la reparaţie
(CtEDO, Creangă c. României, Marea Cameră, hotărârea din 23 februarie 2012).
De asemenea, în jurisprudenţa CtEDO a fost arătat că o decizie judiciară prin care
se dispune menţinerea arestării preventive fără a preciza durata şi cu depăşirea
limitelor stabilite de legea naţională, astfel cum a fost interpretată prin jurisprudenţa
Curţii Constituţionale, nu poate constitui o baza legală suficientă în sensul art. 5
parag. 1 din Convenţie (CtEDO, Konolos c. României, hotărârea din 7 februarie 2008).
Încheierea prin care numai se respinge cererea inculpatului de revocare a arestării
preventive sau de înlocuire a măsurii arestării preventive cu o altă măsură preventivă
nu poate constitui un temei pentru menţinerea inculpatului în arest preventiv
(CtEDO, Avram c. României, hotărârea din 18 octombrie 2011).
3.2. Privarea de libertate în cadrul unei proceduri care încalcă dispoziţiile
Convenţiei. În jurisprudenţa CtEDO a fost statuat că procurorul care a dispus
arestarea preventivă a inculpatului nu era un „magistrat” în sensul art. 5 parag. 3
din Convenţie, iar aducerea acuzatului în faţa unui judecător după mai mult de 4
luni constituie o încălcare a art. 5 parag. 3 din Convenţie (CtEDO, Pantea c.
României, hotărârea din 3 iunie 2003). Observăm că hotărârea Curţii constată
o problemă structurală a sistemului judiciar, iar în orice cauză în care inculpatul
a fost arestat preventiv de către Ministerul Public, în absenţa unui control judiciar
automat, va fi constatată încălcarea art. 5 parag. 3 din Convenţie, dând naştere la
dreptul de reparare a pagubei cauzate prin privarea nelegală de libertate.
Considerăm că în mod corect instanţele civile au conchis în sensul nelegalităţii
măsurii arestării preventive a reclamantului în aceste condiţii, ceea ce se constituia
în premisa necesară a stabilirii vocaţiei recurentului reclamant la obţinerea reparării
prejudiciului moral şi material ce i-a fost produs prin măsura privativă de libertate,
prin antrenarea răspunderii statului, în condiţiile art. 504 alin. (2) şi (3) C.proc.pen.
din 1968(I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 2666 din 6 aprilie 2012).
Cu toate acestea, apreciem că instanţa civilă nu va putea analiza în concret
modalitatea în care instanţa penală a înţeles să desfăşoare procedura penală (spre
exemplu, în şedinţa publică la care este discutată verificarea măsurii arestului
preventiv, cererea de amânare a cauzei este respinsă de către instanţa, iar contestaţia
formulată împotriva încheierii prin care a fost menţinută arestarea preventivă a fost
respinsă), neputând fi repuse în discuţie aspecte de legalitate asupra cărora instanţa
penală s-a pronunţat în mod definitiv.
Totodată, există posibilitatea constatării privării nelegale de libertate atunci când
organul judiciar, fie în cadrul procesului penal, fie în cel civil, emite un mandat de
aducere înainte de efectuarea procedurii de citare, în condiţiile art. 265 alin. (2)
C.proc.pen. sau art. 313 alin. (2) C.proc.civ., fără a motiva existenţa urgenţei sau
a necesităţii asigurării prezenţei persoanei fără a-i da acesteia posibilitatea să se
prezinte în mod voluntar (a se vedea jurisprudenţa CtEDO arătată anterior supra în
comentariul art. 265).
Subliniem că, deşi privarea nelegală de libertate este în general asociată cu procesul
penal, această poate surveni şi în cadrul procesului civil, exemplul anterior al
mandatului de aducere fiind elocvent în acest sens, dar şi procedura internării
nevoluntare prevăzută de art. 60-62 din Legea nr. 487/2002 (spre exemplu,
confirmarea internării nevoluntare în lipsa hotărârii comisiei sau când aceasta este
nemotivată).
3.3. Privarea de libertate şi achitarea ulterioară a inculpatului sau clasarea
cauzei. Jurisprudenţa neunitară a instanţelor civile. Reţinerea, arestarea
preventivă sau la domiciliu a unei persoane pe parcursul desfăşurării procesului
penal şi clasarea cauzei sau pronunţarea unei soluţii de achitare creează una dintre
cele mai complicate probleme ale procesului penal, atât din punct de vedere juridic,
cât şi din punct de vedere moral.
Din punctul de vedere al jurisprudenţei CtEDO, aceasta a arătat că nici art. 6 parag.
2 din Convenţie şi nicio altă prevedere din Convenţie nu conferă dreptul
reclamantului la despăgubiri pentru o detenţie provizorie legală în cazul unei
achitări, dar exprimarea dubiilor cu privire la nevinovăţia unui acuzat nu mai este
acceptabilă după ce hotărârea de achitare a devenit definitivă. Astfel, motivarea
instanţelor naţionale, care au arătat că, prin comportamentul său, reclamantul a dat
naştere unor indicii care au justificat reacţia autorităţilor naţionale de arestare
preventivă acestuia şi au respins cererea de despăgubiri, nu reflectă o constatare
a vinovăţiei şi este compatibilă cu exigenţele art. 6 parag. 2 din Convenţie
(CtEDO, Lorenzetti c. Italiei, hotărârea din 10 aprilie 2012, parag. 44, 47).
Dacă prin motivarea hotărârii prin care este respinsă cererea de despăgubiri instanţa
naţională realizează o distincţie între achitarea acuzatului pentru insuficienţa
probelor şi soluţia de achitare rezultând dintr-o constatare a inexistenţei faptelor
ilicite, se nesocoteşte hotărârea de achitare pronunţată, al cărei dispozitiv trebuie
respectat de către toate autorităţile judiciare, indiferent care sunt motivele reţinute
de către instanţa penală (CtEDO, Tendam c. Spaniei, hotărârea din 13 iulie 2010,
parag. 39-40).
În jurisprudenţa instanţei supreme, considerentele hotărârilor pronunţate în această
materie sunt inconsecvente. Astfel, în unele decizii se reţine că arestarea preventivă
a inculpatului, urmată de emiterea unei ordonanţe de scoatere de sub urmărire
penală, este suficientă pentru acordarea despăgubirilor conform procedurii speciale
(I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 7887 din 4 noiembrie 2011) sau că arestarea
nelegală a inculpatului rezultă din faptul că acesta a fost achitat de către instanţa
penală care a reţinut că nu a fost autorul faptei (I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr.
457 din 27 ianuarie 2012). În alte decizii ale instanţei supreme s-a pornit de la
premisa că achitarea reclamantului dispusă în procesul penal nu echivalează
automat cu nelegalitatea măsurii restrângerii libertăţii reclamantului prin măsura
arestării preventive, întrucât textul invocat prevede că privarea de libertate în mod
nelegal trebuie stabilită prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre
definitivă de încetare a procesului ori de revocare a măsurii arestării preventive
(I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 1917 din 19 martie 2010).
Considerăm că premisa de la care porneşte analiza în ultima decizie citată este cea
corectă, însă argumentul principal constă în faptul că măsurile preventive au un
standard diferit de probă decât cel existent pentru pronunţarea unei soluţii de
condamnare. Astfel, pentru luarea reţinerii, a măsurii arestului preventiv sau
arestului la domiciliu este necesar, printre altele, ca Ministerul Public să demonstreze
existenţa suspiciunii rezonabile că inculpatul a săvârşit o infracţiune, conform art.
223 alin. (1) C.proc.pen., în timp ce pentru pronunţarea unei hotărâri de condamnare
Ministerul Public trebuie să dovedească, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta
există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de către inculpat, conform art. 396
alin. (2) C.proc.pen. Această este şi abordarea CtEDO, care a arătat că arestarea
preventivă a unei persoane presupune, ca şi condiţie sine qua non, existenţa unor
motive legitime, întemeiate pe fapte şi informaţii de natură să convingă un observator
obiectiv că aceasta a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, fără ca acestea să se
ridice la nivelul celor necesare pentru justificarea unei condamnări (CtEDO, Erdagöz
c. Turciei, hotărârea din 22 octombrie 1997, parag. 51).
În acest sens este şi intenţia legiuitorului, care a modificat semnificativ art. 504 alin.
(2) C.proc.pen. din 1968, art. 539 alin. (1) C.proc.pen. permiţând instanţelor
naţionale să constate privarea nelegală de libertate indiferent de soluţia adoptată în
cauză. Apreciem că formularea este justificată întrucât, pe de o parte, o soluţie de
achitare poate să nu atragă în mod automat constatarea unei privări nelegale de
libertate, iar, pe de altă parte, privarea nelegală de libertate poate exista chiar şi în
cazul în care inculpatul este condamnat (spre exemplu, inculpatul este reţinut de
către organele de cercetare penală pentru 26 de ore); în această ultimă ipoteză
constatăm că standardul de protecţie oferit de C.proc.pen.este superior celui din
vechea reglementare. Considerăm că formularea este conformă exigenţelor
constituţionale prevăzute de art. 52 alin. (3), astfel cum au fost interpretate de
jurisprudenţa Curţii Constituţionale (D.C.C. nr. 255 din 20 septembrie 2001, M.Of. nr.
837 din 27 decembrie 2001), întrucât instanţele au posibilitatea de a realiza o analiză
amplă asupra privării de libertate şi de a aplica în mod direct standardul convenţional
dezvoltat în jurisprudenţa CtEDO.
Într-o cauză recentă, instanţa supremă a analizat situaţia reclamantului care a fost
arestat preventiv pe parcursul procesului penal, iar ulterior a fost achitat întrucât
fapta nu a fost săvârşită de către persoana trimisă în judecată. Instanţa supremă
a reţinut că prin sentinţa de achitare instanţa a constatat că persistă îndoieli în
privinţa nevinovăţiei şi că nu s-au administrat probe sau alte mijloace de probă care
să stabilească neechivoc vinovăţia sau nevinovăţia făcându-se astfel aplicarea
regulii in dubio pro reo, ceea ce înseamnă că în caz de îndoială se reţine soluţia,
împrejurarea sau ipoteza ce mai favorabilă a infractorului, regulă ce decurge din
prezumţia de nevinovăţie ce nu poate fi anulată decât prin certitudinea asupra
vinovăţiei, certitudine formată pe bază de probe neîndoielnice.
Contrar susţinerilor recurentului, instanţa de apel a analizat cererea reclamantului
de acordare a despăgubirilor şi din perspectiva prevederilor Convenţiei Europene
a Drepturilor Omului şi făcând o analiză a întrunirii cumulative a condiţiilor impuse
pentru ca privarea de libertate unei persoane să fie considerată ilicită, a reţinut în
mod corect că în speţă la momentul arestării existau indicii în măsură să justifice
presupunerea rezonabilă că reclamantul a săvârşit faptele de care era acuzat, iar prin
încheierile penale care au avut ca obiect verificarea legalităţii măsurii arestării
preventive au fost analizate aceste indicii. Astfel fiind, instanţa de apel a apreciat în
mod corect că în speţă este incidentă situaţia de excepţie reglementată de art. 5
parag. 1 lit. c) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, astfel că nu se poate
reţine caracterul nelegal al măsurii privative de libertate dispusă împotriva
reclamantului (I.C.C.J., Secţia a II-a civilă, decizia nr. 1.347 din 14 mai 2015,
nepublicată).
Jurisprudenţa neunitară existenţă la nivelul instanţei supreme s-a reverberat asupra
practicii naţionale la nivelul curţilor de apel, care, faţă de regândirea căilor de atac
în C.proc.civ. vor soluţiona definitiv majoritatea cauzelor întemeiată pe
dispoziţiile art. 539 C.proc.pen.
Astfel, în unele cauze s-a arătat că nu este întemeiată nici susţinerea potrivit căreia
privarea de libertate a reclamantului nu ar fi fost conformă cu exigenţele impuse de
art. 5, parag. 1 lit. c) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, pe
considerentul că soluţia de achitare dispusă ulterior a avut în vedere inexistenţa
faptei imputate, deoarece la momentul arestării preventive nu se poate stabili în mod
cert şi în afara oricărui dubiu natura şi existenţa infracţiunii ori vinovăţia celui
suspectat, iar faptele care dau naştere unor bănuieli legitime nu prezintă acurateţea
celor care justifică aplicarea unei pedepse coercitive, scopul măsurilor preventive
fiind tocmai acela de a permite continuarea şi aprofundarea investigaţiilor, în vederea
confirmării sau infirmării indiciilor avute iniţial. Sub acelaşi aspect, Curtea a avut în
vedere şi împrejurarea că, potrivit dispoziţiilor art. 5, parag. 5 din Convenţia
Europeană a Drepturilor Omului, are dreptul la reparaţii, orice persoană care este
victima unei arestări sau a unei deţineri în condiţii contrare dispoziţiilor acestui
articol, însă dreptul la libertate fizică al persoanei nu poate fi interpretat ca un drept
absolut, motiv pentru care acesta este susceptibil de limitări serioase.
Reamintind standardul convenţional, Curtea a reţinut că dispoziţiile art. 5, parag. 1
lit. c), invocate în cauză, permit statelor să dispună privarea de libertate a unei
persoane suspectate de comiterea unei infracţiuni în cadrul unei proceduri penale,
o atare măsură fiind justificată de necesitatea prezentării suspectului în faţa unei
instanţe care să decidă asupra fondului acuzaţiei penale îndreptate împotriva
sa. Aceasta nu înseamnă, însă, că orice arestare preventivă trebuie să conducă,
în mod necesar, la declanşarea unui proces penal şi la condamnarea celui
arestat, pentru a fi compatibilă cu prevederile art. 5 din Convenţie. Din această
perspectivă, Curtea Europeană a refuzat să constate o violare a art. 5, parag. 1 lit. c)
din Convenţie, rezultată din simplul fapt că o persoană arestată nu a fost ulterior
condamnată penal pentru fapta care a condus la arestarea sa (cauzele Brogan c.
Regatului Unit, Murray c. Regatului Unit).
De asemenea, probele existente la momentul luării măsurii arestării preventive nu
trebuie să fie în măsură să justifice o soluţie de condamnare, dar trebuie să fie
suficiente pentru a crea o suspiciune întemeiată obiectiv, deoarece instanţa care
dispune arestarea unei persoane nu poate să se pronunţe asupra culpabilităţii
acesteia, ci doar să verifice existenţa unor motive rezonabile de a crede că persoana
respectivă a comis infracţiunea de care este suspectată.
Or, în speţă existau dovezi în măsură să justifice presupunerea rezonabilă că
reclamantul a săvârşit fapta de care era acuzat, iar prin încheierile penale care au
avut ca obiect verificarea legalităţii măsurii arestării preventive au fost analizate
aceste indicii [C.A. Târgu Mureş, Secţia I civilă, decizia nr. 235 din 8 mai
2014(www.rolii.ro)].
Opinii similare au fost exprimate şi la nivelul C.A. Braşov (deciziile nr. 205 din 5 mai
2014; 923 din 24 septembrie 2014; 1558 din 18 noiembrie 2015, nepublicate) şi al
C.A. Craiova (decizia nr. 205 din 14 ianuarie 2016, nepublicată).
Într-o altă optică s-a arătat că în situaţii cum sunt cele expuse anterior, este adevărat
că nu sunt întrunite condiţiile art. 538 C.proc.pen., întrucât reclamantul nu a fost
condamnat definitiv pentru niciuna dintre infracţiunile pentru care a fost cercetat
penal, însă, sunt îndeplinite cerinţele art. 539 C.proc.pen., întrucât din interpretarea
sistematică a acestor texte de lege, reiese că, în materia reglementată de art. 538-540
C.proc.pen. caracterul nelegal al privării de libertate nu se raportează numai la
situaţia când instanţa dispune revocarea măsurii preventive conform art. 242 alin.
(1) C.proc.pen., ci şi la terminarea procesului penal prin una dintre soluţiile de
scoaterea de sub urmărire penală, încetarea urmăririi penale pentru cauza
prevăzută, respectiv achitarea sau încetarea procesului penal. Ceea ce a urmărit
legiuitorul a fost să fie acordate despăgubiri şi persoanelor a căror nevinovăţie a fost
stabilită la finalizarea procesului penal, după ce au suportat privări sau restrângeri
de libertate, chiar dacă respectivele măsuri apăreau ca fiind justificate în lumina
cercetărilor penale efectuate până la data adoptării lor.
Curtea de apel a considerat că nu pot fi primite susţinerile apelanţilor privitoare la
caracterul legal al privării de libertatea reclamantului şi la durata rezonabilă
a deţinerii, în condiţiile în care prin sentinţa penală nr. 18 din 13 ianuarie 2014
pronunţată de Jud. Cornetu, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 838/A din 27
iunie 2014 pronunţată de C.A. Bucureşti, Secţia a II-a penală, reclamantul a fost
achitat în temeiul prevederilor art. 11 pct. 2 lit. a). raportat la art. 10 alin. (1) lit. d)
C.proc.pen. din 1968, lipsind atât elementul material al laturii obiective, cât şi latura
subiectivă, prin urmare, instanţa constatând că există îndoială cu privire la faptele
de care a fost acuzat reclamantul în calitate de inculpat şi cu privire la vinovăţia
acestuia, că nu a fost răsturnată în privinţa lui prezumţia de nevinovăţie.
De altfel, hotărârea de achitare a unei persoane de săvârşirea unor infracţiuni la
finalizarea unui proces penal în cursul căruia s-a dispus împotriva sa măsura
arestării preventive statuează implicit şi nelegalitatea acestei măsuri în sensul
dispoziţiilor art. 539 alin. (2) (dispoziţii care prevăd necesitatea ca privarea nelegală
de libertate să fie stabilită, după caz, prin hotărâre definitivă a instanţei de judecată
învestită cu judecarea cauzei), deoarece în lipsa existenţei unor probe temeinice care
să susţină săvârşirea de către aceasta a unei fapte penale, nu se poate considera că
această persoană ar fi fost legal privată de libertate, cum afirmă nefondat apelanţii;
potrivit jurisprudenţei CtEDO privarea de libertate trebuie să se dispună doar atunci
când autorităţile pot demonstra convingător că există motive „relevante şi suficiente”
pentru a justifica privarea de libertate, indiferent cât de scurtă (cauza Tase c.
României, parag. 36), or achitarea este soluţia pronunţată tocmai ca efect al lipsei
vreunor probe care să susţină vinovăţia unei persoane acuzate penal.
Mai reţine Curtea de apel că, în condiţiile în care dispunerea măsurii de privare de
libertate a reclamantului nu a avut un temei legal din perspectiva art. 539 alin. (2)
C.proc.pen. şi art. 5 parag. 1 lit. c) CEDO, deoarece nu a fost dispusă împotriva unei
persoane care să fi fost ulterior condamnată pentru săvârşirea unei fapte penale,
susţinerile apelanţilor potrivit cărora menţinerea acestei măsuri (nelegale) un număr
de 9 zile ar fi rezonabilă şi ar fi justificată de natura faptei de care fusese acuzat şi
de complexitatea cauzei, sunt vădit nefondate şi contrare jurisprudenţei naţionale şi
a CtEDO (C.A. Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, decizia civilă nr. 257 din 11 aprilie 2016,
nepublicată).
În mod regretabil, raţionamentul expus anterior a fost reluat într-o manieră similară
şi în alte hotărâri ale C.A. Bucureşti (deciziile nr. 120 din 22 februarie 2016şi 111 din
3 martie 2015, nepublicate), ale C.A. Alba Iulia (deciziile nr. 86 din 23 septembrie
2014 şi 62 din 24 iunie 2014, nepublicate) ale C.A. Craiova (decizia nr. 1853 din 8
aprilie 2015, nepublicată) şi ale C.A. Oradea (decizia nr. 1006 din 4 noiembrie 2016,
nepublicată).
Fără a relua expunerea standardului convenţional realizată anterior la acest punct,
dar şi cu altă ocazie (a se vedea supra pct. 2) observăm că instanţele civile care au
îmbrăţişat cea de-a doua opinie au preluat în mod defectuos standardul impus de
CtEDO. A spune că achitarea unei persoanei echivalează cu privarea nelegală de
libertate a acesteia înseamnă că standardul de probă pe care îl impune Convenţia
este acelaşi pentru arestarea preventivă cât şi pentru condamnare, ceea ce, după
cum am arătat, este fals. Astfel, o persoană poate fi arestată preventiv în baza unui
probatoriu care relevă suspiciunea rezonabilă că a săvârşit infracţiunea, dar acelaşi
probatoriu poate să nu fie suficient pentru a înlătura orice dubiu rezonabil în
legătură cu săvârşirea infracţiunii de inculpat şi astfel să fie pronunţată soluţia de
achitare.
Or, din moment ce jurisprudenţa CtEDO este constantă în sensul de a arăta că
prezumţia de nevinovăţie nu este încălcată atunci când inculpatului arestat preventiv
conform căilor legale şi ulterior achitat îi este refuzată obţinerea unei indemnizaţii (a
se vedea recent, CtEDO,Cheema c. Belgiei, hotărârea din 9 februarie 2016, parag. 23
şi jurisprudenţa acolo citată) este criticabil că instanţele naţionale pretind că
standardul convenţional impune acordarea de daune morale şi materiale în astfel de
situaţii.
Totodată, şi din perspectiva art. 5 din Convenţie observăm că instanţele naţionale
care au preluat cel de-al doilea raţionament expus realizează o analiză contrară celei
întreprinse de CtEDO. Astfel, atunci când analizează dacă măsura arestului preventiv
este conformă dispoziţiilor art. 5 parag. 3 lit. c) din Convenţie, Curtea analizează
suspiciunile existente la momentul dispunerii măsurii, precum şi motivele reţinute
de către instanţa care a dispus luarea măsurii arestării preventive (a se vedea, un
exemplu recent, Toni Kostadinov c. Bulgariei, hotărârea din 27 ianuarie 2015, parag.
75-80: „La Cour considère que ces données factuelles s’analysaient bel et bien en
renseignements propres à persuader un observateur neutre et objectif, au stade de
l’instruction préliminaire de l’affaire, que le requérant faisait probablement partie
d’un groupe criminel en fournissant de l’information à ses autres membres présumés”).
Or, din moment ce nu există o încălcare a unui paragraf din art. 5 din Convenţie,
mecanismul prevăzut de art. 5 parag. 5 nu poate fi pus în mişcare (CtEDO, Toni
Kostadinov c. Bulgariei, hotărârea din 27 ianuarie 2015, parag. 102-104)
Bineînţeles, standardul convenţional este unul minim şi legiuitorul naţional poate
oricând alege să ofere o protecţie suplimentară drepturilor acuzaţilor. Apreciem însă
că intenţia legiuitorului este clară în sensul preluării standardului convenţional,
acesta făcând trimitere la noţiunea de privare nelegală de libertate, iar în cadrul
Expunerii de motive care a însoţit proiectul C.proc.pen. este menţionată clar intenţia
de a pune dispoziţiile naţionale în acord cu exigenţele art. 5 parag. 5 din Convenţie.
Totodată, prin introducerea condiţiei privind modalitatea de constatare a privării
nelegale de libertate prevăzută de art. 539 alin. (2) C.proc.pen., legiuitorul a înţeles
să acorde instanţelor civile un rol subsidiar faţă de instanţele penale care sunt
mai bine plasate în aprecierea luării, prelungirii sau revocării măsurilor preventive
întrucât, printre altele, acestea realizează o aprecierea a legalităţii şi temeiniciei
privării de libertate pe măsură ce probele sunt administrate şi nu, în mod artificial,
prin luarea în considerare a soluţiei finale, care se pronunţă după un alt standard de
probă, mult mai strict, şi după o efectuare completă a urmăririi penale sau
a cercetării judecătoreşti.
În unele hotărâri se invocă faptul că D.C.C. nr. 45 din 10 martie 1998 ar obliga
instanţele civile să acorde despăgubiri ori de câte ori ar fi pronunţată achitarea, iar
inculpatul a fost privat de libertate. Decizia Curţii Constituţionale are în vedere
dispoziţiile art. 504 alin. (1) C.proc.pen. din 1968 astfel cum acestea erau redactate
la momentul respectiv („Orice persoană care a fost condamnată definitiv are dreptul
la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a
stabilit prin hotărâre definitivă că nu a săvârşit fapta imputată ori că acea faptă nu
există”). Curtea a arătat că prevederile art. 504 C.proc.pen. din 1968, ce fac obiectul
excepţiei, instituie două cauze care antrenează răspunderea statului pentru erorile
judiciare săvârşite în procesele penale, şi anume când persoana condamnată nu
a săvârşit fapta ori fapta imputată nu există. Pe cale de consecinţă, rezultă că această
dispoziţie legală exclude angajarea răspunderii statului pentru oricare altă eroare
judiciară ce nu ar fi imputabilă victimei. Or, o asemenea limitare este
neconstituţională, întrucât art. 48 alin. (3) din Constituţie instituie numai
competenţa legiuitorului de a reglementa despăgubirea şi nu de a alege erorile
judiciare pentru care statul trebuie să răspundă (D.C.C. nr. 45 din 10 martie 1998).
Astfel cum am arătat anterior, legiuitorul a stabilit răspunderea statului pentru erori
judiciare în toate situaţiile în care după rejudecarea cauzei se dispune achitarea
inculpatului, indiferent de cazul de achitare reţinut de către instanţă (a se
vedea supra comentariul art. 538) fiind astfel respectate exigenţele constituţionale.
În cazul măsurilor preventive nu este însă vorba despre o eroare judiciară realizată
printr-o hotărâre definitivă de condamnare, acesta fiind şi motivul pentru care cele
două temeiuri sunt prevăzute distinct, iar legiuitorul, atât în art. 504 alin. (1) şi (2)
C.proc.pen. din 1968, cât şi în art. 538-539 C.proc.pen. a renunţat la
interdependenţa existentă între cele două cazuri, în varianta prevăzută la momentul
adoptării C.proc.pen. din 1968, legalitatea măsurii preventive urmând să fie analizată
independent de soluţia pronunţată pe fondul cauzei.
Având în vedere soluţiile divergente pronunţate de către instanţele judecătoreşti la
nivel naţional, considerăm că este necesară promovarea unui recurs în interesul legii
prin care să se stabilească dacă, în înţelesul art. 539 C.proc.pen., există o privare
nelegală de libertate atunci când inculpatul a fost arestat preventiv sau la domiciliu
în timpul procesului penal, iar ulterior a fost pronunţată o hotărâre de achitare.
Problema dificilă a competenţei instanţei civile faţă de instanţa penală va fi analizată
şi ulterior, atunci când vom observa modalităţile în care poate fi probată privarea
nelegală de libertate (a se vedea infra pct. 4).
3.4. Privarea de libertate în baza unei condamnări definitive şi achitarea în
urma admiterii recursului în casaţie. Privarea de libertate a inculpatului şi
achitarea ulterioară a acestuia este posibilă şi în cazul în care inculpatul, judecat în
stare de libertate, a fost condamnat la o pedeapsă cu închisoare în regim de detenţie
şi este ulterior achitat prin admiterea recursului în casaţie, conform art. 448 alin. (1)
pct. 2 lit. a) C.proc.pen. Astfel, conform art. 551 pct. 4 C.proc.pen., hotărârea de
condamnare devine executorie de la momentul respingerii cererii de apel, inculpatul
urmând să execute din acel moment pedeapsa cu închisoare la care a fost
condamnat.
În acest caz, casarea hotărârii de condamnare la o pedeapsă privativă de libertate pe
care inculpatul a executat-o în tot sau în parte nu echivalează cu lipsirea de temei
legal a perioadei executate. Altfel spus, privarea de libertate rămâne, în principiu,
legală întrucât a fost executată în temeiul unei hotărâri judecătoreşti definitive. În
acest sens, CtEDO nu a acceptat analiza pe tărâmul art. 5 parag. 1 lit. a) a criticilor
formulate de către persoanele condamnate pentru săvârşirea unei infracţiuni şi care
invocau erori de fapt sau de drept comise de către instanţele naţionale, chiar dacă
asemenea erori erau constatate şi de către instanţele de control judiciar
(CtEDO, Benham c. Regatului Unit, Marea Cameră, hotărârea din 10 iunie 1996,
parag. 42). Pentru reţinerea cazului de privare de libertate prevăzut de art. 5 parag.
1 lit. a) din Convenţie nu este necesară existenţa unei „condamnări legale”, ci numai
a unei detenţii legale. Decizia instanţei prin care este desfiinţată o hotărâre de
condamnare nu afectează în mod retroactiv legalitatea privării de libertate ca urmare
a acelei condamnări (CtEDO, Krzycki c. Germaniei, Raportul Comisiei din 9 martie
1978; excepţie de la acest principiu îl constituie cazurile de flagrantă denegare de
dreptate şi cele de neregularitate gravă şi evidentă, a se vedea V. Constantinescu,
în D.C. Bunea ş.a., Dicţionar de drepturile omului, 2013, p. 199 şi infra pct. 3.5.).
3.5. Privarea de libertate în temeiul încheierii executorii de luare a măsurii
arestului preventiv sau arestului la domiciliu şi desfiinţarea ulterioară
a încheierii. Încheierea prin care judecătorul sau instanţa dispune luarea măsurii
arestului preventiv sau arestului la domiciliu este executorie de la momentul
pronunţării acesteia, urmând ca inculpatul să fie privat de libertate de la acel
moment. Cu toate acestea, împotriva încheierii poate fi exercitată contestaţie, în
condiţiile art. 204-206 C.proc.pen., iar inculpatul poate fi pus în libertate ca urmare
a admiterii acestei căi de atac.
În astfel de situaţii, pentru a analiza compatibilitatea cu prevederile art. 5 parag. 1
CEDO, Curtea realizează o distincţie între actele prin care se dispune privarea de
libertate şi care sunt vădit nevalabile (ex facie invalid detention orders) şi cele care
sunt în mod aparent valabile şi eficiente (prima facie valid and effective), acestea din
urmă păstrându-şi valabilitatea până în momentul în care o instanţă superioară le
înlătură. Un act prin care se dispune privarea de libertate este în mod vădit nevalabil
dacă viciul din acel act echivalează cu o neregularitate gravă şi evidentă, în sensul
excepţional al noţiunii astfel cum este subliniat în jurisprudenţa Curţii. Prin urmare,
viciile care nu constituie o neregularitate gravă şi evidentă pot fi remediate de către
instanţele de control judiciar. Astfel, Curtea a arătat că împrejurarea că prima
instanţa a dispus arestarea preventivă a inculpatului, însă curtea de apel a casat
încheierea şi a trimis cauza spre rejudecare primei instanţe, întrucât aceasta din
urmă nu a descris suficient de detaliat faptele şi mijloacele de probă pe care se
întemeiau motivele arestării preventive a inculpatului, nu echivalează cu
o neregularitate gravă şi evidentă. De asemenea, Curtea a mai arătat că o încălcare
a art. 5 parag. 4 nu atrage automat şi încălcarea art. 5 parag. 1 din Convenţie
(CtEDO, Mooren c. Germaniei, Marea Cameră, hotărârea din 9 iulie 2009, parag. 74,
86-89).
Aceleaşi considerente se aplică în mod corespunzător încheierii prin care se dispune
internarea nevoluntară în vederea examinării complexe conform art. 184 C.proc.pen.
şi încheierii prin care se dispune internarea medicală provizorie prevăzute de art. 247
C.proc.pen.
3.6. Privarea de libertate şi încetarea procesului penal faţă de inculpat. În noua
legislaţie procesuală nu au mai fost menţinute prevederile art. 504 alin. (4)
C.proc.pen. din 1968, care dispuneau că are drept la repararea pagubei suferite şi
persoana care a fost privată de libertate după ce a intervenit prescripţia, amnistia
sau dezincriminarea faptei. Această modificare nu trebuie interpretată în sensul că
nu mai există posibilitatea constatării unei privări nelegale de libertate într-o
asemenea cauză, ci legiuitorul a înţeles să acorde instanţelor judecătoreşti
posibilitatea de a analiza dacă, în raport cu cauza de încetare a procesului penal
reţinută de către instanţa penală, a existat o privare nelegală de libertate.
Din formularea art. 539 alin. (1)-(2) C.proc.pen. deducem că orice cauză de încetare
a procesului penal ar putea constitui un temei pentru a reţine că privarea de libertate
a inculpatului a avut un caracter nelegal. Poate constitui o privare nelegală
menţinerea inculpatului în stare de arest preventiv după ce acesta s-a împăcat cu
persoana vătămată, cu respectarea condiţiilor art. 159 C.pen., sau dacă la momentul
luării măsurii arestării preventive exista o cauză de nepedepsire prevăzută de lege.
3.7. Privarea de libertate şi intrarea în vigoare a Codului penal şi a Codului de
procedură penală. Potrivit art. 16 alin. (1) din Legea nr. 255/2013, măsurile
preventive aflate în curs de executare la data intrării în vigoare a legii noi continuă şi
se menţin pe durata pentru care au fost dispuse, în condiţiile prevăzute de legea
veche. La expirarea acestei durate, măsurile preventive pot fi prelungite ori, după caz,
menţinute, revocate sau înlocuite cu o altă măsură preventivă, în condiţiile legii noi.
Altfel spus, măsurile preventive care au fost luate conform legii vechi, se menţin şi
după intrarea în vigoare a legii noi, chiar dacă, potrivit acesteia din urmă măsura
preventivă nu putea fi luată sau menţinută în mod legal. Această normă îşi are
raţiunea în considerente practice, fiind imposibil de realizat o analiză a tuturor
măsurilor preventive în curs, înainte de intrarea în vigoare a legii noi, urmând ca
organele judiciare să analizeze din perspectiva legii noi măsura preventivă înainte de
momentul în care durata acesteia se va împlini.
De asemenea, o altă dificultate creată de intrarea în vigoare a legislaţiei penale constă
în aplicarea legii penale mai favorabile şi efectele pe care acest principiu le poate avea
asupra măsurilor preventive în curs. Spre exemplu, inculpatul este trimis în judecată
în stare de arest preventiv [fiind reţinut cazul prevăzut de art. 148 alin. (1) lit. f)
C.proc.pen. din 1968] pentru săvârşirea unei infracţiuni de ultraj contra bunelor
moravuri şi tulburare a ordinii şi liniştii publice prevăzute de art. 321 C.pen. din
1968 (1-5 ani), faptă care potrivit noii legi, va fi încadrată în prevederile art. 371
C.pen. (3 luni-2 ani sau amendă). Observăm că, din punct de vedere al măsurii
arestului preventiv, aceasta nu mai poate fi menţinută conform prevederilor art. 223
alin. (2) C.proc.pen. întrucât legea nu mai prevede o pedeapsă de 5 ani sau mai mare.
În astfel de cazuri, precum şi în altele asemănătoare (spre exemplu, furtul calificat
prevăzut de art. 209 C.pen. din 1968 care devine furt simplu prevăzut de art. 228
C.pen.) se pune problema din ce moment devine arestarea preventivă nelegală: de la
prima menţinere a acesteia după intrarea în vigoare a legii noi sau numai dacă
aceasta este menţinută după momentul schimbării încadrării juridice conform legii
noi. În practica judiciară a fost adoptată prima variantă, fiind dispusă revocarea
arestului preventiv înainte de realizarea schimbării încadrării juridice (Jud. de
cameră preliminară de la Jud. Sectorului 6, Secţia penală, încheierea din 12 februarie
2014, definitivă prin necontestare). Deşi o astfel de soluţie este într-adevăr
preferabilă, mai ales în acele cauze în care încadrarea juridică nu este una complexă,
apreciem că, faţă de principiul aplicării legii penale mai favorabile în mod global
(D.C.C. nr. 265 din 6 mai 2014), nu s-ar putea susţine că măsura preventivă
a arestului preventiv devine nelegală înainte de schimbarea încadrării în cauză şi
pronunţarea instanţei asupra legii penale mai favorabile. Astfel, mai ales atunci când
este incidentă instituţia pluralităţii de infracţiuni sau pot fi reţinute circumstanţe
atenuante în sarcina inculpatului, legea penală mai favorabilă in concreto poate fi
legea veche, care permite în continuare menţinerea arestului preventiv al
inculpatului. Totodată, de cele mai multe ori, instanţa nu are toate elementele
necesare pentru a se pronunţa asupra legii penale mai favorabile în timpul
desfăşurării procesului (spre exemplu, înscrisurile prin care se probează că
inculpatul a achitat prejudiciul au fost depuse la ultimul termen), iar nici legea veche
şi nici cea nouă nu impun obligaţia instanţei de a se pronunţa asupra schimbării de
încadrare în timpul cercetării judecătoreşti.
4. Dovedirea nelegalităţii privării de libertate.
4.1. Autoritatea de lucru judecat a statuării instanţei penale în faţa instanţei
civile. Din formularea art. 539 alin. (2) C.proc.pen. rezultă că revine organelor
judiciare penale sarcina principală de a se pronunţa asupra caracterului legal sau
nelegal al privării de libertate. Astfel, în funcţie de momentul procesual în care se află
cauza, procurorul, judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră
preliminară sau instanţa de judecată poate constata caracterul nelegal al privării de
libertate şi dispune în consecinţă fie revocarea măsurii preventive fie încetarea de
drept a acesteia.
Având în vedere aceste considerente, revine în primul rând instanţei penale obligaţia
de a stabili şi de a se pronunţa asupra caracterului legal al perioadelor în care
inculpatul s-a aflat privat de libertate, astfel cum rezultă şi din formularea alin. (2).
Aşadar, în cadrul hotărârii prin care judecătorul sau instanţa va revoca sau va
constata încetată de drept măsura preventivă, va fi arătat momentul de la care au
încetat să subziste motivele legitime pentru privarea de libertate a inculpatului,
apreciere care se va impune cu autoritate de lucru judecat instanţei civile.
Fiind sesizată cu o excepţie de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 539 alin. (2)
C.proc.pen., Curtea Constituţională a arătat că prin actualele norme procesual
penale, respectiv art. 539 alin. (2) C.proc.pen., legiuitorul a condiţionat repararea
pagubei în cazul privării nelegale de libertate de stabilirea acesteia prin ordonanţă
a procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi şi libertăţi sau
a judecătorului de cameră preliminară, precum şi prin încheierea definitivă sau
hotărârea definitivă a instanţei de judecată învestită cu judecarea cauzei, după caz.
Această condiţionare dă naştere, în sarcina organelor judiciare anterior menţionate,
unei obligaţii de a se pronunţa prin încheieri definitive, conform textului
criticat, cu privire la caracterul nelegal al măsurilor preventive privative de
libertate dispuse pe parcursul procesului penal, inclusiv în etapele anterioare celei
în care se pronunţă hotărârea definitivă şi care au făcut obiectul controlului pe calea
contestaţiei, sau care ar fi putut fi contestate, conform prevederilor art. 204-206
C.proc.pen. De asemenea, aceasta presupune obligaţia instanţei de judecată care se
pronunţă prin hotărâre definitivă asupra cauzei de a stabili caracterul nelegal al
măsurilor preventive privative de libertate.
Curtea a constatat că atribuirea de către legiuitor a competenţei de a se pronunţa
asupra legalităţii măsurilor preventive privative de libertate organelor judiciare care
se pronunţă în ultimă instanţă în cauzele penale a fost realizată în exercitarea
competenţei sale constituţionale prevăzute la art. 61 alin. (1) din Constituţie.
Totodată, Curtea a reţinut că stabilirea, prin dispoziţiile art. 539 alin. (2) C.proc.pen.,
a condiţiei de admisibilitate pentru obţinerea despăgubirilor în faţa instanţei civile,
este în acord cu prevederile art. 126 alin. (2) din Constituţie, conform cărora
competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai
prin lege (D.C.C. nr. 179 din 29 martie 2016).
Faţă de formularea art. 504 alin. (3) C.proc.pen. din 1968, observăm că textul este
redactat într-o manieră clară şi care acordă o mai mare libertate organelor judiciare
în constatarea unei privări nelegale de libertate. Astfel, caracterul nelegal al unei
privări de libertate poate fi analizat de către procuror, prin ordonanţă, de către
judecătorul de drepturi şi libertăţi (spre exemplu, prin încheierea de revocare
a măsurii preventive), de către judecătorul de cameră preliminară sau de către
instanţa de judecată, printr-o încheiere de şedinţă, respectiv prin sentinţă sau
decizie. Spre exemplu, inculpatul, trimis în judecată în stare de libertate, poate
solicita instanţei învestite cu judecarea cauzei constatarea caracterului nelegal al
măsurii reţinerii, care a fost dispusă în timpul urmării penale pentru o durată de 26
de ore. În legătură cu situaţia judecătorului de cameră preliminară, apreciem că
acesta se poate pronunţa cu privire la existenţa unei privări nelegale de libertate, în
limita probatoriului administrat şi a probelor cu înscrisuri noi din faza camerei
preliminare, întrucât acest aspect poate avea o consecinţă directă asupra legalităţii
administrării probelor (spre exemplu, reţinerea în fapt de către organele de urmărire
penală, fără asigurarea asistenţei juridice obligatorii şi audierea în calitate de
suspect).
În cazul în care organele judiciare penale au constatat caracterul nelegal al privării
de libertate printr-o hotărâre rămasă definitivă, instanţa civilă nu poate reanaliza
caracterul nelegal al privării de libertate, statuarea instanţei penale impunându-se
cu autoritate de lucru judecat în procesul civil (C.A. Cluj, Secţia I civilă, decizia nr.
330 din 27 ianuarie 2012).
În mod corelativ, dacă prin hotărârea instanţei penale se resping în mod expres
criticile de nelegalitate aduse de către inculpat sau se arată că privarea de libertate
este nelegală numai de la un anumit moment procesual, instanţa civilă nu poate trece
peste aceste statuări ale instanţei penale. Acesta este cazul atunci când prin
încheierea de revocare se arată că măsura arestului preventiv a fost în mod legal
dispusă şi prelungită până la momentul încheierii urmăririi penale (I.C.C.J., Secţia I
civilă, decizia nr. 3697 din 24 mai 2012).
În acest sens au fost şi statuările instanţei supreme într-o cauză recentă în care
a arătat că privarea de libertate în mod nelegal a reclamantului a fost stabilită, în
mod definitiv, prin decizia nr. 570 din 6 aprilie 2004 prin care C.A. Bucureşti
a dispus revocarea măsurii arestării preventive. De asemenea, prin decizia sus
evocată s-a stabilit că privarea de libertate a fost nelegală începând cu data trimiterii
în judecată a inculpatului, şi nu în totalitate, astfel cum susţine recurentul. Pe cale
de consecinţă, a fost arătat că în mod corect a reţinut instanţa de apel că data
trimiterii în judecată a inculpatului este data întocmirii rechizitoriului. Aceste
considerente sunt în acord cu statuările hotărârii judecătoreşti definitive, prin care
s-a dispus revocarea măsurii arestării preventive (I.C.C.J., Secţia a II-a civilă, decizia
nr. 1039 din 2 aprilie 2015, nepublicată).
4.2. Omisiunea instanţei penale de a se pronunţa asupra legalităţii măsurii
preventive. O problemă dificilă a fost ridicată în faţa instanţelor civile cu privire la
acele situaţii în care organele judiciare penale nu se pronunţă asupra legalităţii
privării de libertate. Aceasta poate fi în special în situaţia în faţa instanţelor de apel
care modifică soluţia instanţei de fond, atunci când măsurile preventive luate în
cursul urmăririi penale sau a judecăţii în primă instanţă nu mai sunt în fiinţă (spre
exemplu, măsura arestului la domiciliu a fost înlocuită cu controlul judiciar de către
judecătorul de cameră preliminară).
Practica judiciară sub imperiul vechiul cod a arătat că, în absenţa unei asemenea
statuări a instanţei penale cu privire la legalitatea măsurii privative de libertate,
această dezlegare cade în sarcina instanţei civile învestite cu soluţionarea unei cereri
întemeiate pe prevederile art. 504 alin. (2) şi (3) C.proc.pen. din 1968 [I.C.C.J., Secţia
I civilă, decizia nr. 2666 din 6 aprilie 2012(www.legalis.ro)]. Considerăm că această
soluţie este, în principiu, corectă şi va putea fi adoptată şi după intrarea în vigoare
a noii legislaţii procesual penale.
Apreciem însă că anumite nuanţări trebuie realizate. Astfel, fiind un mecanism
compensatoriu pentru o privare nelegală de libertate, preluând la nivel legislativ
prevederile art. 5 parag. 5 din Convenţie şi luând în considerare rolul subsidiar al
instanţei civile faţă de cea penală, rezultă că reclamantul are obligaţia de a invoca în
faţa organelor judiciare enumerate la art. 539 alin. (2) C.proc.pen. împrejurarea din
care rezultă caracterul nelegal al privării de libertate. Altfel spus, aşa cum pentru
sesizarea CtEDO este necesară epuizarea căilor de atac naţionale, pentru sesizarea
instanţei civile în procedura specială este necesar ca motivul de nelegalitate sau de
netemeinicie invocat de către reclamant să fi fost adus la cunoştinţa organelor
judiciare penale pentru ca acestea să fi avut posibilitatea să se pronunţe asupra sa
(spre exemplu, reclamantul încheie un acord de mediere cu persoana vătămată şi nu
aduce la cunoştinţa instanţei penale acest aspect, iar ulterior invocă nelegala
menţinere a sa în stare de arest la domiciliu).
Dacă motivul de nelegalitate sau netemeinicie este invocat şi este respins de către
judecător sau instanţă, atunci această statuare intră în puterea autorităţii de lucru
judecat şi nu poate fi reevaluată de către instanţa civilă, astfel cum am arătat anterior
(a se vedea supra pct. 4.1.) Dacă însă instanţa penală nu se pronunţă, expres sau
implicit, asupra motivelor invocate, considerăm că revine instanţei civile obligaţia de
a aprecia asupra modalităţii în care aceste motive determină existenţa unei privări
nelegale de libertate.
Fiind sesizată cu o excepţie de neconstituţionalitate în care a fost invocată, printre
altele, şi competenţa instanţei civile de a se pronunţa asupra privării nelegale de
libertate, Curtea a refuzat să se pronunţe, arătând că aceste motive nu sunt veritabile
critici de neconstituţionalitate, ci, în realitate, privesc modul de interpretare şi
aplicare a prevederilor de lege criticate. O eventuală problemă de practică neunitară
a instanţelor naţionale cu privire la competenţa instanţei civile de a se pronunţa
referitor la legalitatea măsurii privative de libertate nu intră sub incidenţa controlului
de constituţionalitate exercitat de Curtea Constituţională, ci este de competenţa
instanţei supreme, având în vedere rolul său, consacrat constituţional, de a asigura
interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti
(D.C.C. nr. 179 din 29 martie 2016).
Considerăm şi noi că este necesară intervenţia instanţei supreme pentru tranşarea
competenţei instanţei civile de a se pronunţa asupra nelegalităţii măsurilor
preventive atunci când instanţa penală omite să se pronunţe asupra acestei probleme
de drept. Opinia noastră este că, în lipsa unei statuări exprese sau implicite realizate
de către instanţa penală asupra motivelor de nelegalitate şi netemeinicie invocate de
către inculpat în timpul procesului penal, va reveni instanţei civile obligaţia de
a analiza caracterul licit sau ilicit al privării de libertate. Considerăm că o asemenea
examinare trebuie să pornească de la premisa că, deşi la finalizarea unui proces
penal, din desfăşurarea cercetării judecătoreşti, poate reieşi cu evidenţă că o anumită
persoană nu a săvârşit infracţiunea de care a fost acuzată sau că fapta nu întruneşte
condiţiile de tipicitate obiective sau subiecte ale infracţiunii, această concluzie putea
fi imposibil de anticipat la momentul desfăşurării urmăririi penale sau în fazele
incipiente ale procesului penal. Astfel, existenţa suspiciunii rezonabile va fi analizată
în raport cu probele existente în fiecare etapă procesuală, precum şi luând în
considerare motivele avansate de către instanţa penală.
Cu toate acestea, apreciem că instanţa penală nu trebuie să lase nesoluţionată
o asemenea problemă crucială, mai ales că este cea mai bine plasată pentru a analiza
legalitatea măsurii privative de libertate. Astfel, în orice hotărâre prin care instanţa
penală dispune asupra unei privări de libertate, fie în sensul modificării unei pedepse
în curs de executare, fie prin revocarea sau încetarea de drept a unei măsuri
preventive privative de libertate, trebuie să arate dacă şi din ce moment privarea de
libertate a inculpatului a devenit nelegală.
Art. 540
Felul şi întinderea reparaţiei

Victor Horia Dimitrie Constantinescu

(1) La stabilirea întinderii reparaţiei se ţine seama de durata privării nelegale de

libertate, precum şi de consecinţele produse asupra persoanei, asupra familiei
celui privat de libertate ori asupra celui aflat în situaţia prevăzută la art. 538.
(2) Reparaţia constă în plata unei sume de bani sau în constituirea unei rente
viagere ori în obligaţia ca, pe cheltuiala statului, cel reţinut sau arestat nelegal
să fie încredinţat unui institut de asistenţă socială şi medicală.
(3) La alegerea felului reparaţiei şi la întinderea acesteia se va ţine seama de
situaţia celui îndreptăţit la repararea pagubei şi de natura daunei produse.
(4) Persoanelor îndreptăţite la repararea pagubei, care înainte de privarea de
libertate ori de încarcerare ca urmare a punerii în executare a unei pedepse ori
măsuri educative privative de libertate erau încadrate în muncă, li se
calculează, la vechimea în muncă stabilită potrivit legii, şi timpul cât au fost
private de libertate.
(5) Reparaţia este în toate cazurile suportată de stat, prin Ministerul Finanţelor
Publice.
Corelaţii legislative: art. 5 CEDO; art. 3 din Protocolul nr. 7 la CEDO; art. 52 alin. (3)
din Constituţie
Comentariu
1. Limitarea răspunderii statului. Răspunderea civilă delictuală în cazul
încălcării altor drepturi fundamentale. A fost arătat sub imperiul legii vechi că
situaţiile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate
prin erori judiciare săvârşite în procese penale sunt stabilite de Codul de procedură
penală, fiind vorba explicit de art. 504 C.proc.pen. din 1968, prin această dispoziţie
excluzându-se implicit orice altă posibilitate a persoanei vătămate de a solicita în
orice mod şi sub orice alt temei legal acoperirea unui prejudiciu de această natură.
În consecinţă, statul român nu răspunde patrimonial decât pentru prejudiciile
cauzate prin erori judiciare, iar dispoziţiile art. 504 C.proc.pen. din 1968 nu
constituie o aplicare a principiilor consacrate de art. 998-999 C.civ. din 1864,
această interpretare putând conduce la ideea că statul, prin Ministerul Finanţelor
Publice, ar avea o răspundere nelimitată şi necondiţionată, situaţie în care normele
legale care reglementează răspunderea statului în alte domenii nu s-ar mai justifica
din moment ce principiile consacrate de art. 998-999 C.civ. din 1864 ar fi general
aplicabile (I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 3371 din 13 iunie 2013).
În ultima perioadă au existat însă soluţii ale instanţelor judecătoreşti care, dând
prioritate standardului convenţional, au pus în practică dreptul la un recurs efectiv
prevăzut de art. 13 din Convenţie şi au folosit principiile răspunderii civile delictuale
pentru a obliga Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice la plata daunelor
morale şi materiale cauzate şi de alte încălcări ale drepturilor fundamentale care nu
se încadrează în dispoziţiile art. 538-539 C.proc.pen.
Astfel, a fost recunoscută de către instanţele naţionale încălcarea art. 8 din
Convenţie privind dreptul la viaţă privată în cazul interceptării ilegale a convorbirilor
telefonice, fiind acordate despăgubiri în cuantum de 50.000 lei prin urmare, atunci
când cererea reclamantului a fost analizată de către CtEDO aceasta a constatat că
acesta nu mai poate fi considerat o „victimă” în sensul Convenţiei, iar capătul
respectiv de cerere a fost respins ca inadmisibil (CtEDO, Patriciu c. României, decizia
de inadmisibilitate parţială din 17 ianuarie 2012). De asemenea au fost pronunţate
mai multe hotărâri la nivel naţional prin care Statul Român a fost obligat să plătească
reclamanţilor daune morale pentru nerespectarea termenului rezonabil în
soluţionarea cauzelor civile şi penale conform art. 6 parag. 1 din Convenţie. Acestea
au fost invocate de către Guvernul român în faţa Curţii pentru a obţine respingerea
cererilor pentru neepuizarea căilor de recurs interne, însă Curtea a considerat că la
acest moment acţiunea în răspundere civilă delictuală nu poate fi considerată un
remediu efectiv pentru această încălcare (CtEDO, Vlad şi alţii c. României, hotărârea
din 26 noiembrie 2013, parag. 114-119).
Apreciem că, deşi se află într-un stadiu incipient, jurisprudenţa instanţelor naţionale
constituie o respectare a dispoziţiilor art. 13 din Convenţieşi o valorificare
a subsidiarităţii mecanismului convenţional, fiind în primul rând sarcina instanţelor
naţionale de a recunoaşte încălcările drepturilor fundamentale şi de a obliga statul
să plătească o despăgubire efectivă pentru pagubele şi suferinţa create.
Cu toate acestea, subliniem că prin aplicarea directă a mecanismului prevăzut de art.
13 din Convenţie, instanţele naţionale nu pot modifica condiţiile legislative pentru
recunoaşterea erorilor judiciare în alte condiţiile decât cele prevăzute de art. 538
C.proc.pen. O astfel de modificare nici nu este necesară pentru că, după cum am
arătat la articolul respectiv, acesta respectă standardul convenţional iar, pentru
unele situaţii, chiar prevede o protecţie superioară faţă de acest standard.
2. Felul şi întinderea reparaţiei. Din considerentele reţinute la pct. 1, precum şi
din criteriile enumerate în art. 540 alin. (1) C.proc.pen. rezultă că pot fi reparate
daunele materiale, precum şi daunele morale cauzate prin eroarea judiciară sau
privarea nelegală de libertate. În privinţa daunelor materiale, a fost arătat că
reclamantul este îndreptăţit a pretinde despăgubiri corespunzătoare profitului pe
care societatea comercială l-ar fi obţinut în condiţiile unei activităţi de producţie şi
desfacere normale, adică neinfluenţată de privarea de libertate a reclamantului
(I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 1534 din 21 februarie 2011). Considerăm însă că
în mod greşit au fost acordate cu titlu de daune materiale cheltuielile de judecată
efectuate în procesul penal, respectiv onorariul avocatului ales în cadrul procesului
penal [I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 2666 din 6 aprilie 2012(www.legalis.ro)].
Astfel, dincolo de considerentele arătate la pct. 1, din care rezultă că statul nu are
o răspundere nelimitată, grefată pe dispoziţiile răspunderii civile delictuale,
considerăm că nu există o legătură de cauzalitate între cheltuielile efectuate de către
inculpat pentru asigurarea unui avocat ales şi privarea nelegală de libertate.
În privinţa daunelor morale, având în vedere natura prejudiciului care le generează,
practica judiciară şi literatura de specialitate au evidenţiat că nu există criterii precise
pentru cuantificarea lor, respectiv că problema stabilirii despăgubirilor morale nu
trebuie privită ca o cuantificare economică a unor drepturi şi valori nepatrimoniale
(cum ar fi demnitatea, onoarea ori suferinţa psihică încercată de cel ce le pretinde),
ci ca o evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează,
supusă puterii de apreciere a instanţelor de judecată.
În acest sens şi cu o atare semnificaţie, nu se poate tăgădui că lipsirea de libertate
cauzată de arestarea sa îi provoacă celui în contra căruia măsura a fost luată
o suferinţă psihică semnificativă, el trebuind să suporte nu doar restrângerea severă
a libertăţii de mişcare, ci şi tensiunea şi disconfortul continuu pe care situaţia de
persoană încarcerată le presupun. Nu mai puţin, buna reputaţie a celui arestat este
atinsă, percepţia publică privitoare la persoana sa modificându-se în sens
defavorabil. Tot astfel, suferinţa psihică produsă de lipsirea de libertate ajunge să fie
amplificată de conştientizarea faptului că imaginea publică şi reputaţia au de suferit
(I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 1534 din 21 februarie 2011).
Având în vedere că în materia cuantumului daunelor morale şi materiale cea mai
potrivită modalitate de expunere este exemplificarea, vom arăta în cele ce urmează
sumele acordate de instanţele naţionale în cauze recente:
- 7.209 euro, cu titlu de daune materiale, reprezentând contravaloarea venitului
minim pe economie nerealizat pentru perioada 21 februarie 2001 – septembrie 2008
şi suma de 100.000 euro cu titlu de daune morale; reclamanta, iniţial condamnată
de către instanţele naţionale, a fost achitată ca urmare a hotărârii CtEDO în
cauza Tarău c. României (cererea nr. 3584/2002); instanţa a constatat, printre altele,
că reclamanta a fost arestată preventiv pe o perioadă de 635 de zile, i-a fost restrânsă
libertatea de mişcare prin instituirea măsurii de a nu părăsi localitatea pe o perioadă
de 376 de zile, ulterior fiindu-i impusă măsura de respectare a programului de
supraveghere a Serviciului de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Bucureşti pentru
o perioadă de 1.095 de zile (C.A. Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, decizia nr. 426 din 2
iunie 2016, nepublicată);
- 15.000 euro cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral; reclamantul, iniţial
condamnat de către instanţele naţionale, a fost achitat ca urmare a hotărârii CtEDO
în cauza Flueraş c. României (cererea nr. 17520/2004); deşi reclamantul nu a fost
încarcerat în baza hotărârii penale iniţiale, instanţa a reţinut că un prim prejudiciu
dovedit cauzat reclamantului este cel rezultat din starea sa îndelungată de
incertitudine cu privire la posibilitatea, în orice moment, a pierderii libertăţii ca
urmare a hotărârii iniţiale de condamnare şi a emiterii mandatului de executare
a pedepsei închisorii. Instanţa a mai reţinut că, în mod evident, la aceasta se adaugă
traumele rezultate din întreruperea legăturilor cu familia sa de origine datorată
stabilirii lui în străinătate în preajma momentului judecării iniţiale a recursului şi
rămânerii lui în anonimat de teama de a nu fi reperat şi încarcerat, situaţie care i-a
impus şi desfăşurarea în condiţii dificile a activităţilor care i-au asigurat subzistenţa
sa şi a familiei sale (C.A. Timişoara, Secţia I civilă, decizia nr. 274 din 4 octombrie
2016, nepublicată);
- 31.640 lei cu titlu de daune materiale şi 80.000 lei daune morale pentru arestarea
preventivă apreciată de instanţa civilă ca nelegală a reclamantului timp de 554 de
zile; în ceea ce priveşte daunele materiale, instanţa de apel a apreciat că
despăgubirile materiale trebuie să includă şi suma de 2.890 lei reprezentând
cheltuieli judiciare datorate statului achitate în cadrul procesului penal (C.A.
Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, decizia nr. 120 din 22 februarie 2016, nepublicată);
- 11.000 lei cu titlu de daune materiale şi 30.000 lei daune morale pentru arestarea
preventivă apreciată de instanţa civilă ca nelegală a reclamantului timp de 3 luni şi
25 de zile (C.A. Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, decizia nr. 111 din 3 martie 2015,
nepublicată);
- 5.000 lei daune morale pentru reţinerea şi arestarea preventivă apreciată de
instanţa civilă ca nelegală a reclamantului timp de 9 zile (C.A. Bucureşti, Secţia a IV-
a civilă, decizia nr. 257 din 11 aprilie 2016, nepublicată);
- 35.000 lei daune morale pentru reţinerea şi arestarea preventivă apreciată de
instanţa civilă ca nelegală a reclamantului timp de 49 zile (C.A. Bucureşti, Secţia a IV-
a civilă, decizia nr. 299 din 5 iunie 2015, nepublicată);
- 40.000 lei cu titlu de daune morale pentru reţinerea timp de 24 de ore apreciată ca
fiind nelegală de către instanţa civilă (C.A. Alba-Iulia, Secţia I civilă, decizia nr. 86 din
23 septembrie 2014, nepublicată);
- 1000 lei cu titlu de daune morale pentru reţinerea în fapt a reclamantului, în
absenţa oricărui temei legal, pentru o perioadă de 6 ore (I.C.C.J., Secţia a II-a
civilă, decizia nr. 3452 din 23 octombrie 2013, nepublicată).
3. Calitatea procesuală pasivă. Acţiunea întemeiată pe dispoziţiile art. 538 şi 539
C.proc.pen. poate fi formulată numai împotriva statului român, prin Ministerul
Finanţelor Publice, acesta urmând să suporte integral pagubele cauzate persoanei
prin eroarea judiciară sau privarea nelegală de libertate. În cadrul acţiunii pentru
repararea pagubei nu au calitate procesuală pasivă organele judiciare care au
participat sau au soluţionat dosarul penal, răspunderea acestora fiind subsidiară şi
numai în raport cu statul, în condiţiile art. 542 C.proc.pen.
Art. 541
Acţiunea pentru repararea pagubei

Victor Horia Dimitrie Constantinescu

(1) Acţiunea pentru repararea pagubei poate fi pornită de persoana îndreptăţită,
potrivit art. 538 şi 539, iar după moartea acesteia poate fi continuată sau
pornită de către persoanele care se aflau în întreţinerea sa la data decesului.
(2) Acţiunea poate fi introdusă în termen de 6 luni de la data rămânerii
definitive a hotărârii instanţei de judecată, precum şi a ordonanţei sau
încheierilor organelor judiciare, prin care s-a constatat eroarea judiciară,
respectiv privarea nelegală de libertate.
(3) Pentru obţinerea reparării pagubei, persoana îndreptăţită se poate adresa
tribunalului în a cărei circumscripţie domiciliază, chemând în judecată civilă
statul, care este citat prin Ministerul Finanţelor Publice.
(4) Acţiunea este scutită de taxa judiciară de timbru.
Corelaţii legislative: art. 5 CEDO; art. 3 din Protocolul nr. 7 la CEDO; art. 52 alin. (3)
din Constituţie
Comentariu
1. Competenţa instanţei. Deşi sediul materiei se află în C.proc.pen. competenţa de
soluţionare a cererilor de chemare în judecată întemeiate pe dispoziţiile art. 538-539
C.proc.pen. este conferită instanţei civile. Astfel, condiţiile prevăzute de articolele
menţionate constituie în procesul civil norme substanţiale care reglementează
modalitatea de răspundere a statului în cazul erorilor judiciare, procedura de
judecată urmând să fie cea prevăzută de C.proc.civ. În privinţa competenţei materiale
şi teritoriale, legiuitorul a stabilit competenţa tribunalului în a cărui circumscripţie
domiciliază persoana îndreptăţită să primească despăgubirile.
2. Calitatea procesuală activă. Poate solicita despăgubiri conform art. 538-539
persoana faţă de care a fost săvârşită eroarea judiciară sau care a fost supusă privării
nelegale de libertate. Din prevederile art. 541 alin. (1) C.proc.pen. deducem că pe
parcursul vieţii acesteia nicio altă persoană nu poate formula o acţiune întemeiată
pe prezenta procedură specială, numai după moartea persoanei în cauză poate fi
continuată sau pornită de persoane care se aflau în întreţinerea sa la data decesului.
3. Prescripţia dreptului material la acţiune. Conform art. 541 alin. (2) C.proc.pen.,
termenul de prescripţie extinctivă pentru formularea acţiunii de despăgubiri
împotriva statului este de 6 luni. Astfel, termenul a fost redus considerabil de la cel
de 18 luni prevăzut de art. 506 alin. (2) C.proc.pen. din 1968. În privinţa situaţiilor
tranzitorii, considerăm că va fi aplicabil art. 6 alin. (4) C.civ. care prevede că
prescripţiile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în
întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit.
Fiind sesizată cu o excepţie de neconstituţionalitate cu privire la termenul de 6 luni,
Curtea Constituţională a arătat că este un termen de prescripţie a dreptului la
acţiune, rezonabil, care asigură condiţiile optime celui prejudiciat pentru a exercita
acţiune în justiţie în scopul obţinerii reparaţiilor legale. De altfel, exerciţiul niciunui
drept fundamental recunoscut de Constituţie sau de tratatele internaţionale privind
drepturile omului nu trebuie absolutizat, motiv pentru care instituirea prin lege
a unor condiţii procesuale de valorificare a respectivului drept, cum este, în speţă,
instituirea unui termen de 6 luni pentru introducerea acţiunii, nu este incompatibilă
cu exigenţele constituţionale care se circumscriu principiului liberului acces la
justiţie (D.C.C. nr. 788 din 17 noiembrie 2015).
În privinţa momentului de la care începe să curgă termenul de prescripţie, art. 541
alin. (2) C.proc.pen. stabileşte că acesta este data rămânerii definitive a hotărârii
instanţei de judecată, precum şi a ordonanţei sau încheierilor organelor judiciare
prin care a fost constatată fie eroarea judiciară, fie privarea nelegală de libertate.
Astfel, în cazul cererilor întemeiate pe dispoziţiile art. 538 C.proc.pen., va începe să
curgă de la momentul rămânerii definitive a hotărârii de achitare pronunţate în urma
rejudecării cauzei. În ceea ce priveşte cererile formulate în temeiul art. 539
C.proc.pen., termenul de prescripţie va începe să curgă fie de la momentul rămânerii
definitive a hotărârii de revocare sau de încetare de drept a măsurii privative de
libertate (în cazul în care măsura preventivă este revocată sau încetată pe parcursul
procesului penal) (I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 737 din 8 februarie 2012), fie de
la momentul rămânerii definitive a hotărârii prin care este statuat asupra fondului
cauzei (în cazul în care instanţa revocă sau încetează măsura preventivă prin sentinţă
sau decizie, precum şi în situaţia în care privarea nelegală este constatată prin
admiterea contestaţiei la executare).
Art. 542
Acţiunea în regres

Victor Horia Dimitrie Constantinescu

(1) În cazul în care repararea pagubei a fost acordată potrivit art. 541, precum
şi în situaţia în care statul român a fost condamnat de către o instanţă
internaţională pentru vreunul dintre cazurile prevăzute la art. 538 şi 539,
acţiunea în regres pentru recuperarea sumei achitate poate fi îndreptată
împotriva persoanei care, cu rea-credinţă sau din culpă gravă, a provocat
situaţia generatoare de daune sau împotriva instituţiei la care aceasta este
asigurată pentru despăgubiri în caz de prejudicii provocate în exerciţiul
profesiunii.
(2) Statul trebuie să dovedească în cadrul acţiunii în regres, prin ordonanţa
procurorului sau hotărâre penală definitivă, că cel asigurat în condiţiile alin. (1)
a produs cu rea-credinţă sau din culpă gravă profesională eroarea judiciară sau
privarea nelegală de libertate cauzatoare de prejudicii.
Corelaţii legislative: art. 52 alin. (3) din Constituţie; art. 96 din Legea nr. 303/2004
Comentariu
1. Noţiune. Cadru general. Conform art. 52 alin. (3) din Constituţie, răspunderea
statului este stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea magistraţilor care
şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă. Prevederile
constituţionale sunt detaliate de art. 96 din Legea nr. 303/2004, care la alin. (3) arată
că persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate prin erori
judiciare săvârşite în procese penale în cazurile stabilite de Codul de procedură
penală.
În cazul în care o persoană a fost victima unei erori judiciare sau a fost în mod nelegal
privată de libertate, are dreptul la repararea pagubei create, în condiţiile art. 540
C.proc.pen. Reparaţia pagubei astfel cauzate va fi efectuată de către Ministerul de
Finanţe, chiar şi în lipsa oricărei rele-credinţe sau culpe grave din partea
judecătorului, procurorului sau a oricărei alte persoane implicate în desfăşurarea
procesului penal, spre deosebire de procesul civil, unde art. 96 alin. (4) din Legea nr.
303/2004 prevede că acţiunea nu se va putea exercita decât în cazul în care s-a
stabilit, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă, răspunderea penală sau
disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârşită în
cursul judecăţii procesului şi dacă această faptă este de natură să determine o eroare
judiciară. Aşadar, a fost arătat că răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin erori
judiciare, în raport cu victima prejudiciată, revine întotdeauna şi fără excepţie, direct
şi nemijlocit, statului. Victima nu are acţiune directă în repararea prejudiciului
împotriva persoanei căreia i-ar putea fi imputabilă săvârşirea erorii judiciare. Cu
toate acestea, judecătorul, procurorul sau o altă persoană vinovată de producerea
erorii judiciare răspunde în subsidiar, dar numai faţă de stat, admisibilă dacă sunt
întrunite anumite condiţii (L. Pop, I.-F. Popa, S.I. Vidu, Tratat elementar de drept civil.
Obligaţiile, op. cit., 2012, p. 526). În acest sens a statuat şi practica judiciară, care
a arătat într-o acţiune în pretenţii formulată împotriva unui judecător că, atâta vreme
cât legiuitorul a înţeles să reglementeze într-un anume mod această răspundere,
limitând motivele şi condiţiile în care poate interveni, nu s-ar putea ca, ignorând
prevederile legale incidente, să se extindă această răspundere şi la alte situaţii care
excedează legea (I.C.C.J., Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr. 1437
din 5 martie 2010).
Considerăm că prin modalitatea de reglementare a răspunderii statului pentru erorile
judiciare sau privările nelegale de libertate în cursul procesului
penal, C.proc.pen. respectă exigenţele impuse prin jurisprudenţa CJUE (C-
224/01, Gerhard Köbler, hotărârea din 30 septembrie 2003; C-173/03, Traghetti del
Mediterraneo SpA, hotărârea Marii Camere din 13 iunie 2006) în sensul că
răspunderea statului pentru prejudiciile cauzate particularilor de încălcări ale
dreptului european comise de o instanţă naţională de ultim grad de jurisdicţie, chiar
şi în interpretarea regulilor de drept sau în aprecierea faptelor şi a probelor, poate fi
angajată în lipsa oricărei cerinţe privind dolul sau culpa gravă a judecătorului. Numai
răspunderea subsidiară a judecătorului sau procurorului depinde de existenţa relei-
credinţe sau culpei grave.
2. Condiţiile exercitării acţiunii în regres
2.1. Existenţa unei hotărâri judecătoreşti definitive sau a hotărârii instanţei
internaţionale. Acţiunea în regres poate fi exercitată numai după ce a fost stabilit
conform procedurii speciale că a existat o eroare judiciară sau o privare nelegală de
libertate, iar printr-o hotărâre judecătorească definitivă a fost admisă acţiunea
pentru repararea pagubei de către instanţa civilă.
De asemenea, acţiunea în regres poate fi exercitată şi în condiţiile în care statul
român a fost condamnat de către o instanţă internaţională pentru vreunul dintre
cazurile prevăzute de art. 538 şi art. 539 C.proc.pen. Observăm că, spre deosebire
de art. 507 C.proc.pen. din 1968, acţiunea în regres este limitată în această situaţie
numai la acele cauze în care este constatată o încălcare cu privire la săvârşirea unei
erori judiciare sau atunci când este constatată existenţa unei privări nelegale de
libertate. Tot ca o deosebire faţă de veche legislaţie, observăm că acţiunea în regres
pierde caracterul obligatoriu. Raportându-ne la CtEDO, considerăm că trimiterea art.
542 alin. (1) C.proc.pen. la dispoziţiile erorii judiciare este deficitară, întrucât singura
modalitate în care instanţa europeană ar analiza modalitatea de aplicare a art. 538
C.proc.pen. ar fi prin raportare la procesul civil ulterior prin care se solicită
despăgubiri statului şi respectarea în cadrul acestuia a prevederilor art. 3 din
Protocolul nr. 7 la Convenţie şi a prezumţiei de nevinovăţie prevăzute de art. 6 parag.
2 din Convenţie. Or, având în vedere că art. 542 C.proc.pen. se referă numai la
repararea prejudiciilor cauzate în cadrul procesului penal, credem că intenţia
legiuitorului este aceea de a permite acţiunea în regres în acele situaţii în care a avut
loc o încălcare gravă a drepturilor fundamentale constatată de instanţa
internaţională în cursul procesului şi care au determinat condamnarea inculpatului,
iar ulterior acesta a fost achitat ca urmare a exercitării căilor extraordinare de atac
(spre exemplu, prin admiterea revizuirii în cazul hotărârilor CtEDO conform art. 465
C.proc.pen.).
Astfel, va fi îndeplinită condiţia atunci când CtEDO constată existenţa unei încălcări
grave, cum ar fi folosirea într-un proces penal a unei declaraţii obţinute de la o terţă
persoană prin tortură (CtEDO, Othman Abu Qatada c. Regatului Unit, hotărârea din
17 ianuarie 2012, parag. 267) sau atunci când va fi constatată existenţa unei privări
nelegale sau arbitrare de libertate conform art. 5 parag. 1 din Convenţie
(CtEDO, Creangă c. României, Marea Cameră, hotărârea din 23 februarie 2012).
Totodată, nu este suficientă simpla constatare a instanţei internaţionale, ci este
necesar ca, în urma exercitării căii extraordinare de atac întemeiate pe încălcarea
constatată, instanţa penală să pronunţe achitarea inculpatului, întrucât art. 542
alin. (1) trimite la condiţiile art. 538 alin. (1) C.proc.pen., iar încălcarea să fie cauza
determinantă a erorii judiciare. În această situaţie, faptul nou va consta în
condamnarea pronunţată de către instanţa internaţională. În cazul oricărei alte
încălcări constatate de către instanţa internaţională, statul nu poate exercita
acţiunea în regres împotriva persoanei responsabile în condiţiile art. 542 C.proc.pen.
(spre exemplu, atunci când, în urma exercitării căii extraordinare de atac, inculpatul
a fost condamnat sau atunci când încălcarea vizează alte drepturi fundamentale care
nu au avut legătură cu soluţia de condamnare sau cu privarea de libertate).
2.2. Plata efectivă de către stat a daunelor către victimă. Art. 542 alin. (1)
C.proc.pen. prevede dreptul statului de a formula acţiunea în regres pentru
recuperarea sumei achitate. Astfel, considerăm că statul va putea exercita această
acţiune numai după ce a achitat în mod efectiv sumele de bani la care a fost obligat
prin hotărârea judecătorească definitivă, stabilite conform art. 540 C.proc.pen., şi
numai pentru a solicita de la pârât suma pe care a achitat-o efectiv.
2.3. Dovedirea relei-credinţe sau a culpei grave profesionale prin ordonanţa
procurorului sau hotărârea penală definitivă. Spre deosebire de art. 507
C.proc.pen. din 1968, art. 542 alin. (2) C.proc.pen. restrânge posibilităţile pe care le
are statul de a proba reaua-credinţă sau culpa gravă în cadrul acţiunii în regres.
Astfel, noua redactare a articolului prevede că aceasta poate fi dovedită de către stat
prin ordonanţa procurorului sau hotărârea penală definitivă. Spre deosebire de
sistemul instituit în cazul proceselor civile conform art. 96 alin. (4)-(7) din Legea nr.
303/2004, culpa gravă sau reaua-credinţă poate fi probată numai printr-un act din
cadrul procesului penal, neexistând posibilitatea de a exercita acţiunea în regres
conform art. 542 C.proc.pen. invocând ca temei răspunderea disciplinară
a pârâtului.
În acest sens, considerăm că statul se poate întemeia pe ordonanţa procurorului,
împotriva căreia nu a fost exercitată plângerea prevăzută de art. 339-340 C.proc.pen.
sau aceasta a fost respinsă, prin care a fost dispusă o soluţie de clasare cu privire la
acţiunea sau omisiunea care a dus la privarea de libertate nelegală (spre exemplu,
pentru împlinirea termenului de prescripţie a răspunderii penale, fiind însă
administrate probe care au condus la stabilirea unei culpe profesionale grave) sau cu
privire la acţiunea sau inacţiunea care a condus la condamnarea statului român de
către instanţa internaţională. Hotărârea penală definitivă poate fi aceea care a fost
pronunţată de către instanţa care a dispus achitarea conform art. 538 alin. (1)
C.proc.pen. (spre exemplu, în cazul în care se arată că faptul recent descoperit nu
a fost aflat la momentul judecării procesului din culpa procurorului) sau cea
pronunţată în cadrul procesului în care pârâtul a fost trimis în judecată pentru
acţiunea sau omisiunea sa (spre exemplu, agentul de poliţie care refuză să îl pună în
libertate pe inculpat după încetarea de drept a măsurii preventive).
Spre deosebire de dispoziţiile art. 96 alin. (7) din Legea nr. 303/2004, acţiunea în
regres prevăzută de art. 542 alin. (1) poate fi exercitată de către stat împotriva oricărei
persoane care, cu rea-credinţă sau din culpă gravă, a provocat situaţia generatoare
de daune sau împotriva instituţiei la care aceasta este asigurată pentru despăgubiri
în caz de prejudicii provocate în exerciţiul profesiunii (spre exemplu, angajaţii din
cadrul Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor sau un ofiţer de poliţie judiciară).
Capitolul VII Procedura în caz de dispariţie a dosarelor judiciare şi a înscrisurilor
judiciare
Art. 543
Constatarea dispariţiei dosarului sau înscrisului

Victor Horia Dimitrie Constantinescu

(1) În cazul dispariţiei unui dosar judiciar sau a unui înscris care aparţine unui
astfel de dosar, organul de urmărire penală sau preşedintele instanţei la care se
găsea dosarul ori înscrisul întocmeşte un proces-verbal prin care constată
dispariţia şi arată măsurile care s-au luat pentru găsirea lui.
(2) În baza procesului-verbal, se procedează potrivit dispoziţiilor prevăzute în
prezentul capitol.
Corelaţii legislative: art. 83 C.proc.pen.
Comentariu
1. Noţiune. Cadru general. Organele judiciare asigură integritatea dosarelor prin
stocarea lor în arhive, unde sunt administrate de personalul auxiliar special pregătit
în acest sens. Totodată, în cadrul instanţelor, sistemul ECRIS permite vizualizarea
circuitului unui dosar, atât între instanţele judecătoreşti, cât şi între diversele
compartimente din cadrul aceleiaşi instanţe. De asemenea, acelaşi sistem ECRIS
oferă o evidenţă cu toate înscrisurile care au fost depuse la dosarul cauzei. Deşi în
majoritatea cazurilor organizarea administrativă a organelor judiciare împiedică
pierderea unui înscris şi, cu atât mai mult, a unui întreg dosar, există unele situaţii
în care astfel de pierderi pot avea loc. Un astfel de eveniment poate avea consecinţe
asupra legalităţii actelor de urmărire penală (spre exemplu, dispariţia ordonanţei de
punere în mişcare a acţiunii penale), a mijloacelor de probă administrate (spre
exemplu, dispariţia procesului-verbal prin care i-au fost aduse la cunoştinţă
suspectului drepturile prevăzute de art. 83 C.proc.pen.) sau asupra modului de
soluţionare a acţiunii penale sau a celei civile (spre exemplu, dispariţia declaraţiei
singurului martor care a perceput săvârşirea faptei). Pentru a evita aceste blocaje în
activitatea organelor judiciare, C.proc.pen. a prevăzut o procedură specială prin care
înscrisurile sau dosarele judiciare pot fi înlocuite sau reconstituite.
A fost arătat că prin dosar judiciar se înţelege totalitatea documentelor constatatoare
de acte procesuale şi procedurale care reflectă activitatea desfăşurată în cauza
respectivă, iar prin înscris judiciar orice înscris ca act procedural constatator,
precum şi orice alt înscris care serveşte ca instrument de dovadă în cadrul procesului
penal (I. Neagu, Tratat de drept procesual penal, ed. a II-a, op. cit., 2010, p. 641). În
ceea ce priveşte definirea noţiunii de dispariţie, a fost arătat că aceasta poate
interveni atât în urma unor activităţi accidentale, fără intenţie, cum ar fi pierderea,
cât şi ca urmare a unor activităţi intenţionate, în urma cărora dosarul sau înscrisul
este distrus, degradat sau sustras (A. Crişu, Drept procesual penal, ed. a III-a, op.
cit., 2011, p. 736). Au fost însă exceptate de la aplicabilitatea procedurii speciale
acele situaţii în care dosarul a fost distrus ca urmare a respectării dispoziţiei legale
cu privire la termenul de păstrare (R. Moroşanu, în N. Volonciu, A.S. Uzlău ş.a., Noul
Cod de procedură penală comentat, op. cit., 2014, p. 1299).
2. Etapa administrativă prealabilă. Pentru a evita demararea în mod nejustificat
a procedurii, legiuitorul impune o etapă administrativă prealabilă în care persoanele
din cadrul organului de urmărire penală sau al instanţei la care se găsea înscrisul
sau dosarul să efectueze căutări pentru a se stabili că înscrisul sau dosarul este într-
adevăr dispărut. În majoritatea situaţiilor, înscrisul sau dosarul este găsit în arhivă,
într-o secţiune în care nu trebuia pus (spre exemplu, un dosar care avea stabilit
termen de judecată este pus la secţiunea dosarelor soluţionate) ori la un
compartiment sau la persoana la care a fost mutat fără să existe o înregistrare în
ECRIS în acest sens (spre exemplu, dosarul apare ca fiind la grefierul de şedinţă deşi
acesta a fost deja adus judecătorului). Dacă înscrisul sau dosarul este găsit, etapa
administrativă şi-a atins scopul şi nu mai este necesară încheierea procesului-verbal
prevăzut de art. 543 alin. (1) C.proc.pen. sau demararea procedurii speciale. Dacă
înscrisul sau dosarul nu este găsit, atunci organul de urmărire penală sau
preşedintele instanţei la care se găsea dosarul ori înscrisul întocmeşte un proces-
verbal prin care constată dispariţia şi arată măsurile care s-au luat pentru găsirea
lui, proces-verbal care va constitui actul de sesizare a organului judiciar pentru
demararea procedurii speciale (R. Moroşanu, în N. Volonciu, A.S. Uzlău ş.a., Noul Cod
de procedură penală comentat, op. cit., 2014, p. 1301).
Art. 544
Obiectul procedurii speciale

Victor Horia Dimitrie Constantinescu

(1) Când dosarul sau înscrisul dispărut este reclamat de un interes justificat şi
nu poate fi refăcut potrivit procedurii obişnuite, procurorul prin ordonanţă ori
instanţa de judecată prin încheiere dispune, după caz, înlocuirea sau
reconstituirea dosarului sau înscrisului cu privire la care s-a constatat
dispariţia.
(2) Instanţa se pronunţă prin încheiere, fără citarea părţilor, în afară de cazul
când instanţa consideră necesară chemarea acestora.
(3) Încheierea nu este supusă niciunei căi de atac.
Corelaţii legislative: art. 339, art. 543, art. 408 C.proc.pen.
Comentariu
1. Prima etapă judiciară. După finalizarea etapei administrative prealabile şi
constatarea dispariţiei înscrisului sau dosarului judiciar, pe rolul parchetului sau al
instanţei de judecată va fi constituit un dosar având ca obiect înlocuirea sau
reconstituirea dosarului sau înscrisului cu privire la care s-a constatat dispariţia.
Competenţa pentru efectuarea primei etape judiciare va aparţine tot organelor
prevăzute de art. 543 alin. (1), dispoziţiile speciale privind art. 545 C.proc.pen. fiind
aplicabile numai în cazul celei de-a doua etape judiciare în care înscrisul sau dosarul
este efectiv înlocuit sau reconstituit.
În cazul în care condiţiile de admisibilitate sunt întrunite, procurorul dispune prin
ordonanţă, iar instanţa prin încheiere, înlocuirea sau reconstituirea dosarului ori
înscrisului cu privire la care s-a constatat dispariţia. Încheierea intermediară
a instanţei nu este supusă niciunei căi de atac, iar ordonanţa procurorului poate fi
atacată cu plângere la procurorul ierarhic superior conform art. 339 alin. (1)
C.proc.pen. În cazul în care instanţa respinge cererea de reconstituire sau de
înlocuire a înscrisului sau dosarului, nu va mai pronunţa o încheiere intermediară,
ci va respinge cererea prin sentinţă care este supusă căii de atac a apelului. Atunci
când cererea de înlocuire sau reconstituire este respinsă într-un dosar aflat în curs
de soluţionare, atunci va fi pronunţată o încheiere, care va fi supusă controlului
judiciar împreună cu hotărârea pronunţată asupra fondului cauzei, conform art. 408
alin. (1)-(2) C.proc.pen. (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 1990 din 3 iunie 2008).
Asupra primei faze judiciare, instanţa se pronunţă fără citarea părţilor, în afară de
cazul în care consideră necesară chemarea acestora.
În cazul în care instanţa dispune reconstituirea dosarului sau înscrisului, fixează un
termen pentru efectuarea reconstituirii şi dispune citarea părţilor, cu excepţia
cazurilor prevăzute de art. 545 alin. (2) C.proc.pen., în care va dispune trimiterea
către organul judiciar competent a tuturor materialelor necesare reconstituirii sau
înlocuirii.
În cazul înscrisurilor pot fi utilizate atât procedura înlocuirii, cât şi cea
a reconstituirii, organul judiciar care a dispus efectuarea procedurii urmând să
stabilească care dintre cele două proceduri va fi urmată. Având în vedere că la acest
moment procesual nu pot fi efectuate verificări cu privire la existenţa unei copii
oficiale de pe înscris, organul judiciar poate dispune înlocuirea înscrisului, iar în
subsidiar reconstituirea acestuia, urmând ca în cadrul celei de-a doua etape judiciare
să se stabilească dacă este posibilă înlocuirea înscrisului dispărut. În cazul dosarelor
judiciare este posibilă numai procedura reconstituirii prevăzută de art. 547
C.proc.pen.
Organele judiciare trebuie să aibă în vedere că durata procedurii prevăzute de art.
543 C.proc.pen. este luată în considerare de către Curte pentru analiza duratei
rezonabile a procedurilor judiciare conform art. 6 parag. 1 din Convenţie. Astfel,
Curtea a constatat încălcarea art. 6 parag. 1 din Convenţie cu privire la un proces
penal care a durat aproape 10 ani, în condiţiile în care majoritatea întârzierilor au
fost cauzate de eşecul autorităţilor judiciare de a cita părţile, precum şi de pierderea
dosarului (CtEDO, Balint c. României, hotărârea din 26 ianuarie 2010).
2. Condiţii substanţiale. În această etapă, procurorul, respectiv instanţa de
judecată va analiza dacă sunt îndeplinite condiţiile substanţiale pentru înlocuirea
sau reconstituirea dosarului sau a înscrisului conform procedurii speciale. Astfel
cum a fost arătat, numai încheierea procesului-verbal de constatare a dispariţiei nu
este o condiţie suficientă pentru declanşarea procedurii speciale, fiind necesară şi
îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 509 alin. (1) C.proc.pen. din 1968 / art. 544
alin. (1) C.proc.pen. (A. Crişu, Drept procesual penal, ed. a 3-a, op. cit., op. cit., 2011,
p. 738).
În privinţa primei condiţii, a fost arătat că aprecierea asupra interesului justificat
trebuie realizată în concret, urmând ca actul sau dosarul dispărut să fie, într-adevăr,
necesar pentru valorificarea unui interes de natură juridică (A. Crişu, Drept procesual
penal, ed. a 3-a, op. cit., 2011, p. 737). Astfel, dacă procesul penal este în
desfăşurare, dispariţia unui mijloc de probă poate naşte un interes justificat pentru
înlocuirea sau reconstituirea înscrisului care îl constată atunci când are relevanţă
pentru soluţionarea laturii penale sau civile. În cadrul acestei proceduri, procurorul
sau instanţa nu se poate substitui instanţei de fond şi astfel nu poate considera că
nu există un interes justificat pentru că înscrisul este de o valoare probatorie redusă
sau că acesta va fi înlăturat de către instanţă. Chiar şi în timpul soluţionării
procesului, cu privire la anumite înscrisuri poate să nu existe un interes justificat
pentru refacere sau înlocuire (spre exemplu, refacerea procesului-verbal de efectuare
a procedurii de citare din care rezulta că inculpatul a fost legal citat, iar inculpatul
a fost prezent şi asistat de avocat ales la respectivul termen). După soluţionarea
definitivă a procesului penal, în cazul în care este formulată o cale extraordinară de
atac pentru a cărei soluţionare este necesar dosarul în integralitatea sa, există un
interes justificat pentru parcurgerea procedurii speciale (R. Moroşanu, în N. Volonciu,
A.S. Uzlău ş.a., Noul Cod de procedură penală comentat, op. cit., 2014, p. 1300).
Dacă însă pentru soluţionarea căii extraordinare de atac sau a procedurii speciale
(spre exemplu, procedura reabilitării) nu este necesar întregul dosar, ci numai
hotărârea judecătorească, care se află la mapa de hotărâri a instanţei, atunci nu
există un interes justificat pentru declanşarea procedurii reconstituirii sau înlocuirii.
Referitor la cea de-a doua condiţie, a fost arătat că, dacă dispariţia este reclamată pe
parcursul procesului penal, poate exista posibilitatea refacerii actului potrivit
procedurii obişnuite, iar dacă această posibilitate nu există, refacerea actului se
realizează potrivit procedurii obişnuite (A. Crişu, Drept procesual penal, ed. a 3-a, op.
cit., 2011, p. 738). În ceea ce priveşte posibilitatea refacerii potrivit procedurii
obişnuite, considerăm că aceasta trebuie analizată prin raportare la faza procesuală
în care se află cauză, precum şi la conţinutul concret al înscrisului. Astfel, dacă
instanţa penală a fost deja sesizată, actele procesuale şi procedurale ale organului de
urmărire penală nu pot fi refăcute de către judecătorul de cameră preliminară,
întrucât aceasta ar depăşi obiectul camerei preliminare conform art. 342 C.proc.pen.,
cu toate acestea însă lipsa unui act procesual sau procedural din timpul urmăririi
penale poate afecta legalitatea administrării probatoriului, motiv pentru care va fi
folosită procedura specială.
În ceea ce priveşte mijloacele de probă, apreciem că readministrarea acestora potrivit
procedurii obişnuite constituie numai în anumite cazuri o veritabilă refacere în
înţelesul art. 544 alin. (1) C.proc.pen. Astfel, în privinţa unei declaraţii de martor,
simplul fapt al reaudierii martorului nu poate duce la refacerea înscrisului care
a constatat declaraţia anterioară întrucât pot exista diferenţe importante între cele
două declaraţii. Or, tocmai diferenţele acestea pot impune refacerea înscrisului în
care a fost cosemnată prima relatare, potrivit procedurii speciale, pentru că în caz
contrar, partea sau Ministerul Public poate fi privată de posibilitatea de a contesta
fiabilitatea declaraţiei sau credibilitatea martorului prin evidenţierea diferenţelor în
relatări de la o declaraţie la alta. În cazul în care mijlocul de probă a fost obţinut
printr-un procedeu probatoriu al cărui rezultat nu poate fi modificat prin trecerea
timpului (spre exemplu, efectuarea unei noi expertize genetice asupra mostrelor
biologice rămase şi păstrate în condiţii optime sau efectuarea unei noi cercetări la
faţa locului asupra unui autovehicul ridicat şi păstrat în condiţii de siguranţă),
înscrisul prin care era constatat mijlocul de probă poate fi refăcut potrivit procedurii
obişnuite.
Dacă dispariţia este reclamată după soluţionarea definitivă a cauzei, refacerea se
realizează potrivit procedurii speciale, întrucât nu există cadrul legal care dă
posibilitatea refacerii potrivit procedurii obişnuite (A. Crişu, Drept procesual penal,
ed. a 3-a, op. cit., 2011, p. 738).
Art. 545
Competenţa în cazul înlocuirii sau reconstituirii

Victor Horia Dimitrie Constantinescu

(1) Înlocuirea sau reconstituirea se efectuează de organul de urmărire penală ori

de instanţa de judecată înaintea căreia cauza se găseşte pendinte, iar în cauzele
definitiv soluţionate, de instanţa la care dosarul se găseşte în conservare.
(2) Când constatarea dispariţiei s-a făcut de un organ de urmărire penală sau de
o instanţă de judecată, altele decât cele arătate la alin. (1), organul de urmărire
penală ori instanţa de judecată care a constatat dispariţia trimite organului de
urmărire penală sau instanţei de judecată competente toate materialele
necesare efectuării înlocuirii ori reconstituirii înscrisului dispărut.
(3) În cazul dispariţiei unui dosar judiciar în cursul procedurii de cameră
preliminară, înlocuirea sau reconstituirea se efectuează de instanţa în cadrul
căreia funcţionează camera preliminară.
Corelaţii legislative: art. 543 C.proc.pen.
Comentariu
A doua etapă judiciară a procedurii constă în efectuarea înlocuirii sau reconstituirii
propriu-zise a înscrisului sau a dosarului judiciar. Competenţa pentru efectuarea
acestei etape aparţine organului de urmărire penală sau instanţei de judecată
înaintea căreia cauza se găseşte pendinte, iar în cauzele definitiv soluţionate,
instanţei la care dosarul se găseşte în conservare. Astfel cum rezultă din art. 545
alin. (2) C.proc.pen., organul judiciar care procedează la înlocuire sau refacere poate
fi diferit de cel care constată dispariţia şi dispune efectuarea procedurii (spre
exemplu, a fost dispusă trimiterea în judecată, iar după ce judecătorul de cameră
preliminară solicită procesul-verbal de aducere la cunoştinţă a calităţii de suspect,
organul de urmărire penală constată că acesta a dispărut). În această situaţie, toate
materialele necesare efectuării înlocuirii sau reconstituirii dosarului dispărut vor fi
înaintate organului judiciar competent.
C.proc.pen. adaugă la alin. (3) o dispoziţie de competenţă pentru efectuarea
procedurii speciale în cazul dispariţiei unui dosar în cursul fazei de cameră
preliminară. Considerăm că pentru identitate de raţiune, aceasta va fi aplicabilă şi în
situaţia înlocuirii unui înscris dispărut în timp ce cauza se află în cameră
preliminară. Apreciem că formularea legiuitorul este imperfectă, întrucât este
importantă faza în care se află dosarul la momentul constatării dispariţiei, iar nu
momentul efectiv al dispariţiei, care, în majoritatea cazurilor, nu poate fi stabilit (spre
exemplu, un înscris sau un volum dintr-un dosar de urmărire penală poate să fie
pierdut în timpul urmăririi penale, înainte de sesizarea instanţei de judecată sau
oricând după acest moment).
A fost arătat că prin instanţă, inclusiv în situaţia în care dispariţia are loc în cursul
procedurii de cameră preliminară, se înţelege instanţa de judecată, iar nu judecătorul
de cameră preliminară. De asemenea, în acord cu opinia exprimată în doctrină,
considerăm că, în cazul în care procurorul a dispus o soluţie de clasare sau de
renunţare la urmărirea penală, reconstituirea va fi realizată de către procuror (R.
Moroşanu, în N. Volonciu, A.S. Uzlău ş.a., Noul Cod de procedură penală comentat,
op. cit., 2014, p. 1300-1302).
Art. 546
Înlocuirea înscrisului
Victor Horia Dimitrie Constantinescu

(1) Înlocuirea înscrisului dispărut are loc atunci când există copii oficiale de pe
acel înscris. Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată ia măsuri
pentru obţinerea copiei.
(2) Copia obţinută ţine locul înscrisului original până la găsirea acestuia.
(3) Persoanei sau autorităţii care a predat copia oficială i se eliberează o copie
certificată de pe aceasta.
Corelaţii legislative: art. 602 C.proc.pen.; 178 alin. (2) C.pen.
Comentariu
În cazul înscrisurilor, este posibilă înlocuirea acestora atunci când există copii
oficiale de pe acel înscris. Procedura înlocuirii are caracter principal în raport cu
procedura reconstituirii, aceasta din urmă putând fi utilizată în cazul înscrisurilor
numai atunci când nu există o copie oficială de pe înscrisul dispărut. Considerăm că
noţiunea de copie oficială de pe înscris trebuie raportată, conform art. 602
C.proc.pen., la înscrisul oficial astfel cum acesta este definit de art. 178 alin. (2)
C.pen., ca fiind acela care emană de la o persoană juridică dintre cele la care se
referă art. 176 C.pen. ori de la persoana prevăzută în art. 175 alin. (2) C.pen. sau
care aparţine unor asemenea persoane. Organul judiciar va emite, în cadrul
procedurii speciale, adrese către instituţiile care ar putea deţine copii oficiale de pe
înscrisul dispărut. Copia trimisă de către instituţia sau persoana respectivă va ţine
locul înscrisului original până la găsirea acestuia.
Considerăm, în acord cu o altă opinie exprimată în doctrină, că, în cazul în care
instituţia sau persoana solicitată refuză să predea înscrisul solicitat, organul judiciar
nu poate proceda la ridicarea silită a înscrisului şi nu poate dispune efectuarea unei
percheziţii, întrucât lipseşte cadrul procesual pentru efectuarea acestor demersuri,
fiind posibilă sancţionarea judiciară conform art. 283 alin. (4) lit. d) C.proc.pen. ori
atragerea răspunderii penale pentru săvârşirea infracţiunii de obstrucţionare
a justiţiei conform art. 271 C.pen. (R. Moroşanu, în N. Volonciu, A.S. Uzlău ş.a., Noul
Cod de procedură penală comentat, op. cit., 2014, p. 1302).
Spre deosebire de procedura reconstituirii prevăzută de art. 547 C.proc.pen.,
legiuitorul nu prevede o modalitate de constatare a rezultatului înlocuirii.
Considerăm însă că procedura specială trebuie finalizată printr-un act procesual,
întrucât, prin ipoteză, există un act de sesizare a organului judiciar, căruia trebuie
să îi corespundă un act procesul de dezînvestire prin care să fie arătat rezultatul
procedurii. Nu în ultimul rând, subliniem că înlocuirea înscrisului poate ridica
probleme privind caracterul de copie oficială, precum şi identitatea acesteia cu
înscrisul original. Prin urmare, considerăm că organul de urmărire penală va
constata prin ordonanţă înlocuirea înscrisului, iar instanţa pe rolul căreia se află
cauza va constata înlocuirea înscrisului prin încheiere. Împotriva ordonanţei poate fi
formulată plângere la procurorul ierarhic superior conform art. 339 alin. (1)
C.proc.pen., iar împotriva încheierii va putea fi formulată cale de atac odată fondul,
conform art. 408 alin. (2)-(3) C.proc.pen. În cazul în care procedura este desfăşurată
după soluţionarea definitivă a cauzei, instanţa va constata efectuată înlocuirea în
şedinţă publică, părţile şi Ministerul Public urmând să fie citate la termenul de
judecată. Instanţa se va pronunţa prin sentinţă, întrucât este soluţionată sesizarea
efectuată potrivit procedurii speciale, care poate fi atacată cu apel, având în vedere
că legea nu prevede o excepţie în acest caz.

Art. 547
Reconstituirea înscrisului sau dosarului

Victor Horia Dimitrie Constantinescu

(1) Când nu există o copie oficială de pe înscrisul dispărut, se procedează la

reconstituirea acestuia.
(2) Reconstituirea unui dosar se face prin reconstituirea înscrisurilor pe care le
conţinea.
(3) În vederea reconstituirii pot fi folosite orice mijloace de probă prevăzute de
lege.
(4) Rezultatul reconstituirii se constată, după caz, prin ordonanţa procurorului
sau prin hotărârea instanţei dată cu citarea părţilor, după ascultarea acestora
şi a procurorului.
(5) Neprezentarea părţilor legal citate nu împiedică judecarea cauzei.
(6) Hotărârea de reconstituire este supusă apelului.
(7) Împotriva ordonanţei procurorului privind rezultatul reconstituirii orice
persoană care justifică un interes legitim poate face plângere, dispoziţiile art.
336-339 aplicându-se în mod corespunzător.
Corelaţii legislative: art. 110 alin. (5), art. 544 C.proc.pen.
Comentariu
1. Aplicabilitate. În cazul înscrisului dispărut, procedura reconstituirii este
subsidiară înlocuirii acestuia, putând fi utilizată numai în cazul în care nu există
o copie oficială a înscrisului dispărut. În cazul dosarului judiciar, reconstituirea
constituie singura procedură disponibilă, aceasta realizându-se prin reconstituirea
înscrisurilor pe care le conţinea.
2. Procedură. În vederea efectuării reconstituirii pot fi folosite orice mijloace de probă
prevăzute de lege. A fost arătat că se pot audia martori, părţile, persoana vătămată,
se pot efectua expertize şi, de asemenea, se pot consulta diferite evidenţe ale
organelor judiciare care conţin date cu privire la înscrisul dispărut, se pot obţine copii
cu caracter neoficial, dar cu conţinut relevant supus ulterior verificărilor (A. Crişu,
Drept procesual penal, ed. a 3-a, op. cit., 2011, p. 740). În practica judiciară s-au
exprimat şi opinii contrare, instanţa, în cadrul procedurii de reconstituire a dosarului
de urmărire penală, după ce a obţinut toate înscrisurile aflate în copie la sediul
parchetului, a constatat că este inadmisibil a se proceda la readministrarea acestor
probe în faza de cercetare judecătorească, de instanţa de apel, întrucât ele sunt date
prin dispoziţiile Codului de procedură penală în competenţa exclusivă a organului de
urmărire penală, sunt specifice unei faze a procesului penal care a fost finalizată prin
emiterea rechizitoriului şi nu mai este posibilă reconstituirea lor prin reaudierea
părţilor şi martorilor. Mai mult, a arătat instanţa, administrarea de probe ca
activitate procesuală dată de lege în competenţa instanţei a fost efectuată de către
instanţa de fond, al cărei dosar se află ataşat în întregime prezentului apel şi conţine
declaraţiile tuturor părţilor şi martorilor, administrate în dovedirea acuzării şi
apărării, care au fost considerate necesare şi utile soluţionării cauzei [C.A. Oradea,
Secţia penală şi pentru cauze cu minori, decizia nr. 559/R din 30 octombrie
2008(www.legalis.ro)]. În privinţa declaraţiilor persoanelor, susţinem a doua opinie
(a se vedea supra comentariul art. 544 pct. 2) şi considerăm că o veritabilă refacere
a unei declaraţii poate fi realizată numai prin utilizarea mijloacelor de probă care
sunt apte să recreeze relatarea persoanei de la momentul ascultării [spre exemplu,
utilizarea înregistrărilor audiovideo din cursul audierii conform art. 110 alin. (5)
C.proc.pen.].
Dacă dosarul se află în cursul urmăririi penale sau a fost finalizat prin soluţie de
netrimitere în judecată, rezultatul reconstituirii va fi constatat prin ordonanţa
procurorului. În cazul în care cauza se află pe rolul instanţelor, va fi pronunţată
o încheiere care va fi supusă căii de atac odată cu fondul cauzei, conform art. 408
alin. (2)-(3) C.proc.pen. (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 1990 din 3 iunie 2008). În
situaţia în care cererea de reconstituire este formulată cu privire la un dosar
soluţionat definitiv, atunci instanţa va pronunţa o sentinţă, întrucât soluţionează
o cauză aflată pe rolul său, supusă căii de atac a apelului. În lipsa unei excepţii,
considerăm că judecata va avea loc în şedinţă publică, cu citarea părţilor şi
asigurarea contradictorialităţii, fără ca prezenţa acestora să fie obligatorie.
Capitolul VIII Procedura privind cooperarea judiciară internaţională
şi punerea în aplicare a tratatelor internaţionale în materie penală
Art. 548
Dispoziţii privind asistenţa judiciară internaţională

Mihaela Vasiescu

(1) Cooperarea judiciară internaţională va fi solicitată sau acordată în

conformitate cu dispoziţiile actelor juridice ale Uniunii Europene, tratatelor
internaţionale din domeniul cooperării judiciare internaţionale în materie
penală la care România este parte, precum şi cu dispoziţiile cuprinse în legea
specială şi în prezentul capitol, dacă în tratatele internaţionale nu se prevede
altfel.
(2) Actele membrilor străini detaşaţi ai unei echipe comune de anchetă
efectuate în baza şi conform acordului încheiat şi dispoziţiilor conducătorului
echipei au o valoare similară actelor efectuate de către organele de urmărire
penală române.
Corelaţii legislative: Legea nr. 302/2004
Comentariu
1. Noţiuni introductive. Principiile cooperării judiciare internaţionale în
materie penală. Izvoare. Art. 548 alin. (1) C.proc.pen. păstrează modelul consacrat
de art. 513 C.proc.pen. din 1968 şi reafirmă caracterul special al procedurilor de
cooperare judiciară în materie penală în care sunt implicate autorităţile judiciare
române, proceduri clădite în principal pe principiul preeminenţei dreptului european
şi internaţional.
Cooperarea judiciară internaţională în materie penală desemnează un set de
mecanisme şi proceduri menite să favorizeze activitatea de tragere la răspundere
penală a unei persoane prin colaborarea între autorităţile competente din cel puţin
două state.
Concepută în acest fel, cooperarea judiciară internaţională are o structură bipartită:
există o cooperare judiciară penală considerată principală, prin intermediul căreia
o parte esenţială a procesului penal se desfăşoară pe teritoriul statului solicitat sau
a statului de executare şi care include transferul de proceduri, recunoaşterea şi
executarea hotărârilor penale şi a actelor judiciare străine, transferul persoanelor
condamnate şi supravegherea persoanelor condamnate sau liberate condiţionat.
Există, totodată, o cooperare judiciară penală secundară, care implică aportul efectiv
adus de o autoritate competentă a unui stat într-un proces penal derulat într-un alt
stat şi conţine în esenţă extrădarea, mandatul european de arestare şi asistenţa
judiciară aşa-zis minoră sau accesorie. În orice caz, în faţa transformărilor rapide şi
ingenioase pe care le-a cunoscut în ultima perioadă, cooperarea judiciară
internaţională a depăşit sfera asistenţei judiciare, a încetat să mai fie asimilată unui
simplu ajutor acordat de autorităţile unui stat pentru buna desfăşurare a procesului
penal derulat într-un alt stat şi a dobândit noi valenţe care pun în joc colaborarea şi
coordonarea între autorităţile implicate (F.R. Radu, Drept european şi internaţional
penal, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2013, p. 2).
A) Evoluţiile pe care le-au cunoscut diversele forme ale cooperării judiciare
internaţionale şi practicile adecvate în materie au degajat de-a lungul timpului, între
altele, şi un set de principii fundamentale în baza cărora funcţionează acest
domeniu. Aceste principii sunt:
a) Principiul preeminenţei dreptului internaţional. Acesta este indisolubil legat
de principiul legalităţii care, în mod firesc, s-a impus şi în materia cooperării
judiciare. Cooperarea judiciară internaţională este guvernată, în principal, de tratate
internaţionale. Odată intrat în vigoare, un tratat care leagă statele părţi este legea
care se aplică domeniul pe care îl acoperă şi, în virtutea principiului pacta sunt
servanda, se aplică în mod prioritar faţă de legislaţia naţională. În dreptul
internaţional, regula se regăseşte în art. 26 din Convenţia de la Viena asupra
dreptului tratatelor, încheiată la 23 mai 1969, iar, în dreptul intern, este cuprinsă
în art. 11 alin. (1) din Constituţia României şi în art. 31 al Legii nr. 590/2003 privind
tratatele.
De aici decurg următoarele consecinţe: în primul rând, obligaţiile asumate printr-un
tratat se execută întocmai şi cu bună-credinţă, iar statul solicitat trebuie să se abţină
de la orice act care l-ar lipsi de obiectul şi scopul său. În acelaşi timp, un stat nu
poate invoca propriile dispoziţii pentru a nu executa tratatul care îl leagă, sub
sancţiunea angajării răspunderii internaţionale. Altfel spus, regulile interne privind
cooperarea judiciară se edictează şi se aplică în baza şi pentru executarea tratatelor
internaţionale la care statul respectiv este parte.
În al doilea rând, prevederile naţionale sunt menite să faciliteze aplicarea celor
convenţionale. Ele se vor aplica şi dacă sunt mai favorabile decât cele cuprinse în
tratat, cu sau fără pretinderea unei declaraţii de reciprocitate. Pentru chestiuni care
nu sunt cuprinse nici explicit, nici implicit în tratat, ori sunt lacunare, cu prilejul
executării unei cereri pe tărâmul cooperării judiciare, de principiu, dreptul statului
solicitat este cel aplicabil. Totodată, în lipsa unui tratat, când cererea se întemeiază
pe curtoazia internaţională, cooperarea se acordă potrivit legislaţiei statului solicitat.
b) Principiul dublei incriminări presupune ca fapta să fie considerată infracţiune
în legislaţiile ambelor state intrate în relaţie. Dubla incriminare este tratată în
literatura de specialitate sub două forme: in abstracto şi in concreto. Determinarea
dublei incriminări in abstracto presupune ca fapta să fie considerată infracţiune atât
în statul solicitant, cât şi în statul solicitat, fără să fie necesar ca infracţiunea să fie
identic incriminată, fiind suficient să existe o corespondenţă între elementele
constitutive esenţiale ale infracţiunii, aşa cum este ea concepută în fiecare din cele
două sisteme de drept. Aprecierea dublei incriminări in concreto implică nu numai ca
fapta să fie infracţiune în legislaţiile statelor partenere, dar, în egală măsură,
făptuitorul să fie sancţionabil, conform legii statului solicitat (J. Pradel, G. Corstens,
Droit pénal européen, Ed. Dalloz, Paris, 1999, p. 116).
Inspirată din convenţiile de origine şi deciziile-cadru pe care le transpune, Legea nr.
302/2004, republicată, consacra testul in abstracto al dublei incriminări. Cu toate
acestea, practica judiciară naţională imprimă în ultima perioadă cel puţin în materia
extrădării un examen in concretoa acestei condiţii. Astfel, fiind chemată să dispună
asupra unei cereri de extrădare formulate de statul solicitant, instanţa nu s-a limitat
doar să cerceteze existenţa unei corespondenţe strict teoretice, abstracte între
infracţiunea care forma obiectul procedurilor penale în statul în relaţie şi
incriminarea similară din legislaţia penală română, ci a extins analiza şi la
posibilitatea ca infracţiunea reproşată persoanei extrădabile să constituie în dreptul
intern un concurs între această infracţiune care are corespondent în legea penală
română şi o alta mai gravă, nereţinută de autorităţile statului solicitant, dar care
raportat la starea de fapt descrisă în cererea de extrădare, ar fi putut să atragă
tragerea la răspundere penală a persoanei extrădabile. În urma examinării în concret
a elementului material şi a celui subiectiv al celor două infracţiuni în discuţie,
instanţa română solicitată a concluzionat că fapta care formează obiectul acuzaţiei
în statul solicitant se încadrează exclusiv în fapta similară incriminată de legea
română, fără posibilitatea luării în calcul şi a infracţiunii mai grave. Concluzia
instanţei române, deşi nu a justificat refuzul extrădării pe motivul absenţei dublei
incriminări, a fost importantă pentru a respinge cererea de extrădare pentru
neîndeplinirea condiţiei privind gravitatea pedepsei, strâns legată de altfel de cea
referitoare al dubla incriminare (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 842 din 7 iunie
2016).
În orice caz, dubla incriminare se cercetează potrivit dreptului statului solicitat sau
de executare, în vigoare la momentul soluţionării cererii de cooperare judiciară, şi nu
la momentul formulării ori prezentării acesteia, al încheierii tratatului incident sau
al săvârşirii infracţiunii.
Dubla incriminare se sprijină pe principiile legalităţii şi coerenţei politicii penale
a unui stat şi, datorită forţei raţiunilor care o legitimează, s-a impus ca o regulă de
bază a formelor tradiţionale de cooperare judiciară internaţională de care statele au
fost puternic legate şi la care nu au fost uşor dispuse să renunţe.
În spaţiul Uniunii Europene principiul dublei incriminări a cunoscut o erodare
gradată, culminând cu decizia-cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002,
privind mandatul european de arestare şi procedurile de predare între statele
membre, prin care s-a renunţat la această regulă în cazul celor 32 de categorii de
infracţiuni considerate grave care dau loc la predare, chiar dacă ele nu sunt
incriminate pe teritoriul statului de executare. Concepţia redactorilor Deciziei-cadru
2002/584/JAI a fost preluată ulterior în numeroase alte decizii-cadru şi directive
care reglementează diverse forme ale cooperării judiciare europene bazate pe
principiul recunoaşterii reciproce, spre exemplu: ordinul de confiscare, ordinul de
indisponibilizare, mandatul european de executare, ordinul european de
supraveghere, ordinul european de anchetă.
c) Principiul specialităţii se adresează statului solicitant care, în raport de specificul
formei de cooperare judiciară la care a apelat, fie nu poate să sancţioneze persoana
vizată pentru alte infracţiuni anterioare extrădării sau predării; fie este ţinut să
utilizeze informaţiile, probele şi documentele obţinute de la statul solicitat doar legat
de infracţiunea în privinţa căreia statul solicitat şi-a oferit colaborarea. În egală
măsură, principiul specialităţii se impune şi statului terţ spre care a fost reextrădată
acea persoană sau care a luat cunoştinţă de informaţiile, probele sau documentele
respective. Acest principiu, pe lângă faptul că instituie o măsură de protecţie în
favoarea celui vizat în cererea de cooperare, el tinde în acelaşi timp să protejeze
suveranitatea statului solicitat, limitând-o pe cea a statului solicitant.
Născut şi dezvoltat în materia extrădării, cu timpul principiului specialităţii i s-au
recunoscut neajunsurile, fiind perceput ca o reală piedică în calea sancţionării unor
forme grave de criminalitate. Acest fapt, precum şi noile concepte utilizate la nivelul
Uniunii Europene în domeniul cooperării judiciare i-au scăzut din importanţă şi i-au
redus semnificativ efectele în cadrul cooperării acordate între statele membre.
d) Principiul cooperării în maniera cea mai amplă posibilă. Acesta pretinde
statelor să-şi acorde reciproc, pe cât posibil, cooperarea cea mai generoasă şi să
limiteze obstacolele care intervin în calea rapidei circulaţii a informaţiilor şi
a probelor. Principiul este în strânsă legătură cu un alt concept amintit mai sus –
„regula cea mai favorabilă”, în virtutea căruia statul solicitat, ţinut de diverse
instrumente internaţionale, poate totuşi să acorde cooperarea bazându-se pe dreptul
său intern, cu condiţia ca acesta să conţină dispoziţii mai favorabile decât cele
convenţionale.
Principiul cooperării în maniera cea mai larg posibilă nu este unul absolut, ci este
limitat, pe de o parte, de principiul salvgardării drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale, care impune statului solicitat să cerceteze standardul de respectare
a acestora în statul solicitant şi, dacă acesta este îndoielnic, să refuze cooperarea. Pe
de altă parte, principiul suveranităţii îi imprimă multiple derogări. Este cazul formelor
de cooperare care au rămas tributare diferitelor condiţii pozitive sau negative legate
de persoană (naţionalitate, statut de refugiat, vârstă, sănătate), de fapta în discuţie
(dubla incriminare şi natura infracţiunii), de gravitatea pedepsei aplicate sau
prevăzute în textul de incriminare, de respectarea anumitor reguli de competenţă şi
de procedură.
e) Principiul reciprocităţii permite statului solicitat să condiţioneze actul său de
cooperare de o asigurare adecvată din partea statului solicitant că, într-un caz
identic, va acţiona similar. Garanţiile de reciprocitate sunt cerute şi acordate expres
în cooperarea bazată pe formele clasice şi funcţionează în special atunci când statul
solicitant şi cel solicitat nu sunt legate de un tratat internaţional sau când tratatul
incident este lacunar. În schimb, aceste garanţii devin implicite în câmpurile
moderne ale cooperării judiciare, bazate pe principiile recunoaşteri şi încrederii
reciproce.
f) Principiul proporţionalităţii pretinde autorităţilor statului solicitant să recurgă
la anumite forme ale cooperării judiciare doar dacă această măsură este adecvată şi
oportună pentru atingerea scopului scontat (R. Zimmermann, La coopération
judiciaire internationale en matière pénale, ed. a 2-a, Ed. Stæmpfli Editions, Berne,
2004, p. 513). O astfel de intervenţie este disproporţionată dacă acelaşi rezultat poate
fi atins printr-un alt mijloc mai puţin incisiv, sau dacă măsura dispusă este inutilă
cauzei, ori dacă procedurile antrenate sunt mult mai împovărătoare şi costisitoare
decât rezultatul urmărit.
În esenţă, acest principiu presupune ca autorităţile statului solicitant să efectueze
pe propriul teritoriu ansamblul demersurilor necesare realizării unui anumit act de
procedură şi, doar dacă aceste diligenţe sunt insuficiente sau ineficiente, să apeleze
la forma de cooperare judiciară internaţională considerată pertinentă. Aceasta nu
înseamnă, însă, că statul solicitant, anterior formulării cererii, trebuie să îşi epuizeze
toate posibilităţile interne pe care le are în cercetarea unei infracţiuni.
În acelaşi timp, principiul proporţionalităţii mai reclamă ca autorităţile solicitante să
îşi expună în cererile de cooperare judiciară motivele pentru care apelează la
concursul autorităţilor solicitate.
În schimb, sub nicio formă principiul proporţionalităţii nu impune autorităţilor
solicitate să interpreteze în mod extensiv cererile care le sunt adresate şi să efectueze
mai mult decât le-a fost solicitat. În anumite cazuri şi în urma consultărilor cu
autorităţile solicitante, totuşi acest atribut l-ar putea avea autorităţile solicitate, ca
efect al principiului cooperării în maniera cea mai amplă posibilă.
g) Principiul respectării drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale de care
statele democratice sunt profund ataşate îşi pune amprentele şi în domeniul
cooperării judiciare internaţionale, fie că acesta se bazează pe formele clasice, fie pe
mecanismele moderne de cooperare. De respectarea drepturilor materiale şi
a garanţiilor procesuale ale indivizilor, aşa cum sunt ele consacrate în instrumentele
internaţionale pertinente, statele în relaţie sunt în egală măsură responsabile. În
acest fel, actul îndeplinit în statul solicitat/emitent cu încălcarea drepturilor şi
libertăţilor fundamentale trebuie invalidat în statul solicitant/de executare, cu toate
că acel act fusese efectuat la cererea sa. Totodată, orice abatere în statul
solicitant/emitent de la standardele de echitate a procedurilor, precum şi orice
violare sau risc de încălcare în acest stat a drepturilor subiective şi a libertăţilor
individuale trebuie detectate de autorităţile statului solicitat/de executare, care au
obligaţia să refuze cooperarea ori de câte ori au motive serioase să creadă că în statul
partener, persoanei în cauză i s-au nesocotit sau riscă să-i fie periclitate aceste
drepturi şi libertăţi fundamentale. În acest sens şi dând expresie ataşamentului
deosebit pentru respectarea drepturilor individuale, suplimentar motivelor obligatorii
şi facultative de refuz consacrate în domeniile de cooperare rezervate principiului
recunoaşterii reciproce şi după modelul extrădării, practicile de cooperare au impus
un motiv nou de refuz justificat de riscul încălcării în statul emitent a dreptului
persoanei vizate de a nu fi supusă în acest stat unui tratament inuman sau
degradant, consacrat de art. 3 CEDO şi art. 4 din Carta drepturilor fundamentale ale
Uniunii Europene. Aceste practici ale autorităţilor de executare au fost confirmate
recent de CJUE care a avut ocazia să statueze că «articolul 1 alineatul (3), articolul 5
şi articolul 6 alineatul (1) din Decizia-cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie
2002 privind mandatul european de arestare şi procedurile de predare între statele
membre, astfel cum a fost modificată prin Decizia-cadru 2009/299/JAI a Consiliului
din 26 februarie 2009, trebuie interpretate în sensul că „în prezenţa unor elemente
obiective, fiabile, precise şi actualizate în mod corespunzător care dovedesc
existenţa unor deficienţe fie sistemice sau generalizate, fie afectând anumite
grupuri de persoane ori chiar anumite centre de detenţie în ceea ce priveşte
condiţiile de detenţie în statul membru emitent, autoritatea judiciară de
executare trebuie să verifice, în mod concret şi precis, dacă există motive
serioase şi temeinice de a crede că persoana vizată de un mandat european de
arestare emis în scopul efectuării urmăririi penale sau al executării unei
pedepse privative de libertate se va confrunta, ca urmare a condiţiilor detenţiei
sale în statul membru respectiv, cu un risc real de a fi supusă unui tratament
inuman sau degradant, în sensul articolului 4 din Carta drepturilor
fundamentale a Uniunii Europene, în cazul predării sale statului membru
menţionat. În acest scop, ea trebuie să solicite furnizarea unor informaţii
suplimentare autorităţii judiciare emitente, care, după ce a solicitat, la nevoie,
asistenţa autorităţii centrale sau a uneia dintre autorităţile centrale ale statului
membru emitent, în sensul articolului 7 din decizia-cadru, trebuie să comunice
aceste informaţii în termenul stabilit într-o astfel de cerere. Autoritatea
judiciară de executare trebuie să îşi amâne decizia privind predarea persoanei
în cauză până la obţinerea informaţiilor suplimentare care îi permit să înlăture
existenţa unui asemenea risc. În cazul în care existenţa acestui risc nu poate fi
înlăturată într-un termen rezonabil, autoritatea respectivă trebuie să decidă
dacă este necesar să pună capăt procedurii de predare” [CJUE, cauzele conexate
C-404/15 şi C-659/15 PPU, Pál Aranyosi şi Robert Căldăraru, hotărârea din 5 aprilie
2016, (http://curia.europa.eu)].
h) Principiul ne bis in idem. Ne bis in idem exprimă ideea conform căreia
o persoană care a fost urmărită, judecată sau căreia i-a fost aplicată o sancţiune
penală definitivă în urma formulării unei acuzaţii în materie penală, nu va putea fi
din nou urmărită, judecată sau pedepsită penal pentru săvârşirea aceleiaşi
fapte. Principiul înglobează, astfel, trei garanţii distincte: o persoană nu poate fi
nici urmărită, nici judecată şi nici pedepsită de două ori pentru acelaşi
comportament infracţional (a se vedea supra comentariul art. 6).
Raţiunile pe care se sprijină principiul ne bis in idem decurg din caracterul definitiv
al unei hotărâri şi răspund unei duble garanţii: o garanţie de interes general, impusă
de principiul stabilităţii raporturilor juridice care înseamnă, între altele, că o soluţie
a oricărei pricini izvorâte dintr-o acuzaţie penală şi care a dobândit autoritate şi
putere de lucru judecat nu trebuie rediscutată şi o garanţie de interes particular,
impusă de dreptul la apărare. De aceasta din urmă beneficiază cel care a făcut
obiectul unei condamnări definitive şi care este în drept să cunoască la ce este ţinut
prin hotărârea luată şi, indiferent din ce motive, să nu-i fie analizate încă odată actul
şi comportamentul sancţionate anterior (J. Pradel, Manuel de procédure pénale, ed.
a 12-a, Ed. Cujas, Paris, 2004, p. 882).
Puterea acestor raţiuni a făcut din ne bis in idem un principiu cu valoare universală,
fiind egal recunoscut în instrumentele internaţionale de protecţie a drepturilor şi
libertăţilor fundamentale şi în legislaţiile interne ale ţărilor democratice.
Suveranitatea şi neîncrederea în sistemul de drept al altui stat au limitat, însă, mult
timp sfera de aplicare a principiului în raport numai de hotărârile naţionale şi au
constituit serioase piedici în calea extinderii utilizării lui şi faţă de hotărârile
provenind de la instanţele unui stat străin. Desele situaţii care prezentau anumite
elemente de extraneitate şi internaţionalizarea incriminării anumitor infracţiuni
grave au demonstrat că o aplicare a regulii ne bis in idem exclusiv la hotărârile
naţionale este rigidă şi dăunează atât ideii de justiţie în general, dar şi interesului
particular al individului ca pricina lui să fie o singură dată examinată de autorităţile
penale. Este contextul în care prin diverse convenţii semnate la nivelul Consiliului
Europei şi apoi al Uniunii Europene, principiul dobândeşte din ce în ce mai pregnant
şi o dimensiune transnaţională. În acelaşi timp, jurisprudenţa CtEDO şi a CJUE
construită în jurul acestui principiu a adus un aport covârşitor în interpretarea şi
aplicarea ne bis in idem (a se vedea supra comentariul art. 6 pct. 2, 4).
În practicile de cooperare judiciară internaţională, autorităţile statului solicitat, în
principiu şi în funcţie de particularităţile formei de cooperare dezvoltate în cauză, vor
refuza executarea cererilor care le-au fost adresate dacă vor constata că în statul
solicitat sau într-un stat terţ a avut loc un proces penal pentru aceeaşi faptă şi
aceeaşi persoană şi, printr-o hotărâre definitivă, s-a dispus achitarea sau încetarea
procesului penal, ori s-a constatat vinovăţia celui în cauză fără să i se aplice vreo
pedeapsă, sau pedeapsa aplicată în cauză, printr-o hotărâre definitivă de
condamnare, a fost executată sau considerată ca executată.
i) Principiul recunoaşterii reciproce a hotărârilor penale a luat fiinţă şi a evoluat
în sânul Uniunii Europene. Dacă recunoaşterea hotărârilor penale străine nu era un
obiectiv nou la nivelul Uniunii, conceptul de recunoaştere reciprocă a hotărârilor
penale, lansat prima dată în această formulă de către Marea Britanie cu prilejul
Consiliului european de la Cardiff din 15 şi 16 iunie 1998, dobândeşte valoare de
principiu al cooperării judiciare şi valenţe noi, originale şi revoluţionare în acelaşi
timp, cu prilejul Consiliului extraordinar de la Tampere din 15 şi 16 octombrie 1999,
în concluziile căruia se precizează pentru prima oară că recunoaşterea reciprocă
a hotărârilor judiciare trebuie să devină „piatra unghiulară” a cooperării judiciare
internaţionale, atât penale, cât şi civile la scara UE. Pe aceeaşi linie se înscriu şi
Programul de la Haga, iar apoi Programul de la Stockholm, urmat de rezoluţia din 2
aprilie 2014 a Parlamentului European şi concluziile din 26-27 iunie 2014 ale
Consiliului European prin care au fost definite orientările strategice pentru
planificarea legislativă şi operaţională pentru următorii ani în interiorul spaţiului de
libertate, securitate şi justiţie în conformitate cu art. 68 din TFUE.
Ridicarea la acest rang a recunoaşterii reciproce, în materia cooperării judiciare
penale, răspunde în egală măsură luptei eficiente a statelor contra formelor grave de
criminalitate şi protecţiei judiciare a drepturilor persoanei. Se ocroteşte astfel, pe de
o parte, interesul statului de a acţiona prompt în combaterea infracţionalităţii şi de
a pune în executare pedeapsa aplicată şi al cetăţenilor de a se vedea apăraţi în faţa
infracţiunilor, iar, pe de altă parte, interesul infractorului, care trebuie să beneficieze
de şanse reale de reintegrare în societate.
Sub această nouă dimensiune, recunoaşterea reciprocă presupune ca o hotărâre
penală pronunţată de o autoritate a unui stat membru să producă aceleaşi efecte
juridice în toate celelalte state ale Uniunii Europene, fără să fie subordonată unor
formalităţi inutile sau vreunei condiţii de conformitate cu ordinea juridică a statului
care o primeşte. Cu alte cuvinte, chiar dacă un stat nu procedează într-o manieră
identică, rezultatele obţinute într-un alt stat membru sunt considerate ca
echivalente.
Prima materializare în domeniul cooperării judiciare a principiului recunoaşterii
reciproce a avut loc odată cu adoptarea Deciziei-cadru 2002/584/JAI a Consiliului
din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare şi procedurile de predare
între statele membre.
Ulterior mandatului european de arestare, principiul recunoaşterii reciproce a fost
pus în valoare şi prin intermediul altor decizii-cadru, cum sunt, de exemplu, cea
privind executarea în Uniunea Europeană a hotărârilor de conservare a bunurilor
sau a mijloacelor materiale de probă (2003/577/JAI din 22 iulie 2003), ori cele relativ
la confiscare (2006/783/JAI din 6 octombrie 2006) şi la sancţiunile pecuniare
(2005/214/JAI din 24 februarie 2005). Totodată, în spiritul aceluiaşi principiu al
recunoaşterii reciproce, au mai fost adoptate spre exemplu: Decizia-cadru
2008/909/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008 privind aplicarea principiului
recunoaşterii reciproce în cazul hotărârilor judecătoreşti în materie penală care
impun pedepse sau măsuri privative de libertate în scopul executării lor în Uniunea
Europeană, Decizia-cadru 2008/947/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008
privind aplicarea principiului recunoaşterii reciproce în cazul hotărârilor
judecătoreşti şi al deciziilor de probaţiune în vederea supravegherii măsurilor de
probaţiune şi a sancţiunilor alternative, Decizia-cadru 2009/829/JAI a Consiliului
din 23 octombrie 2009 privind aplicarea, între statele membre ale Uniunii Europene,
a principiului recunoaşterii reciproce în materia deciziilor privind măsurile de
supraveghere judiciară ca alternativă la arestarea preventivă; Directiva
2011/99/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 13 decembrie 2011
privind ordinul european de protecţie; Directiva 2014/41/UE a Parlamentului
European şi a Consiliului din 3 aprilie 2014 privind ordinul european de anchetă în
materie penală.
În orice caz, pentru implementarea principiului recunoaşterii reciproce, este
indispensabilă crearea unui climat de încredere reciprocă a statelor membre în
sistemele lor represive, care, la rândul său, se poate realiza, în egală măsură, atât
datorită interesului comun pe care statele îl acordă principiilor democraţiei şi
respectului drepturilor omului, cât şi prin armonizarea legislaţiilor penale materiale
şi formale în sânul Uniunii Europene.
B) Cooperarea judiciară internaţională în materie penală îşi are izvoarele prioritar în
dreptul internaţional şi subsidiar în legislaţiile naţionale ale statelor.
a) În ceea ce priveşte izvoarele cooperării judiciare internaţionale în materie
penală, tratatele internaţionale, bilaterale şi multilaterale, au fost şi rămân o sursă
principală a acestui domeniu. În absenţa lor, cooperarea se bazează pe curtoazia
internaţională şi reciprocitate.
Varietatea şi complexitatea formelor de cooperare judiciară internaţională în materie
penală au inspirat de-a lungul timpului adoptarea unui număr însemnat de tratate,
succesive sau complementare, multilaterale ori bilaterale, axate integral sau numai
accesoriu asupra cooperării judiciare. Eventualele conflicte care ar putea să apară
între acestea îşi au rezolvarea fie în chiar textul tratatului, fie în regulile generale ale
dreptului internaţional, cuprinse în art. 28 din Convenţia de la Viena asupra
dreptului tratatelor, care afirmă principiul neretroactivităţii, şi în art. 30 din aceeaşi
Convenţie, după care: dispoziţiile primului tratat sunt prioritare în aplicare, dacă nu
sunt incompatibile cu stipulaţiile celui de al doilea tratat, anterior sau posterior,
încheiat asupra aceluiaşi domeniu. Totodată, atunci când toate părţile unui tratat
anterior sunt părţi şi ale unui tratat posterior, privind aceeaşi materie, tratatul
anterior nu se aplică decât în măsura în care dispoziţiile nu sunt contrazise de cele
ale tratatului posterior. Când părţile tratatului anterior nu sunt toate şi părţi ale
tratatului posterior, în relaţiile dintre părţile celor două tratate, tratatul anterior nu
se aplică decât dacă regulile sale sunt compatibile cu ale tratatului posterior. În
relaţiile dintre un stat parte la ambele tratate şi un stat parte doar la unul dintre ele,
drepturile şi obligaţiile reciproce se regăsesc în tratatul ale cărui părţi sunt ambele
state. În acelaşi timp şi dacă în tratatul multilateral nu se dispune altfel, prevederile
cu caracter particular din tratatele bilaterale se aplică prioritar în raport cu
dispoziţiile tratatelor generale, fără să intereseze dacă primele sunt anterioare sau
posterioare.
Într-o primă etapă, extrădarea şi apoi alte forme specifice ale cooperării judiciare
clasice şi-au găsit materializarea în convenţiile bilaterale încheiate de state.
Majoritatea dintre acestea este operaţională şi în prezent, însă doar o colaborare
bilaterală de cele mai multe ori s-a dovedit neputincioasă ca să facă faţă amplorii
luate de criminalitatea transnaţională. În acest fel, statele s-au văzut nevoite să
gândească instrumente mai elaborate şi cu o aplicabilitate regională sau universală.
Numeroase instrumentele cu caracter universal, încheiate sub egida ONU, conţin şi
reguli destinate anumitor forme de cooperare judiciară internaţională. Aceste tratate
sunt sectoriale, destinate reprimării anumitor domenii particulare ale
infracţionalităţii – traficul ilicit de stupefiante şi substanţe psihotrope, traficul de
fiinţe umane, corupţia, finanţarea terorismului, spre exemplu. În materiile pe care le
acoperă, atunci când cuprind şi dispoziţii privind cooperarea judiciară şi numai în
aceste materii, ele pot fi utilizate de state ca bază legală pentru a recurge şi a acorda
o formă sau alta de cooperare judiciară internaţională. Situaţia tratatelor
internaţionale care în materiile pe care le acoperă conţin şi dispoziţii pertinente în
materia cooperării judiciare penale se regăseşte pe site-ul https://treaties.un.org.
Fără îndoială, lucrările realizate în cadrul Consiliului Europei începând cu a doua
jumătate a secolului al XX-lea şi-au adus o contribuţie esenţială la arhitectura
cooperării judiciare internaţionale. Convenţiile încheiate în sânul Consiliului
reprezintă prima manifestare a voinţei statelor de a coopera la nivel european,
depăşind colaborarea tradiţională bazată pe tratate bilaterale. În acelaşi timp, ele
constituie fundamentele dezvoltării ulterioare a politicilor de cooperare concepute la
scara UE. Câmpul tratatelor multilaterale încheiate în sânul Consiliului Europei, dar
şi al celor bilaterale la care România este parte poate fi consultat pe site-ul
Ministerului Justiţiei (www.just.ro), la secţiunea Cooperare judiciară internaţională în
materie penală – cadru normativ extern, specific fiecărei forme clasice de cooperare
judiciară. Statutul semnăturilor şi al ratificărilor convenţiilor încheiate la nivelul
Consiliului Europei în materie, rezervele şi declaraţiile făcute la aceste convenţii,
rapoartele explicative şi protocoalele adiţionale pot fi consultate pe site-ul Consiliului
Europei, la rubrica Full list.
Cu toate acestea, de departe, instrumentele adoptate la nivelul Uniunii Europene au
contribuit într-o manieră decisivă la progresul politicilor de cooperare. Anterior
Tratatului de la Lisabona, cooperarea judiciară, alături de cooperarea poliţienească
au făcut obiectul Pilonului III din fostul TUE, iar actele adoptate în temeiul acestuia
de către Consiliu erau poziţii comune, decizii-cadru, decizii. Suplimentar acestora,
Consiliul putea elabora convenţii. Deşi prezentau dezavantaje, adoptarea cu
unanimitate şi lipsa unei sancţiuni efective în faţa judecătorului naţional sau
a jurisdicţiilor europene, în caz de netranspunere ori transpunere greşită, deciziile-
cadru au fost cel mai des utilizate în realizarea obiectivelor celui de al treilea Pilon,
fiind preferate în faţa convenţiilor, întrucât evitau formalităţile îndelungate şi incerte
de ratificare, precum şi rezervele, declaraţiile ori clauzele de salvgardare menite să
atenueze rigoarea angajamentelor pe care o convenţie le prevede.
Odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona la 1 decembrie 2009, locul
actelor normative prevăzute în Pilonul III din vechiul TUE a fost luat de directive. În
orice caz, instrumentele elaborate sub imperiul art. 31 din fostul TUE constituie
temelia unui veritabil drept penal european ale cărui şanse de dezvoltare sunt reale
sub puterea noului Tratat de Funcţionare a Uniunii Europene.
Transformările pe care le-a încercat cooperarea judiciară la nivelul Uniunii Europene,
complexitatea cadrului normativ care o guvernează şi cu precădere nevoia stringentă
de a răspunde în mod adecvat noilor provocări ale criminalităţii fără frontiere nu doar
că au întărit rolul autorităţilor judiciare naţionale, ducând la o descentralizare
a cooperării judiciare, dar au demonstrat că noi actori trebuie să intervină şi să
acţioneze. Între aceşti actori, un aport incontestabil la dezvoltarea cooperării judiciare
îl are Reţeaua Judiciară Europeană (RJE). RJE funcţionează în baza Deciziei
2008/976/JAI din 16 decembrie 2008 a Consiliului, ca o structură autonomă fără
personalitate juridică, a cărei administrare este asigurată de un Secretariat care
funcţionează în cadrul administraţiei Eurojust.
RJE are puncte de contact în toate statele membre ale Uniunii Europene, în statele
candidate, precum şi în Liechtenstein, Elveţia şi Norvegia. Punctele naţionale de
contact sunt autorităţile centrale care răspund de cooperarea judiciară internaţională
şi autorităţile judiciare sau alte autorităţi competente cu responsabilităţi specifice în
contextul cooperării internaţionale, desemnate de fiecare stat membru. Totodată,
dintre punctele naţionale de contact, fiecare stat membru numeşte un corespondent
naţional al RJE.
Rolul RJE se exercită în special prin punctele naţionale de contact care au, în
principal, următoarele atribuţii:
- permit stabilirea unor contacte directe cât mai potrivite între autorităţile judiciare
locale şi celelalte autorităţi competente din statul lor membru cu punctele de contact
din alte state membre şi autorităţile judiciare locale şi cu alte autorităţi competente
din alte state membre;
- furnizează autorităţilor judiciare locale din statul lor membru, punctelor de contact
şi autorităţilor judiciare locale din alte state membre informaţii de natură juridică şi
practică necesare acestora pentru pregătirea în mod eficient a unei cereri de
cooperare judiciară sau pentru îmbunătăţirea cooperării judiciare în general. În acest
fel, atribuţiile punctelor naţionale de contact se contopesc cu cele ale magistratului
de legătură, ambii îndeplinind aceeaşi funcţie de „adaptator juridic”.
- promovează şi participă la organizarea de sesiuni de formare în domeniul cooperării
judiciare destinate autorităţilor competente din statul lor membru, după caz, în
cooperare cu Reţeaua Europeană de Formare Judiciară.
Pe pagina de internet http://www.ejn-crimjust.europa.eu/ejn/, RJE a dezvoltat un
instrument online foarte util autorităţilor naţionale atât pentru identificarea
instrumentului legal aplicabil cu statul în relaţie, cât şi pentru identificarea
autorităţii competente din statul solicitat sau după caz de executare, a regulilor
aplicabile şi a formalităţilor pe care trebuie să le îndeplinească în iniţierea şi
derularea diverselor mecanisme de cooperare judiciară necesare la un moment dat
într-o procedură penală.
b) În ceea ce priveşte izvoarele interne, legislaţia naţională este menită să traseze
condiţiile, procedurile şi modalităţile în care un anumit stat înţelege să solicite altui
stat şi să ofere colaborarea în activitatea judiciară. În România, legea-cadru
este Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie
penală. Alături de aceasta, există şi alte acte normative interne care conţin dispoziţii
menite să faciliteze, în domeniile pe care le reglementează, cooperarea judiciară
internaţională în materie penală. Amintim în acest sens, cu titlu de exemplu: Legea
nr. 678/2001, privind prevenirea şi combaterea traficului de persoane, Legea nr.
39/2003 privind prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate, Legea nr.
161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea
demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi
sancţionarea corupţiei.
2. Forme particulare ale cooperării judiciare internaţionale în materie
penală. Formele cooperării judiciare internaţionale în materie penală se
caracterizează prin diversitate şi o dinamică evolutivă. Acestea privesc, în principal:
extrădarea, mandatul european de arestare, transferul de proceduri în materie
penală, recunoaşterea hotărârilor penale străine şi asistenţa judiciară minoră.
2.1. Extrădarea. Extrădarea reprezintă acea formă a cooperării judiciare
internaţionale prin intermediul căreia un stat, denumit stat solicitat, acceptă să
remită în anumite condiţii şi la cererea altui stat, denumit stat solicitant, o persoană
aflată pe teritoriul său, în vederea efectuării procedurilor penale faţă de aceasta sau
pentru supunerea ei la executarea unei pedepse sau a unei măsuri privative de
libertate în statul solicitant. În acest fel, extrădarea se înfăţişează ca un angajament
juridic convenit între două state suverane, de a livra o persoană în puterea statului
solicitant, în scopul urmăririi ei penale sau pentru executarea unei sancţiuni
privative de libertate. În esenţă, extrădarea este un act juridic bilateral, prin
intermediul căruia statele puse în relaţie intervin în scopul asigurării bunei înfăptuiri
a justiţiei şi efectivităţii executării sancţiunilor privative de libertate.
În dreptul pozitiv, regulile privind extrădarea sunt edictate în Titlul II, art. 18-83 din
Legea nr. 302/2004. Legiuitorul român a sistematizat aceste reguli în funcţie de
poziţia în care se află statele în relaţie şi a distins între extrădarea
pasivă şi extrădarea activă. În ceea ce priveşte condiţiile extrădării, acestea sunt
comune celor două forme de extrădare şi sunt importate în principal din Convenţia
europeană de extrădare, semnată la Paris în 13 decembrie 1957 şi Protocoalele sale
adiţionale, fiind adaptate dimensiunilor pe care dinamica fenomenului infracţional
transnaţional şi practicile de extrădare le-au impus în ultimele două decenii.
Extrădarea pasivă interesează procedura efectuată în statul solicitat şi priveşte
soluţionarea cererii de extrădare şi predarea celui în cauză. Statul solicitat este cel
pe teritoriul căruia s-a refugiat persoana urmărită şi care îndeplineşte complexul de
activităţi specifice necesare remiterii persoanei extrădabile, însă nu din oficiu, ci doar
la cererea statului partener.
Textele art. 36-55 din Legea nr. 302/2004 sunt dedicate procedurii extrădării din
România şi dezvăluie caracterul urgent al acesteia, etapele pe care cererea de
extrădare le parcurge de la depunere şi până la soluţionare, precum şi
particularităţile acestor etape. Din ansamblul acestor dispoziţii, se degajă două idei:
în primul rând, deşi procedura extrădării pasive implică o anumită intervenţie
a autorităţilor administrative, hotărârea finală aparţine întotdeauna instanţei de
judecată. Din această perspectivă, art. 37 alin. (1) este o aplicaţie concretă
a principiului constituţional după care extrădarea se hotărăşte de justiţie.
În al doilea rând, cu toate că art. 42 alin. (4) din Legea nr. 302/2004 trimite la
normele de procedură penală privind urmărirea, judecata şi punerea în executare
a hotărârilor penale, procedura extrădării pasive, prin scopul, obiectul şi finalităţile
sale, nu se cantonează conceptului de proces penal, ci se prezintă ca o procedură
specială de cooperare judiciară internaţională în materie penală, auxiliară şi menită
să înlesnească procesul penal din statul solicitant (H. Schults, Les droit de l’homme
et le droit extraditionnel suisse, în „Etudes en l’honneur de Jean Graven”, Librairie
de l’Université Georg&Cie, Geneva, 1969, p. 139; H.H. Jescheck, L’application des
dispositions matérielles de la Convention européenne d’extradition par les tribunaux
allemands, în Droit pénal, droit européen. Mélanges offerts à Georges Levasseur, Ed.
Litec, Paris, 1992, p. 334; I. Retca, Arestarea în procedura de extrădare, în Dreptul
nr. 11/2003, p. 179). Procedura extrădării este guvernată de regulile speciale
prescrise de Legea nr. 302/2004, care, în situaţiile pe care nu le acoperă, se
completează cu dispoziţiile cu caracter comun ale Codului de procedură penală. Aşa
se explică dispoziţiile art. 42 alin. (4) care apar oricum inutile în raport de prevederile
art. 7 din Lege. În acest context şi întrucât instanţa română nu hotărăşte asupra
temeiniciei acuzaţiei penale formulate în statul solicitant împotriva persoanei
extrădabile, procedurilor efectuate în vederea soluţionării cererii de extrădare nu li
se aplică garanţiile de echitate prevăzute de art. 6 CEDO (Comisia EDO, cauza Lynas
c. Elveţiei), iar instanţa nu poate ca, la soluţionarea cererii de extrădare, să adopte
vreuna dintre soluţiile procesuale prevăzute de art. 396 C.proc.pen. Totuşi, în faţa
autorităţilor judiciare ale statului român solicitat, anumite drepturi sunt recunoscute
prin lege persoanei extrădabile, fie pentru că acestea sunt apărate într-o manieră
generală sau specială de CEDO, fie pentru că decurg tocmai din specificul şi scopul
extrădării.
Procedura extrădării pasive se desfăşoară, de regulă, în două etape: o etapă
administrativă, în care rolul covârşitor aparţine Ministerului Justiţiei, şi o etapă
judiciară, derulată în faţa procurorului şi apoi a instanţei competente, care sunt
curţile de apel, şi caracterizată printr-un complex de acte şi măsuri specifice
îndeplinite în scopul soluţionării cererii de extrădare. De această dată, rolul decisiv
este atribuit instanţei de judecată, iar intervenţia în procedură a Ministerului
Justiţiei se rezumă la reprezentarea statului solicitant, asistenţă şi coordonare.
Extrădarea activă se referă la procedura îndeplinită în statul solicitant pe lângă
statul solicitat, în vederea remiterii persoanei vizate. Statul solicitant poate fi statul
pe teritoriul căruia s-a comis infracţiunea, cel împotriva intereselor căruia s-a
îndreptat infracţiunea sau cel al cărui resortisant este subiectul activ al infracţiunii.
Acesta este statul titular al cererii de extrădare, cel care declanşează acest mecanism
de cooperare.
Art. 62 din Legea nr. 302/2004 enunţă regula după care extrădarea unei persoane
împotriva căreia autorităţile judiciare române competente au emis un mandat de
arestare preventivă sau un mandat de executare a pedepsei închisorii ori căreia i s-a
aplicat o măsură de siguranţă trebuie solicitată statului străin pe teritoriul căruia
aceasta a fost localizată în toate cazurile în care sunt întrunite condiţiile prevăzute
de lege.
Procedura extrădării active implică, similar procedurii extrădării pasive, două etape:
una judiciară şi o alta administrativă. De această dată, potrivit art. 64 din Legea nr.
302/2004, competenţa de a întocmi şi transmite cererea de extrădare în numele
statului român aparţine Ministerului Justiţiei. Dispoziţia legală este expresia viziunii
clasice după care, în numele suveranităţii, extrădarea constituie apanajul puterii
politice. Plasată fiind în domeniul dreptului internaţional public, extrădarea rămâne
reglementată de tratatele internaţionale care sunt negociate, se încheie şi sunt
gestionate de puterea executivă, ceea ce justifică astfel plasarea competenţei de
formulare şi transmitere a cererii în sarcina Ministerului Justiţiei (F.R. Radu,
Cooperare judiciară internaţională şi europeană în materie penală, Ed. Wolters
Kluwer, 2009, p. 37).
Reglementarea legală nu vine în contradicţie cu principiul proclamat de art. 19 alin.
(4) din Constituţia României, care acoperă exclusiv domeniul extrădării pasive,
deoarece numai în acest caz extrădarea se hotărăşte. În cazul extrădării active,
formularea şi transmiterea cererii de extrădare doar declanşează mecanismul de
cooperare judiciară internaţională, nu hotărăşte şi soarta acestuia, hotărârea asupra
extrădării fiind luată exclusiv de statul străin solicitat potrivit propriei sale legislaţii.
Cu toate că art. 19 alin. (4) din Constituţie se referă doar la extrădarea pasivă, Legea
nr. 302/2004 nu exclude instanţa de judecată din procedura extrădării active şi îi
atribuie, pe de o parte, sarcina de a deschide această procedură, iar, pe de altă parte,
rolul de a impune Ministerului Justiţiei formularea cererii de extrădare (F.R. Radu,
Cooperare judiciară internaţională şi europeană în materie penală, op. cit., p. 37).
2.2. Mandatul european de arestare. Titlul III, art. 84-122 din Legea nr.
302/2004 conţin dispoziţiile de transpunere în dreptul intern a Deciziei-cadru
2002/584/JAI a Consiliului Uniunii Europene din 13 iunie 2002 privind mandatul
european de arestare şi procedurile de predare între statele membre.
În lumina art. 1 alin. (1) al Deciziei-cadru 2002/584/JAI şi art. 84 din Legea nr.
302/2004, mandatul european de arestare este un titlu judiciar de arestare şi
remitere a unei persoane căutate, fie în vederea supunerii ei procedurilor penale în
curs, fie pentru executarea unei pedepse sau a unei măsuri de siguranţă privative de
libertate. Obiectul mandatului european acoperă integral domeniile extrădării pe care
este menit să o înlocuiască între statele membre. Prin urmare, un mandat european
de arestare poate fi emis în vederea efectuării urmăririi penale sau a judecăţii ori
pentru executarea unei pedepse sau a unei măsuri de siguranţă privative de libertate.
În acest context, notăm că pentru emiterea mandatului european de arestare, este
necesară îndeplinirea condiţiei preexistente (nescrise expres în Decizia-cadru
2002/584/JAI, dar desprinse tocmai din obiectul mecanismului de cooperare
consacrat de actul european indicat) care ţine de existenţa unui titlu intern de
detenţie, care poate să fie o hotărâre de condamnare, ori de aplicare a unei măsuri
de siguranţă privative de libertate, sau, după caz, un mandat de arestare preventivă
în contumacie sau de sub puterea căruia persoana în cauză a evadat, ori un mandat
de executare a pedepsei privative de libertate, care să nu fi fost executat întrucât
persoana vizată nu se află pe teritoriul României. Această condiţie se justifică, pe de
o parte, întrucât pe plan intern, mandatul european nu înlocuieşte ordinele de
încarcerare, el le substituie numai în relaţiile judiciare între statele membre ale
Uniunii Europene. Pe de altă parte, mandatul european de arestare generează
inevitabil constrângeri şi privaţiuni ale drepturilor persoanei solicitate. Tocmai de
aceea, sub nicio formă el nu poate fi emis în absenţa unui titlu intern de detenţie
valabil şi nici deghizat într-un mandat internaţional de aducere şi nici nu poate fi
utilizat pentru simplu motiv de a asigura prezenţa în faţa autorităţilor statului
emitent a unui individ faţă de care nu a fost impusă în acel stat vreo măsură sau
pedeapsă privativă de libertate. O asemenea finalitate poate fi atinsă mult mai
adecvat prin recurgerea la alte mecanisme de cooperare judiciară internaţională mai
puţin incisive, cum este spre exemplu audierea prin videoconferinţă. De altfel, în 1
iunie 2016, CJUE a răspuns unei trimiteri preliminare a C.A. Cluj-Napoca, statuând
că „articolul 8 alineatul (1) litera (c) din Decizia-cadru 2002/584/JAI a Consiliului
din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare şi procedurile de predare
între statele membre, astfel cum a fost modificată prin Decizia-cadru 2009/299/JAI
a Consiliului din 26 februarie 2009, trebuie interpretat în sensul că
„noţiunea mandat de arestare care figurează în această dispoziţie, trebuie
înţeleasă ca desemnând un mandat de arestare naţional distinct de mandatul
european de arestare.
Articolul 8 alineatul (1) litera (c) din Decizia-cadru 2002/584, astfel cum a fost
modificată prin Decizia-cadru 2009/299, trebuie interpretat în sensul că, atunci
când un mandat european de arestare, care se întemeiază pe existenţa
unui mandat de arestare în sensul acestei dispoziţii, nu cuprinde indicarea
existenţei unui mandat de arestare naţional, autoritatea judiciară de executare
nu trebuie să îi dea curs dacă, având în vedere informaţiile furnizate în aplicarea
articolului 15 alineatul (2) din Decizia-cadru 2002/584, cu modificările
ulterioare, precum şi toate celelalte informaţii de care dispune, această
autoritate constată că mandatul european de arestare nu este valid întrucât
a fost emis fără să fi fost emis în mod efectiv un mandat de arestare naţional
distinct de mandatul european de arestare” [CJUE, cauza C-241/15, Niculaie Aurel
Bob-Dogi (http://curia.europa.eu)].
În raport cu practicile clasice ale extrădării, mandatul european de arestare a realizat
trei salturi esenţiale. În primul rând, spre deosebire de extrădare, trebuie remarcată
„depolitizarea” mandatului european de arestare. Acesta se transmite orizontal, direct
de la autoritate judiciară la autoritate judiciară, fără să se mai recurgă la canalele
diplomatice, iar puterea de decizie aparţine exclusiv autorităţilor judiciare. Decizia-
cadru 2002/584/JAI lasă totuşi libertatea statelor să prevadă posibilitatea apelării
la autorităţile centrale (de principiu ministerele de justiţie), dar atunci când
autorităţile judiciare competente o fac, implicarea autorităţilor centrale este
restrânsă numai la asistenţă şi coordonare. Renunţarea la etapa administrativă, în
care rolul predominant revine autorităţilor centrale, este menită să urgenteze
remiterea persoanei solicitate şi pune în lumină importanţa din ce în ce mai crescută
acordată judecătorului şi procurorului în cadrul cooperării judiciare internaţionale.
În acelaşi timp, însă, intervenţia singulară a autorităţilor judiciare la executarea
mandatului european de arestare nu oferă individului o protecţie suplimentară, din
moment ce procedura este caracterizată de automatisme, iar controlul judiciar la
executare este doar un examen sumar asupra legalităţii mandatului european, fără
ca autoritatea judiciară să analizeze faptele şi fără să poată decide asupra
oportunităţii executării. În România art. 85 alin. (4) din Legea nr. 302/2004 conferă
Ministerului Justiţiei un rol de asistenţă şi coordonare, emiterea şi executarea
mandatului european de arestare fiind atribuite prin art. 85 alin. (1) şi (2) exclusiv
instanţelor judecătoreşti. Astfel, potrivit art. 88 alin. (3) din Lege, mandatul european
de arestare este emis în faza de urmărire penală, de către judecătorul de drepturi şi
libertăţi desemnat de preşedintele instanţei căreia i-ar reveni competenţa să judece
cauza în fond; în faza de judecată, de către judecătorul desemnat de preşedintele
primei instanţe, prevedere care a fost extinsă în practică şi la emiterea mandatului
european de arestare în faza de cameră preliminară; iar în faza de executare, de către
judecătorul desemnat de preşedintele instanţei de executare. Executarea mandatelor
europene de arestare cade, potrivit art. 85 alin. (2) din lege, în competenţa curţilor de
apel. Reglementarea este menită să omogenizeze practicile interne în materia
mandatului european de arestare şi se înscrie pe linia trasată şi de celelalte state
europene care, datorită specificului şi complexităţii problemelor pe care în general le
ridică diverse forme de cooperare judiciară internaţională declanşate la iniţiativa unui
stat şi, în particular mandatul european de arestare, au ales să confere instanţelor
de rang superior din sistemele lor de drept, de regulă curţilor de apel, competenţa de
a le instrumenta.
În al doilea rând, mandatul european de arestare abandonează regula după care
statele nu îşi extrădează proprii naţionali, faţă de care ţările erau puternic ataşate,
dând astfel prioritate principiului cetăţeniei europene. Renunţarea la această regulă
nu este totuşi totală, întrucât potrivit art. 4 alin. (6), art. 5 alin. (3) ale deciziei-cadru
şi art. 98 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 302/2004, cetăţenia sau rezidenţa poate
constitui motiv de refuz sau cauză de condiţionare a executării mandatului european
de arestare, de care instanţele naţionale uzează din plin.
În al treilea rând, în cazul mandatului european de arestare s-a renunţat la dubla
incriminare, deşi numai parţial pentru o categorie de 32 de infracţiuni, expres
prevăzute în art. 2 alin. (2) din decizia-cadru, preluate în art. 96 alin. (1) din Legea
nr. 302/2004, care nu mai constituie un obstacol în calea predării, dacă în legislaţia
statului membru emitent sunt sancţionate cu o pedeapsă sau o măsură de siguranţă
privativă de libertate a cărei durată maximă este de cel puţin 3 ani. Totodată, piedica
relativă la infracţiunile politice şi militare, care oricum a cunoscut multiple eroziuni
în materia extrădării, a dispărut din calea executării mandatului european.
În strânsă legătură cu cele trei diferenţe majore dintre extrădare şi mandatul
european de arestare, în cazul celui din urmă, cu titlu teoretic regula care se degajă
din termenii deciziei-cadru este aceea a executării obligatorii a unui mandat
european de arestare (P. Monville, Le droit de l’extradition en mutation: le mandat
d’arrêt européen devient réalité, în Actualités de droit pénal et de procédure pénal nr.
2/2004, p. 265). O asemenea regulă îşi are suportul în conceptul a cărui bază
o regăsim în principiul recunoaşterii reciproce, după care hotărârile judiciare emise
de autorităţile judiciare ale unui stat membru al UE trebuie să aibă o forţă executorie
directă şi deplină pe întreg teritoriul Uniunii. Practic însă, această regulă nu este una
absolută, iar art. 3-5 ale deciziei-cadru au permis o serie de atenuări (condiţii ale
executării mandatului european, care se ilustrează atât în existenţa unor motive de
refuz obligatoriu şi facultativ, cât şi în existenţa unor situaţii speciale) în faţa cărora
legea statului de executare poate subordona predarea anumitor garanţii. Conţinutul
şi numărul acestor condiţii, precum şi diversitatea în care ele se materializează în
normele interne de transpunere demonstrează prezenţa în continuare a unei doze
însemnate de neîncredere reciprocă în sistemele de drept ale statelor membre şi
apropie într-o manieră considerabilă mandatul european de materia extrădării.
2.2.1. Motive de refuz obligatoriu. Legiuitorul român, prin art. 98 alin. (1) din
Legea nr. 302/2004, a adoptat cu un conţinut aproape identic, cele trei clauze
obligatorii de neexecutare a mandatului european prevăzute în art. 3 al deciziei-
cadru:
a) autoritatea negativă de lucru judecat a unei hotărâri pronunţate într-un stat
membru al Uniunii Europene. Motivul de refuz este justificat de imperativele
principiului ne bis in idem.
Din motive ţinând de urgenţa procedurii de executare a mandatului european de
arestare, legiuitorul român nu a prevăzut o obligaţie în sarcina autorităţii judiciare
de executare să verifice din oficiu această clauză de neexecutare, ci ea trebuie
invocată fie de persoana urmărită, fie de procuror, cu obligaţia celui care o afirmă să
prezinte înscrisurile pe baza cărora autoritatea judiciară competentă să decidă sau,
cel puţin, să indice documentele de care se prevalează şi locul unde se află. În cazul
în care persoana solicitată care invocă acest motiv de refuz nu are posibilitatea să
înfăţişeze înscrisurile doveditoare, autoritatea judiciară de executare va trebui totuşi
să fixeze un termen pentru obţinerea acestora, ceea ce nu exclude promovarea unei
cereri de asistenţă judiciară internaţională, a cărei soluţionare prezintă însă riscul
depăşirii termenelor maxime prevăzute de lege pentru executarea mandatului
european de arestare.
Pentru ca executarea unui mandat european de arestare să fie refuzată în temeiul
acestui motiv, trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:
(i) să fi avut loc o judecată definitivă într-un stat membru al Uniunii Europene,
altul decât cel emitent, ceea ce înseamnă că anterior, într-un alt stat membru, s-a
desfăşurat o procedură, finalizată cu o soluţie de stingere a acţiunii penale (a se
vedea supra comentariul art. 6).
Cercetarea condiţiei imprimă următoarele chestiuni relevante:
- primul set de proceduri, finalizat cu hotărârea pronunţată într-un alt stat membru,
să se circumscrie noţiunii de „acuzaţie penală”, chiar dacă aceste proceduri sunt
calificate în dreptul acelui stat ca fiind contravenţionale sau penale şi independent
dacă sancţiunea este aplicată de o autoritate judiciară sau administrativă.
- legiuitorul român, renunţând în 2008 la motivul facultativ de refuz prevăzut de art.
4 alin. (3) teza a II-a din decizia-cadru, iniţial transpus în dreptul intern, a înţeles să
cuprindă în noţiunea de judecată definitivă atât procedurile de judecată asupra
fondului, finalizate printr-o hotărâre de condamnare, achitare sau încetare
a procesului penal, care dobândeşte autoritate de lucru judecat, cât şi procedurile
anterioare judecăţii, finalizate cu hotărâri prin care fie nu se declanşează urmăririle,
fie se pune capăt acestora, care au de principiu o autoritate relativă de lucru judecat.
Nu este însă îndeplinită condiţia examinată atunci când autorităţile judiciare ale unui
stat membru pun capăt procedurilor, fără să examineze fondul, după ce ministerul
public a decis să nu pună în mişcare acţiunea penală pentru singurul motiv că
urmărirea penală a fost angajată împotriva persoanei respective într-un alt stat
membru pentru aceleaşi fapte [CJUE, cauza C-469/03, Miraglia, hotărârea din 10
martie 2005 (www.curia.europa.eu)].
- hotărârea trebuie să provină de la o instanţă sau autoritate competentă a unui stat
membru al Uniunii Europene, altul decât statul emitent. Competenţa instanţei sau
a autorităţii străine, deşi nu se prevede expres, trebuie verificată, numai astfel
hotărârea pronunţată putând produce efecte juridice, iar competenţa se stabileşte
potrivit legii statului în care s-a pronunţat hotărârea.
Legiuitorul naţional, după modelul altor state, a adăugat la textul deciziei-cadru,
excluzând din categoria hotărârilor care împiedică executarea mandatului european
pe cele pronunţate în chiar statul membru emitent. În această situaţie, mecanismele
procedurale ale statului emitent trebuie să funcţioneze din plin pentru a preveni
încălcarea regulii ne bis in idem (V.M. Catena, L’accueil du mandat d’arrêt européen
en Espagne, în M.E. Cartier, Le mandat d’arrêt européen, Ed. Bruylant, Bruxelles,
2005, p. 148). Totodată, sunt excluse din câmpul acestui motiv obligatoriu de refuz
hotărârile pronunţate pentru acelaşi fapt în statul român de executare, care atrag
clauza facultativă de refuz prevăzută de art. 98 alin. (2) lit. h) din Legea nr. 302/2004.
- hotărârea pronunţată trebuie să fie definitivă, ceea ce se examinează din două
perspective: în primul rând, trebuie să se fi epuizat toate căile de atac sau să fi expirat
termenele pentru exercitarea acestora. În al doilea rând, acea hotărâre trebuie să
pună capăt litigiului, adică să stingă în mod definitiv acţiunea penală la nivel
naţional. Caracterul definitiv al hotărârii se examinează în raport cu dreptul statului
membru în care a fost pronunţată hotărârea. Nu este aptă să ducă la un refuz al
predării o hotărâre luată într-un alt stat membru, chiar după examinarea pe fond
a cauzei, dacă acea hotărâre nu stinge definitiv acţiunea penală la nivel naţional,
astfel încât nu poate constitui, în principiu, un impediment procedural în calea
începerii sau a continuării urmăririi penale, pentru aceleaşi fapte, împotriva aceleiaşi
persoane într-un alt stat membru [CJUE, cauza C-491/07, Turanský, hotărârea din
22 decembrie 2008 (www.curia.europa.eu)].
- în cazul condamnării, pe lângă cele patru aspecte prezentate anterior, este
obligatoriu ca sancţiunea aplicată să fi fost executată, sau să fie în curs de executare
în momentul în care autoritatea judiciară de executare dispune asupra mandatului
european, ori să fie considerată ca executată, sau să existe un impediment la
executare, potrivit legii statului de condamnare. Pedeapsa pronunţată de o instanţă
a unui stat membru se consideră că a fost executată sau este în curs de
executare şi „atunci când inculpatul a fost condamnat la pedeapsa închisorii cu
suspendare, în conformitate cu legislaţia respectivului stat”. În schimb, pedeapsa
pronunţată de către o instanţă a unui stat membru nu trebuie
considerată executată sau în curs de executare „atunci când inculpatul a fost
pentru scurt timp reţinut şi/sau arestat preventiv şi când, în conformitate cu
legislaţia statului de condamnare, această privare de libertate trebuie dedusă din
durata pedepsei închisorii ce va fi executată ulterior”. Totodată, „faptul că un stat
membru în care o persoană a făcut obiectul unei hotărâri definitive de condamnare
în dreptul intern poate emite un mandat european de arestare pentru arestarea
acestei persoane în scopul executării acestei hotărâri nu poate avea vreo consecinţă
asupra interpretării noţiunii executare” [CJUE, cauza C-288/05, Kretzinger,
hotărârea din 18 iulie 2007 (www.curia.europa.eu)].
(ii) să existe identitate de obiect, respectiv faptele care motivează emiterea
mandatului european de arestare să fie identice cu cele pentru care persoana
urmărită a mai fost judecată definitiv (pentru detalii, a se vedea supra comentariul
art. 6).
(iii) să existe identitatea de subiect activ al infracţiunii, respectiv persoana
solicitată şi nu o alta să fi fost anterior judecată definitiv. Prin intermediul acestei
condiţii, cauza de refuz are un caracter personal şi nu profită celorlalţi participanţi.
Dacă cele trei condiţii sunt îndeplinite, autorităţile judiciare române trebuie să refuze
executarea mandatului european de arestare.
b) amnistia. În România, amnistia fiind prevăzută ca o cauză care înlătură
răspunderea penală sau stinge efectele condamnării, în mod normal, ca o garanţie
a respectării ordinii publice naţionale, textul art. 3 alin. (1) al deciziei-cadru a fost
preluat de art. 98 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 302/2004.
Similar domeniului extrădării, în cazul mandatului european de arestare sunt
impuse două cerinţe cumulative pentru reţinerea acestei clauze de neexecutare:
(i) să existe în România o lege de amnistie a infracţiunii care a motivat emiterea
mandatului european. Cum legile de amnistie sunt foarte rare în ţara noastră, şi
acest motiv va fi foarte rar întâlnit în practică.
(ii) autorităţile române să aibă competenţa, în virtutea vreunuia din principiile
teritorialităţii, personalităţii, realităţii sau universalităţii, să urmărească acea
infracţiune, fiindcă numai atribuindu-şi o anumită competenţă teritorială sau
extrateritorială, autorităţile române pot da eficienţă cauzei de înlăturare
a răspunderii penale sau a consecinţelor condamnării.
c) minoritatea persoanei solicitate. Justificarea acestui motiv este de ordin
umanitar, fiind un mijloc de protecţie a persoanei care, în lumina legii statului de
executare, nu a ajuns la maturitatea emoţională, mentală şi intelectuală încât să fie
sancţionată din punct de vedere penal.
În dreptul pozitiv, minoritatea este prevăzută ca o cauză care înlătură caracterul
penal al faptei, iar art. 113 alin. (1) şi (2) C.pen. prescrie două prezumţii care
interesează când autorităţile judiciare române sunt chemate să dispună asupra unui
mandat european vizând un minor:
- o prezumţie absolută de incapacitate penală a minorilor sub 14 ani la momentul
săvârşirii faptei. În acest caz, executarea mandatului european este refuzată de
plano, chiar dacă în legea statului de executare minorul sub 14 ani atinsese
majoritatea penală, sau autorităţile statului emitent tind să probeze existenţa
discernământului, ori minorul împlinise 14 ani între timp; şi
- o prezumţie relativă a lipsei de discernământ al minorilor între 14 şi 16 ani la
momentul comiterii faptei. În această situaţie, autorităţile statului emitent trebuie să
prezinte dovezi ale existenţei discernământului, în lipsa cărora executarea
mandatului european este refuzată. În literatură s-a considerat că în cazul minorului
cu vârsta cuprinsă între 14-16 ani, în România nu este incident motivul obligatoriu
de refuz al executării mandatului european de arestare, cu argumentul că dintre
cauzele de înlăturare a caracterului penal al faptei prevăzute de legea penală română,
doar minoritatea făptuitorului este reglementată ca motiv obligatoriu de refuz al
executării mandatului european de arestare. Or, în cazul minorului între 14-16 ani,
acesta nu răspunde penal datorită lipsei discernământului, iar nu datorită vârstei (G.
Tudor, M. Constantinescu, Mandatul european de arestare. Aspecte teoretice şi
practică judiciară, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2009, p. 124). După părerea noastră,
aceste argumente nu sunt convingătoare, din două motive: în primul rând, cauza de
neimpunitate prevăzută de art. art. 27 C.pen. se referă la ambele situaţii înscrise
în art. 113 alin. (1) şi (2) C.pen., atât prezumţia absolută, cât şi prezumţia relativă
nerăsturnată a lipsei de discernământ. În al doilea rând, în strânsă legătură cu
primul aspect, este adevărat că minorul între 14-16 ani nu răspunde penal datorită
lipsei discernământului, dar acesta se bucură de prezumţia relativă a absenţei
discernământului tocmai în considerarea vârstei sale, aşa cum, tot din motive ţinând
de vârstă, şi minorul sub 14 ani este prezumat absolut că nu are discernământ.
Simplul fapt al caracterului absolut sau relativ al prezumţiei nu poate sta la aplicarea
unui tratament legal diferenţiat, din moment ce art. 98 alin. (1) lit. c) din Legea nr.
302/2004 nu a făcut distincţie între cele două prezumţii, iar prezumţia relativă nu
a fost înlăturată de către autoritatea emitentă, emiterea mandatului european de
arestare nefiind sub nicio formă o dovadă a discernământului minorului.
2.2.2. Motive de refuz facultativ. Cauzele opţionale de refuz al executării prevăzute
de art. 4 al deciziei-cadru au fost inserate aproape în întregime în dreptul intern prin
art. 98 alin. (2) al Legii nr. 302/2004, fără să urmărească o anumită logică juridică,
dar într-o formulă care respectă prevederea europeană. Acestea sunt:
a) dubla incriminare. Deşi dubla incriminare apare ireconciliabilă cu principiul
recunoaşterii reciproce, lipsa armonizării depline a legislaţiilor penale în sânul
Uniunii Europene şi existenţa în continuare a unui grad important de neîncredere
reciprocă, precum şi puterea argumentelor pe care se sprijină acest principiu, au
împiedicat abandonul integral al dublei incriminări în executarea mandatului
european de arestare.
În România, legiuitorul a îmbrăţişat ideea deciziei-cadru şi, în art. 98 alin. (2) lit. a),
cu referire la art. 96 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, a instituit regula după care
dubla incriminare reprezintă o cauză facultativă de refuz, de la care este admisă
o excepţie stipulată în art. 96 alin. (1), potrivit căruia, pentru categoriile de infracţiuni
acolo arătate, dubla incriminare nu constituie condiţie a executării mandatului
european, dacă fapta pentru care a fost emis este sancţionată în legea statului
emitent cu o pedeapsă sau măsură de siguranţă privativă de libertate de cel puţin
trei ani.
(i) Asupra regulii, precizăm că dubla incriminare este apreciată in abstracto.
Examenul dublei incriminări are loc în funcţie de legislaţia în vigoare la momentul în
care autoritatea judiciară română dispune asupra executării, fără să prezinte
relevanţă dacă faptele erau sau nu considerate infracţiuni în sistemul nostru de drept
la data săvârşirii lor, sau la cea a intrării în vigoare a dispoziţiilor legale asupra
mandatului european, ori la data primirii mandatului european (R. Zimmermann, op.
cit., p. 397).
Atunci când activitatea reproşată persoanei solicitate nu constituie infracţiune în
România, în Legea nr. 302/2004 nu sunt indicate, cel puţin cu titlu exemplificativ,
criteriile în funcţie de care autorităţile judiciare române vor decide să dea sau nu
curs executării unui mandat european de arestare. În această situaţie, marja de
apreciere aparţine autorităţii judiciare de executare, de la caz la caz, dar fără să
atingă aspecte legate de oportunitatea predării şi fără să pună în examen imperativele
pentru care, într-o anumită cultură, diferită de a noastră, faptul respectiv este
calificat ca infracţiune. În ceea ce ne priveşte, suntem de părere că se pot lua în
considerare aici elemente cum ar fi: cetăţenia şi rezidenţa persoanei urmărite,
consimţământul dat sau nu la predare, caracterul temporar sau nu al legii de
incriminare, natura faptei, felul sancţiunii prevăzute în legea statului emitent sau,
după caz, aplicate pentru acea faptă.
(ii) În ceea ce priveşte excepţia, pentru ca aceasta să fie activată, trebuie îndeplinite
cumulativ două condiţii privind natura faptei şi durata sancţiunii prevăzute în legea
statului emitent:
- mandatul european să fi fost emis în considerarea unei fapte cuprinse în lista
pozitivă prevăzută de art. 96 alin. (1), care preia textual art. 2 alin. (2) al Deciziei-
cadru.
La o primă lectură, conţinutul listei nu pare să ridice probleme, cuprinzând fapte
grave care aparţin unor domenii prioritare de armonizare în sânul Uniunii Europene
şi care sunt sancţionate în toate legislaţiile penale ale statelor membre. Prin urmare,
prea puţine dificultăţi ar trebui să ridice abandonul dublei incriminări, de fapt nici
nu este o renunţare propriu-zisă la reciprocitatea incriminării, ci mai degrabă
o renunţare la controlul dublei incriminări.
Cu toate acestea, constatăm că lista în discuţie este mai curând de inspiraţie
criminologică, decât juridică, ea nu cuprinde infracţiuni al căror conţinut constitutiv
să se regăsească cu claritate exprimat în legislaţiile diferitelor state membre, ci doar
„indicatori de gravitate” (J. Pradel, Le mandat d’arrêt européen. Un premier pas vers
une révolution copernicienne dans le droit français de l’extradition, în Recueil Dalloz
nr. 20/2004, p. 1399 şi urm.; M. Massé, La décision-cadre, în M.E. Cartier, op. cit.,
p. 59), categorii generice de infracţiuni, care nu au fost definite în decizia-cadru sau
în normele de transpunere, nici direct, nici prin trimitere la instrumentele comunitare
relevante. Un caz singular întâlnim în art. 8 al Legii italiene nr. 69 din 22 aprilie 2005
ce cuprinde asemenea definiţii care, chiar dacă nu sunt exhaustive, îndeplinesc, în
principiu, exigenţele previzibilităţii şi preîntâmpină dificultăţile încadrării unui
anumit fapt în categoriile care exclud dubla incriminare. Autorii citaţi, dar şi
autorităţile de executare în perioada incipientă a mandatului european de arestare
şi-au pus problema că, în lipsa unei legislaţii europene uniforme, absenţa unor
definiţii clare şi precise ar putea să creeze incertitudine şi să fie contrară
previzibilităţii, exigenţă esenţială a principiului legalităţii. În acelaşi timp, această
situaţie ar putea duce la o aplicare neuniformă a textelor relative la abandonul dublei
incriminări, atât din partea autorităţilor judiciare emitente, care s-ar putea prevala
cu multă uşurinţă de lista pozitivă, cât şi din partea autorităţilor judiciare de
executare, care nu beneficiază de criterii certe şi de informaţii suficiente ca să verifice
autenticitatea încadrării faptelor pentru care un mandat european a fost emis,
împrejurări în care respectul datorat principiilor egalităţii şi nedriscriminării este pus
la îndoială. Aceste temeri nu au fost însă confirmate în practicile dezvoltate pe
tărâmul mandatului european de arestare, iar CJUE, în cauza Advocaten voor de
Wereld VZW [CJUE, cauza C-303/05, hotărârea 3 mai 2007 (http://curia.europa.eu)],
răspunzând celei de a doua întrebări preliminare adresate de Curtea de Arbitraj
a Belgiei, a subliniat mai întâi că „principiul legalităţii incriminării şi a pedepsei
impune ca legea să definească în mod clar infracţiunile şi pedepsele prevăzute pentru
acestea”. Această condiţie este îndeplinită dacă justiţiabilul are posibilitatea să
cunoască, pornind de la textul dispoziţiei pertinente şi, în caz de nevoie, de la
interpretarea dată de instanţe, care acţiuni şi omisiuni antrenează răspunderea sa
penală. Chiar dacă statele membre au preluat literal enumerarea categoriilor de
infracţiuni prevăzute în art. 2 alin. (2) al deciziei-cadru, definirea acestor infracţiuni
şi a pedepselor aplicabile este cea din dreptul statului membru emitent. Decizia-
cadru nu urmăreşte armonizarea acestor infracţiuni cu privire la elementele lor
constitutive şi pedepsele aplicabile. Prin urmare, dacă art. 2 alin. (2) al deciziei-cadru
înlătură controlul dublei incriminări pentru categoriile de infracţiuni acolo
enumerate, definirea acestora şi a pedepselor continuă să cadă în competenţa
sistemului de drept al statului membru emitent care trebuie să respecte drepturile şi
principiile juridice fundamentale care sunt consacrate în art. 6 din fostul TUE şi, în
consecinţă, principiul legalităţii infracţiunii şi a pedepsei, care, astfel, nu este
încălcat prin art. 2 alin. (2) al deciziei-cadru.
În ceea ce priveşte principiul egalităţii şi nediscriminării, CJUE a reamintit că acesta
presupune ca „situaţii comparabile să nu fie tratate într-o manieră diferită şi situaţii
diferite să nu fie tratate într-o manieră egală, dacă un asemenea tratament nu este
obiectiv justificat”. În acest sens, pe de o parte, este vorba de momentul alegerii celor
32 de categorii de infracţiuni, când Consiliul a putut să aibă în vedere, pe baza
principiului recunoaşterii reciproce şi a unui grad ridicat de solidaritate între statele
membre, că, fie în funcţie de natura lor, fie în raport de pedeapsa al cărei maxim este
de cel puţin 3 ani închisoare, categoriile de infracţiuni, enunţate în art. 2 alin. (2) al
Deciziei-cadru, fac parte dintre cele a căror gravitate a atingerii ordinii şi securităţii
publice justifică abandonarea controlului dublei incriminări.
În consecinţă, chiar presupunând că situaţia persoanelor suspectate că au comis
infracţiunile menţionate în lista prevăzută la art. 2 alin. (2) al deciziei-cadru sau
condamnate pentru că au săvârşit asemenea infracţiuni, este comparabilă cu cea
a persoanelor suspectate de comiterea sau condamnate pentru săvârşirea altor
infracţiuni decât cele enumerate în această dispoziţie, distincţia este, în orice situaţie,
obiectiv justificată.
Pe de altă parte, în privinţa susţinerii după care lipsa de precizie în definirea
categoriilor de infracţiuni în cauză ar risca să antreneze o transpunere neuniformă
a deciziei-cadru în diversele ordini juridice naţionale, CJUE a amintit că obiectul
acesteia nu este armonizarea legislaţiilor statelor membre şi că nicio dispoziţie
a Titlului VI al fostului TUE nu subordonează aplicarea mandatului european de
arestare de armonizarea legislaţiilor penale ale statelor membre în domeniul
infracţiunilor vizate.
- pentru infracţiunea care a dat loc emiterii mandatului european, legea statului
emitent să prevadă o pedeapsă sau o măsură de siguranţă privativă de libertate
de cel puţin trei ani. Este avut în vedere maximul special pentru infracţiunea în
cauză, aşa cum este el prevăzut în legea statului emitent, fără să aibă relevanţă
durata pedepsei sau a măsurii de siguranţă aplicate, atunci când predarea se solicită
în vederea executării acesteia.
b) aplicarea extrateritorială a regulii ne bis in idem, care a determinat prevederea
a trei motive opţionale de refuz al executării:
b.1) există în România o procedură penală declanşată faţă de persoana solicitată
şi pentru aceeaşi faptă care a motivat emiterea mandatului european. Cauza
facultativă de neexecutare este prevăzută în art. 98 alin. (2) lit. b din Legea nr.
302/2004, care reproduce ad litteram textul art. 4 alin. (2) al Deciziei-cadru. Ea
reprezintă atât o aplicare particulară a garanţiilor oferite de principiul ne bis in idem,
că aceeaşi persoană nu va fi urmărită de două ori pentru acelaşi fapt, cât şi o expresie
a principiului suveranităţii. Astfel, atunci când din informaţiile pe care le deţine
rezultă că în România este în curs un proces penal al cărui subiect pasiv este
persoana solicitată şi pentru acelaşi fapt material care a motivat emiterea mandatului
european de arestare, autoritatea judiciară română de executare are opţiunea să dea
sau nu curs mandatului european.
Aprecierea autorităţii judiciare române poate avea la bază elemente ţinând de natura
faptei, locul comiterii unei părţi importante a activităţii infracţionale, locul unde
probele pot fi mai uşor instrumentate (C.A. Constanţa, Secţia penală, sentinţa nr. 70
din 10 iunie 2010, în Buletinul Reţelei Judiciare Române în materie penală, nr.
1/2012, p. 185), cetăţenia şi rezidenţa celui căutat sau ale victimei, mediul care oferă
şanse mai mari de reinserţie socială; obiectul pentru care a fost emis mandatul
european: efectuarea procedurilor sau executarea sancţiunii, dacă există sau nu un
consorţiu procesual, stadiul în care se află procedurile în România, aprecierile, după
caz, ale procurorului sau ale instanţei române în faţa căreia se află litigiul dacă
urmărirea penală sau judecata poate să fie suspendată.
b.2) autoritatea judiciară română a decis fie renunţarea la urmărirea penală, fie
clasarea pentru infracţiunea pe care se întemeiază mandatul european de
arestare sau a pronunţat, faţă de persoana solicitată, o hotărâre definitivă, cu
privire la aceleaşi fapte, care împiedică viitoare proceduri [art. 98 alin. (2) lit. h)
din Legea nr. 302/2004, care adaptează sistemului nostru de drept motivul facultativ
de refuz prevăzut de art. 4 alin. (3) teza I din decizia-cadru]. Motivul opţional de refuz
este întemeiat pe raţiuni similare celui anterior: rigorile ne bis in idem, extinse şi
asupra dispoziţiilor procurorului de neurmărire sau de netrimitere în judecată şi
imperativele principiului suveranităţii.
Drept criterii după care autoritatea judiciară română va aprecia dacă dă sau nu
eficienţă în concret acestui motiv facultativ de neexecutare pot fi reţinute: cetăţenia
şi rezidenţa persoanei solicitate, locul săvârşirii infracţiunii, mediul în care şansele
de resocializare sunt mai eficiente; natura faptei reclamate, motivele care au impus
în România o soluţie de neurmărire sau de netrimitere în judecată ori o hotărâre
definitivă cu privire la aceleaşi fapte.
b.3) autoritatea negativă de lucru judecat a unei hotărâri pronunţate într-un
stat terţ Uniunii Europene [art. 98 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 302/2004, care preia
integral art. 4 alin. (5) din Decizia-cadru]. În acest caz, în respectul datorat regulii ne
bis in idem, statele au fost dispuse să acorde, chiar şi numai cu titlu facultativ, un
anumit grad de încredere în judecata desfăşurată într-un stat terţ Uniunii, fără să se
pretindă parcurgerea vreunei forme de recunoaştere a acelei hotărâri în statul de
executare a mandatului european.
Cu excepţia faptului că hotărârea a fost pronunţată într-un stat terţ UE, condiţiile în
îndeplinirea cărora intervine acest motiv facultativ de refuz sunt similare cu cele pe
care le-am prezentat în secţiunea 2.3.1., lit. a). La aprecierea autorităţii judiciare
române dacă va aplica sau nu cauza de neexecutare, se va cântări, în principal,
calitatea procesului în care a fost pronunţată hotărârea, dar şi elementele privind
cetăţenia şi rezidenţa persoanei solicitate, natura infracţiunii, locul comiterii
acesteia.
c) judecata în lipsă [art. 98 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, care transpune art. 4a
din Decizia-cadru 2002/584/JAI, introdus prin Decizia-cadru 2009/299/JAI].
Principiul echităţii procedurilor consacrat de art. 6 parag. 1 CEDO impune, între
altele, şi dreptul oricărui acuzat de a fi judecat în prezenţa sa. Aceasta nu înseamnă
însă că o procedură de judecată derulată în lipsa acuzatului este contrară textului
Convenţiei, dacă celui în cauză i s-au respectat drepturile apărării, între care cel de
a fi citat în mod legal şi, atunci când nu şi-a exprimat fără echivoc voinţa de a nu
participa la proces, de a obţine posibilitatea să fie rejudecat în prezenţa sa, fără să
fie obligat să probeze că nu a dorit să se sustragă justiţiei sau că absenţa s-a datorat
unor cauze de forţă majoră (pentru detalii, a se vedea infra comentariul art. 466).
În baza art. 98 alin. (2) lit. i din Legea nr. 302/2004, autoritatea judiciară
română de executare poate refuza executarea mandatului european de arestare
emis în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri privative de libertate, când
persoana condamnată nu a fost prezentă personal la judecată, în afară de cazul în
care autoritatea judiciară emitentă informează că, în conformitate cu legislaţia
statului emitent:
(i) persoana a fost încunoştinţată, în timp util, prin citaţie scrisă înmânată personal
sau prin notificare telefonică, fax, e-mail sau prin orice alte asemenea mijloace, cu
privire la ziua, luna, anul şi locul de înfăţişare şi la faptul că poate fi pronunţată
o hotărâre în cazul în care nu se prezintă la proces; sau
(ii) persoana, având cunoştinţă de ziua, luna, anul şi locul de înfăţişare, l-a mandatat
pe avocatul său ales sau desemnat din oficiu să o reprezinte, iar reprezentarea
juridică în faţa instanţei de judecată a fost realizată în mod efectiv de către avocatul
respectiv; sau
(iii) după ce i s-a înmânat personal hotărârea de condamnare şi i s-a adus la
cunoştinţă că, potrivit legii, cauza poate fi rejudecată sau că hotărârea este supusă
unei căi de atac şi că poate fi verificată inclusiv pe baza unor probe noi, iar, în
eventualitatea admiterii căii de atac, poate fi desfiinţată, persoana condamnată fie
a renunţat în mod expres la rejudecarea cauzei ori la exercitarea căii de atac, fie nu
a solicitat rejudecarea ori nu a declarat, în termenul prevăzut de lege, respectiva cale
de atac; sau
(iv) persoanei condamnate nu i s-a înmânat personal hotărârea de condamnare, însă,
imediat după predarea sa, acesteia i se va înmâna personal respectiva hotărâre şi i se
va aduce la cunoştinţă că hotărârea de condamnare este supusă, într-un termen
determinat, unei căi de atac, ocazie cu care instanţa competentă va putea verifica
hotărârea atacată inclusiv pe baza unor probe noi, iar, în urma soluţionării căii de
atac, la judecarea căreia poate participa personal, hotărârea de condamnare poate fi
desfiinţată.
Cele patru cazuri prevăzute exhaustiv, în prezenţa cărora o hotărâre nu este
considerată că a fost pronunţată în lipsă, nu aduc atingere dreptului la apărare şi nu
vin în contradicţie cu cerinţele care decurg din art. 47 şi 48 alin. (2) din Carta
drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. De altfel, art. 4a alin. (1) din decizia-
cadru se opune ca autoritatea judiciară de executare, în cazurile menţionate în
această dispoziţie, să supună executarea unui mandat european de arestare
emis în scopul executării unei pedepse condiţiei ca respectiva hotărâre de
condamnare pronunţată în lipsă să poată fi revizuită în statul membru emitent.
În aceeaşi ordine de idei, art. 53 din Cartă nu permite unui stat membru să
condiţioneze predarea unei persoane condamnate în lipsă de posibilitatea ca
hotărârea de condamnare să fie supusă revizuirii în statul membru emitent, cu
scopul de a evita să se aducă atingere dreptului la un proces echitabil şi
dreptului la apărare garantate de constituţia acelui stat [CJUE, cauza C-311/11,
Melloni, hotărârea din 26 februarie 2013 (http://curia.europa.eu)].
Instanţa română de executare va activa motivul opţional de refuz în principal ţinând
cont de calitatea procesului în care a fost pronunţată hotărârea, de cetăţenia şi
rezidenţa persoanei solicitate şi a victimei, natura infracţiunii, locul comiterii
acesteia, locul unde sunt mai adecvate perspectivele de reinserţie socială a celui
solicitat.
În orice caz, motivul de refuz bazat pe judecata in absentia este incident doar în cazul
în care predarea se solicită pentru executarea pedepsei sau a măsurii de siguranţă
privative de libertate şi nu pentru efectuarea procedurilor penale în curs (C.A. Târgu-
Mureş, Secţia penală, sentinţa nr. 4/ME din 1 aprilie 2016, nepublicată). În acest sens,
CJUE a decis că emiterea mandatului european de arestare în scopul efectuării
urmăririi penale sau al judecăţii nu este condiţionată de ascultarea în prealabil
a persoanei la care se referă şi nu intră în contradicţie cu art. 47 şi 48 din Carta
drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, iar autorităţile judiciare de
executare nu pot refuza executarea unui mandat european de arestare emis în
scopul efectuării urmăririi penale pentru motivul că persoana căutată nu a fost
audiată în statul membru emitent anterior emiterii acestui mandat de arestare,
întrucât acest aspect nu se încadrează între motivele de refuz al executării
prevăzute de art. 3 şi 4 din decizia-cadru [CJUE, cauza C-396/11, Radu, hotărârea
din 29 ianuarie 2013 (http://curia.europa.eu)].
d) prescripţia [art. 98 alin. (2) lit. g) al Legii nr. 302/2004, în acord cu art. 4 alin. (4)
din Decizia-cadru]. Contestată în literatură (J. Pradel, G. Corstens, op. cit., p. 131; R.
Zimmermann, op. cit., p. 472; F. Streteanu, Tratat de drept penal. Partea generală, vol.
I, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 191; M. Massé, op. cit., p. 57), dar agreată de
state, care o tratează drept expresie a respectului ataşat ordinii publice naţionale,
prescripţia rămâne o cauză de refuz al executării, dar cu o dimensiune facultativă,
după modelul Convenţiei din 27 septembrie 1996, relativă la extrădarea între statele
membre ale Uniunii Europene.
Motivul de neexecutare poate fi reţinut dacă sunt îndeplinite două condiţii
cumulative:
(i) a intervenit prescripţia răspunderii penale pentru fapta care a motivat
emiterea mandatului european, ori a executării pedepsei sau măsurii de
siguranţă privative de libertate. Termenele de prescripţie, cauzele de întrerupere
sau de suspendare a cursului prescripţiei, cazurile de imprescriptibilitate sunt
analizate în conformitate cu legea penală română, sediul materiei fiind art. 153-
156, art. 161-164 C.pen. În acelaşi timp, în procedura de executare a mandatului
european de arestare, instanţa de judecată are competenţa de a stabili prevederile
din legea penală română în care se încadrează fapta descrisă în mandat şi de
a constata, în raport cu această încadrare, dacă termenul de prescripţie
a răspunderii penale pentru acea faptă s-a împlinit conform legii penale române
(I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 3141 din 12 iunie 2007, nepublicată).
(ii) autorităţile române îşi revendică o competenţă teritorială sau
extrateritorială, potrivit principiilor şi condiţiilor prevăzute de art. 8-11 C.pen., în
raport cu fapta pe care se întemeiază mandatul european de arestare. Numai în acest
fel, pornind de la raţiunile motivului de refuz, autorităţile române au posibilitatea să
apeleze la un caz care, potrivit dreptului pozitiv, înlătură răspunderea penală sau
consecinţele condamnării. În acest fel, în practică s-a statuat că prescripţia poate
constitui motiv de refuz numai dacă sunt îndeplinite toate condiţiile speciale
prevăzute în legea statului de executare pentru ca faptele să revină în competenţa
autorităţilor acelui stat potrivit principiului teritorialităţii sau al personalităţii active
ori pasive [Cour de Cassation de Belgique, 2e Chambre, cauza nr. P040660N din 11
mai 2004 şi Cour de Cassation de Belgique, 2e Chambre, cauza nr. P040842N din 8
iunie 2004 (www.cass.be)].
Motivul de refuz se apreciază în raport cu data primirii mandatului european de
arestare (G. Tudor, M. Constantinescu, op. cit., p. 149), iar autorităţile judiciare
române vor cerceta dacă dau sau nu eficienţă acestuia, în esenţă, în funcţie de
cetăţenia şi rezidenţa persoanei solicitate, natura şi gravitatea faptei, locul comiterii
acesteia, natura şi durata pedepsei prevăzute de lege sau aplicate în statul emitent.
În orice caz, în practică, nu ar trebui să i se acorde foarte mare importanţă
prescripţiei şi considerăm că menţinerea acestei cauze de neexecutare, chiar şi cu
caracter facultativ, nu este specifică naturii mandatului european întrucât, dată fiind
varietatea reglementărilor naţionale asupra prescripţiei, persoana căutată poate
foarte uşor să evite procedurile sau executarea pedepsei, refugiindu-se într-un stat
unde regulile în materie de prescripţie sunt mai avantajoase (R. Zimmermann, op. cit.,
p. 472).
e) cetăţenia şi rezidenţa persoanei solicitate. Deşi cetăţenia sau rezidenţa nu mai
constituie expres o cauză de neexecutare, ea intervine totuşi, în mod indirect, în
executarea mandatului european, în anumite cazuri specifice (P. Monville, op. cit., p.
274; M. de Hoyos Sancho, Euro-orden y causas de denegación de la entrega, în C.A.
Fanego, „Cooperatión judicial penal en la Unión Europea: la orden europea de
detención y entrega”, Ed. Ley Nova, Bucureşti, 2005, p. 290), justificate de protejarea
propriului cetăţean ori rezident, prin asigurarea unei mai sigure reinserţii sociale,
fără a-l disloca pe acesta din mediul său familial şi social. Unul dintre aceste cazuri
este prevăzut de art. 4 alin. (6) din Decizia-cadru ca motiv facultativ de refuz şi a fost
transpus în art. 98 alin. (2) lit. c) al Legii nr. 302/2004.
Incidenţa motivului de refuz depinde de îndeplinirea cumulativă a următoarelor
condiţii:
(i) mandatul european de arestare să fie emis în vederea executării unei pedepse
sau a unei măsuri de siguranţă privative de libertate. Dacă mandatul european
a fost emis în vederea efectuării procedurilor penale, cetăţenia sau rezidenţa celui
solicitat poate constitui o cauză specială care condiţionează predarea şi nu un motiv
de refuz al executării.
(ii) persoana solicitată să fie cetăţean român sau să fie cetăţean străin care
trăieşte în România şi are o rezidenţă continuă şi legală pe teritoriul României
pentru o perioadă de cel puţin 5 ani. Cetăţenia se stabileşte în raport cu data la
care autorităţile judiciare române dispun asupra executării mandatului european. În
cazul cetăţeanului străin, aplicarea art. 98 alin. (2) lit. c) din Legea nr.
302/2004 presupune dovada rezidenţei continue şi legale pe teritoriul României
pentru o perioadă de cel puţin 5 ani (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 3157 din 17
decembrie 2014; I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 479 din 9 aprilie 2015; I.C.C.J.,
Secţia penală, decizia nr. 708 din 13 mai 2016). CJUE a statuat că o persoană
solicitată „este rezident în statul membru de executare atunci când şi-a stabilit
reşedinţa reală în acest stat şi rămâne în acest stat atunci când, ca urmare
a unei şederi stabile de o anumită durată în acest stat membru, a stabilit cu
acesta din urmă legături similare cu cele care rezultă din reşedinţă. Pentru
a stabili dacă între persoana solicitată şi statul membru de executare există
legături care să permită să se constate că această persoană intră sub incidenţa
termenului rămâne în sensul art. 4 alin. (6) din decizia-cadru, este de
competenţa autorităţii judiciare de executare să efectueze o apreciere globală
a mai multor elemente obiective care caracterizează situaţia acestei persoane,
printre care se numără în special durata, natura şi condiţiile şederii persoanei
căutate, precum şi legăturile familiale şi economice pe care aceasta le întreţine
cu statul membru de executare” [CJUE, cauza C-66/08, Kozłowski, hotărârea din
17 iulie 2008 (http://curia.europa.eu)]. În aceeaşi ordine de idei, judecătorii de la
Luxemburg au decis, cu titlu preliminar, că art. 4 alin. (6) din decizia-cadru trebuie
interpretat în sensul că: „atunci când este vorba despre un cetăţean al Uniunii,
statul membru de executare nu poate să condiţioneze aplicarea motivului de
neexecutare facultativă a unui mandat european de arestare, pe lângă cerinţa
referitoare la durata şederii în acest stat, de cerinţe administrative
suplimentare, precum deţinerea unei autorizaţii de şedere pe durată
nedeterminată”. Dacă o asemenea condiţionare există, un resortisant al unui stat
membru care are reşedinţa legală într-un alt stat membru are dreptul să se prevaleze
de art. 18 parag. 1 din TFUE [CJUE, cauza C-123/08, Dominic Wolzenburg, hotărârea
din 6 octombrie 2009 (http://curia.europa.eu)].
(iii) persoana solicitată să declare că refuză să execute pedeapsa sau măsura de
siguranţă privativă de libertate în statul membru emitent.
În prezenţa celor trei condiţii şi dacă cetăţenia ori rezidenţa persoanei solicitate este
singurul impediment la predare şi nu se identifică niciun alt motiv facultativ de refuz,
în literatură s-a subliniat că acesta este convertit practic de legiuitor dintr-un motiv
opţional într-unul obligatoriu de refuz al predării (G. Tudor, M. Constantinescu, op.
cit., p. 130). În ceea ce ne priveşte, credem că art. 98 alin. (3) şi (4) din Legea nr.
302/2004 nu imprimă un caracter obligatoriu refuzului executării mandatului
european de arestarea pe considerentul cetăţeniei sau al rezidenţei persoanei
solicitate, ci doar trasează obligaţiile pe care instanţa de executare le are atunci când
decide să aplice această clauză de refuz şi care privesc asumarea răspunderii
executării pe teritoriul ţării noastre a pedepsei aplicate în statul străin, ca o aplicare
particulară a adagiului aut dedere aut judicare şi pentru a evita în acest fel ca un
infractor, la adăpostul cetăţeniei, să se sustragă rigorilor justiţiei (în acelaşi sens, F.R.
Radu, Drept european şi internaţional penal, op. cit., p. 259).
În acest sens, dacă instanţa română înţelege să invoce exclusiv acest motiv de refuz,
potrivit art. 98 alin. (3) din Legea nr. 302/2004, va proceda la recunoaşterea, de
regulă pe cale incidentală, a hotărârii penale străine de condamnare. În această
finalitate, anterior pronunţării hotărârii asupra executării mandatului european de
arestare, instanţa solicită autorităţii judiciare emitente transmiterea, în termen de
cel mult 20 de zile de la data primirii solicitării, a unei copii certificate a hotărârii de
condamnare, precum şi a oricăror alte informaţii necesare, informând autoritatea
emitentă asupra motivului pentru care aceste documente sunt cerute. Termenul
prevăzut pentru obţinerea de la autoritatea judiciară emitentă a documentelor şi
informaţiilor este unul procedural, calculat pe zile libere, iar, dacă autoritatea
parteneră nu dă curs în acest termen celor solicitate de instanţa română, soluţia va
rămâne aceea de refuzare a executării mandatului european de arestare (I.C.C.J.,
Secţia penală, decizia nr. 3436 din 26 octombrie 2009, nepublicată). În acest caz,
autoritatea competentă a statului emitent are posibilitatea să solicite ulterior, pe cale
principală, recunoaşterea şi executarea hotărârii penale de condamnare în baza
instrumentelor internaţionale incidente în relaţia dintre România şi statul emitent
sau, în absenţa acestora, în baza reciprocităţii.
f) teritorialitatea, care presupune două clauze – o clauză propriu-zisă de
teritorialitate a legii penale şi o alta de extrateritorialitate, prevăzute în art. 4 alin. (7)
din Decizia-cadru ca motive facultative de refuz şi introduse în dreptul intern prin
art. 98 alin. (2) lit. e) şi f) al Legii nr. 302/2004, republicată.
Atât teritorialitatea, cât şi extrateritorialitatea reprezintă de fapt o formă de
manifestare a principiului suveranităţii, iar prima este necesară şi pentru
a preîntâmpina o eventuală încălcare a principiului ne bis in idem (M. de Hoyos
Sancho, op. cit., p. 294-295). În acelaşi timp, ele reprezintă consecinţa unei
insuficiente armonizări a legislaţiilor penale la nivelul Uniunii Europene care nu
conţin reguli satisfăcătoare de rezolvare a situaţiilor de extrateritorialitate, ceea ce
atrage frecvente probleme de competenţe şi concursuri de jurisdicţii.
Referindu-se în principal la infracţiuni şi nu la fapte, suntem de părere că
legiuitorul a limitat cele două motive de refuz doar dacă se stabileşte dubla
incriminare, ele nefiind aplicabile când mandatul european a fost emis pentru faptele
cuprinse în lista prevăzută de art. 96 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicată,
dacă acea fapta nu este incriminată în legea română.
Astfel, în considerarea art. 98 alin. (2) lit. e) şi f) din Legea nr. 302/2004, republicată,
executarea unui mandat european de arestare poate fi refuzată când:
(i) se referă la infracţiuni care, potrivit legii române, sunt comise pe teritoriul
României. Prin teritoriul României, în sensul art. 8 alin. (2) C.pen., se înţelege
„întinderea de pământ, marea teritorială şi apele cu solul, subsolul şi spaţiul aerian,
cuprinse între frontierele de stat”. Infracţiunea este considerată săvârşită pe teritoriul
României, în temeiul art. 8 alin. (3) C.pen., dacă s-a comis pe teritoriul arătat în textul
indicat sau pe o navă sub pavilion românesc ori pe o aeronavă înmatriculată în
România. Cu privire la locul săvârşirii infracţiunii, art. 8 alin. (4) C.pen. consacră
principiul ubicuităţii, în temeiul căruia infracţiunea se consideră săvârşită pe
teritoriul ţării şi atunci când pe acesta sau pe o navă sub pavilion românesc ori
aeronavă înmatriculată în România s-a efectuat numai un act de executare, de
instigare sau de complicitate ori s-a produs, chiar în parte, rezultatul infracţiunii.
Fapta nu se consideră săvârşită pe teritoriul României şi acest motiv de refuz nu
devine incident, dacă în România a avut loc doar o parte importantă din pregătirea
şi planificarea infracţiunii, întrucât efectuarea unor acte de pregătire nu poate atrage
competenţa instanţelor naţionale (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 4055 din 12
noiembrie 2010, nepublicată).
(ii) cuprinde infracţiuni care au fost comise în afara teritoriului statului emitent
şi legea română nu permite urmărirea acestor fapte atunci când s-au comis în
afara teritoriului român, adică aplicarea legii penale române infracţiunilor vizate în
mandatul european nu poate fi atrasă de niciunul dintre principiile personalităţii,
realităţii sau universalităţii.
Cum principiul universalităţii legii penale române include un set foarte generos de
situaţii, acest motiv de refuz va fi foarte rar activat de către instanţele române de
executare.
În practică, în mod inedit, motivul de refuz examinat a fost extins şi la ipotezele în
care legea penală română împiedică tragerea la răspundere penală a unei persoane,
deoarece fapta care forma obiectul mandatului european de arestare nu constituie
infracţiune, indiferent că ea s-a comis pe teritoriul României sau în afara acestui
teritoriu, fiind incidentă una dintre cauzele justificative prescrise de legea penală
română, mai exact fapta a fost comisă în îndeplinirea unei obligaţii, în condiţiile art.
21 C.pen. Astfel, în temeiul art. 98 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 302/2004, republicată,
a fost refuzată executarea mandatului european de arestare emis de către autorităţile
daneze pe numele unui cetăţean român, acuzat de săvârşirea în statul emitent a două
infracţiuni de furt calificat, pe considerentul că persoana solicitată a comis acele
fapte în calitate de colaborator al autorităţilor de anchetă române şi în limitele
autorizării date prin ordonanţa emisă de procurorul român în temeiul art. 148
C.proc.pen. (C.A. Târgu-Mureş, Secţia penală, sentinţa penală nr. 14/ME din 7 august
2015, nepublicată). Considerăm că, în acest caz, calitatea de colaborator atribuită de
procurorul român persoanei solicitate nu se circumscrie prin ea însăşi motivului de
refuz prevăzut de art. 98 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 302/2004, republicată, ci trebuia
valorificată ca un criteriu (alături de altele legate de natura faptei comise, cetăţenia
şi rezidenţa persoanei solicitate şi a victimei, locul comiterii unei părţi însemnate
a activităţii infracţionale, locul unde procesul penal se poate desfăşura în bune
condiţii) în funcţie de care instanţa română trebuia să analizeze dacă refuză
executarea mandatului european în considerarea acestui motiv facultativ de refuz,
activat nu pentru că există în dreptul pozitiv o cauză justificativă, ci în virtutea
principiului personalităţii legii penale române.
2.2.3. Condiţii speciale ale executării. În art. 97 din Legea nr. 302/2004,
republicată, care transpune în principiu prevederile art. 5 al deciziei-cadru
consolidate, sunt reglementate trei cazuri în care executarea unui mandat european,
dacă nu a fost refuzată în temeiul unuia din motivele obligatorii sau facultative, poate
fi subordonată anumitor garanţii pe care trebuie să le prezinte statul emitent. Aceste
cazuri nu sunt motive de refuz nici obligatoriu, nici facultativ, pentru că nu sunt
prevăzute ca atare, ci au o natură juridică sui-generis: pe de o parte, ele se apropie
atât de motivele de refuz facultativ, datorită opţiunii lăsate autorităţii judiciare de
executare să apeleze sau nu la ele, cât şi de motivele de refuz obligatoriu, întrucât
executarea mandatului european de arestare este refuzată dacă autoritatea judiciară
a subordonat-o anumitor garanţii pe care statul emitent nu le-a oferit. Pe de altă
parte, cele trei cazuri se deosebesc atât de motivele de refuz facultativ, pentru că,
atunci când autoritatea judiciară competentă a recurs la ele, consecinţa imediată nu
este refuzul, ci condiţionarea executării mandatului european, cât şi de motivele de
refuz obligatoriu, fiindcă, dacă statul emitent a furnizat garanţiile solicitate şi nu se
identifică vreunul din motivele obligatorii sau opţionale de refuz dintre cele prezentate
anterior, executarea mandatului european de arestare este imperativă.
Cele trei cazuri privesc:
a) judecata in absentia. Cum, odată cu intrarea în vigoare a Deciziei-cadru
2009/299/JAI, a dispărut garanţia prevăzută de art. 5 alin. (1) din Decizia-cadru
2002/584/JAI, cauzele opţionale de refuz au fost suplimentate cu motivul ţinând de
judecata în lipsă, iar transpunerea acestei decizii-cadru a avut loc la nivelul tuturor
statelor membre ale Uniunii Europene, în prezent instanţele române de executare nu
vor mai putea să supună executarea unui mandat european de arestare garanţiilor
de rejudecare oferite de statul emitent, ci doar să evalueze dacă dau sau nu eficienţă
motivului de refuz opţional cu acelaşi conţinut.
b) natura pedepsei [art. 5 alin. (2) din Decizia-cadru nr. 2002/548/JAI, art. 97 alin.
(1) lit. b) din Legea nr. 302/2004]. Astfel, „în cazul în care infracţiunea în baza căreia
s-a emis mandatul european de arestare este sancţionată cu pedeapsa detenţiunii pe
viaţă sau cu o măsură de siguranţă privativă de libertate pe viaţă, dispoziţiile legale
ale statului membru emitent trebuie să prevadă posibilitatea revizuirii pedepsei sau
a măsurii de siguranţă aplicate ori liberarea condiţionată, după executarea a 20 de
ani din pedeapsă sau măsura de siguranţă aplicată, ori aplicarea unor măsuri de
clemenţă”. Condiţionarea predării în acest caz se datorează unei prevederi
constituţionale portugheze, însă o asemenea condiţie nu va ridica probleme în
practică, întrucât legislaţiile statelor membre care prevăd sancţiuni privative de
libertate pe viaţă conţin de fiecare dată şi astfel de garanţii.
c) cetăţenia sau rezidenţa persoanei solicitate [art. 5 alin. (3) din Decizia-cadru
2002/548/JAI, art. 97 alin. (2) din Legea nr. 302/2004]. Termenii textului intern de
transpunere par imperativi. Contrar practicii judiciare (I.C.C.J., Secţia penală, decizia
nr. 2492 din 8 mai 2007, nepublicată), nu credem că legiuitorul român a înţeles totuşi
să extindă dispoziţiile art. 5 alin. (3) al deciziei-cadru şi că a dorit să impună
autorităţii judiciare române să condiţioneze întotdeauna executarea mandatului
european emis pentru efectuarea procedurilor faţă de un cetăţean român sau rezident
în România, de transferul lui în vederea executării pedepsei în statul de executare
atunci când se va pronunţa o pedeapsă. O astfel de obligaţie contravine raţiunii
acestei dispoziţii (asigurarea executării pedepsei în mediul de origine, astfel încât
reinserţia socială să fie mai uşor de realizat) şi nu se explică de ce autoritatea
judiciară română trebuie în toate cazurile să condiţioneze executarea mandatului
european de un transfer ulterior, chiar dacă obiectivul reintegrării sociale nu poate fi
atins în România.
2.3. Transferul de proceduri în materie penală. Izvorât din imperative ţinând de
buna administrare a justiţiei şi din nevoile desăvârşirii reinserţiei sociale a celor care
au săvârşit infracţiuni, transferul procedurilor penale este mecanismul de cooperare
judiciară internaţională prin intermediul căruia statul solicitant renunţă, în anumite
condiţii, la procedurile represive declanşate sub jurisdicţia sa şi le transmite statului
solicitat, iar acesta din urmă le primeşte şi le continuă. În acest fel, prin excepţie de
la principiul teritorialităţii, transferul procedurilor penale implică o delegare
a competenţelor penale de la statul solicitant la statul solicitat.
Tratat iniţial ca auxiliar al extrădării, menit să pună în practică regula aut dedere aut
judicare, în timp, transferul de proceduri s-a impus ca o formă de cooperare judiciară
internaţională de sine-stătătore, care imprimă soluţii adecvate şi fiabile atât pentru
evitarea riscului unei duble sancţionări pentru aceeaşi conduită infracţională şi
pentru reglarea conflictelor internaţionale de competenţă, cât şi pentru resocializarea
infractorilor.
Cu toate că obiectivele şi perspectivele sale se arată foarte îndrăzneţe, având în vedere
că, practic, transferul procedurilor penale divulgă o veritabilă cesiune interstatală
a competenţei de reprimare a infracţiunilor, cu rezultate incerte în statul solicitat şi
incontrolabile pentru statul solicitant, reticenţele statelor în faţa acestui mecanism
de cooperare judiciară sunt vizibile şi se traduc, pe de o parte, în numărul redus de
instrumente multilaterale sau bilaterale destinat acestui domeniu şi în numărul
scăzut de ratificări primite de tratatele multilaterale, iar, pe de altă parte, în
caracterul izolat al situaţiilor în care se recurge la transferul de proceduri.
Transferul procedurilor penale, similar altor forme de cooperare judiciară
internaţională, îşi are izvoarele atât în norme ale dreptului internaţional, primordiale,
cât şi în normele dreptului naţional, care trasează condiţiile, procedura şi efectele
transferului şi ale preluării procedurilor penale. În orice caz, spre deosebire de alte
forme de cooperare judiciară internaţională tradiţionale, transferul de proceduri
poate fi aplicat cu toate că statele nu sunt legate de vreo convenţie în acest sens şi
chiar în absenţa garanţiilor de reciprocitate, cu singura condiţie ca legea penală
a statului solicitat să fie aplicabilă făptuitorului şi infracţiunii, în virtutea principiilor
teritorialităţii, personalităţii active sau pasive, ori a universalităţii.
Legea nr. 302/2004, în urma completărilor şi modificărilor substanţiale aduse
prin Legea nr. 300/2013, în Titlul IV, art. 124 preia, în esenţă şi în termeni similari,
condiţiile transferului procedurilor penale instituite de Convenţia europeană privind
transferul de proceduri în materie penală, semnată la Strasbourg în 15 mai
1972. Totodată, legiuitorul român, după modelul Convenţiei din 1972, imprimă
procedurii transferului două componente:
- o componentă activă, care desemnează ansamblul actelor şi formelor specifice
care preced şi însoţesc formularea cererii de transfer de proceduri şi care se
desfăşoară în statul român solicitant. Procedura în acest caz are un caracter
jurisdicţional, în temeiul art. 125 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, transferul
procedurii penale solicitându-se în baza hotărârii instanţei căreia i-ar reveni
competenţa să soluţioneze cauza în prima instanţă, dacă procedura se referă la
activitatea de urmărire penală sau a instanţei pe rolul căreia se află cauza, dacă
procedura se referă la activitatea de judecată. Rolul Ministerului Justiţiei se rezumă
în faza de judecată doar la transmiterea către statul solicitat a cererii formulate de
către instanţă.
- o componentă pasivă, care interesează regulile formale pe care le urmează în statul
solicitat soluţionarea cererii de transfer de proceduri primite de la statul în relaţie. În
acest caz, procedura, aşa cum este prevăzută de art. 128 din Legea nr. 302/2004 are
un caracter judiciar, rolul autorităţilor centrale (după caz, Parchetul de pe lângă
I.C.C.J. şi Ministerul Justiţiei) fiind redus la primirea şi transmiterea cererii către
autoritatea judiciară competentă, fără ca cererea să parcurgă în faţa acestora vreun
filtru de regularitate internaţională.
În orice caz, transferul de proceduri păstrează mecanismul clasic al cererii şi se
mulează pe ideea tradiţională potrivit căreia cooperarea judiciară internaţională se
naşte între state. Două consecinţe decurg de aici: în primul rând, un anumit stat nu
poate din proprie iniţiativă să preia procedurile derulate într-un alt stat şi nici să-i
ceară acestuia din urmă, în lipsa oricărei consultări, să i le transfere. Desigur, dacă
îşi revendică o anumită competenţă în urmărirea unei infracţiuni, statul respectiv
poate să înceapă el însuşi procedurile pe teritoriul său, caz în care se poate ivi
problema unui conflict internaţional de competenţă. În al doilea rând, declanşarea
transferului de proceduri nu este apanajul particularilor. Aceştia, dacă urmăresc
obţinerea unui transfer de proceduri, pot totuşi să intervină pe lângă autorităţile
statului pe teritoriul căruia un proces penal este în curs, dar decizia formulării cererii
aparţine numai statului, prin autorităţile sale competente.
2.4. Recunoaşterea hotărârilor penale străine. În esenţă, recunoaşterea hotărârii
străine impune asimilarea în ordinea juridică a unui stat a acelei hotărâri în aceeaşi
manieră ca o hotărâre pronunţată de autorităţile judiciare ale statului respectiv şi
acceptarea efectelor juridice ale acesteia, în egală măsură cu ale hotărârii
judecătoreşti interne, în ciuda diferenţelor existente între cele două ordine de drept,
precum şi executarea sa.
În Legea nr. 302/2004 recunoaşterea şi executarea hotărârilor penale străine este
reglementată în Titlurile V, VI şi VI1, în mod distinct după cum obiectul recunoaşterii
îl formează o hotărâre penală pronunţată într-un stat terţ Uniunii Europene sau într-
un stat membru al Uniunii, ori o hotărâre judecătorească pronunţată într-un stat
membru prin care au fost dispuse sancţiuni sau măsuri penale neprivative de
libertate.
Titlul V al Legii reglementează în art. 130-1404, grupate în patru capitole, reguli de
recunoaştere şi executare în România a hotărârilor penale, însemnând hotărâri
judecătoreşti, ordonanţe penale şi acte judiciare emise în state terţe Uniunii
Europene şi prin care autorităţile naţionale solicită recunoaşterea şi executarea în
statele terţe a hotărârilor penale pronunţate de către instanţele române.
Titlul V din Legea nr. 302/2004 reprezintă dreptul comun în materie de recunoaştere
a hotărârilor penale străine care se aplică nu doar în relaţia cu statele terţe, în
conformitate cu normele cuprinse în tratatele pertinente, în completarea tratatelor
atunci când acestea sunt lacunare ori în cazul absenţei unui tratat dacă
recunoaşterea şi executarea hotărârilor penale au loc pe bază de reciprocitate, ci şi
în relaţia cu statele membre care nu au implementat Decizia-cadru
2008/909/JAI sau dacă nu contravin dispoziţiilor speciale.
În Titlul V, după Capitolul I destinat dispoziţiilor generale, legiuitorul român instituie
în Capitolul II reguli privind recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti
străine. Este vorba despre recunoaşterea hotărârilor de condamnare pronunţate în
state terţe Uniunii Europene, în vederea executării pedepsei în România, într-
o procedură principală comună declanşată la cererea statului în relaţie şi atribuită
în competenţa curţilor de apel, sensibil diferită după cum persoana condamnată este
deţinută pe teritoriul statului terţ Uniunii Europene sau se află pe teritoriul
României. În primul caz, recunoaşterea hotărârii străine de condamnare este urmată
de transferarea persoanei condamnate în vederea continuării executării pedepsei
într-un penitenciar din România (Secţiunea 1).
În al doilea caz, după recunoaşterea hotărârii de condamnare, autorităţile
competente ale statului român de executare vor lua toate măsurile prevăzute în Codul
de procedură penală pentru executarea pedepsei într-o manieră identică celei în care
hotărârea de condamnare ar fi fost pronunţată de către instanţele române (Secţiunea
a 2-a).
Recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti pronunţate în state terţe
acoperă pedepsele principale şi măsurile privative de libertate executabile. Astfel,
atunci când se solicită pe cale principală recunoaşterea unei hotărâri penale
pronunţate într-un stat terţ Uniunii Europene, prin care s-a aplicat o pedeapsă
privativă de libertate cu executare în regim de detenţie, în procedura comună
prevăzută de art. 137 din Legea nr. 302/2004 recunoaşterea acelei hotărâri are ca
finalitate tocmai executarea în România a pedepsei aplicate într-o manieră identică
executării pedepselor aplicate prin hotărâri penale ale instanţelor române. De aceea,
în această ipoteză, cu toate că nu se prevede expres în lege, situaţia premisă de
existenţa căreia depinde analiza îndeplinirii condiţiilor de recunoaştere şi executare
a hotărârii penale străine este ca pedeapsa aplicată prin acea hotărâre să fie
executabilă în statul solicitant, doar astfel statul solicitat putând să procedeze el
însuşi la executarea acelei pedepse. Dacă pedeapsa sau măsura privativă de libertate
nu este executabilă în statul solicitant, atunci în procedura comună în statul român
solicitat, o recunoaştere pe cale principală a hotărârii de condamnare este lipsită de
efectul ataşat acestui mecanism de cooperare judiciară, acela al executării şi devine
inutilă (C.A. Târgu-Mureş, Secţia penală, sentinţa nr. 32 din 17 iunie 2016,
nepublicată).
În aceeaşi ordine de idei, sancţiunile/interdicţiile aplicate în baza hotărârilor străine
de condamnare, pronunţate de autorităţile judiciare ale statelor terţe, al căror
corespondent în legea penală română sunt pedepsele complementare/accesorii, nu
pot fi puse în executare de autorităţile judiciare române, în afară de cazul în care
statul emitent solicită aceasta în mod expres, iar în această ipoteză recunoaşterea şi
executarea au loc în procedura specială prevăzută de art. 139 din Capitolul III, Titlul
V din Legea nr. 302/2004 republicată (I.C.C.J., Completul competent să judece
recursul în interesul legii, Decizia nr. 26 din 7 decembrie 2015).
În Capitolul III al Titlului V sunt prevăzute două seturi de proceduri speciale de
recunoaştere şi executare a hotărârilor penale străine:
- un set de proceduri se desfăşoară pe cale principală, la cererea statului partener,
şi conţine norme de recunoaştere şi executare atât a sancţiunilor de drept penal şi
administrative aplicate de organele judiciare străine, precum şi a cheltuielilor
judiciare (art. 139), cât şi a hotărârilor străine de confiscare (art. 140);
- un al doilea set de proceduri speciale acoperă recunoaşterea hotărârilor
judecătoreşti străine, în vederea producerii de alte efecte decât cel al executării în
regim de detenţie a pedepsei, precum şi a altor acte judiciare emise de autorităţile
străine (art. 1401). De această dată, recunoaşterea hotărârilor penale în vederea
producerii de alte efecte juridice decât executarea poate avea loc pe cale
principală (la sesizarea particularului interesat sau a procurorului), competenţa
aparţinând în acest caz judecătoriei în a cărei circumscripţie domiciliază persoana
interesată, sau pe cale incidentală (din oficiu sau la cererea persoanei interesate)
într-un proces penal în curs, de către procuror în faza de urmărire penală sau de
către instanţă în faza de judecată.
În noua arhitectură a art. 1401, conferită de Legea nr. 300/2013 pentru modificarea
şi completarea Legii nr. 302/2004, limitarea recunoaşterii hotărârilor penale la
producerea de alte efecte juridice decât executare este firească, cât timp declanşarea
mecanismelor de recunoaştere în vederea executării hotărârii penale este apanajul
exclusiv al statului emitent şi nu al particularilor şi nici al autorităţilor statului de
executare. Statul emitent este singurul îndreptăţit să decidă dacă deleagă sau nu
statului de origine a persoanei condamnate executarea pedepsei sau a măsurii
privative de libertate impuse, iar statul de executare, sesizat pe cale orizontală, este
singurul îndrituit să decidă dacă acceptă sau nu preluarea executării acelei măsuri
sau pedepse.
Efectele pe care le poate produce recunoaşterea unei hotărâri penale pe tărâmul art.
1401 din Legea nr. 302/2004 sunt variate şi acoperă, spre exemplu: reţinerea stării
de recidivă, evitarea dublei urmăriri sau sancţionări pentru aceeaşi infracţiune,
deducerea unei perioade de detenţie preventivă executată în străinătate.
Varianta actuală a textului art. 1401 din Legea nr. 302/2004 a ridicat în practică
problema atât a instanţei competente să soluţioneze o cerere a persoanei
condamnate adresate pe cale incidentală în procedura de modificare a pedepselor,
prevăzută de art. 585 C.proc.pen., cât şi a admisibilităţii unei asemenea cereri.
Cât priveşte competenţa de soluţionare a cererii persoanei condamnate de
recunoaştere a hotărârii penale străine de condamnare, formulată nu în vederea
executării pedepsei care i-a fost aplicate în străinătate, ci pentru contopirea acelei
pedepse cu pedeapsa aplicată de instanţa română pentru o infracţiune concurentă şi
computarea din sancţiunea rezultantă a perioadei deja executate, considerăm,
contrar celor reţinute într-un regulator de competenţă pronunţat de I.C.C.J., că
aceasta aparţine pe cale incidentală instanţei sesizate cu cererea principală de
modificare a pedepselor, Decizia nr. 9/2010 a I.C.C.J., Secţiile Unite păstrându-şi în
continuare valabilitatea (în sens contrar: I.C.C.J., Secţia penală, încheierea nr.
465/2014, nepublicată). Aceasta, întrucât, competenţa curţii de apel de recunoaştere
pe cale principală este rezervată, potrivit Legii nr. 302/2004, în exclusivitate sesizării
provenind de la statul emitent pe cale principală în scopul executării pedepsei sau
a măsurii privative de libertate şi sub nicio formă sesizării adresate de particulari
şi ataşate unei proceduri penale principale derulate în faţa instanţei sesizate fie cu
rechizitoriu, fie cu o cerere incidentă la executare.
Referitor la admisibilitatea unei asemenea cereri, această chestiune trebuie tratată
diferit. Dacă, pe cale incidentală, se urmăreşte să se obţină în mod esenţial sau chiar
subsidiar executarea în România a unei măsuri sau pedepse care a fost aplicată în
străinătate persoanei vizate, care nu este executabilă în statul partener (aplicarea
pedepsei a fost amânată ori executarea pedepsei a fost suspendată), sau a cărei
executare nu a început, ori în a cărei executare acea persoană se află încă în statul
străin de condamnare, o recunoaştere în România a hotărârii străine în procedura
specială prevăzută de art. 1401 din Legea nr. 302/2004 este inadmisibilă, pentru că
efectul principal al recunoaşterii este în acest caz tocmai executarea în România
a acelei pedepse, ceea ce ar eluda textul legal indicat şi ar deturna procedurile de
recunoaştere şi executare bazate pe cererea sau, după caz, certificatul transmis de
statul emitent.
Dacă, însă, pe cale incidentală, se tinde la contopirea unei pedepse aplicate de
o instanţă naţională cu o pedeapsă aplicată în străinătate şi executată sau
considerată ca fiind executată în statul de condamnare pentru o infracţiune
concurentă cu cea care formează obiectul condamnării în România şi să se deducă
din rezultantă perioada executată în străinătate, atunci recunoaşterea pe cale
incidentală este admisibilă. În acest caz, efectul recunoaşterii hotărârii străine nu
este executarea acelei hotărâri, căci ea a fost executată pe teritoriul şi după regulile
statului de condamnare. Efectul direct al recunoaşterii hotărârii străine este de
această dată computarea perioadei deja executate în statul de condamnare din
pedeapsa rezultantă aplicată de instanţa română pentru pluralitatea de infracţiuni
în procedura de modificare a pedepselor. Faptul că, odată recunoscută incidental
hotărârea penală străină, pedeapsa aplicată prin acea hotărâre devine componentă
din noua pedeapsă rezultantă impusă de instanţa română şi care se va executa pe
teritoriul statului român, este un efect secundar şi nu unul principal al recunoaşterii
hotărârii străine. În plus, ceea ce se execută în România nu este, oricum, pedeapsa
pronunţată prin hotărârea străină de condamnare, ci pedeapsa aplicată de către
instanţa naţională pentru pluralitatea de infracţiuni. Astfel, în această situaţie, prin
recunoaşterea hotărârii străine pe cale incidentală în procedura prevăzută de art.
585 C.proc.pen., nu este nesocotit, ci dimpotrivă, prelevat scopul impus de art.
1401 din Legea nr. 302/2004. De altfel, aceasta este și soluția propusă prin proiectul
de Lege pentru modificarea și completarea Legii nr. 302/2004, supus recent
dezbaterii publice.
Revenind la procedurile de recunoaştere şi executare a hotărârilor penale astfel cum
sunt structurate în Legea nr. 302/2004, Capitolul IV din Titlul V, în două secţiuni
reglementează condiţiile, procedura şi efectele recunoaşterii şi executării hotărârilor
judecătoreşti şi a altor acte procedurale emise de autorităţile judiciare române, când
persoana condamnată este deţinută într-un penitenciar din România şi se urmăreşte
transferarea în statul terţ Uniunii Europene de executare a acesteia (art. 1402-1404)
şi când persoana condamnată se află pe teritoriul statului de executare şi se
urmăreşte delegarea executării către acel stat (art. 1405-1406).
Titlul VI al Legii, în art. 141-170, sistematizate în trei capitole, transpune în dreptul
pozitiv Decizia-cadru 2008/909/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008 privind
aplicarea principiului recunoaşterii reciproce în cazul hotărârilor judecătoreşti în
materie penală care impun pedepse sau măsuri privative de libertate în scopul
executării lor în UE. Titlul VI este incident exclusiv în relaţia cu statele membre care
au implementat decizia-cadru şi cu statele cu care România a încheiat un tratat care
conţine dispoziţii similare deciziei-cadru (Tratatul dintre România şi Regatul
Norvegiei, spre exemplu) şi se completează, în situaţiile nereglementate cu prevederile
Titlului V.
După capitolul introductiv, care conţine dispoziţii generale, Capitolul II din Titlul VI
instituie în două secţiuni reguli privind punerea în executare pe teritoriul României
a pedepselor sau măsurilor privative de libertate aplicate de instanţele altor state
membre ale Uniunii Europene, atunci când persoana condamnată este deţinută pe
teritoriul statului membru emitent al certificatului (Secţiunea 1 şi a 2-a) sau se află
pe teritoriul României (Secţiunea 1 şi a 3-a). În ambele cazuri, procedura se iniţiază
de statul membru emitent al certificatului, conţine în principiu o etapă
administrativă, o etapă desfăşurată în faţa procurorului competent şi o etapă
judiciară conferită pe cale principală curţilor de apel.
Obiectul procedurii îl constituie recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti
prin care s-au aplicat pedepse principale sau măsuri privative de libertate, ceea ce
înseamnă că, în procedura reglementată de Capitolul II din Titlul VI,
sancţiunile/interdicţiile aplicate în baza hotărârilor străine de condamnare,
pronunţate de autorităţile judiciare ale statelor membre ale Uniunii Europene, care
au transpus Decizia nr. 2008/909/JAI al căror corespondent în legea penală română
sunt doar pedepsele complementare/accesorii, nu pot fi puse în executare de
autorităţile judiciare române (I.C.C.J., Completul competent să judece recursul în
interesul legii, Decizia nr. 26 din 7 decembrie 2015). Independent de cele decise de
I.C.C.J., considerăm că hotărârile care conţin asemenea interdicţii şi sancţiuni pot
totuşi să fie recunoscute şi puse în executare, prin prisma art. 130 alin. (1) din Legea
nr. 302/2004, în procedura comună prevăzută în Titlul V, Capitolul III.
Scopul recunoaşterii şi executării în România a hotărârilor de condamnare la
pedepse şi măsuri privative de libertate într-un alt stat membru este cel consacrat de
art. 3 alin. (1) din Decizia-cadru 2008/909/JAI, mai exact reinserţia socială
a persoanei condamnate.
În practică, s-a decis că, în vederea recunoaşterii şi executării în România a hotărârii
pronunţate într-un alt stat membru, este prioritar şi esenţial ca persoana
condamnată să fie deţinută într-un penitenciar al acelui stat sau să se afle pe
teritoriul României. Numai în acest fel hotărârea instanţei române de recunoaştere şi
executare a hotărârii străine de condamnare va putea să fie pusă în executare pe
teritoriul României, iar executarea pedepsei într-un penitenciar din România va
putea să fie efectivă şi să faciliteze reinserţia socială a condamnatului. Prin urmare,
faptul că persoana condamnată nu este încarcerată într-un penitenciar al statului
membru emitent al certificatului şi nici nu se află pe teritoriul României împiedică
instanţa română de executare să dea curs cererii de recunoaştere şi executare în
România a hotărârii penale care a justificat emiterea certificatului, chiar dacă în mod
formal condiţiile de recunoaştere şi executare a acelei hotărâri sunt îndeplinite.
O asemenea soluţie nu vine în contradicţie cu dispoziţiile art. 163 alin. (1) din Legea
nr. 302/2004. Dimpotrivă, dacă statul român de executare conform textului legal
indicat poate renunţa la dreptul de a pune în executare pedeapsa după recunoaşterea
hotărârii străine, cu atât mai mult nu există niciun impediment să nu dea curs ab
initio cererii de executare a hotărârii străine atunci când există date din care rezultă
presupunerea rezonabilă că persoana condamnată a părăsit teritoriul României şi nu
se află deţinut pe teritoriul statului în relaţie înainte ca instanţa română să dispună
asupra acestei cereri sau la momentul pronunţării asupra sesizării. Această
interpretare este, de altfel, în acord atât cu dispoziţiile art. 4 alin. (1) teza I din
Decizia-cadru 2008/909/JAI, care condiţionează emiterea certificatului de prezenţa
condamnatului în statul emitent sau cel de executare, cât şi cu dispoziţiile art. 21 lit.
b) din acelaşi act european, care nu limitează informările doar la faza ulterioară
recunoaşterii hotărârii străine, ci le impune şi pe durata procedurii de recunoaştere.
Mai mult, dacă s-ar dispune recunoaşterea şi executarea hotărârilor la care se referă
certificatul, în lipsa de pe teritoriul României a persoanei condamnate, autorităţile
judiciare române trebuie totuşi să ia măsurile prevăzute în Codul de procedură
penală pentru a pune în executare pedeapsa aplicată în statul emitent. În acelaşi
timp, până când autorităţile române nu vor reuşi punerea în executare a pedepsei,
autorităţile statului emitent îşi păstrează oricum prerogativa de a executa ele însele
acest rest. Această dublare simultană a formelor de executare a aceleaşi pedepse în
cele două state în relaţie poate crea inconveniente care sunt însă evitate tocmai prin
respingerea cererii de executare a hotărârii penale străine. În plus, respingând
cererea de recunoaştere şi executare a hotărârilor care formează obiectul
certificatului, se preîntâmpină atât emiterea de către autorităţile judiciare române
a unor forme de executare lipsite de orice finalitate, cât şi declanşarea unei noi
proceduri, incidente la executare, prin care să se uzeze de posibilitatea conferită
de art. 163 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 (C.A. Târgu-Mureş, Secţia penală, sentinţa
nr. 3 din 22 ianuarie 2016, nepublicată).
Totodată, pentru a asigura scopul reinserţiei sociale a persoanei condamnate,
cetăţenia acesteia este importantă, dar nu se examinează singular, ci împreună cu
condiţia ca ea să trăiască pe teritoriul statului de executare. A trăi pe teritoriu
statului de executare nu înseamnă doar a avea cetăţenia acelui stat şi domiciliul pe
teritoriul statui respectiv, ci în mod necesar înseamnă că persoana condamnată şi-a
creat în statul de origine solide legături familiale, lingvistice, culturale, sociale şi
economice, astfel încât să aibă loc o bună reinserţie socială prin executarea pedepsei
privative de libertate într-un penitenciar din acel stat (C.A. Târgu-Mureş, Secţia
penală, sentinţa nr. 17 din 11 martie 2016, nepublicată).
Capitolul III din Titlul VI este destinat recunoaşterii şi executării în alte state membre
ale Uniunii Europene a hotărârilor judecătoreşti române prin care au fost aplicate
pedepse privative de libertate în situaţia în care persoana condamnată este deţinută
într-un penitenciar din România (Secţiunea 1) sau atunci când aceasta nu se află pe
teritoriul României, ci pe teritoriul statului de executare (Secţiunea a 2-a). În prima
ipoteză procedura poate fi iniţiată la cererea persoanei condamnate formulată direct
sau prin intermediul judecătorului de supraveghere a privării de libertate,
îndeplinirea condiţiilor transferării este examinată de judecătorul de supraveghere
a privării de libertate de la penitenciarul unde este deţinută persoana condamnată,
iar competenţa de emitere şi transmitere a certificatului aparţine Ministerul Justiţiei.
În a doua situaţie, în cazul în care din lucrările dosarului sau din informaţiile
comunicate de organul la care se află spre executare mandatul de executare
a pedepsei sau hotărârea judecătorească rezultă că persoana condamnată are
domiciliul sau reşedinţa permanentă pe teritoriul altui stat membru sau beneficiază
de un drept de şedere permanentă pe teritoriul acestuia, după efectuarea verificărilor
prevăzute de art. 170 alin. (2) lit. a)-c), din oficiu, la cererea persoanei condamnate
sau a procurorului, instanţa de executare propune motivat direcţiei de specialitate
din Ministerul Justiţiei să transmită hotărârea judecătorească penală şi certificatul
prevăzut în anexa nr. 5, decizia de transmitere a certificatului şi a hotărârii de
condamnare aparţinând exclusiv Ministerului Justiţiei.
Titlul VI1 al Legii, în art. 1701-17044, distribuite în două capitole, alocă reguli
destinate recunoaşterii şi executării în relaţia cu statele membre ale Uniunii
Europene a hotărârilor judecătoreşti prin care au fost dispuse sancţiuni sau măsuri
penale neprivative de libertate. În concret, Titlul VI1transpune Decizia-cadru
2009/829/JAI a Consiliului din 23 octombrie 2009 privind aplicarea, între statele
membre ale Uniunii Europene, a principiului recunoaşterii reciproce în materia
deciziilor privind măsurile de supraveghere judiciară ca alternativă la arestarea
preventivă (Capitolul I) şi Decizia-cadru 2008/947/JAI a Consiliului din 27
noiembrie 2008 privind aplicarea principiului recunoaşterii reciproce în cazul
hotărârilor judecătoreşti şi al deciziilor de probaţiune în vederea supravegherii
măsurilor de probaţiune şi a sancţiunilor alternative (Capitolul II).
2.5. Asistenţa judiciară internaţională. În mod tradiţional, sub accepţiunea de
asistenţă judiciară internaţională în materie penală intră o sumă de acte şi măsuri
specifice dispuse de autorităţile judiciare ale unui stat (denumit stat solicitat, în
sprijinul declanşării ori derulării procedurilor penale în faţa autorităţilor judiciare ale
altui stat) denumit stat solicitant.
Astfel, de principiu, asistenţa judiciară dezvăluie o relaţie care se naşte între două
state. De aici rezultă două consecinţe:
- este exclusă asistenţa judiciară în raporturile dintre organizaţiile sau instituţiile
internaţionale ori europene (care nu au semnificaţia juridică de „stat”), sau dintre
acestea şi un anumit stat;
- domeniul asistenţei judiciare nu este la îndemâna particularilor. Astfel, o cerere de
asistenţă nu poate să provină, direct, de la o persoană fizică sau morală implicată
într-o procedură penală. Totuşi, particularul va putea să acceadă la această formă
de cooperare, în mod indirect, când o solicită în faţa autorităţilor judiciare care
instrumentează litigiul, iar acestea vor admite o asemenea solicitare şi vor promova
cererea de asistenţă judiciară.
De regulă, noţiunea de asistenţă judiciară internaţională în materie penală este
folosită cu două sensuri:
- în sens larg, se confundă cu cooperarea judiciară internaţională şi marchează
totalitatea regulilor care permit colaborarea judiciară dintre două state. Acest sens
este impropriu utilizat, întrucât, în faţa transformărilor rapide şi ingenioase pe care
le-a cunoscut în ultima perioadă, cooperarea judiciară internaţională a depăşit sfera
asistenţei judiciare, a încetat să mai fie asimilată unui simplu ajutor acordat de
autorităţile unui stat pentru buna desfăşurare a procesului penal derulat într-un alt
stat şi a dobândit noi valenţe care pun în joc colaborarea şi coordonarea între
autorităţile implicate;
- în sens restrâns, vizează numai asistenţa judiciară minoră sau secundară care
desemnează ansamblul procedurilor susceptibile să soluţioneze dificultăţile inerente
ale unui litigiu cu elemente de extraneitate.
Asistenţa judiciară internaţională în materie penală se caracterizează prin varietate
şi cuprinde:
- formele tipice, bazate pe sistemul cererii: clasice (comisiile rogatorii, înfăţişarea în
statul solicitant a martorilor, experţilor şi persoanelor urmărite, transferul
persoanelor deţinute, notificarea actelor de procedură care se îndeplinesc sau se
depun într-un proces penal, cazierul judiciar) şi moderne (audierile prin
videoconferinţă şi prin teleconferinţă, livrările supravegheate, anchetele sub
acoperire, echipele comune de anchetă, supravegherea transfrontalieră, informaţiile
privind conturile bancare, informaţiile privind operaţiunile bancare, supravegherea
tranzacţiilor bancare);
- formele atipice, care conturează o relaţie asimetrică între state, fără să implice, de
principiu, obligaţii în sarcina statului destinatar, ci doar, după caz, opţiunea sau
obligaţia statului furnizor (transmiterea spontană de informaţii şi transmiterea de
informaţii despre hotărârile penale şi despre măsurile ulterioare, care se referă la
cetăţenii statului străin şi care au făcut obiectul unei menţiuni în cazierul judiciar).
2.5.1. Comisia rogatorie internaţională desemnează un mandat judiciar prin
intermediul căruia autoritatea judiciară a unui stat împuterniceşte o autoritate
judiciară dintr-un alt stat să îndeplinească, în numele şi pe seama sa, anumite
activităţi judiciare necesare într-un proces penal declanşat în fata autorităţii
mandante.
Obiectul comisiei rogatorii internaţionale acoperă o gamă foarte extinsă de acte şi
măsuri specifice urmăririi penale, camerei preliminare (în anumite cazuri) sau
judecăţii, însemnând, cu precădere:
- acte de procedură, constând, în esenţă, în audierea părţilor, a martorilor şi
a experţilor, efectuarea de percheziţii, reconstituiri, expertize, instituirea unor măsuri
provizorii şi confiscarea specială, localizarea şi identificarea persoanelor şi obiectelor,
transmiterea de informaţii necesare într-un anumit proces, interceptările şi
înregistrările audio şi video, examinarea documentelor de arhivă şi a fişierelor
specializate,
- transmiterea mijloacelor materiale de probă şi comunicarea de documente sau
dosare.
Cât priveşte procedura comisiei rogatorii, declanşarea asistenţei judiciare, având
ca obiect o comisie rogatorie, se realizează după condiţiile şi cu procedura prevăzute
în legea statului român solicitant, cu observarea, bineînţeles, a priorităţii dreptului
internaţional.
În ceea ce priveşte executarea comisiei rogatorii, art. 3 parag. 1 al Convenţiei
europene privind asistenţa judiciară în materie penală, semnată la Strasbourg în 20
aprilie 1959 instituie regula locus regit actum, în baza căreia cererile privind comisiile
rogatorii internaţionale se execută potrivit dreptului statului solicitat, cu condiţia ca
acesta să fie conform imperativelor tratatului incident. Această regulă este
o consecinţă a principiului suveranităţii şi a ideii de ordin practic, conform căreia
autorităţile statului solicitat cunosc cel mai bine propriile reguli de drept.
În ultima perioadă, însă, principiului locus regit actum i-a scăzut tot mai mult din
importanţă şi i s-au adus semnificative ameliorări. Aceste atenuări au menirea să
preîntâmpine anumite probleme privind valabilitatea actului ori a măsurii dispuse de
statul solicitat, care se pot ivi în statul solicitant, în special din cauza diferenţelor
dintre cele două sisteme de drept.
În acest sens, pe de o parte, s-a lăsat tot mai mult loc principiului forum regit actum,
recunoscut de art. 4 din Convenţia din 12 iulie 2000, elaborată de Consiliu în temeiul
articolului 34 din fostul TUE, cu privire la asistenţa judiciară reciprocă în materie
penală între statele membre ale Uniunii Europene. În temeiul acestui articol, cererile
de asistenţă judiciară se vor putea executa potrivit formalităţilor sau procedurilor
prescrise în dreptul statului solicitant, desigur în anumite condiţii. Art. 4 al
Convenţiei din 2000 răstoarnă practic regula locus regit actumconsacrată de
Convenţia din 1959 şi o înlocuieşte cu principiul forum regit actum, care dobândeşte
o aplicabilitate generală, interesând toate formele de asistenţă, nu numai comisiile
rogatorii. Cu toate acestea noua regulă nu se impune cu caracter obligatoriu, ci
cunoaşte două limitări:
- prima este dată de poziţia pe care o va adopta autoritatea judiciară solicitantă la
formularea cererii sau chiar la un moment ulterior. Astfel, este lăsată la latitudinea
acesteia opţiunea să solicite autorităţii judiciare rogate aplicarea propriei legislaţii la
efectuarea actului sau la îndeplinirea măsurii ordonate;
- a doua priveşte compatibilitatea normelor străine cu principiile fundamentale de
drept ale statului solicitat, care va fi cercetată de autorităţile judiciare solicitate.
Principiul forum regit actum dobândeşte o consacrare deplină odată cu
adoptarea Directivei 2014/41/UE a Parlamentului European şi a Consiliului, din 3
aprilie 2014 privind ordinul european de anchetă în materie penală, care din 22 mai
2017 va înlocui în relaţia dintre statele membre Convenţia europeană privind
asistenţa judiciară în materie penală din 1959 şi Protocoalele sale adiţionale, precum
şi Convenţia privind asistenţa judiciară reciprocă în materie penală din 2000 şi
Protocolul său adiţional. Transpunerea în legislația națională a Directivei
2014/41/UEeste de acum doar o chestiune de timp, câtă vreme prin proiectul de
Lege pentru modificarea și completarea Legii nr. 302/2004, supus dezbaterii publice,
se preconizează completarea Capitolului II din Titlul VII al legii în vigoare, prin
introducerea după Secțiunea 5 a unei noi secțiuni care conține normele de
implementare a ordinului european de anchetă.
Pe de altă parte, Convenţia din 1959 dă posibilitatea autorităţilor judiciare ale
statului solicitat să încuviinţeze, la cerere, participarea la executarea comisiei
rogatorii a autorităţilor indicate de statul solicitant, precum şi a părţilor, ori
a avocaţilor sau a mandatarilor acestora. În această finalitate, autorităţile judiciare
solicitate vor informa autorităţile solicitante despre data şi locul efectuării comisiei
rogatorii. Raţiunea acestei participări este dublă: din perspectiva autorităţilor
judiciare solicitante, prezenţa lor este indicată întrucât cunosc mai bine piesele
dosarului şi prin aceasta contribuie la o îndeplinire eficientă a cererii. În plus, este
o garanţie suplimentară a bunei executări a cererii şi că efectuarea comisiei rogatorii
nu va îmbrăca forma unui act pur administrativ, caracter care tinde să i se atribuie
în practicile de cooperare. Din perspectiva părţilor, participarea lor la efectuarea
comisiei rogatorii se explică prin nevoia asigurării depline în special a dreptului la
apărare, cu atât mai mult în situaţia în care prezenţa acestora la efectuarea unui act
de procedură este obligatorie în legislaţia statului solicitant.
Participarea autorităţilor judiciare străine la efectuarea actului se poate materializa
sub două forme: asistenţa şi colaborarea. Nici în convenţie, nici în legea internă nu
sunt fixate conţinutul şi puterile autorităţilor solicitante pe teritoriul statului
solicitat. În ceea ce priveşte asistenţa, întrucât nu presupune o implicare activă în
procedură a autorităţilor străine, aceasta nu ridică dificultăţi deosebite. De regulă,
ea poate consta în sprijinul adus de autorităţile solicitante, prin sfaturi, lămuriri,
comunicarea de informaţii considerate de autorităţile judiciare solicitate ca fiind
necesare în executarea comisiei rogatorii. În schimb, colaborarea la efectuarea
comisiei rogatorii, care, cel mai adesea se conjugă cu aplicarea regulii forum regit
actum, poate fi generatoare de probleme, deoarece autorităţile judiciare străine îşi
aduc un aport activ, fiind abilitate să contribuie efectiv la îndeplinirea actului sau
a măsurii care constituie obiect al comisiei rogatorii. În acest caz, pentru a nu se
aduce atingere suveranităţii statului solicitat, autorităţile judiciare ale acestuia vor
indica expres drepturile de care beneficiază autorităţile solicitante pe durata
procedurii, iar acestea sunt ţinute să le respecte.
Părţilor, avocaţilor sau mandatarilor acestora, prezenţi pe durata procedurii
desfăşurate în statul solicitat, le sunt conferite aceleaşi drepturi de care se bucură
pe parcursul procesului penal, potrivit legii acestui din urmă stat sau, după caz,
a statului solicitant, limitate totuşi la obiectul comisiei rogatorii. Cum judecata este
caracterizată în statele democratice de oralitate şi de contradictorialitate, participarea
acestor persoane la efectuarea comisiei rogatorii nu atrage discuţii, mai sensibilă este
prezenţa lor, în special a avocaţilor, în statul solicitat la îndeplinirea unui act în faza
prealabilă judecăţii, în procesele de tip inchizitorial, unde nu au abilitatea să ia parte
potrivit legii interne la efectuarea actelor de instrucţie.
2.5.2. Notificarea actelor de procedură care se întocmesc ori se depun într-un
proces penal presupune comunicarea în străinătate a actelor care se întocmesc sau
se depun într-un proces penal, însemnând, cu precădere, citaţii pentru înfăţişare
adresate părţilor, martorilor sau experţilor, actul de acuzare, cereri pentru
exercitarea căilor de atac, hotărâri ale autorităţilor judiciare, acte privind executarea
unei pedepse, plata unei amenzi sau plata cheltuielilor judiciare.
În ceea ce priveşte procedura notificării, se remarcă, pe de o parte, numeroasele
dispoziţii particulare care sunt consacrate prin diferite tratate bilaterale şi
multilaterale procedurii de urmat în cazul comunicării actelor de procedură către
persoanele care locuiesc pe teritoriul unui alt stat, iar, pe de altă parte, preocuparea
constantă a statelor în vederea simplificării formelor de notificare.
Potrivit art. 7 parag. 1 din Convenţia europeană din 1959, statul solicitat este ţinut
să procedeze la comunicarea actelor de procedură şi a hotărârilor judiciare transmise
de către statul solicitant. Modalitatea de comunicare este simplă şi constă în
transmiterea directă a actului către destinatar. Între statele care nu sunt părţi la
Convenţia din 1959, comunicarea va avea loc în formula indicată în tratatul care le
leagă sau pe bază de reciprocitate, fie direct destinatarului, fie prin intermediul
oficiilor sau ministerelor competente, fie prin mijlocirea autorităţilor judiciare
desemnate de state în acest sens, care vor lua toate măsurile necesare înmânării
către destinatar a actului. În această ultimă ipoteză, cererile de asistenţă judiciară
vor fi transmise autorităţilor judiciare prin mijlocirea autorităţilor centrale. În cazul
României, când nu se recurge la comunicarea directă, autorităţile centrale sunt
Ministerul Justiţiei pentru comunicările efectuate în cursul camerei preliminare, al
judecăţii şi al executării hotărârilor şi Parchetul de pe lângă I.C.C.J. pentru
comunicările actelor specifice fazei de urmărire penală. Autorităţile judiciare
competente să îndeplinească cererea de asistenţă judiciară sunt, pentru faza de
judecată şi, chiar dacă legea nu prevede expres, pentru faza de executare, judecătoria
în a cărei circumscripţie domiciliază sau se află locul de detenţie al persoanei căreia
urmează să i se comunice actele şi, pentru faza de urmărire penală, parchetul de pe
lângă această judecătorie [art. 197 alin. (3) din Legea nr. 302/2004]. Dacă statul
solicitant o cere în mod expres, statul solicitat va efectua comunicarea într-una dintre
formele prevăzute de legislaţia sa pentru înmânări analoage sau într-o altă formă
specială compatibilă cu această legislaţie.
Dovada comunicării se face printr-o recipisă datată şi semnată de destinatar sau
printr-o declaraţie a părţii solicitate, în care sunt consemnate faptul, forma şi data
comunicării. Unul sau ambele documente trebuie transmise imediat autorităţilor
solicitante. La cererea acestora din urmă, statul solicitat va preciza dacă notificarea
s-a făcut în conformitate cu legea sa. În cazul în care nu a fost posibilă comunicarea
actului către destinatar, autoritatea solicitată va înştiinţa autoritatea solicitantă
asupra motivului împiedicării.
Convenţia europeană din 1959 a lăsat deschisă calea ca, în momentul semnării sau
al depunerii instrumentului de ratificare sau de aderare, statul să ceară, prin
declaraţie adresată secretarului general al Consiliului Europei, ca citaţia pentru
înfăţişare, destinată unei persoane urmărite care se găseşte pe teritoriul său, să fie
transmisă autorităţilor sale într-un anumit termen, care nu va putea depăşi 50 de
zile înaintea datei fixate pentru înfăţişare, pe care autorităţile judiciare sunt ţinute
să îl ia în considerare la stabilirea datei înfăţişării şi la transmiterea citaţiei.
În sistemul Convenţiei de punere în aplicare a Acordului Schengen, potrivit art. 52,
preluat de art. 207 din Legea nr. 302/2004, autorităţile unui stat parte pot adresa
actele de procedură direct, pe cale poştală, persoanei care se află pe teritoriul altui
stat contractant. De obicei, citaţiile expediate pe cale poştală trebuie să conţină
dispoziţiile prevăzute de legislaţia statului de expediere în această materie, fără alte
menţiuni. Atunci când există raţiuni să se creadă că persoana căreia i se adresează
actul nu cunoaşte limba statului în care se desfăşoară procedurile, din raţiuni vizând
protejarea intereselor destinatarului şi asigurarea receptării efective a trimiterii, piesa
comunicată sau cel puţin un pasaj important al acesteia trebuie tradus în limba sau
într-una dintre limbile părţii contractante pe teritoriul căreia se găseşte destinatarul,
ori în limba pe care destinatarul o cunoaşte şi despre care autoritatea care transmite
actul are cunoştinţă. Când adresa destinatarului este necunoscută sau dacă statul
solicitant pretinde o dovadă a notificării persoanei, diferită decât cea obţinută de la
poştă, transmiterea actelor de procedură poate fi efectuată prin intermediul
autorităţilor statului solicitat.
În câmpul Convenţiei din 2000, art. 5 parag. 1, după modelul art. 52 din Convenţia
Schengen, păstrează regula imperativă a transmiterii actelor de procedură direct
destinatarului, pe cale poştală.
De la această regulă sunt admise limitativ patru excepţii, cu un caracter facultativ,
când piesele de procedură pot fi comunicate prin intermediul autorităţilor competente
ale statului membru solicitat, dacă:
- adresa persoanei destinatare a documentului este necunoscută sau nesigură;
- dreptul procedural relevant al statului membru solicitant impune, pentru a evita
o judecată in absentia, dovada remiterii documentului destinatarului, în afară dovezii
care poate fi obţinută de la poştă;
- nu a fost posibil ca documentul sa fie remis prin poştă, sau
- statul membru solicitant are motive bine întemeiate să considere că expedierea prin
poştă va fi ineficientă sau este inadecvată.
Regulile privind traducerea actelor prezentate anterior sunt valabile şi dacă actul de
procedură se comunică potrivit Convenţiei din 2000, iar documentele comunicate
direct prin poştă trebuie să fie însoţite de o notă care să indice faptul că destinatarul
poate să obţină de la autoritatea judiciară emitentă informaţii pertinente asupra
drepturilor şi obligaţiilor sale, imperativ care se regăseşte şi în art. 16 parag. 2 din al
doilea Protocol adiţional la Convenţia din 1959. Această notă nu este obligatoriu să
fie cuprinsă într-un înscris separat, ea putând să fie făcută pe chiar actul comunicat.
2.5.3. Ascultarea martorilor, a experţilor şi a persoanelor urmărite prin
mijloace alternative comisiei rogatorii. Dacă autorităţile judiciare ale unui stat nu
înţeleg să renunţe la principiul nemijlocirii şi nu apelează la ascultarea unui martor,
a unui expert sau a suspectului ori inculpatului prin comisie rogatorie tradiţională,
audierea acestora poate avea loc recurgându-se la alte forme ale asistenţei judiciare,
care pot fi, după caz: înfăţişarea martorilor sau a experţilor înaintea autorităţii
judiciare solicitante; transferul temporar al martorilor sau al
suspecţilor/inculpaţilor, deţinuţi în străinătate, pe teritoriul statului solicitant; sau
audierea prin teleconferinţă sau videoconferinţă a martorilor, a experţilor sau
a suspecţilor ori inculpaţilor. Oricare dintre aceste forme ar fi alese, dacă martorul
riscă să fie intimidat sau are nevoie de protecţie, autorităţile judiciare ale statului
solicitant şi cele ale statul solicitat fac tot posibilul pentru a stabili împreună
măsurile de protecţie a acelui martor, conform dreptului lor intern.
2.5.3.1. Înfăţişarea în statul solicitant a martorilor sau a experţilor. Potrivit art.
10 parag. 1 din Convenţia din 1959 şi art. 188 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, în
vederea ascultării martorilor sau a experţilor care locuiesc pe teritoriul altui stat,
autorităţile judiciare învestite cu soluţionarea unei cauze penale formulează o cerere
clasică de asistenţă judiciară având ca obiect comunicarea către persoana vizată
a unei citaţii, în cuprinsul căreia va menţiona expres că prezentarea martorului sau
a expertului în scopul audierii este în mod deosebit necesară. Prin cerere sau prin
citaţie, autorităţile solicitante vor indica şi cuantumul aproximativ al indemnizaţiilor,
cheltuielilor de călătorie şi de cazare rambursabile şi vor putea solicita autorităţilor
în relaţie acordarea unui avans martorului sau expertului. În niciun caz nu este
posibilă emiterea unui mandat de aducere pe numele martorului sau a expertului
care se află în străinătate, întrucât instrumentele internaţionale pertinente nu admit
această formă de chemare a persoanei vizate. Dacă totuşi, un mandat de aducere va
fi emis de autorităţile judiciare române, el va fi tratat ca o citaţie de către autorităţile
competente ale statului solicitat.
Autoritatea solicitată va aduce la cunoştinţa autorităţii judiciare solicitante
răspunsul martorului sau al expertului. Acceptarea citaţiei nu atrage o obligaţie
a martorului sau expertului să se prezinte în faţa autorităţii judiciare solicitante. În
situaţia în care martorul sau expertul nu dă curs citaţiei de înfăţişare a cărei
comunicare a fot cerută, chiar dacă citaţia va cuprinde un ordin categoric, nu va
putea să fie supus niciunei sancţiuni sau măsuri de constrângere, în afară cazului
în care el va veni din proprie iniţiativă pe teritoriul statului solicitant şi dacă va fi din
nou citat aici, în mod legal.
În cazul în care martorul sau expertul chemat se va înfăţişa înaintea autorităţii
judiciare române solicitante, ascultarea lui se va realiza după regulile de procedură
ale statului solicitant şi este protejat de imunităţile de jurisdicţie care îi sunt
conferite.
2.5.3.2. Transferul temporar, pe teritoriul statului solicitant, al persoanelor
deţinute. În cazul în care martorul sau suspectul ori inculpatul este deţinut pe
teritoriul unul alt stat şi ascultarea lui prin comisie rogatorie nu este oportună, fiind
necesară prezenţa lui în vederea audierii sau a confruntărilor, autorităţile judiciare
române care instrumentează cauza au posibilitatea să solicite transferul temporar pe
teritoriul statului român solicitant.
Transferul temporar al celui deţinut se deosebeşte de transferarea persoanelor
condamnate în străinătate şi de extrădare, întrucât temeiurile sunt diferite, are un
caracter provizoriu şi se realizează în considerarea unor obiective aparte: asigurarea
prezenţei persoanei deţinute în faţa autorităţilor judiciare solicitante în vederea
ascultării ori a confruntării cu alte persoane şi nu pentru executarea unei sancţiuni
privative de libertate în mediul de origine ori pentru tragerea ei la răspundere penală
sau supunerea la executarea unei pedepse prin care a fost condamnată printr-o
hotărâre definitivă.
2.5.3.3. Transferul temporar, pe teritoriul statului solicitat, al persoanelor
deţinute. În situaţia în care autoritatea judiciară română care instrumentează
o cauză solicită unei autorităţi judiciare străine efectuarea prin comisie rogatorie
a unui act de procedură pentru îndeplinirea căruia este necesară prezenţa unei
persoane deţinute pe teritoriul statului solicitat (spre exemplu: reconstituire,
cercetare la faţa locului, confruntare), este deschisă posibilitatea ca autoritatea
judiciară solicitantă să transfere temporar acea persoană pe teritoriul statului
solicitat.
În acest sens, este necesară încheierea unui acord între autoritatea judiciară
solicitantă şi autoritatea judiciară solicitată care să conţină modalităţile concrete ale
transferului temporar şi termenul până la care persoana trebuie să se reîntoarcă pe
teritoriul statului solicitant. Statul solicitat are obligaţia să menţină persoana
transferată în detenţie, cu excepţia cazului în care autorităţile judiciare solicitante au
cerut punerea în libertate. Perioada de detenţie executată pe teritoriul statului
solicitat se deduce din durata detenţiei pe care trebuie sau va trebui să o efectueze
persoana respectivă pe teritoriul statului solicitant.
2.5.3.4. Audierile prin videoconferinţă şi teleconferinţă. Problemele legate de
valabilitatea în statul solicitant a actului obţinut prin comisie rogatorie, precum şi de
perioada de multe ori îndelungată în care se efectuează o comisie rogatorie
internaţională, la care se adaugă costurile ridicate pe care un transfer temporar le
implică, insuficienţa perioadei transferului pentru efectuarea actelor necesare,
omisiunea martorilor, a experţilor sau a suspecţilor ori inculpaţilor de a se prezenta
la chemarea autorităţii judiciare române solicitante, omisiune dată nu de refuzul de
a depune, ci de cauze ţinând de situaţia socială, familială sau personală a celui citat
sau de temerea serioasă a persoanei că siguranţa şi securitatea sa ar fi grav afectate
prin prezentare, sunt doar câteva dintre inconvenientele pe care le scot la iveală
formele clasice ale asistenţei judiciare.
În faţa unor asemenea neajunsuri şi a evoluţiei tehnologiei, redactorii Convenţiei din
2000 au gândit variante moderne, alternative de cooperare, concretizate sub forma
audierilor prin videoconferinţă şi teleconferinţă.
Audierile prin videoconferinţă implică o legătură audiovizuală realizată în acelaşi
timp, însă în spaţii diferite, între autoritatea judiciară în faţa căreia se află litigiul şi
persoana care trebuie să depună, ori după caz între această autoritate şi persoanele
supuse confruntării. Astfel, dacă o persoană care se află pe teritoriul unui stat
trebuie să fie audiată ca martor, expert, suspect sau inculpat de către autorităţile
judiciare ale unui stat străin, acesta din urmă, în cazul în care este inoportun sau
imposibil pentru acea persoană să se înfăţişeze personal pe teritoriul său, poate
solicita ca audierea să aibă loc prin videoconferinţă. Este inoportună înfăţişarea pe
teritoriul statului străin în cazuri date, de exemplu, de vârsta foarte fragedă sau
înaintată a persoanei, ori de starea ei de sănătate. Este imposibil să se prezinte în
faţa autorităţilor judiciare solicitante în situaţia în care persoana chemată se află în
stare de detenţie pe teritoriul altui stat sau ar fi expusă în statul solicitant unui
pericol grav (este, spre exemplu, situaţia victimelor sau a martorilor vulnerabili sau
ameninţaţi).
Audierile prin videoconferinţă prezintă incontestabil avantaje în faţa comisiilor
rogatorii clasice. Ele accelerează procedurile, fiind cert că se realizează într-un timp
mult mai scurt decât o comisie rogatorie obişnuită; permit (cu rezerve mult mai
restrânse decât în cazul comisiei rogatorii) ascultarea persoanei vizate potrivit
regulilor de procedură ale statului solicitant şi prin aceasta preîntâmpină eventuale
iregularităţi de care s-ar lovi o declaraţie dată în conformitate cu normele juridice ale
statului solicitat; evită în multe cazuri traducerile multiple care diluează substanţial
conţinutul mesajului şi, mai ales, asigură ascultarea nemijlocită a persoanei
respective de către autoritatea judiciară solicitantă. Astfel, deşi fizic autoritatea
judiciară solicitantă şi persoana vizată nu se află în acelaşi spaţiu, un contact direct
între aceştia se realizează chiar şi numai pe calea unui sistem de comunicare
interactiv. În acest fel, autoritatea judiciară competentă poate să perceapă nemijlocit
comportamentul celui ascultat pe parcursul audierii şi să tragă concluzii asupra
credibilităţii lui. În acelaşi timp, în cursul judecăţii, judecătorul, procurorul şi părţile
pot să adreseze persoanei ascultate întrebări pentru completarea, precizarea sau
verificarea celor declarate, întrebări care nu ar fi putut să fie anticipate dacă s-ar fi
apelat la o comisie rogatorie.
În schimb, audierile prin videoconferinţă, pe lângă inconvenientele cauzate uneori de
disfuncţionalităţile sistemelor tehnice de conexiune, prezintă, în cazul persoanei
suspectate sau acuzate, riscul încălcării drepturilor apărării. Mai precis, dreptul de
a fi asistat de un avocat încorporează şi posibilitatea suspectului sau a acuzatului de
a lua contact direct cu avocatul său, fără prezenţa autorităţilor oficiale, ceea ce, în
principiu, nu se poate asigura atunci când acuzatul şi avocatul acestuia se află în
locuri diferite, iar singura legătură între ei este sistemul de videoconferinţă utilizat
de autorităţile judiciare.
În acest sens, CtEDO a statuat că audierea unui acuzat prin videoconferinţă nu este
în sine contrară Convenţiei europene asupra drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale dacă aceasta corespunde unui scop legitim şi modalităţile sale de
derulare sunt compatibile cu exigenţele respectării drepturilor apărării, aşa cum sunt
ele consacrate de art. 6 din Convenţie. Astfel, nu există un risc de violare a acestui
articol, dacă ascultarea prin videoconferinţă este necesară pentru apărarea ordinii
publice, prevenirea infracţiunilor, protecţia vieţii, libertăţii şi siguranţei martorilor şi
a victimelor infracţiunii, precum şi pentru respectarea termenului rezonabil de
soluţionare a cauzei, iar suspectul sau acuzatul beneficiază de o legătură
audiovizuală adecvată cu sala de şedinţă, putând să vadă şi să audă persoanele
prezente la dezbateri şi are posibilitatea să se întreţină la un moment dat într-o
manieră confidenţială cu avocatul său, chiar şi prin intermediul unei linii telefonice
securizate (CtEDO, Marcello Viola c. Italiei, hotărârea din 5 octombrie 2006). Nu
aceeaşi concluzie poate fi trasă, însă, dacă acuzatul nu beneficiază de asistenţa unui
avocat pe durata videoconferinţei sau dacă autorităţile judiciare nu iau măsurile
necesare pentru a asigura un contact direct şi confidenţial între acuzat şi avocatul
său (CtEDO, Shulepov c. Rusiei, hotărârea din 26 iunie 2008 şi Sakhnovskiy c. Rusiei,
hotărârea din 2 noiembrie 2010). CtEDO a fost chemată să analizeze compatibilitatea
cu art. 6 din CEDO doar a videoconferinţelor interne având ca obiect ascultarea unui
acuzat. Raţiunile desprinse din jurisprudenţa judecătorilor de la Strasbourg
construită pe această temă rămân însă valabile şi în cazul ascultării acuzatului prin
videoconferinţă internaţională.
Condiţiile de formă şi de fond ale efectuării audierilor prin videoconferinţă sunt cele
clasice întâlnite în materia asistenţei judiciare internaţionale, cu unele precizări:
a) conţinutul cererii este sensibil diferit, întrucât trebuie să conţină, pe lângă
menţiunile obişnuite, şi motivul pentru care nu este oportun sau este imposibil ca
martorul sau expertul să fie prezent personal la audiere, precum şi denumirea
autorităţii judiciare şi numele persoanelor care vor proceda la audiere. Cu toate că
nu se prevede expres, practicile de cooperare au demonstrat că o cerere privind
audierea prin videoconferinţă este oportun să conţină şi datele tehnice ale sistemului
de videoconferinţă al autorităţii judiciare solicitante, precum şi orice detaliu privind
procedura şi formalităţile de audiere, considerat relevant de către autoritatea
judiciară solicitantă (spre exemplu: conţinutul drepturilor asupra cărora va fi
încunoştinţat inculpatul anterior luării declaraţiei; consecinţele ruperii tăcerii de
către acuzat; drepturile conferite martorului şi expertului pe durata audierii; relaţia
martorului sau a expertului cu anumite părţi din cauză, relaţie care, deşi în statul
solicitant nu îl protejează de dreptul de a nu depune, în statul solicitat poate să-i
confere acest drept; particularităţile legale privind ascultarea martorilor sau
a experţilor, mai ales atunci când depoziţia acestora este precedată de un jurământ
religios). Este important ca aceste detalii să fie comunicate părţii solicitate pentru
a se rezolva, dacă este cazul, pe calea consultărilor ulterioare cererii, orice
incompatibilitate care ar putea să apară între procedura statului solicitant de
ascultare prin videoconferinţă şi principiile de drept ori ordinea juridică a statului
solicitat.
b) cererea trebuie să satisfacă principiile fundamentale de drept ale statului solicitat,
condiţie de fond specială derivată din cerinţa cu caracter general prevăzută de art. 2
din Convenţia din 1959. Conceptul utilizat este imprecis şi poate da loc la interpretări
variate, fiind uşor de invocat în motivarea unui refuz al asistenţei judiciare. În orice
caz, prin principii fundamentale de drept trebuie să se înţeleagă principiile
fundamentale ale sistemului juridic al statului solicitat. Nu intră în această categorie
şi nu pot atrage respingerea cererii faptul că în dreptul statului solicitat nu este
prevăzută ascultarea prin videoconferinţă, precum şi împrejurarea că, potrivit
dreptului naţional al statului solicitat, una sau mai multe condiţii privind ascultarea
prin videoconferinţă nu sunt îndeplinite.
c) statul solicitat să dispună de mijloacele tehnice care să permită efectuarea audierii
prin videoconferinţă. Nu credem că trimiterea la existenţa în statul solicitat
a mijloacelor tehnice necesare realizării videoconferinţei reprezintă o condiţie a cărei
neîndeplinire să justifice un refuz din partea autorităţilor judiciare solicitate, ci este
mai degrabă un detaliu tehnic asupra căruia părţile în relaţie pot să convină,
neexistând niciun impediment ca asistenţa tehnică să fie oferită de către statul
solicitant.
România nu s-a prevalat de facultatea lăsată statelor atât de Convenţia din 2000, cât
şi de al doilea Protocol la Convenţia din 1959, de a declara că nu înţeleg să extindă
audierile prin videoconferinţă şi la suspecţi sau inculpaţi. Din raţiuni legate de
garantarea dreptului la apărare, Danemarca, Franţa, Malta, Olanda, Polonia, Marea
Britanie au formulat asemenea rezerve la Convenţia din 2000. Aceleaşi state (cu
anumite nuanţări în privinţa Poloniei), la care se adaugă Chile şi Croaţia, au formulat
rezerve identice şi la al doilea Protocol Adiţional la Convenţia din 1959. Dimpotrivă,
ţara noastră a deschis posibilitatea ascultării prin acest procedeu tehnic şi a acestor
participanţi la procesul penal, impunând totuşi îndeplinirea în plus şi a altor două
condiţii faţă de cele prevăzute în cazul ascultări martorilor sau a experţilor:
a) consimţământul suspectului sau al inculpatului, cerut ca o garanţie suplimentară
a dreptului la apărare şi a dreptului la tăcere;
b) existenţa unui acord între autorităţile judiciare solicitante şi solicitate în vederea
audierii prin videoconferinţă a suspectului sau a inculpatului, necesar pentru ca
părţile în relaţie să se pună de acord asupra creării cadrului optim în care persoana
în cauză să îşi poată exercita plenar drepturile fundamentale care îi sunt conferite în
cursul unui proces penal.
Referitor la procedura audierilor prin videoconferinţă, când România este statul
solicitat, autorităţile judiciare competente sunt curţile de apel, în cursul judecăţii, şi
parchetele de pe lângă curţile de apel, în faza de urmărire penală.
La data convenită pentru audiere, martorul, expertul sau suspectul ori inculpatul
este citat potrivit legii române în materie.
Procedura audierii prin videoconferinţă implică următoarele reguli:
a) audierea are loc în prezenţa, după caz, a judecătorului sau a procurorului român
competent. Judecătorul sau procurorul român verifică identitatea persoanei audiate
şi are rolul să vegheze la respectarea, pe durata videoconferinţei, a principiilor
fundamentale ale legii române. În cazul în care constată că sunt încălcate principiile
fundamentale ale dreptului român, judecătorul sau procurorul ia de îndată măsurile
necesare pentru ca audierea să fie conformă acestor principii;
b) autorităţile judiciare române competente şi cele ale statului solicitant convin, când
este cazul, asupra măsurilor de protecţie a martorului sau a expertului;
c) la cererea autorităţilor solicitante sau a persoanei supuse audierii, aceasta va fi
asistată, de un interpret, potrivit legii române;
d) audierea se efectuează direct de către autoritatea judiciară competentă a statului
solicitant sau sub coordonarea acesteia, potrivit legii acelui stat;
e) persoana chemată ca martor sau expert poate invoca dreptul de a nu depune
mărturie, care îi este conferit fie de legea română, fie de legea statului solicitant;
f) autoritatea judiciară română solicitată poate lua toate măsurile legale adecvate
pentru asigurarea participării persoanei în cauză în vederea ascultării prin
videoconferinţă;
g) fără a aduce atingere măsurilor convenite pentru protecţia martorilor, autoritatea
judiciară română întocmeşte un proces-verbal în care se consemnează data şi locul
audierii, identitatea persoanei audiate, informaţii privind depunerea jurământului şi
condiţiile tehnice în care audierea s-a desfăşurat. Procesul-verbal se transmite
autorităţii judiciare competente a statului solicitant.
Cheltuielile legate de stabilirea legăturii video, de punerea la dispoziţie a acestei
legături în statul solicitant, remunerarea interpreţilor şi indemnizaţiile plătite
martorilor şi experţilor, precum şi cheltuielile de deplasare în statul solicitat vor fi
rambursate de statul străin solicitant statului român, dacă acesta din urmă nu
a renunţat expres la rambursarea acestor cheltuieli în totalitate sau parţial.
Când România este statul solicitant, ascultarea martorului, a expertului sau
a suspectului ori inculpatului se realizează direct de către autorităţile judiciare
române învestite cu soluţionarea cauzei după dispoziţiile pertinente privind audierea
persoanelor prevăzute în Titlul IV, Capitolul II din Codul de procedură penală sau,
dacă este cazul, de ascultare a martorului protejat, iar regulile menţionate mai sus
se aplică în mod corespunzător.
Audierile prin teleconferinţă presupun ca, dacă o persoană care se află pe teritoriul
stat trebuie să fie audiată ca martor sau expert de către autorităţile judiciare ale altui
stat, acestea din urmă pot cere, atunci când dreptul naţional prevede, ajutorul
primului stat pentru ca audierea să poată avea loc prin conferinţă telefonică.
Cererile de audiere prin conferinţă telefonică conţin, pe lângă informaţiile generale,
şi denumirea autorităţii judiciare şi a persoanelor care vor proceda la audiere,
precum şi o declaraţie conform căreia martorul sau expertul este dispus să ia parte
la o audiere prin conferinţă telefonică.
O audiere nu poate avea loc prin conferinţă telefonică decât dacă martorul sau
expertul acceptă ca ascultarea sa să se efectueze prin acest mijloc.
Modalităţile practice de audiere sunt hotărâte de comun acord de către autorităţile
judiciare în relaţie. Atunci când acceptă aceste modalităţi, autoritatea solicitată se
angajează: să notifice martorului sau expertului respectiv ora şi locul audierii; să
vegheze la identificarea martorului sau expertului şi să verifice dacă martorul sau
expertul acceptă audierea prin conferinţă telefonică.
În esenţă, teleconferinţa are un regim apropiat audierilor prin videoconferinţă. Cu
toate acestea, pe lângă aspectele tehnice care le deosebesc, există alte trei elemente
care diferenţiază cele două forme ale asistenţei judiciare: în primul rând, în cazul
teleconferinţei, consimţământul persoanei care urmează să fie ascultată este
obligatoriu în toate cazurile. În al doilea rând, fiind un mijloc mai puţin transparent
decât videoconferinţa, teleconferinţa nu este aplicabilă la audierea învinuitului sau
a inculpatului. În al treilea rând, pentru realizarea unei teleconferinţe, nu se mai cere
îndeplinirea condiţiei prealabile a inoportunităţii sau imposibilităţii pentru persoana
vizată să se înfăţişeze pe teritoriul statului solicitant, fiind astfel suficient ca legislaţia
statului solicitat să prevadă posibilitatea organizării unei conferinţe telefonice.
Întrucât audierile prin teleconferinţă nu oferă o transparenţă suficientă a procedurii
şi nici garanţii îndestulătoare asupra veridicităţii vocii şi a respectării
confidenţialităţii datelor cu caracter personal, România a înţeles să facă uz de
posibilitatea acordată statelor de art. 11 parag. 3 din Convenţia din 2000 şi de art.
10 parag. 3 din al doilea Protocol adiţional la Convenţia din 1959 şi nu a adoptat
măsurile legislative interne care să permită audierile prin conferinţă telefonică.
2.5.4. Livrările supravegheate. Livrările supravegheate transfrontaliere reprezintă
o tehnică particulară de investigaţii utilizată în scopul descoperirii activităţilor
infracţionale grave şi al identificării persoanelor implicate în asemenea activităţi şi
constă în permiterea ieşirii, a tranzitului sau a intrării pe teritoriul unuia ori a mai
multor state, sub controlul autorităţilor competente din ţările în relaţie, de mărfuri,
fonduri, bunuri, substanţe ilicite, fără modificarea lor sau după sustragerea ori
înlocuirea în totul sau în parte a acestora. Dat fiind specificul lor, ca mijloc de
investigaţii şi nu mijloc de probă, livrările supravegheate pot fi folosite numai în faza
prealabilă judecăţii.
Inspirate din cooperarea poliţienească, livrările supravegheate au fost aduse în
câmpul asistenţei judiciare prin art. 12 din Convenţia din 2000, preluat de art. 18
din al doilea Protocol adiţional la Convenţia din 1959. În dreptul intern, această
formă a asistenţei judiciare este consacrată în art. 180 din Legea nr. 302/2004,
potrivit căruia autorităţile judiciare române competente autorizează, la cerere, în
condiţiile prevăzute de legea română, livrări supravegheate, în cadrul unor proceduri
penale privind infracţiuni extrădabile. Livrările supravegheate se derulează potrivit
legii române. Aceste dispoziţii se aplică în mod corespunzător şi în cazul în care
asistenţa este solicitată de autorităţile judiciare române.
2.5.5. Supravegherea transfrontalieră. Supravegherea transfrontalieră este
o metodă de anchetă în virtutea căreia agenţii statului solicitant care urmăresc, în
cadrul unei anchete judiciare, să obţină, pe teritoriul acelui stat, informaţii sau
elemente de probă, prin filajul sistematic al unei persoane care se presupune că
a săvârşit o infracţiune extrădabilă, al prezenţei acesteia în anumite locuri ori al
comportamentului său, ori prin filajul unei persoane faţă de care sunt motive serioase
să se creadă că poate duce la identificarea sau localizarea primei persoane, sunt
autorizaţi să continue această supraveghere pe teritoriul statului solicitat.
Supravegherea transfrontalieră este prevăzută ca formă a cooperării poliţieneşti în
art. 40 din Convenţia Schengen, iar ca formă a asistenţei judiciare de art. 17 din al
doilea Protocol adiţional la Convenţia din 1959.
În dreptul naţional, supravegherea transfrontalieră este reglementată ca o formă
modernă a asistenţei judiciare de textul art. 183 din Legea nr. 302/2004, care
stabileşte condiţiile şi procedura de urmat doar atunci când statul român este cel
solicitat. Soluţia legislativă se justifică de faptul că, în România, filajul unei persoane
nu reprezintă o metodă specială de supraveghere sau cercetare. În orice caz,
o supraveghere transfrontalieră din partea agenţilor români nu este exclusă, însă
aceasta se poate realiza numai în cadrul cooperării poliţieneşti.
2.5.6. Anchetele sub acoperire. Ancheta sub acoperire, denumită şi ancheta
discretă sau infiltrarea transfrontalieră, ca formă a asistenţei judiciare
internaţionale, reprezintă o tehnică specifică de cercetare prin intermediul căreia
agenţii unui stat sunt autorizaţi, la cerere, să culeagă date privind pregătirea sau
săvârşirea unei infracţiuni grave şi identificarea făptuitorilor, prin infiltrarea în medii
criminogene sub o identitate falsă sau fictivă.
Sunt posibile trei situaţii:
- în primul rând, statul solicitant poate cere infiltrarea unui agent al său pe teritoriul
statului solicitat;
- în al doilea rând, statul solicitant poate cere trimiterea unui agent al statului
solicitat pentru a se infiltra pe teritoriul primului şi
- în al treilea rând, statul solicitant poate cere infiltrarea unui agent al statului
solicitat pe teritoriul acestuia din urmă.
Anchetele sub acoperire sunt prevăzute de art. 14 din Convenţia din 2000 şi art. 19
din al doilea Protocol adiţional la Convenţia din 1959. În dreptul intern, infiltrarea
transfrontalieră este prevăzută de art. 181 din Legea nr. 302/2004.
În esenţă, mecanismul de cooperare se declanşează la cererea autorităţilor statului
solicitant. Autorităţile competente ale statului solicitat vor decide, de la caz la caz, ce
răspuns să dea, ţinând cont de legea şi de procedurile naţionale.
Anchetele sub acoperire pot avea loc în baza unui acord încheiat între autorităţile
competente ale statelor în relaţie, prin care acestea convin, potrivit legii lor naţionale,
asupra duratei anchetei, a modalităţilor concrete de desfăşurare şi a statutului
juridic al agenţilor implicaţi. În cazul României, autoritatea competentă este
Parchetul de pe lângă I.C.C.J., potrivit art. 2 pct. 6 din Legea nr.
368/2004. Anchetele discrete se efectuează numai în condiţiile şi cu procedura
prevăzute în legea statului pe teritoriul căruia agenţii infiltraţi acţionează.
2.5.7. Echipele comune de anchetă. Experienţa practică a demonstrat că, atunci
când autorităţile judiciare ale unui stat anchetează o infracţiune cu dimensiuni
transfrontaliere, în strânsă legătură cu criminalitatea organizată, poate fi folositoare
anchetei participarea agenţilor de poliţie sau a altor agenţi competenţi ai altui stat pe
teritoriul căruia există elemente legate de infracţiunea în cauză. Unul dintre
obstacolele de care s-au lovit echipele comune de anchetă a fost tocmai lipsa unui
cadru specific în care aceste echipe să poată fi create şi să intervină. În acest context,
prin art. 13 din Convenţia din 2000 echipele comune de anchetă au fost introduse
pentru prima dată între formele asistenţei judiciare internaţionale. Textul art. 13 din
Convenţia din 2000 a fost preluat cu unele mici nuanţe de conţinut de art. 20 din al
doilea Protocol adiţional la Convenţia din 1959, iar, în dreptul naţional, de art. 182
din Legea nr. 302/2004.
Echipa comună de anchetă este o metodă de efectuare a investigaţiilor penale prin
intermediul căreia autorităţile competente din două sau mai multe state îşi pot aduce
o contribuţie eficientă, prin strângerea de informaţii sau culegerea de probe, în cadrul
unei anchete penale desfăşurate în unul sau mai multe dintre state care formează
echipa. Echipa comună de anchetă implică o intervenţie comună a autorităţilor
judiciare, poliţieneşti sau administrative ale statelor în relaţie sau a altor organisme
internaţionale, fiind creată în mod subsidiar (dacă informaţiile nu pot fi obţinute în
alt mod), într-un scop determinat şi pentru o perioadă limitată de timp.
Constituirea unei echipe comune de anchetă este justificată cu precădere atunci
când, în cadrul unei proceduri penale în curs în statul solicitant, se impune
efectuarea unor anchete dificile şi delicate, care implică mobilizarea unor importante
mijloace umane şi tehnice, care privesc şi alte state, precum şi în cazul în care mai
multe state efectuează anchete care necesită o acţiune coordonată şi concertată în
statele în cauză.
Asistenţa judiciară se declanşează la cererea oricăruia dintre statele implicate în
anchetă, în cerere fiind obligatoriu să se menţioneze şi propunerile asupra
componenţei echipei.
Întrucât presupune activităţi efectuate în comun de către autorităţile a două sau mai
multor state, înfiinţarea echipei necesită existenţa unui acord scris al autorităţilor
competente ale statelor implicate. În relaţia cu statele membre ale Uniunii Europene,
acordul se încheie de către prim-procurorul sau procurorul general al parchetului în
care îşi desfăşoară activitatea procurorul care efectuează sau supraveghează
urmărirea penală sau, atunci când nu există nicio procedură penală în desfăşurare
pe teritoriul României, indiferent de natura infracţiunii, de procurorul general al
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau de procurorul
desemnat de acesta. În relaţia cu statele terţe, acordul se încheie de către procurorul
general al Parchetului de pe lângă I.C.C.J. sau de către procurorul desemnat de
acesta.
Întrucât Legea nr. 302/2004 nu conţine prevederi asupra valorii procedurale pe care
o dobândesc într-un proces penal actele efectuate de membrii detaşaţi ai unei echipe
comune de anchetă, omisiune care a generat dificultăţi şi interpretări neunitare în
practicile interne, art. 548 alin. (2) C.proc.pen. a pus capăt acestor inconveniente şi
a consacrat actelor membrilor străini detaşaţi ai unei echipe comune de anchetă,
efectuate în baza şi conform acordului încheiat şi dispoziţiilor conducătorului echipei,
o valoare similară actelor efectuate de către organele de urmărire penală române.
2.5.8. Informaţiile asupra conturilor şi a tranzacţiilor bancare. Supravegherea
tranzacţiilor bancare. Formele generoase ale asistenţei judiciare fac posibilă
cooperarea între autorităţile judiciare ale diferitelor state pentru obţinerea de
informaţii utile într-un proces penal asupra conturilor sau a tranzacţiilor bancare şi
pentru supravegherea operaţiunilor bancare. În lipsa unor dispoziţii internaţionale
care să reglementeze această materie, executarea unei cereri de asistenţă judiciară
având ca obiect conturile bancare poate fi însă dificilă, izbindu-se de numeroase
obstacole legate îndeosebi de diversitatea legislaţiilor naţionale şi de anumite interese
naţionale.
Adoptarea Protocolului din 16 octombrie 2001 adiţional la Convenţia din 2000 a avut
ca scop suprimarea sau cel puţin atenuarea în sânul Uniunii Europene, a acestor
dificultăţi şi facilitarea asistenţei judiciare având ca obiect conturile şi tranzacţiile
bancare. În această idee, pentru a garanta efectivitatea asistenţei judiciare se prevede
expres că secretul bancar nu poate fi opus ca motiv de refuz al cooperării privind
cererile de asistenţă formulate de către autorităţile unui stat membru al Uniunii
Europene. Totodată, băncile vor asigura caracterul confidenţial atât asupra
transmiterii informaţiilor către autorităţile solicitante, cât şi asupra anchetei penale
desfăşurate, fără a putea divulga aceste date clientului sau oricărei alte persoane.
În Protocol, sunt vizate trei tipuri de activităţi care pot face obiectul unei cereri de
asistenţă judiciară: informaţiile asupra conturilor bancare, informaţiile asupra
tranzacţiilor bancare şi supravegherea tranzacţiilor bancare. Dispoziţiile cuprinse în
protocol se regăsesc în art. 210-218 din Legea nr. 302/2004, fiind aplicabile numai
în relaţiile cu statele membre ale Uniunii Europene.
Informaţiile asupra conturilor bancare reprezintă o metodă de investigaţie prin
intermediul căreia o autoritate competentă a unui stat obţine de la autorităţile altui
stat relaţii care permit identificarea conturilor bancare, indiferent de natura acestora,
care sunt controlate sau deţinute de o anumită persoană fizică sau morală care face
obiectul unei anchete penale. Prin utilizarea expresiei „controlate sau deţinute”, s-a
permis extinderea cercetării nu numai la conturile bancare al căror titular este
persoana în cauză, ci şi la conturile bancare asupra cărora ea deţine o procură sau
asupra cărora pretinde un drept.
În acest scop, autorităţile solicitate vor furniza, la cerere, autorităţilor solicitante
numerele conturilor bancare, precum şi orice alte detalii utile.
Executarea unei cereri privind informaţiile asupra conturilor bancare este supusă
următoarelor condiţii de fond:
a) dubla incriminare;
b) compatibilitatea îndeplinirii cererii cu dreptului statului solicitat;
c) limitele de pedeapsă şi natura infracţiunii. Particularitatea acestei forme specifice
de asistenţă judiciară, justificată de natura obiectului asupra căruia poartă, este dată
de faptul că asistenţa nu poate fi acordată pentru orice tip de infracţiune, ci numai
în cazul infracţiunilor care prezintă o anumită gravitate. Art. 1 din Protocol foloseşte
criterii alternative pentru determinarea infracţiunilor a căror investigare poate
fundamenta o cerere de transmitere a informaţiilor asupra conturilor bancare. Este
vorba:
- fie despre o infracţiune care este sancţionată cu o pedeapsă privativă de libertate
sau un mandat de executare a pedepsei închisorii pe o perioadă maximă de cel puţin
4 ani, în statul solicitant, şi cel puţin 2 ani în statul solicitat;
- fie despre o infracţiune dintre cele menţionate la art. 2 din Convenţia privind
constituirea Oficiului European de Poliţie (Convenţia Europol) din 1995 sau în anexa
la convenţie;
- fie, în măsura în care infracţiunea nu este prevăzută de Convenţia Europol, de
o infracţiune prevăzută de Convenţia din 1995 privind protecţia intereselor financiare
ale Comunităţilor europene, de Protocolul adiţional din 1996 sau de către al doilea
Protocol adiţional din 1997;
d) existenţa procedurilor penale în curs în statul solicitant împotriva unei persoane
fizice sau juridice pentru vreuna din infracţiunile arătate anterior.
Informaţiile asupra tranzacţiilor bancare constituie o metodă de investigaţie prin
intermediul căreia o autoritate competentă a unui stat obţine de la autorităţile altui
stat detalii cu privire la conturile bancare indicate, precum şi cu privire la
operaţiunile bancare derulate, într-o perioadă de timp delimitată, prin unul sau mai
multe dintre conturile bancare indicate în cerere, inclusiv detalii cu privire la orice
expeditor sau destinatar de cont.
Aceste informaţii, similar celor precedente, se acordă la cererea autorităţilor străine
solicitante, cerere în care se vor arăta motivele pentru care informaţiile solicitate sunt
considerate a avea o valoare substanţială în vederea cercetării infracţiunii respective.
În acest caz, dubla incriminare şi conformitatea îndeplinirii cererii cu legea statului
solicitat sunt singurele motive de refuz al asistenţei judiciare.
Supravegherea tranzacţiilor bancare este acea măsură care dă posibilitatea
autorităţilor unui stat membru să obţină, la cerere, monitorizarea de către
autorităţile judiciare solicitate, pe o perioadă determinată, a operaţiunilor bancare
care se derulează prin unul sau mai multe dintre conturile bancare indicate de către
autorităţile solicitante.
În cerere se vor indica motivele pentru care informaţiile solicitate sunt considerate
a avea o valoare substanţială în vederea cercetării infracţiunii respective.
Când România este statul solicitat, supravegherea tranzacţiilor bancare poate avea
loc numai în baza unei autorizaţii emise de autorităţile judiciare române competente,
potrivit legii române. Modalităţile concrete de supraveghere se stabilesc între
autorităţile judiciare române şi cele străine în condiţiile prevăzute în dreptul intern.
2.5.9. Cazierul judiciar şi informaţiile privind hotărârile de
condamnare. Simplificarea formelor de transmitere a informaţiilor asupra
condamnărilor pronunţate într-un stat faţă de resortisanţii altui stat presupune, pe
de o parte, ca aceste condamnări să fie cunoscute în cel mai scurt timp posibil de
către statul de origine, iar, pe de altă parte, că fiecare stat este îndreptăţit să obţină
de la celelalte state, în termen util, extrasele după cazierele judiciare de care are
nevoie.
Convenţia din 1959, prin două texte diferite, instituie două reguli distincte, care nu
trebuie confundate:
- comunicarea şi schimbul de informaţii privind cazierele judiciare sunt
prevăzute de art. 13, potrivit căruia, pe baza unei cereri de asistenţă judiciară
formulată într-un proces penal, partea solicitată va comunica (în măsura în care
autorităţile ei judiciare vor putea ele însele să le obţină într-un asemenea caz)
extrasele de pe cazierul judiciar şi orice date referitoare la acesta. Comunicarea
acestora poate fi făcută, potrivit art. 13 parag. 2, şi în urma unei cereri formulate în
alte cauze decât cele penale: în cauze civile sau administrative, spre exemplu. În
dreptul pozitiv această măsură este prevăzută de art. 201 din Legea nr.
302/2004. Când autorităţile judiciare române solicită în străinătate extrase după
cazierul judiciar, cererea se va transmite prin intermediul Ministerului Administraţiei
şi Internelor, iar când România este statul solicitat, tot această autoritate este
abilitată să dea curs cererii;
- transmiterea informaţiilor despre condamnările penale şi despre măsurile
ulterioare. Acestea sunt prevăzute de art. 22 din Convenţie şi de art. 202 din Legea
nr. 302/2004 şi au în vedere transmiterea din oficiu şi în absenţa unei cereri de
asistenţă judiciară a informaţiilor privind condamnările penale şi măsurile ulterioare
acestora care se referă la cetăţenii unui stat şi care au făcut obiectul unei menţiuni
în cazierul judiciar. Transmiterea acestor informaţii are loc cel puţin odată pe an,
prin grija ministerelor de justiţie. Dacă persoana în cauză este considerată ca
resortisant al două sau mai multor părţi contractante, informaţiile vor fi comunicate
fiecărei părţi interesate, cu excepţia cazului în care persoana respectivă are
naţionalitatea statului pe teritoriul căruia a fost condamnată. Transmiterea
informaţiilor prevăzute de art. 22 din Convenţie nu implică automat şi comunicarea
unei copii după hotărârea de condamnare care se poate înainta statului solicitant,
însă numai la cererea acestuia.
Art. 13 şi art. 22 din Convenţia din 1959 prevăd, însă, pentru transmiterea între
statele părţi a informaţiilor asupra condamnărilor pronunţate, mecanisme a căror
lentoare nu satisface întotdeauna exigenţele cooperării judiciare. De aceea, dar şi
pentru atingerea obiectivului prevăzut la punctul 3 din Programul de măsuri destinat
punerii în aplicare a principiul recunoaşterii reciproce, care presupune instaurarea
unui model-tip de cerere privind informaţiile asupra antecedentelor penale, la nivelul
Uniunii Europene a fost adoptată la data de 21 noiembrie 2005 Decizia
2005/876/JAI relativă la schimbul de informaţii extrase din cazierul judiciar,
aplicabilă după data de 21 mai 2006.
La data de 26 februarie 2009 a fost adoptată Decizia-cadru 2009/315/JAI
a Consiliului privind organizarea şi conţinutul schimbului de informaţii extrase din
cazierele judiciare. Pentru punerea în aplicare a acestei Decizii-cadru şi în vederea
elaborării şi a dezvoltării unui sistem computerizat de schimb de informaţii privind
condamnările între statele membre, în 6 aprilie 2009, a fost adoptată Decizia
2009/316/JAI a Consiliului, de instituire a Sistemului european de informaţii cu
privire la cazierele judiciare (ECRIS).
ECRIS se doreşte un răspuns adecvat la necesitatea de a îmbunătăţi schimbul de
informaţii privind condamnările între statele membre. Acest sistem computerizat este
menit să comunice informaţii despre condamnări în mod uniform şi uşor de tradus
în mod automat, precum şi să permită orice alte modalităţi de organizare şi de
facilitare a schimburilor electronice de informaţii privind condamnările între
autorităţile centrale ale statelor membre.
ECRIS este un sistem descentralizat de tehnologie a informaţiei întemeiat pe bazele
de date privind cazierele judiciare din fiecare stat membru. Datele din cazierele
judiciare trebuie să fie stocate numai în baze de date gestionate de statele membre şi
nu există niciun fel de acces online direct la bazele de date privind cazierele judiciare
ale altor state membre. Ele fac obiectul unui schimb electronic între autorităţile
centrale ale statelor membre numai la cerere.
Decizia se bazează pe principiile deja stabilite de Decizia-cadru 2009/315/JAI, pe
care le completează şi le aplică din punct de vedere tehnic. Nici această decizie şi nici
Decizia-cadru 2005/876/JAI nu stabilesc vreo obligaţie de a face schimb de
informaţii privind hotărârile fără caracter penal.
Revenind la Decizia-cadru 2009/315/JAI, deşi art. 12 alin. (4) al acesteia abrogă
decizia din 2005, în realitate prima o include pe cea din urmă şi, întrucât dispoziţiile
acesteia limitează aria de utilizare a informaţiilor cerute de către statul membru
solicitant, completează aceste dispoziţii cu norme specifice, aplicabile în cazul în care
statul membru de cetăţenie transmite mai departe informaţiile legate de condamnări
comunicate de statul membru de condamnare.
În relaţiile dintre statele membre, decizia-cadru din 2009 completează şi dispoziţiile
articolului 13 din Convenţia din 1959, cele două protocoale adiţionale ale acesteia,
dispoziţiile Convenţiei din 2000 şi protocolul acesteia din 2001 şi, în acelaşi timp, nu
aduce atingere aplicării unor dispoziţii mai favorabile din acordurile bilaterale sau
multilaterale încheiate între statele membre.
2.5.10. Transmiterea spontană de informaţii. Art. 11 din al doilea Protocol
Adiţional la Convenţia din 1959, inspirat din art. 10 al Convenţiei europene din 1990
privind spălarea, descoperirea, sechestrarea şi confiscarea produselor infracţiunii,
prevede că, fără a aduce atingere propriilor investigaţii sau proceduri, autorităţile
competente ale unei părţi pot, din proprie iniţiativă şi în lipsa unei cereri prealabile,
să transmită altui stat informaţii obţinute în cadrul propriei lor anchete, dacă
apreciază că aceste informaţii ar putea duce la realizarea unui scop comun – lupta
împotriva criminalităţii. Asemenea informaţii au astfel menirea să ajute autorităţile
destinatare să iniţieze sau să pună capăt investigaţiilor ori procedurilor sau să ducă
la formularea de către aceste autorităţi a unei cereri de asistenţă judiciară
internaţională (art. 179 din Legea nr. 302/2004). Protocolul, ca de altfel şi legea
internă, legitimează doar transmiterea informaţiilor obţinute în cadrul unei proceduri
penale, nu şi a mijloacelor materiale de probă, care rămân guvernate de celelalte
mecanisme de asistenţă judiciară: comisia rogatorie sau, după caz, ordinul de
indisponibilizare.
Transmiterea spontană de informaţii dezvăluie o formă atipică de asistenţă judiciară
internaţională, întrucât mecanismul nu se declanşează la cererea autorităţilor
judiciare ale unui stat, ci din proprie iniţiativă. În orice caz, există doar o facultate şi
nu o obligaţie a autorităţilor care deţin informaţii utile în anchetele derulate în alt
stat sau pentru declanşarea acestor anchete, să le transmită autorităţilor
destinatare. Procedura se efectuează potrivit dreptului statului furnizor şi nu produce
nicio consecinţă asupra procedurilor declanşate în acest stat. Autorităţile furnizoare
pot condiţiona utilizarea informaţiilor doar în scopul pentru care ele au fost
transmise, ceea ce reprezintă o aplicare particulară a principiului specialităţii.
Statul destinatar, la rândul său poate să accepte informaţiile sau poate să le refuze.
Dacă le acceptă, atunci obligatoriu trebuie să respecte şi condiţiile care i-au fost
impuse şi nu poate utiliza informaţiile decât în scopul prevăzut de către autorităţile
competente ale statului de transmitere.
Art. 549
Executarea dispoziţiilor civile dintr-o hotărâre judecătorească penală străină

Mihaela Vasiescu

Executarea dispoziţiilor civile dintr-o hotărâre judecătorească penală străină se

face potrivit regulilor prevăzute pentru executarea hotărârilor civile străine.
Corelaţii legislative: Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 al Parlamentului European
şi al Consiliului din 12 decembrie 2012 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi
executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială; Legea nr. 189/2003; art. 1103-
1110 C.proc.civ.
Comentariu
Similar art. 522 C.proc.pen. din 1968, Codul de procedură penală rezervă executarea
dispoziţiilor civile dintr-o hotărâre judecătorească exclusiv domeniului cooperării
judiciare internaţionale în materie civilă.
Regulile de recunoaştere şi executare a hotărârilor străine în materie civilă diferă în
funcţie de ţara în care s-a pronunţat respectiva hotărâre. Astfel, va fi
aplicabil Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 al Parlamentului European şi al
Consiliului din 12 decembrie 2012 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi
executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială, care a intrat în vigoare pe data
de 10 ianuarie 2015 şi care a abrogat Regulamentul (CE) nr. 44/2001, în cazul
statelor membre ale Uniunii Europene cărora li se aplică prevederile respectivului
regulament, iar pentru hotărârile pronunţate în celelalte state se vor aplica
dispoziţiile art. 1103-1110 C.proc.civ.
Art. 5491
Procedura de confiscare sau desfiinţare a unui înscris în cazul clasării

Victor Horia Dimitrie Constantinescu

(1) În cazul în care procurorul a dispus clasarea sau renunţarea la urmărirea

penală, confirmată de judecătorul de cameră preliminară, şi sesizarea
judecătorului de cameră preliminară în vederea luării măsurii de siguranţă
a confiscării speciale sau a desfiinţării unui înscris, ordonanţa de clasare sau,
după caz, ordonanţa prin care s-a dispus renunţarea la urmărire penală
confirmată de judecătorul de cameră preliminară, însoţită de dosarul cauzei, se
înaintează instanţei căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece
cauza în primă instanţă după expirarea termenului prevăzut la art. 339 alin. (4)
ori, după caz, la art. 340 sau după pronunţarea hotărârii prin care plângerea
fost respinsă ori prin care a fost confirmată ordonanţa de renunţare la urmărire
penală.
(2) Judecătorul de cameră preliminară stabileşte termenul de soluţionare, în
funcţie de complexitatea şi particularităţile cauzei, care nu poate fi mai scurt
de 30 de zile.
(3) Pentru termenul fixat se dispune încunoştinţarea procurorului şi se citează
persoanele ale căror drepturi sau interese legitime pot fi afectate, cărora li se
comunică o copie a ordonanţei, punându-le în vedere că în termen de 20 de zile
de la primirea comunicării pot depune note scrise.
(4) Judecătorul de cameră preliminară se pronunţă prin încheiere, în şedinţă
publică, după ascultarea procurorului şi a persoanelor ale căror drepturi sau
interese legitime pot fi afectate, dacă sunt prezente. Dispoziţiile cuprinse în
titlul III al părţii speciale privind judecata care nu sunt contrare dispoziţiilor
prezentului articol se aplică în mod corespunzător.
(5) Judecătorul de cameră preliminară, soluţionând cererea, poate dispune una
dintre următoarele soluţii:
a) respinge propunerea şi dispune, după caz, restituirea bunului ori ridicarea
măsurii asigurătorii luate în vederea confiscării;
b) admite propunerea şi dispune confiscarea bunurilor ori, după caz,
desfiinţarea înscrisului.
(6) În termen de 3 zile de la comunicarea încheierii, procurorul şi persoanele
prevăzute la alin. (3) pot face, motivat, contestaţie. Contestaţia nemotivată este
inadmisibilă.
(7) Contestaţia se soluţionează potrivit procedurii prevăzute la alin. (4) de către
judecătorul de cameră preliminară de la instanţa ierarhic superioară celei
sesizate ori, când instanţa sesizată este Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, de
către completul competent potrivit legii, care poate dispune una dintre
următoarele soluţii:
a) respinge contestaţia ca tardivă, inadmisibilă sau nefondată;
b) admite contestaţia, desfiinţează încheierea şi rejudecă propunerea potrivit
alin. (5).
Corelaţii legislative: art. 315 alin. (2) lit. d), art. 339-340, art. 4251 C.proc.pen.; art.
112 C.pen.
Comentariu
1. Precedent legislativ. Raţiunea modificărilor. Potrivit art. 245 alin. (1) lit. c)
C.proc.pen. din 1968, astfel cum a fost interpretat printr-un recurs în interesul legii
(I.C.C.J., Secţiile Unite, Decizia nr. 2/2011), procurorul avea dreptul de a sesiza
instanţa civilă cu privire la desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris. Astfel, în
cazul în care procurorul dispunea o soluţie de netrimitere în judecată, acesta urma
să sesizeze instanţa civilă cu privire la desfiinţarea înscrisului falsificat.
Prin crearea unei proceduri speciale privind desfiinţarea înscrisurilor, acordând în
mod expres competenţa instanţei penale de a statua asupra acesteia, considerăm că,
în temeiul art. 4741 C.proc.pen., au încetat efectele recursului în interesul legii
anterior menţionat, instanţa civilă nemaiavând, în principiu, competenţa de a se
pronunţa în cazul acestor sesizări. Considerăm că modificarea competenţei în
favoarea instanţei penale, precum şi stabilirea unui cadru procesual specific
procedurii sunt binevenite având în vedere specificitatea acţiunilor privind
desfiinţarea înscrisurilor ca urmare a săvârşirii unor fapte prevăzute de legea penală.
În ceea ce priveşte aplicarea confiscării speciale, dispoziţiile art. 245 lit. b)
C.proc.pen. din 1968 acordau procurorului posibilitatea de a dispune confiscarea
specială prin acelaşi act procesual prin care acesta a dispus şi soluţia netrimiterii în
judecată. Măsura confiscării extinse nu poate face obiectul sesizării judecătorului de
cameră preliminară, aceasta fiind condiţionată de pronunţarea unei soluţii de
condamnare conform art. 1121 alin. (1) C.pen.
Deşi, din perspectiva dreptului naţional, confiscarea specială este o măsură de
siguranţă care nu are caracterul unei pedepse penale, din perspectiva Convenţiei,
confiscarea specială luată faţă de o persoană faţă de care a fost formulată o acuzaţie
în materie penală sau faţă de o persoană străină de orice proces penal a ridicat
numeroase probleme.
Astfel, CtEDO a analizat măsura confiscării din perspectiva garanţiilor oferite de art.
6 din Convenţie, arătând că dispunerea confiscării este echivalentă cu etapa
individualizării judiciare a pedepsei, iar art. 6 parag. 1 se aplică pe întreg parcursul
procesului în care se analizează o acuzaţie în materie penală (CtEDO, Phillips c.
Regatului Unit, hotărârea din 5 iulie 2001, parag. 39). Totodată, măsura confiscării,
indiferent de calificarea acesteia în dreptul naţional, a fost calificată de către CtEDO
ca o pedeapsă în sensul art. 7 din Convenţie (CtEDO, Welch c. Regatului Unit,
hotărârea din 9 februarie 1995 – în materia confiscării extinse; Varvara c. Italiei,
hotărârea din 29 octombrie 2013 – în materia confiscării speciale), precum şi
o ingerinţă în dreptul persoanei la respectarea bunurilor sale prevăzut de art. 1 din
Protocolul 1 la Convenţie (CtEDO, Paulet c. Regatului Unit, hotărârea din 13 mai
2014). Nu în ultimul rând, măsura confiscării poate declanşa o analiză cu privire la
prezumţia de nevinovăţie (CtEDO, Silickienė c. Lituaniei, hotărârea din 10 aprilie
2012), precum şi dreptul la respectarea vieţii private şi de familie (CtEDO, Knecht c.
României, hotărârea din 2 octombrie 2012).
Cu toate acestea, atunci când măsura confiscării are un caracter pur preventiv şi nu
implică o constatare a vinovăţiei pentru săvârşirea unei anumite infracţiuni, CtEDO
analizează ingerinţa din perspectiva art. 6 parag. 1 sub latura civilă şi art. 1 din
Protocolul nr. 1 la Convenţie (CtEDO, Butler c. Regatului Unit, decizia asupra
admisibilităţii din 27 iunie 2002). Astfel, confiscarea specială aplicată în urma
procedurii prevăzute de art. 5491 C.proc.pen. nu este echivalentă cu confiscarea
aplicată ca urmare a condamnării penale, situaţia premisă fiind că în cauză a fost
dispusă o ordonanţă de clasare sau de renunţare la urmărirea penală. Faţă de
această situaţie particulară, având în vedere scopul preventiv al măsurilor de
siguranţă în dreptul naţional, faptul că procedura specială nu are drept finalitate
condamnarea sau achitarea unei persoane, precum şi că măsura confiscării nu este
menţionată în cazierul judiciar, considerăm că, în principiu, garanţiile prevăzute
de art. 6 din Convenţie în materie penală şi ale art. 7 din Convenţie nu sunt aplicabile
(CtEDO, Butler c. Regatului Unit, precitată; Comisia, M c. Italiei, decizia asupra
admisibilităţii din 15 aprilie 1991).
În mod excepţional, în cazul în care, prin statuările sale, judecătorul de cameră
preliminară constată în mod implicit vinovăţia unei persoane pentru săvârşirea unei
infracţiuni, garanţiile art. 6 din Convenţie în materie penală devin incidente (spre
exemplu, CtEDO a constatat aplicabilitatea art. 7 în cazul în care reclamantul a fost
achitat pentru lipsa vinovăţiei cu privire la o infracţiune legată de executarea unor
construcţii în mod ilegal, iar într-o procedură ulterioară a fost dispusă confiscarea
imobilelor şi a terenurilor) (CtEDO, Sud Fondi SRL şi alţii c. Italiei, decizia asupra
admisibilităţii din 30 august 2007).
Faţă de exigenţele procesuale pe care le implică respectarea drepturilor fundamentale
arătate, considerăm că acordarea competenţei exclusive judecătorului de cameră
preliminară asupra confiscării speciale este o măsură legislativă necesară, însă
modalitatea de reglementare a fost deficitară, întrucât procedura specială nu
întrunea întotdeauna exigenţele Convenţiei, nefiind asigurată posibilitatea
persoanelor interesate de a administra probe în faţa judecătorului şi de a susţine oral
concluziile lor.
În acest sens, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate a art.
5491 alin. (2) C.proc.pen. şi a constatat că sintagmele „în camera de consiliu, fără
participarea procurorului ori a persoanelor prevăzute la alin. (2)” din art. 5491 alin.
(3) C.proc.pen. şi „fără participarea procurorului şi a persoanelor prevăzute la alin.
(2)” din art. 5491 alin. (5) C.proc.pen. sunt neconstituţionale. Curtea a reţinut că,
plecând de la incidenţa prevederilor art. 21 alin. (3) din Legea fundamentală asupra
tuturor litigiilor şi având în vedere şi dispoziţiile art. 20 din Constituţie,
prevederile art. 6 din Convenţie trebuie respectate de legiuitor şi atunci când
reglementează în domeniul procedurilor penale care nu ţin de rezolvarea cauzei pe
fond, inclusiv în ceea ce priveşte procedura desfăşurată în camera preliminară (D.C.C.
nr. 166 din 17 martie 2015, M.Of. nr. 264 din 21 aprilie 2015).
Prin modificările aduse de O.U.G. nr. 18/2016 legiuitorul delegat a pus în acord
procedura specială cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a ales să acorde
judecătorului de cameră preliminară libertate deplină în administrarea probatoriului
pe care îl consideră necesar în determinarea existenţei unui înscris falsificat, precum
şi în analizarea incidenţei unui caz de confiscare specială şi proporţionalitatea unei
asemenea confiscări.
2. Calitatea procesuală activă. Actul procesual prin care este sesizat judecătorul de
cameră preliminară este reprezentat de ordonanţa procurorului prin care se dispune
clasarea sau renunţarea la urmărirea penală. Judecătorul de cameră preliminară
poate fi astfel sesizat numai după ce Ministerul Public a dispus o soluţie de
netrimitere în judecată cu privire la fapta cu privire la care este necesară pronunţarea
desfiinţării înscrisului sau confiscării bunurilor, chiar dacă cu privire la alte fapte
sau persoane este dispusă disjungerea. De asemenea, calitatea procesuală activă
pentru sesizarea judecătorului de cameră preliminară aparţine numai procurorului,
judecătorul neputând fi sesizat de organul de cercetare penală.
Sesizarea judecătorului de cameră preliminară conform procedurii prevăzute de art.
5491 C.proc.pen. înainte de terminarea urmăririi penale sau de către organul de
cercetare penală va atrage respingerea sesizării ca inadmisibilă.
În cazul în care procurorul dispune emiterea rechizitoriului, competenţa de a se
pronunţa asupra desfiinţării sau confiscării va aparţine instanţei care soluţionează
cauza în fond, conform art. 404 alin. (4) C.proc.pen.
În ipoteza în care procurorul dispune, prin rechizitoriu, clasarea sau renunţarea la
urmărirea penală pentru fapte care au legătură cu înscrisurile care trebuie desfiinţate
sau bunurile care trebuie confiscate, sesizarea conform art. 5491 va fi realizată tot
prin rechizitoriu, nefiind necesară emiterea unei ordonanţe, întrucât actul de
dispoziţie al Ministerului Public poate fi conţinut într-un rechizitoriu cu conţinut
complex, conform art. 328 alin. (3) C.proc.pen. În situaţia amintită este necesară
formularea unei sesizări potrivit procedurii speciale întrucât instanţa care se va
pronunţa cu privire la faptele pentru care a fost emis rechizitoriu nu poate dispune
o soluţie de confiscare sau desfiinţare, deoarece judecata se limitează, potrivit art.
371 C.proc.pen., la faptele cu care a fost sesizată instanţa.
Întrucât împotriva soluţiilor de clasare poate fi formulată plângere la procurorul
ierarhic superior şi în faţa judecătorului de cameră preliminară, conform art. 339-
340 C.proc.pen., în cazul procedurii speciale de desfiinţare sau confiscare legiuitorul
a impus ca sesizarea să fie realizată numai după expirarea termenului de formulare
a plângerii, respectiv după respingerea acesteia de către judecătorul de cameră
preliminară.
Impunerea acestei exigenţe apare întemeiată din cel puţin două motive. Astfel, în
cadrul procedurii speciale prevăzute de art. 5491 C.proc.pen., judecătorul de cameră
preliminară nu poate analiza temeinicia sau legalitatea ordonanţei de clasare întrucât
pentru realizarea acestei analize legiuitorul a prevăzut procedura specială a plângerii
împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată. Subliniem acest
aspect întrucât, chiar dacă judecătorul sesizat potrivit art. 5491 C.proc.pen. va realiza
o analiză asupra legalităţii şi temeiniciei confiscării sau desfiinţării, procurorul este
cel care va dispune soluţia în ceea ce priveşte soluţionarea acţiunii penale şi va stabili
cadrul procesual asupra căruia se va pronunţa judecătorul de cameră preliminară,
desfiinţarea acestei ordonanţe ducând implicit la lipsa oricărui cadru legal pentru
pronunţarea soluţiei de confiscare sau desfiinţare.
Curtea Constituţională a reţinut că nici ordonanţa procurorului de clasare sau de
renunţare la urmărirea penală prin care decide cu privire la raportul de drept penal
analizat şi nici încheierea judecătorului prin care se soluţionează plângerea împotriva
acestor soluţii ale procurorului, în baza art. 341 C.proc.pen., nu au autoritate de
lucru judecat în faţa judecătorului de cameră preliminară care urmează a se
pronunţa în conformitate cu prevederile art. 5491 C.proc.pen. (D.C.C. nr. 166 din 17
martie 2015). Statuările instanţei de contencios constituţional nu trebuie interpretate
în sensul că, prin încheierea pronunţată conform art. 5491 C.proc.pen. judecătorul
de cameră preliminară ar putea formula considerente incompatibile cu prezumţia de
nevinovăţie (spre exemplu, dacă procurorul a reţinut că nu s-a putut stabili autorul
falsului, judecătorul de cameră preliminară care va dispune desfiinţarea înscrisului
nu poate reţine că autorul falsului este persoana de la care a fost ridicat înscrisul).
Inexistenţa autorităţii de lucru judecat este justificată de împrejurarea că nici
procurorul şi nici judecătorul de cameră preliminară, în analiza temeiniciei şi
legalităţii ordonanţei de clasare, nu au competenţa de a se pronunţa asupra
existenţei sau inexistenţei cauzei de confiscare sau de desfiinţare a înscrisului.
Faţă de acestea, considerăm că sesizarea judecătorului de cameră preliminară
înainte de expirarea termenelor prevăzute de art. 339-340 C.proc.pen. va atrage
respingerea sesizării ca inadmisibilă.
Cu toate acestea, în practica judiciară a fost arătat că obligaţia de comunicare
a ordonanţei din partea procurorului se raportează la persoanele care au interes din
perspectiva laturii penale a cauzei. Astfel, o anumită persoană poate să nu fi fost
implicată în urmărirea penală, însă aceasta să aibă drepturi sau interese legitime în
legătură cu soluţionarea procedurii prevăzute de art. 5491 C.proc.pen. În acest sens,
a fost arătat că din cuprinsul ordonanţei rezultă în mod indubitabil persoanele faţă
de care au fost efectuate cercetări penale, calitatea de avocaţi, prin urmare printre
acestea nu se regăsesc S.C. X S.R.L şi Y. În consecinţă, procurorul nu avea obligaţia
procesual penală de a comunica ordonanţa faţă de S.C X S.R.L şi Y. Mai mult, aceştia
nici nu aveau vreun interes în ceea ce priveşte latura penală a cauzei. Instanţa
supremă a mai reţinut că este real că S.C. X S.R.L şi Y au însă un interes restrâns la
latura civilă, vizând desfiinţarea înscrisurilor ce au un caracter fals, dată fiind
asumarea în fals a de către o altă persoană a identităţii numitului Y cu prilejul
întocmirii unor acte vizând S.C. X S.R.L. ce au fost depuse la Registrul Comerţului.
În acord cu cele de mai sus, este justificată necomunicarea soluţiei de către procuror
pe latură penală acestor persoane şi sesizarea instanţei potrivit art. 5491 C.proc.pen.
(I.C.C.J., Secţia penală, încheierea nr. 828 din 3 iunie 2016, nepublicată).
Subliniem că dispoziţia de sesizare a judecătorul de cameră preliminară va fi
menţionată în ordonanţa de clasare, numai înaintarea acesteia, însoţită de dosarul
de urmărire penală, urmând să se facă după termenul arătat, cu condiţia ca
ordonanţa să nu fie ulterior desfiinţată în cadrul procedurii prevăzute de art. 339-
340 C.proc.pen.
În cazul ordonanţei prin care a fost dispusă renunţarea la urmărirea penală,
observăm că, după modificarea art. 318 prin O.U.G. nr. 18/2016, dispunerea acestei
soluţii de către procuror va pune în mişcare un control jurisdicţional automat de
către judecătorul de cameră preliminară. Astfel, spre deosebire de procedura
plângerii împotriva soluţiei de clasare, procedura confirmării ordonanţei de renunţare
la urmărire penală nu este condiţionată de expirarea termenului de notificare
a ordonanţei către persoanele interesate. Prin urmare, din moment ce atât
confirmarea ordonanţei, cât şi procedura specială prevăzută de art. 5491 C.proc.pen.
se află în competenţa judecătorului de cameră preliminară de la instanţa competentă
să judece cauza în prima instanţă, apreciem că procurorul poate dispune sesizarea
concomitentă a judecătorului de cameră preliminară atât pentru confirmarea
ordonanţei de renunţare la urmărire penală, cât şi pentru desfiinţarea sau
confiscarea specială. În această situaţie, dispoziţia de confirmare a ordonanţei de
clasare va avea caracter definitiv, numai soluţia privind desfiinţarea sau confiscarea
putând fi atacată cu contestaţie conform art. 5491 alin. (6) C.proc.pen.
În cazul în care procurorul nu dispune sesizarea judecătorului de cameră preliminară
întrucât nu există indicii din care să rezulte că înscrisul este fals, plângerea persoanei
interesate poate fi exercitată şi cu privire la acest aspect la procurorul ierarhic
superior. În cazul în care aprecierea procurorului a fost corectă, iar plângerea
persoanei interesate este respinsă, nu poate fi formulată plângere la judecătorul de
cameră preliminară conform art. 340 C.proc.pen. numai asupra acestui aspect,
întrucât nu este criticată soluţia de clasare.
Având în vedere că sesizarea judecătorului de cameră preliminară este o dispoziţie
distinctă în cadrul ordonanţei procurorului, acesteia trebuie să îi corespundă
o motivare autonomă în cuprinsul ordonanţei prin care procurorul să indice motivele
pentru care este necesară confiscarea bunului sau desfiinţarea înscrisului, precum
şi temeiul juridic în baza căruia se solicită a fi realizată confiscarea. Considerentele
Ministerului Public sunt cu atât mai necesare în această procedură cu cât reprezintă
singurul act procesual prin care persoanele interesate iau la cunoştinţă de motivul
demarării procedurii şi cu privire la care vor formula apărările în faţa judecătorul de
cameră preliminară.
Din cele anterior arătate, deducem că persoanele ale căror drepturi sau interese
legitime pot fi afectate nu au calitatea procesuală activă de a sesiza judecătorul de
cameră preliminară pentru desfiinţarea unui înscris. Această imposibilitate nu atrage
inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată având ca obiect anularea unui act
juridic cu privire la care procurorul a apreciat că nu are caracter fals. În aceste
situaţii, considerăm că persoana care poate justifica un interes poate sesiza instanţa
civilă, întrucât trebuie să i se ofere acesteia posibilitatea de a administra probe într-
o procedură contradictorie pentru a dovedi că înscrisul este falsificat, aceasta
constituind o contestaţie asupra drepturilor cu caracter civil, fiind astfel aplicabile
garanţiile art. 6 parag. 1 din Convenţie. În ceea ce priveşte procurorul, considerăm
că acesta poate formula o cerere de chemare în judecată în faţa instanţei civile pentru
desfiinţarea înscrisului numai pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale
minorilor, ale persoanelor puse sub interdicţie şi ale dispăruţilor, în condiţiile art. 92
C.proc.civ., lipsind în C.proc.pen.o dispoziţie similară art. 245 alin. (1) lit. c)
C.proc.pen. din 1968 care să confere Ministerului Public calitate procesuală activă în
orice situaţie (spre exemplu, înscrisul nu este fals, dar persoana pusă sub interdicţie
nu a exprimat un consimţământ valabil la momentul încheierii actului de dispoziţie).
3. Instanţa competentă. Procurorul va sesiza judecătorul de cameră preliminară de
la instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă
instanţă. Competenţa materială este determinată prin raportare la încadrarea
juridică pentru care a fost dispusă soluţia de clasare sau de renunţare la urmărirea
penală, judecătorul sesizat neputând proceda la schimbarea încadrării juridice date
faptelor, întrucât acţiunea penală este, prin ipoteză, stinsă la momentul sesizării
potrivit procedurii speciale prevăzute de art. 5491 C.proc.pen.
Conform art. 311 alin. (1) şi art. 54 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 în cazul în care
prima instanţă competentă este judecătoria, tribunalul, curtea de apel sau Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie, sesizarea procurorului va fi soluţionată în complet
alcătuit de un singur judecător de cameră preliminară.
Contestaţia formulată împotriva încheierii pronunţate de către judecătorul de cameră
preliminară de la judecătorie, tribunal sau curte de apel va fi soluţionată de către
instanţa ierarhic superioară, în complet alcătuit dintr-un singur judecător.
Contestaţia formulată împotriva încheierii pronunţate de către judecătorul de cameră
preliminară de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va fi soluţionată de un complet
de judecată format din 2 judecători.
4. Procedura de soluţionare. La momentul înregistrării sesizării procurorului se va
constitui un nou dosar la care va fi ataşată ordonanţa de clasare, împreună cu
dovezile de comunicare către persoanele interesate, sau ordonanţa de renunţare şi
dosarul de urmărire penală.
Judecătorul de cameră preliminară va dispune stabilirea termenului pentru
soluţionare a cauzei, legiuitorul prevăzând un termen dilatoriu de 30 de zile înăuntru
căruia soluţionarea sesizării nu poate avea loc, în vederea respectării dreptului la
apărare al persoanelor ale căror drepturi sau interese pot fi afectate de dispoziţia de
confiscare sau desfiinţare.
După studiul dosarului de urmărire penală, judecătorul de cameră preliminară va
stabil prin rezoluţie persoanele ale căror drepturi sau interese legitime pot fi afectate
prin confiscarea bunurilor sau desfiinţarea înscrisurilor şi va dispune citarea
acestora pentru termenul stabilit, dispunând în acelaşi timp comunicarea unei copii
de pe ordonanţa de clasare sau de renunţare la urmărire penală. În unele situaţii,
pentru determinarea persoanelor care se încadrează în categoria prevăzută de art.
5491 alin. (3) pot fi necesare unele informaţii suplimentare, pe care judecătorul de
cameră preliminară le va dispune prin aceeaşi rezoluţie, urmând ca după ataşarea
acestora la dosar să dispună citarea şi a altor persoane (spre exemplu, obţinerea unui
extras la Registrul Comerţului sau de la Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară).
Având în vedere că dispoziţiile art. 5491 alin. (3) C.proc.pen. prevăd un termen de 20
de zile de la primirea comunicării pentru ca persoanele interesate să depună note
scrise, este posibil ca acest termen să se împlinească după termenul stabilit de către
judecător conform art. 5491alin. (2) C.proc.pen. Este clară intenţia legiuitorului de
a permite persoanelor interesate alegerea între participarea la procedură numai în
scris şi participarea personal, eventual şi în scris, la soluţionarea sesizării
procurorului. Astfel, din moment ce persoanele interesate care doresc să comunice
numai note scrise beneficiază de un termen de 20 de zile pentru comunicarea
acestora, judecătorul de cameră preliminară nu poate trece la dezbaterea sesizării
înainte de împlinirea acestui termen. Ca excepţie, dacă persoana faţă de care
termenul de 20 de zile nu este respectat se prezintă personal sau prin reprezentant
la termenul stabilit pentru soluţionare, judecătorul poate acorda cuvântul în
dezbateri, cu condiţia ca acea persoană să fie avut suficient timp pentru pregătirea
apărării faţă de complexitatea cauzei (spre exemplu, persoana interesată care a fost
citată pentru termenul de judecată cu 2 zile înainte poate solicita amânarea cauzei
pentru pregătirea apărării şi propunerea de probe).
De asemenea, subliniem că prin citarea persoanelor faţă de care a fost dispusă
soluţia de clasare în cadrul acestei proceduri nu începe să curgă termenul de
formulare a plângerii împotriva soluţiei la procurorul ierarhic superior, conform art.
339 alin. (4) C.proc.pen. întrucât termenele de echipolenţă trebuie în mod expres
prevăzute de legiuitor, neputând fi create pe cale de interpretare judiciară.
Potrivit deciziei Curţii Constituţionale, având în vedere că procedura de soluţionare
a cererilor privind desfiinţarea unui înscris falsificat, respectiv confiscarea specială
a unui bun antamează fondul cauzei, Curtea Constituţională a observat lipsa unei
raţiuni care să justifice absenţa publicităţii şedinţei de judecată în procedura supusă
controlului de constituţionalitate şi, prin urmare, constată că dispoziţiile art.
5491C.proc.pen. contravin prevederilor constituţionale ale art. 21 alin. (3) privind
dreptul la un proces echitabil (D.C.C. nr. 166 din 17 martie 2015). Ca urmarea
a modificărilor aduse prin O.U.G. nr. 18/2016, art. 5491 alin. (4) C.proc.pen. a fost
pus în acord cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale. Aşadar, sesizarea procurorului
potrivit art. 5491 C.proc.pen. va fi soluţionată de către judecătorul de cameră
preliminară în şedinţă publică, fiind astfel instituită singura procedură în faţa
judecătorului de cameră preliminară care se soluţionează în şedinţă publică, aspect
justificat şi de împrejurarea că în respectiva procedură nu este pusă în discuţie
răspunderea penală a niciunei persoane. De asemenea, participarea procurorului
este obligatorie.
Din punct de vedere convenţional, referitor la desfăşurarea procedurii în cameră de
consiliu, fără participarea părţilor, a fost arătat că dreptul la o procedură orală nu
este unul absolut, Curtea admiţând derogări când procedura priveşte un aspect
extrem de tehnic, ce va face obiectul unor probe scrise, sau când procedura vizează
aspecte de drept, fără vreo legătură cu stabilirea situaţiei de fapt (CtEDO, Blücher c.
Cehiei, hotărârea din 11 ianuarie 2005). Totodată, CtEDO a admis, chiar şi în cazul
formulării unor acuzaţii în materie penală de natură tehnică, cum ar fi declararea
incorectă a veniturilor, lipsa unei dezbateri orale în faţa primei şi ultimei instanţe,
având în vedere că reclamantul nu a ridicat probleme de credibilitate care ar fi
necesitat dezbateri orale asupra probatoriului sau audierea martorilor
(CtEDO, Jussila c. Finlandei, Marea Cameră, hotărârea din 23 noiembrie 2006).
Apreciem că, deşi în majoritatea cauzelor nu vor fi invocate aspecte care să necesite
susţineri orale sau audieri de martori, pot exista anumite situaţii în care persoanele
care au interese legitime privind bunurile supuse confiscării vor invoca apărări cu
privire la situaţia de fapt (spre exemplu, persoana care nu a avut nicio calitate în
dosarul de urmărire penală şi faţă de care Ministerul Public susţine că a încredinţat
suspectului un bun despre care cunoştea că va fi folosit la săvârşirea unei fapte
prevăzute de legea penală), iar în aceste situaţii procedura care era prevăzută
de C.proc.pen. înainte de decizia Curţii Constituţionale putea determina încălcarea
dreptului la un proces echitabil (CtEDO, Air Canada c. Regatului Unit, hotărârea din
5 mai 1995, parag. 61-62).
4.1. Categoria „persoanelor ale căror drepturi sau interese legitime pot fi
afectate”. Noţiunea nu trebuie să fie raportată în mod necesar la persoanele care au
avut calitatea de parte sau de subiect procesual principal în timpul urmăririi penale,
ci trebuie avute în vedere persoanele care pot invoca drepturi sau interese legitime
cu privire la bunurile supuse confiscării sau înscrisurile care pot fi desfiinţate, chiar
dacă acestea nu au avut nicio calitate în timpul urmăririi penale.
Această soluţie legislativă este necesară având în vedere jurisprudenţa CtEDO, care
a arătat că art. 1 din Protocolul nr. 1 şi art. 6 din Convenţiesunt aplicabile în cazul
confiscărilor dispuse asupra bunurilor persoanelor împotriva cărora nu s-a formulat
o acuzaţie în materie penală (CtEDO, Yildirim c. Italiei, decizia de inadmisibilitate din
10 aprilie 2003).
Astfel, în cazul unei sesizări în vederea confiscării unor bunuri, judecătorul de
cameră preliminară va realiza procedura de citare în vederea dezbaterii contradictorii
a sesizării cu: (i) persoana care deţine dreptul de proprietate asupra bunului sau, în
cazul bunurilor mobile, persoana de la care au fost ridicate acestea; (ii) persoanele
care au în patrimoniu dezmembrăminte ale dreptului de proprietate asupra bunului;
(iii) creditori ai unor drepturi de creanţă strâns legate de bunul supus confiscării,
spre exemplu, utilizatorul contractului de leasing sau locatarul unui imobil.
În situaţia înscrisurilor supuse desfiinţării, judecătorul de cameră preliminară va
dispune citarea persoanelor care au încheiat sau este pretins că au încheiat
respectivul înscris. Apreciem că în cazul cercetărilor desfăşurate cu privire la
înscrisuri pretins emise de persoane juridice publice sau private este necesară
acordarea posibilităţii persoanei juridice de a prezenta concluziile sale în faţa
judecătorului de cameră preliminară, întrucât desfiinţarea înscrisului poate avea
consecinţe juridice importante asupra funcţionării respectivei persoane juridice.
Totodată, persoana juridică respectivă va fi cea care, prin prezentarea evidenţelor
sale, va putea oferi judecătorului probele necesare pentru a stabili caracterul fals al
înscrisului.
4.2. Cercetarea judecătorească cu privire la desfiinţarea sau confiscarea
specială. Potrivit deciziei Curţii Constituţionale amintite, la termenul de judecată în
care persoanele interesate sunt legal citate, acestea vor putea solicita încuviinţarea
administrării probelor cu privire la incidenţa cazurilor de confiscare specială
prevăzute de art. 112 C.pen. sau având ca teză probatorie caracterul fals al
înscrisului. Pot fi administrate orice mijloace de probă cu privire la tezele probatorii
amintite, inclusiv audierea de martori sau efectuarea unor expertize judiciare.
Posibilitatea administrării unui probatoriu complet cu privire la toate elementele de
fapt care pot avea incidenţă asupra soluţiei judecătorului de cameră preliminară
a fost menţionată în mod expres prin modificarea art. 5491 alin. (4) C.proc.pen., fiind
arătat că dispoziţiile de la titlul privind judecata care nu sunt contrare dispoziţiilor
prezentului articol se aplică în mod corespunzător. Altfel spus, prin sesizarea
procurorului este demarat un proces judiciar distinct, care va statua exclusiv asupra
drepturilor şi obligaţiilor cu caracter civil (dreptul de proprietate, drepturi de creanţă
etc.) neexistând însă constrângerile probatorii specifice procesului civil (spre
exemplu, limitările în administrarea probei testimoniale), judecătorul de cameră
preliminară urmând să realizeze o veritabilă cercetare judecătorească după regulile
probatorii din C.proc.pen.
Modificarea legiuitorului este în consonanţă cu standardul convenţional prevăzut de
art. 1 al Protocolului nr. 1 adiţional la Convenţie, incident în analiza sesizărilor de
confiscare specială, în care judecătorul de cameră preliminară va analiza dacă există
un caz de confiscare prevăzut de lege, dacă există un just echilibru între interesul
public urmărit şi ingerinţa în dreptul de proprietate al persoanei interesate (a se
vedea, printre multele exemple, Jahn ş.a. c. Germaniei, Marea Cameră, hotărârea din
30 iunie 2005).
Acordarea plenitudinii de jurisdicţie judecătorului de cameră preliminară în
soluţionarea sesizării formulate conform art. 5491 C.proc.pen., considerăm că trebuie
să atragă o schimbare de abordare din partea instanţelor naţionale învestite cu
o astfel de sesizare. Astfel, dacă până la recenta modificare judecătorii de cameră
preliminară au refuzat să dispună desfiinţarea unui înscris sau confiscarea unui bun
dacă nu existau probe la dosarul de urmărire penală din care să rezulte temeinicia
sesizării, apreciem că de la momentul publicării O.U.G. nr. 18/2016 o astfel soluţie
nu mai este posibilă, judecătorul de cameră preliminară având posibilitatea de
a administra toate probele pe care le consideră necesare pentru stabilirea
caracterului fals al înscrisului sau pentru a determina dacă este incident un caz de
confiscare specială. Sarcina probei rămâne cea stabilită de către art. 100 alin. (2)
C.proc.pen., procurorul având rolul de a solicita administrarea probelor necesare iar
judecătorul păstrând un rol subsidiar, numai în măsura necesară formării
convingerii sale.
Nu este admisibilă administrarea probatoriului cu privire la temeinicia soluţiei de
clasare sau de renunţare la urmărirea penală, întrucât legiuitorul prevede la art. 340
C.proc.pen. o procedură specială prin care pot fi invocate aceste aspecte.
În acest sens, s-a arătat că soluţia de clasare împotriva căreia nu s-a formulat
plângere în termenul prevăzut de lege nu poate fi modificată decât în situaţia în care
se dispune redeschiderea urmăririi penale, ceea ce nu este cazul în speţa de faţă, iar
analiza judecătorului de cameră preliminară relativ la legalitatea ori temeinicia
ordonanţei prin care s-a dispus clasarea excede obiectului sesizării (C.A. Bucureşti,
Secţia I penală, încheierea nr. 16 din 15 ianuarie 2016, nepublicată).
Judecătorul de cameră preliminară se pronunţă prin încheiere motivată, în şedinţă
publică.
Împotriva încheierii poate fi declarată contestaţie de către procuror sau de către
persoanele prevăzute la alin. (3) în termen de 3 zile de la comunicarea încheierii.
Astfel, în cadrul acestei proceduri este necesară comunicarea numai a încheierii, nu
şi a minutei. Nemotivarea contestaţiei constituie motiv de respingere a acesteia ca
inadmisibilă.
Având în vedere că dispoziţiile art. 5491 alin. (7) C.proc.pen. trimit la procedura de
soluţionare prev. de alin. (4) al aceluiaşi articol, rezultă că în cadrul contestaţiei
instanţa de control judiciar poate readministra probele din faţa primei instanţe şi
poate, de asemenea, administra orice probă pe care o apreciază ca fiind necesară.
În cazul în care persoanele interesate au fost legal citate, instanţa care judecă
contestaţia va putea: (i) respinge contestaţia ca tardivă, inadmisibilă, sau
nefondată; (ii) admite contestaţia, desfiinţa încheierea şi rejudeca propunerea. Atunci
când persoanele interesate nu au fost legal citate, este aplicabilă soluţia generală în
cazul contestaţiei prevăzută de art. 4251 alin. (7) pct. 2 lit. b) C.proc.pen., instanţa
urmând să desfiinţeze hotărârea atacată şi să dispună rejudecarea cauzei de către
judecătorul care a pronunţat-o.
5. Analiza realizată de judecătorul de cameră preliminară. Soluţiile
posibile. Astfel cum am arătat, condiţiile privind actul de sesizare a instanţei,
precum şi expirarea termenelor prevăzute de art. 339-340 C.proc.pen. constituie
condiţii de admisibilitate a sesizării formulate conform art. 5491 C.proc.pen. Deşi
soluţia nu este expres prevăzută în enumerarea din cadrul alin. (5), din formularea
alin. (1), care condiţionează sesizarea judecătorului de cameră preliminară de
anumite formalităţi premergătoare acestui demers, considerăm că sesizarea care nu
întruneşte condiţiile de admisibilitate va fi respinsă ca atare, în temeiul art. 5491 alin.
(1) C.proc.pen.
5.1. Soluţionarea sesizării privind confiscarea specială a bunurilor. În cazul
confiscării, judecătorul de cameră preliminară va analiza dacă există vreunul dintre
cazurile confiscării speciale prevăzute de art. 112 C.pen. sau de alte dispoziţii
similare din legi speciale (spre exemplu, art. 16 din Legea nr. 143/2000).
În practica judiciară s-a dispus în cazul acestei proceduri confiscarea ţigaretelor
provenind din Republica Moldova pentru care nu posedă documente de provenienţă
şi pe care nu avea aplicate banderole de marcaj corespunzătoare, faţă de suspectă
fiind dispusă clasarea cauzei, întrucât fapta nu prezintă gradul de pericol social al
unei infracţiuni (Trib. Bucureşti, Secţia penală, încheierea din 7 mai 2014,
nepublicată). Într-o altă cauză, Ministerul Public a arătat că nu s-au stabilit date sau
indicii că o persoană a săvârşit infracţiunea de trafic de droguri de mare risc
prevăzută de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, dispunând clasarea cauzei,
judecătorul de cameră preliminară, fiind sesizat conform art. 5491 C.proc.pen.,
a dispus confiscarea specială a cantităţii de 0,48 grame pulbere ce conţine heroină
rămasă în urma analizelor de laborator (Trib. Bucureşti, Secţia penală, încheierea din
25 februarie 2014, nepublicată). Judecătorul de cameră preliminară a dispus
confiscarea unui cuţit de aproximativ 25 cm, având mânerul de ebonită şi lama de
aproximativ 15 cm, ridicat de la o persoană care îl purta într-un loc special amenajat
şi autorizat pentru distracţie şi agrement, faţă de acesta fiind dispusă renunţarea la
urmărirea penală pentru săvârşirea infracţiunii de port sau folosire fără drept de
obiecte periculoase prevăzută de art. 372 alin. (1) lit. a) C.pen. (Jud. Sectorului 6
Bucureşti, încheierea din 2 martie 2015, nepublicată).
Într-o cauză în care a fost dispusă clasarea în ceea ce priveşte infracţiunea de
falsificare de monede prevăzută de art. 310 alin. (1) C.pen. şi cea de punere în
circulaţie de valori falsificate prevăzută de art. 313 C.pen., judecătorul de cameră
preliminară a dispus confiscarea specială a bancnotei cu valoare nominală de 50 de
euro, seria A, cu nr. de placă J009A2 şi nr. de serie E16894521400, întrucât, conform
buletinului de expertiză nr. VIII/1/278/24.01.2014 emis de Banca Naţională
a României, bancnota ridicată este imprimată pe hârtie comercială, imprimarea în
relief nu este prezentă, filigranul este imitat, firul de siguranţă este imitat şi
holograma rondelă este imitată, bancnota de 50 de euro ridicată fiind falsă şi neavând
putere circulatorie (Jud. Sectorului 6, încheierea din 24 noiembrie 2014, nepublicată).
Faţă de referirea expresă a legiuitorului la confiscarea specială, în cadrul procedurii
prevăzute de art. 5491 C.proc.pen. nu poate fi dispusă confiscarea extinsă prevăzută
de art. 1121 C.pen., în cazul acesteia fiind necesară pronunţarea unei soluţii de
condamnare.
Astfel cum am arătat anterior, în soluţionarea cererilor de confiscare specială
judecătorul de cameră preliminară va analiza dacă există un caz de confiscare
prevăzut de lege, dacă există un just echilibru între interesul public urmărit şi
ingerinţa în dreptul de proprietate al persoanei interesate, conform standardului
stabilit de art. 1 din Protocolul 1 al Convenţiei (a se vedea un exemplu de analiză
recentă, CtEDO, Waldemar Nowakowski c. Poloniei, hotărârea din 24 iulie 2012,
parag. 44-58).
5.2. Soluţionarea sesizării privind desfiinţarea înscrisurilor. Cu privire la
înscrisuri, au fost pronunţate soluţii de desfiinţare de către judecătorul de cameră
preliminară a unui contract de cesiune de părţi sociale şi a cererii de înregistrare în
Registrul Comerţului (Jud. Sectorului 5, încheierea din 12 ianuarie 2015,
nepublicată).
Totodată a fost pronunţată desfiinţarea a două certificate de moştenitor, având în
vedere că din probele administrate a rezultat că intimata R.P.S.C., care a decedat în
cursul anului 2011, a determinat cu intenţie pe notarul public T.S.B. să ateste în
cuprinsul unor înscrisuri cu caracter oficial, respectiv certificatul de calitate de
moştenitor nr. 11 din 22 februarie 2005 şi certificatul de moştenitor nr. 30 din 9
noiembrie 2006, împrejurări necorespunzătoare adevărului, respectiv faptul că este
unica moştenitoare a defunctei T.E., cu toate că avea reprezentarea faptului că acest
aspect nu corespunde adevărului, ascunzând existenţa altor posibili succesibili,
aflându-ne, aşadar, în prezenţa infracţiunii de fals intelectual în forma participaţiei
improprii. Judecătorul a arătat că procedura desfiinţării unor înscrisuri este
aplicabilă nu numai în cazul falsificării materiale a unor înscrisuri, prin
contrafacerea scrierii sau a subscrierii sau prin alterarea în orice alt mod
a conţinutului lor material, ci şi în cazul unor infracţiuni de fals intelectual, care
presupun atestarea unor date sau împrejurări necorespunzătoare adevărului sau
omisiunea de a insera unele date sau împrejurări esenţiale, fiind vorba de o falsificare
care se răsfrânge asupra conţinutului înscrisurilor respective, iar nu despre
o modificare în sens material a acestora. De asemenea, judecătorul a considerat că
respingerea cererii de chemare în judecată având ca obiect anularea certificatelor de
moştenitor nu are nicio înrâurire asupra cauzei, întrucât acţiunea civilă respectivă
a fost respinsă pentru un motiv formal, respectiv acela că I.C. nu a acceptat
succesiunea în termenul de 6 luni de opţiune succesorală, instanţa civilă neanalizând
fondul cauzei (Jud. Sectorului 1, încheierea din 10 noiembrie 2014, nepublicată).
Într-o altă cauză, judecătorul de cameră preliminară a anulat un contract de vânzare-
cumpărare întrucât din constatarea tehnico-ştiinţifică grafică efectuată în cauză
a rezultat faptul că semnătura de la rubrica „Vânzător” a contractului de vânzare-
cumpărare autentificat la data de 12 octombrie 2002 nu a fost realizată de către G.O.
şi este o imitaţie liberă a semnăturii acestuia (Trib. Bucureşti, Secţia I penală,
încheierea din 30 iunie 2014, nepublicată). Aceeaşi soluţie a fost pronunţată cu
privire la mai multe hotărâri ale Adunării Generale a Acţionarilor şi care au avut ca
urmare înlăturarea petentului din societate întrucât prin raportul de constatare
tehnico-ştiinţifică, întocmit de specialiştii criminalişti din cadrul D.G.P.M.B.,
concluzionându-se că semnăturile de la rubricile C.A. de pe aceste înscrisuri nu au
fost executate de intimatul C.A. şi nu se poate stabili autorul, întrucât reprezintă
contrafaceri prin imitarea liberă a unor semnături autentice (Trib. Bucureşti, Secţia I
penală, încheierea nr. 88/CP din 19 noiembrie 2014, nepublicată).
Într-o altă cauză s-a arătat că la data de 6 iulie 2010, în vederea preschimbării
permisului de conducere, acesta a depus la Serviciul Public Comunitar Regim
Permise de Conducere şi înmatriculare a Vehiculelor fişa de consultaţii medicale tip
A (B) pentru conducătorii de autovehicule (având nr. de intrare – Ambulatoriu de
specialitate Sf. Ioan nr. 833 din 5 iulie 2010) falsă, respectiv acesta nu a efectuat
examenele medicale menţionate în cuprinsul fişei în cauză, act care nu a fost eliberat
de Spitalul Clinic de Urgenţă „Sf. Ioan”. Prin adresa nr. 3783 din 19 februarie 2016,
Spitalul Clinic de Urgenta „Sf. Ioan” a mai comunicat faptul ca doctorul X, medic
specialist medicină internă, nu mai era încadrat în această unitate la data de 5 iulie
2010, iar doctorul Y, medic primar chirurg, nu a acordat consultaţii la cabinetul de
chirurgie din Ambulatoriu Integrat de Specialitate. De asemenea, s-a mai precizat în
cuprinsul adresei indicate mai sus faptul că înscrisul „chitanţa” nr. 0559 din 5 iulie
2010 nu se afla în evidenţele serviciului Contabilitate din cadrul Spitalului Clinic de
Urgenţă „Sf. Ioan”. Faţă de acestea a fost dispusă desfiinţarea înscrisului fals – fişa
de consultaţii medicale tip A/B pentru conducătorii de autovehicule, folosită în
scopul preschimbării permisului de conducere la Serviciului Public Comunitar Regim
Permise de Conducere şi Înmatriculări a Vehiculelor în data de 6 iulie 2010 (C.A.
Bucureşti, Secţia a II-a penală, încheierea din 16 mai 2016, nepublicată).
5.3. Diferenţa între solicitarea de desfiinţare a înscrisului şi acţiunea în anulare
a actului juridic. Observăm că atât dispoziţiile art. 25 alin. (3), cât şi cele ale art.
5491 C.proc.pen. folosesc noţiunea de desfiinţare a înscrisului şi nu cea de anulare
a actului juridic. Distincţia nu este întâmplătoare, legiuitorul având în vedere
acordarea competenţelor instanţelor penale în această materie numai în măsura în
care este necesară pentru înlăturarea din circuitul civil a înscrisurilor care au
rezultat, în principiu, în urma infracţiunilor de fals pentru a preveni folosirea
acestora la încheierea altor acte juridice.
Analizând cazurile de nulitate absolută şi relativă reţinute de Codul Civil, observăm
că sancţiunea desfiinţării vizează în cazul actelor sub semnătură privată sau înscrisul
autentic lipsa totală a consimţământului exprimat de către una dintre părţi sau
atunci când constatările personale ale agentului instrumentator sunt contrare
realităţii. Astfel, judecătorul de cameră preliminară are în primul rând rolul de a se
pronunţa asupra acelor însemnări sau consemnări din cuprinsul înscrisului pentru
care în faţa instanţei civile este necesară înscrierea în fals, conform art. 270 alin. (1)
C.proc.civ. sau conform. art. 304 şi urm. C.proc.civ. Din această perspectivă, putem
observa că reglementarea este simetrică cu cea a înscrierii în fals în cadrul procesului
civil, caracterul fals fiind adus mai întâi la cunoştinţă organelor judiciare penale
acestea având competenţa de a se pronunţa chiar şi în cazul unei clasări sau a unei
renunţări la urmărire penală cu privire acele împrejurări care ar fi făcut obiectul
sesizării parchetului conform art. 304 C.proc.civ.
Aşadar, putem conchide că judecătorul de cameră preliminară are în vedere înscrisul
ca instrumentum probationis analizând realitatea consemnărilor şi semnăturile care
sunt trecute în înscris şi nu va analiza actul juridic privit ca negotium, acesta fiind
atributul instanţelor civile. Astfel, judecătorul de cameră preliminară va putea
administra probe pentru a stabili dacă semnătura de pe înscris aparţine unei părţi
la actul juridic, dar nu va putea anula actul juridic, de pildă, pentru inexistenţa
capacităţii de folosinţă. Observăm astfel că există o diferenţă semnificativă faţă de
competenţele instanţei penale învestite cu soluţionarea fondului cauzei care, în
operaţiunea de restabilire a situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii permisă de art.
25 alin. (3) C.proc.pen. va putea lipsi de efecte juridice actele rezultate din săvârşirea
infracţiunii precum şi actele subsecvente acestora.
În acest sens, instanţa supremă a analizat sesizarea procurorului de desfiinţare
a unei copii de pe un certificat de atestare fiscală despre care se susţine că era fals,
precum şi a contractelor de vânzare-cumpărare care au fost autentificate luând în
considerare şi certificatul suspect a fi fals. În ceea ce priveşte primul capăt de cerere,
instanţa supremă a reţinut că sunt recunoscute două categorii de înscrisuri care pot
produce efecte juridice, şi anume: înscrisurile originale şi copiile legalizate ale
acestora. Regimul juridic al utilizării înscrisurilor originale în faţa autorităţilor este
evidenţiat de dispoziţiile art. 292 alin. (2), (3) şi (4) C.proc.civ., în care se prevede:
„Dacă înscrisul este depus în copie, partea care l-a depus este obligată să aibă asupra
sa originalul şi, la cerere, să îl prezinte instanţei, sub sancţiunea de a nu se ţine
seama de înscris. Dacă partea adversă nu poate să îşi dea seama de exactitatea copiei
faţă cu originalul înfăţişat în şedinţă, judecătorul va putea acorda un termen scurt,
obligând partea să depună originalul în păstrarea grefei. Înscrisurile depuse în
original nu vor putea fi retrase decât după ce se vor lăsa copii legalizate de grefierul
instanţei unde au fost depuse”. Sub un alt aspect, este de menţionat că legalizarea
unei copii nu poate fi efectuată decât în prezenţa originalului, aşa cum prevăd
dispoziţiile art. 151 din Legea nr. 36/1995. Copia este reproducerea exactă, în scris,
a unui act original preexistent, însă aceasta se deosebeşte de original, nu numai prin
posterioritatea sa, dar şi prin lipsa semnăturilor părţilor, care sunt, prin ipoteză,
reproduse. Prezentarea doar a unei copii xerox care, deşi, este certificată, fără a se
putea confrunta cu originalul nu este acceptată. Astfel, judecătorul de cameră
preliminară a apreciat că nu este posibilă desfiinţarea unei copii, ci a originalului,
întrucât numai originalul este apt de a produce consecinţe juridice.
Referitor la anularea actelor de vânzare-cumpărare, judecătorul a reţinut că
desfiinţarea acestora a fost solicitată în aplicarea principiului „resoluto jure dantis,
resolvitur jus accipientis” pentru că au avut la bază şi certificatul de atestare fiscală,
înscris suspectat ca fiind fals. Aşadar, desfiinţarea contractelor de vânzare-
cumpărare a fost solicitată nu pentru că acestea ar fi false. În speţă, contractele nu
au fost defăimate ca false şi nici nu au format obiectul vreunei investigaţii, precizare
care a fost expusă şi în motivarea contestaţiei. Cererea formulată instanţei penale de
a desfiinţa contractele de vânzare-cumpărare ca o consecinţă a desfiinţării actului
care a stat la baza acestora, anume certificatul de atestare fiscală, excede specificului
procedurii desfiinţării înscrisurilor reglementat de dispoziţiile art. 549l C.proc.pen.,
deoarece această procedură tinde la înlăturarea din circuitul juridic numai
a înscrisurilor constatate false adică a celor ce nu exprimă o manifestare de voinţă
a unui subiect de drept ci doar mistifică/alterează realitatea.
Instanţa supremă a reţinut că a desfiinţa actul subsecvent care nu este fals şi care
reprezintă rezultatul unei manifestări de voinţă, presupune a emite o judecată de
valoare asupra acestuia, respectiv dacă au fost îndeplinite sau nu condiţiile prevăzute
de lege pentru încheierea sa valabilă. Aceasta nu este altceva decât operaţiunea
juridică a constatării nulităţii din dreptul civil, circumscrisă dispoziţiilor de drept civil
cărora le corespunde o sancţiune civilă atribuită în competenţa instanţei civile, aşa
încât procedura art. 5491 C.proc.pen. excede solicitării formulate pentru constatarea
nulităţii contractelor menţionate (I.C.C.J, Secţia penală, încheierea nr. 526 din 14
aprilie 2016, nepublicată).
Desfiinţarea atingând numai înscrisul privit ca instrumentum probationis, rămâne
deschisă posibilitatea persoanei interesate de a proba existenţa şi conţinutul
manifestării de voinţă prin orice alt mijloc de probă potrivit legii civile.
În cazul în care în urma administrării probelor în faţa judecătorului de cameră
preliminară nu poate fi stabilit caracterul fals al unui înscris, sesizarea va fi respinsă
ca neîntemeiată. Considerăm că în astfel de cazuri încheierea judecătorului de
cameră preliminară nu are autoritate de lucru judecat asupra unei viitoare cereri de
chemare în judecată în faţa instanţei civile având ca obiect anularea actului juridic,
întrucât, astfel cum am arătat în paragraful anterior, cele două tipuri de acţiuni nu
se suprapun, între desfiinţare şi anulare există o relaţie de la parte la întreg – actul
juridic poate fi anulat de către instanţa civilă pentru că este semnat de o altă
persoană, dar judecătorul de cameră preliminară nu poate dispune anularea actului
juridic, spre exemplu, pentru vicierea consimţământului. În cazul în care în urma
administrării probatoriului, judecătorul de cameră preliminară ajunge la concluzia
că înscrisul nu este falsificat (spre exemplu, în urma expertizei criminalistice s-a
constatat că înscrisul aparţinea persoanei care l-a defăimat ca fiind fals), apreciem
că statuarea judecătorului de cameră preliminară se va impune cu autoritate de lucru
judecat în faţa instanţe civile, întrucât vizează în mod direct existenţa infracţiunii de
fals, iar reaprecierea instanţei civile sub acest aspect ar putea determina o încălcare
a prezumţiei de nevinovăţie de care se bucură autorul pretinsului fals.
În cazul admiterii sesizării, judecătorul de cameră preliminară va dispune confiscarea
bunurilor, respectiv desfiinţarea înscrisurilor. Dispoziţia judecătorului urmează să
fie pusă în executare după rămânerea definitivă a încheierii, potrivit dispoziţiilor de
drept comun prevăzute de art. 574şi 580 C.proc.pen.
Dacă judecătorul de cameră preliminară consideră că sesizarea este neîntemeiată, va
respinge propunerea şi va dispune restituirea bunului, dacă acesta a fost ridicat în
timpul urmăririi penale, respectiv ridicarea măsurii asigurătorii luate pe parcursul
urmăririi penale în vederea confiscării. Judecătorul de cameră preliminară nu se va
pronunţa asupra măsurilor asigurătorii luate în vederea reparării pagubelor produse
prin infracţiune, aceste măsuri încetând de drept conform art. 315 alin. (2) lit. a)
C.proc.pen., dacă persoana vătămată nu introduce acţiune în faţa instanţei civile în
termen de 30 de zile de la comunicarea ordonanţei.
Titlul V Executarea hotărârilor penale
Comentariu general
Punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti reprezintă ultima fază a procesului
penal, în care sunt emise actele de procedură pentru punerea în executare
a pedepselor principale, complementare, accesorii, a măsurilor educative,
a măsurilor de siguranţă, a amenzilor judiciare şi a cheltuielilor judiciare avansate
de stat, respectiv a dispoziţiilor ce vizează acţiunea civilă, asupra cărora instanţa se
pronunţă şi în lipsa unei constituiri de parte civilă, privitoare la restituirea lucrurilor,
valorificarea celor neridicate şi la înscrisurile desfiinţate total sau parţial. De
asemenea, tot în acest titlu sunt reglementate procedurile referitoare la schimbările
ce pot interveni în executarea hotărârilor penale privitoare la anularea sau revocarea
renunţării la amânarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei, pe parcursul
termenului de supraveghere a suspendării executării pedepsei sub supraveghere
(anularea sau revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere), pe
parcursul executării pedepselor principale (înlocuirea pedepsei detenţiunii pe viaţă şi
a pedepsei amenzii, modificări de pedepse ca urmare a existenţei concursului de
infracţiuni, a recidivei, a pluralităţii intermediare sau a altor acte care intră în
conţinutul aceleiaşi infracţiuni, liberarea condiţionată, amânarea sau întreruperea
executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă, înlăturarea sau modificarea
pedepsei ca urmare a intervenirii unei legi penale noi, amnistiei sau graţierii) şi
procedura de rezolvare a incidentelor ivite la momentul punerii în executare sau în
cursul executării hotărârilor penale, prin intermediul contestaţiei la executare.
Dispoziţiile Codului de procedură penală se completează cu dispoziţiile altor acte
normative, printre care cele ale Legii nr. 253/2013 privind executarea pedepselor,
a măsurilor educative şi a altor măsuri neprivative de libertate dispuse de organele
judiciare în cursul procesului penal şi cele ale Legii nr. 254/2013 privind executarea
pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul
procesului penal.
Art. 550
Hotărârile executorii

Lucreţia Albertina Postelnicu, Constantin Cristinel Meceanu

(1) Hotărârile instanţelor penale devin executorii la data când au rămas

definitive.
(2) Hotărârile nedefinitive sunt executorii atunci când legea dispune aceasta.
Corelaţii legislative: art. 171 alin. (2), art. 184 alin. (14), (15), art. 204 alin. (3), art.
205 alin. (3), art. 206 alin. (4), art. 246 alin. (7), (11), art. 248 alin. (8), art. 250, art. 367
alin. (5), art. 368 alin. (4), art. 416, art. 4251 alin. (4), art. 469 alin. (5), (7), art. 551, art.
552, art. 575, art. 589 alin. (5) C.proc.pen.
Comentariu
Hotărârile judecătoreşti (încheieri, sentinţe, decizii) se pun în executare la data când
devin executorii.
Modalitatea în care acestea devin executorii este prevăzută fie de dispoziţiile cu
caracter general ale art. 551 şi art. 552 C.proc.pen., fie de dispoziţii cu caracter
special, reglementate distinct, în fiecare dintre procedurile în care legiuitorul
a prevăzut excepţii de la regula generală.
Astfel, art. 550 alin. (1) C.proc.pen. reglementează regula în materia executorialităţii
hotărârilor penale, şi anume: acestea sunt puse în executare la data la care rămân
definitive. Hotărârile judecătoreşti definitive dobândesc autoritate de lucru judecat,
ceea ce le conferă caracter executoriu, organele statului având obligaţia de a pune în
executare, din oficiu, dispoziţiile cu caracter penal susceptibile de executare.
Dispoziţiile din hotărârile penale prin care instanţa hotărăşte asupra învinuirii aduse
inculpatului, soluţionând acţiunea penală şi acţiunea civilă ce au format obiectul
judecăţii, fie în primă instanţă, fie în căile de atac ordinare, devin executorii la data
rămânerii definitive. Acestea pot cuprinde, însă, şi dispoziţii care sunt executorii de
la data pronunţării hotărârii judecătoreşti, după cum vom arăta în continuare.
Hotărârile definitive de condamnare cuprind dispoziţii ce sunt puse în executare din
oficiu, la data rămânerii definitive, privitoare la pedepsele principale, accesorii sau
complementare, după cum pedeapsa principală aplicată se va executa în regim de
detenţie sau executarea acesteia este suspendată sub supraveghere, la măsurile de
siguranţă, la restituirea lucrurilor sau desfiinţarea înscrisurilor falsificate [aspecte
care, deşi privesc acţiunea civilă, sunt soluţionate de instanţă chiar dacă nu există
constituire de parte civilă, conform art. 25 alin. (3) C.proc.pen.], la cheltuielile
judiciare avansate de stat. De asemenea, hotărârile definitive prin care se aplică
inculpaţilor minori măsuri educative cuprind dispoziţii ce sunt puse în executare la
data rămânerii definitive, privitoare la măsurile educative şi la celelalte dispoziţii ce
privesc acţiunea penală, iar în cazul acţiunii civile doar cu privire la cele la care
instanţa se pronunţă din oficiu.
Hotărârile definitive prin care se dispun alte soluţii decât cele de condamnare sunt
executorii cu privire la dispoziţiile susceptibile de punere în executare, respectiv cu
privire la sancţiunea avertismentului în cazul în care nu s-a putut pune în executare
la data pronunţării sentinţei de renunţare la aplicarea pedepsei, cu privire la măsurile
de supraveghere şi obligaţiile impuse pe parcursul termenului de supraveghere
stabilite prin sentinţa de amânare a aplicării pedepsei, cu privire la măsurile de
siguranţă, la restituirea lucrurilor sau desfiinţarea înscrisurilor falsificate şi la
cheltuielile judiciare avansate de stat.
Dispoziţiile art. 550 alin. (2) C.proc.pen. reglementează excepţia de la regula
enunţată, şi anume pot fi puse în executare şi hotărâri nedefinitive ce sunt executorii,
atunci când legea dispune aceasta, fie printr-o prevedere expresă cu privire la
caracterul executoriu al dispoziţiilor, fie prin menţiuni derogatorii de la regula
generală a efectului suspensiv de executare al căilor de atac ordinare, ce pot fi
exercitate în cauză [avem în vedere efectul suspensiv al apelului reglementat de art.
416 C.proc.pen., respectiv efectul suspensiv al contestaţiei, reglementat de art.
4251alin. (4) C.proc.pen.].
Hotărârile executorii nedefinitive privesc proceduri urgente în materia măsurilor
preventive, a măsurilor asigurătorii, a măsurilor de siguranţă cu caracter provizoriu
şi în vederea administrării probatoriului.
Astfel, Codul de procedură penală prevede că sunt executorii, deşi nu au caracter
definitiv, încheierile pronunţate în materia măsurilor preventive prin care se dispune
asupra luării, prelungirii, constatării încetării de drept a măsurilor preventive în
cursul urmăririi penale [art. 204 alin. (3) C.proc.pen.], respectiv cele prin care se
dispune asupra luării, menţinerii, constatării încetării de drept a măsurilor
preventive în cursul procedurii de cameră preliminară [art. 205 alin. (3) C.proc.pen.]
şi în cursul judecăţii în primă instanţă [art. 206 alin. (4) C.proc.pen.], încheierile prin
care se dispune obligarea provizorie la tratament medical [art. 246 alin. (7),
(11) C.proc.pen.] şi internarea medicală provizorie [art. 248 alin. (8) C.proc.pen.] de
judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară şi instanţa de
judecată, încheierile prin care se dispune luarea şi prelungirea măsurii internării
nevoluntare în vederea efectuării expertizei medico-legale psihiatrice [pronunţate atât
de judecătorul de drepturi şi libertăţi în faza urmăririi penale – art. 184 alin. (14),
(15) C.proc.pen., cât şi cele pronunţate de instanţa de judecată în cursul judecăţii –
art. 184 alin. (21), (25) C.proc.pen. Raportat la art. 184 alin. (14), (15) C.proc.pen.];
încheierile instanţei de judecată prin care se dispune ridicarea silită a obiectelor şi
a înscrisurilor [art. 171 alin. (2) C.proc.pen. face trimitere la art. 250 C.proc.pen. în
ceea ce priveşte caracterul executoriu al hotărârii pronunţate, dispoziţiile art. 250
alin. (2) C.proc.pen. menţionând că „nu este suspensivă de executare” calea de atac
a contestaţiei exercitată]; încheierile prin care se dispune suspendarea judecăţii [art.
367 alin. (5) C.proc.pen. şi art. 368 alin. (4) C.proc.pen.].
Caracter executoriu anterior rămânerii definitive are şi încheierea prin care este
admisă cererea de redeschidere a procesului penal în cazul judecăţii în lipsă
a persoanei condamnate. Potrivit dispoziţiilor art. 469 alin. (5) C.proc.pen.,
încheierea prin care este admisă cererea de redeschidere a procesului penal poate fi
atacată odată cu fondul, însă admiterea cererii de redeschidere a procesului penal
atrage desfiinţarea de drept a hotărârii pronunţate în lipsa persoanei condamnate, în
condiţiile art. 469 alin. (7) C.proc.pen., ceea ce duce la înlăturarea caracterului
executoriu al hotărârii de condamnare atacate şi la anularea formelor de punere în
executare a hotărârii judecătoreşti la momentul la care aceasta a rămas definitivă.
Sentinţa prin care se dispune amânarea executării pedepsei închisorii sau
a detenţiunii pe viaţă este executorie de la data pronunţării, potrivit dispoziţiilor art.
589 alin. (5) C.proc.pen., pronunţarea hotărârii având ca efect amânarea punerii în
executare atât a pedepsei închisorii executabile la momentul soluţionării cererii, cât
şi a executării oricărui alt mandat de executare a pedepsei închisorii emis pe durata
amânării executării pedepsei. Dispoziţiile art. 589 alin. (5) C.proc.pen. sunt incidente
şi în materia măsurilor educative privative de libertate, sentinţa prin care se admite
cererea de amânare a măsurii educative a internării într-un centru educativ sau
a măsurii educative a internării într-un centru de detenţie având caracter executoriu
anterior rămânerii definitive.
Codul de procedură penală prevede în mod excepţional şi situaţii în care dispoziţii
din hotărârile penale prin care s-a soluţionat fondul cauzei sunt executorii.
Astfel, art. 575 C.proc.pen. prevede posibilitatea punerii în executare a sancţiunii
avertismentului în cazul soluţiei de renunţare la aplicarea pedepsei, fie la momentul
pronunţării sentinţei penale, fie la momentul rămânerii definitive a acesteia,
conferind caracter executoriu hotărârii penale în ceea ce priveşte sancţiunea aplicată.
De asemenea, dispoziţiile privitoare la măsurile preventive cuprinse în sentinţele prin
care se soluţionează fondul cauzei în primă instanţă, privitoare la menţinerea,
revocarea, înlocuirea sau încetarea de drept a măsurii preventive, dispuse pe
parcursul procesului penal cu privire la inculpat, au caracter executoriu de la
momentul pronunţării hotărârii judecătoreşti.
Art. 551
Rămânerea definitivă a hotărârii primei instanţe

Lucreţia Albertina Postelnicu, Constantin Cristinel Meceanu

Hotărârile primei instanţe rămân definitive:

1. la data pronunţării, când hotărârea nu este supusă contestaţiei sau apelului;
2. la data expirării termenului de apel sau de introducere a contestaţiei:
a) când nu s-a declarat apel sau contestaţie în termen;
b) când apelul sau, după caz, contestaţia declarată a fost retrasă înăuntrul
termenului;
3. la data retragerii apelului sau, după caz, a contestaţiei, dacă aceasta s-a
produs după expirarea termenului de apel sau de introducere a contestaţiei;
4. la data pronunţării hotărârii prin care s-a respins apelul sau, după caz,
contestaţia.
Corelaţii legislative: art. 50 alin. (4), art. 51 alin. (6), art. 68 alin. (7), art. 74 alin. (6),
art. 76 alin. (6), art. 128 alin. (6), art. 140 alin. (7), art. 141 alin. (8), art. 144 alin. (2),
art. 147 alin. (3), art. 153, art. 154 alin. (6), art. 158 alin. (9), art. 168 alin. (7), art. 190
alin. (4), (6), art. 184 alin. (26), art. 206 alin. (1), art. 250 alin. (4), art. 255 alin. (1), art.
2523 alin. (3), art. 2524 alin. (3), art. 265 alin. (7), (9), art. 269, art. 341 alin. (6), (7) pct.
1, pct. 2 lit. a), b), d), art. 407, art. 408, art. 4251, art. 4886 alin. (7), art. 535, art. 544
alin. (3) C.proc.pen.
Comentariu
Art. 551 C.proc.pen. reglementează modalitatea de rămânere definitivă a hotărârilor
primei instanţe şi data la care acestea urmează a fi puse în executare, avându-se în
vedere clasificarea hotărârilor judecătoreşti după cum acestea pot sau nu pot să fie
atacate cu o cale de atac ordinară. Sunt reglementate, astfel, patru categorii de
situaţii, prima având în vedere hotărârile judecătoreşti ce nu pot fi atacate cu o cale
de atac ordinară, iar celelalte trei situaţii hotărârile judecătoreşti pentru care Codul
de procedură penală prevede posibilitatea atacării fie cu apel, fie cu contestaţie.
1. Hotărârile judecătoreşti ce nu sunt supuse contestaţiei sau apelului rămân
definitive la data pronunţării. Codul de procedură penală prevede în mod expres
cazurile în care hotărârile judecătoreşti nu sunt supuse căilor de atac ordinare,
folosind sintagme diferite, respectiv: hotărârea pronunţată este „definitivă”, „nu este
supusă căilor de atac” sau „nu este supusă niciunei căi de atac” (ultimele două
expresii indicând, totodată, că hotărârea nu este supusă nici căilor extraordinare de
atac).
Legiuitorul a prevăzut că hotărârile pronunţate nu sunt supuse căilor de atac în
proceduri ce reclamă urgenţă în soluţionare determinată de apariţia unor incidente
în cursul procesului, de necesitatea administrării cu celeritate a probatoriului sau
valorificării bunurilor asupra cărora s-au dispus măsuri asigurătorii, precum şi în
cazul măsurilor preventive dispuse în cursul soluţionării căilor de atac. De asemenea,
nu sunt supuse căilor de atac unele dintre încheierile pronunţate în procedura
plângerii împotriva soluţiilor de netrimitere în judecată dispuse de procuror.
În acest sens, precizăm următoarele categorii de hotărâri judecătoreşti nesupuse
căilor de atac:
- sentinţele şi încheierile pronunţate în materia competenţei [art. 50 alin. (4)
C.proc.pen. şi art. 51 alin. (6) C.proc.pen.], a incompatibilităţilor [art. 68 alin. (7)
C.proc.pen.], a strămutării [art. 74 alin. (6) C.proc.pen.] şi a desemnării unei alte
curţi de apel decât cea căreia i-ar reveni competenţa să judece în primă instanţă care
să fie sesizată în cazul în care se va emite rechizitoriul [art. 76 alin. (6) C.proc.pen.];
- încheierile pronunţate în materia administrării probelor – încheierile prin care se
dispun măsuri de protecţie cu privire la martorul ameninţat sau martorul vulnerabil în
cursul judecăţii [art. 128 alin. (6) C.proc.pen.], încheierile prin care judecătorul de
drepturi şi libertăţi se pronunţă cu privire la măsurile de supraveghere
tehnică [încuviinţare – art. 140 alin. (7) C.proc.pen., confirmarea măsurilor dispuse
de procuror – art. 141 alin. (8) C.proc.pen., prelungirea mandatului de supraveghere
tehnică – art. 144 alin. (2) C.proc.pen.], la reţinerea, predarea sau percheziţionarea
trimiterilor poştale [art. 147 alin. (3) C.proc.pen. raportat la art. 140 alin. (7)
C.proc.pen., art. 141 alin. (8) C.proc.pen., respectiv art. 144 alin. (2) C.proc.pen.], la
obţinerea de date privind situaţia financiară a unei persoane (deşi legiuitorul nu
prevede în mod expres, apreciem că încheierea pronunţată nu este supusă niciunei
căi de atac, având în vedere că toate celelalte hotărâri pronunţate în materia
măsurilor de supraveghere tehnică nu sunt supuse căilor de atac; un argument
suplimentar este dat de faptul că încheierea pronunţată de judecător conform art.
153 C.proc.pen. nu se înscrie în categoriile de hotărâri care pot fi atacate cu apel
conform art. 408 C.proc.pen.; încheierea nu este supusă nici contestaţiei, deoarece
nu se prevede o astfel de posibilitate), la transmiterea datelor conservate [art. 154
alin. (6) C.proc.pen.], la cererile de încuviinţare a percheziţiilor domiciliare [art. 158
alin. (9) C.proc.pen.] şi informatice [art. 168 alin. (7) C.proc.pen.], la cererea de
emitere a mandatului de aducere cu pătrundere în locuinţa persoanei solicitate [art.
265 alin. (7), (9) C.proc.pen.], la cererea de examinare fizică în lipsa consimţământului
scris al persoanei ce urmează a fi examinată [art. 190 alin. (4) C.proc.pen.], respectiv
de validare a examinării fizice a persoanei efectuate de către organul de urmărire
penală [art. 190 alin. (6) C.proc.pen. raportat la art. 190 alin. (4) C.proc.pen.],
la revocarea măsurii internării medicale nevoluntare dispuse în vederea efectuării
expertizei medico-legale de către judecătorul de drepturi şi libertăţi sau instanţa de
judecată [art. 184 alin. (26) C.proc.pen.];
- încheierea prin care instanţa de judecată dispune înlocuirea sau reconstituirea
dosarului sau a înscrisului cu privire la care s-a constatat dispariţia [art. 544 alin.
(3) C.proc.pen.] şi încheierea prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi sau instanţa
de judecată soluţionează contestaţia privind durata procesului penal [art. 4886 alin.
(7) C.proc.pen.];
- încheierile prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi dispune în materia măsurilor
asigurătorii, respectiv soluţionează contestaţia împotriva măsurii asigurătorii luate
de procuror sau a modului de aducere la îndeplinire a acesteia [art. 250 alin. (4)
C.proc.pen.], precum şi a celor prin care dispune asupra restituirii lucrurilor [art.
255 alin. (1) C.proc.pen.];
- încheierile prin care instanţa dispune asupra valorificării bunurilor sechestrate în
cursul judecăţii [art. 2523 alin. (3) C.proc.pen.] şi soluţionează contestaţia împotriva
modului de aducere la îndeplinire a încheierii prin care se valorifică bunurile mobile
sechestrate [art. 2524 alin. (3) C.proc.pen.].
De asemenea, legiuitorul a prevăzut că nu sunt supuse căilor de atac:
- încheierea prin care instanţa de apel dispune asupra măsurilor preventive [fapt ce
rezultă din interpretarea per a contrario a dispoziţiilor art. 206 alin. (1) C.proc.pen.];
- încheierea prin care, în procedura plângerii împotriva soluţiilor de clasare, se
pronunţă una dintre soluţiile prevăzute de art. 341 alin. (6), alin. (7) pct. 1, pct. 2 lit.
a), b), d) C.proc.pen., respectiv respingerea plângerii ca inadmisibilă, tardivă sau
nefondată şi admiterea plângerii, cu trimiterea cauzei procurorului pentru a se
începe sau completa urmărirea penală, ori, după caz, pentru a se pune în mişcare
acţiunea penală şi a se completa urmărirea penală sau cu schimbarea temeiului de
drept al soluţiei de clasare, dacă prin aceasta nu se creează o situaţie mai grea pentru
persoana care a făcut plângerea;
- încheierea prin care judecătorul de cameră preliminară verifică legalitatea şi
temeinicia soluţiei de renunţare la urmărirea penală, potrivit dispoziţiilor art. 318
alin. (15) C.proc.pen.;
- încheierea prin care judecătorul de cameră preliminară, soluţionând cererea de
confirmare, verifică legalitatea şi temeinicia ordonanţei prin care s-a dispus
redeschiderea urmăririi penale, potrivit dispoziţiilor art. 335 alin. (41) C.proc.pen.
Unele hotărâri menţionate se pun în executare la data pronunţării, fiind emise actele
de procedură ce permit parcurgerea procedurilor judiciare (mandate de supraveghere
tehnică, mandate de percheziţie, mandate de aducere cu pătrunderea în locuinţa
persoanelor solicitate etc.) sau executarea măsurilor preventive dispuse de instanţa
de apel (adrese către locul de deţinere pentru a se aduce la cunoştinţă menţinerea
sau constatarea încetării de drept a măsurilor preventive, respectiv mandate de
arestare preventivă în cazul măsurii arestării preventive, adrese către organele de
poliţie însărcinate cu supravegherea celorlalte măsuri preventive), altele se vor pune
în executare imediat după redactarea hotărârii judecătoreşti (de exemplu, sentinţa
de declinare a competenţei se pune în executare la data pronunţării, în sensul că de
la acest moment, imediat după redactarea hotărârii de declinare, cauza va fi trimisă
către instanţa competentă să o soluţioneze; după soluţionarea declaraţiei de abţinere
sau a cererii de recuzare, cauza va fi înaintată, de îndată, în funcţie de soluţia
pronunţată, fie completului de judecată învestit iniţial, pentru continuarea judecăţii,
în caz de respingere a declaraţiei de abţinere sau a cererii de recuzare, fie completului
stabilit în urma unei noi repartizări aleatorii a cauzei sau completului din cadrul
instanţei egale în grad cu instanţa în faţa căreia s-a formulat declaraţia de abţinere
sau cererea de recuzare desemnate de instanţa ierarhic superioară, în caz de
admitere a declaraţiei de abţinere sau a cererii de recuzare etc.).
2. Hotărârile judecătoreşti supuse căii de atac a apelului sau
a contestaţiei. Dispoziţiile art. 408 C.proc.pen. stabilesc regula potrivit căreia
sentinţele pot fi atacate cu apel, pentru ca dispoziţiile art. 4251 alin. (1) C.proc.pen. să
prevadă că hotărârile judecătoreşti pot fi atacate cu contestaţie doar în situaţia în
care legea prevede expres posibilitatea exercitării acestei căi de atac.
De asemenea, în cazurile în care calea de atac prevăzută de lege este apelul,
încheierile pronunţate pe parcursul judecăţii pot fi atacate cu apel numai odată cu
sentinţa, apelul declarat împotriva sentinţei fiind formulat şi împotriva încheierilor,
cu excepţia cazurilor când, potrivit legii, pot fi atacate separat cu apel. Deşi
dispoziţiile art. 4251 C.proc.pen. nu cuprind prevederi similare celor din materia
apelului, privitoare la încheierile pronunţate pe parcursul judecării cererilor
soluţionate prin sentinţe ce se atacă cu contestaţie, apreciem că încheierile se atacă
tot odată cu sentinţa, dacă nu sunt prevăzute căi de atac separate.
Pentru a stabili că hotărârile judecătoreşti pronunţate de prima instanţă supuse
căilor de atac ordinare au rămas definitive şi a proceda la punerea în executare
a acestora, trebuie să se verifice dacă au fost sau nu au fost exercitate căile de atac
prevăzute de lege, în termenele prevăzute de lege; dacă persoanele interesate şi-au
exprimat manifestarea de voinţă în sensul retragerii căilor de atac exercitate; dacă
instanţa de control judiciar a respins calea de atac exercitată împotriva hotărârii
primei instanţe.
2.1. Exercitarea căilor de atac împotriva hotărârii primei instanţe. Calea de atac
a apelului se exercită atât pe latură penală, cât şi pe latură civilă de procuror, de
inculpat şi de partea civilă. Partea responsabilă civilmente exercită calea de atac
a apelului pe latură civilă, iar pe latură penală doar în măsura în care soluţia dată
acţiunii civile a fost influenţată de soluţia dată acţiunii penale. Persoana vătămată
poate exercita calea de atac a apelului doar în ceea ce priveşte latura penală.
Contestaţia poate fi exercitată de procuror şi de subiecţii procesuali la care hotărârea
atacată se referă.
Termenul pentru exercitarea căii de atac a apelului pentru procuror, părţi şi
persoana vătămată este de 10 zile, iar cel pentru exercitarea contestaţiei este de 3
zile, cu excepţia situaţiei în care legea prevede un alt termen pentru exercitarea căii
de atac (de exemplu, termenul de 10 zile în materia reabilitării etc.), ce se calculează
potrivit dispoziţiilor art. 269 C.proc.pen. şi curge de la comunicarea copiei minutei
către procuror, părţi şi persoana vătămată, respectiv către subiecţii procesuali şi
persoanele ale căror interese legitime au fost vătămate prin hotărârea atacabilă cu
contestaţie.
De asemenea, apelul poate fi exercitat de către martor, expert, interpret şi avocat în
ceea ce priveşte cheltuielile judiciare, indemnizaţiile cuvenite acestora şi amenzile
judiciare aplicate, respectiv de alte persoane fizice sau juridice ale căror drepturi
legitime au fost vătămate nemijlocit printr-o măsură sau printr-un act al instanţei,
iar contestaţia poate fi exercitată şi de persoanele ale căror interese legitime au fost
vătămate prin hotărârea atacată. În cazul în care se exercită apelul de către martor,
expert, interpret şi avocat în ceea ce priveşte cheltuielile judiciare, indemnizaţiile
cuvenite acestora şi amenzile judiciare aplicate, calea de atac poate fi exercitată, de
îndată, după pronunţarea încheierii prin care s-a dispus asupra sumelor menţionate
şi cel mai târziu în 10 zile de la pronunţarea, sau, după caz, în termen de 10 zile de
la comunicarea sentinţei prin care s-a dispus soluţionarea cauzei. Pentru persoanele
fizice sau juridice ale căror drepturi legitime au fost vătămate nemijlocit printr-o
măsură sau printr-un act al instanţei, în ceea ce priveşte dispoziţiile care au provocat
asemenea vătămare, termenul de apel este de 10 zile şi curge de la data la care
acestea au aflat despre actul sau măsura care a provocat vătămarea.
Apelul poate fi declarat şi de către reprezentantul legal sau de către avocat, iar pentru
inculpat şi de către soţul acestuia.
Exercitarea căilor de atac de alte persoane decât cele prevăzute de art. 409
C.proc.pen. (de exemplu, părinţii inculpatului major, a se vedea I.C.C.J., Secţia
penală, decizia nr. 395 din 19 ianuarie 2005), respectiv art. 4251 alin. (2) C.proc.pen.
nu produce efecte în ceea ce priveşte rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti,
urmând a fi emise formele de punere în executare a hotărârii judecătoreşti. Calea de
atac va fi înaintată însă instanţei de control judiciar competente, care o va respinge
ca inadmisibilă.
Am făcut aceste precizări întrucât în raport de aceste dispoziţii se verifică modalitatea
rămânerii definitive a hotărârilor judecătoreşti ce sunt susceptibile de a fi atacate cu
apel, respectiv cu contestaţie.
a) Hotărârile susceptibile de a fi atacate cu apel. Caracterul definitiv al hotărârii
judecătoreşti susceptibile de a fi atacate cu apel se apreciază în raport cu fiecare
dintre părţile din proces, respectiv în raport de persoana vătămată. Astfel, dacă în
cauză au existat mai mulţi inculpaţi (fără a participa la procesul penal părţi civile
sau persoane vătămate), rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti se va aprecia
în raport cu fiecare dintre aceştia, urmând a se verifica dacă inculpaţii sau procurorul
au apelat hotărârea în termenul prevăzut de lege. În cazul în care doar unii dintre
inculpaţi au exercitat căi de atac sau apelul procurorului priveşte doar pe unii dintre
inculpaţi, pentru inculpaţii care nu au exercitat cale de atac şi pentru care nici
procurorul nu a formulat apel, hotărârea va rămâne definitivă, urmând a se proceda
la punerea în executare a hotărârii judecătoreşti în ceea ce-i priveşte pe aceştia, prin
emiterea formelor de punere în executare. Acelaşi raţionament se păstrează în cazul
în care în proces au participat persoana vătămată sau partea civilă, care ar exercita
calea de atac doar în ceea ce-i priveşte pe unii dintre inculpaţi, iar procurorul sau
inculpaţii nu ar fi declarat apel împotriva hotărârii pronunţate, în sensul că hotărârea
va rămâne definitivă pentru inculpaţii cu privire la care nu au fost exercitate căi de
atac.
Faţă de caracterul accesoriu al acţiunii civile în raport de acţiunea penală, hotărârea
judecătorească nu poate rămâne definitivă pe latură civilă, anterior rămânerii
definitive pe latură penală, însă această analiză trebuie să privească fiecare dintre
părţile şi persoanele vătămate din cauză. În cazul în care partea civilă nu a declarat
apel în cauză, dar a fost exercitată de procuror sau de inculpat calea de atac pe latură
penală, hotărârea va rămâne definitivă pe latură civilă la momentul rămânerii
definitive pe latură penală.
Apelul declarat de procuror, inculpat sau partea civilă fără menţiuni exprese în
sensul că priveşte doar latura penală sau doar latura civilă este considerat ca
exercitat cu privire la ambele laturi ale procesului penal, fără a se putea aprecia că
hotărârea judecătorească a rămas definitivă în ceea ce priveşte latura penală. În ceea
ce priveşte apelul exercitat de partea responsabilă civilmente, judecătorul delegat cu
executarea va verifica dacă soluţia referitoare la latura penală a influenţat soluţia
pronunţată cu privire la latura civilă, urmând să aprecieze cu privire la rămânerea
definitivă a hotărârii judecătoreşti în ceea ce priveşte latura penală.
Exercitarea căii de atac a apelului de către martor, expert, interpret şi avocat în ceea
ce priveşte cheltuielile judiciare, indemnizaţiile cuvenite acestora şi amenzile
judiciare aplicate, respectiv de alte persoane fizice sau juridice ale căror drepturi
legitime au fost vătămate nemijlocit printr-o măsură sau printr-un act al instanţei,
nu produce consecinţe decât în limitele în care poate fi exercitată calea de atac,
potrivit dispoziţiilor art. 409 alin. (1) lit. e), f) C.proc.pen., neproducând efecte în ceea
ce priveşte rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti pe latură penală sau pe
latură civilă.
Pentru a calcula termenul pentru exercitarea căii de atac a apelului, judecătorul
delegat cu executarea va verifica dacă au fost efectuate comunicările, în conformitate
cu dispoziţiile art. 264 C.proc.pen. raportat la art. 257 şi urm. C.proc.pen., tuturor
participanţilor la proces, prevăzuţi de art. 407 C.proc.pen. În cazul în care inculpatul
este dispărut, se sustrage de la judecată ori şi-a schimbat adresa fără a o aduce la
cunoştinţa organelor judiciare şi, în urma verificărilor efectuate la momentul
comunicării în bazele electronice de date deţinute de organele administraţiei de stat,
nu i se cunoaşte noua adresă, comunicarea copiei minutei se va face prin afişarea
înştiinţării la sediul instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 259 alin. (5)
C.proc.pen. De asemenea, în cazul inculpatului care nu înţelege limba română,
o copie a minutei hotărârii se comunică în limba pe care o înţelege. Termenul de
exercitare a căii de atac se calculează de la data înscrisă pe dovada de comunicare
a copiei minutei.
După redactarea hotărârii, atât procurorului, cât şi părţilor şi persoanei vătămate li
se va face comunicarea hotărârii în întregul său, fără, însă, ca această comunicare
să producă efecte în ceea ce priveşte curgerea termenului pentru exercitarea căilor
de atac [art. 407 alin. (1) C.proc.pen.].
În cazul în care comunicarea nu a fost efectuată potrivit dispoziţiilor menţionate,
termenul pentru exercitarea căii de atac în ceea ce-l priveşte pe participantul care nu
a primit comunicarea nu a început să curgă, astfel că hotărârea judecătorească nu
va putea rămâne definitivă. Într-o astfel de situaţie, judecătorul delegat cu executarea
va dispune recomunicarea copiei minutei, termenul urmând să se calculeze în raport
de această recomunicare. Apreciem că în cazul în care nu s-a efectuat în conformitate
cu dispoziţiile enunţate comunicarea copiei minutei, însă s-a efectuat comunicarea
copiei hotărârii judecătoreşti in extenso, termenul pentru exercitarea căii de atac va
curge de la data comunicării hotărârii judecătoreşti.
b) Hotărârile susceptibile de a fi atacate cu contestaţie. Caracterul definitiv al
hotărârii judecătoreşti susceptibile de a fi atacate cu contestaţie se apreciază în
raport de fiecare dintre subiecţii procesuali la care hotărârea se referă, precum şi de
persoanele ale căror interese legitime au fost vătămate prin aceasta. De asemenea,
hotărârea judecătorească va rămâne definitivă doar dacă procurorul nu a exercitat
calea de atac în termenul prevăzut de lege.
În ceea ce priveşte calcularea termenului pentru exercitarea căii de atac
a contestaţiei, dispoziţiile art. 4251 alin. (2) C.proc.pen. prevăd că termenul de 3 zile
curge de la pronunţare pentru procuror şi de la comunicare pentru celelalte
persoane. Cu toate acestea, trebuie avut în vedere că dispoziţiile art. 4251 C.proc.pen.
sunt aplicabile doar în cazul în care nu sunt prevederi exprese în sens contrar, în
reglementarea altor instituţii de drept procesual penal. În acest sens, menţionăm că
în materia măsurilor preventive termenul curge de la pronunţare, dacă procurorul
sau inculpatul au fost prezenţi, sau de la comunicarea încheierii prin care s-a dispus
asupra măsurii preventive, dacă aceştia au fost absenţi [art. 204 alin. (1), art. 205
alin. (1), art. 206 alin. (1) C.proc.pen.], în cazul hotărârilor pronunţate în materia
executării termenul de introducere a contestaţiei curge de la comunicarea copiei
minutei [art. 597 alin. (5), (7) C.proc.pen.], pentru ca în cazul hotărârilor pronunţate
în materia reabilitării termenul de formulare a contestaţiei să curgă de la
comunicarea copiei sentinţei (art. 535 C.proc.pen.). Cu privire la actul procedural ce
trebuie comunicat pentru curgerea termenului de exercitare a căii de atac
a contestaţiei, practica instanţelor judecătoreşti este unitară, în sensul comunicării
copiei minutei pronunţate, urmând a se comunica hotărârea in extenso doar în cazul
în care, potrivit legii, nu se întocmeşte minută. Interpretarea dispoziţiilor legale este
justificată de dispoziţiile art. 4251 alin. (3) C.proc.pen., potrivit cărora motivarea căii
de atac se poate efectua până la termenul stabilit pentru soluţionarea contestaţiei.
Judecătorul delegat cu executarea va verifica dacă au fost efectuate comunicările, în
conformitate cu dispoziţiile art. 264 C.proc.pen. raportat la art. 257 şi urm.
C.proc.pen., tuturor participanţilor la proces, prevăzuţi de art. 4251 alin. (2)
C.proc.pen. Termenul de exercitare a căii de atac se calculează de la data înscrisă pe
dovada de comunicare.
2.2. Rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti a primei instanţe la data
expirării termenului pentru exercitarea căilor de atac. Hotărârea judecătorească
a primei instanţe rămâne definitivă la data expirării termenului de apel sau de
introducere a contestaţiei: când nu s-a declarat apel sau contestaţie în termen sau
când apelul sau, după caz, contestaţia declarată a fost retrasă înăuntrul termenului.
a) când nu s-a declarat apel sau contestaţie în termen. Potrivit art. 269
C.proc.pen., la calcularea termenelor pe ore sau pe zile nu se socoteşte ora sau ziua
de la care începe să curgă termenul, nici ora sau ziua în care acesta se împlineşte;
când ultima zi a unui termen cade într-o zi nelucrătoare, termenul expiră la sfârşitul
primei zile lucrătoare care urmează; actul depus înăuntrul termenului prevăzut de
lege la administraţia locului de deţinere ori la unitatea militară sau la oficiul poştal
prin scrisoare recomandată este considerat ca făcut în termen; înregistrarea sau
atestarea făcută de către administraţia locului de deţinere pe actul depus, recipisa
oficiului poştal, precum şi înregistrarea ori atestarea făcută de unitatea militară pe
actul depus servesc ca dovadă a datei depunerii actului. Art. 270 alin. (2) C.proc.pen.
reglementează situaţia în care actele de procedură, inclusiv căile de atac, au fost
comunicate sau transmise înainte de expirarea termenului unui organ judiciar care
nu are competenţă, caz în care acestea se consideră ca fiind depuse în termen, chiar
dacă actul ajunge la organul judiciar competent după expirarea termenului fixat.
În acest sens, în practica judiciară s-a apreciat că un memoriu formulat de inculpat
imediat după arestare, adresat Preşedintelui României, pe care l-a considerat ca fiind
o declaraţie a unei căi de atac, nu poate fi avut în vedere, deoarece o astfel de cerere
adresată unei alte autorităţi, care nu are atribuţii jurisdicţionale, nu are nicio
valabilitate (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 3180 din 18 mai 2006).
Astfel, termenul pentru exercitarea căii de atac a apelului este de 10 zile, în fapt de
12 zile, începe să curgă de la data înscrisă pe dovada de comunicare şi se împlineşte
la sfârşitul celei de-a 12-a zile a termenului, hotărârea rămânând definitivă şi
urmând a fi pusă în executare în cea de-a 13-a zi. În cazul în care cea de-a 12-a zi
cade într-o zi nelucrătoare, termenul expiră la sfârşitul primei zile lucrătoare care
urmează, iar hotărârea va rămâne definitivă în ziua imediat următoare. În aceeaşi
modalitate se calculează şi termenul prevăzut de lege pentru exercitarea căii de atac
a contestaţiei.
În practica judiciară s-a apreciat că menţionarea greşită a termenului pentru
exercitarea căii de atac în hotărârea atacată nu produce consecinţe în ceea ce priveşte
modul de calcul al termenului, întrucât acesta este un termen legal procedural ce nu
poate fi prelungit de instanţa de judecată (C.A. Cluj, Secţia penală, decizia nr. 1050
din 13 decembrie 2000, în B.J. 2000, p. 291).
La data la care s-a împlinit termenul pentru exercitarea căii de atac se procedează la
punerea în executare a hotărârii judecătoreşti, fiind emise formele de punere în
executare. Formele de executare emise anterior împlinirii termenului de exercitare
a căii de atac vor putea fi anulate prin formularea unei contestaţii la executare,
întemeiată pe dispoziţiile art. 598 alin. (1) lit. a) C.proc.pen., respectiv art. 600 alin.
(1) C.proc.pen. raportat la art. 598 alin. (1) lit. a) C.proc.pen., fie de persoana
condamnată sau persoana interesată, fie, din oficiu, de judecătorul delegat cu
executarea.
Calea de atac exercitată după expirarea termenului nu va produce consecinţe în ceea
ce priveşte formele de punere în executare emise în mod legal, însă va fi înaintată
instanţei de control judiciar pentru soluţionare, putând fi incidente dispoziţiile legale
referitoare la repunerea în termenul de apel sau de contestaţie [art. 411 alin. (1)
C.proc.pen., respectiv art. 4251 alin. (2), ce fac trimitere la art. 411 alin. (1)
C.proc.pen.].
Până la momentul la care instanţa de control judiciar va admite cererea de repunere
în termen, hotărârea primei instanţe este definitivă. În cazul în care va admite cererea
de repunere în termen, instanţa de control judiciar va proceda la anularea formelor
de punere în executare emise, urmând să trimită un extras de pe încheierea
pronunţată instanţei de executare, care va proceda la punerea în executare
a hotărârii instanţei de control judiciar.
În cazul în care instanţa de apel examinează cauza prin extindere şi cu privire la
inculpatul pentru care hotărârea a rămas definitivă, întrucât nu a declarat apel şi
calea de atac exercitată nu se referă la acesta, sentinţa primei instanţe va fi
desfiinţată, urmând a se emite noi forme de punere în executare. Dacă instanţa de
apel omite anularea formelor de executare emise pentru punerea în executare
a hotărârii desfiinţate, judecătorul delegat cu executarea va promova, în acest sens,
o contestaţie la executare, în condiţiile art. 598 alin. (1) lit. a) C.proc.pen. [a se vedea
şi infra comentariul art. 598 alin. (1) lit. a) privind contestaţia la executare].
b) când apelul sau, după caz, contestaţia declarată a fost retrasă înăuntrul
termenului. Apelul sau contestaţia exercitate în termenul prevăzut de lege pot fi
retrase de către părţi sau de oricare dintre subiecţii procesuali care au exercitat calea
de atac, fie personal, fie prin mandatar împuternicit prin mandat special în acest
sens.
În acest sens, s-a decis că, faţă de dispoziţiile art. 369 C.proc.pen. din 1968 (similare
celor prevăzute de art. 415 C.proc.pen.), potrivit cărora retragerea trebuie să fie
făcută personal de parte sau prin mandatar special, se impune ca instanţa să verifice
identitatea persoanei care a formulat cererea de retragere, aşa încât nu va putea să
ia act de retragerea căii de atac numai pe baza unei simple cereri expediate prin poştă
(C.A. Bucureşti, Secţia a II-a penală, decizia nr. 978/2000, în C.P.J.P. 2000, p. 403).
În cazul inculpatului sau, faţă de dispoziţiile art. 597 alin. (1) teza I C.proc.pen., al
persoanei condamnate ce se află într-una dintre situaţiile prevăzute de art. 90 şi art.
91 C.proc.pen., mandatarul trebuie să fie un avocat, care să facă dovada mandatului
special prin depunerea unei împuterniciri avocaţiale semnate de parte, prin care să
fie împuternicit să retragă calea de atac. În celelalte cazuri, mandatarul poate fi orice
persoană cu capacitate deplină de exerciţiu, dovada mandatului special urmând a se
face prin procură autentificată de notar [astfel cum rezultă din art. 85 alin. (1)
C.proc.civ.]. Dacă partea se află în stare de deţinere, declaraţia de retragere a căii de
atac se poate atesta sau se poate consemna într-un proces-verbal de administraţia
locului de deţinere. Reprezentanţii legali pot retrage apelul, cu respectarea, în ceea
ce priveşte latura civilă, a condiţiilor prevăzute de legea civilă, iar inculpatul minor
nu poate retrage apelul declarat personal sau de reprezentantul său legal. Declaraţia
de retragere se va face la instanţa ce a pronunţat hotărârea împotriva căreia a fost
exercitată calea de atac, în faţa judecătorului delegat cu executarea, care va verifica
dacă manifestarea de voinţă exprimată are caracter personal, definitiv şi irevocabil
sau îndeplinirea condiţiilor privitoare la existenţa unui mandat special dat de parte
în acest sens. În cazul apelului exercitat de procuror, acesta poate fi retras de
procurorul ierarhic superior.
În cazul în care apelul sau contestaţia declarate au fost retrase înăuntrul termenului
prevăzut de lege pentru exercitarea căii de atac, la expirarea acestuia hotărârea va
rămâne definitivă, dacă nu au fost declarate şi alte căi de atac care să vizeze partea
sau persoana vătămată care a formulat declaraţia de retragere.
Dispoziţiile privitoare la retragerea apelului sunt reglementate distinct faţă de cele
privitoare la renunţarea la apel (art. 414 C.proc.pen.). Renunţarea la apel intervine
doar în situaţia în care apelul nu a fost declarat, fiind posibilă revenirea asupra
renunţării, însă doar până la expirarea termenului pentru exercitarea căii de atac şi
doar cu privire la latura penală. Dacă apelul a fost declarat, poate interveni doar
retragerea căii de atac, nemaiputând fi pusă în discuţie renunţarea la calea de atac,
însă asupra retragerii nu se mai poate reveni, aceasta având caracter definitiv şi
irevocabil.
În acest sens, instanţa supremă a decis, interpretând dispoziţiile art. 368 C.proc.pen.
din 1968 (similare celor prevăzute de art. 415 C.proc.pen.), că legea nu prevede
posibilitatea revenirii asupra retragerii apelului, o atare posibilitate existând numai
în cazul renunţării la apel. Ca urmare, s-a luat act de retragerea căii de atac, cererea
de revenire asupra retragerii fiind respinsă ca inadmisibilă [C.S.J., Secţia
penală, decizia nr. 7 din 12 ianuarie 1999(www.legalis.ro)].
2.3. Rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti a primei instanţe la data
retragerii apelului sau, după caz, a contestaţiei, dacă aceasta s-a produs după
expirarea termenului de apel sau de introducere a contestaţiei. Retragerea căii
de atac exercitate în termenul prevăzut de lege poate fi făcută până la închiderea
dezbaterilor în faţa instanţei de apel, respectiv în faţa instanţei ce soluţionează
contestaţia. Dacă declaraţia de retragere a intervenit după expirarea termenului de
apel sau de introducere a contestaţiei, hotărârea judecătorească a primei instanţe va
rămâne definitivă la data retragerii căii de atac.
În cazul în care declaraţia de retragere formulată după expirarea termenului de apel
sau de introducere a contestaţiei se depune la instanţa de fond, aceasta o înaintează
la instanţa de control judiciar împreună cu calea de atac formulată şi dosarul de
fond, urmând ca instanţa de control judiciar să ia act de manifestarea de voinţă,
indicând în dispozitivul deciziei pronunţate data la care s-a retras calea de atac, ce
reprezintă data la care hotărârea judecătorească a rămas definitivă. În acest caz,
punerea în executare a hotărârii judecătoreşti se va face la o dată ulterioară
rămânerii definitive, însă în cuprinsul formelor de punere în executare şi în registrul
de punere în executare a hotărârilor în materie penală se va menţiona data rămânerii
definitive a hotărârii judecătoreşti prin retragerea căii de atac.
2.4. Rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti a primei instanţe la data
pronunţării hotărârii prin care s-a respins apelul sau, după caz,
contestaţia. Hotărârea judecătorească a primei instanţe rămâne definitivă la data
soluţionării căii de atac ordinare exercitate în termenul legal de către instanţa de
control judiciar, prin respingerea căii de atac exercitate, la primirea extrasului
instanţei de control judiciar fiind emise formele de punere în executare de către
instanţa de executare.
Exercitarea unei noi căi de atac ordinare după pronunţarea hotărârii prin care s-a
soluţionat calea de atac nu afectează rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti,
în acest caz apelul sau contestaţia urmând a fi respinse ca inadmisibile.
În jurisprudenţă s-a statuat că este inadmisibil un nou recurs formulat împotriva
deciziei pronunţate de către instanţa de recurs, întrucât calea de atac împotriva
tuturor hotărârilor judecătoreşti se exercită în condiţiile legii.
În conformitate cu dispoziţiile art. 129 din Constituţia României, „împotriva
hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de
atac în condiţiile legii”. În acest sens, trebuie amintite şi dispoziţiile art. 417 lit. c)
C.proc.pen. din 1968 (similare celor prevăzute de art. 551 pct. 4 C.proc.pen.), potrivit
cărora hotărârea instanţei de recurs rămâne definitivă la data pronunţării acesteia,
când cuprinde obligarea la plata cheltuielilor judiciare, în cazul respingerii
recursului, aşa cum s-a întâmplat şi în cauza de faţă (C.A. Bucureşti, Secţia I penală,
decizia nr. 930 din 14 iunie 2007, în L. Mera, L. Rog, Recursul în procesul penal.
Practică judiciară, op. cit., p. 1-2).
Art. 552
Rămânerea definitivă a hotărârii instanţei de apel şi a hotărârii pronunţate în calea
de atac a contestaţiei

Lucreţia Albertina Postelnicu, Constantin Cristinel Meceanu

(1) Hotărârea instanţei de apel rămâne definitivă la data pronunţării acesteia,

atunci când apelul a fost admis şi procesul a luat sfârşit în faţa instanţei de
apel.
(2) Hotărârea pronunţată în calea de atac a contestaţiei rămâne definitivă la
data pronunţării acesteia, atunci când contestaţia a fost admisă şi procesul
a luat sfârşit în faţa instanţei care o judecă.
Corelaţii legislative: art. 419, art. 421 pct. 2 lit. a), art. 4251 alin. (7) pct. 2 lit.
a) C.proc.pen.
Comentariu
Dispoziţiile art. 552 C.proc.pen. reglementează modalitatea rămânerii definitive
a hotărârii instanţei de apel sau a hotărârii pronunţate în calea de atac a contestaţiei
în cazul în care instanţa de control judiciar a admis apelul sau contestaţia, iar
procesul a luat sfârşit în faţa instanţei de control judiciar.
1. Hotărârea instanţei de apel rămâne definitivă la data pronunţării acesteia,
atunci când instanţa de control judiciar, judecând apelul, admite apelul, desfiinţează
sentinţa primei instanţe şi pronunţă o nouă hotărâre, procedând potrivit regulilor
referitoare la soluţionarea acţiunii penale şi a acţiunii civile la judecata în fond,
soluţie prevăzută de art. 421 pct. 2 lit. a) C.proc.pen.
Hotărârea primei instanţe nu rămâne definitivă în cazul în care instanţa de apel
admite apelul, desfiinţează hotărârea apelată şi dispune rejudecarea cauzei în
întregul ei de către instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată. Rejudecarea cauzei
poate fi dispusă doar cu privire la o parte dintre inculpaţi sau doar cu privire la latura
civilă a cauzei, caz în care hotărârea va rămâne definitivă pentru inculpaţii cu privire
la care calea de atac nu a fost admisă sau cu privire la latura civilă a cauzei.
În caz de admitere a apelului, fără a se dispune rejudecarea cauzei de către prima
instanţă, hotărârea atacată se desfiinţează, în limitele dispoziţiilor privind efectul
devolutiv şi extensiv al apelului, putând privi doar anumite fapte sau persoane, latura
penală sau latura civilă a cauzei.
Potrivit dispoziţiilor art. 419 C.proc.pen., instanţa de apel poate examina cauza prin
extindere şi cu privire la părţile care nu au declarat apel sau la care acestea nu se
referă, putând hotărî şi în privinţa lor, fără să poată crea acestor părţi o situaţie mai
grea. Extinderea efectelor căii de atac operează faţă de părţile ce au aceeaşi calitate
procesuală şi un interes comun, aparţinând aceluiaşi grup procesual (consortium
litis), care fie nu au exercitat cale de atac, fie nu au exercitat-o în termenul prevăzut
de lege, la momentul examinării căii de atac declarate în termenul prevăzut de lege,
fără a se condiţiona incidenţa acestor dispoziţii de admiterea căii de atac (în acest
sens, a se vedea I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 5672 din 2 octombrie 2006).
Până la momentul pronunţării hotărârii judecătoreşti de admitere a apelului şi
extindere a efectelor acestuia şi cu privire la părţile care nu au exercitat calea de atac,
hotărârea primei instanţe este definitivă, fiind emise formele de punere în executare
a hotărârii judecătoreşti în ceea ce priveşte partea cu privire la care nu au fost
exercitate căi de atac. Instanţa de control judiciar va dispune, prin decizie,
desfiinţarea formelor de punere în executare cu privire la inculpaţii pentru care au
fost extinse efectele apelului, instanţa de executare urmând a emite noi forme de
executare potrivit deciziei instanţei de control judiciar.
2. Hotărârea prin care se soluţionează contestaţia rămâne definitivă la data
pronunţării acesteia, atunci când instanţa de control judiciar admite contestaţia,
desfiinţează hotărârea atacată şi soluţionează cauza, soluţie prevăzută de art.
4251 alin. (7) pct. 2 lit. a) C.proc.pen.
Hotărârile pronunţate de prima instanţă şi de instanţa de control judiciar nu vor
rămâne definitive în cazul în care se va admite contestaţia, se va desfiinţa hotărârea
atacată şi se va dispune rejudecarea cauzei de către judecătorul sau completul care
a pronunţat-o, soluţie prevăzută de art. 4251 alin. (7) pct. 2 lit. b) C.proc.pen.
Art. 553
Instanţa de executare

Lucreţia Albertina Postelnicu, Constantin Cristinel Meceanu

(1) Hotărârea instanţei penale, rămasă definitivă la prima instanţă de judecată

sau la instanţa ierarhic superioară ori la instanţa de apel, se pune în executare
de către prima instanţă de judecată.
(2) Hotărârile pronunţate în primă instanţă de către Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie se pun în executare, după caz, de Tribunalul Bucureşti sau de tribunalul
militar.
(3) Când hotărârea rămâne definitivă în faţa instanţei de apel sau în faţa
instanţei ierarhic superioare, aceasta trimite instanţei de executare un extras
din acea hotărâre, cu datele necesare punerii în executare, în ziua pronunţării
hotărârii de către instanţa de apel sau, după caz, de către instanţa ierarhic
superioară.
(4) Dispoziţiile alin. (1)-(3) sunt aplicabile şi în cazul hotărârilor nedefinitive,
dar executorii, cu excepţia celor privind măsurile de siguranţă, măsurile
asigurătorii şi măsurile preventive, care se pun în executare, după caz, de
judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau de
instanţa care le-a dispus.
(5) Când hotărârea instanţei de apel a fost modificată prin hotărârea Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în recurs în casaţie, Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie procedează potrivit alin. (3).
(6) În cazul pedepselor şi măsurilor neprivative de libertate, judecătorul delegat
cu executarea din cadrul instanţei de executare poate delega unele atribuţii
judecătorului delegat cu executarea de la instanţa corespunzătoare în grad
instanţei de executare în circumscripţia căreia locuieşte persoana aflată în
executare.
Corelaţii legislative: art. 37, art. 41 alin. (1), art. 597 alin. (6) C.proc.pen.
Comentariu
La data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti, instanţa de executare, prin
intermediul Biroului executări penale, procedează la punerea în executare a hotărârii
judecătoreşti.
Potrivit dispoziţiilor art. 553 alin. (1) C.proc.pen., ce instituie regula în materie,
indiferent de modalitatea de rămânere definitivă a hotărârii judecătoreşti, hotărârea
instanţei penale se pune în executare de către prima instanţă de judecată. Astfel,
chiar dacă hotărârea instanţei penale a rămas definitivă la prima instanţă de
judecată, la instanţa de apel sau la instanţa ierarhic superioară (în cazul hotărârilor
ce se atacă cu contestaţie), aceasta se pune în executare de prima instanţă de
judecată. În cazul casării sau desfiinţării hotărârii judecătoreşti cu trimitere spre
rejudecare la o altă instanţă, instanţa de executare va fi cea care a procedat la
rejudecarea cauzei, întrucât hotărârea acesteia este cea care se pune în executare.
Excepţia de la această regulă este reglementată de dispoziţiile art. 553 alin. (2)
C.proc.pen., care stipulează că instanţa de executare în cazul hotărârilor pronunţate
în primă instanţă de către I.C.C.J. este, după caz, Tribunalul Bucureşti sau
tribunalul militar, acesta din urmă pentru hotărârile pronunţate în cauze având ca
obiect infracţiuni comise de militari [art. 553 alin. (2) C.proc.pen.].
Competenţa teritorială a fiecăruia dintre cele 4 tribunale militare (Bucureşti, Cluj,
Iaşi şi Timişoara) pentru punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti pronunţate
de I.C.C.J. este stabilită, în lipsa altor dispoziţii legale în acest sens, de criteriile
prevăzute de art. 41 C.proc.pen. Competenţa de instanţă de executare în cazul
condamnaţilor militari care execută pedeapsa în regim de detenţie urmează să revină,
când legea o prevede [art. 597 alin. (6) C.proc.pen.], tribunalului militar în a cărui
circumscripţie se află locul de deţinere – circumscripţia instanţelor militare fiind
stabilită prin Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară – Anexa nr. 2.
Instanţa supremă a decis că, în cazul în care, în temeiul prevederilor Legii nr.
302/2004 privind cooperarea judiciară în materie penală, curtea de apel a dispus
recunoaşterea unor hotărâri penale străine, transferarea condamnatului pentru
continuarea executării pedepsei într-un penitenciar din România, conversiunea
condamnării şi a emis mandatul de executare a pedepsei, curtea de apel nu
constituie instanţă de executare, în sensul art. 418 (similar art. 553 C.proc.pen.)
şi art. 461 alin. (2) C.proc.pen. din 1968 [similar art. 598 alin. (2) C.proc.pen.], ci
o instanţă specială, desemnată ca autoritate judiciară competentă în unele dintre
procedurile reglementate în legea menţionată.
Curtea de apel, ce a dispus recunoaşterea hotărârii penale străine, va proceda la
emiterea formelor de punere în executare a pedepsei închisorii, însă cererile
ulterioare a căror soluţionare este dată în competenţa instanţei de executare vor fi
soluţionate de instanţa competentă material potrivit legii române să judece în primă
instanţă infracţiunile pentru care contestatorul a fost condamnat în străinătate (a se
vedea I.C.C.J., Secţia penală, încheierea nr. 2912 din 8 mai 2006).
Punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti se efectuează cu celeritate, astfel că
instanţa ce soluţionează calea de atac are obligaţia, atunci când hotărârea rămâne
definitivă în faţa instanţei de apel sau în faţa instanţei ierarhic superioare, ca, în ziua
pronunţării, să trimită instanţei de executare un extras din acea hotărâre, cu datele
necesare punerii în executare. Instanţa de executare are obligaţia de a proceda la
punerea în executare la data primirii extrasului.
Când hotărârea instanţei de apel a fost modificată prin hotărârea I.C.C.J.,
pronunţată în recurs în casaţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie trimite instanţei
de executare un extras din acea hotărâre, cu datele necesare punerii în executare, în
ziua pronunţării hotărârii.
Instanţa de executare are atribuţii de punere în executare doar a hotărârilor
definitive. Hotărârile nedefinitive, dar executorii, privind măsurile de siguranţă,
măsurile asigurătorii şi măsurile preventive, se pun în executare, după caz, de
judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau de
instanţa care le-a dispus.
Art. 554
Judecătorul delegat cu executarea

Lucreţia Albertina Postelnicu, Constantin Cristinel Meceanu

(1) Instanţa de executare deleagă unul sau mai mulţi dintre judecătorii săi
pentru efectuarea punerii în executare.
(2) Dacă la punerea în executare a hotărârii sau în cursul executării se iveşte
vreo nelămurire sau împiedicare la executare, judecătorul delegat cu executarea
poate sesiza instanţa de executare, care va proceda potrivit dispoziţiilor art.
597 şi 598.
Corelaţii legislative: art. 14 alin. (2), art. 15 din Legea nr. 253/2013; art. 8, art. 9
din Legea nr. 254/2013; Hotărârea Plenului C.S.M. nr. 89/2014
Comentariu
Dispoziţiile art. 554 C.proc.pen. se completează cu dispoziţiile Legii nr.
253/2013 privind executarea pedepselor, a măsurilor educative şi a altor măsuri
neprivative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal.
Pentru punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti, instanţa de executare
deleagă unul sau mai mulţi dintre judecătorii săi, care va coordona activitatea
grefierilor din cadrul Biroului executări penale şi care, potrivit dispoziţiilor art. 14
alin. (2) din Legea nr. 253/2013, va rămâne, de regulă, acelaşi pe toată perioada
executării. De asemenea, judecătorul delegat cu executarea îndrumă şi controlează
activitatea specifică procesului de supraveghere efectuată de către serviciul de
probaţiune sau de către celelalte autorităţi responsabile de punerea în executare
a pedepselor, măsurilor educative sau a altor măsuri şi de către instituţiile din
comunitate.
Judecătorul delegat cu executarea nu are aceleaşi atribuţii cu judecătorul de
supraveghere a privării de libertate, care supraveghează şi controlează asigurarea
legalităţii în executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate (reţinerea,
arestarea preventivă şi măsurile educative privative de libertate) potrivit
dispoziţiilor art. 8, art. 9 şi urm. din Legea nr. 254/2013. Judecătorul de
supraveghere a privării de libertate este desemnat de preşedintele curţii de apel în
a cărei rază teritorială funcţionează un penitenciar, un centru de reţinere şi arestare
preventivă, un centru de arestare preventivă, un centru educativ ori un centru de
detenţie, anual, dintre judecătorii de la instanţele din raza curţii de apel. Spre
deosebire de judecătorul delegat cu executarea pedepselor, care îşi desfăşoară
activitatea la sediul instanţei şi exercită, după desemnare, în continuare, şi atribuţii
jurisdicţionale, judecătorul de supraveghere a privării de libertate exercită atribuţii
administrative şi administrativ-jurisdicţionale, exclusiv la locul de deţinere, fără
a mai putea desfăşura alte activităţi la instanţa din cadrul căreia a fost desemnat
[Hotărârea Plenului C.S.M. nr. 89/2014 pentru aprobarea Regulamentului de
organizare a activităţii judecătorului de supraveghere a privării de libertate (M.Of. nr.
77 din data de 31 ianuarie 2014)].
În realizarea activităţii de îndrumare şi control al executării pedepselor şi măsurilor
educative şi a altor măsuri prevăzute de Legea nr. 253/2013, neprivative de libertate,
potrivit art. 15 din Lege, judecătorul delegat cu executarea exercită următoarele
atribuţii:
a) asigură punerea în executare, prin comunicarea, către serviciul de probaţiune şi
alte instituţii prevăzute de Legea nr. 253/2013 implicate în executarea pedepselor şi
măsurilor neprivative de libertate, a copiilor de pe hotărâre sau, după caz, de pe
dispozitivul acesteia, prin care s-au dispus aceste pedepse sau măsuri, sens în care
emite adrese sau dispoziţii de întocmire a actelor de procedură;
b) asigură punerea în executare a măsurilor educative neprivative de libertate, prin
exercitarea competenţelor prevăzute de prezenta lege, sens în care emite adrese sau
dispoziţii de întocmire a actelor de procedură;
c) sesizează instanţa de executare în cazul în care, cu prilejul punerii în executare
a hotărârii sau în cursul executării, se iveşte vreo nelămurire ori împiedicare, pentru
soluţionarea acestora, pe calea contestaţiei la executare, potrivit dispoziţiilor art. 598
C.proc.pen., sens în care acesta va întocmi o adresă de sesizare în care va menţiona
împrejurările constatate;
d) rezolvă incidentele ivite în cursul executării date prin lege în competenţa sa, prin
încheiere ce nu este supusă niciunei căi de atac;
e) sesizează instanţa de executare, în cazurile prevăzute de Legea nr. 253/2013,
pentru modificarea conţinutului, înlocuirea, încetarea unor obligaţii sau revocarea
unor pedepse ori măsuri neprivative de libertate, prin adresă de sesizare în care va
menţiona împrejurările constatate;
f) soluţionează plângerile împotriva deciziilor consilierului de probaţiune, prin
încheiere ce nu este supusă niciunei căi de atac;
g) aplică, prin încheiere, amenzi judiciare în cazul comiterii unor abateri judiciare
prevăzute de prezenta lege, împotriva măsurii dispuse persoana amendată putând
formula cerere de anulare sau reducere a amenzii judiciare, potrivit art. 284
C.proc.pen.;
h) îndeplineşte alte atribuţii date prin lege în competenţa sa.
În cazul pedepselor şi măsurilor neprivative de libertate, judecătorul delegat cu
executarea din cadrul instanţei de executare poate să-şi delege unele atribuţii
judecătorului delegat cu executarea de la instanţa corespunzătoare în grad instanţei
de executare în circumscripţia căreia locuieşte persoana aflată în executare.
În doctrină s-a analizat situaţia incompatibilităţii judecătorului delegat cu executarea
de a soluţiona contestaţia la executare sau cererile pentru modificarea conţinutului,
înlocuirea, încetarea unor obligaţii sau revocarea unor pedepse ori măsuri neprivative
de libertate, în cazul în care acesta sesizează instanţa de executare cu astfel de cereri,
concluzionându-se în sensul că nu există o cauză de incompatibilitate (a se vedea D.
Lupaşcu, Punerea în executare a pedepselor principale, op. cit., p. 50; N. Ionescu,
Consideraţii în legătură cu incompatibilitatea judecătorului delegat cu executările
penale de a participa la judecarea unei cereri de revocare a executării pedepsei prin
muncă, în R.R.D. nr. 1/1982, p. 24-28; N. Volonciu, R. Moroşanu, Codul de procedură
penală comentat. Art. 415-464. Executarea hotărârilor penale, op. cit., p. 21-22).
Deşi atribuţiile judecătorului delegat cu executarea în cazul sesizărilor menţionate
nu au natură contencioasă, considerăm că nu se poate aprecia de plano că nu există
niciodată o situaţie de incompatibilitate. Întrucât judecătorul delegat constată
conform art. 554 alin. (2) C.proc.pen. ivirea unei nelămuriri ori împiedicări la
executare, în concret, ar trebui să se verifice motivele invocate prin adresa de
sesizare. În raport de „împrejurările constatate” ce l-au determinat să sesizeze
instanţa de executare se va analiza în concret în ce măsură ar putea exista
o suspiciune rezonabilă că imparţialitatea sa este afectată.
Capitolul II Punerea în executare a hotărârilor
Art. 555
Punerea în executare a pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă şi a pedepsei
accesorii

Lucreţia Albertina Postelnicu, Constantin Cristinel Meceanu

(1) Pedeapsa închisorii şi pedeapsa detenţiunii pe viaţă se pun în executare prin

emiterea mandatului de executare. Mandatul de executare se emite de
judecătorul delegat cu executarea în ziua rămânerii definitive a hotărârii la
instanţa de fond sau, după caz, în ziua primirii extrasului prevăzut la art. 553
alin. (3), se întocmeşte în 3 exemplare şi cuprinde: denumirea instanţei de
executare, data emiterii, datele privitoare la persoana condamnatului, numărul
şi data hotărârii care se execută şi denumirea instanţei care a pronunţat-o,
pedeapsa pronunţată şi textul de lege aplicat, pedeapsa accesorie aplicată,
timpul reţinerii şi arestării preventive ori al arestului la domiciliu, care s-a
dedus din durata pedepsei, menţiunea dacă cel condamnat este recidivist,
precum şi, după caz, menţiunea prevăzută la art. 404 alin. (6), ordinul de
arestare şi de deţinere, semnătura judecătorului delegat, precum şi ştampila
instanţei de executare.
(2) În cazul în care cel condamnat se află în stare de libertate, odată cu emiterea
mandatului de executare a pedepsei închisorii sau a pedepsei detenţiunii pe
viaţă, judecătorul delegat cu executarea emite şi un ordin prin care interzice
condamnatului să părăsească ţara. Ordinul se întocmeşte în 3 exemplare şi
cuprinde: denumirea instanţei de executare, data emiterii, datele privitoare la
persoana condamnatului, pedeapsa pronunţată împotriva acestuia, numărul şi
data hotărârii de condamnare, denumirea instanţei care a pronunţat-o, numărul
mandatului de executare a pedepsei emis pe numele condamnatului, dispoziţia
de interzicere a părăsirii ţării, semnătura judecătorului delegat, precum şi
ştampila instanţei de executare.
Corelaţii legislative: art. 277 C.proc.pen.
Comentariu
Judecătorul delegat cu executarea procedează la punerea în executare a hotărârilor
judecătoreşti, prin emiterea formelor de punere în executare a pedepselor principale,
a pedepselor accesorii, a pedepselor complementare, a măsurilor de siguranţă,
a dispoziţiilor civile ce se pun în executare din oficiu (restituirea lucrurilor,
valorificarea celor neridicate, anularea înscrisurilor falsificate), a sancţiunii
avertismentului şi a măsurilor şi obligaţiilor impuse în cazul amânării aplicării
pedepsei sau suspendării sub supraveghere a pedepsei aplicate şi a cheltuielilor
judiciare către stat.
Executarea propriu-zisă a dispoziţiilor hotărârii penale revine organelor de stat
abilitate în acest sens, care trebuie să comunice judecătorului delegat primirea
formelor de executare, iar, în cazul pedepselor principale, începerea executării
pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă, executarea amenzii penale sau
a muncii în folosul comunităţii, executarea obligaţiilor şi a măsurilor impuse în cazul
amânării aplicării pedepsei sau suspendării sub supraveghere a executării pedepsei,
pe durata termenului de supraveghere.
Punerea în executare a pedepsei detenţiunii pe viaţă şi a pedepsei închisorii se face,
potrivit dispoziţiilor art. 555 alin. (1) C.proc.pen., prin emiterea mandatului de
executare a pedepsei închisorii sau a pedepsei detenţiunii pe viaţă în 3 exemplare, de
către judecătorul delegat cu executarea al instanţei de executare în ziua rămânerii
definitive a hotărârii la instanţa de fond sau, după caz, în ziua primirii extrasului de
la instanţa de apel sau instanţa ierarhic superioară.
Menţiunile obligatorii ale mandatului de executare a pedepsei închisorii sau
a pedepsei detenţiunii pe viaţă, atunci când acestea sunt dispuse prin hotărârea de
condamnare sunt: denumirea instanţei de executare, data emiterii, datele privitoare
la persoana condamnatului (respectiv nume, prenume, poreclă, data şi locul naşterii,
codul numeric personal, numele şi prenumele părinţilor, cetăţenia, starea civilă,
situaţia militară, studiile, profesia ori ocupaţia, locul de muncă, domiciliul, reşedinţa
şi adresa unde locuieşte efectiv, dacă aceasta este diferită de domiciliu sau de
reşedinţă), numărul şi data hotărârii care se execută şi denumirea instanţei care
a pronunţat-o, pedeapsa pronunţată şi textul de lege aplicat, pedeapsa accesorie
aplicată, timpul reţinerii şi arestării preventive ori al arestului la domiciliu, care s-a
dedus din durata pedepsei, menţiunea dacă cel condamnat este recidivist, menţiunea
că persoana vătămată a solicitat înştiinţarea cu privire la eliberarea în orice mod
a condamnatului, ordinul de arestare şi de deţinere, semnătura judecătorului delegat
cu executarea, precum şi ştampila instanţei de executare.
Deşi Codul de procedură penală nu prevede în mod expres, fiecare mandat de
executare a pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă va primi numărul poziţiei
deschise în registrul de punere în executare a hotărârilor penale pentru inculpatul
condamnat, la momentul înregistrării hotărârii instanţei de executare, număr sub
care se va întocmi şi corespondenţa ulterioară în cazul în care va fi necesară.
În cazul în care cel condamnat se află în stare de libertate, odată cu emiterea
mandatului de executare a pedepsei, judecătorul delegat emite şi un ordin prin care
interzice condamnatului să părăsească ţara, care are drept scop împiedicarea
condamnatului de a părăsi ţara anterior punerii în executare a pedepsei închisorii
sau detenţiunii pe viaţă, act de executare ce va primi acelaşi număr al poziţiei
deschise la momentul înregistrării hotărârii primei instanţe în ceea ce priveşte
persoana condamnată. Ordinul se întocmeşte în 3 exemplare şi va cuprinde
următoarele menţiuni: denumirea instanţei de executare, data emiterii, datele
privitoare la persoana condamnatului, pedeapsa pronunţată împotriva acestuia,
numărul şi data hotărârii de condamnare, denumirea instanţei care a pronunţat-o,
numărul mandatului de executare a pedepsei emis pe numele condamnatului,
dispoziţia de interzicere a părăsirii ţării, semnătura judecătorului delegat, precum şi
ştampila instanţei de executare.
În cazul în care mandatul de executare a pedepsei sau ordinul de interzicere de
a părăsi ţara cuprinde menţiuni greşite, ce reprezintă erori materiale evidente,
acestea vor putea fi îndreptate prin procedura prevăzută de art. 277 C.proc.pen.,
după rămânerea definitivă a încheierii de îndreptare a erorii materiale, despre
îndreptarea efectuată fiind făcute menţiuni la sfârşitul mandatului de executare.
Erorile materiale evidente pot privi greşeli în scrierea datelor de stare civilă, în
menţiunile cu privire la cuantumul pedepsei aplicate, a textului de lege în baza căruia
s-a dispus condamnarea, a perioadei deduse ca reţinere, arestare preventivă sau
arest la domiciliu din durata pedepsei aplicate, omisiuni cu privire la menţionarea
tuturor datelor de stare civilă ale persoanei condamnate etc. Această procedură
trebuie urmată, însă, şi cu privire la hotărârea judecătorească, dacă aceasta cuprinde
erori materiale evidente, ce au fost menţionate şi în cuprinsul mandatului de
executare a pedepsei.
Orice alte menţiuni greşite ce nu reprezintă erori materiale, dar care împiedică
punerea în executare a pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă (de exemplu,
schimbarea numelui persoanei condamnate prin căsătorie, divorţ sau pe cale
administrativă), vor putea fi analizate şi remediate pe calea contestaţiei la executare,
formulată în baza dispoziţiilor art. 598 alin. (1) lit. c) C.proc.pen.
În cazul în care actele de executare au fost expediate către organele însărcinate cu
executarea, judecătorul delegat cu executarea va solicita restituirea acestora pentru
efectuarea menţiunilor privind îndreptarea erorilor materiale în cuprinsul acestora.
Existenţa unor erori materiale evidente nu împiedică organul însărcinat cu
executarea să procedeze la executarea mandatului, în cazul în care acestea permit
identificarea persoanei condamnate, urmând însă ca organul de poliţie să sesizeze
judecătorul delegat cu executarea, în cel mai scurt timp, pentru îndreptarea actului
de executare.
Art. 556
Trimiterea spre executare a mandatului

Lucreţia Albertina Postelnicu, Constantin Cristinel Meceanu

(1) Pentru ducerea la îndeplinire a mandatului de executare se trimit două

exemplare organului de poliţie de la domiciliul sau reşedinţa condamnatului,
iar în cazul în care acesta nu are domiciliul sau reşedinţa în România, organului
de poliţie în raza teritorială a căruia se află instanţa de executare, când
condamnatul este liber, sau, după caz, când condamnatul este arestat,
comandantului la locul de deţinere.
(11) În situaţia în care mandatul de executare conţine erori materiale, însă
permite identificarea persoanei în vederea punerii în executare, în raport cu
datele de identificare ale persoanei existente în evidenţele organelor de poliţie
şi hotărârea instanţei de judecată, organul de poliţie execută hotărârea,
solicitând, în acelaşi timp instanţei de judecată îndreptarea erorilor materiale
sesizate.
(2) Pentru aducerea la îndeplinire a ordinului de interzicere a părăsirii ţării se
trimite de îndată câte un exemplar organului competent să elibereze paşaportul
şi Inspectoratului General al Poliţiei de Frontieră.
(21) Mandatul de executare sau ordinul de interzicere a părăsirii ţării poate fi
transmis organelor competente şi prin fax, poştă electronică sau prin orice
mijloc în măsură să producă un document scris în condiţii care să permită
autorităţilor destinatare să îi stabilească autenticitatea.
(3) În cazul în care cel condamnat se află în stare de libertate, organele de
executare prevăzute la alin. (1) şi (2) au obligaţia de a lua măsurile prevăzute de
lege în vederea punerii în executare a mandatului de executare a pedepsei şi
a ordinului de interzicere a părăsirii ţării, în ziua primirii acestora.
Corelaţii legislative: art. 43 alin. (2), art. 105 din Legea nr. 254/2013
Comentariu
Formele de executare emise de judecătorul delegat pentru punerea în executare
a pedepsei închisorii sau a pedepsei detenţiunii pe viaţă se trimit spre executare
organelor de poliţie, locului de deţinere sau organelor competente să împiedice
părăsirea teritoriului României de către persoana condamnată.
Când inculpatul se află în libertate la data rămânerii definitive a hotărârii de
condamnare, două dintre cele trei exemplare ale mandatului de executare a pedepsei
se trimit, când acesta locuieşte în România, unităţii de poliţie de la domiciliul
condamnatului. În cazul în care persoana condamnată este înregistrată în bazele
electronice de date deţinute de organele administraţiei de stat cu o altă reşedinţă
valabilă la momentul punerii în executare a mandatului de executare a pedepsei, cele
două exemplare ale mandatului se vor trimite unităţii de poliţie în circumscripţia
căreia acesta îşi are reşedinţa. În situaţia în care persoana condamnată nu are
domiciliul/reşedinţa pe teritoriul României, cele două exemplare ale mandatului se
vor trimite organului de poliţie în raza teritorială a căruia se află instanţa de
executare. Un exemplar al mandatului urmează a fi înmânat persoanei condamnate
la momentul arestării şi un exemplar al mandatului urmează a fi predat de către
organul de poliţie locului de deţinere unde persoana condamnată este condusă
pentru executarea pedepsei.
Textul de lege are în vedere trimiterea mandatului de executare a pedepsei doar
organului de poliţie în circumscripţia căruia persoana condamnată are domiciliul sau
reşedinţa, nu şi organului de poliţie în circumscripţia căruia persoana condamnată
are adresa la care locuieşte în fapt. Organul de poliţie în circumscripţia căruia se află
domiciliul sau, după caz, reşedinţa persoanei condamnate, în situaţia în care nu va
găsi persoana condamnată la domiciliu sau reşedinţă, se va deplasa la adresa
indicată ca locuinţă în fapt, fără forme legale, a persoanei condamnate, ce trebuie
menţionată în cuprinsul mandatului de executare a pedepsei.
Când condamnatul se află arestat preventiv în cauză sau este arestat în altă cauză,
două dintre cele trei exemplare ale mandatului de executare a pedepsei se trimit
comandantului locului de deţinere, care va înmâna un exemplar persoanei
condamnate, un exemplar fiind depus la dosarul individual al acesteia, constituit
conform art. 43 alin. (2) şi art. 105 din Legea nr. 254/2013.
Pentru aducerea la îndeplinire a ordinului de interzicere a părăsirii ţării, se trimite
imediat după emitere câte un exemplar organului competent să elibereze paşaportul,
respectiv Inspectoratului Judeţean de Poliţie – Serviciul Paşapoarte în circumscripţia
căruia îşi are domiciliul sau reşedinţa persoana condamnată sau Direcţiei Generale
a Poliţiei Municipiului Bucureşti – Serviciul Paşapoarte, dacă persoana condamnată
îşi are domiciliul sau reşedinţa în Bucureşti, şi Inspectoratului General al Poliţiei de
Frontieră, care vor efectua menţiunile corespunzătoare în propriile evidenţe pentru
a-l împiedica pe condamnat să părăsească în mod legal teritoriul României.
Transmiterea mandatului de executare sau a ordinului de interzicere a părăsirii ţării
organelor competente se face, de urgenţă, prin fax, poştă electronică sau prin orice
mijloc în măsură să producă un document scris în condiţii care să permită
autorităţilor destinatare să îi stabilească autenticitatea, urmând ca, ulterior, să se
înainteze în cel mai scurt timp, prin poşta militară sau agent procedural, şi
exemplarele originalele ale actelor de executare.
În cazul persoanelor condamnate aflate în stare de libertate, organele de executare
au obligaţia de a lua măsurile prevăzute de lege în vederea punerii în executare
a mandatului de executare a pedepsei şi a ordinului de interzicere a părăsirii ţării, în
ziua primirii acestora.
Art. 557
Executarea mandatului de executare a pedepsei şi a ordinului de interzicere
a părăsirii ţării. Acordul instanţei de părăsire a ţării

Lucreţia Albertina Postelnicu, Constantin Cristinel Meceanu

(1) Pe baza mandatului de executare, organul de poliţie procedează la arestarea

condamnatului. Celui arestat i se înmânează un exemplar al mandatului şi este
dus la locul de deţinere cel mai apropiat, unde organul de poliţie predă celălalt
exemplar al mandatului de executare.
(2) În vederea punerii în executare a mandatului emis în executarea unei
hotărâri definitive de condamnare, organul de poliţie poate pătrunde în
domiciliul sau reşedinţa unei persoane fără învoirea acesteia, precum şi în
sediul unei persoane juridice fără învoirea reprezentantului legal al acesteia.
(3) Dispoziţiile art. 229 privind luarea măsurilor de ocrotire sunt aplicabile în
mod corespunzător, obligaţia de încunoştinţare revenind organului de poliţie.
(4) Dacă persoana împotriva căreia s-a emis mandatul nu este găsită, organul de
poliţie constată aceasta printr-un proces-verbal şi ia măsuri pentru darea în
urmărire, precum şi pentru darea în consemn la punctele de trecere a frontierei.
Un exemplar de pe procesul-verbal împreună cu un exemplar al mandatului de
executare se trimit instanţei care a emis mandatul.
(5) Dacă persoana condamnată refuză să se supună mandatului sau încearcă să
fugă, va fi constrânsă la aceasta.
(6) Când condamnatul se află în stare de deţinere, un exemplar al mandatului
de executare i se înmânează de către comandantul locului de deţinere.
(7) Comandantul locului de deţinere consemnează într-un proces-verbal data de
la care condamnatul a început executarea pedepsei.
(8) O copie de pe procesul-verbal se trimite de îndată instanţei de executare.
(9) Pe baza ordinului de interzicere a părăsirii ţării, organele în drept refuză
celui condamnat eliberarea paşaportului sau, după caz, procedează la ridicarea
acestuia şi iau măsuri pentru darea condamnatului în consemn la punctele de
trecere a frontierei.
(10) Pe durata termenului de supraveghere, persoana supravegheată poate
solicita motivat instanţei de executare să încuviinţeze părăsirea teritoriului
României potrivit art. 85 alin. (2) lit. i) sau art. 93 alin. (2) lit. d) din Codul
penal. Instanţa de executare soluţionează cererea în camera de consiliu, după
ascultarea persoanei supravegheate şi a consilierului de probaţiune, prin
încheiere definitivă. În cazul în care admite cererea, instanţa stabileşte
perioada pentru care persoana supravegheată poate părăsi teritoriul României.
Corelaţii legislative: art. 229, art. 522 alin. (3) lit. a) C.proc.pen.; art. 152 alin. (1) lit.
a), art. 154 alin. (1)-(2) R.O.I.I.J.; art. 11 alin. (1), art. 12 alin. (1) şi (2) lit. c), art. 188
alin. (3) din Legea nr. 254/2013; art. 2 lit. a) din Regulamentul de aplicare a Legii nr.
254/2013; art. 88 şi urm. din Legea nr. 302/2004; art. 46 din Legea nr. 253/2013;
art. 85 alin. (2) lit. i), art. 93 alin. (2) lit. d), art. 85 alin. (2) lit. i), art. 93 alin. (2) lit. d)
C.pen.
Comentariu
1. Punerea în executare a pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă constă
în ansamblul de proceduri prevăzute de lege pentru încarcerarea persoanei
condamnate în vederea executării pedepsei privative de libertate.
Astfel, după primirea exemplarelor de pe mandatul de executare a pedepsei
închisorii, organul de poliţie are obligaţia de a identifica locul în care se află persoana
condamnată.
Dacă este în stare de libertate, după ce a fost identificat, condamnatul este arestat,
i se înmânează un exemplar al mandatului şi este dus la locul de deţinere cel mai
apropiat, unde organul de poliţie predă celălalt exemplar al mandatului de executare
[organul de poliţie primeşte două dintre cele trei exemplare ale mandatului de
executare a pedepsei închisorii care se emit – a se vedea art. 551 alin. (1), art. 156
alin. (1) C.proc.pen. – n.n.]. Deşi nu este prevăzută expres, o activitate implicită
procedurii reglementate de art. 557 alin. (1) C.proc.pen. este aducerea la cunoştinţă
a motivelor arestării. Obligaţia de informare prealabilă cu privire la motivele arestării
rezultă din dispoziţiile art. 557 alin. (5) C.proc.pen., care prevăd că, „dacă persoana
condamnată refuză să se supună mandatului sau încearcă să fugă, va fi constrânsă
la aceasta”. Pentru a se constata în mod legal refuzul de supunere la executarea
mandatului emis pentru executarea pedepsei, mai întâi organul de poliţie trebuie să
aducă la cunoştinţa condamnatului existenţa acestuia.
Când în ocrotirea condamnatului arestat se află un minor, o persoană pusă sub
interdicţie, o persoană căreia i s-a instituit tutela sau curatela ori o persoană care,
datorită vârstei, bolii sau altei cauze, are nevoie de ajutor, autoritatea competentă
este încunoştinţată, de îndată, de organul de poliţie în vederea luării măsurilor legale
de ocrotire pentru persoana respectivă (a se vedea supra comentariul art. 229).
Obligaţia de informare există doar dacă persoana aflată în stare de nevoie se află în
ocrotirea exclusivă a condamnatului, iar modul de îndeplinire a acestei obligaţii este
consemnat într-un proces-verbal.
Dacă este arestată la domiciliu, persoana condamnată va fi arestată în vederea
încarcerării.
Deoarece faza procesuală a punerii în executare a hotărârilor penale este călăuzită
de principii proprii ca: obligativitatea, executabilitatea, jurisdicţionalitatea şi
continuitatea (Trib. Bucureşti, Secţia I penală, sentinţa nr. 587 din 26 iunie 2012,
nepublicată), organele de poliţie au obligaţia de a-l aresta pe condamnatul care nu se
află deja în stare de detenţie în toate cazurile în care îl identifică, situaţia personală
dificilă a acestuia ori starea de sănătate neconstituind impedimente la executarea
mandatului de executare a pedepsei închisorii ori a detenţiunii pe viaţă.
Procedura de punere în executare a pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe
viaţă continuă cu primirea la locul de deţinere a persoanelor condamnate, după
stabilirea identităţii acestora, de la organele de executare a mandatului de executare
a pedepselor privative de libertate.
După prezentarea persoanei condamnate la locul de deţinere, conform art. 557 alin.
(7) C.proc.pen., comandantul locului de deţinere consemnează într-un proces-verbal
data de la care condamnatul a început executarea pedepsei. Acest proces-
verbal constituie dovada de încarcerare şi se comunică instanţei de executare, pe
baza lui, judecătorul delegat cu executarea urmând să închidă poziţia din registrul
de executări penale [art. 152 lit. a) R.O.I.I.J.].
Pe cale de consecinţă, nu se poate considera că executarea pedepsei a început la
momente anterioare celui al emiterii procesului-verbal de încarcerare, cum sunt
arestarea în vederea punerii în executare a pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe
viaţă, înmânarea mandatului de executare a pedepsei, internarea după arestare – şi
înainte de încarcerare – ca urmare a stării de sănătate a condamnatului, chiar dacă
i se asigură paza de către organele de poliţie ori arestarea de către statul străin în
baza unui mandat european de arestare.
Dacă persoana căutată este identificată şi arestată, însă (ulterior) nu este
condusă direct la locul de detenţie, ci, spre exemplu, aceasta îşi provoacă imediat
înainte de arestare o rană care îi pune în pericol viaţa şi este condusă, arestată fiind
în vederea încarcerării, la spital, se va întocmi un proces-verbal în care organul de
poliţie va consemna motivul neprezentării la penitenciar.
Pentru determinarea noţiunii de „loc de deţinere” se va avea în vedere că, potrivit art.
11 alin. (1) din Legea nr. 254/2013, pedeapsa detenţiunii pe viaţă şi a închisorii se
execută în locuri anume destinate, denumite penitenciare, acelaşi act normativ
prevăzând şi posibilitatea înfiinţării penitenciarelor-spital, ca penitenciare speciale
[art. 12 alin. (1) şi (2) lit. c)].
Constituie loc de deţinere – noţiune utilizată de art. 557 alin. (1) C.proc.pen. –
penitenciarele cu regim de maximă siguranţă, închis, semideschis sau deschis,
penitenciarele pentru tineri, penitenciarele pentru femei, penitenciarele-spital,
centrele educative, centrele de detenţie, centrele de arestare preventivă şi secţiile
speciale de arestare preventivă din subordinea Administraţiei Naţionale
a Penitenciarelor, precum şi centrele de reţinere şi arestare preventivă din subordinea
Ministerului Afacerilor Interne [art. 2 lit. a) din Regulamentul de aplicare a Legii nr.
254/2013].
Când persoana condamnată se află în stare de deţinere (arest preventiv în cauză ori
în alt dosar penal, execută o altă pedeapsă privativă de libertate), un exemplar al
mandatului de executare i se înmânează de către comandantul locului de deţinere.
În vederea punerii în executare a mandatului emis în executarea unei hotărâri
definitive de condamnare, organul de poliţie poate pătrunde, fără a se obţine în
prealabil un mandat de percheziţie domiciliară, în domiciliul sau reşedinţa unei
persoane fizice fără învoirea acesteia, precum şi în sediul unei persoane juridice fără
învoirea reprezentantului legal al acesteia. Nu este necesar ca locul în care se
pătrunde să aparţină ori să fie folosit de persoana condamnată, ci doar să se afle într-
unul dintre aceste spaţii.
Se poate, de asemenea, pătrunde şi în orice loc care ţine de locuinţa, reşedinţa ori
sediul unei persoane, indiferent dacă sunt delimitate sau împrejmuite cu semne de
marcat sau nu, absenţa unei prevederi exprese în acest sens fiind determinată doar
de lipsa necesităţii unei autorizaţii speciale în acest scop în alte condiţii.
Dacă persoana condamnată refuză să se supună mandatului sau încearcă să fugă,
va fi constrânsă la aceasta.
Dacă organele de poliţie aflate în exercitarea atribuţiilor prevăzute de lege pentru
punerea în executare a mandatului de executare a pedepsei sunt ameninţate ori
agresate fizic de către condamnat sau de alte persoane, se săvârşeşte infracţiunea de
ultraj, prevăzută de art. 257 C.pen.
Dacă persoana împotriva căreia s-a emis mandatul nu este găsită, organul de poliţie
constată aceasta printr-un proces-verbal. Un exemplar al procesului-verbal
împreună cu un exemplar al mandatului de executare se trimit instanţei care a emis
mandatul.
Organul de poliţie solicită, conform art. 522 alin. (3) lit. a) C.proc.pen., darea în
urmărire.
Totodată, persoana respectivă este dată în consemn la punctele de trecere a frontierei.
Prin darea în consemn se transmit informaţii poliţiei de frontieră şi autorităţii vamale
cu privire la persoana condamnată care urmează să fie verificată pe timpul efectuării
controlului de trecere a frontierei de stat, în vederea interzicerii ieşirii din România.
De asemenea, instanţa de executare, dacă persoana căutată nu este găsită, va lua
măsuri pentru emiterea mandatului european de arestare în vederea punerii în
executare a pedepsei închisorii de un an sau mai mare ori a detenţiunii pe viaţă în
condiţiile art. 88 şi urm. din Legea nr. 302/2004. Totodată, instanţa de executare
solicită Centrului de Cooperare Poliţienească Internaţională din cadrul
Inspectoratului General al Poliţiei Române darea în urmărire internaţională
a persoanei condamnate, conform art. 65 şi urm. din Legea nr. 302/2004.
Conform art. 154 alin. (1)-(2) R.O.I.I.J., dacă mandatele de executare a pedepselor cu
închisoarea nu au fost executate, prima revenire se va face la două luni de la
emiterea lor la organele cărora le-au fost trimise spre executare, iar următoarele
reveniri la 6 luni. În cazul în care nu se primeşte răspuns de la organul de poliţie
căruia i-a fost trimis mandatul, se vor solicita informaţii privind stadiul executării
acestuia structurii specializate din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române.
Dacă pe numele persoanelor condamnate care se sustrag de la executarea pedepsei
închisorii au fost emise mandate europene de arestare şi/sau mandate de urmărire
internaţională, se vor solicita anual informaţii Inspectoratului General al Poliţiei
Române – Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională cu privire la stadiul
punerii în executare a acestor acte.
În cazul urmăriţilor-cetăţeni străini, revenirea se va face astfel: dacă aceştia au
reşedinţa în România, la unitatea teritorială de poliţie pe raza căreia îşi are reşedinţa
persoana condamnată (precizată în mandat); dacă nu are reşedinţa în România sau
nu este cunoscută o asemenea reşedinţă, la unitatea teritorială de poliţie pe raza
căreia îşi are sediul instanţa de executare.
2. Executarea ordinului de interzicere a părăsirii ţării. Ordinul de interzicere
a părăsirii ţării emis de judecătorul delegat se comunică structurilor din cadrul
Ministerului Afacerilor Interne competente, care, pe baza lui, refuză celui condamnat
eliberarea paşaportului sau, după caz, procedează la ridicarea acestuia şi iau măsuri
pentru darea condamnatului în consemn la punctele de trecere a frontierei.
3. Acordul instanţei de părăsire a ţării pe durata termenului de supraveghere. Pe
durata termenului de supraveghere stabilit în cazul amânării aplicării pedepsei ori al
suspendării sub supraveghere a executării pedepsei închisorii, persoana
supravegheată poate solicita motivat instanţei de executare să încuviinţeze părăsirea
teritoriului României, atunci când i-a fost stabilită această obligaţie [art. 85 alin. (2)
lit. i), respectiv art. 93 alin. (2) lit. d) C.pen.].
Instanţa de executare soluţionează cererea în camera de consiliu, cu citarea
condamnatului şi a consilierului de probaţiune care asigură supravegherea.
Judecata este structurată în cercetare judecătorească – etapă în care se propun şi se
administrează mijloacele de probă –, dezbateri şi deliberare.
Fiind o procedură care se desfăşoară în faţa instanţei de executare, sunt aplicabile
dispoziţiile art. 597 C.proc.pen., în măsura în care sunt compatibile.
Pe cale de consecinţă, participarea procurorului este obligatorie; asistenţa juridică este
obligatorie, în condiţiile art. 90 C.proc.pen.
Deşi art. 557 alin. (10) C.proc.pen. prevede că instanţa se pronunţă asupra cererii
după ascultarea persoanei supravegheate şi a consilierului de probaţiune, apreciem
că pot fi administrate şi alte mijloace de probă.
Instanţa se pronunţă prin încheiere definitivă.
În cazul în care admite cererea, instanţa stabileşte perioada pentru care persoana
supravegheată poate părăsi teritoriul României. Durata părăsirii ţării nu poate depăşi
30 de zile într-un an. Durata permisiunii se include în termenul de supraveghere.
O copie a încheierii definitive se comunică, de îndată, serviciului de probaţiune
competent, Inspectoratului General al Poliţiei de Frontieră şi Direcţiei Generale de
Paşapoarte [art. 46 alin. (2), (3) din Legea nr. 253/2013].
Art. 558
Încunoştinţarea despre arestare în vederea executării mandatului

Lucreţia Albertina Postelnicu, Constantin Cristinel Meceanu

(1) Imediat după arestarea în vederea executării mandatului, condamnatul are

dreptul de a încunoştinţa personal sau de a solicita administraţiei locului de
deţinere să încunoştinţeze un membru al familiei sale ori o altă persoană
desemnată de acesta despre arestare şi despre locul unde este deţinut.
(2) Dacă persoana condamnată nu este cetăţean român, aceasta are şi dreptul
de a încunoştinţa sau de a solicita încunoştinţarea misiunii diplomatice ori
oficiului consular al statului al cărui cetăţean este sau, după caz, a unei
organizaţii internaţionale umanitare, dacă nu doreşte să beneficieze de
asistenţa autorităţilor din ţara sa de origine, ori a reprezentanţei organizaţiei
internaţionale competente, dacă este refugiat sau, din orice alt motiv, se află
sub protecţia unei astfel de organizaţii.
Corelaţii legislative: art. 177 C.pen.; art. 43, art. 61, art. 43, art. 63, art. 64, art. 65
din Legea nr. 254/2013; art. 103, art. 134 din H.G. nr. 157/2016 modificată prin H.G.
nr. 593/2016 şi H.G. nr. 604/2016; Legea nr. 178/1997
Comentariu
Dispoziţiile art. 558 C.proc.pen., care nu au corespondent în Codul de procedură
penală din 1968, se interpretează prin coroborare cu cele ale art. 43 din Legea nr.
254/2013 care reglementează primirea persoanelor condamnate în penitenciar.
Astfel, dreptul persoanei condamnate de încunoştinţare despre arestare în vederea
executării mandatului se poate exercita imediat după primirea în penitenciar [art. 43
alin. (4) din Legea nr. 254/2013].
În consecinţă, la primirea în locul de deţinere, unde condamnatul este adus după
arestarea în vederea executării mandatului de executare a pedepsei, acesta
este informat de administraţia penitenciarului că are dreptul de a încunoştinţa
personal sau de a solicita administraţiei locului de deţinere să încunoştinţeze un
membru al familiei sale ori o altă persoană desemnată de acesta despre arestare şi
despre locul unde este deţinut.
Noţiunea de „membru de familie” este cea reglementată de art. 177 C.pen.
Spre deosebire de dispoziţiile art. 29 alin. (4) din Legea nr. 276/2006 privind
executarea pedepselor, potrivit cărora imediat după primirea persoanei condamnate,
administraţia locului de deţinere informează obligatoriu persoana desemnată de
condamnat cu privire la locul de deţinere, exerciţiul dreptului prevăzut de art. 558
C.proc.pen. este facultativ şi poate fi realizat şi de către condamnat, personal.
Prin exercitarea dreptului prevăzut de art. 558 C.proc.pen. nu se pot transmite alte
categorii de informaţii în afară de cele privitoare la arestare şi locul unde persoana
condamnată este deţinută. Dreptul acesteia la corespondenţă, la convorbiri telefonice
şi la comunicare on-line poate fi exercitat în condiţiile Legii nr. 254/2013 numai
după îndeplinirea formalităţilor de încarcerare.
Legea nr. 254/2013 nu mai reglementează, astfel cum o făcea Legea nr. 276/2006,
modalitatea în care se realizează încunoştinţarea. În lipsa unei dispoziţii speciale,
informarea poate fi efectuată prin oricare dintre modalităţile de comunicare permise
de legea specială, al căror exerciţiu nu este condiţionat de verificarea unor condiţii
prealabile, respectiv prin corespondenţă ori telefonic, în condiţiile art. 63-65 din Legea
nr. 254/2013, care se vor aplica astfel încât să se asigure respectarea limitelor
informării reglementate de art. 558 C.proc.pen.
Apreciem că pentru exercitarea acestui drept poate fi utilizată inclusiv comunicarea
on-line, în condiţiile prevăzute de art. 134 din H.G. nr. 157/2016.
În cazul cetăţenilor români aparţinând minorităţilor naţionale, informarea se
poate face în limba lor maternă.
Dacă persoana condamnată nu este cetăţean român, aceasta are, pe lângă
dreptul de a solicita să informeze ori să fie informat un membru al familiei sale ori
o altă persoană desemnată de acesta despre arestare şi despre locul unde este
deţinută, şi dreptul de a încunoştinţa sau de a solicita încunoştinţarea misiunii
diplomatice ori oficiului consular al statului al cărui cetăţean este sau, după caz,
a unei organizaţii internaţionale umanitare, dacă nu doreşte să beneficieze de
asistenţa autorităţilor din ţara sa de origine, ori a reprezentanţei organizaţiei
internaţionale competente, dacă este refugiat sau, din orice alt motiv, se află sub
protecţia unei astfel de organizaţii.
Dispoziţiile art. 558 alin. (2) C.proc.pen. se vor aplica şi apatridului.
Administraţia penitenciarului are obligaţia de a consemna într-un proces-
verbal modul în care s-a realizat încunoştinţarea [art. 43 alin. (5) din Legea nr.
254/2013]. Conţinutul procesului-verbal în care este consemnată exercitarea acestui
drept, se aduce la cunoştinţa deţinutului, sub semnătură, şi se depune la dosarul
individual [art. 103 din H.G. nr. 157/2016].
Potrivit art. 43 alin. (8)-(9) din Legea nr. 254/2013, în cazul în care persoana
condamnată nu vorbeşte sau nu înţelege limba română ori nu se poate exprima,
administraţia penitenciarului dispune măsurile necesare aducerii la cunoştinţă
a dreptului prevăzut de art. 558 C.proc.pen., întocmindu-se un proces-verbal în
acest sens [art. 103 alin. (2) din H.G. nr. 157/2016 prevede că procesul-verbal
cuprinde menţiuni referitoare la starea de fapt, măsurile ce au fost sau urmează a fi
luate, în vederea exercitării dreptului la încunoştinţarea unui membru de familie sau
altei persoane despre penitenciarul în care se află].
Deşi nu se prevede expres, pentru exerciţiul dreptului prevăzut de art. 558
C.proc.pen., în aceste situaţii, precum şi dacă persoana condamnată nu se poate
exprima ori are deficienţe de comunicare, pentru a se asigura caracterul efectiv al
dreptului şi având în vedere şi că potrivit art. 61 alin. (1) din Legea nr. 254/2013, în
perioada de carantină şi observare după primirea în penitenciar, acestor categorii de
persoane li se asigură accesul la dispoziţiile legale şi documentele privind executarea
pedepselor – inclusiv deci cu privire la dreptul de a încunoştinţa despre arestare
– prin intermediul unei persoane care poate comunica cu acestea, urmează să li se
aducă la cunoştinţă şi acest drept în mod similar. Această persoană poate fi un
interpret autorizat sau orice altă persoană care poate să comunice cu condamnatul,
întrucât Legea nr. 178/1997 prevede obligativitatea sau, după caz, posibilitatea
folosirii de interpreţi şi traducători autorizaţi numai în ceea ce priveşte activităţile
realizate de către Consiliul Superior al Magistraturii, Ministerul Justiţiei, Parchetul
de pe lângă I.C.C.J. şi Parchetul Naţional Anticorupţie, instanţele judecătoreşti,
parchetele de pe lângă acestea şi organele de cercetare penală, birourile notarilor
publici şi avocaţi.
Dacă persoana condamnată refuză să-şi exercite acest drept, se va întocmi un proces-
verbal în care se va menţiona această opţiune.
Art. 559
Punerea în executare a amenzii penale

Lucreţia Albertina Postelnicu, Constantin Cristinel Meceanu

(1) Persoana condamnată la pedeapsa amenzii este obligată să depună recipisa

de plată integrală a amenzii la judecătorul delegat cu executarea, în termen de
3 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii.
(2) Când cel condamnat se află în imposibilitate de a achita integral amenda în
termenul prevăzut la alin. (1), judecătorul delegat cu executarea, la cererea
condamnatului, poate dispune eşalonarea plăţii amenzii pe o perioadă de cel
mult 2 ani, în rate lunare.
Corelaţii legislative: art. 91, art. 186, art. 558 alin. (2) C.proc.pen.; art. 121 lit. a)
R.O.I.I.J.; art. 15 lit. d), art. 16 alin. (2), art. 22 alin. (1), art. 24 alin. (1) din Legea nr.
253/2013; art. 139, art. 233 şi urm. din Legea nr. 302/2004
Comentariu
1. Punerea în executare a pedepsei amenzii penale. Termenul de plată a amenzii
penale. Obligaţia de plată stabilită prin hotărârea instanţei devine executorie de la
data la care sentinţa rămâne definitivă.
Pentru efectuarea plăţii se comunică persoanei condamnate obligaţia de a plăti
integral amenda stabilită prin hotărârea judecătorească rămasă definitivă. Adresa ar
trebui să conţină menţiuni cu privire la: informaţiile necesare efectuării plăţii
(cuantumul sumei care trebuie achitată, termenul de plată, instituţia către care se
face plata – inclusiv elementele de identificare ale contului, obligaţia de a comunica
ori depune dovada de plată integrală a amenzii), dreptul de a solicita eşalonarea plăţii
amenzii [cu precizarea dispoziţiilor art. 558 alin. (2) C.proc.pen.] şi consecinţele
neîndeplinirii obligaţiei de plată.
Lucrările de executare se efectuează de către grefierul delegat la compartimentul
executări penale în ziua în care hotărârea a devenit executorie, prin rămânerea
definitivă, sau, după caz, la data când s-a primit extrasul de la instanţa de apel.
Întrucât amenda penală constituie venit la bugetul de stat, aceasta se va achita de
către persoana condamnată în contul unităţii de trezorerie în raza căreia domiciliază.
Persoana condamnată este obligată să achite integral amenda în termen de 3 luni de
la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi să comunice judecătorului
delegat cu executarea dovada plăţii, în termen de 15 zile de la efectuarea acesteia.
Nu prezintă importanţă dacă persoana condamnată se află în stare de libertate ori
execută pedeapsa închisorii ori a detenţiunii pe viaţă.
Acest termen este incident şi în cazurile în care pedeapsa amenzii o însoţeşte pe cea
a închisorii [art. 24 alin. (1) din Legea nr. 253/2013 face trimitere la art. 22 alin. (1)
din acelaşi act normativ], inclusiv în cazurile în care s-a dispus suspendarea
executării pedepsei închisorii sub supraveghere [art. 91 alin. (2) C.pen.]. Situaţia nu
se confundă cu cea în care, contopindu-se pedepse cu închisoarea cu pedepse cu
amenda, se stabileşte ca pedeapsă rezultantă pedeapsa închisorii la care se adaugă
pedeapsa amenzii, conform art. 59 alin. (1) lit. d) ori lit. e) C.pen., sub supraveghere,
deoarece, pe de o parte, pedeapsa rezultantă se constituie într-o singură pedeapsă,
astfel încât efectele dispoziţiei de suspendare a executării ei nu ar putea fi disociate,
iar, pe de altă parte, art. 91 alin. (1) C.pen. prevede că executarea ei în această
modalitate poate fi efectuată inclusiv dacă pedeapsa închisorii a fost stabilită în caz
de concurs de infracţiuni, fără a distinge după cum pedeapsa rezultantă este
constituită doar din pedeapsa închisorii ori şi din pedeapsa amenzii. Un argument
suplimentar este dat de dispozițiile art. 91 alin. (2) C.pen. care prevăd că doar când
pedeapsa închisorii este însoțită de pedeapsa amenzii aplicate în condițiile art. 62
C.pen., amenda se execută chiar dacă executarea pedepsei închisorii a fost
suspendată sub supraveghere.
Termenul de 3 luni se calculează conform art. 186 C.pen.
În cazul în care pedeapsa amenzii a fost stabilită printr-o hotărâre pronunţată de
o instanţă străină, alături de pedeapsa închisorii, care a fost recunoscută în
România, termenul de 3 luni pentru plata amenzii va curge de la data la care
persoana condamnată este adusă în România (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 2587
din 29 iunie 2010), întrucât prin recunoaşterea hotărârii străine devine aplicabilă
legea română şi, conform principiului teritorialităţii, aceasta se aplică doar pe
teritoriul României. Pe cale de consecinţă, dispoziţiile art. 559 C.proc.pen. produc
efecte doar din momentul în care persoana transferată este depusă pe teritoriul
României şi, deci, doar de la această dată începe să curgă termenul de îndeplinire
a obligaţiei de plată.
2. Eşalonarea obligaţiei de plată a amenzii penale. Dacă persoana condamnată se
află în imposibilitate de a achita integral amenda în termen de 3 luni de la rămânerea
definitivă a hotărârii de condamnare, judecătorul delegat cu executarea, la cererea
acesteia, formulată înainte de expirarea termenului de plată, poate dispune eşalonarea
plăţii amenzii în rate lunare, pe o perioadă ce nu poate depăşi 2 ani.
Procedura eşalonării obligaţiei de plată a amenzii este reglementată de art. 22 din
Legea nr. 253/2013 care prevede că judecătorul delegat cu executarea, analizând
cererea persoanei condamnate şi documentele justificative privind imposibilitatea
acesteia de achitare integrală a amenzii, se pronunţă prin încheiere. În cazul în care
dispune eşalonarea, încheierea va cuprinde: cuantumul amenzii, numărul de rate
lunare în cuantum egal pentru care se eşalonează amenda, precum şi termenul de
plată. Totodată din coroborarea dispoziţiilor art. 15 lit. d) din Legea nr. 253/2013[„în
realizarea activităţii de îndrumare şi control al executării pedepselor şi măsurilor
educative şi a altor măsuri prevăzute de prezenta lege (s.n.), neprivative de libertate,
judecătorul delegat cu executarea exercită următoarele atribuţii: (…) d) rezolvă
incidentele ivite în cursul executării date prin lege în competenţa sa”] cu cele ale art.
16 alin. (2) din Legea nr. 253/2013 [„în îndeplinirea atribuţiilor prevăzute la art. 15
lit. d) (...), judecătorul delegat cu executarea se pronunţă prin încheiere. Încheierile
emise în exercitarea atribuţiilor prevăzute la art. 15 lit. d) (...) nu sunt supuse niciunei
căi de atac”] rezultă că încheierea pronunţată, atât în cazul admiterii cererii de
eşalonare, cât şi în cazul respingerii, nu este supusă niciunei căi de atac [Trib. Cluj,
Secţia penală, decizia penală nr. 182 din 13 mai 2015 prin care a fost respinsă ca
inadmisibilă contestaţia formulată împotriva soluţiei judecătorului delegat
(www.rolii.ro); Jud. Timişoara, Secţia penală, încheierea nr. 3/BEP din 11 iunie
2015; Trib. Bucureşti, Secţia I penală, încheierile din 5 aprilie 2016 şi 14 iunie 2016,
nepublicate].
Judecătorul delegat analizează cererea în camera de consiliu, fără citarea părţilor. În
lipsa unei dispoziţii speciale în acest sens, procurorul nu participă la soluţionarea
cererii.
În cazul atribuţiilor date în competenţa judecătorului delegat nu sunt aplicabile
dispoziţiile art. 597 C.proc.pen. deoarece acestea vizează exclusiv procedura dată în
competenţa instanţei de executare, care nu se confundă cu judecătorul delegat (a se
vedea supra comentariul art. 553, art. 554).
În măsura în care instanţa de executare este învestită cu soluţionarea unei astfel de
cereri, cauza va fi scoasă de pe rol şi trimisă judecătorului delegat cu executarea [Jud.
Cluj-Napoca, Secţia penală, sentinţa penală nr. 193 din 10 februarie 2014
(http://portal.just.ro)].
Dacă din probele administrate rezultă că persoana condamnată nu se află în
imposibilitate de a achita integral amenda, cererea va fi respinsă. Faptul că petentul
nu este înregistrat în evidenţele autorităţilor locale cu bunuri imobile ori mobile
impozabile nu constituie în sine o dovadă a imposibilităţii de achitare a amenzii, dacă
se stabileşte că persoana condamnată deţine active de altă natură. Astfel, în
jurisprudenţa recentă s-a apreciat că, dacă persoana condamnată este administrator
al unei societăţi comerciale, se poate aprecia în mod rezonabil, în lipsa unor probe
din care să rezulte o situaţie de fapt contrară, că aceasta obţine venituri, chiar dacă
din relaţiile depuse de autorităţile competente rezultă că petentul nu are teren
agricol, animale sau alte bunuri impozabile şi nici nu este titularul unui contract de
muncă (Jud. Paşcani, Secţia penală, sentinţa nr. 136 din 16 iunie 2014, nepublicată).
După ce s-a depus chitanţa de plată a amenzii sau, după caz, a ultimei rate lunare,
poziţiile din registrul de executări penale se vor închide de judecătorul delegat prin
completarea ultimelor două coloane ale registrului în care se ţine evidenţă separată
pentru plata amenzii, fie că s-a efectuat într-o singură tranşă, fie că s-a dispus plata
eşalonat, în rate lunare [art. 152 lit. a) R.O.I.I.J.].
Spre deosebire de Codul de procedură penală din 1968, care prevedea că, în caz de
neîndeplinire a obligaţiei în termenul arătat în alin. (1) sau de neplată a unei rate,
instanţa de executare comunică un extras de pe acea parte din dispozitiv care priveşte
aplicarea amenzii organelor competente, în vederea executării amenzii potrivit
dispoziţiilor legale privind executarea silită a creanţelor fiscale şi cu procedura
prevăzută de aceste dispoziţii [art. 425 alin. (3)], C.proc.pen. nu a mai reluat această
dispoziţie în cazul persoanelor fizice, ci doar în cazul persoanelor juridice [art. 497
alin. (3) C.proc.pen.].
Având în vedere acest aspect, precum şi că noua legislaţie penală a reglementat
expres consecinţa neexecutării obligaţiei de plată a amenzii (avem în vedere
dispoziţiile art. 23 din Legea nr. 253/2013, cu denumirea marginală „Procedura în
caz de neexecutare a amenzii”, care prevede situaţiile în care pedeapsa amenzii
penale va fi înlocuită cu închisoarea sau se va executa prin muncă neremunerată în
folosul comunităţii), apreciem că, în caz de neexecutare voluntară a pedepsei
amenzii, aceasta nu mai poate fi executată silit potrivit procedurii de executare silită
a creanţelor fiscale.
3. Recunoaşterea şi punerea în executare a sancţiunilor de drept penal şi
administrative aplicate de organele judiciare străine este reglementată de art.
139 şi art. 233 din Legea nr. 302/2004, republicată
3.1. În relaţia cu statele care nu sunt membre ale Uniunii
Europene recunoaşterea şi punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti sau
ordonanţelor penale străine prin care au fost aplicate sancţiuni de drept penal sau
administrative au loc în condiţiile tratatului aplicabil între România şi statul străin
solicitant sau, în lipsa acestuia, în condiţiile prevăzute de Legea nr. 302/2004,
republicată, precum şi de Codul de procedură penală, dacă este îndeplinită condiţia
reciprocităţii.
Atunci când constată că statul emitent a transmis înscrisurile şi informaţiile
prevăzute la art. 132 din Legea nr. 302/2004 pentru recunoaşterea şi punerea în
executare a hotărârilor judecătoreşti, republicată, sau a ordonanţelor penale străine,
Ministerul Justiţiei, prin direcţia de specialitate, le înaintează parchetului de pe lângă
judecătoria în a cărei circumscripţie teritorială domiciliază persoana faţă de care s-a
aplicat respectiva sancţiune sau care a fost obligată la plata cheltuielilor judiciare, în
vederea sesizării instanţei competente. Atunci când persoana nu are domiciliul şi nici
nu locuieşte pe teritoriul României, competenţa aparţine Judecătoriei Sectorului 2
Bucureşti.
Instanţa judecă în complet format dintr-un singur judecător, în camera de consiliu,
cu citarea părţilor. Prezenţa procurorului este obligatorie. Instanţa hotărăşte prin
sentinţă. Sentinţa poate fi atacată cu apel, în termen de 10 zile de la pronunţare, de
procuror sau de persoana interesată. Dosarul va fi înaintat instanţei de apel în
termen de 3 zile, iar apelul se judecă în termen de 10 zile, în camera de consiliu, cu
citarea părţilor.
Când se solicită punerea în executare a amenzii penale, instanţa competentă
schimbă cuantumul acesteia în unitatea monetară a statului român, aplicând
paritatea de schimb în vigoare la data pronunţării hotărârii.
Cuantumul amenzii penale rezultat în urma convertirii nu poate depăşi limita
maximă generală prevăzută de legea română. Cu toate acestea, instanţa de judecată
va putea menţine şi pune în executare amenda penală, până la nivelul cuantumului
pronunţat în statul străin, atunci când legea română prevede pentru fapta săvârşită
o sancţiune mai severă decât cea prevăzută de legea statului emitent.
Hotărârea definitivă se comunică direcţiei de specialitate din cadrul Ministerului
Justiţiei.
În cazul în care amenda penală însoţeşte executarea pedepsei detenţiunii pe viaţă
sau a închisorii ori a măsurii privative de libertate, dacă statul emitent o solicită
expres, recunoaşterea cu privire la amenda penală se va efectua în cadrul procedurii
prevăzute de art. 135 şi art. 137 din Legea nr. 302/2004, republicată.
În relaţia cu statele care sunt membre ale Uniunii Europene sunt aplicabile
dispoziţiile art. 233 şi urm. din Legea nr. 302/2004, republicată, care se
completează, conform art. 130 alin. (1) teza finală din Legea nr. 302/2004, cu
dispoziţiile art. 139 şi urm. ale aceluiaşi act normativ.
3.2. Posibilitatea înlocuirii cu pedeapsa închisorii a sancţiunilor pecuniare
recunoscute în România conform procedurii reglementate de art. 233 şi urm.
din Legea nr. 302/2004, republicată. Sancţiunile pecuniare recunoscute în
România conform procedurii reglementate de art. 233 şi urm. din Secţiunea a IV-a
a Capitolul II al Titlului VIII din Legea nr. 302/2004, republicată, pot fi înlocuite de
autorităţile române de executare în condiţiile art. 63 sau 64 C.pen. cu pedeapsa
închisorii (art. 244 din Legea nr. 302/2004, republicată). Diferenţa faţă de regimul
înlocuirii amenzii penale aplicate printr-o hotărâre de condamnare a unui instanţe
naţionale este că înlocuirea sancţiunii penale nu este obligatorie, ci facultativă,
deoarece art. 244 din Legea nr. 302/2004, republicată, foloseşte termenul
„poate dispune înlocuirea amenzii”.
Apreciem că la evaluarea posibilităţii de înlocuire a sancţiunii pecuniare se vor avea în
vedere, în prealabil, dispoziţiile art. 10 din Decizia-cadru 2005/214/JAI din 24
februarie 2005 privind aplicarea principiului recunoaşterii reciproce sancţiunilor
pecuniare, conform cărora „Atunci când nu este posibil să se execute o decizie, total
sau parţial, statul executant poate aplica sancţiuni alternative, inclusiv pedepse
privative de libertate, dacă dreptul său prevede astfel în aceste cazuri şi statul emitent
a permis aplicarea acestor sancţiuni alternative în certificatul prevăzut la articolul
4. Severitatea sancţiunii alternative este stabilită în conformitate cu dreptul statului
executant, dar nu depăşeşte nivelul maxim prevăzut în certificatul transmis de statul
emitent”. Certificatul prevăzut de art. 4 din Decizia-cadru este transpus în legislaţia
naţională prin anexa nr. 3 din Legea nr. 302/2004 care cuprinde la punctul i)
secţiunea „Sancţiuni alternative, inclusiv sancţiuni privative de libertate”. În măsura
în care statul solicitant nu permite înlocuirea sancţiunii pecuniare cu pedeapsa
închisorii, o astfel de soluţie nu poate fi dispusă de instanţa română.
Întrucât, după recunoaştere, executarea hotărârii se efectuează conform legislaţiei
naţionale, dacă fapta sancţionată nu este infracţiuneconform legislaţiei naţionale, nu
se va putea dispune înlocuirea ei cu pedeapsa închisorii, urmând a se recupera
amenda prin executare silită, conform regimului juridic aplicabil sancţiunii pecuniare
în România.
În lipsa unei dispoziţii derogatorii, există, însă, obligaţia de sesizare a autorităţii
române de executare în caz de neexecutare totală ori parţială a sancţiunii pecuniare
recunoscute. Astfel, judecătorul delegat la biroul executări penale nu poate decide să
nu sesizeze instanţa de executare în vederea înlocuirii sancţiunii pecuniare întrucât,
spre exemplu, potrivit legislaţiei statului care a aplicat sancţiunea recunoscută nu ar
putea fi înlocuită amenda aplicată cu pedeapsa închisorii.
Art. 560
Înlocuirea pedepsei amenzii cu prestarea unei munci neremunerate în folosul
comunităţii

Lucreţia Albertina Postelnicu, Constantin Cristinel Meceanu

(1) Instanţa competentă să dispună înlocuirea obligaţiei de plată a amenzii

neexecutate cu obligaţia de a presta o muncă neremunerată în folosul
comunităţii, potrivit art. 64 alin. (1) din Codul penal, este instanţa de
executare.
(2) Sesizarea instanţei se face din oficiu sau de către organul care, potrivit legii,
execută amenda ori de către persoana condamnată. Când dispune înlocuirea
pedepsei amenzii cu prestarea unei munci neremunerate în folosul comunităţii,
instanţa va menţiona în dispozitiv două entităţi din comunitate unde urmează
a se executa munca neremunerată în folosul comunităţii. Consilierul de
probaţiune, pe baza evaluării iniţiale, va decide în care din cele două instituţii
din comunitate menţionate în hotărârea judecătorească urmează a se executa
obligaţia şi tipul de activitate.
(3) Obligaţia de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii se pune
în executare prin trimiterea unei copii de pe hotărâre serviciului de probaţiune.
Corelaţii legislative: art. 63-64 C.pen.; art. 22-24, art. 51-52 alin. (2)-(8) din Legea
nr. 253/2013; art. 553, art. 597 alin. (3) C.proc.pen.; art. 46 din Legea nr. 252/2013;
art. 4 CEDO
Comentariu
Deşi denumirea marginală a art. 560 C.proc.pen. este „înlocuirea pedepsei amenzii
cu prestarea unei munci neremunerate în folosul comunităţii”, în realitate, aşa cum
rezultă din dispoziţiile de drept penal substanţial (art. 64 C.pen.) şi cele ale art. 23
alin. (1) lit. b) din Legea nr. 253/2013, instanţa competentă nu înlocuieşte pedeapsa
amenzii cu prestarea unei munci neremunerate în folosul comunităţii, ci stabileşte
o modalitate substitutivă de executare a pedepsei amenzii.
Instanţa va echivala o zi-amendă cu o zi de muncă în folosul comunităţii şi va
determina în această modalitate numărul de zile de muncă pe care le va presta
persoana condamnată pentru a executa pedeapsa amenzii.
1. Instanţa competentă
1.1. Instanţa competentă să dispună executarea amenzii penale prin muncă
neremunerată în folosul comunităţii este instanţa de executare, determinată
conform art. 553 C.proc.pen.
Conform art. 22 alin. (1) din Legea nr. 253/2013, termenul de plată a amenzii penale
este de 3 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare sau, după caz, la
expirarea perioadei pentru care a fost eşalonată plata.
Dovada executării pedepsei amenzii se comunică judecătorului delegat cu executarea
din cadrul instanţei de executare în termen de 15 zile de la efectuarea acesteia. Pe
cale de consecinţă, sesizarea instanţei nu se va putea face mai devreme de 3 luni şi
15 zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, întrucât este
posibil, spre exemplu, ca plata să fie efectuată în ultima zi a termenului de 3 luni,
dată de la care începe să curgă termenul de 15 zile, şi nici mai târziu de împlinirea
termenului de prescripţie a executării pedepsei.
1.2. Sesizarea instanţei ca urmare a neplăţii amenzii (în tot sau în parte) în
termenul prevăzut de lege se face:
- din oficiu, de către judecătorul delegat cu executarea, prin intermediul
compartimentului de executări penale; judecătorul delegat cu executarea va putea
sesiza instanţa de executare chiar înainte de expirarea termenului de plată a amenzii,
la cererea condamnatului [art. 23 alin. (2) din Legea nr. 253/2013];
- de către organul care, potrivit legii, execută amenda;
- de către persoana condamnată.
1.3. Sesizarea se soluţionează în şedinţă publică, cu citarea condamnatului şi
participarea procurorului [art. 23 alin. (3) din Legea nr. 253/2013raportat la art. 597
alin. (3) C.proc.pen.]. Neprezentarea condamnatului legal citat, aflat în stare de
libertate, nu împiedică judecarea cauzei. Dacă se află în stare de detenţie, persoana
va fi adusă la judecată. În toate cazurile se poate solicita judecarea în lipsă. Asistenţa
juridică a condamnatului este obligatorie în toate cazurile [art. 23 alin. (3) din
Legea nr. 253/2013 raportat la art. 586 alin. (3) C.proc.pen.]. Pentru stabilirea
motivelor care au dus la neexecutarea pedepsei amenzii, art. 23 alin. (4) din Legea
nr. 253/2013 prevede că instanţa va solicita date privind situaţia materială
a condamnatului de la autoritatea administraţiei publice locale de la domiciliul
acestuia şi, dacă apreciază necesar, angajatorului sau organelor fiscale din cadrul
Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, precum şi altor autorităţi sau instituţii
publice care deţin informaţii cu privire la situaţia patrimonială a condamnatului.
Solicitarea de date privind situaţia materială a condamnatului de la autoritatea
administraţiei publice locale de la domiciliul acestuia este obligatorie. Enumerarea
categoriilor de informaţii care pot fi cerute are caracter exemplificativ.
Proba cu înscrisuri poate fi completată cu orice alt mijloc de probă, neexistând
o limitare din acest punct de vedere, întrucât sunt aplicabile toate dispoziţiile din
Titlul III al Părţii speciale a Codului de procedură penală privind judecata [art. 597
alin. (5) C.proc.pen.].
Astfel, vor fi administrate şi alte mijloace de probă, cele privitoare la situaţia materială
a condamnatului fiind necesar a fi completate cu cele care permit o evaluare
a atitudinii subiective a acestuia faţă de obligaţia de executare a pedepsei amenzii.
După ascultarea concluziilor procurorului şi a părţilor, instanţa se pronunţă prin
sentinţă [art. 597 alin. (4) C.proc.pen.].
2. Soluţiile care se pot pronunţa
2.1. Când instanţa constată, pe baza mijloacelor de probă administrate,
că neexecutarea nu este imputabilă condamnatului, dispune executarea amenzii
prin muncă neremunerată în folosul comunităţii dacă există consimţământul
prealabil al persoanei condamnate în acest sens. Pentru a se evita aparenţa unei
antepronunţări, instanţa va solicita condamnatului să-şi exprime voinţa cu privire la
acceptul de a presta muncă neremunerată înainte de finalizarea cercetării
judecătoreşti, când toate probele au fost administrate. Pentru ca manifestarea de
voinţă să fie făcută în deplină cunoştinţă de cauză, informarea va menţiona
consecinţa refuzului consimţământului, respectiv înlocuirea amenzii cu închisoarea.
Consimţământul trebuie să fie neechivoc.
Instanţa va menţiona în dispozitivul sentinţei două entităţi din comunitate unde
urmează a se executa munca neremunerată în folosul comunităţii. În acest scop,
potrivit art. 46 din Legea nr. 252/2013, serviciul de probaţiune pune la dispoziţia
instanţei informaţiile cuprinse în baza de date constituită la nivel naţional cu privire
la instituţiile din comunitate abilitate să participe, sub coordonarea serviciului de
probaţiune, la executarea pedepselor şi a măsurilor neprivative de libertate, conform
procedurii stabilite în Legea nr. 253/2013. Această bază de date conţine şi lista
instituţiilor din comunitate în cadrul cărora poate fi prestată muncă neremunerată
în folosul comunităţii şi tipurile de activităţi care pot face obiectul acesteia, cursurile,
programele sau activităţile care pot fi impuse în conţinutul unor obligaţii sau al unor
măsuri educative.
După rămânerea definitivă a soluţiei şi comunicarea acesteia, consilierul de
probaţiune, pe baza evaluării iniţiale, va decide în care dintre cele două instituţii din
comunitate menţionate în hotărârea judecătorească urmează a se executa obligaţia
şi tipul de activitate.
Soluţia nu va putea fi dispusă dacă persoana condamnată nu consimte să presteze
munca neremunerată. În caz contrar, o astfel de dispoziţie ar echivala cu supunerea
condamnatului la muncă forţată, ceea ce ar contraveni art. 4 CEDO.
Conform jurisprudenţei CtEDO, sub rezerva art. 4 parag. 3, CEDO impune
o interdicţie generală şi absolută asupra muncii forţate sau obligatorii. Curtea ia în
considerare Convenţiile O.I.M. – care au un caracter obligatoriu pentru aproape toate
statele-membre ale Consiliului Europei (…) – şi în special Convenţia O.I.M. (nr. 29)
privind munca forţată sau obligatorie. CtEDO a constatat că există o analogie
frapantă, care nu este accidentală, între parag. 3 al art. 4 din Convenţia europeană
şi parag. 2 al art. 2 din Convenţia nr. 29. Parag. 1 al aceluiaşi articol prevede că,
„pentru scopurile” ultimei Convenţii, expresia „muncă forţată sau obligatorie”
semnifică „toate felurile de muncă sau servicii solicitate unei persoane sub pericolul
de pedeapsă şi pentru îndeplinirea cărora persoana în cauză nu s-a oferit în mod
voluntar”. Curtea a preferat să adopte o abordare diferită. Stabilind că a existat un
risc comparabil cu „pericolul unei penalizări” şi, ulterior, că o pondere relativă trebuie
atribuită argumentului privind „consimţământul prealabil” al reclamantului, Curtea
va examina toate circumstanţele cauzei în lumina obiectivelor fundamentale ale art.
4 din Convenţia europeană cu scopul de a determina dacă serviciile solicitate
persoanei condamnate cad sub incidenţa interdicţiei muncii obligatorii [CtEDO, Van
der Mussele c. Belgiei, hotărârea din 23 noiembrie 1983, în Consiliul Europei, Hotărâri
ale Curţii Europene a Drepturilor Omului. Culegere selectivă, Biroul de Informare al
Consiliului Europei în Republica Moldova, Chişinău, 2006 (www.cj.md), p. 77-95].
Neexecutarea nu este imputabilă condamnatului atunci când acesta nu a cunoscut,
fără culpa sa, soluţia de condamnare, indiferent dacă avea sau nu mijloacele
financiare pentru a executa pedeapsa amenzii şi atunci când, deşi avea cunoştinţă
de condamnare, nu a avut posibilitatea financiară de a plăti amenda penală.
Când pedeapsa amenzii o însoţeşte pe cea a închisorii, munca neremunerată în
folosul comunităţii, dispusă pentru executarea pedepsei amenzii, se execută după
executarea sau considerarea ca executată a pedepsei închisorii.
2.2. Dacă executarea nu este imputabilă, iar persoana condamnată nu poate presta
muncă din cauza stării de sănătate, sesizarea se va respinge, chiar dacă persoana
condamnată ar fi de acord să presteze muncă neremunerată.
2.3. Dacă neexecutarea nu este imputabilă condamnatului, dar acesta nu îşi dă
consimţământul pentru a presta muncă neremunerată, instanţa înlocuieşte
amenda cu închisoarea, zilele-amendă neexecutate urmând a fi înlocuite cu un
număr corespunzător de zile cu închisoare. Unei zile-amendă îi corespunde o zi de
închisoare. Când amenda neexecutată a însoţit pedeapsa închisorii, numărul zilelor-
amendă neexecutate se înlocuieşte cu un număr corespunzător de zile cu închisoare,
care se adaugă la pedeapsa închisorii, pedeapsa astfel rezultată fiind considerată
o singură pedeapsă [art. 64 alin. (6) C.pen. raportat la art. 63 C.pen.].
Potrivit art. 14 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 187/2012, în cazul în care infracţiunea
pentru care s-a aplicat pedeapsa amenzii penale persoanei fizice a fost săvârşită
înainte de intrarea în vigoare a C.pen., înlocuirea pedepsei amenzii cu pedeapsa
închisorii se face după cum urmează: dacă amenda a fost definitiv aplicată anterior
intrării în vigoare a Codului penal, înlocuirea se face în baza art. 631 C.pen. din 1969,
fără ca durata pedepsei închisorii să poată depăşi maximul zilelor-amendă
determinat potrivit art. 61 alin. (4) C.pen. pentru fapta care a atras condamnarea.
Având în vedere că dispoziţiile art. 64 C.pen. nu se aplică în cazul infracţiunilor
săvârşite anterior intrării sale în vigoare, chiar dacă amenda a fost aplicată în
baza art. 61 C.pen. [art. 14 alin. (2) din Legea nr. 187/2012], soluţiile de executare
a amenzii prin muncă neremunerată în folosul comunităţii, respectiv de înlocuire
a amenzii cu închisoarea, vor putea fi dispuse doar pentru condamnările la pedeapsa
amenzii aplicate pentru infracţiuni săvârşite ulterior intrării în vigoare a C.pen. Pe
cale de consecinţă, în privinţa infracţiunilor săvârşite anterior intrării sale în
vigoare, în cazul în care se constată că neexecutarea pedepsei nu este imputabilă
condamnatului, soluţia va fi de respingere a sesizării.
2.4. Sesizarea formulată va fi respinsă şi atunci când:
- persoana condamnată achită amenda pe parcursul soluţionării
cauzei [dispoziţiile art. 586 alin. (6) C.proc.pen. sunt aplicabile în baza art. 23 alin.
(3) din Legea nr. 253/2013];
Amenda poate fi achitată oricând în timpul soluţionării cauzei, de la momentul
sesizării instanţei şi până la data rămânerii definitive a soluţiei.
- pedeapsa amenzii nu este executabilă;
Pedeapsa amenzii nu este executabilă atunci când s-a dispus:
- suspendarea condiţionată a executării pedepsei, în condiţiile Codului penal din
1968;
- amânarea aplicării pedepsei;
- amnistia postcondamnatorie;
- graţierea pedepsei sau a restului rămas de executat.
În cazul respingerii sesizării din oficiu, cheltuielile judiciare avansate de stat vor
rămâne în sarcina acestuia, conform art. 275 alin. (3) C.proc.pen. În această situaţie
sunt valabile, pentru identitate de raţiune, argumentul şi soluţia stabilită de I.C.C.J.,
Secţiile Unite, prin Decizia nr. 18 din 15 iunie 2009 de respingere a recursului în
interesul legii formulat cu privire la acest aspect [„(…) din moment ce cazul respingerii
sesizării din oficiu a instanţei competente, cu examinarea înlocuirii pedepsei amenzii
cu pedeapsa închisorii, nu se regăseşte în situaţiile la care se referă dispoziţiile art.
191 şi nici în primele două alineate ale art. 192 C.proc.pen. din 1968 [art. 275 alin.
(3) C.proc.pen. – n.n.], rezultă în mod vădit că un atare caz face parte din cele vizate
de prevederile din alin. (3) al aceluiaşi articol”].
3. Căi de atac. Sentinţa pronunţată de prima instanţă poate fi atacată cu contestaţie
la instanţa ierarhic superioară, în termen de 3 zile de la comunicare.
Judecarea contestaţiei la hotărârea primei instanţe se face în şedinţă publică, cu
citarea persoanei condamnate. Participarea procurorului este obligatorie. Decizia
instanţei prin care se soluţionează contestaţia este definitivă.
Potrivit art. 4251 alin. (7) C.proc.pen. se poate pronunţa una dintre următoarele
soluţii:
1. respingerea contestaţiei, cu menţinerea hotărârii atacate:
a) când contestaţia este tardivă sau inadmisibilă;
b) când contestaţia este nefondată;
2. admiterea contestaţiei şi:
a) desfiinţarea hotărârii atacate şi soluţionarea cauzei;
b) desfiinţarea hotărârii atacate şi dispunerea rejudecării cauzei de către judecătorul
sau completul care a pronunţat-o, atunci când se constată că nu au fost respectate
dispoziţiile privind citarea.
Când dispune înlocuirea pedepsei amenzii cu prestarea unei munci neremunerate în
folosul comunităţii, instanţa va menţiona în dispozitiv două entităţi din comunitate
unde urmează a se executa munca neremunerată în folosul comunităţii, instanţa de
executare urmând a comunica o copie a hotărârii rămase definitive serviciului de
probaţiune competent pentru supravegherea executării sancţiunii penale, respectiv
celui de la domiciliul condamnatului.
Consilierul de probaţiune, pe baza evaluării iniţiale, va decide în care dintre cele două
instituţii din comunitate, menţionate în hotărârea judecătorească, urmează a se
executa obligaţia şi tipul de activitate.
Executarea muncii în folosul comunităţii se face într-un termen de maximum 2 ani
de la rămânerea definitivă a hotărârii de executare a pedepsei amenzii, prin prestarea
unei munci neremunerate în folosul comunităţii, şi poate înceta şi prin plata amenzii
corespunzătoare zilelor-amendă neexecutate.
Executarea muncii neremunerate în folosul comunităţii şi supravegherea executării
obligaţiei sunt reglementate de art. 51-52 alin. (2)-(8) din Legea nr. 253/2013.
Art. 561
Înlocuirea muncii neremunerate în folosul comunităţii cu închisoarea

Lucreţia Albertina Postelnicu, Constantin Cristinel Meceanu

(1) Instanţa competentă să dispună, potrivit art. 64 alin. (5) lit. a) din Codul
penal, înlocuirea muncii în folosul comunităţii cu închisoarea este instanţa de
executare, iar în cazul prevăzut la art. 64 alin. (5) lit. b) din Codul penal,
instanţa care judecă în primă instanţă infracţiunea săvârşită înainte de
executarea integrală a muncii în folosul comunităţii.
(2) Sesizarea instanţei se face din oficiu sau de către organul care, potrivit legii,
execută amenda ori la sesizarea serviciului de probaţiune.
(3) Punerea în executare a hotărârii se face potrivit art. 555-557.
Corelaţii legislative: art. 64 alin. (5) lit. a) şi b) C.pen.; art. 4251 alin. (7), art. 597
C.proc.pen.; art. 106 alin. (2), art. 23 alin. (6), art. 51 alin. (7) din Legea nr. 253/2013
Comentariu
Codul penal reglementează două situaţii în care obligaţia de a presta o muncă
neremunerată în folosul comunităţii, ca modalitate substitutivă de executare
a pedepsei amenzii, este înlocuită cu pedeapsa închisorii:
1. persoana condamnată nu execută obligaţia de muncă în folosul comunităţii în
condiţiile stabilite de instanţă, în mod nejustificat;
2. persoana condamnată săvârşeşte o nouă infracţiune descoperită înainte de
executarea integrală a obligaţiei de muncă în folosul comunităţii.
Sesizarea instanţei competente se face, după caz:
a) din oficiu, de către judecătorul delegat cu executarea ori, după caz, de instanţa
care judecă în primă instanţă infracţiunea săvârşită înainte de executarea integrală
a muncii în folosul comunităţii;
b) de către organul care, potrivit legii, execută amenda;
c) de către serviciului de probaţiune; în situaţia în care consilierul de probaţiune, din
oficiu sau în urma înştiinţării primite din partea instituţiei stabilite ca loc de
executare, constată că persoana nu execută obligaţia de muncă neremunerată în
folosul comunităţii în condiţiile stabilite de instanţă, sesizează instanţa de executare
[art. 106 alin. (2) din Legea nr. 252/2013].
1. Persoana condamnată nu execută obligaţia de muncă în folosul comunităţii
în condiţiile stabilite de instanţă, în mod nejustificat.
1.1. Instanţa competentă să dispună, potrivit art. 64 alin. (5) lit. a) C.pen.,
înlocuirea muncii în folosul comunităţii cu închisoarea este instanţa de executare.
Întrucât este dată în competenţa instanţei de executare, judecarea sesizării se va face
conform art. 597 C.proc.pen.
Astfel, sesizarea se soluţionează în şedinţă publică, cu citarea condamnatului şi
participarea procurorului. Neprezentarea condamnatului legal citat, întrucât se află
în stare de libertate, nu împiedică judecarea cauzei.
Şedinţa de judecată se va desfăşura potrivit dispoziţiilor cuprinse în Titlul III al Părţii
speciale a C.proc.pen. privind judecata. În consecinţă, şedinţa de judecată este
publică, participarea procurorului este obligatorie. Din reglementarea coroborată
a dispoziţiilor art. 568 C.proc.pen. raportat la art. 597 alin. (5) C.proc.pen. şi art. 364
alin. (1), (3), (4) C.proc.pen. rezultă că judecata se poate desfăşura şi în lipsa
făptuitorului aflat în stare de libertate, dacă este legal citat sau dacă a solicitat
judecarea în scris în lipsă, însă condamnatul aflat în stare de detenţie este adus la
judecată, cu excepţia cazului în care a solicitat judecarea în lipsă. Dispoziţiile
privitoare la persoana aflată în stare de detenţie se aplică şi în cazul celei internate
într-un centru educativ, precum şi, pentru identitate de raţiune, celei internate într-
un centru de detenţie. Asistenţa juridică este obligatorie întrucât art. 23 alin. (3) din
Legea nr. 253/2013 face trimitere la dispozițiile art. 586 C.proc.pen. care la alin. (3)
prevede această soluție fără a face distincție după cum condamnatul este sau nu
privat de libertate. Şedinţa de judecată este structurată în faza cercetării
judecătoreşti şi cea a dezbaterilor.
Dacă se stabileşte, pe baza probelor administrate, că persoana condamnată nu
a executat, în mod nejustificat, obligaţia de muncă în folosul comunităţii în condiţiile
stabilite de instanţă, aceasta va dispune înlocuirea zilelor-amendă neexecutate prin
muncă în folosul comunităţii cu un număr corespunzător de zile de închisoare.
1.2. Căi de atac. Sentinţa pronunţată de prima instanţă poate fi atacată cu
contestaţie la instanţa ierarhic superioară, în termen de 3 zile de la comunicare.
Judecarea contestaţiei la hotărârea primei instanţe se face în şedinţă publică, cu
citarea persoanei condamnate. Participarea procurorului este obligatorie. Decizia
instanţei prin care se soluţionează contestaţia este definitivă.
Potrivit art. 4251 alin. (7) C.proc.pen., se poate pronunţa una dintre următoarele
soluţii:
1. respingerea contestaţiei, cu menţinerea hotărârii atacate:
a) când contestaţia este tardivă sau inadmisibilă;
b) când contestaţia este nefondată;
2. admiterea contestaţiei şi:
a) desfiinţarea hotărârii atacate şi soluţionarea cauzei;
b) desfiinţarea hotărârii atacate şi dispunerea rejudecării cauzei de către judecătorul
sau completul care a pronunţat-o, atunci când se constată că nu au fost respectate
dispoziţiile privind citarea.
Apreciem că, deşi nu se prevede expres, dacă instanţa de control judiciar constată
incidenţa unui caz de nulitate absolută, întrucât acesta afectează, prin natura lui,
întreaga hotărâre a primei instanţe, soluţia va fi tot una de desfiinţare a hotărârii
atacate şi de dispunere a rejudecării cauzei.
2. Persoana condamnată săvârşeşte o nouă infracţiune descoperită înainte de
executarea integrală a obligaţiei de muncă în folosul comunităţii. Prin
descoperire se înţelege orice modalitate probată în care o persoană fizică sau juridică
a aflat de săvârşirea infracţiunii.
2.1. Instanţa competentă să dispună, potrivit art. 64 alin. (5) lit. b) C.pen.,
înlocuirea muncii în folosul comunităţii cu închisoarea este instanţa care judecă în
primă instanţă infracţiunea săvârşită înainte de executarea integrală a muncii în
folosul comunităţii.
Soluţia de înlocuire este consecutivă celei de condamnare pentru săvârşirea noii
infracţiuni. În această situaţie, zilele-amendă neexecutate prin muncă în folosul
comunităţii la data condamnării definitive pentru noua infracţiune, înlocuite cu
închisoarea, se adaugă la pedeapsa pentru noua infracţiune.
În ceea ce priveşte modalitatea de executare a pedepsei închisorii, aplicată ca urmare
a înlocuirii muncii neremunerate, întrucât şi în cazul înlocuirii muncii în folosul
comunităţii cu închisoarea, reglementând modul de a se proceda atunci când
condamnatul săvârşeşte o nouă infracţiune descoperită înainte de executarea
integrală a obligaţiei de muncă în folosul comunităţii, legiuitorul a limitat atribuţiile
ce revin instanţei de judecată în această privinţă, restrângându-le la dispoziţia de
înlocuire a amenzii şi la stabilirea cuantumului pedepsei închisorii, fără a-i da
posibilitatea să o reindividualizeze în ceea ce priveşte modul de executare,
considerăm că îşi păstrează aplicabilitatea Decizia nr. 50/2007pronunţată de
I.C.C.J. în recurs în interesul legii. În consecinţă, pedeapsa închisorii urmează a fi
executată în regim de detenţie.
În cazul prevăzut de art. 64 alin. (5) lit. b) C.pen. nu sunt relevante forma de vinovăţie
cu care a fost săvârşită infracţiunea, natura, gravitatea ori limitele de pedeapsă
prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită, fiind necesar ca organele de urmărire
penală să se fi sesizat cu privire la săvârşirea infracţiunii înainte de executarea
integrală a obligaţiei de muncă în folosul comunităţii şi să se fi pronunţat o soluţie
de condamnare în urma judecării noii infracţiuni.
Instanţa competentă va verifica dacă descoperirea comiterii infracţiunii s-a situat
înainte de executarea integrală a obligaţiei de muncă în folosul comunităţii. Dacă
obligaţia de a presta muncă în folosul comunităţii încetase la momentul descoperirii
noii infracţiuni, prin expirarea termenului de 2 ani prevăzut de art. 23 alin. (6) din
Legea nr. 253/2013 ori prin survenirea incapacităţii de muncă potrivit art. 51 alin.
(7) din Legea nr. 253/2013 sau prin plata amenzii corespunzătoare zilelor-amendă
rămase neexecutate, potrivit art. 64 alin. (4) C.pen., înlocuirea muncii neremunerate
în folosul comunităţii cu închisoarea nu reprezintă o soluţie legală.
Întrucât înlocuirea muncii în folosul comunităţii cu închisoarea se dispune de
instanţa care judecă în primă instanţă infracţiunea săvârşită înainte de executarea
integrală a muncii în folosul comunităţii, se vor aplica regulile de judecată potrivit
dispoziţiilor cuprinse în Titlul III al Părţii speciale a C.proc.pen. privind judecata. În
consecinţă, şedinţa de judecată este publică şi participarea procurorului este
obligatorie. Din reglementarea coroborată a dispoziţiilor art. 568 C.proc.pen. raportat
la art. 597 alin. (5) C.proc.pen. şi art. 364 alin. (1), (3), (4) C.proc.pen.rezultă că
judecata se poate desfăşura şi în lipsa făptuitorului aflat în stare de libertate, dacă
este legal citat sau dacă a solicitat judecarea în lipsă în scris, însă condamnatul aflat
în stare de detenţie este adus la judecată, cu excepţia cazului în care a solicitat
judecarea în lipsă, în scris. Dispoziţiile privitoare la persoana aflată în stare de
detenţie se aplică şi în cazul celei internate într-un centru educativ, precum şi, pentru
identitate de raţiune, celei internate într-un centru de detenţie. Asistenţa juridică
este obligatorie întrucât art. 23 alin. (3) din Legea nr. 253/2013face trimitere la
dispozițiile art. 586 C.proc.pen. care la alin. (3) prevede această soluție fără a face
distincție după cum condamnatul este sau nu privat de libertate. Şedinţa de judecată
este structurată în faza cercetării judecătoreşti şi cea a dezbaterilor.
2.2. Căi de atac. Soluţia privitoare la înlocuirea muncii în folosul comunităţii cu
închisoarea va putea fi contestată prin formularea căii de atac a apelului, exercitată
împotriva sentinţei prin care s-a dispus condamnarea pentru infracţiunea ce a atras
înlocuirea muncii neremunerate în folosul comunităţii cu închisoarea.
Art. 562
Interzicerea exercitării unor drepturi

Lucreţia Albertina Postelnicu, Constantin Cristinel Meceanu

Pedeapsa interzicerii exercitării unor drepturi se pune în executare prin

trimiterea de către judecătorul delegat al instanţei de executare a unei copii de
pe dispozitivul hotărârii, în funcţie de drepturile a căror exercitare a fost
interzisă, persoanei juridice de drept public sau de drept privat autorizate să
supravegheze exercitarea dreptului respectiv.
Corelaţii legislative: art. 45 alin. (3), (4), art. 66, art. 68, art. 288, art. 387 alin. (1)
lit. a) C.pen.; art. 598 alin. (1) lit. c) teza a II-a C.proc.pen.; art. 29 alin. (1), art. 31 din
Legea nr. 253/2013; art. 86-97 C.civ.; art. 26-41 din O.U.G. nr. 97/2005; Capitolul IV
din Legea nr. 35/2008; art. 23 alin. (1) din Legea nr. 35/2008
Comentariu
Pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi constă în interzicerea
exercitării, pe o perioadă determinată de la unu la 5 ani, a unuia sau mai multora
dintre drepturile prevăzute de art. 66 C.pen., prin hotărârea de condamnare ori de
amânare a aplicării pedepsei (M. Udroiu, Drept penal. Partea generală, op. cit., 2014,
p. 201).
Dacă nu s-a stabilit durata pedepsei complementare, se va putea formula contestaţie
la executare pentru lămurirea acestui aspect, întemeiată pe dispoziţiile art. 598 alin.
(1) lit. c) teza a II-a C.proc.pen., în vederea punerii în executare. Omisiunea stabilirii
unei pedepse complementare nu va putea fi, însă, remediată în mod similar.
Pedeapsa se pune în executare prin trimiterea de către judecătorul delegat al
instanţei de executare a unei copii de pe dispozitivul hotărârii, în funcţie de drepturile
a căror exercitare a fost interzisă, persoanei juridice de drept public sau de drept
privat autorizate să supravegheze exercitarea dreptului respectiv.
Comunicarea nu se face de la data rămânerii definitive a hotărârii, ci de la data când
pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi devine executabilă, potrivit art.
68 C.pen., urmând a se menţiona data de la care începe şi data la care ar trebui să
înceteze executarea pedepsei complementare [art. 29 alin. (2) din Legea nr.
253/2013]. Pe cale de consecinţă, copia de pe dispozitivul hotărârii se va comunica
astfel:
(i) de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare la pedeapsa amenzii;
(ii) de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare prin care s-a dispus
suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.
Dacă se dispune revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere sau
înlocuirea pedepsei amenzii cu închisoarea, pentru alte motive decât săvârşirea unei
noi infracţiuni, partea din durata pedepsei complementare a interzicerii exercitării
unor drepturi neexecutată la data revocării sau înlocuirii se va executa după
executarea pedepsei închisorii.
Dacă se dispune revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere pentru
săvârşirea unei noi infracţiuni ori anularea suspendării executării pedepsei sub
supraveghere, după cum pedeapsa principală se stabileşte conform dispoziţiilor
privitoare la concursul de infracţiuni, recidivă sau pluralitate intermediară, în ceea
ce priveşte executarea pedepsei complementare se vor avea în vedere dispoziţiile art.
45 alin. (3), (4) C.pen. Pedeapsa complementară stabilită în cazul infracţiunii
săvârşite în stare de recidivă, respectiv restul rămas de executat în cazul celei
stabilite pentru infracţiuni concurente ori săvârşite în stare de pluralitate
intermediară se va executa conform art. 68 alin. (1) lit. c) C.pen., comunicarea
urmând a fi transmisă în consecinţă.
(iii) după executarea pedepsei închisorii, după graţierea totală ori a restului de
pedeapsă, după împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei;
(iv) după expirarea termenului de supraveghere al liberării condiţionate, cu excepţia
interzicerii dreptului străinului de a se afla pe teritoriul României, când pedeapsa
complementară se execută la data liberării, dată la care, în consecinţă, se va efectua
comunicarea prevăzută de art. 562 C.proc.pen.
Potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 253/2013, pentru punerea în executare
a pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi se vor efectua
următoarele comunicări:
a) pentru interzicerea dreptului de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte
funcţii publice, comunicarea se face primăriei de la domiciliul, precum şi, dacă este
cazul, celei de la locuinţa persoanei condamnate şi Direcţiei pentru Evidenţa
Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date.
Întrucât Legea nr. 253/2013 distinge între domiciliu şi locuinţa persoanei
condamnate, pentru determinarea domiciliului urmează a fi avute în vedere
dispoziţiile legale existente, respectiv art. 86-97 C.civ., art. 26-41 din O.U.G. nr.
97/2005. Astfel, prin domiciliul persoanei fizice se înţelege locuinţa principală
declarată, astfel, de către persoana condamnată şi se stabileşte prin consultarea
bazei de date a Direcţiei pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de
Date şi cea a Serviciului public comunitar de evidenţă a persoanelor pe raza căruia
se află ultimul domiciliu înscris în actul de identitate. Prin locuinţa persoanei
condamnate se înţelege orice alt loc decât domiciliul, folosit de condamnat pentru
a locui – inclusiv reşedinţa – cunoscut la momentul punerii în executare a pedepsei
complementare. După rămânerea definitivă a hotărârii, persoana condamnată nu
mai este ţinută de obligaţia de informare cu privire la schimbarea adresei la care
locuieşte.
b) pentru interzicerea dreptului de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii
de stat, comunicarea se face Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici, precum şi,
dacă este cazul, instituţiei în cadrul căreia cel condamnat exercită o astfel de funcţie;
c) pentru interzicerea dreptului străinului de a se afla pe teritoriul României,
comunicarea se face Inspectoratului General pentru Imigrări şi Inspectoratului
General al Poliţiei de Frontieră;
d) pentru interzicerea dreptului de a alege, comunicarea se face primăriei de la
domiciliul, precum şi, dacă este cazul, celei de la locuinţa persoanei condamnate,
Direcţiei pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date, iar, în cazul
în care persoana locuieşte în străinătate, comunicarea se face Departamentului
consular al Ministerului Afacerilor Externe. În cazul cetăţenilor statelor membre ale
Uniunii Europene, comunicarea se face Inspectoratului General pentru Imigrări.
Evidenţa tuturor cetăţenilor români cu drept de vot se realizează la nivel naţional
prin Registrul electoral (Capitolul IV din Legea nr. 208/2015).
Înregistrarea şi actualizarea datelor de identificare a cetăţenilor români cu drept de
vot înscrise în Registrul electoral se realizează, în mod permanent, de către persoane
autorizate de primari, prin dispoziţie, cu sprijinul filialelor şi birourilor Autorităţii
Electorale Permanente. Persoanele autorizate de primari, prin dispoziţie, operează
direct în Registrul electoral, pe baza documentelor oficiale prezentate de persoana
interesată sau comunicate de autorităţi, potrivit atribuţiilor ce le revin conform legii.
Centrul Naţional de Administrare a Bazelor de Date privind Evidenţa Persoanelor,
precum şi Direcţia generală de paşapoarte din cadrul Ministerului Internelor şi
Reformei Administrative pun la dispoziţia Autorităţii Electorale Permanente datele şi
informaţiile necesare întocmirii şi actualizării Registrului electoral.
Potrivit art. 36 din Legea nr. 208/2015, radierea din Registrul electoral a unui
alegător se face în caz de deces, de pierdere a cetăţeniei române, de interzicere
a exercitării dreptului de a alege sau de punere sub interdicţie.
În concret, în cazul interzicerii exercitării dreptului de a alege, alegătorii sunt
radiaţi din Registrul electoral pe durata pedepsei, din oficiu, de persoana autorizată
din unitatea administrativ-teritorială de domiciliu, în termen de 24 de ore de la data
comunicării de către instanţa judecătorească a copiei de pe dispozitivul hotărârii,
transmisă conform art. 562 C.proc.pen. şi art. 29 alin. (1) lit. d) din Legea nr.
253/2013.
Radierea din Registrul electoral a alegătorilor cărora li s-a interzis exercitarea
dreptului de a alege se poate realiza de persoana autorizată din unitatea
administrativ-teritorială de domiciliu şi pe baza comunicării acestor cazuri de către
Autoritatea Electorală Permanentă prin intermediul Registrului electoral.
La expirarea duratei pedepsei privind interzicerea exercitării dreptului de a alege,
alegătorii sunt reînscrişi, în mod automat, în Registrul electoral.
Radierea alegătorului cu domiciliul în străinătate din Registrul electoral, în cazul
interzicerii exercitării dreptului de a alege, se face de persoana autorizată din
unitatea administrativ-teritorială unde acesta şi-a avut ultimul domiciliu, conform
procedurii mai sus prezentate [art. 39 alin. (1), alin. (3)-(5) din Legea nr. 208/2015).
Prevederile privind Registrul electoral şi listele electorale permanente se aplică
alegerilor pentru Parlamentul României, pentru Preşedintele României, alegerilor
pentru autorităţile administraţiei publice locale, alegerilor pentru Parlamentul
European, precum şi referendumurilor naţionale şi locale.
Fapta persoanei care votează fără a avea acest drept constituie infracţiune şi se
pedepseşte, potrivit art. 387 alin. (1) lit. a) C.pen., cu închisoare de la 6 luni la 3 ani
sau cu amendă şi interzicerea exercitării unor drepturi.
e) pentru interzicerea drepturilor părinteşti, comunicarea se face consiliului local şi
direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului în a căror circumscripţie
îşi are domiciliul condamnatul, precum şi, dacă este cazul, celor în care îşi are
locuinţa condamnatul;
f) pentru interzicerea dreptului de a fi tutore sau curator, comunicarea se face
consiliului local în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul condamnatul, precum şi,
dacă este cazul, celui în care îşi are locuinţa condamnatul;
g) pentru interzicerea dreptului de a ocupa funcţia, de a exercita profesia sau meseria
ori de a desfăşura activitatea de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii,
comunicarea se face persoanei juridice în cadrul căreia persoana exercită respectiva
funcţie, profesie, meserie sau activitate, precum şi, dacă este cazul, persoanei juridice
care asigură organizarea şi coordonarea exercitării profesiei sau activităţii respective
ori autorităţii care a învestit-o cu exercitarea unui serviciu de interes public.
Pe cale de consecinţă, dacă se interzice exercitarea unor profesii, precum cea de
avocat ori medic, o copie de pe dispozitivul hotărârii se va comunica societăţii de
avocatură sau, după caz, unităţii sanitare, în cadrul căreia făptuitorul şi-a desfăşurat
activitatea, şi o altă copie Uniunii Naţionale a Barourilor din România şi Consiliului
Naţional al Colegiului Medicilor din România.
În mod similar se vor face comunicări în cazul interzicerii exercitării profesiei de
expert contabil, către Corpul Experţilor Contabili şi Contabililor Autorizaţi din
România.
În cazul în care se interzice exercitarea profesiei de expert, indiferent de specializare,
interpret ori traducător autorizat, executor judecătoresc ori notar public, pe lângă
comunicarea copiei de pe dispozitivul hotărârii către instituţia (cu personalitate
juridică) care asigură organizarea şi coordonarea acestor funcţii şi profesii, luarea
măsurii de siguranţă ar trebui să fie comunicată şi Ministerului Justiţiei, care deţine
liste nominale ale persoanelor autorizate să exercite aceste funcţii şi profesii.
h) pentru interzicerea dreptului de a deţine, purta şi folosi orice categorie de arme,
comunicarea se face inspectoratului judeţean de poliţie în a cărui circumscripţie îşi
are domiciliul, precum şi, dacă este cazul, celui în care îşi are locuinţa condamnatul;
i) pentru interzicerea dreptului de a conduce anumite categorii de vehicule stabilite
de instanţă, comunicarea se face inspectoratului judeţean de poliţie în a cărui
circumscripţie îşi are domiciliul, precum şi, dacă este cazul, celui în care îşi are
locuinţa condamnatul;
j) pentru interzicerea dreptului de a părăsi teritoriul României, comunicarea se face
Inspectoratului General al Poliţiei de Frontieră, Direcţiei Generale de Paşapoarte şi
Inspectoratului General pentru Imigrări, în situaţia cetăţenilor străini;
k) pentru interzicerea dreptului de a ocupa o funcţie de conducere în cadrul unei
persoane juridice de drept public, comunicarea se face Inspectoratului General al
Poliţiei Române;
l) pentru interzicerea dreptului de a se afla în anumite localităţi stabilite de instanţă,
comunicarea se face inspectoratelor judeţene de poliţie în a căror circumscripţie se
află localităţile vizate de interdicţie şi Direcţiei pentru Evidenţa Persoanelor şi
Administrarea Bazelor de Date;
m) pentru interzicerea dreptului de a se afla în anumite locuri sau la anumite
manifestări sportive, culturale ori la alte adunări publice, stabilite de instanţă,
comunicarea se face inspectoratului judeţean de poliţie în a cărui circumscripţie îşi
are domiciliul, precum şi, dacă este cazul, celui în care îşi are locuinţa condamnatul
şi, pentru cazurile în care s-a dispus interdicţia pentru locuri, manifestări sau
adunări în afara acestei circumscripţii, Inspectoratului General al Poliţiei Române;
n) pentru interzicerea dreptului de a comunica cu victima ori cu membri de familie ai
acesteia, cu persoanele care au comis infracţiunea sau cu alte persoane, stabilite de
instanţă, ori de a se apropia de acestea, comunicarea se face persoanelor cu care
condamnatul nu are dreptul să intre în legătură ori de care nu are dreptul să se
apropie, Direcţiei Generale de Poliţie a Municipiului Bucureşti ori, după caz,
inspectoratului judeţean de poliţie în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul, precum
şi, dacă este cazul, celui în care îşi are locuinţa condamnatul şi, pentru cazurile în
care victima sau persoanele stabilite de instanţă nu domiciliază în aceeaşi
circumscripţie, Direcţiei Generale de Poliţie a Municipiului Bucureşti ori, după caz,
inspectoratelor judeţene de poliţie de la domiciliul acestora. Copia va fi însoţită
de menţiunea că victima sau membrul de familie al acesteia la care se referă măsura
complementară poate solicita emiterea unui ordin european de protecţie, în condiţiile
prezentei legi;
o) pentru interzicerea dreptului de a se apropia de locuinţa, locul de muncă, şcoala
sau alte locuri unde victima desfăşoară activităţi sociale, în condiţiile stabilite de
instanţa de judecată, comunicarea se face victimei, Direcţiei Generale de Poliţie
a Municipiului Bucureşti ori, după caz, inspectoratului judeţean de poliţie în a cărui
circumscripţie îşi are domiciliul, precum şi, dacă este cazul, celui în care îşi are
locuinţa condamnatul şi Direcţiei Generale de Poliţie a Municipiului Bucureşti ori,
după caz, inspectoratelor judeţene de poliţie în a căror circumscripţie se află locurile
vizate de interdicţie. Copia va fi însoţită de menţiunea că victima sau membrul de
familie al acesteia la care se referă măsura complementară poate solicita emiterea
unui ordin european de protecţie, în condiţiile prezentei legi.
În situaţiile în care între momentul rămânerii definitive a hotărârii prin care au fost
aplicate pedepse complementare şi cel al punerii în executare trece un interval de
timp, în vederea efectuării comunicărilor prevăzute de lege pentru punerea în
executare a interzicerii exerciţiului unor drepturi în funcţie de domiciliul şi, dacă este
cazul, locuinţa persoanei condamnate, este indicat să se efectueze verificări
actualizate ale bazelor de date ale Direcţiei pentru Evidenţa Persoanelor şi
Administrarea Bazelor de Date şi Serviciului public comunitar de evidenţă
a persoanelor pe raza căruia se afla ultimul domiciliu înscris în actul de identitate,
precum şi, dacă este cazul, a eventualului domiciliu declarat după executarea
pedepsei închisorii, după graţierea totală ori a restului de pedeapsă ori la momentul
liberării condiţionate.
Sustragerea de la executare ori neexecutarea conform legii a unei pedepse
complementare, de către persoana fizică faţă de care s-au dispus aceste sancţiuni,
se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă, dacă fapta nu
constituie o infracţiune mai gravă [art. 288 alin. (1) C.pen.].
Potrivit art. 31 din Legea nr. 253/2013, judecătorul delegat cu executarea poate
acorda persoanei condamnate, la cererea motivată a acesteia, o permisiune în
executarea uneia dintre următoarele pedepse complementare: dreptul de a se afla în
anumite localităţi stabilite de instanţă; dreptul de a se afla în anumite locuri sau la
anumite manifestări sportive, culturale ori la alte adunări publice, stabilite de
instanţă; dreptul de a comunica cu victima sau cu membrii de familie ai acesteia, cu
persoanele cu care a comis infracţiunea sau cu alte persoane, stabilite de instanţă,
ori de a se apropia de acestea; dreptul de a se apropia de locuinţa, locul de muncă,
şcoala sau alte locuri unde victima desfăşoară activităţi sociale, în condiţiile stabilite
de instanţa de judecată.
Permisiunea poate fi acordată pentru următoarele motive:
(i) participarea persoanei supravegheate la căsătoria, botezul sau înhumarea unui
membru de familie, dintre cei prevăzuţi la art. 177 din Legea nr. 286/2009, cu
modificările şi completările ulterioare [considerăm că trebuie avută în vedere, mutatis
mutandis, şi jurisprudenţa dezvoltată de CtEDO cu privire la acest aspect prin luarea,
dacă este cazul, în considerare a posibilităţii de însoţire a condamnatului de
o escortă pentru a participa la unul din evenimentele enumerate – în acest sens
cauza Kanalas c. României, Hotărârea din 6 decembrie 2016
(http://hudoc.echr.coe.int)];
(ii) participarea la un concurs, în vederea ocupării unui loc de muncă;
(iii) susţinerea unui examen;
(iv) urmarea unui tratament sau a unei intervenţii medicale.
Cererea persoanei condamnate se soluţionează în camera de consiliu, după
ascultarea acesteia, a reprezentantului instituţiilor care asigură punerea în executare
a pedepselor complementare mai sus menţionate, respectiv a consilierului de
probaţiune, atunci când s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub
supraveghere. Pentru obţinerea punctului de vedere al acestor instituţii, la primirea
dosarului, judecătorul căruia i s-a repartizat cauza va putea dispune emiterea unei
adrese în acest scop, cu privire la acest aspect susţinerile putând fi formulate şi oral
la termenul de judecată stabilit. Persoana condamnată va fi citată pentru a fi
ascultată în mod nemijlocit.
Judecătorul delegat cu executarea se pronunţă asupra cererii persoanei condamnate
prin încheiere definitivă.
O copie a încheierii definitive se comunică instituţiilor cărora le-a fost transmisă
hotărârea în vederea punerii în executare a pedepsei complementare şi serviciului de
probaţiune competent, atunci când este cazul.
Permisiunea prevăzută poate fi acordată pe o perioadă de maximum 5 zile, cu
excepţia acordării permisiunii pentru urmarea unui tratament sau a unei intervenţii
medicale, când, în mod excepţional, permisiunea poate fi acordată pentru durata de
timp necesară pentru urmarea tratamentului sau a intervenţiei medicale. Durata
permisiunii se include în durata pedepsei complementare.
Art. 563
Interzicerea străinului de a se afla pe teritoriul României

Lucreţia Albertina Postelnicu, Constantin Cristinel Meceanu

(1) Când prin hotărârea de condamnare la pedeapsa închisorii s-a aplicat

pedeapsa complementară a interzicerii dreptului străinului de a se afla pe
teritoriul României, se face menţiune în mandatul de executare a pedepsei
închisorii ca la data liberării condamnatul să fie predat organului de poliţie,
care va proceda la îndepărtarea sa de pe teritoriul României.
(2) Dacă pedeapsa complementară nu însoţeşte pedeapsa închisorii,
comunicarea se face organului de poliţie, imediat ce hotărârea a rămas
definitivă.
(3) În vederea punerii în executare a pedepsei interzicerii străinului de a se afla
pe teritoriul României, organul de poliţie poate pătrunde în domiciliul sau
reşedinţa unei persoane fără învoirea acesteia, precum şi în sediul unei
persoane juridice fără învoirea reprezentantului legal al acesteia.
(4) Dacă persoana faţă de care s-a luat pedeapsa complementară a interzicerii
de a se afla pe teritoriul României nu este găsită, organul de poliţie constată
aceasta printr-un proces-verbal şi ia măsuri pentru darea în urmărire, precum
şi pentru darea în consemn la punctele de trecere a frontierei. Un exemplar al
procesului-verbal se trimite instanţei de executare.
Corelaţii legislative: art. 64 alin. (5) lit. a) şi b) C.pen.; art. 597, art. 4251 alin.
(7) C.proc.pen.; art. 100 din O.U.G. nr. 194/2002; art. 106 alin. (2) din Legea nr.
252/2013; art. 23 alin. (6), art. 51 alin. (7) din Legea nr. 253/2013; art. 3, 8, 4 din
Protocolul nr. 4 adiţional la CEDO; art. 27, 28 şi 29 din Directiva 2004/38; art. 83 alin.
(1) TFUE
Comentariu
1. Noţiune. Dreptul străinului de a se afla pe teritoriul României poate fi interzis,
potrivit art. 66 alin. (1) C.pen., ca pedeapsă complementară care constă în
îndepărtarea persoanei condamnate de pe teritoriul statului român şi trimiterea
acesteia fie în ţara al cărei cetăţean este, fie în statul unde locuieşte, în cazul
apatridului, cu obligaţia corelativă de a nu se reveni în România pe durata pedepsei
complementare.
2. Punere în executare. Organe competente. Pedeapsa complementară va fi pusă
în executare [art. 68 alin. (1) lit. a), lit. c), alin. (2) C.pen.]:
- de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare la pedeapsa amenzii;
- după executarea pedepsei închisorii, după graţierea totală ori a restului de
pedeapsă, după împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei;
- de la data liberării condiţionate.
Pentru a se asigura punerea în executare, se va face menţiune de către judecătorul
delegat în mandatul de executare a pedepsei închisorii ca la data liberării
condamnatul să fie predat organului de poliţie, care va proceda la îndepărtarea sa de
pe teritoriul României.
De la data la care devine executabilă, pedeapsa complementară se pune în executare
prin comunicarea către Inspectoratul General pentru Imigrări şi Inspectoratul
General al Poliţiei de Frontieră a unei copii de pe dispozitivul hotărârii.
Dacă străinul condamnat este liberat condiţionat, hotărârea se pune în executare de
la data punerii în libertate.
Dacă pedeapsa complementară însoţeşte pedeapsa închisorii, după executarea
acesteia, după graţierea întregii pedepse ori a restului rămas neexecutat – atât în
cazul graţierii necondiţionate, cât şi al celei condiţionate – sau, după caz, în
momentul rămânerii definitive a hotărârii prin care a fost admisă cererea de liberare
condiţionată, la data liberării condamnatul nu va fi pus în libertate, ci va fi predat
organului de poliţie, care va proceda la îndepărtarea sa de pe teritoriul României,
o menţiune în acest sens urmând a fi făcută în mandatul de executare a pedepsei
închisorii.
Când pedeapsa complementară nu însoţeşte pedeapsa închisorii, comunicarea se
face organului de poliţie, imediat ce hotărârea a rămas definitivă. Interzicerea
dreptului străinului de a se afla pe teritoriul României nu se aplică în cazul în care
s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.
Ca şi în cazul punerii în executare a pedepsei închisorii, în vederea punerii în
executare a pedepsei complementare a interzicerii dreptului străinului de a se afla pe
teritoriul României, organul de poliţie poate pătrunde în domiciliul sau reşedinţa unei
persoane fără învoirea acesteia, precum şi în sediul unei persoane juridice fără
învoirea reprezentantului legal al acesteia. Dacă persoana faţă de care s-a luat
pedeapsa complementară a interzicerii de a se afla pe teritoriul României nu este
găsită, organul de poliţie constată aceasta printr-un proces-verbal şi ia măsuri pentru
darea în urmărire, precum şi pentru darea în consemn la punctele de trecere
a frontierei. Un exemplar al procesului-verbal se trimite instanţei de executare
(întrucât reglementarea este identică, pentru aceste aspecte, facem trimitere la art.
557 C.proc.pen.).
3. Corelaţii legislative. Normele de drept substanţial şi cele de drept procesual
penal în ceea ce priveşte pedeapsa complementară a interzicerii dreptului străinului
de a se afla pe teritoriul României se completează cu dispoziţiile legale privitoare la
expulzare din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, Legea nr.
535/2004 privind prevenirea şi combaterea terorismului şi din Legea nr.
122/2006 privind azilul în România.
În plus, legislaţia naţională trebuie aplicată în acord cu jurisprudenţa CtEDO şi
a CJUE.
Conform art. 2 lit. v¹) din O.U.G. nr. 194/2002, prin expulzare se înţelege punerea în
executare a pedepselor accesorii, respectiv complementare de interzicere a exercitării
dreptului străinului de a se afla pe teritoriul României, aplicate potrivit prevederilor
art. 65 alin. (2) sau ale art. 66 alin. (1) lit. c) C.pen. Potrivit art. 1431 din O.U.G. nr.
194/2002, în cuprinsul Ordonanţei referirea la măsura de siguranţă a expulzării se
consideră a fi făcută la pedeapsa accesorie, respectiv complementară, aplicată
potrivit prevederilor art. 65 alin. (2) lit. c) C.pen. sau ale art. 66 alin. (1) lit. c) C.pen.
[se impune precizarea că pedeapsa complementară a interzicerii exercitării dreptului
străinului de a se afla pe teritoriul României nu poate fi aplicată ca pedeapsă
accesorie pe lângă pedeapsa închisorii – art. 65 alin. (1) C.pen. – n.n.].
Astfel, expulzarea se efectuează de către Inspectoratul General pentru Imigrări prin
îndepărtarea sub escortă a străinului care constă în însoţirea străinului până la
frontieră ori până într-o ţară terţă, respectiv ţara de origine, de tranzit sau de
destinaţie.
Dreptul de şedere al străinului încetează de drept la data începerii executării pedepsei
complementare şi până la împlinirea duratei acesteia.
Potrivit art. 100 alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002, expulzarea se suspendă, însă, în
următoarele cazuri:
a) străinul poate fi îndepărtat sub escortă numai către un stat faţă de care există
temeri justificate că viaţa îi este pusă în pericol ori că va fi supus la torturi,
tratamente inumane sau degradante;
b) starea de sănătate a străinului face imposibilă realizarea îndepărtării sub escortă;
c) străinul se află în una dintre următoarele situaţii: (i) este învinuit sau inculpat într-
o cauză penală şi magistratul dispune instituirea măsurii interdicţiei de părăsire
a localităţii sau a ţării; (ii) a fost condamnat prin hotărâre judecătorească rămasă
definitivă şi are de executat o pedeapsă privativă de libertate.
Competenţa constatării incidenţei şi încetării acestor situaţii nu mai revine, aşa cum
se prevedea în forma anterioară a O.U.G. nr. 194/2002, instanţei, ci Inspectoratului
General pentru Imigrări, care, conform art. 100 alin. (3) din O.U.G. nr. 194/2002, va
informa în scris străinul şi instanţa de judecată competentă cu privire la ambele
momente.
Procedura reglementată de art. 100 din O.U.G. nr. 194/2002 are caracter exclusiv
administrativ.
4. Standardul CEDO
4.1. Protecţia împotriva expulzării. Cazuri. Expulzarea face obiectul art. 1 din
Protocolul nr. 7 adiţional la CEDO conform căruia, statele semnatare fiind ţinute să
asigure garanţiile prevăzute de acest articol:
I. Un străin care îşi are reşedinţa în mod legal pe teritoriul unui stat nu poate fi
expulzat decât în temeiul executării unei hotărâri luate conform legii, iar el trebuie
să poată:
a) să prezinte motivele care pledează împotriva expulzării sale;
b) să ceară examinarea cazului său şi
c) să ceară să fie reprezentat în acest scop în faţa autorităţilor competente sau a uneia
ori a mai multor persoane desemnate de către această autoritate.
II. Un străin poate fi expulzat înainte de exercitarea drepturilor enumerate în
paragrafele articolului precedent atunci când expulzarea este necesară în interesul
ordinii publice sau se întemeiază pe motive de securitate naţională.
Temeiul acestei obligaţii este art. 13 CEDO, care garantează disponibilitatea, la nivel
naţional, a unei căi de recurs pentru exercitarea substanţei drepturilor şi libertăţilor
garantate de Convenţie, indiferent de forma în care sunt asigurate în ordinea juridică
internă.
Eficacitatea unei căi de recurs în sensul art. 13 nu depinde de certitudinea unui
rezultat favorabil pentru reclamant. Nici „autoritatea” menţionată în această
dispoziţie nu trebuie să fie neapărat o autoritate judiciară. Cu toate acestea,
atribuţiile sale şi garanţiile procedurale pe care le oferă sunt relevante în a determina
dacă această cale de recurs este una eficace. În cazul în care „autoritatea” în cauză
nu este o autoritate judiciară, Curtea verifică independenţa acesteia şi garanţiile
procedurale pe care le oferă reclamanţilor. De asemenea, chiar dacă o singură cale
de recurs nu satisface prin ea însăşi în întregime cerinţele art. 13, întregul sistem de
căi de recurs prevăzute de legislaţia internă poate face acest lucru.
În cazul în care o plângere se referă la faptul că expulzarea persoanei în cauză ar
expune-o unui risc real de a suferi un tratament contrar art. 3 din Convenţie, având
în vedere importanţa pe care Curtea o acordă acestei dispoziţii şi caracterul ireversibil
al prejudiciului care ar putea apărea în cazul în care riscul de tortură sau maltratare
pretins s-ar materializa, eficienţa căii de recurs în sensul art. 13 cere imperativ ca
plângerea să facă obiectul unei verificări atente de către o autoritate naţională, al
unui control independent şi riguros al plângerii potrivit căreia ar exista motive
serioase de temeri cu privire la un risc real de tratament contrar articolului. Într-un
astfel de caz, efectivitatea impune, de asemenea, ca persoana în cauză să aibă acces
la o cale de recurs cu efect suspensiv automat. Aceleaşi principii se aplică şi atunci
când expulzarea expune reclamantul la un risc real de încălcare a dreptului său la
viaţă garantat de art. 2 din Convenţie. În cele din urmă, cerinţa că o cale de recurs
ar trebui să aibă efect suspensiv automat a fost confirmată în plângeri în temeiul art.
4 din Protocolul nr. 4 adiţional la CEDO.
Prin contrast, în cazul în care expulzările sunt contestate pe baza unei pretinse
ingerinţe în viaţa privată şi de familie, nu este absolut necesar, pentru ca o cale de
recurs să fie eficientă, ca aceasta să aibă un efect suspensiv automat. Cu toate
acestea, în materie de imigraţie, în cazul în care există o plângere aparent întemeiată
potrivit căreia expulzarea ameninţă să interfereze cu dreptul străinului la respectarea
vieţii sale private şi de familie, art. 13 coroborat cu art. 8 CEDO prevede că statele
trebuie să pună la dispoziţia persoanei în cauză posibilitatea efectivă de a contesta
deportarea sau respingerea cererii de acordare a unui permis de şedere şi de a putea
supune cererea sa examinării unui for intern adecvat care oferă garanţii adecvate de
independenţă şi imparţialitate (CtEDO, De Souza Ribeiro c. Franţei, hotărârea din 13
decembrie 2012, parag. 77-83).
Întrucât „autoritatea”, menţionată în art. 13 CEDO nu trebuie să fie neapărat
o autoritate judiciară, competenţa stabilită de art. 100 din O.U.G. nr. 194/2002 în
favoarea Inspectoratului General pentru Imigrări – organ de specialitate al
administraţiei publice centrale – este în acord cu jurisprudenţa Curţii în materia
expulzării, dacă sunt realizate condiţiile de independenţă şi garanţiile procedurale
oferite persoanelor condamnate. Din acest punct de vedere, se constată că O.U.G. nr.
194/2002 nu reglementează o procedură pentru exercitarea competenţei
Inspectoratului General pentru Imigrări de a constata cazurile de suspendare
a expulzării.
Astfel, apreciem că, de la momentul în care i se comunică o copie de pe dispozitivul
hotărârii prin care s-a aplicat pedeapsa complementară prevăzută de art. 66 alin. (1)
lit. c) C.pen., Inspectoratul General pentru Imigrări poate constata din oficiu, în
baza art. 100 alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002, incidenţa şi, respectiv, încetarea
incidenţei unuia dintre cazurile prevăzute de acest text de lege.
Starea de sănătate a persoanei faţă de care a fost luată pedeapsa complementară
a interzicerii de a se afla pe teritoriul României nu constituie un impediment, din
perspectiva respectării art. 3 CEDO, pentru executarea acesteia dacă în ţara de
destinaţie există un tratament medical pentru afecţiunea condamnatului. De
asemenea, în condiţiile în care statele implicate s-au obligat să ia măsuri de
prevedere, riscul de suicid nu poate să împiedice o măsură de expulzare a unei
persoane aflate ilegal pe teritoriul altui stat [CtEDO, cauza Drăgan ş.a. c. Germaniei,
hotărârea din 7 octombrie 2004 (www.legalis.ro)]. Chiar dacă situaţia din ţara de
destinaţie îi este mai puţin favorabilă reclamantului decât cea din România în ceea
ce priveşte tratamentul maladiei de care suferă, dacă un tratament este disponibil şi
în ţara de destinaţie, expulzarea sa nu conduce la o violare a art. 3 CEDO [CtEDO,
cauza Arcila Henao c. Olandei, hotărârea din 24 iunie 2003 (www.legalis.ro)].
4.2. Protecţia conform art. 2, art. 3 CEDO. Standardul probatoriu. Determinarea
caracterului serios al riscului de rele tratamente ori cu privire la viaţa persoanei care
ar putea fi expulzată presupune o analiză a condiţiilor din ţara de destinaţie prin
prisma standardului CtEDO de protecţie împotriva tratamentelor inumane ori
degradante – ceea ce înseamnă că trebuie să se stabilească dacă riscul de rele
tratamente atinge un nivel minim de severitate.
Evaluarea existenţei acestui risc trebuie să fie riguroasă.
Din perspectiva sarcinii probei, revine celui care invocă acest risc să aducă dovezi
care să convingă autorităţile că, dacă va fi pusă în executare măsura îndepărtării de
pe teritoriul statului gazdă, există motive serioase pentru a crede că în statul
destinaţie va fi supus în mod real unui tratament contrar art. 2 şi art. 3 CEDO.
Ţinând cont de situaţia specială în care se află astfel de persoane, susţinerile şi
documentele prezentate ar trebui să fie primite cu bună-credinţă de către autorităţi,
atunci când evaluează susţinerile acestora. Odată prezentate aceste dovezi, revine
statului obligaţia să clarifice eventualele dubii pe care le-ar avea. Evaluarea riscului
ar trebui să se concentreze pe consecinţele previzibile ale expulzării persoanei, ţinând
cont de situaţia generală din statul de destinaţie şi situaţia personală a persoanei
supuse măsurii. Este sigur că nu orice situaţie de violenţă generalizată dă naştere
unui risc de rele-tratamente ori cu privire la viaţa reclamantului. Dimpotrivă, CtEDO
a stabilit că o astfel de situaţie doar „în cele mai extreme cazuri” poate constitui un
risc real pentru o anumită persoană. În mod particular, trebuie stabilit dacă
persoana care le invocă a devenit parte în activităţile cu privire la care susţine că îl
expun unor riscuri în ţara destinaţie numai pentru a le folosi în scopul evitării
expulzării.
Se mai reţine că, atunci când aspectele invocate pentru a evita expulzarea se bazează
pe un risc general cunoscut, cu privire la care sunt disponibile informaţii dintr-un
număr mare de surse, revine statelor, în virtutea art. 2 şi art. 3 CEDO, să efectueze
din oficiu o evaluare a riscului pentru persoană supusă unei astfel de măsuri.
Când riscurile sunt generate de aspecte personale ale condamnatului (cum ar fi
convingerile politice, convingerile religioase, orientarea sexuală), pe care acesta nu le
aduce la cunoştinţa autorităţilor, nu li se poate imputa faptul că nu au fost luate în
considerare. Pe de altă parte, dată fiind protecţia specială specifică art. 2 şi art. 3
CEDO, dacă autorităţile află date cu privire la riscul ca persoana vizată să fie supusă
unor rele tratamente în statul de destinaţie pentru astfel de motive, trebuie să
evalueze acest risc din oficiu [CtEDO, cauza F.G. contra Suediei, hotărârea din 23
martie 2016, parag. 111-127 (http://hudoc.echr.coe.int)].
4.3. Protecţia conform art. 8 CEDO. Criterii de evaluare a proporţionalităţii
pedepsei complementare. Dacă măsura îndepărtării condamnatului de pe teritoriul
României reprezintă o ingerinţă în viaţa sa de familie, sub rezervele mai sus arătate,
condiţiile de compatibilitate a măsurii cu jurisprudenţa CtEDO în materie sunt
următoarele: măsura să fie prevăzută de lege, să urmărească un scop legitim şi să fie
necesară într-o societate democratică.
În privinţa testului de proporţionalitate CtEDO [cauza Maslov c. Austriei, hotărârea
din 23 iunie 2008 (http://hudoc.echr.coe.int)] a dezvoltat următoarele criterii de
apreciere, orientative pentru instanţele naţionale care urmează să le aplice ţinând
cont de particularităţile fiecărui caz în parte:
- natura şi gravitatea infracţiunii comise;
- durata rezidenţei condamnatului în statul gazdă, de unde urmează a fi îndepărtat;
- timpul care a trecut de la data comiterii infracţiunii şi până la data punerii în
aplicare a pedepsei complementare şi comportamentul condamnatului în acest timp;
- naţionalitatea persoanelor afectate de măsura extrădării;
- situaţia familială a condamnatului (exemplificativ: durata căsătoriei, alţi factori care
dovedesc efectivitatea vieţii de familie a unui cuplu);
- dacă soţul/soţia avea cunoştinţă despre săvârşirea infracţiunii la data când
a început o relaţie de tip familial cu condamnatul;
- dacă există copii din căsătorie şi dacă da, ce vârstă au;
- dificultăţile cu care este probabil ca soţul/soţia condamnatului să se confrunte în
ţara de destinaţie a pedepsei complementare.
În cazul inculpaţilor minori, care nu şi-au întemeiat propria familie, criteriile relevante
sunt următoarele:
- natura şi gravitatea infracţiunii comise;
- durata rezidenţei condamnatului în statul gazdă, de unde urmează a fi îndepărtat;
- timpul care a trecut de la data comiterii infracţiunii şi până la data punerii în
aplicare a pedepsei complementare şi comportamentul condamnatului în acest timp;
- soliditatea legăturilor de natură socială, culturală şi familială ale condamnatului cu
ţara gazdă şi cu ţara de destinaţie.
5. Contestarea executării pedepsei complementare
5.1. Admisibilitatea contestaţiei la executare.
Apreciem că străinul faţă de care a fost luată pedeapsa complementară a interzicerii
dreptului de a se afla pe teritoriul României poate formula contestaţie la executare
împotriva acestei soluţii pentru următoarele motive:
- art. 100 din O.U.G. nr. 194/2002 prevede expres trei cazuri de suspendare
obligatorie a executării expulzării. Deoarece, conform art. 2 şi art. 143 1 din O.U.G.
nr. 194/2002, prin expulzare se înţelege punerea în executare a pedepsei
complementare de interzicere a exercitării dreptului străinului de a se afla pe
teritoriul României, aplicate potrivit C.pen., iar pedeapsa complementară devine
executorie cel mai devreme de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare (a
se vedea supra pct. 2), înseamnă că pedeapsa complementară a interzicerii exercitării
dreptului străinului de a se afla pe teritoriul României poate fi înlăturată temporar
numai după ce hotărârea de condamnare a rămas definitivă. Ceea ce înseamnă că
legiuitorul a stabilit că, şi atunci când expulzarea este o pedeapsă complementară –
textul nu distinge – executarea acesteia poate fi suspendată. O astfel de soluţie
legislativă implică imposibilitatea unui refuz, de plano, al analizei unei astfel de
posibilităţi, bazat pe autoritatea de lucru judecat a hotărârii judecătoreşti rămase
definitive.
- având în vedere că: (i) două dintre categoriile de motive pentru care, conform art.
100 din O.U.G. nr. 194/2002, se poate suspenda executarea pedepsei
complementare se subsumează drepturilor reglementate de art. 2 şi art. 3 CEDO,
astfel încât pentru protejarea lor trebuie asigurat acces efectiv (art. 13 CEDO) la
o autoritate care, dacă nu este o instanţă, trebuie să fie independentă şi să ofere
garanţii procedurale reclamanţilor (a se vedea supra CtEDO, De Souza Ribeiro c.
Franţei, parag. 79, 82); (ii) O.U.G. nr. 194/2002 nu mai reglementează posibilitatea
analizării acestor situaţii de către instanţă; (iii) art. 100 din O.U.G. nr. 194/2002 nu
reglementează în niciun fel procedura administrativă de stabilire a situaţiilor de
suspendare a executării pedepsei complementare (se constată doar din oficiu sau şi
la cerere, ce efecte are o cerere formulată în acest scop, unde se depune ş.a.m.d.), se
constată că legea – O.U.G. nr. 194/2002 – nu realizează standardul convenţional de
accesibilitate, astfel încât trebuie recunoscută instanţelor naţionale posibilitatea de
constatare a impedimentelor la punerea în executare a pedepsei complementare.
- un argument suplimentar în favoarea posibilităţii utilizării contestaţiei la executare,
în limitele care vor fi precizate în paragrafele care urmează, este că, în condiţiile în
care motivele pe care se întemeiază o astfel de cerere vizează, de regulă, unul dintre
drepturile protejate de art. 2, art. 3 ori art. 8 CEDO, iar România are o obligaţie de
respectare continuă a acestora, în lipsa unei declaraţii de suspendare a aplicării
Convenţiei, formulată de statul român conform art. 15 pct. 3, respingerea ca
inadmisibilă a oricărei contestaţii la executare ar genera un risc de încălcare a CEDO.
5.2. Condiţii de exercitare a contestaţiei la executare. Persoana condamnată are
posibilitatea de a invoca pe calea contestaţiei la executare, ca motiv de împiedicare la
executare [art. 598 alin. (1) lit. c) C.proc.pen.], riscul de a fi îndepărtată sub escortă
către un stat faţă de care există temeri justificate că viaţa îi este pusă în pericol ori
că va fi supusă la torturi, tratamente inumane sau degradante. De asemenea, riscul
că punerea în executare a pedepsei complementare ameninţă să interfereze cu
dreptul străinului la respectarea vieţii sale private şi de familie poate constitui un
motiv de neexecutare a sancţiunii (a se vedea CtEDO, supra, De Souza Ribeiro c.
Franţei). Motivele contestaţiei la executare trebuie să vizeze aspecte ce au intervenit
ulterior rămânerii definitive a hotărârii de condamnare sau care nu au fost
analizate pe parcursul soluţionării procesului. În cadrul procedurii contestaţiei la
executare instanţa nu poate aduce atingere autorităţii de lucru judecat a hotărârii
prin care s-a dispus expulzarea persoanei condamnate (potrivit Codului penal din
1969, prin luarea faţă de acesta a măsurii de siguranţă, iar potrivit actualului Cod
penal, prin luarea faţă de acesta a pedepsei complementare) prin reanalizarea
motivelor reţinute deja de instanţa care a dispus condamnarea, ci urmează să
analizeze elemente de fapt concrete şi actuale la momentul soluţionării contestaţiei
la executare, care să aibă caracter de noutate faţă de cele analizate prin hotărârea de
condamnare [în acelaşi sens, a se vedea I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 2949 din
19 iunie 2003, decizia nr. 1129 din 15 februarie 2005; C.A. Bucureşti, Secţia I penală,
decizia nr. 1754 din 17 decembrie 2009; C.A. Constanţa, Secţia penală, decizia nr. 58
din 28 ianuarie 2010(www.jurindex.ro)].
Executarea pedepsei nu va putea fi, însă, înlăturată definitiv, ci doar suspendată,
astfel cum prevede art. 100 din O.U.G. nr. 194/2002.
Întrucât Inspectoratul General pentru Imigrări are competenţa de punere în
executare a pedepsei complementare, o copie a hotărârii pronunţate trebuie
comunicată acestei instituţii.
Conform jurisprudenţei CtEDO (De Souza Ribeiro c. Franţei, hotărârea din 13
decembrie 2012, parag. 77-83), dacă persoana condamnată este în libertate, în toate
cazurile în care se invocă drept cauză de împiedicare a îndepărtării persoanei
condamnate riscul real de a suferi un tratament contrar art. 3 din Convenţie în ţara
de destinaţie, calea de valorificare trebuie să aibă caracter suspensiv de executare.
Pentru a se asigura acest efect, instanţa sesizată ar trebui să comunice de îndată
Inspectoratului General pentru Imigrări o dispoziţie în acest sens.
În soluţionarea contestaţiilor la executare motivate prin riscul că viaţa
condamnatului este pusă în pericol ori că va fi supus la torturi, tratamente inumane
sau degradante se au în vedere, sub aspect probatoriu, în mod special informaţiile
care pot fi furnizate de Inspectoratul General pentru Imigrări cu privire la mediul
social, cultural, politic şi juridic al statului de destinaţie din perspectiva consecinţelor
pe care prezenţa condamnatului pe teritoriul acestuia ar avea-o pentru persoana care
ar trebui expulzată.
Sunt relevante, de asemenea, orice alte probe provenind nemijlocit din statul
respectiv (spre exemplu, corespondenţa cu persoane rezidente în statul de destinaţie).
În jurisprudenţa naţională s-a apreciat că măsura expulzării trebuie să îşi păstreze
caracterul proporţional cu scopul urmărit prin luarea acesteia (apărarea ordinii
publice din statul de condamnare) şi în faza de executare. Sub acest aspect, sunt
avute în vedere timpul petrecut de condamnat pe teritoriul României, gradul de
integrare în societatea românească – existenţa unei familii sau a unei relaţii stabile,
legătura cu aceasta în timpul executării pedepsei, comportamentul condamnatului
în intervalul scurs de la momentul liberării condiţionate, dacă este cazul.
S-a mai reţinut că, în jurisprudenţa sa, CtEDO a apreciat că riscul producerii unor
tratamente contrare art. 3 din Convenţie nu trebuie să emane neapărat de la
autorităţile statului de destinaţie, accentul fiind pus pe dovedirea riscului real de
producere a unor astfel de tratamente, indiferent de cine este responsabil [C.A.
Bucureşti, Secţia a II-a penală, decizia nr. 1004 din 2 iulie 2009(www.jurindex.ro)].
Dacă situaţia condamnatului nu a fost clarificată în procedura reglementată de art.
23 din Legea nr. 255/2013, măsura de siguranţă a expulzării, dispusă
conform Codului penal din 1969, va fi executată în condiţiile pedepsei
complementare prevăzute de art. art. 66 alin. (1) lit. c) C.pen., după promovarea unei
contestaţii la executare în baza art. 598 alin. (1) lit. c) C.proc.pen. cu aplicarea art. 6
C.pen. [Trib. Giurgiu, Secţia penală, sentinţa penală nr. 792 din 17 iulie
2014 (www.rolii.ro)].
Prescrierea executării pedepsei principale a închisorii nu are efecte asupra pedepsei
complementare, care urmează a fi menţinută de instanţa de executare [Jud.
Sectorului 6 Bucureşti, Secţia penală, sentinţa penală nr. 151 din 6 aprilie
2015 (www.rolii.ro)].
6. Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene. Expulzarea poate fi
dispusă de statul membru UE ca pedeapsă sau măsură accesorie a unei pedepse
privative de libertate numai cu respectarea cerinţelor prevăzute la art. 27, 28 şi 29
din Directiva 2004/38/CE.
Dacă hotărârea de condamnare priveşte un cetăţean al unui stat membru UE,
rezident pe teritoriul României, urmează a fi avută în vedere şi jurisprudenţa Curţii
de Justiţie a Uniunii Europene, care a reţinut, în interpretarea art. 28 alin. (3)
din Directiva 2004/38/CE, că lupta împotriva criminalităţii legate de traficul de
stupefiante în grup organizat este de natură să intre în sfera noţiunii „motive
imperative de siguranţă publică”, care pot justifica o măsură de expulzare a unui
cetăţean al Uniunii, care a avut reşedinţa în statul membru gazdă în cei zece ani
anteriori. În cazul în care instanţa de trimitere concluzionează că cetăţeanul Uniunii
în cauză beneficiază de protecţia conferită de art. 28 alin. (2) din Directiva
2004/38/CE, această dispoziţie trebuie interpretată în sensul că lupta împotriva
criminalităţii legate de traficul de stupefiante în grup organizat intră în sfera noţiunii
„motive grave de ordine publică sau de siguranţă publică” (CJUE, Land Baden-
Württemberg c. Panagiotis Tsakouridis, hotărârea din 23 noiembrie 2010, parag. 56).
În interpretarea aceluiaşi articol s-a mai reţinut că statelor membre le este permis să
considere că infracţiuni precum cele care figurează la art. 83 alin. (1) parag.
2 TFUE [conform art. 83 alin. (1) TFUE, exploatarea sexuală a copiilor face parte din
domeniile criminalităţii de o gravitate deosebită de dimensiune transfrontalieră în
care este prevăzută intervenţia legiuitorului Uniunii – n.n.] constituie o atingere
deosebit de gravă adusă unui interes fundamental al societăţii, de natură să
reprezinte o ameninţare directă pentru liniştea şi siguranţa fizică a populaţiei şi, prin
urmare, să intre sub incidenţa noţiunii „motive imperative de siguranţă publică” care
pot justifica o măsură de expulzare în temeiul respectivului art. 28 alin. (3)
din Directiva 2004/38/CE, cu condiţia ca modul în care au fost comise astfel de
infracţiuni să prezinte caracteristici deosebit de grave, revenind instanţei de trimitere
sarcina de a face această verificare, pe baza unei analize individuale a speţei cu care
este sesizată.
Luarea oricărei măsuri de expulzare este condiţionată de îndeplinirea cerinţei potrivit
căreia comportamentul persoanei în cauză constituie o ameninţare reală şi prezentă
la adresa unui interes fundamental al societăţii sau al statului membru gazdă,
constatare care implică, în general, existenţa unei tendinţe a individului în cauză de
a-şi menţine în viitor acest comportament. Înainte de a lua o decizie de expulzare,
statul membru gazdă trebuie să ia în considerare diverşi factori, precum durata
şederii individului respectiv pe teritoriul său, vârsta acestuia, starea lui de sănătate,
situaţia sa familială şi economică, integrarea sa socială şi culturală în acest stat şi
legăturile sale cu ţara de origine (CJUE, P.I. c. Oberbürgermeisterin der Stadt
Remscheid, hotărârea din 22 mai 2012, parag. 33-34).
7. Limite ale posibilităţii de expulzare. Solicitantul de azil. Persoana care
a dobândit statutul de refugiat. Potrivit art. 6 din Legea nr. 122/2006, împotriva
solicitantului de azil nu pot fi luate măsuri de expulzare, cu excepţia situaţiei în care
există date sau indicii temeinice că intenţionează să desfăşoare acte de terorism ori
de favorizare a terorismului, dacă împotriva acestora nu s-a dispus măsura
nepermiterii ieşirii din ţară, potrivit legii privind regimul străinilor în România (art.
44 din Legea nr. 535/2004).
Art. 6 din Legea nr. 122/2006 prevede, în continuare, că persoana care a fost
recunoscută ca refugiat sau căreia i s-a acordat protecţie subsidiară este protejată
împotriva expulzării, extrădării ori returnării în ţara de origine sau în orice stat în
care viaţa ori libertatea sa ar fi pusă în pericol sau în care ar fi supusă la torturi,
tratamente inumane ori degradante.
Fără a se aduce atingere acestor prevederi şi fără a afecta, în mod automat, forma de
protecţie de care beneficiază, persoana care a fost recunoscută ca refugiat sau căreia
i s-a acordat protecţie subsidiară poate fi îndepărtată de pe teritoriul României, dacă:
a) există motive temeinice ca persoana în cauză să fie considerată un pericol la adresa
securităţii statului român; sau b) persoana în cauză, fiind condamnată pentru
o infracţiune gravă printr-o hotărâre definitivă, constituie un pericol la adresa ordinii
publice din România.
În sensul Legii nr. 122/2006, prin „infracţiune gravă” se înţelege orice infracţiune
săvârşită cu intenţie pentru care legea prevede pedeapsa privativă de libertate al cărei
maxim special este de peste 5 ani.
Art. 564
Degradarea militară

Lucreţia Albertina Postelnicu, Constantin Cristinel Meceanu

Pedeapsa degradării militare se pune în executare prin trimiterea de către

judecătorul delegat cu executarea a unei copii de pe dispozitivul hotărârii
comandantului unităţii militare în a cărei evidenţă este luată persoana
condamnată, respectiv centrului militar judeţean sau zonal de la domiciliul
condamnatului.
Corelaţii legislative: art. 69, art. 241 C.pen.; art. 71-72 din Legea nr. 80/1995
Comentariu
Pedeapsa complementară a degradării militare constă în pierderea gradului şi
a dreptului de a purta uniformă de la data rămânerii definitive a hotărârii de
condamnare [art. 69 alin. (1) C.pen.].
Pentru punerea în executare a pedepsei complementare, judecătorul delegat cu
executarea comunică o copie de pe dispozitivul hotărârii comandantului unităţii
militare în a cărei evidenţă este luată persoana condamnată, respectiv centrului
militar judeţean sau zonal de la domiciliul condamnatului.
Lucrările de executare se efectuează de către grefierul delegat la compartimentul
executări penale în ziua în care hotărârea a devenit executorie sau, după caz, la data
când s-a primit extrasul de la instanţa de apel.
Potrivit art. 71 din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, ofiţerii,
maiştrii militari şi subofiţerii cărora li s-a aplicat pedeapsa complementară
a degradării militare se scot din evidenţa militară, astfel:
a) prin ordin al şefului Statului Major General, cei care au avut grade de generali şi
amirali;
b) prin ordin al comandanţilor stabiliţi de şeful Statului Major General, cei care au
avut grade de ofiţeri, maiştri militari sau subofiţeri.
Conform art. 72 din Legea nr. 80/1995, în cazul în care intervine o altă hotărâre
judecătorească, prin care s-a pronunţat achitarea sau prin care nu se mai aplică
pedeapsa complementară a degradării militare (hotărârea prin care se admite o cale
extraordinară de atac prin care se va desfiinţa hotărârea de condamnare), cei în cauză
sunt reluaţi în evidenţa militară, cu gradul avut, prin ordinul celor care au dispus
scoaterea din evidenţă. În această situaţie, timpul cât au fost degradaţi se include în
calculul stagiului în grad, iar cadrele militare respective pot cere prin instanţa
judecătorească reparaţii morale şi materiale pentru prejudiciile ce li s-au adus.
Ofiţerii, maiştrii militari şi subofiţerii cărora li s-a aplicat degradarea militară şi care
au fost amnistiaţi sau graţiaţi de pedeapsa complementară a degradării militare,
precum şi cei care au fost reabilitaţi se reiau în evidenţa militară şi, în raport cu
nevoile forţelor armate, li se poate reda orice grad militar, până la gradul avut
inclusiv.
Redarea gradului ca urmare a amnistierii, graţierii sau reabilitării nu atrage, de
drept, rechemarea în activitate, iar timpul cât au fost degradaţi nu se ia în calculul
stagiului în grad şi al vechimii de cadre militare în activitate.
Purtarea, fără drept, a uniformei, a gradului ori insignelor militare este incriminată
de art. 258 alin. (3) C.pen., ca formă agravată de săvârşire a infracţiunii de uzurpare
de calităţi oficiale, pedeapsa aplicabilă fiind închisoarea de la unu la 5 ani.
Art. 565
Publicarea hotărârii de condamnare

Lucreţia Albertina Postelnicu, Constantin Cristinel Meceanu

Pedeapsa publicării hotărârii de condamnare se pune în executare prin

trimiterea extrasului, în forma stabilită de instanţă, unui cotidian local ce apare
în circumscripţia instanţei care a pronunţat hotărârea de condamnare sau unui
cotidian naţional, în vederea publicării, pe cheltuiala persoanei condamnate.
Corelaţii legislative: art. 288 alin. (1) C.pen.; art. 13, art. 16, art. 33 din Legea nr.
253/2013; Legea nr. 416/2001; Legea nr. 277/2010
Comentariu
Pedeapsa complementară a publicării hotărârii de condamnare a persoanei fizice nu
are corespondent în Codul penal din 1969. Aceasta a fost reglementată în Codul
penal din 1936, în art. 61, potrivit căruia: „(1) Hotărârile definitive ce pronunţă
vreuna din pedepsele criminale prevăzute la art. 22 (pedepsele pentru crime – n.n.),
se publică prin îngrijirea parchetului, în extras, în Monitorul Oficial şi se afişează cel
puţin o lună la uşa domiciliului condamnatului, la primăria comunei unde s-a comis
crima şi la aceea unde domiciliază victima. (2) În materie corecţională, instanţa poate
ordona publicarea hotărârii de condamnare, numai după cererea părţii vătămate şi
numai când publicarea ar constitui un mijloc de reparaţiune morală. (3) Această
dispoziţiune se aplică şi detenţiunii simple”.
1. Punerea în executare. Conform art. 33 din Legea nr. 253/2013, în vederea
punerii în executare a pedepsei publicării hotărârii de condamnare, judecătorul
delegat cu executarea trimite extrasul, în forma stabilită de instanţă, cotidianului
local sau naţional desemnat de acesta, solicitând comunicarea tarifului pentru
publicare. Totodată, este recomandabil să se precizeze condiţiile în care va fi publicat
extrasul (persoana care trebuie să achite tariful pentru publicare, termenul de
publicare din momentul plăţii) şi să se solicite şi datele necesare efectuării plăţii –
modalitatea de identificare a plătitorului, conturile în care urmează să se efectueze
plata, modalităţile de plată acceptate (virament bancar, mandat poştal, mandat on-
line, sms), elementele necesare efectuării unei plăţi valabile (modalitatea în care se
asigură identificarea obiectului plăţii) etc.
Întrucât plata urmează a fi efectuată de către persoana condamnată, se vor comunica
datele de identificare ale acesteia. În termen de 10 zile de la primirea răspunsului din
partea conducerii cotidianului desemnat, judecătorul delegat cu executarea
comunică persoanei condamnate costul publicării şi obligaţia acesteia de a face plata
în termen de 30 de zile.
Extrasul din hotărâre va fi transmis într-o formă care să nu permită identificarea
altor persoane decât condamnatul, care va fi identificat doar prin nume, fără alte date
(domiciliul, date de stare civilă etc.).
Pedeapsa complementară a publicării hotărârii de condamnare se execută prin
publicarea extrasului din hotărâre în forma stabilită de instanţă, respectiv prin
tipărire sau publicare în varianta on-line. În jurisprudenţa recentă Nu interesează
locul din cotidian unde se publică extrasul ori ziua în care se asigură publicarea.
Cotidianul desemnat va proceda la publicarea, o singură dată, a extrasului hotărârii
de condamnare în termen de 5 zile de la data plăţii şi îl va înştiinţa pe judecătorul
delegat cu executarea despre publicare, comunicându-i o copie a textului publicat.
2. Incidente în punerea în executare a pedepsei complementare. Dacă, în termen
de 45 de zile de la comunicarea făcută persoanei condamnate de achitare a tarifului
pentru publicare, judecătorul delegat cu executarea nu primeşte înştiinţarea privind
efectuarea publicării, va proceda la verificarea motivelor care au condus
la neefectuarea acesteia.
În situaţia în care conducerea cotidianului desemnat nu furnizează informaţii cu
privire la tariful pentru publicare sau nu ia măsurile necesare în vederea asigurării
publicării (nu se transmite extrasul din hotărâre pentru tipărire, nu se asigură
spaţiul necesar publicării ş.a.m.d.), judecătorul delegat cu executarea poate acorda
un nou termen pentru îndeplinirea acestor obligaţii, ce nu poate depăşi 15 zile.
Termenul se transmite cotidianului.
Dacă nu stabileşte un nou termen, judecătorul delegat cu executarea va desemna un
alt cotidian din aceeaşi categorie – local sau naţional – pentru publicare.
În cazul în care se constată că neefectuarea publicării a fost determinată de culpa
persoanei condamnate, judecătorul delegat cu executarea poate acorda un nou
termen pentru publicare, care nu poate depăşi 15 zile.
Dacă persoana condamnată nu poate achita tariful de publicare, deoarece nu are
mijloace băneşti suficiente, aceasta poate formula cerere pentru scutirea de la plata
cheltuielilor reprezentând tariful de publicare a extrasului din hotărârea de
condamnare (art. 13 din Legea nr. 253/2013).
Sunt considerate persoane fără mijloace băneşti suficiente persoanele singure sau
persoanele din familiile cărora, în ultimele două luni anterioare formulării cererii
pentru scutirea de la plata cheltuielilor prevăzute la alin. (1), le-a fost recunoscut
dreptul la ajutor social, prin emiterea dispoziţiei de către primar, în condiţiile Legii
nr. 416/2001 privind venitul minim garantat, cu modificările şi completările
ulterioare, şi/sau la alocaţia pentru susţinerea familiei, în condiţiile Legii nr.
277/2010 privind alocaţia pentru susţinerea familiei, republicată, cu modificările
ulterioare. În acest caz, sumele prevăzute la alin. (1) se suportă în întregime de la
bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Justiţiei.
Competenţa de soluţionare a tuturor incidentelor apărute în executarea pedepsei
revine judecătorului delegat cu executarea, care se pronunţă prin încheiere
definitivă [art. 16 alin. (2) teza a II-a raportat la art. 15 lit. d) din Legea nr. 253/2013].
3. Neexecutarea pedepsei complementare. Dacă persoana condamnată nu
a efectuat plata pentru publicare în termen de 30 de zile de la primirea comunicării
cu privire la cuantumul acesteia sau, după caz, în termenul stabilit de judecătorul
delegat cu executarea, după ce a constatat că neefectuarea publicării a fost cauzată
de culpa persoanei condamnate, judecătorul delegat cu executarea va sesiza organul
de urmărire penală competent, cu privire la săvârşirea infracţiunii de neexecutare
a sancţiunilor penale, prevăzută la art. 288 alin. (1) C.pen., pedepsită cu închisoare
de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă, dacă fapta nu constituie o infracţiune mai gravă.
Secţiunea a 3-a
Punerea în executare a măsurilor de siguranţă
Art. 566
Obligarea la tratament medical

Lucreţia Albertina Postelnicu, Constantin Cristinel Meceanu

(1) Măsura de siguranţă a obligării la tratament medical luată printr-o hotărâre

definitivă se pune în executare prin comunicarea copiei de pe dispozitiv şi
a copiei de pe raportul de expertiză medico-legală autorităţii de sănătate publică
din judeţul pe teritoriul căruia locuieşte persoana faţă de care s-a luat această
măsură. Autoritatea de sănătate publică va comunica de îndată persoanei faţă
de care s-a luat măsura obligării la tratament medical unitatea sanitară la care
urmează să efectueze tratamentul.
(2) Instanţa de executare comunică persoanei faţă de care s-a luat măsura
obligării la tratament medical că este obligată să se prezinte de îndată la
unitatea sanitară la care urmează să i se efectueze tratamentul, atrăgându-i-se
atenţia că în caz de nerespectare a măsurii luate se va dispune internarea
medicală.
(3) În cazul în care obligarea la tratament medical însoţeşte pedeapsa închisorii
ori a detenţiunii pe viaţă sau priveşte o persoană aflată în stare de deţinere,
comunicarea prevăzută la alin. (1) se face administraţiei locului de deţinere.
Corelaţii legislative: art. 15 alin. (1), art. 107, art. 109 C.pen.; art. 16, art. 245-246,
art. 393 alin. (2), art. 404 alin. (4) lit. d), art. 566 C.proc.pen.; art. 2 lit. c) din Legea nr.
339/2005; Legea nr. 118/1992
Comentariu
Măsura de siguranţă a obligării la tratament medical este sancţiunea de drept penal
care constă în obligarea persoanei care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală
să urmeze în mod regulat tratamentul medical prescris de un medic de specialitate,
până la însănătoşire sau până la obţinerea unei ameliorări care să înlăture o stare
de pericol.
Dispoziţiile art. 566 C.proc.pen. privitoare la hotărârea definitivă prin care s-a luat
măsura de siguranţă a obligării la tratament medical nu vizează ipoteza luării măsurii
în mod provizoriu prin încheiere, procedura de punere în executare a acestei categorii
de hotărâri fiind reglementată de art. 572 C.proc.pen. [conform art. 393 alin. (2)
C.proc.pen.: „Deliberarea poartă asupra existenţei faptei şi vinovăţiei inculpatului,
asupra stabilirii pedepsei, asupra stabilirii măsurii educative ori măsurii de
siguranţă, dacă este cazul să fie luată (…)”]. În consecinţă, sunt avute în vedere
ipotezele în care măsura de siguranţă este luată prin sentinţă ori, după caz, decizie.
Aşadar, la momentul luării măsurii prin hotărâre, persoana are calitatea de inculpat.
Măsura de siguranţă a obligării la tratament medical poate fi luată şi faţă de inculpaţi
minori, art. 109 C.pen. nedistingând sub acest aspect.
Luarea măsurii de siguranţă a obligării la tratament medical este, de regulă,
facultativă, legislaţia naţională prevăzând un singur caz de luare obligatorie
a măsurii, în cazul săvârşirii infracţiunii de contaminare venerică, prevăzută de art.
353 alin. (2) C.pen.
1. Luarea măsurii de siguranţă prin hotărâre. Condiţii. Căi de atac.
1.1. Condiţiile de luare a măsurii de siguranţă prin hotărâre sunt cele prevăzute
de art. 245-246 C.proc.pen. şi de art. 109 C.pen., acestea urmând a fi verificate de
către instanţă (şi) la momentul pronunţării hotărârii.
Măsura de siguranţă va putea fi luată din oficiu sau la propunerea procurorului,
solicitarea formulată de un alt participant la procesul penal urmând a fi respinsă ca
inadmisibilă.
Astfel, judecătorul va trebui să constate că inculpatul, din cauza unei boli, inclusiv
cea provocată de consumul cronic de alcool sau de alte substanţe psihoactive,
prezintă pericol pentru societate.
Prin „consumatori cronici de alcool” se înţelege persoanele dependente de alcool şi
persoanele al căror comportament sub influenţa alcoolului reprezintă o ameninţare
pentru ordinea publică sau pentru ei, indiferent dacă un diagnostic medical de
alcoolism a fost sau nu stabilit.
Prin „substanţe psihotrope” se înţelege, conform art. 2 lit. c) din Legea nr.
339/2005 privind regimul juridic al plantelor, substanţelor şi preparatelor
stupefiante şi psihotrope, substanţele înscrise în anexele la Convenţia asupra
substanţelor psihotrope din 1971 (România a aderat la Convenţia asupra
substanţelor psihotrope, întocmită la Viena la 21 februarie 1971, şi la Convenţia
contra traficului ilicit de stupefiante şi substanţe psihotrope, întocmită la Viena la 20
decembrie 1988, prin Legea nr. 118/1992).
Pentru a stabili existenţa stării de boală care poate justifica luarea măsurii de
siguranţă a obligării la tratament medical, dacă măsura de siguranţă nu a fost luată
cu caracter provizoriu în cursul urmăririi penale ori al judecăţii, este obligatorie
efectuarea unei expertize medico-legalecu privire la necesitatea aplicării unei astfel
de măsuri, cu asigurarea tuturor garanţiilor procesuale prevăzute de
dispoziţiile Codului de procedură penală. Din dispoziţiile art. 246 alin. (2) C.proc.pen.
reiese că, dacă din expertiza medico-legală nu rezultă necesitatea luării măsurii de
siguranţă, soluţia va fi de respingere a cererii formulate de procuror în acest sens,
respectiv a măsurii puse de instanţă în discuţie din oficiu.
Dacă măsura de siguranţă a fost luată cu caracter provizoriu, se poate lua în
considerare ultima expertiză medico-legală întocmită în cauză. Apreciem că
principalul criteriu care trebuie avut în vedere în evaluarea relevanţei ultimei
expertize efectuate în cauză cu privire la măsura de siguranţă luată este cel al
intervalului de timp care a trecut de la momentul efectuării ei.
Potrivit dispoziţiilor art. 107 alin. (2) C.pen., instanţa poate lua măsura de siguranţă
faţă de persoana care a comis o faptă prevăzută de legea penală, nejustificată. Pe cale
de consecinţă, nu prezintă importanţă dacă această faptă este sau
nu imputabilă făptuitorului şi, deci, dacă este infracţiune [„Infracţiunea este fapta
prevăzută de legea penală, săvârşită cu vinovăţie, nejustificată şi imputabilă
persoanei care a săvârşit-o” – art. 15 alin. (1) C.pen.]. Din interpretarea per
a contrario a textului de lege rezultă că nu se poate lua măsura de siguranţă dacă s-
a dispus achitarea inculpatului, întrucât a fost reţinută o cauză justificativă, dar
poate fi luată dacă s-a dispus achitarea inculpatului, întrucât a fost reţinută o cauză
de neimputabilitate. De asemenea, nu poate fi luată măsura dacă soluţia de achitare
a fost stabilită deoarece fapta nu există sau fapta nu este prevăzută de legea penală.
Se poate dispune obligarea la tratament medical dacă soluţia de achitare se
întemeiază pe alte motive decât cele prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. a), b) teza I, c),
d) teza I C.proc.pen. ori în cazul încetării procesului penal.
Se va putea dispune obligarea la tratament medical în toate cazurile în care s-a
pronunţat o soluţie de condamnare, renunţare la aplicarea pedepsei ori amânare
a aplicării pedepsei.
Măsura nu va putea fi dispusă decât dacă, în şedinţă publică, au fost respectate
garanţiile procesuale prevăzute de art. 247-249 C.proc.pen.
Motivarea soluţiei de luare a măsurii de siguranţă va avea în vedere, în special,
raportul de expertiză medico-legală care trebuie să stabilească existenţa unei boli din
categoriile stabilite de lege şi legătura de cauzalitate dintre aceasta şi existenţa unei
stări de pericol pentru siguranţa publică în absenţa unui tratament adecvat. Nu sunt
prevăzute criterii legale de determinare a stării de pericol. Unul dintre aspectele
principale sub care este evaluată starea de pericol este riscul săvârşirii de noi fapte
penale [„Dat fiind faptul că prin expertiza medico-legală efectuată de Institutul
Naţional de Medicină Legală «Mina Minovici» Bucureşti, comisia a recomandat, având
în vedere afecţiunea psihică şi potenţialul antisocial al inculpatei, aplicarea măsurii
de siguranţă a obligării la tratament medical, prevăzută de art. 113 C.pen. din 1969,
tribunalul a dispus luarea unei astfel de măsuri de siguranţă faţă de inculpată până
la însănătoşire sau noi dispoziţiuni, prin reţeaua sanitară a A.N.P.” (C.A. Cluj, Secţia
penală şi de minori, decizia nr. 39 din 9 martie 2011)].
Spre deosebire de măsura de siguranţă luată prin încheiere în timpul urmăririi penale
ori al judecăţii, măsura dispusă prin hotărâre nu este executorie de drept, întrucât art.
566 alin. (1) C.proc.pen. prevede că hotărârea rămasă definitivă se pune în executare.
Pe cale de consecinţă, măsura nu este executorie înainte ca hotărârea să rămână
definitivă.
1.2. Hotărârea poate fi atacată cu apel, inclusiv sub aspectul dispoziţiei de luare
a măsurii de siguranţă.
Până la rămânerea definitivă a hotărârii, va produce efecte, dacă este cazul, măsura
luată în mod provizoriu la un moment procesual anterior [„Având în vedere raportul
de expertiză medico-legală nr. A1/1.../2012 efectuat cu privire la starea de sănătate
psihiatrică şi psihică a inculpatului N.F., prin care s-au recomandat măsuri
conforme art. 113 C.pen. din 1969, inculpatul primind începând cu data de (...) 2013
tratament medical zilnic, ulterior fiind internat la Penitenciarul Spital C. pentru
reevaluare psihiatrică în secţia de boli psihice începând cu data de 25 martie 2013,
medicaţia nefiind schimbată, instanţa va dispune faţă de inculpatul N.F. măsura de
siguranţă a obligării la tratament medical până la însănătoşirea acestuia, potrivit
dispoziţiilor art. 113 C.pen. din 1969. Până la rămânerea definitivă a prezentei
sentinţe îşi va produce efectele măsura de siguranţă a obligării la tratament medical
dispusă cu caracter provizoriu, pe parcursul procesului penal, prin încheierea de
şedinţă pronunţată la data de (...) 2013” (Jud. Sectorului 6 Bucureşti, Secţia penală,
sentinţa nr. 287 din 3 aprilie 2013, nepublicată)].
2. Punerea în executare a măsurii de siguranţă. Măsura de siguranţă a obligării la
tratament medical luată printr-o hotărâre definitivă se pune în executare de
instanţa de executare determinată conform art. 553 C.proc.pen., prin comunicarea
copiei de pe dispozitiv şi a copiei de pe raportul de expertiză medico-legală autorităţii
de sănătate publică din judeţul pe teritoriul căruia locuieşte persoana faţă de care
s-a luat această măsură. Din acest punct de vedere, interesează adresa unde
persoana locuieşte efectiv. Lista completă a datelor de contact ale Direcţiilor de
sănătate publică poate fi consultată pe site-ul Ministerului Sănătăţii, secţiunea
„Structura” – „Direcţii de sănătate publică” (http://www.ms.ro/?pag=7).
Lucrările de comunicare se întocmesc de grefierul delegat la biroul executări penale
sub supravegherea judecătorului delegat la acelaşi compartiment. Comunicarea
trebuie să se efectueze potrivit dispoziţiilor art. 264 C.proc.pen., utilizându-se
formulare de comunicare, care permit să se facă dovada primirii acesteia de către
destinatar.
Formalităţile pentru punerea în executare a măsurii de siguranţă se efectuează în
ziua în care hotărârea a devenit executorie sau, după caz, la data când s-a primit de
la instanţa de apel sau de recurs extrasul deciziei penale. După întocmirea lucrărilor
de executare se vor menţiona pe sentinţa sau decizia respectivă, aflată la dosar,
numărul poziţiei şi anul din registrul de executări penale în care s-au înscris lucrările
efectuate. Lucrările de executare, inclusiv corespondenţa, poartă numărul de ordine
al poziţiei din registrul de executări penale şi numărul dosarului. Actele doveditoare
ale executării se înregistrează imediat după primirea lor în registrul de executări.
Autoritatea de sănătate publică are obligaţia de a stabili unitatea sanitară la care
urmează să efectueze tratamentul şi de a comunica, de îndată, persoanei faţă de care
s-a luat măsura obligării la tratament medical care este aceasta. Personalul medical
din cadrul unităţii astfel desemnate va stabili tratamentul pentru persoana în cauză.
Dacă persoana faţă de care s-a luat măsura de siguranţă se află în stare de libertate,
acesteia i se comunică de către instanţa de executare că este obligată să se prezinte,
de îndată, la unitatea sanitară la care urmează să i se efectueze tratamentul,
atrăgându-i-se atenţia că în caz de nerespectare a măsurii luate se va dispune
internarea medicală.
În cazul în care obligarea la tratament medical însoţeşte pedeapsa închisorii ori
a detenţiunii pe viaţă sau priveşte o persoană aflată în stare de deţinere, comunicarea
prevăzută se face administraţiei locului de deţinere. În această situaţie, în lipsa unei
prevederi speciale, executarea hotărârii nu va fi asigurată de instanţa
corespunzătoare în grad celei de executare, în circumscripţia căreia s-ar afla locul de
detenţie.
Comunicarea trebuie să fie realizată într-o modalitate care să asigure dovada primirii
într-un fel compatibil cu dispoziţiile art. 259-262 C.proc.pen., deoarece este o activitate
reglementată de Codul de procedură penală. O comunicare efectuată în altă
modalitate nu poate genera în mod valabil obligaţia destinatarului în legătură cu
urmarea tratamentului medical şi nici consecinţele reglementate ca urmare
a nerespectării obligaţiei. Astfel, în jurisprudenţa recentă s-a constatat că sentinţa
penală a fost comunicată intimatei la Spitalul de Psihiatrie şi pentru Măsuri de
Siguranţă Săpoca (unde aceasta era internată), însă dovada de comunicare a fost
semnată doar de către reprezentantul unităţii spitaliceşti, neexistând vreo dovadă că
intimata ar fi luat cunoştinţă de dispozitivul sentinţei penale. Într-adevăr,
conform art. 259 alin. (6) C.proc.pen. cu referire la art. 264 C.proc.pen., bolnavii sau
persoanele aflate, după caz, în spitale, aşezăminte medicale ori de asistenţă socială
se citează prin administraţia acestora (ceea ce în cauză s-a şi întâmplat), însă
potrivit art. 260 alin. (5) C.proc.pen. când citarea se face potrivit art. 259 alin. (6)-
(8) C.proc.pen., unităţile acolo arătate sunt obligate a înmâna de îndată citaţia
persoanei citate sub luare de dovadă, certificându-i semnătura sau arătând motivul
pentru care nu s-a putut obţine semnătura acesteia. Dovada este predată agentului
procedural, iar acesta o înaintează organului de urmărire penală sau instanţei de
judecată care a emis citaţia (or, în cauză nu s-a înaintat intimatei, după primirea
comunicării, minuta sentinţei penale nr. 720 din 22 iulie 2014 a Jud. Buzău, aşa
cum reiese din dovezile de comunicare depuse la dosar). Astfel, prin nerespectarea
dispoziţiilor art. 260 alin. (5) C.proc.pen. cu referire la art. 264 C.proc.pen., nu se
poate stabili, cu certitudine, că intimata ar avea cunoştinţă de conţinutul sentinţei
penale şi, pe cale de consecinţă, nu se poate proba intenţia de sustragere de la
tratament medical în condiţiile art. 567 alin. (1) lit. b) C.proc.pen. (Jud. Sectorului 4
Bucureşti, Secţia penală, sentinţa penală nr. 3035 din 16 decembrie 2015,
nepublicată).
În cazul în care condamnatul este graţiat, este liberat condiţionat ori la termen, iar
tratamentul medical nu a încetat, judecătorul delegat din cadrul instanţei de
executare va trebui să efectueze formalităţile de comunicare prevăzute de art. 566
C.proc.pen. pentru ipoteza persoanei aflate în stare de libertate, pentru a asigura
continuarea tratamentului. Autoritatea de sănătate publică din judeţul pe teritoriul
căruia locuieşte persoana faţă de care s-a luat această măsură ar trebui să
primească, odată cu copia de pe dispozitivul hotărârii şi copia de pe raportul de
expertiză medico-legală, în xerocopie conformă cu originalul, dosarul medical al
condamnatului întocmit de unitatea sanitară din cadrul reţelei medicale
a Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor ori din cea a Ministerului Sănătăţii care
a asigurat tratamentul în timpul detenţiei. Dosarul se solicită de către judecătorul
delegat, întrucât acesta asigură punerea în executare a hotărârii penale.
Având în vedere că, din punctul de vedere al libertăţii de mişcare, măsurile educative
privative de libertate luate faţă de minori au un regim similar cu cel din penitenciare,
pentru identitate de raţiune, o comunicare similară se va face şi în cazul în care faţă
de minorul faţă de care s-a luat o măsură educativă privativă de libertate s-a dispus
şi măsura de siguranţă a obligării la tratament medical.
Tratamentul medical poate fi urmat într-o unitate sanitară din cadrul reţelei medicale
a Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor ori din cea a Ministerului Sănătăţii.
Persoana faţă de care s-a luat această măsură de siguranţă nu poate fi supusă unor
măsuri de constrângere pentru a se asigura efectuarea tratamentului, dar
nerespectarea cu rea-credinţă a acestei obligaţii poate atrage înlocuirea obligării la
tratament medical cu internarea medicală.
Durata tratamentului medical dispus în mod provizoriu nu se deduce din durata
pedepsei aplicate.
Instanţa de executare nu are obligaţia de a verifica periodic, din oficiu, dacă
tratamentul medical mai este necesar.
3. Standardul CEDO. Relevanţă. Aplicarea măsurii obligării la tratament medical
nu intră sub protecţia art. 5 CEDO, obligaţia stabilită persoanei de a se prezenta în
mod regulat pentru a urma un tratament medical constituind simplă restricţie
a libertăţii de mişcare, şi nu o privare de libertate (în acest sens, CtEDO, Villa c.
Italiei, hotărârea din 20 aprilie 2010, parag. 41-44).
Ca măsură restrictivă de libertate, obligarea la tratament medical atrage incidenţa
art. 2 al Protocolului nr. 4 la CEDO (Libertatea de circulaţie). În consecinţă, la luarea
măsurii de siguranţă şi la efectuarea verificărilor ulterioare, în condiţiile legii, va fi
avută în vedere jurisprudenţa dezvoltată de CtEDO în această materie. În mod
particular, se va urmări ca punerea în executare a hotărârilor de încetare a măsurii
de siguranţă să se realizeze cât mai rapid faţă de momentul luării hotărârii – în
cauza Villa c. Italiei (parag. 51), comunicarea hotărârii de revocare a măsurii
restrictive de libertate aplicate reclamantului cu o întârziere mai mare de 4 luni faţă
de momentul luării hotărârii de revocare a măsurii a condus la concluzia că
restricţiile privind libertatea de circulaţie a reclamantului au devenit
disproporţionate.
Art. 567
Obligaţiile în legătură cu tratamentul medical

Lucreţia Albertina Postelnicu, Constantin Cristinel Meceanu

(1) Unitatea sanitară la care făptuitorul a fost repartizat pentru efectuarea

tratamentului medical este obligată să comunice instanţei:
a) dacă persoana obligată la tratament s-a prezentat pentru a urma tratamentul;
b) dacă persoana obligată la tratament se sustrage de la efectuarea
tratamentului după prezentare;
c) dacă, din cauza înrăutăţirii stării de sănătate a persoanei faţă de care s-a luat
măsura obligării la tratament medical, este necesară internarea medicală;
d) dacă, datorită ameliorării stării de sănătate a persoanei faţă de care s-a luat
măsura de siguranţă a obligării la tratament medical, efectuarea tratamentului
medical nu se mai impune.
(2) În cazul când unitatea sanitară nu se află în circumscripţia instanţei care
a dispus executarea, comunicarea prevăzută la alin. (1) lit. b)-d) se face
judecătoriei în a cărei circumscripţie se află unitatea sanitară.
(3) Dispoziţiile alin. (1) lit. b)-d) şi ale alin. (2) se aplică în mod corespunzător şi
în cazul prevăzut la art. 566 alin. (3).
Corelaţii legislative: art. 566 alin. (3) C.proc.pen.
Comentariu
Măsura de siguranţă a obligării la tratament se dispune pentru înlăturarea unei stări
de pericol şi preîntâmpinarea săvârşirii unor fapte prevăzute de legea penală, astfel
că persoana faţă de care a fost luată măsura de siguranţă este informată de instanţa
de executare cu privire la obligaţia de prezentare de îndată în vederea urmării
tratamentului medical la unitatea sanitară care va fi stabilită de autoritatea de
sănătate publică competentă.
Unitatea sanitară desemnată să administreze tratamentul medical trebuie, la rândul
său, să-şi îndeplinească toate obligaţiile de comunicare reglementate, pe de o parte,
de art. 566 alin. (1) C.proc.pen. şi, pe de altă parte, de art. 567 C.proc.pen., în cel mai
scurt timp de la momentul în care sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de textul de
lege.
Comunicările reglementate de art. 567 C.proc.pen. vor fi însoţite de întreaga
documentaţie existentă la dosarul medical al persoanei faţă de care s-a luat măsura
de siguranţă, în caz contrar urmând ca instanţa să solicite aceste acte, în xerocopie
conformă cu originalul.
1. Supravegherea executării măsurii de siguranţă. Incidente în timpul punerii
în executare a măsurii de siguranţă. Instanţa competentă. Supravegherea
executării măsurii de siguranţă a obligării la tratament medical revine instanţei de
executare, dacă unitatea sanitară se află în circumscripţia acesteia, însă în cazul în
care unitatea sanitară nu se află în circumscripţia sa, rezolvarea incidentelor ivite pe
parcursul executării se soluţionează de judecătoria în circumscripţia căreia se află
unitatea sanitară, indiferent dacă instanţa de executare este tot judecătoria sau
o altă instanţă judecătorească, respectiv tribunalul sau curtea de apel, competenţa
materială de soluţionare atribuită fie instanţei de executare, fie judecătoriei în
circumscripţia căreia se află unitatea sanitară fiind exclusivă.
În cazul în care apar incidente pe perioada executării măsurii de siguranţă a obligării
la tratament medical, soluţionarea acestora se face de instanţa de executare sau de
judecătoria în circumscripţia căreia se află locul de deţinere, în cazul în care unitatea
sanitară nu se află în circumscripţia instanţei de executare, instanţa competentă
fiind informată, prin comunicare în cel mai scurt termen posibil, de către unitatea
sanitară cu privire la sustragerea de la efectuarea tratamentului după începerea
administrării acestuia, înrăutăţirea stării de sănătate a persoanei cu consecinţa
necesităţii luării măsurii de siguranţă a internării medicale sau ameliorarea stării de
sănătate a persoanei, caz în care tratamentul medical nu ar mai fi necesar.
2. Obligaţiile unităţii sanitare care asigură tratamentul în executarea măsurii
de siguranţă. Unitatea sanitară are o obligaţie de comunicarea tuturor situaţiilor ce
pot interveni după punerea în executare a măsurii de siguranţă a obligării la
tratament medical, după cum urmează:
(i) În cazul în care persoana obligată la tratament medical îşi îndeplineşte obligaţia
de prezentare la unitatea sanitară, aceasta este luată în evidenţa unităţii sanitare şi
i se prescrie tratamentul medical corespunzător afecţiunilor de care suferă.
În cazul în care persoana faţă de care s-a dispus măsura de siguranţă se prezintă
pentru a urma tratamentul [art. 567 alin. (1) lit. a) C.proc.pen.], unitatea sanitară are
obligaţia legală de a comunica începerea executării măsurii de siguranţă doar
instanţei de executare, indiferent dacă aceasta este sau nu şi instanţa în
circumscripţia căreia se află unitatea sanitară care asigură tratamentul [astfel cum
rezultă din interpretarea per a contrario a dispoziţiilor art. 567 alin. (2) C.proc.pen.
care nu fac trimitere şi la lit. a) a primului alineat]; instanţa de executare va purta
o corespondenţă periodică, prin intermediul judecătorului delegat cu executarea, cu
unitatea sanitară pentru a verifica modalitatea în care se execută măsura de
siguranţă.
(ii) În cazul în care, după prezentarea la unitatea sanitară, persoana obligată la
tratament medical se sustrage de la efectuarea tratamentului, este sesizată instanţa
competentă.
Este necesar ca persoana să se fi prezentat cel puţin o dată pentru efectuarea
tratamentului; nu interesează de câte ori s-a prezentat anterior sesizării.
Neprezentarea ori necontinuarea tratamentului medical nu mai constituie
infracţiunea de sustragere de la tratament medical, prevăzută de art. 3091 C.pen. din
1969, fapta fiind dezincriminată odată cu intrarea în vigoare a C.pen.
Comunicarea trebuie efectuată de îndată ce făptuitorul lipseşte de la o programare
stabilită de către unitatea sanitară, având caracter obiectiv, urmând ca instanţa
competentă să stabilească dacă lipsa acestuia a fost justificată sau dacă s-a sustras
de la executarea măsurii de siguranţă, aspecte ce nu sunt lăsate la aprecierea unităţii
sanitare.
(iii) Dacă, din cauza înrăutăţirii stării de sănătate a persoanei faţă de care s-a luat
măsura obligării la tratament medical, este necesară internarea medicală ori dacă,
datorită ameliorării stării de sănătate a persoanei faţă de care s-a luat măsura de
siguranţă a obligării la tratament medical, efectuarea tratamentului medical nu se
mai impune, unitatea sanitară are obligaţia de a comunica recomandările sale
instanţei competente.
Aceste recomandări se întemeiază pe opinia de specialitate a medicului desemnat cu
supravegherea tratamentului, justificată de actele medicale întocmite, în care se
consemnează evoluţia stării de sănătate a persoanei faţă de care s-a luat măsura de
siguranţă a obligării la tratament medical.
Ipotezele reglementate de dispoziţiile art. 567 alin. (1) lit. b)-d) C.proc.pen. sunt
incidente atât în cazul persoanelor aflate în stare de libertate, cât şi în cazul în care
obligarea la tratament medical însoţeşte pedeapsa închisorii ori a detenţiunii pe viaţă
sau o măsură educativă privativă de libertate.
3. Modificări legislative. Actualul Cod de procedură penală nu mai prevede
obligaţia unităţii sanitare la care făptuitorul a fost repartizat pentru efectuarea
tratamentului medical de a indica instanţei un alt tratament medical pe care
persoana ar trebui să-l urmeze când măsura de siguranţă dispusă nu se mai impune
[a se vedea art. 430 alin. (1) lit. c) C.proc.pen. din 1968]. Pe cale de consecinţă,
unitatea sanitară urmează să formuleze propuneri de încetare a măsurii de siguranţă
doar în situaţia în care nu s-ar mai impune administrarea niciunui tratament medical
faţă de persoana cu privire la care s-a dispus măsura de siguranţă.
În cazul în care unitatea sanitară la care făptuitorul a fost repartizat pentru
efectuarea tratamentului medical apreciază că este indicat un alt tratament pentru
înlăturarea stării de pericol pe care o prezintă acesta, va schimba tratamentul fără
a informa instanţa şi a formula o solicitare în acest sens.
Internarea medicală nu mai poate fi dispusă exclusiv în scopul efectuării
tratamentului medical [această ipoteză a fost prevăzută de art. 430 alin. (1) lit. d)
C.proc.pen. din 1968], în cazul în care făptuitorul îşi îndeplineşte obligaţiile de
prezentare pentru efectuarea tratamentul medical, iar starea sa de sănătate nu s-a
deteriorat. Singurele situaţii în care se poate dispune luarea măsurii internării
medicale în scopul efectuării tratamentului medical sunt cele în care persoana
obligată la tratament nu s-a prezentat pentru a urma tratamentul ori se sustrage de
la efectuarea tratamentului medical după prezentarea la unitatea sanitară.
Art. 568
Înlocuirea sau încetarea obligării la tratament medical

Lucreţia Albertina Postelnicu, Constantin Cristinel Meceanu

(1) Primind comunicarea, instanţa de executare sau instanţa prevăzută la art.

567 alin. (2) dispune internarea medicală, în situaţiile prevăzute la art. 567 alin.
(1) lit. a) şi b), iar în situaţiile prevăzute la art. 567 alin. (1) lit. c) şi d) efectuarea
unei expertize medico-legale cu privire la starea de sănătate a persoanei faţă de
care este luată măsura de siguranţă.
(2) În cazurile prevăzute la art. 567 alin. (1) lit. c) şi d), persoana obligată la
tratament medical are dreptul de a cere să fie examinată şi de un medic de
specialitate desemnat de aceasta, ale cărui concluzii sunt înaintate instanţei
prevăzute la alin. (1).
(3) Dacă persoana obligată la tratament medical refuză să se prezinte la
examinare în vederea efectuării expertizei, se vor aplica dispoziţiile art. 184
alin. (4).
(4) După primirea raportului de expertiză medico-legală şi a concluziilor
medicului de specialitate prevăzut la alin. (2), instanţa, în şedinţă publică,
ascultă concluziile procurorului, ale persoanei faţă de care este luată măsura de
siguranţă şi ale avocatului acesteia, precum şi ale expertului şi medicului
desemnat de aceasta, atunci când consideră necesar, şi dispune fie încetarea
măsurii obligării la tratament medical, fie internarea medicală.
(5) Dacă persoana faţă de care s-a luat măsura de siguranţă nu are avocat, i se
asigură un avocat din oficiu.
(6) O copie de pe hotărârea definitivă a instanţei prevăzute la art. 567 alin. (2)
se comunică instanţei de executare.
Corelaţii legislative: art. 94 R.O.I.I.J.; art. 4251, art. 364 alin. (1), (3), (4), art. 568, art.
597 alin. (5) C.proc.pen.; art. 5 lit. e) CEDO
Comentariu
1. Sesizarea instanţei competente în vederea înlocuirii măsurii de siguranţă.
Dreptul persoanei faţă de care a fost luată măsura de a sesiza instanţa
competentă.
Înlocuirea sau încetarea obligării la tratament medical, atât prin natura lor
intrinsecă, cât şi prin reglementarea dată instituţiei în cadrul Secţiunii III
a Capitolului II din Titlul V al Părţii speciale a Codului de procedură penală privind
„Executarea hotărârilor penale” sunt măsuri de punere în executare a hotărârilor
penale (I.C.C.J., Secţia penală, încheierea nr. 399 din 19 februarie 2012).
În consecinţă, se vor aplica dispoziţiile specifice acestei etape a procesului penal în
ceea ce priveşte instanţa competentă şi procedura de judecată aplicabilă.
Primindu-se comunicarea efectuată de unitatea sanitară, judecătorul delegat cu
executarea din cadrul instanţei competente potrivit art. 567 alin. (2) C.proc.pen.
(instanţa de executare, dacă unitatea sanitară se află în circumscripţia acesteia,
respectiv judecătoria în circumscripţia căreia se află unitatea sanitară, dacă unitatea
sanitară nu se află în circumscripţia sa, indiferent dacă instanţa de executare este
tot judecătoria sau o altă instanţă judecătorească) va formula sesizarea în scopul
înlocuirii tratamentului medical cu măsura de siguranţă a internării medicale.
Dacă măsura de siguranţă însoţeşte pedeapsa închisorii ori pe cea a detenţiunii pe
viaţă, iar penitenciarul nu se află circumscripţia instanţei de executare, competenţa
de soluţionare a sesizării va reveni judecătoriei în circumscripţia căreia se află locul
de detenţie, deoarece tratamentul medical este aplicat de către unitatea medicală
aferentă acestuia. Dacă după sesizare condamnatul este liberat condiţionat, instanţa
desemnată în raport de momentul formulării sesizării rămâne competentă să
o soluţioneze, chiar dacă unitatea sanitară care preia continuarea executării măsurii
de siguranţă s-ar afla în circumscripţia altei instanţe, deoarece competenţa
reglementată este exclusivă, nu alternativă (I.C.C.J., Secţia penală, încheierea nr. 614
din 5 iunie 2013).
Nu este prevăzut dreptul persoanei faţă de care s-a luat măsura de siguranţă de
a solicita înlocuirea, respectiv încetarea măsurii obligării la tratament medical luată
prin hotărâre.
Un argument în sensul că persoana obligată la tratament medical prin hotărâre nu
ar avea un drept de sesizare a instanţei este dat de evoluţia reglementării în materie.
Astfel, dacă art. 437 C.proc.pen. din 1968 prevedea că „persoana cu privire la care s-
a luat una din măsurile prevăzute în art. 113-116 C.pen. poate cere instanţei în
a cărei circumscripţie locuieşte, revocarea măsurii, când temeiurile care au impus
luarea acesteia au încetat (…)”, legiuitorul, prin modificarea adusă dispoziţiilor art.
437 C.proc.pen. din 1968 prin Legea nr. 356/2006, a dat posibilitatea solicitării
revocării măsurilor de siguranţă, la cererea persoanei faţă de care s-au dispus, numai
în ce priveşte măsurile prevăzute în art. 115 şi 116 C.pen. din 1969 [în acest sens,
a se vedea considerentele reţinute în C.A. Bucureşti, Secţia I penală, decizia nr. 469
din 1 aprilie 2009(www.jurindex.ro)].
Sub acest aspect se impune a fi evidenţiată o diferenţiere de reglementare în ceea ce
priveşte exerciţiul acestui drept între ipoteza luării măsurii în faza de urmărire penală
ori judecată, când suspectului ori inculpatului îi este recunoscut un astfel de drept,
şi cea în care măsura este dispusă prin hotărâre, când nu îi mai este reglementat
acest drept, ce nu este, însă, justificată, având în vedere scopul comun al luării
măsurii de siguranţă în ambele situaţii.
În jurisprudenţa naţională, cu care suntem de acord, se recunoaşte, însă, dreptul
persoanei faţă de care s-a luat măsura de siguranţă de a formula cereri de
revocare a acesteia (Jud. Bacău, Secţia penală, sentinţa nr. 1225 din 21 iunie 2013)
fiind garantat, astfel, dreptul constituţional de liber acces la justiţie (Jud. Oradea,
sentinţa penală nr. 162 din 15 februarie 2016, nepublicată).
Cererea se poate întemeia doar pe motivele prevăzute limitativ de art. 567 alin.
(1) C.proc.pen., urmând a fi adresată autorităţii de sănătate publică din judeţul pe
teritoriul căruia locuieşte persoana faţă de care s-a luat această măsură. Astfel,
cererile prin care persoana faţă de care a fost luată măsura solicită instanţei de
executare modificarea tratamentului sau mutarea la o altă unitate sanitară vor fi
respinse ca inadmisibile (Jud. Sectorului 6 Bucureşti, sentinţa penală nr. 100 din 17
februarie 2014, nepublicată).
2. Şedinţa de judecată. Expertiza medico-legală:
facultativă/obligatorie. Conform art. 94 R.O.I.I.J., sesizarea, la care sunt ataşate
adresa emisă de unitatea sanitară şi, după caz, înscrisurile reprezentând întreaga
documentaţie existentă la dosarul medical al persoanei faţă de care s-a luat măsura
de siguranţă, primeşte dată certă şi număr din registrul general de dosare, fiind
repartizată aleatoriu.
Şedinţa de judecată este publică şi se desfăşoară cu participarea obligatorie
a procurorului. Persoana faţă de care s-a luat măsura de siguranţă a tratamentului
medical se citează, iar asistenţa juridică este obligatorie. Nerespectarea acestor
garanţii conduce la pronunţarea unei hotărâri nelegale.
Din reglementarea coroborată a dispoziţiilor art. 568 C.proc.pen. raportat la art. 597
alin. (5) C.proc.pen. şi art. 364 alin. (1), (3), (4) C.proc.pen.rezultă că judecata se
poate desfăşura şi în lipsa persoanei faţă de care a fost luată măsura de siguranţă
aflate în stare de libertate, dacă este legal citată sau dacă a solicitat în scris judecarea
în lipsă, însă condamnatul aflat în stare de detenţie este adus la judecată, cu excepţia
cazului în care a solicitat în scris judecarea în lipsă. Dispoziţiile privitoare la persoana
aflată în stare de detenţie se aplică şi în cazul celei internate într-un centru educativ,
precum şi, pentru identitate de raţiune, celei internate într-un centru de detenţie.
Cu toate acestea, în cazul sesizării întemeiate pe dispoziţiile art. 567 alin. (1) lit. a),
b) C.proc.pen. apreciem că, dacă persoana aflată în stare de libertate faţă de care s-
a luat măsura de siguranţă lipseşte, se impune emiterea unui mandat de
aducere pentru a i se asigura prezenţa şi a fi audiată în scopul de a se stabili dacă
există vreo justificare pentru neprezentarea în vederea începerii sau, după caz,
oprirea tratamentului, buna sau reaua-credinţă a acesteia fiind esenţială în
soluţionarea sesizării. Instanţa competentă va dispune înlocuirea măsurii de
siguranţă a obligării la tratament medical cu măsura de siguranţă a internării
medicale doar în situaţia în care va stabili că nerespectarea obligaţiilor impuse este
imputabilă persoanei condamnate.
În situaţia prevăzută de art. 567 alin. (1) lit. a), b) C.proc.pen., în principiu, nu
este obligatorie efectuarea unei expertize medico-legale. Din perspectiva
respectării art. 5 lit. e) CEDO, apreciem că procedura analizată este conformă cu
acesta întrucât în cazul persoanelor alcoolice ori toxicomane, conform jurisprudenţei
CtEDO dezvoltate în cauza Hilda Hafsteinsdóttir c. Islandei (parag. 48), nu se impune
efectuarea în mod obligatoriu a unei expertize în vederea privării de libertate,
reglementarea internă fiind accesibilă şi previzibilă. Persoanele care sub influenţa
alcoolului prezintă un pericol pentru ordinea publică sau pentru sine, chiar în
absenţa unui diagnostic privind alcoolismul, pot fi internate, pentru a asigura
protecţia celorlalţi ori sănătatea sau siguranţa lor personală (M.I. Morariu, în D.C.
Bunea ş.a., Dicţionar de drepturile omului, op. cit., p. 408). În astfel de situaţii, prin
ipoteză, starea de sănătate a persoanei în cauză nu s-a ameliorat într-o asemenea
măsură încât să impună încetarea tratamentului, deoarece într-o asemenea situaţie
unitatea sanitară ar fi comunicat această împrejurare instanţei competente,
conform art. 567 alin. (1) lit. c) C.proc.pen.
După cum s-a subliniat în jurisprudenţa recentă, în cele două cazuri nu se mai
impune o reevaluare a situaţiei medicale actuale a persoanei considerate alienate,
întrucât starea de pericol rezultă din împrejurarea că persoana cu privire la care s-a
impus obligarea la tratament medical nu se prezintă sau se sustrage de la executare,
astfel că se impun măsuri de constrângere (Jud. Sectorului 2 Bucureşti, încheierea de
şedinţă din 19 noiembrie 2015, nepublicată).
Ca excepţie, în cazul prevăzut de art. 567 alin. (1) lit. b) C.proc.pen., dacă măsura
de siguranţă a fost luată cu mult timp în urmă raportat la data sesizării, timp în care
tratamentul a fost urmat până la momentul care a condus la sesizarea instanţei, este
recomandabilă efectuarea expertize medico-legale pentru a se stabili dacă mai
subzistă motivele care au justificat luarea ei, întrucât este posibil ca acestea să fi
încetat şi, deci, să fi dispărut temeiul oricărei măsuri de siguranţă medicale (a se
vedea, în acest sens, Jud. Oradea, sentinţa penală nr. 162 din 15 februarie 2016; Jud.
Sectorului 6 Bucureşti, sentinţa penală nr. 170 din 6 aprilie 2016, nepublicate – în care
au fost avute în vedere soluţii de obligare la tratament medical dispuse prin hotărâri
pronunţate în anul 2008 şi, respectiv, 2006).
În situaţiile prevăzute la art. 567 alin. (1) lit. c) şi d) C.proc.pen. este obligatorie
efectuarea unei expertize medico-legale cu privire la starea de sănătate
a persoanei faţă de care este luată măsura de siguranţă a obligării la tratament
medical, aceasta având dreptul de a cere să fie examinată şi de un medic de
specialitate desemnat la solicitarea sa, ale cărui concluzii sunt înaintate instanţei. În
acest sens, persoana obligată la tratament medical va fi informată formal cu privire
la acest drept. Pentru efectuarea expertizei vor fi înaintate actele medicale întocmite
de medicul de specialitate desemnat cu supravegherea tratamentului, în care este
consemnată evoluţia stării de sănătate a persoanei.
Prin expertiză urmează să se evalueze starea de sănătate a persoanei, concluziile
acesteia urmând a fi avute în vedere de instanţă pentru a stabili dacă se impune
înlocuirea măsurii de siguranţă cu cea a internării medicale ori încetarea obligării la
tratament medical.
În cazul în care persoana obligată la tratament medical refuză efectuarea expertizei
ori nu se prezintă în vederea examinării la comisia medico-legală psihiatrică, se va
putea emite un mandat de aducere în scopul prezentării la comisia medico-legală.
Dacă pentru executarea mandatului de aducere este necesară pătrunderea fără
consimţământ într-un domiciliu sau sediu, instanţa care soluţionează cererea de
înlocuire a măsurii obligării la tratament medical va putea emite un mandat de
aducere în acest scop.
Instanţa soluţionează sesizarea după primirea raportului de expertiză medico-legală
şi, dacă este cazul, a concluziilor medicului de specialitate desemnat de persoana
faţă de care s-a luat măsura de siguranţă.
Sub aspect probatoriu, deşi nu se prevede expres, în situaţia reglementată de art.
567 alin. (1) lit. a), b) C.proc.pen., se administrează proba cu înscrisuri pentru a se
stabili dacă persoana obligată la tratament medical s-a prezentat în vederea urmării
tratamentului, respectiv dacă aceasta, după ce s-a prezentat conform programării
stabilite de medicul specialist şi a urmat în acest timp tratamentul medical, nu
a venit la una dintre programările ulterioare. În ipoteza reglementată de art. 567 alin.
(1) lit. a) C.proc.pen., la dosarul cauzei vor trebui ataşate dovezile efectuării
comunicărilor prevăzute de art. 566 alin. (1), (2) C.proc.pen., prin care s-a comunicat
persoanei faţă de care s-a luat măsura obligării la tratament medical unitatea
sanitară la care urmează să efectueze tratamentul, respectiv că este obligată să se
prezinte de îndată la această unitate sanitară, cu avertismentul că în caz de
nerespectare a măsurii luate se poate dispune internarea medicală.
Proba cu înscrisuri poate fi administrată şi în ipotezele prevăzute de art. 567 alin. (1)
lit. c), d) C.proc.pen.
Codul de procedură penală nu reglementează obligativitatea audierii persoanei faţă
de care s-a luat măsura de siguranţă a obligării la tratament medical.
Apreciem că, în mod special, în procedurile care tind la dispunerea măsurii de
siguranţă a internării medicale, persoana faţă de care s-a luat măsura obligării la
tratament medical ar trebui să aibă posibilitatea să fie audiată pentru a se respecta
standardul stabilit prin jurisprudenţa CtEDO, conform căreia procedura judiciară la
care face referire art. 5 parag. 4 CEDO nu trebuie să fie însoţită întotdeauna de
garanţii identice celor prescrise în art. 6 parag. 1 CEDO pentru litigiile civile ori
penale. Cu toate acestea, este esenţial ca persoana vizată să aibă acces la o instanţă
de judecată şi posibilitatea de a fi audiată în persoană sau, dacă este necesar, prin
reprezentare. Dacă aceste condiţii nu sunt îndeplinite, persoana respectivă nu
beneficiază de „garanţiile procedurale fundamentale în materia privării de libertate”.
Tulburările mintale pot conduce la restrângerea sau modificarea modalităţii de
exercitare a unui asemenea drept, dar nu pot justifica atingerea esenţei dreptului
(CtEDO, Winterwerp c. Olandei, hotărârea din 24 octombrie 1979).
Deşi din dispoziţiile art. 568 alin. (1) C.proc.pen. rezultă că în situaţiile reglementate
la lit. a) şi b) nu mai este necesară verificarea condiţiei relei-
credinţe a intimatului, singura soluţie posibilă fiind, în caz de
neprezentare/necontinuare a tratamentului medical, înlocuirea măsurii de siguranţă
a obligării la tratament medical cu cea a internării medicale, se constată că art. 109
alin. (2) C.pen. prevede că această soluţie este facultativă.
Având în vedere această necorelare legislativă şi faptul că prin soluţia prevăzută
de art. 568 alin. (1) C.proc.pen. se reglementează luarea, în fapt, a unei măsuri
privative de libertate, considerăm că devine obligatorie jurisprudenţa CtEDO în
materie (Winterwerp c. Olandei, hotărârea din 24 octombrie 1979, parag. 39; Filip c.
României, hotărârea din 14 decembrie 2006, parag. 56; Stanev c. Bulgariei, hotărârea
din 17 decembrie 2012, parag. 145) care obligă instanţa să efectueze o analiză de
proporţionalitate între înlăturarea dreptului la libertate al persoanei, prin luarea
măsurii internării medicale, şi interesul societăţii în luarea unei astfel de măsuri,
care este ca intimatul să urmeze tratamentul care îi este prescris. Această soluţie
urmează a fi aplicată în limitele stabilite de art. 109 alin. (2) C.pen. (Jud. Sectorului 6
Bucureşti, sentinţa penală nr. 170 din 6 aprilie 2016, nepublicată). Într-o astfel de
analiză, un rol determinant îl are tocmai buna ori reaua-credinţă a intimatului. În
consecinţă apreciem că evaluarea acestui aspect este, în continuare, necesară (a se
vedea, în sens contrar, Jud. Sectorului 6 Bucureşti, sentinţa penală nr. 152 din 7
aprilie 2015, definitivă prin decizia penală nr. 866 din 24 septembrie 2015 a Trib.
Bucureşti, Secţia I penală, nepublicată, în care soluţia de înlocuire a măsurii obligării
la tratament medical a fost dispusă întrucât s-a considerat că textul de lege modificat
nu mai permite evaluarea relei-credinţe a persoanei obligate să urmeze tratamentul
medical).
Pentru a-şi forma opinia, cel puţin în cazurile prevăzute de art. 567 alin. (1) lit. a),
b) C.proc.pen., instanţa va putea administra şi proba constând în audierea de martori
pentru a stabili dacă neprezentarea pentru a urma tratamentul medical s-a efectuat
cu rea-credinţă.
După terminarea cercetării judecătoreşti se trece la dezbateri, dându-se cuvântul în
următoarea ordine: procurorul, persoana faţă de care este luată măsura de siguranţă
şi avocatul acesteia. Instanţa, atunci când consideră necesar, va putea asculta şi
concluziile expertului şi medicului desemnat de făptuitor, care vor fi citaţi în acest
scop, atunci când este cazul.
Instanţa va soluţiona sesizarea pe baza tuturor probelor administrate, niciuna dintre
acestea, şi avem în vedere inclusiv expertiza medico-legală, neavând o valoare
probatorie prestabilită, conform art. 103 alin. (1) C.proc.pen.
3. Situaţia persoanelor care execută măsuri privative de libertate. În cazul
persoanelor private de libertate, obligate la tratament medical, dacă refuză să îl
urmeze – ceea ce constituie, în fapt, o sustragere de la tratament – din dispoziţiile art.
568 alin. (1) C.proc.pen. raportat la art. 566 alin. (3) C.proc.pen. şi art. 567 alin. (3),
alin. (1) lit. b) C.proc.pen., rezultă că se poate înlocui măsura de siguranţă
a obligării la tratament medical cu cea a internării medicale şi în astfel de
situaţii. Internarea medicală urmăreşte scopuri specifice şi oferă suportul legal
pentru realizarea lor, care trebuie atinse chiar dacă persoana vizată execută
o pedeapsă privativă de libertate. Acest aspect (privarea de libertate), în cazul
internării medicale, este adiacent specificului măsurii care urmăreşte în primul rând
furnizarea unui tratament medical în condiţii specifice (respectiv în anumite unităţi
sanitare, chiar împotriva voinţei pacientului).
În mod similar se poate înlocui măsura obligării la tratament în cazurile prevăzute
de art. 567 alin. (3), alin. (1) lit. c), d) C.proc.pen.
4. Soluţiile care pot fi pronunţate sunt:
4.1. respingerea sesizării, atunci când din probele administrate rezultă că persoana
faţă de care este luată măsura de siguranţă nu s-a prezentat ori, după caz, nu
a continuat tratamentul medical din motive justificate sau când probele
administrate, printre care şi raportul de expertiză medico-legală, conduc la concluzia
că nu se impune încetarea obligării la tratament sau înlocuirea cu măsura de
siguranţă a internării medicale;
4.2. admiterea sesizării şi înlocuirea obligării la tratament medical cu măsura
internării medicale, atunci când din probele administrate rezultă că persoana faţă de
care este luată măsura de siguranţă neprivativă de libertate nu s-a prezentat ori,
după caz, nu a continuat tratamentul medical cu rea-credinţă sau când probele
administrate, printre care şi raportul de expertiză medico-legală, conduc la concluzia
că din cauza înrăutăţirii sănătăţii persoanei se impune luarea măsurii de siguranţă
a internării medicale. În acest caz, soluţia pronunţată va avea în vedere inclusiv
standardul stabilit de CtEDO cu privire la una dintre condiţiile privării de libertate
a persoanelor „alienate”, respectiv ca boala să aibă un caracter sau o amploare care
să justifice internarea. Dacă nu se constată pe baza materialului probatoriu
întrunirea acestor condiţii, sesizarea urmează a fi respinsă;
4.3. admiterea sesizării şi dispunerea încetării măsurii obligării la tratament
medical când probele administrate, printre care şi raportul de expertiză medico-
legală, conduc la concluzia că, faţă de starea de sănătate a persoanei faţă de care
a fost dispusă măsura de siguranţă, nu se mai impune administrarea niciunui
tratament medical, aceasta nemaiprezentând pericol pentru societate. Astfel, în
jurisprudenţa recentă s-a reţinut că nu prezintă relevanţă faptul că petentul trebuie
să urmeze în continuare tratament medical, atât timp cât dispoziţiile legale de mai
sus permit dispunerea încetării măsurii de siguranţă a obligării la tratament medical
şi în situaţia în care starea de sănătate este doar ameliorată, deci boala nu este
vindecată complet, fiind evident că tratamentul medical trebuie să continue în
această situaţie. Este necesar, însă, în această situaţie, ca făptuitorul să nu mai
prezinte pericol pentru societate (Trib. Bihor, Secţia penală, decizia penală nr. 60/DCP
din 26 mai 2016, nepublicată).
4.4. declinarea competenţei de soluţionare a cauzei;
Instanţa soluţionează sesizarea în vederea înlocuirii sau încetării obligării la
tratament medical prin sentinţă.
Cu excepţia hotărârii de declinare a competenţei, care nu este supusă căilor de atac
[art. 50 alin. (4) C.proc.pen.], sentinţa penală pronunţată în primă instanţă în cazul
acestor sesizări poate fi atacată cu contestaţie la instanţa ierarhic superioară, în
termen de 3 zile de la comunicare [art. 597 alin. (7) C.proc.pen.].
Judecarea contestaţiei formulate împotriva hotărârii primei instanţe se face în
şedinţă publică, cu citarea persoanei condamnate. Condamnatul aflat în stare de
detenţie sau internat într-un centru educativ este adus la judecată. Participarea
procurorului este obligatorie. Decizia instanţei prin care se soluţionează contestaţia
este definitivă [art. 597 alin. (8) C.proc.pen.].
Competenţa de soluţionare a contestaţiei aparţine instanţei superioare celei sesizate,
respectiv completului competent al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie [art. 4251 alin.
(5) C.proc.pen.], care se pronunţă prin decizie, soluţiile ce pot fi dispuse fiind
prevăzute de art. 4251 alin. (7) C.proc.pen., respectiv:
1. respingerea contestaţiei, cu menţinerea hotărârii atacate:
a) când contestaţia este tardivă sau inadmisibilă;
b) când contestaţia este nefondată;
2. admiterea contestaţiei şi:
a) desfiinţarea hotărârii atacate şi soluţionarea cauzei;
b) desfiinţarea hotărârii atacate şi dispunerea rejudecării cauzei de către judecătorul
sau completul care a pronunţat-o, atunci când se constată că nu au fost respectate
dispoziţiile privind citarea.
Apreciem că, deşi nu se prevede expres, dacă instanţa de control judiciar constată
incidenţa unui caz de nulitate absolută, întrucât acesta afectează, prin natura lui,
întreaga hotărâre a primei instanţe, soluţia va fi tot una de desfiinţare a hotărârii
atacate şi de dispunere a rejudecării cauzei. În jurisprudenţa corespunzătoare vechii
reglementări s-a reţinut că, soluţionând sesizarea de înlocuire a măsurii
tratamentului medical, instanţa de fond nu a dat dovadă de rol activ şi a soluţionat
cauza în absenţa bolnavei, care nu a fost audiată şi care nu a produs nicio altă
dovadă a bunei sau relei sale credinţe pentru neprezentarea la tratamentul medical
impus. Lipsa cercetărilor în cauză şi lipsa reprezentării ei de către un apărător
desemnat din oficiu au condus la pronunţarea unei hotărâri nesusţinute de probe,
care să motiveze decizia luată de instanţa de fond (Trib. Sibiu, Secţia penală, decizia
nr. 33 din 16 februarie 2009, nepublicată).
O copie de pe hotărârea definitivă a judecătoriei în a cărei circumscripţie se află
unitatea sanitară se comunică instanţei de executare.
Art. 569
Internarea medicală

Lucreţia Albertina Postelnicu, Constantin Cristinel Meceanu

(1) Măsura de siguranţă a internării medicale luată printr-o hotărâre definitivă
se pune în executare prin comunicarea copiei de pe dispozitiv şi a unei copii de
pe raportul de expertiză medico-legală autorităţii de sănătate publică din
judeţul pe teritoriul căruia locuieşte persoana faţă de care s-a luat această
măsură.
(2) Judecătorul delegat cu executarea care funcţionează la instanţa de executare
comunică judecătoriei în a cărei circumscripţie se află unitatea sanitară la care
s-a făcut internarea data la care aceasta s-a efectuat, în vederea luării în
supraveghere.
(3) După primirea comunicării, judecătorul delegat cu executarea de la
judecătoria în a cărei circumscripţie se află unitatea sanitară verifică periodic,
dar nu mai târziu de 12 luni, dacă internarea medicală mai este necesară. În
acest scop, judecătorul delegat cu executarea dispune efectuarea unei expertize
medico-legale cu privire la starea de sănătate a persoanei faţă de care s-a luat
măsura internării medicale şi, după primirea acesteia, sesizează judecătoria în
a cărei circumscripţie se află unitatea sanitară pentru a dispune asupra
menţinerii, înlocuirii sau încetării măsurii.
Corelaţii legislative: art. 15 alin. (1), art. 107, art. 110 C.pen.; art. 16, art. 247-248‚
art. 393 alin. (2), art. 404 alin. (4) lit. d) C.proc.pen.; art. 2 lit. c) din Legea nr. 339/2005
Comentariu
Internarea medicală este măsura de siguranţă care constă în internarea medicală
nevoluntară a inculpatului într-o unitate specializată de asistenţă medicală, până la
însănătoşire sau până la obţinerea unei ameliorări care înlătură starea de pericol ce
a determinat luarea măsurii.
Art. 569 C.proc.pen. reglementează punerea în executare a hotărârii definitive prin
care s-a luat măsura de siguranţă a internării medicale.
Dispoziţiile art. 569 C.proc.pen. privitoare la hotărârea definitivă prin care s-a luat
măsura de siguranţă a internării medicale nu vizează ipoteza luării măsurii în mod
provizoriu prin încheiere, procedura de punere în executare a acestei categorii de
hotărâri fiind reglementată de art. 572 C.proc.pen. [conform art. 393 alin. (2)
C.proc.pen.: „Deliberarea poartă asupra existenţei faptei şi vinovăţiei inculpatului,
asupra stabilirii pedepsei, asupra stabilirii măsurii educative ori măsurii de
siguranţă, dacă este cazul să fie luată (…)”]. În consecinţă, sunt avute în vedere
ipotezele în care măsura de siguranţă este luată prin sentinţă ori, după caz, decizie.
Aşadar, la momentul luării măsurii prin hotărâre persoana are calitatea de inculpat.
Măsura de siguranţă a internării medicale poate fi luată şi faţă de inculpaţi
minori, art. 109 C.pen. nedistingând sub acest aspect.
Luarea măsurii de siguranţă a obligării la tratament medical este în toate cazurile
facultativă.
1. Luarea măsurii de siguranţă prin hotărâre. Condiţii. Căi de atac. Condiţiile de
luare a măsurii de siguranţă prin hotărâre sunt cele prevăzute de art. 247-248
C.proc.pen. şi de art. 109 C.pen., acestea urmând a fi verificate de către instanţă la
momentul pronunţării hotărârii.
Măsura de siguranţă va putea fi luată din oficiu sau la propunerea procurorului,
solicitarea formulată de un alt participant la procesul penal urmând a fi respinsă ca
inadmisibilă.
Astfel, instanţa va trebui să constate că inculpatul este bolnav mintal, consumator
cronic de substanţe psihoactive ori suferă de o boală infectocontagioasă şi că luarea
măsurii este necesară pentru înlăturarea unui pericol concret şi actual pentru
siguranţa publică.
Prin „substanţe psihotrope” se înţelege, conform art. 2 lit. c) din Legea nr.
339/2005 privind regimul juridic al plantelor, substanţelor şi preparatelor
stupefiante şi psihotrope, substanţele înscrise în anexele la Convenţia asupra
substanţelor psihotrope din 1971 (România a aderat la Convenţia asupra
substanţelor psihotrope, întocmită la Viena la 21 februarie 1971, şi la Convenţia
contra traficului ilicit de stupefiante şi substanţe psihotrope, întocmită la Viena la 20
decembrie 1988, prin Legea nr. 118/1992).
Lista celor mai periculoase „boli infectocontagioase” (clasa A) este stabilită prin H.G.
nr. 1186/2000.
Spre deosebire de măsura de siguranţă a obligării la tratament medical, internarea
medicală intră în domeniul de aplicare a CEDO, art. 5 parag. 1 lit. e). Pe cale de
consecinţă, instanţele naţionale, în analiza pe care o vor face, vor urmări inclusiv
standardul stabilit în materie de jurisprudenţa CtEDO. Potrivit acestuia, un individ
nu poate fi considerat „alienat” şi nu poate suferi o privare de libertate, decât dacă
sunt îndeplinite cel puţin următoarele trei condiţii: în primul rând, alienarea sa
trebuie să fi fost stabilită astfel încât să poată fi probată; în al doilea rând, tulburarea
trebuie să aibă un caracter sau o amploare care să justifice internarea – aşadar,
privarea de libertate; în al treilea rând, internarea nu se poate prelungi în mod valabil
fără persistenţa acestei tulburări (Winterwerp c. Olandei, hotărârea din 24 octombrie
1979, parag. 39; Filip c. României, hotărârea din 14 decembrie 2006, parag.
56; Stanev c. Bulgariei, hotărârea din 17 decembrie 2012, parag. 145).
Dacă măsura de siguranţă nu a fost luată cu caracter provizoriu în cursul urmăririi
penale ori al judecăţii, este obligatorie efectuarea unei expertize medico-legale
psihiatrice cu privire la necesitatea aplicării unei astfel de măsuri, cu asigurarea
tuturor garanţiilor procesuale prevăzute de dispoziţiile Codului de procedură penală.
Dacă măsura de siguranţă a fost luată cu caracter provizoriu, se poate lua în
considerare ultimul raport de expertiză medico-legală întocmit în cauză. Întrucât,
faţă de dispoziţiile art. 572 C.proc.pen. raportat la art. 569 alin. (3) C.proc.pen., cea
mai recentă expertiză medico-legală psihiatrică este efectuată în cauză cu mai puţin
de 12 luni în urmă faţă de momentul analizării necesităţii luării măsurii de siguranţă
prin hotărâre, utilizarea acesteia nu este de natură să conducă la o încălcare
a jurisprudenţei CtEDO în materie [în cauza Stanev c. Bulgariei, parag. 156,
utilizarea unei expertize efectuate cu privire la reclamant cu mai mult de doi ani în
urmă, faţă de momentul internării, a fost considerată neconformă cu protecţia pe
care art. 5 parag. 1 lit. e) CEDO o impune, întrucât nu reflectă starea actuală
a persoanei vizate].
Potrivit dispoziţiilor art. 107 alin. (2) C.pen., instanţa poate lua măsura de siguranţă
faţă de persoana care a comis o faptă prevăzută de legea penală, nejustificată. Pe cale
de consecinţă, nu prezintă importanţă dacă această faptă este sau
nu imputabilă făptuitorului şi, deci, dacă este infracţiune [„Infracţiunea este fapta
prevăzută de legea penală, săvârşită cu vinovăţie, nejustificată şi imputabilă
persoanei care a săvârşit-o” – art. 15 alin. (1) C.pen.]. Din interpretarea per
a contrario a textului de lege rezultă că nu se poate lua măsura de siguranţă dacă s-
a dispus achitarea inculpatului întrucât a fost reţinută o cauză justificativă, dar
poate fi luată dacă s-a dispus achitarea inculpatului întrucât a fost reţinută o cauză
de neimputabilitate. De asemenea, nu poate fi luată măsura dacă soluţia de achitare
a fost stabilită deoarece fapta nu există sau fapta nu este prevăzută de legea penală.
Se poate dispune obligarea la tratament medical dacă soluţia de achitare se
întemeiază pe alte motive decât cele prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. a), b) teza I, c),
d) teza I C.proc.pen. ori în cazul încetării procesului penal.
Se va putea dispune internarea medicală în toate cazurile în care s-a pronunţat
o soluţie de condamnare, renunţare la aplicarea pedepsei ori amânare a aplicării
pedepsei.
Măsura nu va putea fi dispusă decât dacă, în şedinţă publică, au fost respectate
garanţiile procesuale prevăzute de art. 247-249 C.proc.pen.
Motivarea soluţiei de luare a măsurii de siguranţă va avea în vedere, în special,
raportul de expertiză medico-legală care trebuie să stabilească existenţa unei boli din
categoriile stabilite de lege şi legătura de cauzalitate dintre aceasta şi existenţa unei
stări de pericol pentru siguranţa publică în absenţa internării medicale. Nu sunt
prevăzute criterii legale de determinare a stării de pericol. Unul dintre aspectele
principale sub care este evaluată starea de pericol este riscul săvârşirii de noi fapte
penale.
Spre deosebire de măsura de siguranţă luată prin încheiere în timpul urmăririi penale
ori al judecăţii, măsura dispusă prin hotărâre nu este executorie de drept întrucât art.
569 alin. (1) C.proc.pen. prevede că hotărârea rămasă definitivă se pune în executare.
Pe cale de consecinţă, măsura nu este executorie înainte ca hotărârea să rămână
definitivă.
Hotărârea poate fi atacată cu apel, inclusiv sub aspectul dispoziţiei de luare a măsurii
de siguranţă.
Până la rămânerea definitivă a hotărârii, va produce efecte, dacă este cazul, măsura
luată în mod provizoriu la un moment procesual anterior.
În jurisprudenţa recentă s-a apreciat că, dacă prin raportul de expertiză medico-
legală s-a stabilit că persoana cercetată nu a avut capacitatea psihică de apreciere
critică asupra faptei, faţă de care discernământul a fost abolit, pentru asigurarea
eficientă a dreptului la apărare al bolnavului pentru care se solicită internarea
medicală este necesară, pe lângă desemnarea unui apărător din oficiu, şi a unui
curator special. Astfel, „examinându-se încheierea din 5 decembrie 2011 şi partea
introductivă a sentinţei pronunţate la data de 9 ianuarie 2012, din perspectiva
dispoziţiilor legale anterior arătate şi a celor ce reglementează procedura luării
măsurilor de siguranţă, s-a constatat că, la judecarea cererii, bolnavul M.D. a fost
asistat de apărător desemnat din oficiu, V.C.E., aşa cum obligă dispoziţiile cuprinse
în art. 162 alin. (11) C.proc.pen. din 1968, însă nu a fost reprezentat de un curator
special, astfel cum impun dispoziţiile art. 167 C.civ., neexistând din partea instanţei
de tutelă o astfel de dispoziţie.
Totodată, s-a constatat că M.C., tatăl bolnavului, a fost prezent la soluţionarea cererii
de luare, faţă de fiul său, a măsurii de siguranţă a internării medicale, însă nu a fost
desemnat curator special, în plus, în faţa instanţei de recurs, a declarat că nu
înţelege să reprezinte interesele acestuia.
Cum asistenţa juridică poate fi realizată în mod real şi deplin numai în condiţiile în
care apărătorul desemnat din oficiu are posibilitatea să cunoască de la o persoană
cu capacitate deplină de exerciţiu circumstanţele cauzei şi situaţia personală
a bolnavului, iar instanţa de fond a procedat la soluţionarea cererii fără desemnarea
unui curator special, astfel cum rezultă din art. 167 din noul Cod civil, s-a conchis
că judecata a avut loc cu încălcarea dreptului la apărare al bolnavului, motiv pentru
care sentinţa a fost apreciată ca fiind afectată de nelegalitate (…)” [C.A. Ploieşti, Secţia
penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, decizia nr. 650 din 8 mai
2012(http://portal.just.ro)].
Apreciem însă, în sens contrar celor reţinute prin decizia prezentată, că desemnarea
unui curator special nu este necesară în procedura luării măsurii de siguranţă
a internării medicale, o astfel de condiţie nefiind prevăzută de Codul de procedură
penală. Dreptul la apărare al inculpatului este garantat în procesul penal prin
aplicarea dispoziţiilor Codului de procedură penală, respectiv prin desemnarea unui
apărător din oficiu, audierea inculpatului și posibilitatea de a propune participarea
la efectuarea expertizei a unui medic specialist. Aplicarea normelor de procedură
civilă este posibilă în procesul penal doar în situaţia în care, potrivit art. 2 C.proc.civ.,
nu există o procedură reglementată de Codul de procedură penală, respectiv de alte
legi penale speciale, situaţie ce nu se regăseşte în cazul procedurii luării măsurii de
siguranţă a internării medicale.
2. Punerea în executare a măsurii de siguranţă. Măsura de siguranţă a internării
medicale, luată printr-o hotărâre definitivă, se pune în executareprin comunicarea
copiei de pe dispozitiv şi a copiei de pe raportul de expertiză medico-legală autorităţii
de sănătate publică din judeţul pe teritoriul căruia locuieşte efectiv persoana faţă de
care s-a luat această măsură.
Autoritatea de sănătate publică este obligată să asigure internarea, încunoştinţând
despre aceasta instanţa de executare.
Competenţa de supraveghere a executării măsurii de siguranţă a internării medicale
revine judecătoriei în a cărei circumscripţie se află unitatea sanitară.
Judecătorul delegat cu executarea care funcţionează la instanţa de executare
comunică judecătoriei în a cărei circumscripţie se află unitatea sanitară la care s-a
făcut internarea data la care s-a efectuat internarea, în vederea luării în
supraveghere.
Lucrările de executare se efectuează în ziua în care hotărârea a devenit executorie
sau, după caz, la data când s-a primit de la instanţa de apel sau de recurs extrasul
deciziei penale. După întocmirea lucrărilor de executare se vor menţiona pe sentinţa
sau decizia respectivă, aflată la dosar, numărul poziţiei şi anul din registrul de
executări penale în care s-au înscris lucrările efectuate. Lucrările de executare,
inclusiv corespondenţa, poartă numărul de ordine al poziţiei din registrul de
executări penale şi numărul dosarului, sub formă de fracţie. Actele doveditoare ale
executării se înregistrează imediat după primirea lor în registrul de executări.
După primirea comunicării cu privire la data la care a fost internată persoana faţă
de care s-a luat măsura internării medicale, judecătorul delegat cu executarea de la
judecătoria în a cărei circumscripţie se află unitatea sanitară verifică periodic, dar
nu mai târziu de 12 luni, dacă internarea medicală mai este necesară.
Termenul maximal de 12 luni se calculează potrivit art. 271 C.proc.pen. (în calculul
termenului, ziua de la care începe şi cea la care se sfârşeşte termenul intră în durata
acestuia), de la data internării, respectiv de la data ultimei sesizări în urma căreia
a fost menţinută măsura de siguranţă a internării medicale.
În acest scop, judecătorul delegat cu executarea din cadrul instanţei care
supraveghează executarea măsurii de siguranţă a internării medicale dispune
efectuarea unei expertize medico-legale cu privire la starea de sănătate a persoanei
faţă de care s-a luat măsura internării medicale şi, după primirea acesteia, sesizează
instanţa pentru a dispune asupra menţinerii, înlocuirii sau încetării măsurii.
Sesizarea se efectuează prin intermediul compartimentului executări penale din
cadrul instanţei.
Astfel cum rezultă din prevederea expresă a art. 569 alin. (3) C.proc.pen., această
activitate a judecătorului delegat cu executarea (dispunerea unei expertize medico-
legale cu privire la starea de sănătate a persoanei faţă de care s-a luat măsura
internării medicale) este prealabilă sesizării instanţei competente pentru judecarea
acestui aspect şi, pentru acest motiv, nu este rezultatul unei activităţi jurisdicţionale
cu caracter public ori contradictoriu, aceasta desfăşurându-se fără citarea
condamnatului şi fără participarea procurorului.
Judecătorul delegat sesizează instanţa competentă indiferent care sunt concluziile
raportului de expertiză medico-legală.
Verificarea necesităţii menţinerii măsurii de siguranţă a internării medicale este în
acord cu jurisprudenţa CtEDO care impune, între altele, condiţia ca, pentru a se
prelungi această măsură privativă de libertate, să persiste tulburarea care a justificat
luarea măsurii.
3. Recunoaşterea hotărârilor statelor membre ale Uniunii Europene prin care s-
a luat măsura de siguranţă a internării medicale. Transferarea în vederea
executării măsurii de siguranţă a internării medicale poate fi dispusă, dacă sunt
îndeplinite condiţiile prevăzute în art. 150-151 din Legea nr. 302/2004, întrucât, în
conformitate cu art. 2 lit. k) din aceeaşi lege, noţiunea de condamnare include
măsurile de siguranţă aplicate ca urmare a săvârşirii unei infracţiuni (I.C.C.J., Secţia
penală, decizia nr. 2519 din 24 iunie 2010). Nu este necesar ca această măsură să
însoţească o soluţie de condamnare la pedeapsa închisorii.
Art. 570
Obligaţiile în legătură cu internarea medicală

Lucreţia Albertina Postelnicu, Constantin Cristinel Meceanu

(1) Autoritatea de sănătate publică este obligată să asigure internarea,

încunoştinţând despre aceasta instanţa de executare.
(2) În cazul în care persoana faţă de care s-a luat măsura internării medicale
refuză să se supună internării, executarea acestei măsuri se va face cu sprijinul
organelor de poliţie. În vederea executării măsurii internării medicale, organul
de poliţie poate pătrunde în domiciliul sau reşedinţa unei persoane fără învoirea
acesteia, precum şi în sediul unei persoane juridice fără învoirea
reprezentantului legal al acesteia.
(3) Dacă persoana faţă de care s-a luat măsura internării medicale nu este găsită,
autoritatea de sănătate publică sesizează organele de poliţie pentru darea în
urmărire, precum şi pentru darea în consemn la punctele de trecere a frontierei.
Un exemplar al sesizării adresate organelor de poliţie se trimite instanţei de
executare.
(4) Unitatea sanitară la care s-a făcut internarea are obligaţia, în cazul în care
consideră că internarea nu mai este necesară, să încunoştinţeze judecătoria în
a cărei circumscripţie se găseşte unitatea sanitară.
Corelaţii legislative: art. 247 alin. (1), art. 521, art. 523 C.proc.pen.; art. 46 din
Legea nr. 487/2002; art. 77 alin. (2) din Legea nr. 253/2013
Comentariu
Autoritatea de sănătate publică, după ce primeşte copia de pe dispozitivul hotărârii
rămase definitive şi copia de pe raportul de expertiză medico-legală, asigură
internarea persoanei faţă de care s-a luat măsura de siguranţă.
Art. 570 C.proc.pen. stabileşte pentru autoritatea de sănătate publică şi pentru
unitatea sanitară la care s-a făcut internarea mai multe obligaţii de efectuare a unor
comunicări privitoare la punerea în executare a măsurii de siguranţă.
Având în vedere că măsura de siguranţă se dispune pentru înlăturarea unui pericol
concret şi actual pentru siguranţa publică [art. 247 alin. (1) C.proc.pen.] şi caracterul
privativ de libertate al măsurii, deşi nu se prevede expres, autoritatea de sănătate
publică şi unitatea sanitară trebuie să-şi îndeplinească toate obligaţiile reglementate
de art. 570 C.proc.pen. în cel mai scurt timp de la momentul în care sunt îndeplinite
condiţiile prevăzute de textul de lege. Pentru acest motiv, este recomandabil ca, în
corespondenţa purtată cu toate instituţiile şi persoanele implicate în punerea în
executare a măsurii de siguranţă, instanţa să menţioneze toate datele de contact ale
acesteia (sediu, număr de telefon, număr de fax, căsuţa poştală electronică).
Persoana faţă de care s-a luat măsura internării medicale este internată într-una
dintre cele patru unităţi sanitare din ţară care asigură executarea acestei măsuri de
siguranţă (Stei, Sapoca, Pădureni-Grajduri, Jebel), fără a se folosi măsuri de
constrângere de către autoritățile sanitare.
Dacă refuză să se supună internării, executarea acestei măsuri se va face cu sprijinul
organelor de poliţie, care sunt sesizate în acest scop de către autoritatea de sănătate
publică. În vederea executării măsurii internării medicale, organul de poliţie poate
pătrunde în domiciliul sau reşedinţa unei persoane fără învoirea acesteia, precum şi
în sediul unei persoane juridice fără învoirea reprezentantului legal al acesteia.
Organele de poliţie pot pătrunde în orice spaţiu în care se află persoana care refuză
să se supună internării, chiar dacă acesta nu are destinaţia şi nu este folosit ca
locuinţă. Nu este necesară emiterea unei autorizaţii de către instanţă în acest scop.
Condiţiile de asistenţă şi de îngrijire a sănătăţii mintale ale persoanelor care execută
pedepse cu închisoarea sau care sunt reţinute sau arestate preventiv şi despre care
s-a stabilit că au o tulburare psihică, precum şi cele ale persoanelor internate în
spitalul de psihiatrie ca urmare a aplicării măsurilor medicale de siguranţă prevăzute
de C.pen. nu pot fi discriminatorii în raport cu cele de care beneficiază celelalte
persoane bolnave psihic (art. 46 din Legea nr. 487/2002).
Instanţa de executare (nu judecătoria în a cărei circumscripţie se găseşte unitatea
sanitară care asigură internarea) este informată de către autoritatea de sănătate
publică despre internarea persoanei faţă de care a fost luată măsura de siguranţă.
Dacă persoana nu este găsită, autoritatea de sănătate publică sesizează organele de
poliţie pentru darea în urmărire [a se vedea supracomentariul art. 521, în special art.
521 alin. (2) lit. a)], precum şi pentru darea în consemn la punctele de trecere
a frontierei.
Ordinul de dare în urmărire emis de organele de poliţie se comunică în cel mai scurt
timp organelor competente să elibereze paşaportul, care au obligaţia să refuze
eliberarea paşaportului sau, după caz, să ridice provizoriu paşaportul pe durata
măsurii, precum şi organelor de frontieră pentru darea în consemn.
Ordinul de dare în urmărire se comunică, de asemenea, autorităţii de sănătate
publică, precum şi organului judiciar competent care supraveghează activitatea de
urmărire a persoanei date în urmărire.
Pentru căutarea, localizarea şi prinderea persoanei faţă de care s-a luat măsura de
siguranţă a internării medicale, în punerea în executare a ordinului de dare în
urmărire, se pot efectua oricare dintre activităţile prevăzute de art. 523 C.proc.pen.,
în condiţiile prevăzute de acest text de lege.
Ulterior internării, unitatea sanitară are obligaţia, în cazul în care consideră că
internarea nu mai este necesară, să încunoştinţeze judecătoria în a cărei
circumscripţie se găseşte unitatea sanitară.
Pe durata internării, persoana faţă de care s-a luat măsura de siguranţă va urma
tratamentul stabilit de personalul medical din cadrul unităţii sanitare.
Costurile tratamentului medical sunt suportate de la bugetul de stat [art. 77 alin. (2)
din Legea nr. 253/2013].
Sustragerea de la executare ori neexecutarea conform legii a măsurii de siguranţă
a internării medicale constituie infracţiunea de nerespectare a sancţiunilor
penale prevăzută de art. 288 alin. (1) C.pen. şi se pedepseşte cu închisoare de la 3
luni la 2 ani sau cu amendă, dacă fapta nu constituie o infracţiune mai gravă.
Art. 571
Menţinerea, înlocuirea sau încetarea măsurii internării medicale

Lucreţia Albertina Postelnicu, Constantin Cristinel Meceanu

(1) Judecătoria, după primirea încunoştinţării prevăzute la art. 570 alin. (4),
dispune efectuarea unei expertize medico-legale.
(2) Instanţa se pronunţă asupra sesizării prevăzute la art. 569 alin. (3) sau
a încunoştinţării prevăzute la art. 570 alin. (4), după ascultarea concluziilor
procurorului, ale persoanei faţă de care este luată măsura internării, atunci
când aducerea acesteia în faţa instanţei este posibilă, ale avocatului său,
precum şi ale expertului care a întocmit expertiza medico-legală, atunci când
consideră necesar, şi dispune, după caz, menţinerea internării medicale,
încetarea acesteia sau înlocuirea cu măsura obligării la tratament medical.
(3) Încetarea sau înlocuirea măsurii internării poate fi cerută şi de persoana
internată sau de procuror. În acest caz, judecătoria dispune efectuarea
expertizei medico-legale. Dispoziţiile art. 568 alin. (4) se aplică în mod
corespunzător.
(4) Dacă persoana internată nu are avocat, i se asigură un avocat din oficiu.
(5) O copie de pe hotărârea definitivă prin care s-a dispus menţinerea, înlocuirea
sau încetarea internării medicale se comunică instanţei de executare.
Corelaţii legislative: art. 100 alin. (4), art. 569-570 C.proc.pen.; art. 110 C.pen.; art.
5 parag. 1 lit. e) CEDO
Comentariu
1. Cazuri. Codul de procedură penală reglementează două cazuri de sesizare
obligatorie a instanţei competente pentru a se pronunţa asupra menţinerii,
înlocuirii sau încetării măsurii internării medicale:
- verificarea obligatorie a necesităţii menţinerii măsurii de siguranţă într-un interval
de maximum 12 luni de la luare sau, după caz, ultima menţinere [art. 569 alin. (3)
C.proc.pen.] şi
- încunoştinţarea instanţei competente de către unitatea sanitară la care s-a făcut
internarea, în cazul în care consideră că internarea nu mai este necesară [art. 570
alin. (4) C.proc.pen.].
Spre deosebire de unele dintre ipotezele de verificare a sesizărilor cu privire la măsura
de siguranţă a tratamentului medical (art. 569 C.proc.pen.), pentru a se pronunţa
asupra menţinerii, înlocuirii sau încetării măsurii internării medicale, judecătorul
delegat cu executarea de la judecătoria în a cărei circumscripţie se află unitatea
sanitară unde este internată persoana dispune, în toate cazurile, efectuarea unei
expertize medico-legale.
Competenţa materială de soluţionare a sesizărilor aparţine judecătoriei în
circumscripţia căreia se află unitatea sanitară unde se execută măsura de siguranţă,
indiferent dacă instanţa de executare ar fi o altă judecătorie, tribunalul ori o curte de
apel.
Astfel, art. 569 alin. (3) C.proc.pen. prevede că, în scopul efectuării verificării
periodice a necesităţii menţinerii internării medicale, judecătorul delegat cu
executarea dispune efectuarea unei expertize medico-legale cu privire la starea de
sănătate a persoanei faţă de care s-a luat măsura internării medicale.
După primirea expertizei medico-legale, judecătorul delegat cu executarea de la
judecătoria în a cărei circumscripţie se află unitatea sanitară unde este internată
persoana sesizează judecătoria în cadrul căreia funcţionează pentru a dispune
asupra menţinerii, înlocuirii sau încetării măsurii de siguranţă.
În cea de-a doua ipoteză, primindu-se comunicarea efectuată de unitatea sanitară în
baza art. 570 alin. (4) C.proc.pen., cauza se înregistrează pe rolul judecătoriei în
a cărei circumscripţie se află unitatea sanitară, judecătorul căruia i-a fost repartizată
cauza dispunând efectuarea unei expertize medico-legale.
Au facultatea de a formula cereri de încetare sau înlocuire (nu şi de menţinere)
a măsurii şi persoana internată, precum şi procurorul, luându-se măsuri similare
celor mai sus prezentate.
2. Şedinţa de judecată este publică şi se desfăşoară cu participarea obligatorie
a procurorului.
Persoana faţă de care s-a luat măsura de siguranţă a internării medicale se citează,
asistenţa juridică a acesteia fiind obligatorie. Din dispoziţiile art. 571 alin. (2)
C.proc.pen. [„după ascultarea concluziilor (...) persoanei faţă de care este luată
măsura internării, atunci când aducerea acesteia în faţa instanţei este posibilă”]
rezultă că regula este că prezenţa acesteia este obligatorie, în cazul în care nu s-a
solicitat judecarea în lipsă. Dacă aducerea în faţa instanţei nu este posibilă, instanţa
va soluţiona cauza în absenţa persoanei internate.
3. Sub aspect probatoriu, deşi nu se prevede expres, se vor putea administra şi alte
mijloace de probă decât expertiza medico-legală. Astfel, pentru evaluarea situaţiei
persoanei internate la momentul soluţionării sesizării, se poate administra proba cu
înscrisuri, inclusiv efectuarea unei anchete sociale la domiciliul persoanei faţă de
care a fost luată măsura internării medicale pentru o evaluare completă a aspectelor
relevante în soluţionarea sesizării (comportamentul în familie şi în societate, alte
informaţii cu privire la persoana internată – în special posibilitatea reintegrării în
mediul familial, disponibilitatea asigurării unei supravegheri adecvate ulterior
eventualei încetări a măsurii internării medicale).
Expertiza medico-legală se va efectua chiar dacă inculpatul refuză să se prezinte
pentru evaluare. În aceste condiţii, faptul că inculpatul nu a acceptat să se prezinte
la serviciul de medicină legală pentru noua expertiză medicală solicitată de instanţă,
în condiţiile în care există o expertiză anterioară, relevantă din perspectiva situaţiei
de fapt şi a timpului scurs de la efectuarea ei, că nu a luat parte la şedinţele de
judecată în diferitele proceduri iniţiate şi că nu a urmat tratamentul medical prescris
în spitalul psihiatric nu constituie un impediment la luarea măsurii de siguranţă
[CtEDO, Grigore c. României, decizia de inadmisibilitate din 11 februarie 2014, parag.
71 (www.hotararicedo.ro)].
Apreciem că, întrucât oricare dintre procedurile reglementate de art. 571 C.proc.pen.
se poate finaliza prin menţinerea măsurii de siguranţă a internării medicale,
persoanei internate ar trebui să i se asigure posibilitatea de a fi audiată.
Potrivit jurisprudenţei CtEDO, s-a statuat că în procedurile ulterioare de verificare
a măsurii internării medicale: „Este adevărat că procedura judiciară la care face
referire art. 5 parag. 4 nu trebuie să fie însoţită întotdeauna de garanţii identice celor
prescrise în art. 6 parag. 1 pentru litigiile civile ori penale. (...) Cu toate acestea, este
esenţial ca persoana vizată să aibă acces la o instanţă de judecată şi posibilitatea de
a fi audiată în persoană sau, acolo unde se impune, printr-o formă de reprezentare.
Dacă aceste garanţii nu sunt îndeplinite, persoana respectivă nu beneficiază de
«garanţiile procedurale fundamentale în materia privării de libertate». (...) Tulburările
mintale pot conduce la restrângerea sau modificarea modalităţii de exercitare a unui
asemenea drept (...), dar nu pot justifica atingerea esenţei dreptului (…)”
[CtEDO, Winterwerp c. Olandei, hotărârea din 24 octombrie 1979, parag. 60
(http://hudoc.echr.coe.int)].
În limitele prevăzute de art. 100 alin. (4) C.proc.pen., instanţa poate pune în discuţie
şi încuviinţa administrarea oricăror alte probe în vederea soluţionării cauzei cu care
a fost învestită.
După administrarea expertizei medico-legale şi, dacă este cazul, a celorlalte probe
încuviinţate, soluţionarea eventualelor cereri formulate de procuror sau de avocatul
persoanei internate, se acordă cuvântul în dezbateri în următoarea ordine:
procurorul, persoana internată, atunci când aducerea acesteia în faţa instanţei este
posibilă, avocatul acesteia, precum şi expertul care a întocmit expertiza medico-
legală, atunci când instanţa consideră necesar. Când cererea este formulată de
persoana internată, aceasta va avea prima cuvântul în dezbateri.
4. Soluţiile care pot fi pronunţate de instanţă sunt:
(i) menţinerea internării medicale, atunci când din probele administrate rezultă că
această soluţie este necesară în continuare, pentru înlăturarea unui pericol concret
şi actual pentru siguranţa publică (art. 100 C.pen.). Chiar dacă raportul de expertiză
medico-legală concluzionează că se impune înlocuirea măsurii de siguranţă
a internării medicale cu cea a tratamentului medical, instanţa nu este obligată,
pentru acest motiv, să dispună această soluţie, întrucât textul de lege reglementează
doar obligativitatea administrării unui anumit mijloc de probă (expertiza medico-
legală), fără a se deroga de la dispoziţiile art. 103 alin. (1) C.proc.pen., potrivit cărora
probele nu au o valoare dinainte stabilită prin lege şi sunt supuse liberei aprecieri
a organelor judiciare în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză.
Astfel, în jurisprudenţa recentă s-a apreciat că, deşi din concluziile raportului de
expertiză medico-legală rezulta că s-a înregistrat o uşoară evoluţie pozitivă a stării de
sănătate faţă de momentul luării măsurii de siguranţă a internării medicale, cu
recomandarea înlocuirii acestei măsuri cu măsura mai uşoară, a obligării la
tratament medical, instanţa a reţinut că bolnava prezintă în continuare un pericol
pentru societate, fiind diagnosticată cu „deficienţă mintală uşoară cu remiterea
parţială a tulburărilor comportamentale”. De asemenea, şi în cauza Johnson c.
Regatului Unit (hotărârea din 27 octombrie 1997, parag. 61-63), CtEDO a statuat
faptul că, deşi o instituţie specializată în materie constată dispariţia tulburării
mentale care a justificat spitalizarea forţată, acest lucru nu determină automat
eliberarea imediată şi necondiţionată a pacientului. O astfel de abordare rigidă ar
limita în mod inacceptabil libertatea de judecată a autorităţilor care dispun cu privire
la această măsură în funcţie de toate circumstanţele relevante ale cauzei respective,
şi anume dacă punerea în libertate ar servi cel mai bine intereselor pacientului şi ale
comunităţii în care el se va reintegra. Trebuie, de asemenea, să se ţină cont că în
domeniul bolilor mintale este imposibil de stabilit fără niciun risc de eroare
o vindecare totală. Nu se poate spune întotdeauna, cu certitudine, dacă un pacient
care a fost internat ca urmare a unei boli mintale este definitiv sau în aparenţă
vindecat.
Instanţa a constatat că, deşi deficitul cognitiv era prezent, iar faţă de momentul
internării s-a înregistrat o ameliorare a capacităţii de stăpânire a impulsurilor şi
a toleranţei la frustrare a bolnavei, acest lucru s-a datorat administrării
tratamentului specific, a cărui administrare se impune în continuare. Întrucât nu are
condiţii în familie pentru o bună supraveghere care să prezinte certitudinea că
bolnava va continua administrarea tratamentului prescris, instanţa a considerat că
se impune continuarea asistenţei medicale într-un centru de recuperare şi reabilitare
psihiatrică sub permanenta supraveghere a personalului medical.
În consecinţă, apreciind că sunt întrunite în continuare condiţiile prevăzute de lege
pentru luarea măsurii de siguranţă, instanţa a menţinut măsura de siguranţă
medicală (Jud. Iaşi, sentinţa nr. 1552 din 4 iunie 2014, nepublicată).
(ii) înlocuirea internării medicale cu măsura obligării la tratament medical, atunci
când din probele administrate rezultă că privarea de libertate a persoanei nu mai este
necesară pentru înlăturarea unui pericol concret şi actual pentru siguranţa publică,
impunându-se obligarea persoanei să urmeze în mod regulat tratamentul medical
prescris de un medic de specialitate, până la însănătoşire sau până la obţinerea unei
ameliorări care să înlăture o stare de pericol;
(iii) încetarea internării medicale, atunci când din probele administrate rezultă că
internarea nu mai este necesară;
(iv) declinarea competenţei de soluţionare a cauzei.
Potrivit jurisprudenţei CtEDO, prima condiţie în ceea ce priveşte măsurile prin care
se limitează drepturile recunoscute de CEDO este legalitatea acestora, din punctul
de vedere al legislaţiei interne a statului semnatar. În consecinţă, orice verificare
a temeiniciei unei astfel de măsuri impune, chiar dacă nu se prevede expres, în
prealabil, un control de legalitate. În măsura în care se constată nelegalitatea luării
ori menţinerii măsurii de siguranţă, se va dispune încetarea acesteia.
În jurisprudenţa naţională s-a reţinut că verificarea permanentă a legalităţii unei
măsuri privative de libertate dispuse asupra unei persoane este o garanţie
a înlăturării oricărui arbitrar în această materie, aspect ce este reglementat expres în
materia măsurii arestării preventive, dar care trebuie să caracterizeze şi activitatea
de verificare a acestei măsuri de siguranţă cu un pronunţat caracter privativ de
libertate, întrucât, în ambele situaţii, se pune problema, pe consideraţii diferite,
a unei înfrângeri a unor drepturi fundamentale ale persoanei, justificate pe
necesitatea protejării societăţii de pericolul care ar putea fi antrenat prin lăsarea în
libertate a acestora.
În condiţiile în care nu se poate identifica justificarea legală care a dus la instituirea
acestei măsuri şi, mai mult, nu au fost nerespectate normele de drept intern care
prevăd în mod clar şi restrictiv condiţiile în care se poate adopta o măsură privativă
de libertate, singura soluţie posibilă este aceea a încetării imediate a măsurii
adoptate (Jud. Iaşi, sentinţa nr. 64 din 14 ianuarie 2013, nepublicată).
5. Cheltuieli judiciare. Prin Decizia în interesul legii nr. XXIX/2007, Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie a stabilit că, în cazul respingerii cererii de înlocuire a măsurii
internării medicale cu obligarea la tratament medical, formulată de persoana
internată, cheltuielile judiciare ocazionate de judecarea acesteia rămân în sarcina
statului, potrivit art. 192 alin. (3) C.proc.pen. din 1968 [art. 275 alin. (3) C.proc.pen.].
Având în vedere că noua legislaţie procesual-penală este identică cu cea anterioară
în această privinţă, apreciem că decizia menţionată produce efecte în continuare.
6. Căi de atac. Instanţa se pronunţă asupra menţinerii, înlocuirii sau încetării
măsurii internării medicale prin sentinţă.
Nu este posibilă întreruperea măsurii internării medicale pe un interval de timp
limitat, din interpretarea dispoziţiilor de drept substanţial şi drept procesual penal
rezultând că măsura internării medicale are caracter continuu, această măsură
putând să înceteze sau să fie înlocuită cu măsura obligării la tratament medical până
la însănătoşire, pe baza unei expertize medico-legale.
O solicitare de întrerupere temporară a măsurii de siguranţă a internării medicale, în
raport de dispoziţiile legale în materia internării medicale, este lipsită de temei legal,
indiferent de motivele invocate pentru admiterea sa (Trib. Iaşi, Secţia penală, decizia
nr. 536 din 22 octombrie 2013, nepublicată). Considerăm că soluţia se impune a fi
nuanţată în sensul că respectarea unor componente ale dreptului la viaţă privată
care intră sub incidenţa art. 8 CEDO (cum ar fi participarea la înmormânarea unui
părinte) ar putea justifica întreruperea temporară a executării măsurii de siguranţă.
În acest sens trebuie avută în vedere, mutatis mutandis, jurisprudenţa dezvoltată de
CtEDO cu privire la acest aspect prin luarea, dacă este cazul, în considerare
a posibilităţii de însoţire a condamnatului de o escortă pentru a participa la unul din
evenimentele enumerate – în acest sens cauza Kanalas c. României, Hotărârea din 6
decembrie 2016 (http://hudoc.echr.coe.int).
Cu excepţia hotărârii de declinare a competenţei, care nu este supusă căilor de atac
[art. 50 alin. (4) C.proc.pen.], sentinţa penală pronunţată în primă instanţă în cazul
acestor sesizări poate fi atacată cu contestaţie la instanţa ierarhic superioară, în
termen de 3 zile de la comunicare [art. 597 alin. (7) C.proc.pen.].
Judecarea contestaţiei la hotărârea primei instanţe se face în şedinţă publică, cu
citarea persoanei internate. Condamnatul aflat în stare de detenţie sau internat într-
un centru educativ este adus la judecată. Participarea procurorului este obligatorie.
Decizia instanţei prin care se soluţionează contestaţia este definitivă [art. 597 alin.
(8) C.proc.pen.].
Competenţa de soluţionare a contestaţiei aparţine instanţei superioare celei sesizate,
respectiv completului competent al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie [art. 4251 alin.
(5) C.proc.pen.], care pronunţă una dintre soluţiile prevăzute de art. 4251 alin. (7)
C.proc.pen., respectiv:
1. respingerea contestaţiei, cu menţinerea hotărârii atacate:
a) când contestaţia este tardivă sau inadmisibilă;
b) când contestaţia este nefondată;
2. admiterea contestaţiei şi:
a) desfiinţarea hotărârii atacate şi soluţionarea cauzei;
b) desfiinţarea hotărârii atacate şi dispunerea rejudecării cauzei de către judecătorul
sau completul care a pronunţat-o, atunci când se constată că nu au fost respectate
dispoziţiile privind citarea.
Apreciem că, deşi nu se prevede expres, dacă instanţa de control judiciar constată
incidenţa unui caz de nulitate absolută, întrucât acesta afectează, prin natura lui,
întreaga hotărâre a primei instanţe, soluţia va fi tot una de desfiinţare a hotărârii
atacate şi dispunere a rejudecării cauzei.
O copie de pe hotărârea definitivă prin care s-a dispus menţinerea, înlocuirea sau
încetarea internării medicale se comunică instanţei de executare.
Art. 572
Măsurile de siguranţă provizorii

Lucreţia Albertina Postelnicu, Constantin Cristinel Meceanu

(1) În cazul în care măsura obligării la tratament medical sau a internării

medicale a fost luată în mod provizoriu în cursul urmăririi penale sau al
judecăţii, punerea în executare se face de către judecătorul de drepturi şi
libertăţi sau de instanţa de judecată care a luat această măsură.
(2) Dispoziţiile prevăzute la art. 566-571 se aplică în mod corespunzător.
Corelaţii legislative: art. 245-248 C.proc.pen.
Comentariu
Art. 572 C.proc.pen. are aplicabilitate de la momentul luării măsurii obligării la
tratament medical sau a internării medicale în mod provizoriu în cursul urmăririi
penale, al camerei preliminare sau al judecăţii, conform art. 245-248 C.proc.pen., şi
până la încetarea acestora pe parcursul acestor etape ale procesului penal ori până
la momentul luării lor prin hotărâre definitivă.
1. Punerea în executare. Judecătorul competent. Instanţa competentă. Punerea
în executare se face de către judecătorul de drepturi şi libertăţi sau de instanţa de
judecată care a luat această măsură.
Deşi art. 572 alin. (1) C.proc.pen. nu prevede expres, pentru identitate de raţiune,
dacă una dintre cele două măsuri a fost luată de judecătorul de cameră preliminară,
fie la sesizarea procurorului care a dispus o soluţie de clasare [art. 315 alin. (1) lit. e)
C.pen. raportat la art. 246 alin. (13), art. 248 alin. (14); a se vedea supra comentariile
corespunzătoare], fie pe durata procedurii de cameră preliminară (art. 245, art. 247
C.proc.pen.), acesta asigură punerea ei în executare.
Dacă după luarea măsurii de siguranţă provizorii soluţionarea cauzei trece într-o altă
etapă procesuală (urmărire penală – cameră preliminară – judecată în primă instanţă
– judecată în apel), aspectele care ţin de executarea acesteia în continuare (înlocuire,
revocare etc.) vor fi asigurate de judecătorul/instanţa în faţa căreia se găseşte
dosarul.
Punerea în executare a încheierii prin a care a fost luată provizoriu una dintre cele
două măsuri de siguranţă, efectuarea comunicărilor în cazul obligării la tratament
medical în mod provizoriu, obligaţiile unităţii sanitare desemnate să asigure
tratamentul medical şi înlocuirea sau încetarea obligării la tratament medical (art.
566-568 C.proc.pen.), iar în cazul măsurii internării medicale, obligaţiile de informare
şi menţinerea, înlocuirea sau încetarea măsurii internării medicale (art. 569-571
C.proc.pen.) se efectuează prin aplicarea în mod corespunzător a dispoziţiilor
corespunzătoare privitoare la luarea măsurilor de siguranţă prin hotărâre, la a căror
analiză facem trimitere.
2. Menţinerea, înlocuirea sau încetarea măsurii obligării provizorii la tratament
medical sau a internării medicale provizorii. Şedinţa de judecată.
Particularităţi. Având în vedere că art. 246 alin. (9), (11) C.proc.pen. reglementează
procedura ridicării măsurii obligării la tratament medical luată în mod provizoriu,
dispoziţiile art. 567-568 C.proc.pen. urmează a fi coroborate cu acestea în ceea ce
priveşte procedura judiciară a încetării măsurii de siguranţă.
Pe cale de consecinţă, în cazul când după dispunerea măsurii obligării la tratament
medical în mod provizoriu s-a produs însănătoşirea suspectului sau inculpatului ori
a intervenit o ameliorare a stării sale de sănătate care înlătură starea de pericol
pentru siguranţa publică, judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră
preliminară sau instanţa care a luat măsura dispune, la sesizarea procurorului ori
a medicului de specialitate sau la cererea suspectului ori inculpatului sau a unui
membru de familie al acestuia, ridicarea măsurii luate [art. 246 alin. (9),
(11) C.proc.pen.].
Deoarece art. 246 alin. (9), (11) C.proc.pen. fac trimitere şi la art. 246 alin. (4)
C.proc.pen., audierea persoanei internate este obligatorie, dacă este prezentă la
soluţionarea cererii/sesizării de ridicare/încetare a obligării la tratament medical.
Cu privire la condiţia de încetare a măsurii de siguranţă a tratamentului medical: „a
intervenit o ameliorare a stării sale de sănătate care înlătură starea de pericol pentru
siguranţa publică” [art. 246 alin. (9) C.proc.pen.], în jurisprudenţă s-a apreciat că
aceasta este îndeplinită chiar dacă afecţiunea petentului este nevindecabilă, dar se
menţine într-o stare ameliorată sub tratament şi supraveghere medicală de
specialitate. Se au în vedere, de asemenea, posibilitatea de a se asigura
o supraveghere din partea persoanelor care locuiesc cu făptuitorul, comportamentul
petentului pe parcursul executării măsurii de siguranţă şi gradul de integrare socială
de la momentul formulării cererii/sesizării de încetare a măsurii. Gradul de integrare
socială se analizează în mod particular prin raportare la date precum ocuparea unui
loc de muncă de către făptuitor ori săvârşirea unor noi fapte antisociale şi legătura
acestora cu afecţiunea făptuitorului (Jud. Sectorului 6 Bucureşti, Secţia penală,
sentinţa nr. 234 din 29 martie 2010, nepublicată); în acelaşi sens: „Este relevant şi
faptul că petentul a fost cercetat pentru săvârşirea unei infracţiuni îndreptate
împotriva integrităţii vieţii, din raportul de expertiză medico-legală întocmit la acea
dată rezultând că decompensarea a constat într-un episod maniacal care s-a
manifestat prin exercitarea actelor de violenţă asupra persoanei vătămate” [C.A. Cluj,
Secţia penală şi de minori, decizia nr. 1855 din 16 noiembrie
2011(www.curteadeapelcluj.ro)].
În analiza condiţiilor de ridicare a măsurii de siguranţă se mai au în vedere şi
gravitatea afecţiunii din cauza căreia a fost săvârşită fapta prevăzută de legea penală
şi, în contextul ameliorării stării de sănătate, riscul de remisie în stadiul în care au
fost săvârşite faptele pentru care petentul a fost cercetat la un moment dat.
Având în vedere că art. 248 alin. (11), (12) C.proc.pen. reglementează procedura
ridicării măsurii internării medicale provizorii, dispoziţiile art. 571 C.proc.pen.
urmează a fi coroborate cu acestea în ceea ce priveşte procedura judiciară a încetării
măsurii de siguranţă.
În cazul măsurii obligării provizorii la tratament medical, încălcarea cu rea-
credinţă a acesteia conduce la înlocuirea ei cu măsura internării medicale provizorii
[art. 246 alin. (12) C.proc.pen.], în timp ce în cazul instituţiei corespunzătoare din
faza de executare a hotărârii definitive nu se circumstanţiază în niciun fel încălcarea
care atrage înlocuirea măsurii obligării la tratament medical cu cea a internării
medicale. În consecinţă, dacă nu se dovedeşte reaua-credinţă
a suspectului/inculpatului obligat în mod provizoriu la tratament medical, sesizarea
în vederea înlocuirii cu măsura internării medicale urmează a fi respinsă.
Spre deosebire de Codul de procedură din 1968, C.proc.pen. reglementează în detaliu
procedura de luare şi de ridicare a măsurilor de siguranţă medicale luate în mod
provizoriu. O analiză a acestora conduce la concluzia că legiuitorul a urmărit ca
situaţiile apărute ulterior luării acestor măsuri în mod provizoriu, pe timpul cât au
acest caracter, să fie soluţionate potrivit aceleiaşi proceduri. Această interpretare este
de natură să asigure o funcţionare unitară şi, deci, previzibilă pentru participanţi
a instituţiilor analizate.
Pentru aceste motive, apreciem că organul judiciar competent (judecătorul de
drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară ori, după caz, instanţa)
dispune în toate situaţiile, inclusiv în aplicarea art. 566-571 C.proc.pen., asupra
măsurilor de siguranţă medicale provizorii prin încheiere, cauzele soluţionându-se în
camera de consiliu în faza urmăririi penale şi a camerei preliminare, respectiv în
şedinţă publică în faza judecăţii. Soluţiile au caracter executoriu de la pronunţare şi
sunt supuse contestaţiei în termen de 5 zile de la pronunţare.
Art. 573
Interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie ori
o altă activitate

Lucreţia Albertina Postelnicu, Constantin Cristinel Meceanu

(1) Măsura de siguranţă a interzicerii unei funcţii, profesii sau activităţi se pune
în executare prin comunicarea unei copii de pe dispozitiv organului în drept să
aducă la îndeplinire aceste măsuri şi să supravegheze respectarea lor.
(2) Acest organ are îndatorirea să asigure executarea măsurii luate şi să sesizeze
organul de urmărire penală în caz de sustragere de la executarea măsurii de
siguranţă.
(3) Persoana cu privire la care s-a luat măsura prevăzută la art. 111 alin. (1) din
Codul penal poate cere instanţei de executare revocarea măsurii, în
condiţiile art. 111 alin. (2) din Codul penal.
(4) Soluţionarea cererii se face cu citarea persoanei faţă de care este luată
măsura, după ascultarea concluziilor avocatului acesteia şi ale procurorului.
Corelaţii legislative: art. 78 din Legea nr. 253/2013; art. 29, art. 149 lit. a) R.O.I.I.J.;
art. 198 alin. (4) teza finală C.muncii; art. 111 C.pen.; art. 553, art. 597, art. 4251 alin.
(7) C.proc.pen.
Comentariu
1. Punerea în executare a măsurii de siguranţă. Potrivit art. 78 din Legea nr.
253/2013, punerea în executare a măsurii de siguranţă a interzicerii ocupării unei
funcţii sau a exercitării unei profesii se face prin comunicarea unei copii de pe
dispozitivul hotărârii persoanei juridice în cadrul căreia persoana exercită respectiva
funcţie, profesie, meserie sau activitate.
Dacă respectiva funcţie, profesie, meserie sau activitate este organizată şi coordonată
de o anumită instituţie, o comunicare similară se va efectua şi către aceasta.
Pe cale de consecinţă, dacă se interzice exercitarea unor profesii, precum cea de
avocat ori medic, o copie de pe dispozitivul hotărârii se va comunica societăţii de
avocatură sau, după caz, unităţii sanitare, în cadrul căreia făptuitorul şi-a desfăşurat
activitatea, şi o altă copie Uniunii Naţionale a Barourilor din România şi Consiliului
Naţional al Colegiului Medicilor din România.
În mod similar se vor face comunicări în cazul interzicerii exercitării profesiei de
expert contabil; o comunicare trebuie efectuată Corpului Experţilor Contabili şi
Contabililor Autorizaţi din România.
În cazul în care se interzice exercitarea profesiei de expert, indiferent de specializare,
interpret ori traducător autorizat, executor judecătoresc ori notar public, pe lângă
comunicarea copiei de pe dispozitivul hotărârii către instituţia (cu personalitate
juridică) care asigură organizarea şi coordonarea acestor funcţii şi profesii, luarea
măsurii de siguranţă ar trebui să fie comunicată şi Ministerului Justiţiei, care deţine
liste nominale ale persoanelor autorizate să exercite aceste funcţii şi profesii.
În cazul în care interdicţia vizează o meserie sau o altă activitate, comunicarea se
face inspectoratului judeţean de poliţie în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul
condamnatul [art. 78 alin. (2) din Legea nr. 253/2013]. Conform art. 198 alin. (4)
teza finală C.muncii, salariatul faţă de care s-a luat măsura de siguranţă, dacă
a beneficiat de un curs sau un stagiu de formare profesională, va putea fi obligat la
suportarea tuturor cheltuielilor ocazionate de pregătirea sa profesională, proporţional
cu perioada nelucrată din perioada stabilită conform actului adiţional la contractul
individual de muncă.
Aceste comunicări se fac prin intermediul compartimentului executări penale din
cadrul instanţei de executare, de către judecătorul delegat cu executarea [art. 78 alin.
(1) din Legea nr. 253/2013; art. 29, art. 149 lit. a) R.O.I.I.J.].
Lucrările de executare se efectuează în ziua în care hotărârea a devenit executorie
sau, după caz, la data când s-a primit de la instanţa de apel sau de recurs extrasul
deciziei penale.
Organul căruia i s-a comunicat copia de pe dispozitiv – persoana juridică în cadrul
căreia persoana şi-a exercitat/care organizează şi coordonează funcţia, profesia,
meseria sau activitatea sau, după caz, inspectoratul judeţean de poliţie – are
îndatorirea să asigure executarea măsurii luate şi să sesizeze organul de urmărire
penală în caz de sustragere de la executarea măsurii de siguranţă.
Obligaţia de sesizare a organului de urmărire penală se explică prin faptul că
sustragerea de la executare ori neexecutarea conform legii a măsurii de siguranţă
a interzicerii exercitării dreptului de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie ori
o altă activitate constituie infracţiunea de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti
prevăzută de art. 288 alin. (1) C.pen. şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2
ani sau cu amendă, dacă fapta nu constituie o infracţiune mai gravă.
2. Revocarea măsurii de siguranţă. Măsura de siguranţă poate fi revocată doar la
cererea persoanei faţă de care a fost luată, după trecerea unui termen de cel puţin
un an [art. 111 alin. (2) C.pen.] de la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti.
Procurorul nu poate formula cerere de revocare a măsurii de siguranţă, Codul de
procedură penală nemaireluând dispoziţia art. 437 C.proc.pen. din 1968, iar
instanţa nu se poate sesiza din oficiu.
Spre deosebire de Codul de procedură penală din 1968, care reglementa
o competenţă alternativă de soluţionare a cererii de revocare a măsurii de siguranţă
între instanţa de executare şi instanţa corespunzătoare în grad instanţei de executare
în a cărei circumscripţie locuieşte (alegerea aparţinându-i
petentului), C.proc.pen. stabileşte o competenţă exclusivă în favoarea instanţei de
executare.
Cererea de revocare a măsurii de siguranţă se soluţionează în şedinţă publică,
dispunându-se citarea petentului. Din reglementarea coroborată a dispoziţiilor art.
573 C.proc.pen. raportat la art. 597 alin. (5) C.proc.pen. şi art. 364 alin. (1), (3),
(4) C.proc.pen. rezultă că judecata se poate desfăşura şi în lipsa făptuitorului aflat în
stare de libertate, dacă este legal citat sau dacă a solicitat judecarea în lipsă, însă
condamnatul aflat în stare de detenţie este adus la judecată, cu excepţia cazului în
care a solicitat, în scris, judecarea în lipsă. Dispoziţiile privitoare la persoana aflată
în stare de detenţie se aplică şi în cazul celei internate într-un centru educativ,
precum şi, pentru identitate de raţiune, celei internate într-un centru de detenţie.
Petentul va fi audiat, dacă este prezent, putând fi încuviinţate şi administrate orice
alte probe utile şi concludente soluţionării cererii; se va ataşa, în copie conformă cu
originalul, hotărârea prin care a fost aplicată măsura de siguranţă şi se vor solicita
cazierul judiciar al petentului şi informaţii instituţiilor care au asigurat
supravegherea executării măsurii de siguranţă.
Participarea procurorului este obligatorie [conform art. 597 alin. (3) C.proc.pen.].
Cererea se soluţionează după ascultarea concluziilor avocatului petentului – este,
aşadar, obligatorie asistenţa juridică – şi ale procurorului, prin pronunţarea unei
sentinţe.
3. Soluţiile care pot fi pronunţate sunt următoarele:
a) instanţa va admite cererea dacă se constată că temeiurile care au impus luarea
măsurii de siguranţă au încetat şi va revoca măsura de siguranţă;
b) instanţa va respinge cererea când constată că temeiurile care au impus luarea
măsurii de siguranţă nu au încetat. În acest caz, o nouă cerere nu se poate face decât
după trecerea unui termen de cel puţin un an de la data rămânerii definitive a soluţiei
de respingere a cererii anterioare;
c) instanţa poate lua act de retragerea cererii de revocare a măsurii de siguranţă
a interzicerii ocupării unei funcţii sau a exercitării unei profesii;
d) instanţa va declina competenţa de soluţionare.
Sentinţa pronunţată, cu excepţia celei de declinare a competenţei, poate fi atacată cu
contestaţie la instanţa ierarhic superioară, în termen de 3 zile de la comunicare [art.
597 alin. (1) cu referire la alin. (7) C.proc.pen.], care se pronunţă prin decizie, soluţiile
ce pot fi dispuse fiind prevăzute de art. 4251 alin. (7) C.proc.pen., respectiv:
1. respingerea contestaţiei, cu menţinerea hotărârii atacate:
a) când contestaţia este tardivă sau inadmisibilă;
b) când contestaţia este nefondată;
2. admiterea contestaţiei şi:
a) desfiinţarea hotărârii atacate şi soluţionarea cauzei;
b) desfiinţarea hotărârii atacate şi dispunerea rejudecării cauzei de către judecătorul
sau completul care a pronunţat-o, atunci când se constată că nu au fost respectate
dispoziţiile privind citarea.
Apreciem că, deşi nu se prevede expres, dacă instanţa de control judiciar constată
incidenţa unui caz de nulitate absolută, întrucât acesta afectează, prin natura lui,
întreaga hotărâre a primei instanţe, soluţia va fi tot una de desfiinţare a hotărârii
atacate şi de dispunere a rejudecării cauzei.
Art. 574
Executarea confiscării speciale şi a confiscării extinse

Lucreţia Albertina Postelnicu, Constantin Cristinel Meceanu

Măsura de siguranţă a confiscării speciale sau a confiscării extinse luată prin

hotărârea instanţei de judecată se execută după cum urmează:
a) lucrurile confiscate se predau organelor în drept a le prelua sau valorifica
potrivit legii;
b) dacă lucrurile confiscate se află în păstrarea organelor de poliţie sau a altor
instituţii, judecătorul delegat cu executarea trimite o copie de pe dispozitivul
hotărârii organului la care se află. După primirea copiei de pe dispozitiv,
lucrurile confiscate se predau organelor în drept a le prelua sau valorifica
potrivit dispoziţiilor legii;
c) atunci când confiscarea priveşte sume de bani ce nu au fost consemnate la
unităţi bancare, judecătorul delegat cu executarea trimite o copie de pe
dispozitivul hotărârii organelor fiscale, în vederea executării confiscării potrivit
dispoziţiilor privind creanţele bugetare;
d) când s-a dispus distrugerea lucrurilor confiscate, aceasta se face în prezenţa
judecătorului delegat cu executarea, întocmindu-se proces-verbal care se
depune la dosarul cauzei.
Corelaţii legislative: O.G. nr. 14/2007; art. 213, art. 348 C.proc.fisc. (Legea nr.
207/2015); O.U.G. nr. 8/2016; Legea nr. 318/2015
Comentariu
1. Confiscarea dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă. Prin
confiscarea dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă bunurile şi valorile
care fac obiectul acestei măsuri trec în proprietatea privată a statului [art. 3 alin. (1)
din O.G. nr. 14/2007].
În esenţă, punerea în executare a măsurii de siguranţă a confiscării/confiscării
extinse presupune predarea, preluarea şi valorificarea bunurilor confiscate de către
instituţiile prevăzute de actele normative în vigoare. În vederea efectuării acestor
operaţiuni, deţinătorii bunurilor/valorilor confiscate au obligaţii de declarare,
inventariere, evaluare, conservare şi predare a acestora. Aceste obligaţii le incumbă
din momentul în care sunt notificați, conform legii, cu privire la măsura de siguranţă
dispusă.
Procedura se aplică atât atunci când confiscarea/confiscarea extinsă a fost dispusă
prin hotărârea instanţei de judecată (sentinţă rămasă definitivă prin neapelare sau
ca urmare a tardivităţii apelului ori deciziei pronunţată în urma judecării apelului),
în cazul în care măsura de siguranţă s-a dispus în urma unui proces penal care
a parcurs faza de judecată, cât şi atunci când a fost luată prin ordonanţa
procurorului de clasare ori renunţare la urmărire penală, confirmată prin încheierea
judecătorului de cameră preliminară în condiţiile art. 5491 C.proc.pen.
2. Îndeplinirea măsurilor. Astfel, potrivit art. 348 alin. (1) C.proc.fisc: „Confiscările
dispuse de instanţele de judecată [categorie în care intră şi încheierile pronunţate
conform art. 5491 C.proc.pen. de judecătorul de cameră preliminară – n.n.] se duc la
îndeplinire de către Ministerul Finanţelor Publice, Ministerul Afacerilor Interne sau,
după caz, de către alte autorităţi publice abilitate de lege, prin organele competente,
stabilite prin ordin comun al conducătorilor instituţiilor în cauză, iar valorificarea se
face de organele competente ale Ministerului Finanţelor Publice, sau de către alte
autorităţi publice abilitate de lege, cu respectarea prevederilor legale în vigoare”.
Chiar dacă asupra bunurilor cu privire la care a fost dispusă confiscarea specială
sau extinsă era instituită o măsură asigurătorie în cursul procesului penal, aducerea
la îndeplinire a dispoziţiei instanţei de confiscare se va realiza tot prin organele
enumerate mai sus, iar nu prin intermediul organelor de urmărire penală.
Conform O.G. nr. 14/2007 pentru reglementarea modului şi condiţiilor de
valorificare a bunurilor intrate, potrivit legii, în proprietatea privată a statului,
sunt organe de valorificare unităţile subordonate Agenţiei Naţionale de Administrare
Fiscală, stabilite prin ordin al preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare
Fiscală publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, pentru bunurile intrate în
proprietatea privată a statului aflate pe teritoriul României, precum şi structurile de
specialitate cu atribuţii în acest sens din cadrul Ministerului Afacerilor Externe,
pentru bunurile intrate în proprietatea privată a statului, care nu se află pe teritoriul
României.
3. Inventarierea. Deţinătorii bunurilor care au trecut în proprietatea privată
a statului, persoane fizice sau juridice, după caz, au obligaţia să
inventarieze bunurile respective, luând în acelaşi timp şi măsurile de securitate, de
păstrare şi de conservare corespunzătoare până la predarea lor efectivă organelor de
valorificare.
Aceste obligaţii revin şi instanţei sau, după caz, organelor de poliţie sau altor instituţii
în păstrarea cărora s-ar afla bunurile cu privire la care a fost luată măsura
confiscării. Dacă bunurile se găsesc în detenţia organelor de poliţie sau a altor
instituţii, judecătorul delegat cu executarea trimite o copie de pe dispozitivul hotărârii
organului la care se află. După primirea copiei de pe dispozitiv, lucrurile confiscate
se predau organelor în drept a le prelua sau valorifica potrivit dispoziţiilor legii,
aşadar organelor de valorificare mai sus arătate.
Obligaţiile mai sus descrise nu există pentru următoarele categorii de bunuri:
a) medicamentele, materialele consumabile de utilitate medicală, materialele de
natura obiectelor de inventar medicale, aparatura medicală, substanţele toxice,
materialele radioactive, bunurile culturale de patrimoniu, documentele istorice,
materialele de arhivă, obiectele, veşmintele şi cărţile de cult, timbrele filatelice,
materialele lemnoase, detectoarele de metale, fildeşul şi orice bunuri a căror
comercializare este interzisă prin lege, care se predau organelor de specialitate ale
statului competente a gestiona astfel de bunuri, conform prevederilor legale;
b) mijloacele de plată în valută neconvertibilă, care se depun la Banca Naţională
a României în condiţiile legii;
c) armele de foc, muniţiile, materiile explozive şi bunurile cu specific militar, care se
predau imediat, cu titlu gratuit, Poliţiei Române, Ministerului Apărării Naţionale ori,
după caz, altor persoane juridice autorizate, prevăzute de legislaţia privind regimul
armelor şi muniţiilor.
4. Predarea bunurilor intrate în proprietatea privată a statului se face de către
deţinători la organele de valorificare.
Dacă lucrurile confiscate se află în păstrarea organelor de poliţie sau a altor instituţii,
judecătorul delegat cu executarea trimite o copie de pe dispozitivul
hotărârii organului la care se află. După primirea copiei de pe dispozitiv, lucrurile
confiscate se predau în termen de 30 de zile organelor în drept a le prelua sau
valorifica potrivit dispoziţiilor legii. La cererea organelor care se ocupă de valorificare,
bunurile pot rămâne în custodia poliţiei până la valorificare [art. 79 alin. (1) lit. c) din
Legea nr. 253/2013].
Bunurile vor fi predate organelor de valorificare, care sunt obligate să le preia în
termen de 10 zile de la data primirii de către deţinător a documentului care
constituie titlu de proprietate al statului asupra acestora.
5. Evaluarea. După preluarea bunurilor intrate în proprietatea privată a statului,
o comisie de evaluare va proceda la evaluarea acestora în termen de 21 de zile de la
preluare.
Prin excepţie, bunurile de consum alimentar cu grad ridicat de perisabilitate sau care,
prin trecerea timpului, pierd din greutate ori din valoare, inclusiv animalele, păsările
vii şi plantele, se valorifică de îndată. Bunurile se predau imediat persoanelor juridice
specializate sau persoanelor fizice autorizate pentru comercializarea acestor bunuri
către populaţie, la preţul de piaţă. Valorificarea acestor bunuri se face fără efectuarea
procedurilor de evaluare.
Instituţiile abilitate prin lege să ateste calitatea bunurilor, pentru bunurile supuse
valorificării, sunt obligate să emită avizul constatator în termenul solicitat de organul
de valorificare, cu excepţia bunurilor perisabile, pentru care avizul constatator se va
emite de îndată.
6. Valorificarea bunurilor intrate în proprietatea privată a statului care se află pe
teritoriul României se face prin bursele de mărfuri, prin magazine proprii, licitaţie
publică, în regim de consignaţie sau direct de la locul unde acestea se află; dacă
bunurile se află în străinătate, valorificarea se face prin licitaţie publică sau alte
proceduri legale, potrivit legislaţiei aplicabile din statul pe teritoriul căruia se află.
Atunci când confiscarea priveşte sume de bani ce nu au fost consemnate la unităţi
bancare, judecătorul delegat cu executarea trimite o copie de pe dispozitivul hotărârii
organelor fiscale, în vederea executării confiscării potrivit dispoziţiilor privind
creanţele bugetare [art. 79 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 253/2013].
Veniturile încasate din valorificarea bunurilor se varsă la bugetul de stat, după
deducerea cheltuielilor efectuate conform prevederilor legale în vigoare, precum şi
a altor reţineri prevăzute prin legi speciale în cazul organelor abilitate, în termen de
5 zile lucrătoare de la încasare.
Cu excepţia celor distruse, bunurile necomunitare care au intrat în proprietatea
privată a statului sunt supuse prevederilor art. 867a din Regulamentul Comisiei
(CEE) nr. 2454/93 de stabilire a unor dispoziţii de aplicare a Regulamentului
Consiliului (CEE) nr. 2913/92 privind crearea Codului vamal comunitar, cu
modificările ulterioare.
Nu se valorifică bunurile care nu îndeplinesc condiţiile legale de comercializare,
acestea urmând a fi distruse pe cheltuiala persoanelor fizice ori juridice de la care au
fost confiscate sau a deţinătorului, în cazul în care acestea nu pot fi identificate.
Distrugerea se va efectua în prezenţa şi cu confirmarea prin semnătură a unei comisii
de preluare şi distrugere formată din reprezentanţi ai deţinătorului, ai Autorităţii
Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor, ai organului de valorificare, ai
Ministerului Afacerilor Interne, ai Ministerului Mediului şi Schimbărilor Climatice
[art. 1 alin. (3) din O.G. nr. 14/2007] şi a judecătorului delegat cu executarea,
întocmindu-se proces-verbal care se depune la dosarul cauzei.
Se distrug, de asemenea, bunurile supuse valorificării care, în perioada valorificării,
au devenit necomercializabile, precum şi cele care nu au putut fi valorificate, ce vor
fi distruse sub supravegherea unei comisii de distrugere.
Când s-a dispus distrugerea lucrurilor confiscate, dacă prin lege nu se prevede altfel,
aceasta se face în prezenţa unei comisii formate din judecătorul delegat cu executarea
al instanţei de executare, un reprezentant al parchetului de pe lângă aceeaşi instanţă,
un reprezentant al inspectoratului judeţean de poliţie, gestionarul camerei de corpuri
delicte în gestiunea căruia se aflau bunurile supuse distrugerii şi, dacă este cazul,
reprezentanţi ai altor autorităţi cu competenţe în domeniu desemnaţi de judecătorul
delegat. Comisia întocmeşte un proces-verbal, care se trimite, în copie, spre a fi depus
la dosarele privind cauzele în care s-a dispus confiscarea respectivelor bunuri. În
cazul în care distrugerea nu are loc în circumscripţia instanţei de executare, din
comisie face parte judecătorul delegat cu executarea de la instanţa corespunzătoare
în grad în circumscripţia căreia are loc distrugerea. Un exemplar al procesului-verbal
se trimite instanţei de executare [art. 79 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 253/2013].
7. Agenţia Naţională de Administrare a Bunurilor Indisponibilizate. Conform art.
31 din Legea nr. 318/2015, Agenţia Naţională de Administrare a Bunurilor
Indisponibilizate ţine evidenţa hotărârilor şi a încheierilor prin care s-a luat măsura
de siguranţă a confiscării speciale sau a confiscării extinse dispuse de instanţele
române, precum şi a celor comunicate autorităţilor române de către instanţele
străine.
Judecătorul delegat cu executarea transmite Agenţiei o copie a hotărârii sau
a încheierii prin care s-a luat măsura de siguranţă a confiscării speciale sau
a confiscării extinse. Aşadar, alături de comunicările care se efectuează în vederea
punerii în executare a măsurilor de siguranţă a confiscării/confiscării speciale, se va
efectua şi o comunicare în vederea ţinerii acestei evidenţe.
Bunurile aflate în administrarea Agenţiei, confiscate în cadrul procesului penal, se
predau organelor de valorificare, conform prevederilor O.G. nr. 14/2007.
8. Punerea în executare a măsurii de siguranţă a confiscării/confiscării speciale
poate, în prealabil, implica aducerea la îndeplinire a unor măsuri asigurătorii.
Astfel, întrucât punerea în executare a măsurii de siguranţă a confiscării/confiscării
speciale poate dura (din cauza naturii valorilor supuse confiscării, numărului
acestora, procedurilor de identificare, formalităţilor pe care procedura de confiscare
le implică etc.), pentru a se evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau
sustragerea de la urmărire a bunurilor care fac obiectul măsurilor de siguranţă
prevăzute de art. 112 şi art. 1121 C.pen., instanţa poate lua prin hotărâre măsuri
asigurătorii în baza art. 404 alin. (4) lit. c) raportat la art. 249 alin. (1),
(4) C.proc.pen. [apreciem că art. 397 alin. (2) C.proc.pen. nu poate constitui temei de
drept pentru luarea măsurilor asigurătorii prin hotărâre în vederea garantării
confiscării, deoarece textul de lege face trimitere expresă la luarea acestora pentru
a garanta reparaţiile civile].
Conform art. 251 C.proc.pen., astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 18/2016,
ordonanţa sau încheierea de luare a măsurii asigurătorii se aduce la îndeplinire de
către organele de cercetare penală, precum şi de către organele competente potrivit
legii, din dispoziţia organului de urmărire penală sau a judecătorului de cameră
preliminară ori a instanţei de judecată, după caz.
În cazul luării unor astfel de măsuri prin încheiere ori hotărârea instanţei de judecată,
faţă de conţinutul modificat al art. 251 C.proc.pen., apreciem că nu se mai
poate considera că organele de cercetare penală mai au competenţe în punerea în
executare a acestora.
Aceste atribuţii sunt partajate, în prezent, de organele fiscale, în baza art. 213
alin. (6) teza a II-a C.proc.fisc., în ceea ce priveşte efectuarea formalităţilor de
informare/notare a instituţiilor competente cu privire la luarea măsurilor
asiguratorii şi de Agenţia Naţională de Administrare a Bunurilor
Indisponibilizate (A.N.A.B.I.), conform Legii nr. 318 din 11 decembrie 2015 (M.Of.
nr. 961 din 24 decembrie 2015).
A.N.A.B.I. are, în esenţă, următoarele atribuţii în ceea ce priveşte bunurile mobile şi
imobile care ar putea fi sau sunt indisponibilizate prin măsuri asiguratorii:
- facilitează identificarea şi urmărirea bunurilor care pot face obiectul măsurilor
asigurătorii în cursul procedurilor judiciare penale, al confiscării speciale sau
extinse. Conform art. 24 din lege, A.N.A.B.I. devine instituţie care are şi atribuţii de
informare în acest scop, directă sau mediată (pentru date şi informaţii solicitate altor
oficii de recuperare a creanţelor sau autorităţi cu atribuţii similare din alte state
membre ale Uniunii Europene sau ţară terţă), la cererea organului de cercetare
penală, a procurorului sau a instanţei de judecată. Având în vedere că A.N.A.B.I.
are competenţe de centralizare a informaţiilor de acest tip, apreciem că
direcţionarea corespondenţei organelor judiciare către această instituţie poate
conduce la obţinerea rapidă a datelor necesare procedurilor judiciare. În acest scop
se va folosi formularul special adoptat în acest sens (anexa 2 din Legea nr.
318/2015);
- administrează şi ţine evidenţa sumelor de bani care fac obiectul procedurilor
reglementate de art. 252, art. 2521 şi art. 254 C.proc.pen.;
- la solicitarea procurorului sau a instanţei de judecată, depozitează temporar şi
administrează bunurile mobile indisponibilizate a căror valoare individuală
depăşeşte, la momentul dispunerii măsurii asigurătorii, echivalentul în lei al sumei
de 15.000 Euro;
- din dispoziţia procurorului, a judecătorului de drepturi şi libertăţi sau a instanţei
de judecată, procedează la valorificarea de îndată a bunurilor mobile sechestrate, în
cazurile prevăzute de art. 2521 C.proc.pen.;
- ţine evidenţa imobilelor asupra cărora a fost solicitată intabularea ipotecii legale, în
condiţiile C.proc.pen., precum şi a imobilelor asupra cărora a fost solicitată notarea
măsurii asigurătorii, în baza ordonanţei procurorului sau a încheierii judecătorului.
Subliniem că A.N.A.B.I. nu are, conform legii de organizare, competenţe în ceea ce
priveşte instituirea măsurilor asigurătorii – de exemplu nu va efectua demersurile
pentru intabularea unei ipoteci.
O modificare adusă de noul Cod de procedură fiscală în materia contestaţiei la
executare specifice acestui domeniu (cel fiscal) constă în excluderea din sfera acestei
căi de atac a deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii [art. 213 alin. (13)
C.proc.fisc.]. Această limitare priveşte doar actul primar prin care se dispune
instituirea măsurilor asigurătorii, urmând ca actele subsecvente, în măsura în care
subzistă şi în privinţa acestora motive proprii de contestare, să fie contestate pe calea
prezentei proceduri [A. Iancu, în C.F. Costaş (coord.), Codul de procedură fiscală.
Comentariu pe articole, Ed. Solomon, Bucureşti, 2016, p. 546 şi urm.].
Secţiunea a 4-a
Punerea în executare a altor dispoziţii

Art. 575
Avertismentul

Lucreţia Albertina Postelnicu, Constantin Cristinel Meceanu

(1) Executarea avertismentului are loc de îndată, în şedinţa în care s-a

pronunţat hotărârea.
(2) Dacă avertismentul nu poate fi executat îndată după pronunţare, punerea în
executare a acestuia se face la rămânerea definitivă a hotărârii, prin
comunicarea unei copii de pe aceasta persoanei căreia i se aplică.
Corelaţii legislative: art. 80-81 C.pen.
Comentariu
Când dispune renunţarea la aplicarea pedepsei, instanţa aplică inculpatului un
avertisment.
Aplicarea avertismentului se menţionează în minuta şi în dispozitivul hotărârii.
Executarea avertismentului are loc de îndată, în şedinţa în care s-a pronunţat
hotărârea, chiar dacă soluţia dată acţiunii penale nu este definitivă, dacă inculpatul
este prezent. Judecătorul care stabileşte soluţia renunţării la aplicarea pedepsei
informează inculpatul, după pronunţare, asupra motivelor de fapt care au determinat
renunţarea la aplicarea pedepsei şi îl atenţionează asupra conduitei sale viitoare şi
a consecinţelor la care se expune dacă va mai comite infracţiuni. Motivele prezentate
inculpatului urmează să se regăsească în considerentele hotărârii [art. 403 alin. (3)
C.proc.pen.].
Chiar dacă inculpatul este prezent la pronunţarea hotărârii şi i se aduce la
cunoştinţă avertismentul, termenul de apel va curge pentru acesta tot de la data
comunicării copiei de pe minută.
Întrucât la pronunţarea hotărârii părţile nu se citează, dacă inculpatul nu se
prezintă, avertismentul se va executa la rămânerea definitivă a hotărârii, prin
comunicarea unei copii de pe aceasta persoanei căreia i se aplică. Pe cale de
consecinţă, dacă inculpatul nu a fost prezent la pronunţarea soluţiei de către prima
instanţă, comunicarea scrisă a hotărârii prin care a fost aplicat avertismentul nu va
fi efectuată de îndată după redactarea hotărârii, ci numai după rămânerea definitivă
a acesteia. Comunicarea se efectuează de instanţa de executare.
Avertismentul se execută în aceeaşi modalitate şi dacă la pronunţare este prezent
avocatul ales sau numit din oficiu al inculpatului, deoarece nu se poate considera că
prezenţa reprezentantului său ar echivala cu însăşi prezenţa lui în instanţa
respectivă.
Poziţiile din registrul de executări penale se vor închide de judecătorul delegat prin
completarea ultimelor două coloane, numai după ce acesta a constatat personal că
s-au executat toate măsurile prevăzute în hotărârea prin care s-a dispus renunţarea
la aplicarea pedepsei.
Dacă s-a dispus renunţarea la aplicarea pedepsei în registrul de evidenţă a executării
hotărârilor penale pronunţate, în apel poziţiile se vor închide după restituirea
dosarelor la prima instanţă.

Art. 576
Măsurile şi obligaţiile impuse de instanţă

Lucreţia Albertina Postelnicu, Constantin Cristinel Meceanu

(1) Punerea în executare a măsurilor şi obligaţiilor prevăzute la art. 85 alin. (1)
şi (2) din Codul penal, a dispoziţiilor art. 87, 93, 95, art. 101 alin. (1) şi (2) şi
ale art. 103 din Codul penal se face prin trimiterea unei copii de pe hotărâre
serviciului de probaţiune competent.
(2) În cazul obligaţiilor prevăzute la art. 85 alin. (2) lit. e)-j), la art. 93 alin. (2)
lit. d) şi la art. 101 alin. (2) lit. c)-g) din Codul penal, un extras de pe dispozitivul
hotărârii se trimite organului sau autorităţii competente să verifice respectarea
acestora.
Corelaţii legislative: art. 85 alin. (2) lit. e)-j), art. 93 alin. (2) lit. d) şi art. 101 alin. (2)
lit. c)-g) C.pen.; art. 43-62 din Legea nr. 253/2013
Comentariu
Măsurile şi obligaţiile impuse de instanţă în cazul amânării aplicării pedepsei, al
suspendării executării pedepsei ori al liberării condiţionate, respectiv cele modificate
ulterior ori care au încetat pe parcursul termenului de supraveghere, se pun în
executare prin trimiterea unei copii de pe hotărâre serviciului de probaţiune de la
domiciliul persoanei în privinţa căreia s-a renunţat la aplicarea pedepsei ori, după
caz, al condamnatului.
În cazul obligaţiilor prevăzute la art. 85 alin. (2) lit. e)-j), la art. 93 alin. (2) lit. d) şi la
art. 101 alin. (2) lit. c)-g) C.pen., un extras de pe dispozitivulhotărârii se trimite
organului sau autorităţii competente să verifice respectarea acestora.
Comunicările se efectuează de judecătorul delegat cu executarea. Lucrările de
comunicare se întocmesc de grefierul delegat la compartimentul executări penale.
Legea nr. 253/2013 privind executarea pedepselor, a măsurilor educative şi a altor
măsuri neprivative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului
penal reglementează prin art. 43-62 modalitatea în care se asigură punerea în
executare a acestor măsuri şi obligaţii de către instituţiile competente.
1. Amânarea aplicării pedepsei sau suspendarea executării pedepsei sub
supraveghere. Astfel, în cazul dispunerii amânării aplicării pedepsei ori
al suspendării executării pedepsei sub supraveghere, o copie de pe hotărârea
instanţei comunicată serviciului de probaţiune va cuprinde menţiunea că toate
măsurile de supraveghere prevăzute la art. 85 alin. (1) şi, respectiv, art. 93 alin. (1)
C.pen. se execută integral, potrivit legii.
Dacă instanţa a stabilit în sarcina persoanei una sau mai multe dintre obligaţiile
prevăzute la art. 85 alin. (2) şi, respectiv, art. 93 C.pen., judecătorul delegat cu
executarea comunică o copie de pe dispozitivul hotărârii şi următoarelor persoane sau
instituţii:
1.1. Executarea obligaţiilor prevăzute de art. 85 alin. (2) lit. a)-d) şi, respectiv, art. 93
alin. (2) lit. a)-c), alin. (3) C.pen. este asigurată, conform art. 50-54 din Legea nr.
253/2013, de serviciul de probaţiune; în cazul obligaţiei prevăzute de art. 85 alin. (2)
lit. d) C.pen., dacă instituţia în care urmează să aibă loc controlul, tratamentul sau
îngrijirea medicală nu este menţionată în hotărâre, executarea obligaţiei este
asigurată, conform art. 50-54 din Legea nr. 253/2013, de consilierul de probaţiune,
care decide instituţia în care urmează să aibă loc controlul, tratamentul sau îngrijirea
medicală şi comunică acesteia copia de pe dispozitivul hotărârii, precum şi decizia
sa.
1.2. În cazul obligaţiilor prevăzute de art. 85 alin. (2) lit. e)-j), art. 93 alin. (2) lit. d)
C.pen. (art. 55 din Legea nr. 253/2013):
- pentru obligaţia de a nu comunica cu victima ori cu membri de familie ai acesteia,
cu persoanele care au comis infracţiunea sau cu alte persoane, stabilite de instanţă,
ori de a se apropia de acestea [art. 85 lit. e) C.pen.], comunicarea se face persoanelor
cu care condamnatul nu are dreptul să intre în legătură ori de care nu are dreptul să
se apropie, inspectoratului judeţean de poliţie în a cărui circumscripţie îşi are
domiciliul, precum şi, dacă este cazul, celui în care îşi are locuinţa condamnatul şi,
pentru cazurile în care victima sau persoanele stabilite de instanţă nu domiciliază în
aceeaşi circumscripţie, inspectoratelor judeţene de poliţie de la domiciliul acestora;
- pentru obligaţia de a nu se afla în anumite locuri sau la anumite manifestări
sportive, culturale ori la alte adunări publice, stabilite de instanţă [art. 85 lit. f)
C.pen.], comunicarea se face inspectoratului judeţean de poliţie în a cărui
circumscripţie îşi are domiciliul, precum şi, dacă este cazul, celui în care îşi are
locuinţa condamnatul şi, pentru cazurile în care s-a dispus interdicţia pentru locuri,
manifestări sau adunări în afara acestei circumscripţii, Inspectoratului General al
Poliţiei Române;
- pentru obligaţia de a nu conduce anumite categorii de vehicule stabilite de instanţă
[art. 85 lit. g) C.pen.], comunicarea se face inspectoratului judeţean de poliţie în
a cărui circumscripţie îşi are domiciliul, precum şi, dacă este cazul, celui în care îşi
are locuinţa condamnatul;
- pentru obligaţia de a nu deţine, purta şi folosi orice categorie de arme [art. 85 lit. h)
C.pen.], comunicarea se face inspectoratului judeţean de poliţie în a cărui
circumscripţie îşi are domiciliul, precum şi, dacă este cazul, celui în care îşi are
locuinţa condamnatul;
- pentru obligaţia de a nu părăsi teritoriul României [art. 85 lit. i) C.pen.], comunicarea
se face Inspectoratului General al Poliţiei de Frontieră, Direcţiei Generale de
Paşapoarte şi Inspectoratului General pentru Imigrări, în situaţia cetăţenilor străini;
- pentru obligaţia de a nu ocupa funcţia, de a nu exercita profesia sau meseria ori de
a nu desfăşura activitatea de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii [art. 85 lit.
j) C.pen.], comunicarea se face persoanei juridice în cadrul căreia persoana exercită
respectiva funcţie, profesie, meserie sau activitate, precum şi, dacă este cazul,
persoanei juridice care asigură organizarea şi coordonarea exercitării profesiei sau
activităţii respective ori autorităţii care a învestit-o cu exercitarea unui serviciu de
interes public.
În situaţia în care constată încălcarea uneia dintre obligaţiile impuse, autorităţile sau
instituţiile abilitate să supravegheze modul de îndeplinire a acestor obligaţii sesizează
serviciul de probaţiune.
Sesizarea serviciului de probaţiune cu privire la nerespectarea obligaţiilor impuse
poate fi făcută, după caz, şi de persoana vătămată sau de altă persoană interesată.
În caz de modificare sau încetare a oricăror obligaţii, judecătorul delegat cu
executarea efectuează comunicările corespunzătoare.
Competenţa judecătorului delegat cu executarea şi a instanţei pe durata
termenului de supraveghere. În mod excepţional, consilierul de probaţiune, prin
decizie, poate acorda persoanei supravegheate, la cererea motivată
a acesteia, permisiunea în executarea obligaţiilor prevăzute la art. 85 alin. (2)
lit. e) şi f), respectiv art. 101 alin. (2) lit. d) şi e) C.pen.(obligaţia de a nu comunica
cu victima ori cu membri de familie ai acesteia, cu persoanele care au comis
infracţiunea sau cu alte persoane, stabilite de instanţă, ori de a se apropia de acestea;
obligaţia de a nu se afla în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive,
culturale ori la alte adunări publice, stabilite de instanţă), în următoarele cazuri:
a) participarea persoanei supravegheate la căsătoria, botezul sau funeraliile unui
membru de familie, dintre cei prevăzuţi la art. 177 C.pen. [considerăm că trebuie
avută în vedere, mutatis mutandis, şi jurisprudenţa dezvoltată de CtEDO cu privire
la acest aspect prin luarea, dacă este cazul, în considerare a posibilităţii de însoţire
a condamnatului de o escortă pentru a participa la unul din evenimentele enumerate
– în acest sens, cauza Kanalas c. României, Hotărârea din 6 decembrie 2016
(http://hudoc.echr.coe.int)];
b) participarea la un concurs, în vederea ocupării unui loc de muncă;
c) susţinerea unui examen;
d) urmarea unui tratament sau a unei intervenţii medicale.
Permisiunea poate fi acordată pe o perioadă de maximum 5 zile, cu excepţia situaţiei
în care este acordată ca urmare a unui tratament sau a unei intervenţii medicale,
când, în mod excepţional, permisiunea poate fi acordată pentru durata de timp
necesară pentru urmarea tratamentului sau a intervenţiei medicale. Durata
permisiunii se include în termenul de supraveghere.
Despre acordarea permisiunii, consilierul de probaţiune încunoştinţează persoanele
sau instituţiile prevăzute la art. 29 alin. (1) lit. m) şi n) din Legea nr. 253/2013,
precum şi judecătorul delegat cu executarea.
Decizia emisă de consilierul de probaţiune este obligatorie pentru persoanele aflate
în supraveghere şi instituţiile din comunitate vizate.
Împotriva deciziei, persoana poate face plângere la judecătorul delegat cu
executarea, care se pronunţă prin încheiere care nu este supusă niciunei căi de atac.
Plângerea persoanei supravegheate nu suspendă executarea deciziei atacate [art. 17
alin. (3) coroborat cu art. 16 alin. (2), art. 15 lit. f) din Legea nr. 253/2013].
1.3. Se poate acorda persoanei căreia i-a fost impusă obligaţia de a nu părăsi ţara
permisiunea de a părăsi teritoriul României.
Cererea persoanei supravegheate se adresează instanţei de executare şi se
soluţionează în camera de consiliu, după ascultarea acesteia şi a consilierului de
probaţiune. Instanţa se pronunţă prin încheiere definitivă. Durata părăsirii ţării nu
poate depăşi 30 de zile într-un an. Durata permisiunii se include în termenul de
supraveghere.
O copie a încheierii definitive se comunică, de îndată, serviciului de probaţiune
competent, Inspectoratului General al Poliţiei de Frontieră şi Direcţiei Generale de
Paşapoarte.
1.4. În ceea ce priveşte executarea obligaţiei prevăzute la art. 85 alin. (2) lit. b) şi art.
93 alin. (3) C.pen., în cazul în care executarea muncii nu mai este posibilă în niciuna
dintre cele două instituţii din comunitate menţionate în hotărâre, consilierul de
probaţiune sesizează judecătoruldelegat cu executarea, care va desemna o altă
instituţie din comunitate pentru executarea muncii.
1.5. În cazul în care constată nerespectarea unora dintre măsurile de supraveghere
sau obligaţiile stabilite de instanţă pe durata termenului de supraveghere, consilierul
de probaţiune verifică motivele care au determinat această nerespectare. Dacă
apreciază că nerespectarea s-a făcut cu rea-credinţă, sesizează instanţa, în vederea
revocării amânării aplicării pedepsei.
Nerespectarea termenelor pentru care au fost acordate permisiuni din executarea
obligaţiilor poate conduce la revocarea amânării aplicării pedepsei, în condiţiile art.
88 alin. (1) lit. a) C.pen., respectiv ale art. 104 C.pen., în cazul liberării condiţionate.
Sesizarea instanţei poate fi făcută de către procuror, în cazul comiterii unei noi
infracţiuni în termenul de supraveghere, şi de către judecătorul delegat cu
executarea, la cererea persoanei vătămate sau a altei persoane interesate, după
consultarea raportului întocmit de consilierul de probaţiune. Raportul de evaluare
însoţeşte sesizarea făcută de judecătorul delegat.
1.6. Instanţa de executare poate fi sesizată în vederea modificării unor obligaţii ori
a încetării acestora de consilierul de probaţiune şi de judecătorul delegat cu
executarea, la cererea persoanei supravegheate sau a persoanei vătămate, după
consultarea raportului întocmit de consilierul de probaţiune.
2. Liberarea condiționată. În cazul liberării condiţionate, instanţa de judecată
care a dispus liberarea condiţionată transmite serviciului de probaţiune o copie de
pe hotărârea prin care s-a acordat liberarea, cu menţiunea că toate măsurile de
supraveghere prevăzute la art. 101 alin. (1) C.pen. se execută integral, potrivit legii,
şi cu indicarea perioadei de executare a măsurilor de supraveghere, respectiv
a obligaţiilor prevăzute la art. 101 alin. (2) lit. a) şi b) C.pen., atunci când este cazul,
calculată potrivit art. 101 alin. (5) C.pen.
În situaţia în care instanţa a stabilit în sarcina persoanei faţă de care s-a dispus
liberarea condiţionată una sau mai multe dintre obligaţiile prevăzute la art. 101 alin.
(2) lit. c)-g) C.pen., instanţa de judecată care a dispus liberarea condiţionată
comunică o copie de pe hotărârea prin care s-a acordat liberarea, după caz, şi
persoanelor sau instituţiilor prevăzute la art. 29 alin. (1) lit. h)-j), m) şi n) din Legea
nr. 253/2013, abilitate să supravegheze îndeplinirea acestor obligaţii.
Competenţa judecătorului delegat cu executarea şi a instanţei pe durata
termenului de supraveghere
2.1. În situaţia în care, pe parcursul supravegherii, consilierul de probaţiune
constată că se impune modificarea conţinutului unora dintre obligaţii, stabilirea unor
noi obligaţii sau încetarea executării unora dintre cele dispuse, va sesiza instanţa.
Sesizarea instanţei poate fi făcută şi de către judecătorul delegat cu executarea, la
cererea celui liberat sau a persoanei vătămate, după consultarea raportului întocmit
de consilierul de probaţiune.
2.2. În cazul în care constată nerespectarea uneia sau a unora dintre măsurile de
supraveghere sau obligaţiile stabilite de instanţă pe durata termenului de
supraveghere, consilierul de probaţiune verifică motivele care au determinat această
nerespectare şi întocmeşte un raport. Dacă apreciază că nerespectarea s-a făcut cu
rea-credinţă, sesizează instanţa, în vederea revocării liberării condiţionate.
În situaţia în care constată încălcarea uneia dintre obligaţiile prevăzute la art. 101
alin. (2) lit. c)-g) C.pen., organele abilitate însărcinate cu verificarea modului de
îndeplinire a acestor obligaţii sesizează serviciul de probaţiune.
Sesizarea serviciului de probaţiune cu privire la nerespectarea aceloraşi obligaţii
poate fi făcută, după caz, şi de persoana vătămată sau de altă persoană interesată.
Sesizarea instanţei de executare în vederea revocării liberării condiţionate poate fi
făcută şi de către procuror, în cazul comiterii unei noi infracţiuni în termenul de
supraveghere, şi de către judecătorul delegat cu executarea, la cererea persoanei
vătămate sau a altei persoane interesate, după consultarea raportului întocmit de
consilierul de probaţiune. Raportul de evaluare însoţeşte sesizarea făcută de
judecătorul delegat.
Potrivit art. 17 alin. (2) din Legea nr. 253/2013, în situaţia în care, pentru sesizarea
instanţei pentru modificarea conţinutului, înlocuirea, încetarea unor obligaţii sau
revocarea unor pedepse ori măsuri neprivative de libertate, legea prevede consultarea
prealabilă de către judecător a unui raport sau referat de evaluare, la solicitarea
judecătorului, consilierul de probaţiune transmite raportul sau referatul de evaluare
în termen de 14 zile de la data primirii solicitării la serviciul de probaţiune.
Nedepunerea raportului sau a referatului de evaluare în termenul stabilit nu
împiedică sesizarea instanţei de către judecătorul delegat cu executarea.
Art. 577
Amenzile judiciare

Lucreţia Albertina Postelnicu, Constantin Cristinel Meceanu

(1) Amenda judiciară se pune în executare de către organul judiciar care

a aplicat-o.
(2) Punerea în executare se face prin trimiterea unui extras de pe acea parte din
dispozitiv care priveşte aplicarea amenzii judiciare organului care, potrivit legii,
execută amenda penală.
(3) Executarea amenzilor judiciare se face de organul arătat la alin. (2).
Corelaţii legislative: art. 283-284 C.proc.pen.; art. 29 şi urm., art. 226 C.proc.fisc.
Comentariu
Întrucât amenzile judiciare aplicate constituie venituri la bugetul de stat, fiind
cuprinse distinct în bugetul Ministerului Public sau al Ministerului Administraţiei şi
Internelor, al Ministerului Justiţiei, după caz, executarea acestora se va face conform
dispoziţiilor privitoare la executarea creanţelor fiscale.
Amenda judiciară aplicată prin ordonanţă ori încheiere sau dispoziţia din sentinţă
ori decizie se pune în executare în momentul în care rămâne definitivă. Acest moment
este diferit după cum sancţiunea a fost aplicată unui martor, expert, interpret ori
avocat ori unei alte persoane, astfel:
1. În cazul în care amenda judiciară a fost aplicată unui martor, expert,
interpret ori avocat, având în vedere că, potrivit art. 410 alin. (2) C.proc.pen.,
aceştia pot formula apel [indiferent dacă au formulat sau nu cereri de anulare sau de
reducere a amenzii potrivit art. 284 C.proc.pen., art. 410 alin. (2) C.proc.pen. nu
distinge] de îndată după pronunţarea încheierii prin care s-a dispus asupra amenzilor
judiciare şi cel mai târziu în 10 zile de la pronunţarea sentinţei prin care s-a
soluţionat cauza, amenda judiciară aplicată acestora se pune în executare la
expirarea termenului de apel, respectiv la data rămânerii definitive a încheierii în
ipoteza respingerii apelului formulat (M. Udroiu, Procedură penală. Partea
specială. Noul Cod de procedură penală, op. cit., 2014, p. 357);
2. În cazul în care amenda judiciară a fost aplicată oricăror alte persoane decât
martorul, expertul, interpretul şi avocatul, actul de procedură prin care a fost
aplicată rămâne definitiv:
La momentul expirării termenului de formulare a cererii de anulare sau de reducere
a amenzii judiciare (cu condiţia ca hotărârea să fi fost în mod legal comunicată
potrivit art. 264 C.proc.pen.), când nu s-a formulat cererea ori, fiind formulată,
aceasta a fost retrasă înăuntrul termenului;
La data retragerii cererii de anulare sau de reducere a amenzii judiciare, dacă
manifestarea de voinţă în acest sens este făcută după formularea căii de atac, dar
înainte de soluţionare;
La data pronunţării soluţiei prin care s-a respins cererea de anulare sau de reducere
a amenzii judiciare.
Amenda judiciară se pune în executare de către organul judiciar care a aplicat-o
(organul de urmărire penală, judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de
cameră preliminară, instanţa de judecată, judecătorul delegat cu executarea) prin
trimiterea unui extras de pe acea parte din dispozitiv care priveşte aplicarea amenzii
judiciare, către administraţia finanţelor publice.
Administraţia finanţelor publice competentă teritorial să execute amenda judiciară se
va determina conform art. 29 şi urm. C.proc.fisc., respectiv acelui organ fiscal
teritorial din cadrul A.N.A.F., stabilit prin ordin al preşedintelui A.N.A.F., în a cărui
rază teritorială se află domiciliul fiscal al contribuabilului/plătitorului. În cazul
contribuabilului/plătitorului nerezident care desfăşoară activităţi pe teritoriul
României prin unul sau mai multe sedii permanente, competenţa revine organului
fiscal central pe a cărui rază teritorială se află situat sediul permanent desemnat
potrivit Codului fiscal. O listă detaliată a competenţei teritoriale de administrare
a fost stabilită prin Ordinul preşedintelui A.N.A.F. nr. 3631/2015 (M.Of. nr. 939 din
18 decembrie 2015).
Pentru a se realiza o executare eficientă, prin evitarea întârzierilor în recuperarea
cheltuielilor judiciare, trebuie stabilită, înainte de a demara procedurile de punere în
executare, structura fiscală competentă în funcţie şi de calitatea debitorului
(competenţa materială), astfel:
- pentru persoanele fizice şi cele juridice care nu fac parte din categoria care nu sunt
calificaţi expres drept „contribuabili mijlocii” sau „mari contribuabili”, respectiv în
cazul asocierilor fără personalitate juridică, competenţa materială revine unei
administraţii judeţene a finanţelor publice, unui serviciu fiscal sau a unui birou
fiscal;
- pentru debitorii (care pot fi doar persoane juridice) din categoria contribuabililor
mijlocii, competenţa revine administraţiilor judeţene ale finanţelor publice, de către
administraţiile pentru contribuabili mijlocii, iar pentru debitorii din categoria marilor
contribuabili competenţa revine Direcţiei Generale de Administrare a Marilor
Contribuabili (T. Vidrean-Căpuşan, în C.F. Costaş, Codul de procedură fiscală.
Comentariul pe articole, op. cit., p. 81 şi urm.);
Împotriva ordonanţei procurorului/încheierilor de şedinţă/hotărârii judecătoreşti
rămase definitive în privinţa cheltuielilor judiciare nu se poate face contestaţie la
titlu, aceasta fiind expres oprită prin art. 260 alin. (3) C.proc.fisc. Pot fi, însă,
formulate contestaţii împotriva oricărui act de executare efectuat cu încălcarea
prevederilor C.proc.fisc. de către organele de executare silită, precum şi în cazul
în care aceste organe refuză să îndeplinească un act de executare în condiţiile
legii.
Adresa de comunicare a organului judiciar va conţine datele necesare identificării
titlului executoriu, cuantumul cheltuielilor judiciare şi datele de identificare ale
persoanei care a fost obligată la plata lor.
Titlul executoriu (în sens fiscal) va cuprinde: denumirea organului judiciar emitent;
data la care a fost emis şi data de la care îşi produce efectele; datele de identificare
ale plătitorului şi, dacă este cazul, datele de identificare a persoanei împuternicite de
plătitor; obiectul actului; motivele de fapt; temeiul de drept. Dacă titlul nu
cuprinde unul dintre următoarele elemente: numele şi prenumele sau denumirea
debitorului, codul numeric personal, codul unic de înregistrare, domiciliul sau sediul,
cuantumul sumei datorate, temeiul legal, semnătura organului care l-a emis şi dovada
comunicării acestora, organul de executare silită restituie de îndată titlurile executorii
organelor emitente [art. 226 C.proc.fisc.].
Deoarece pentru închiderea poziţiilor din registrul de executări penale judecătorul
delegat trebuie să constate şi că s-au expediat actele de punere în executare a amenzii
judiciare, primindu-se confirmarea de înregistrare a debitului, urmează ca adresa
comunicată administraţiei finanţelor publice să fie redactată astfel încât să permită
confirmarea de către aceasta a primirii adresei de dare în debit şi expedierea
confirmării către organul judiciar expeditor.
Dacă nu este achitată în mod voluntar, organul fiscal competent va trece la
executarea silită a creanţei fiscale reprezentată de amenda judiciara.
Art. 578
Cheltuielile judiciare avansate de stat

Lucreţia Albertina Postelnicu, Constantin Cristinel Meceanu

(1) Dispoziţia din hotărârea penală sau din ordonanţa procurorului privind
obligarea la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat se pune în executare
prin trimiterea unui extras de pe acea parte din dispozitiv care priveşte
aplicarea cheltuielilor judiciare organului care, potrivit legii, execută amenda
penală.
(2) În situaţia în care persoana obligată la plata cheltuielilor judiciare către stat
nu depune recipisa de plată integrală a acestora la instanţa de executare sau la
unitatea de parchet, în termen de 3 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii
sau a ordonanţei procurorului, executarea cheltuielilor judiciare se face de
organul arătat la alin. (1).
Corelaţii legislative: art. 442 alin. (2), art. 443 C.proc.pen. din 1968; art. 553
C.proc.pen.; art. 122 alin. (1), (2); art. 153 alin. (1), (2), art. 154 alin. (3), (5) R.O.I.I.J.; art.
30 şi urm., art. 226 C.proc.fisc.
Comentariu
Cheltuielile judiciare avansate de stat sunt sumele plătite de stat pentru acoperirea
cheltuielilor necesare pentru efectuarea actelor de procedură, administrarea
probelor, conservarea mijloacelor materiale de probă, onorariile avocaţilor, precum şi
orice alte cheltuieli ocazionate de desfăşurarea procesului penal.
Acestea sunt cuprinse distinct, după caz, în bugetul de venituri şi cheltuieli al
Ministerului Justiţiei, al Ministerului Public, precum şi al altor ministere de resort.
Destinaţia acestor cheltuieli judiciare le califică în mod evident ca fiind drepturi
patrimoniale rezultate dintr-un raport de drept material fiscal. Prin urmare, în mod
firesc, textul legal face aplicabile dispoziţiile Codului de procedură fiscală referitoare
la executarea silită a acestor creanţe [în acest sens, a se vedea D.C.C. nr. 693 din 28
iunie 2012 referitoare la respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor
art. 442 alin. (2) şi art. 443 C.proc.pen. din 1968].
Punerea în executare a dispoziţiei privind obligarea la plata cheltuielilor judiciare
avansate de stat, inclusiv a celor stabilite în apel, este asigurată de instanţa de
executare în baza art. 553 C.proc.pen., care stabileşte competenţa acesteia de
punere în executare a hotărârii penale definitive fără a restrânge această competenţă
la anumite aspecte.
În consecinţă, instanţa de executare va asigura punerea în executare şi a cheltuielilor
judiciare avansate de stat în apel sau în contestaţie.
Această concluzie rezultă şi din dispoziţiile art. 153 alin. (1) R.O.I.I.J., conform
cărora: „În registrul de evidenţă a executării hotărârilor penale pronunţate în apel
sau în contestaţie poziţiile se vor închide după restituirea dosarelor la prima instanţă,
iar în cazul în care hotărârea s-a comunicat în extras în vederea punerii ei în
executare, numai după ce prima instanţă a confirmat, în cel mult 3 zile, primirea
extrasului”, în alin. (2) prevăzându-se că: „Nu se întocmesc extrase în cazul soluţiilor
de achitare şi de încetare a procesului penal, dacă în dosarele respective nu figurează
inculpaţi condamnaţi sau pentru care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei ori
renunţarea la aplicarea pedepsei şi dacă nu s-au acordat despăgubiri civile
şi cheltuieli judiciare” – ceea ce înseamnă că, dacă se acordă cheltuieli judiciare, chiar
dacă s-a dispus una dintre cele două soluţii, hotărârea va fi comunicată instanţei de
executare în extras pentru punerea în executare a dispoziţiilor privitoare la
cheltuielile judiciare.
Dacă au fost stabilite cheltuieli judiciare pentru aceeaşi persoană atât de către prima
instanţă, cât şi de către instanţa de control judiciar, punerea în executare se va face
prin cumularea acestora.
Dispoziţia din hotărârea penală definitivă (sentinţă, decizie ori încheiere de şedinţă)
sau din ordonanţa procurorului privind obligarea la plata cheltuielilor judiciare
avansate de stat se pune în executare prin trimiterea unui extras de pe acea parte
din dispozitiv care priveşte cheltuielile judiciare administraţiei finanţelor publice.
Administraţia finanţelor publice competentă teritorial să pună în executare acea
parte din dispozitiv care priveşte aplicarea cheltuielilor judiciare se va determina
conform art. 30 şi urm. C.proc.fisc., respectiv organul fiscal teritorial din cadrul
A.N.A.F., stabilit prin Ordin al preşedintelui A.N.A.F., în a cărui rază teritorială se
află domiciliul fiscal al contribuabilului/plătitorului. În cazul
contribuabilului/plătitorului nerezident care desfăşoară activităţi pe teritoriul
României prin unul sau mai multe sedii permanente, competenţa revine organului
fiscal central pe a cărui rază teritorială se află situat sediul permanent desemnat
potrivit Codului fiscal. O listă detaliată a competenţei teritoriale de administrare
a fost stabilită prin Ordinul preşedintelui A.N.A.F. nr. 3631/2015 (M.Of. nr. 939 din
18 decembrie 2015).
Pentru a se realiza o executare eficientă, prin evitarea întârzierilor în recuperarea
cheltuielilor judiciare, trebuie stabilită, înainte de a demara procedurile de punere în
executare, structura fiscală competentă în funcţie şi de calitatea debitorului
(competenţa materială), astfel:
- pentru persoanele fizice şi cele juridice care nu fac parte din categoria care nu sunt
calificaţi expres drept „contribuabili mijlocii” sau „mari contribuabili”, respectiv în
cazul asocierilor fără personalitate juridică, competenţa materială revine unei
administraţii judeţene a finanţelor publice, unui serviciu fiscal sau a unui birou
fiscal;
- pentru debitorii (care pot fi doar persoane juridice) din categoria contribuabililor
mijlocii, competenţa revine administraţiilor judeţene ale finanţelor publice, de către
administraţiile pentru contribuabili mijlocii, iar pentru – debitorii din
categoria marilor contribuabili competenţa revine Direcţiei Generale de Administrare
a Marilor Contribuabili [T. Vidrean-Căpuşan, în C.F. Costaş (coord.), Codul de
procedură fiscală. Comentariul pe articole, op. cit, p. 81 şi urm.];
Împotriva ordonanţei procurorului/încheierilor de şedinţă/hotărârii judecătoreşti
rămase definitive în privinţa amenzilor judiciare nu se poate face contestaţie la titlu,
aceasta fiind expres oprită prin art. 260 alin. (3) C.proc.fisc. Pot fi, însă, formulate
contestaţii împotriva oricărui act de executare efectuat cu încălcarea
prevederilor C.proc.fisc. de către organele de executare silită, precum şi în cazul
în care aceste organe refuză să îndeplinească un act de executare în condiţiile
legii.
Adresa de comunicare a organului judiciar va conţine datele necesare identificării
titlului executoriu, cuantumul cheltuielilor judiciare şi datele de identificare ale
persoanei care a fost obligată la plata lor.
Titlul executoriu (în sens fiscal) va cuprinde: denumirea organului judiciar emitent;
data la care a fost emis şi data de la care îşi produce efectele; datele de identificare
ale plătitorului şi, dacă este cazul, datele de identificare a persoanei împuternicite de
plătitor; obiectul actului; motivele de fapt; temeiul de drept. Dacă titlul nu
cuprinde unul dintre următoarele elemente: numele şi prenumele sau denumirea
debitorului, codul numeric personal, codul unic de înregistrare, domiciliul sau sediul,
cuantumul sumei datorate, temeiul legal, semnătura organului care l-a emis şi dovada
comunicării acestora, organul de executare silită restituie de îndată titlurile executorii
organelor emitente [art. 226 C.proc.fisc.].
Extrasul se comunică de îndată ce hotărârea sau, după caz, ordonanţa a rămas
definitivă.
Deoarece pentru închiderea poziţiilor din registrul de executări penale judecătorul
delegat trebuie să constate şi că s-au expediat actele de punere în executare
a dispoziţiei de obligare la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat, primindu-se
confirmarea de înregistrare a debitului, urmează ca adresa comunicată
administraţiei finanţelor publice să fie redactată astfel încât să permită confirmarea
de către aceasta a primirii adresei de dare în debit şi expedierea confirmării către
organul judiciar expeditor.
Poziţia din registrul de executări penale se închide şi dacă se depune chitanţa de
plată a cheltuielilor judiciare avansate de stat.
În cazul neconfirmării primirii titlurilor care servesc la executarea cheltuielilor
judiciare acordate statului, se va reveni cu adresă în termen de 6 luni.
În cazul în care se constată că executarea întârzie fără justificare, preşedintele
instanţei sesizează organele competente [art. 154 alin. (3), (5) R.O.I.I.J.].
Dacă persoana obligată la plata cheltuielilor judiciare către stat nu depune recipisa
de plată integrală a acestora la instanţa de executare sau la unitatea de parchet, în
termen de 3 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii sau a ordonanţei procurorului,
organul fiscal competent va trece la executarea silită a creanţei fiscale reprezentată
de amenda judiciară conform dispoziţiilor art. 136 şi urm. C.proc.fisc.
Sumele plătite de părţi pentru acoperirea cheltuielilor ocazionate de desfăşurarea
procesului penal se execută potrivit legii civile, acestea neavând natură fiscală (a se
vedea infra comentariul art. 581).
Este inadmisibilă contestaţia la executare întemeiată pe dispoziţiile art. 598, art.
600 ori art. 601 C.proc.pen. cu privire la dispoziţia de obligare la suportarea
cheltuielilor judiciare avansate de stat, întrucât dispoziţiile acestora nu se pot
aplica prin analogie (I.C.C.J., Completul de 5 Judecători, decizia nr. 63 din 20 februarie
2012).
Art. 579
Restituirea lucrurilor şi valorificarea celor neridicate

Lucreţia Albertina Postelnicu, Constantin Cristinel Meceanu

(1) Când prin hotărârea penală s-a dispus restituirea unor lucruri care se află în
păstrarea sau la dispoziţia instanţei de executare, restituirea se face de către
judecătorul delegat cu executarea, prin remiterea acelor lucruri persoanelor în
drept. În acest scop, sunt încunoştinţate persoanele cărora urmează să li se
restituie lucrurile.
(2) Dacă în termen de 6 luni de la primirea încunoştinţării persoanele chemate
nu se prezintă pentru a le primi, lucrurile trec în proprietatea statului.
Judecătorul delegat cu executarea constată aceasta prin încheiere şi dispune
predarea lucrurilor organelor în drept a le prelua sau valorifica potrivit
dispoziţiilor legii.
(3) Dacă restituirea lucrurilor nu s-a putut efectua, deoarece nu se cunosc
persoanele cărora ar trebui să le fie restituite şi nimeni nu le-a reclamat în
termen de 6 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii, sunt aplicabile în mod
corespunzător dispoziţiile alin. (2).
(4) Când restituirea lucrurilor a fost dispusă de către procuror sau de către
organul de cercetare penală, acesta procedează potrivit prevederilor alin. (1)-
(3).
(5) Când prin hotărârea penală s-a dispus restituirea unor lucruri care se află în
păstrarea organelor de cercetare penală, restituirea se face de către acestea,
după primirea extrasului de pe hotărârea penală prin care s-a dispus restituirea
lucrurilor, procedând potrivit alin. (1).
(6) Dacă în termen de 6 luni de la primirea încunoştinţării persoanele chemate
nu se prezintă pentru a le primi, lucrurile trec în proprietatea statului. Organul
de cercetare constată aceasta prin proces-verbal şi procedează potrivit alin. (2).
Dispoziţiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător.
Corelaţii legislative: art. 61, art. 147, art. 159 şi urm., art. 169 şi urm., art. 252, art.
255, art. 279, art. 315 alin. (3) lit. b), art. 318 alin. (5) C.proc.pen.; art. 1 alin. (1), art. 2
lit. a) din O.G. nr. 14/2007; art. 149 lit. a) R.O.I.I.J.
Comentariu
Se restituie de către instanţă prin hotărâre [art. 397 alin. (3) C.proc.pen.] bunurile
ridicate în cursul soluţionării cauzei care nu au fost confiscate conform art. 112-
1121 C.proc.pen. ori restituite în cursul procesului penal, respectiv cele care nu au
fost distruse ori, după caz, consumate în procesul de laborator (pot fi consumate în
procesul de laborator, spre exemplu, drogurile supuse analizei pentru valorificare sub
aspect probatoriu; în acest sens, a se vedea I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 1506
din 8 martie 2006).
Pe parcursul procesului penal pot fi ridicate bunuri de către (i) organele de urmărire
penală sau, după caz, instanţa de judecată, în cadrul procedurilor de reţinere, predare
şi percheziţionare a trimiterilor poştale (art. 147 C.proc.pen.), percheziţie
(domiciliară, corporală, a vehiculelor şi informatică – art. 159 şi urm. C.proc.pen.),
ridicare de obiecte şi înscrisuri (art. 169 şi urm. C.proc.pen.), cercetare la faţa locului
şi reconstituire, sechestru (art. 252 C.proc.pen.) şi, respectiv, de către (ii) organele de
constatare prevăzute de art. 61 C.proc.pen.
Procedura prevăzută de art. 579 C.proc.pen. este incidentă dacă lucrurile (bunuri
sau valori) ridicate în cursul procesului penal nu au fost restituite de procuror sau
judecătorul de drepturi şi libertăţi, în cursul urmăririi penale, de judecătorul de
cameră preliminară sau de instanţa de judecată, în procedura de cameră preliminară
ori în cursul judecăţii, în condiţiile art. 255 C.proc.pen.
În cazul în care proprietarul bunului a solicitat restituirea acestuia pe parcursul
procesului penal, sunt posibile şi următoarele două situaţii:
a) instanţa să respingă cererea de restituire, caz în care este posibilă formularea căii
de atac a apelului prin care să se critice hotărârea primei instanţe sub acest aspect;
în ipoteza în care şi calea de atac este respinsă, nu se poate obţine restituirea bunului
pe calea unei contestaţii la executare;
b) instanţa să nu se pronunţe cu privire la cererea de restituire, caz în care este
posibilă fie declararea căii de atac a apelului, fie formularea unei cereri de înlăturare
a omisiunilor vădite potrivit art. 279 C.proc.pen. [M. Udroiu, Procedură penală. Partea
specială, op. cit., 2014, p. 358; N. Volonciu, A. Uzlău (coord.), Noul Cod de procedură
penală comentat, op. cit., p. 1368].
În celelalte cazuri, dacă se cunoaşte persoana în drept să primească lucrurile şi
acestea se află în păstrarea sau la dispoziţia instanţei de executare, persoana
îndreptăţită este încunoştinţată pentru a se prezenta în vederea remiterii lor.
Persoanele ori instituţiile care păstrează lucruri la dispoziţia organelor judiciare au
obligaţia de a le remite acestora din urmă la cerere.
Comunicarea va conţine informaţii cu privire la hotărârea instanţei prin care s-a
dispus soluţia de restituire, se vor identifica lucrurile care urmează a fi predate şi
condiţiile în care vor fi remise.
Remiterea se va face de către judecătorul delegat cu executarea persoanei îndreptăţite
sau unui împuternicit cu mandat acordat special în acest sens, în termen de 6 luni
de la comunicare.
Pentru a se putea calcula acest termen, conform art. 269 alin. (3) C.proc.pen.,
încunoştinţarea se va efectua folosind aplicaţia ECRIS sau o altă modalitate care să
asigure probarea comunicării în condiţiile art. 264 C.proc.pen. raportat la art. 257 şi
urm. C.proc.pen.
Dacă s-a dispus restituirea unor lucruri care se află în păstrarea organelor de
cercetare penală, restituirea se face de către acestea, care, după primirea extrasului
de pe hotărârea penală prin care s-a dispus restituirea lucrurilor, vor proceda în
modalitatea prezentată mai sus.
Dacă în termen de 6 luni de la primirea încunoştinţării persoanele chemate nu se
prezintă pentru a le primi, lucrurile trec în proprietatea statului.
Lucrurile trec, de asemenea, în proprietatea statului dacă restituirea nu s-a putut
efectua, deoarece nu se cunosc persoanele cărora ar trebui să le fie restituite şi
nimeni nu le-a reclamat într-un termen de 6 luni care curge de la rămânerea
definitivă a hotărârii.
Judecătorul delegat cu executarea din cadrul instanţei de executare va constata
trecerea bunurilor în proprietatea statului prin încheiere definitivă şi va dispune
predarea lor organelor în drept a le prelua sau valorifica potrivit dispoziţiilor O.G. nr.
14/2007 pentru reglementarea modului şi condiţiilor de valorificare a bunurilor
intrate, potrivit legii, în proprietatea privată a statului.
Conform art. 1 alin. (1) din O.G. nr. 14/2007: „Bunurile de orice fel intrate, potrivit
legii, în proprietatea privată a statului se valorifică în condiţiile prezentei ordonanţe
de către Ministerul Finanţelor Publice prin organele de valorificare abilitate”.
Conform art. 2 lit. a) din acelaşi act normativ, organe de valorificare sunt direcţiile
generale ale finanţelor publice judeţene sau a municipiului Bucureşti, administraţiile
finanţelor publice de sector din cadrul Direcţiei Generale a Finanţelor Publice
a Municipiului Bucureşti şi alte structuri ale Ministerului Finanţelor Publice,
stabilite prin ordin al ministrului finanţelor publice, pentru bunurile intrate în
proprietatea privată a statului aflate pe teritoriul României, precum şi structurile de
specialitate cu atribuţii în acest sens din cadrul Ministerului Afacerilor Externe,
pentru bunurile intrate în proprietatea privată a statului, care nu se află pe teritoriul
României.
Punerea în executare a dispoziţiei de predare a lucrurilor organelor în drept a le
prelua sau valorifica potrivit dispoziţiilor legii se va face prin emiterea unei adrese
către acestea.
Lucrările în legătură cu măsurile dispuse de judecătorul delegat cu executarea cu
privire la restituirea lucrurilor şi valorificarea celor neridicate se întocmesc de către
grefierul delegat la compartimentul executări penale [art. 149 lit. a) R.O.I.I.J.].
Când restituirea lucrurilor a fost dispusă de către procuror sau de către organul
de cercetare penală [art. 315 alin. (3) lit. b) C.proc.pen. – soluţie de clasare; art. 318
alin. (5) C.proc.pen. – soluţie de renunţare la urmărirea penală], se procedează de
către organul de urmărire penală potrivit procedurii descrise în cele ce preced.
Dacă s-a omis restituirea lucrurilor şi acestea nu au fost confiscate, instanţa de
judecată din oficiu sau la cererea persoanei interesate, se va pronunţa asupra
omisiunii prin încheiere de şedinţă, conform art. 279 C.proc.pen. Încheierea de
şedinţă se pune în executare conform art. 579 C.proc.pen.
Şedinţa de judecată nu are caracter public, organul judiciar competent putând însă
cita părţile pentru a da lămuriri. Organul de urmărire penală va întocmi un proces-
verbal.
Această procedură nu va putea fi utilizată dacă persoana interesată a formulat
o cerere de restituire a bunurilor pe parcursul procesului penal, asupra căreia
instanţa s-a pronunţat prin hotărârea rămasă definitivă, întrucât există autoritate de
lucru judecat [N. Volonciu, A. Uzlău ş.a., Noul Cod de procedură penală comentat, op.
cit., p. 1367].
În ceea ce priveşte situaţia persoanei de la care s-au ridicat bunurile restituite, se
distinge după cum aceasta a fost de rea-credinţă ori de bună-credinţă.
În cazul posesorului de rea-credinţă, acesta nu are dreptul la despăgubiri. Posesorul
de bună-credinţă se poate constitui parte civilă în procesul penal, inculpatul urmând
a fi obligat către el la plata unei sume egale cu preţul primit pentru bunul respectiv
[Trib. Suprem, Secţia penală, decizia nr. 1739/1980, în C.D. 1980, p. 273; C.S.J.,
Secţia penală, decizia nr. 243/1992, în G. Ionescu, I. Ionescu, C. Crişu, Probleme de
drept din jurisprudenţa Curţii Supreme de Justiţie în materie penală 1990-2000, Ed.
Argessis, Curtea de Argeş, 2002, p. 149; C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 243/1992,
în Probleme de drept… 1990-2000, op. cit., p. 149; în acelaşi sens, C.A. Bucureşti,
Secţia a II-a penală, decizia nr. 403/A/2001, în P.J.P. 2001-2002, p. 70, apud F.M.
Vasile, în G. Bodoroncea ş.a., Codul penal adnotat, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007,
p. 427-428, 435; soluţiile jurisprudenţiale sunt reţinute în continuare de acelaşi
autor în lucrarea Codul penal. Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, Bucureşti,
2014 (www.legalis.ro) – n.n.].
Dacă dobânditorul de bună-credinţă nu s-a constituit parte civilă, preţul plătit şi
primit de persoana condamnată se va confisca.
Art. 580
Înscrisurile declarate false

Lucreţia Albertina Postelnicu, Constantin Cristinel Meceanu

(1) Dispoziţia hotărârii penale care declară un înscris ca fiind fals în totul sau
în parte se execută sau se pune în executare de către judecătorul delegat cu
executarea.
(2) Când înscrisul declarat fals a fost anulat în totalitatea lui, se face menţiune
despre aceasta pe fiecare pagină, iar în caz de anulare parţială, numai pe
paginile care conţin falsul.
(3) Înscrisul declarat fals rămâne la dosarul cauzei.
(4) În cazul în care este necesar ca despre înscrisul declarat fals să se facă
menţiune în scriptele unei instituţii publice, i se trimite acesteia o copie de pe
hotărâre.
(5) În situaţia în care, din orice motive, înscrisul falsificat nu se află, în original,
la dosar, instanţa va trimite o copie de pe hotărâre instituţiilor publice care
deţin o copie a acestuia sau care deţin înregistrarea unor menţiuni cu privire la
acesta.
(6) Instanţa poate dispune, când constată existenţa unui interes legitim,
eliberarea unei copii, cu menţiunile arătate la alin. (2), de pe înscrisul sub
semnătură privată falsificat. În aceleaşi condiţii, instanţa poate dispune
restituirea înscrisului oficial parţial falsificat.
Corelaţii legislative: art. 568 alin. (1) lit. c) C.proc.pen.; art. 876 şi urm. C.civ.; art.
13 şi urm. din Legea nr. 26/1990; O.G. nr. 84/2001; H.G. nr. 1367/2009; O.G. nr.
83/2001; Ordinul ministrului administraţiei şi internelor nr. 288/2011
Comentariu
1. Punerea în executare a dispoziţiei hotărârii rămase definitive care declară un
înscris ca fiind fals se face de către judecătorul delegat cu executarea din cadrul
instanţei de executare care va face pe fiecare pagină a înscrisului menţiunea că a fost
declarat fals, dacă a fost anulat în totalitatea lui, respectiv numai pe paginile care
conţin falsul, în caz de anulare parţială.
Menţiunea va identifica hotărârea prin care s-a dispus această soluţie şi va purta
semnătura judecătorului.
Dacă dispoziţia de anulare nu cuprinde suficiente elemente pentru identificarea
înscrisurilor, aceasta nu poate fi pusă în executare şi judecătorul delegat cu
executarea, prin compartimentul executări penale, va formula contestaţie la
executare, în baza art. 568 alin. (1) lit. c) C.proc.pen., deoarece există o nelămurire
cu privire la hotărârea care se execută. Competenţa de soluţionare aparţine instanţei
care a pronunţat hotărârea ce se execută. Dacă prima instanţă a dispus desfiinţarea
în tot a înscrisurilor, iar instanţa de control judiciar, admiţând apelul formulat cu
privire la acest aspect, a modificat soluţia atacată şi a dispus anularea numai
a datelor consemnate nereal în înscrisurile aflate la dosar, ceea ce trebuie să se
execute cu privire la anularea de acte este hotărârea instanţei de apel. În consecinţă,
competenţa de soluţionare a contestaţiei la executare revine acestei instanţe şi nu
celei care a soluţionat în primă instanţă cauza [a se vedea, în acest sens, I.C.C.J.,
Secţia penală, decizia nr. 1834 din 9 aprilie 2003; pentru mai multe precizări, a se
vedea infra comentariul art. 598 alin. (1) lit. c) C. proc. pen.].
Atunci când un înscris a fost anulat în parte, prin hotărâre se vor identifica în concret
părţile declarate false.
Înscrisul declarat fals rămâne la dosarul cauzei.
Dacă o copie a înscrisului (întrucât, de regulă, la dosarul cauzei se află originalul)
sau conţinutul declarat fals al acestuia se află sau, după caz, este notat în evidenţele
unei instituţii publice şi produce efecte juridice, se va trimite o copie a hotărârii către
instituţia publică respectivă.
Comunicarea va identifica înscrisul anulat, urmând a se solicita instituţiei
destinatare să facă menţiunile care se impun ca urmare a anulării înscrisului.
Vor fi făcute comunicări în baza art. 580 alin. (5) C.proc.pen. către instituţii publice
precum:
- Oficiile de cadastru şi publicitate imobiliară teritoriale, pentru înscrisurile privitoare
la drepturi notate în cartea funciară (art. 876 şi urm. C.civ.);
- Oficiile registrului comerţului care funcţionează pe lângă fiecare tribunal, pentru
înscrisurile în baza cărora s-au făcut notări în registrul comerţului (art. 13 şi urm.
din Legea nr. 26/1990);
- Serviciile publice comunitare de evidenţă a persoanelor, pentru dispoziţiile de
anulare a actelor de stare civilă, a cărţilor de identitate, a cărţilor electronice de
identitate şi a cărţilor de alegător (activitate reglementată de O.G. nr. 84/2001);
- Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date pentru
Registrul naţional de evidenţă a persoanelor (organizată prin H.G. nr. 1367/2009);
- Serviciile publice comunitare, pentru eliberarea şi evidenţa paşapoartelor simple şi
serviciile publice comunitare regim permise de conducere şi înmatriculare
a vehiculelor (organizate conform O.G. nr. 83/2001);
- Direcţia Generală de Paşapoarte pentru Registrul naţional de evidenţă
a paşapoartelor simple (conform Ordinului M.A.I. nr. 288/2011).
Prin actualul Cod de procedură penală s-a operat o restrângere a instituţiilor către
care trebuie efectuate comunicări ale hotărârilor prin care se declară un înscris ca
fiind fals, în cazul în care este necesar ca despre acesta să se facă menţiune în
scriptele administrate.
Astfel, dacă, potrivit art. 445 alin. (4) C.proc.pen. din 1968, copii de pe hotărâri
trebuiau trimise tuturor unităţilor la care se referea articolul din Codul penal din
1969, care definea noţiunea de „public” („tot ce priveşte autorităţile
publice, instituţiile publice, instituţiile sau alte persoane juridice de interes public,
administrarea, folosirea sau exploatarea bunurilor proprietate publică, serviciile de
interes public, precum şi bunurile de orice fel care, potrivit legii, sunt de interes
public”), potrivit Codului de procedură penală, hotărârea trebuie comunicată, dacă
este întrunită condiţia prevăzută de lege, doar instituţiilor publice.
În situaţia în care, din orice motive, înscrisul falsificat nu se află, în original, la dosar,
instanţa va trimite o copie de pe hotărâre instituţiilor publice care deţin o copie
a acestuia sau care deţin înregistrarea unor menţiuni cu privire la acesta.
Facem precizarea că procedura mai sus, detaliată, poate viza şi copii aparente ale
unor înscrisuri, în măsura în care prin falsificare s-a creat aparenţa unor înscrisuri
în copii conforme cu originalul/legalizate, întrucât acestea sunt înscrisurile
„originale” din cauză (Jud. Sectorului 6, sentinţa penală nr. 348 din 21 septembrie
2015, nepublicată). Dacă dispozitivul hotărârii nu conţine suficiente date pentru
punerea în executare, poate fi folosită procedura contestaţiei la executare.
2. Cererile de eliberare a unor copii de pe înscrisurile sub semnătură privată
anulate în tot sau în parte ori a înscrisului oficial parţial falsificatse
soluţionează, potrivit art. 580 alin. (6) C.proc.pen., de judecătorul delegat cu
executarea din cadrul instanţei de executare, însă nu se poate dispune restituirea
înscrisului oficial falsificat în totalitate.
Pentru admiterea cererilor trebuie să se constate existenţa unui interes legitim.
Există un interes legitim ori de câte ori scopul pentru realizarea căruia este necesar
înscrisul este conform legii: copia de pe înscrisul sub semnătură privată falsificat,
având menţiunile corespunzătoare, poate fi folosită în procese având ca obiect
revizuirea unor hotărâri judecătoreşti, anularea unor acte juridice subsecvente sau
pentru efectuarea unor modificări în evidenţele unor instituţii de drept privat – spre
exemplu, în Registrul Naţional Notarial de Evidenţă a Succesiunilor, Registrul
Naţional Notarial de Evidenţă a Opţiunilor Succesorale, Registrul Naţional Notarial
de Evidenţă a Liberalităţilor, Registrul Naţional Notarial de Evidenţă a Procurilor şi
a Revocărilor acestora, Registrul Naţional Notarial al Regimurilor Matrimoniale,
Registrul Naţional Notarial de Evidenţă a Creditorilor Persoane Fizice şi a Opoziţiilor
la Efectuarea Partajului Succesoral, Registrul Naţional Notarial de Evidenţă
a Cererilor de Divorţ, administrate, toate, de Centrul Naţional de Administrare
a Registrelor Naţionale Notariale; părţile din înscrisul oficial parţial falsificat produc
în continuare efectele prevăzute de lege pentru acesta etc.
Judecătorul delegat cu executarea se pronunţă asupra cererii prin rezoluţie,
eliberarea unor copii de înscrisurile de la dosar sau restituirea acestora neavând
caracter jurisdicţional.
Art. 581
Despăgubirile civile şi cheltuielile judiciare

Lucreţia Albertina Postelnicu, Constantin Cristinel Meceanu

Dispoziţiile din hotărârea penală privitoare la despăgubirile civile şi la

cheltuielile judiciare cuvenite părţilor se execută potrivit legii civile.
Corelaţii legislative: art. 276, art. 622 şi urm., art. 1103 şi urm. C.proc.civ.; art.
135, art. 137, art. 139 din Legea nr. 302/2004
Comentariu
Sumele de bani stabilite prin hotărârea penală cu titlu de despăgubiri civile – daune
materiale sau daune morale – şi cheltuielile judiciarecuvenite părţilor, conform art.
276 C.proc.pen., se execută potrivit dispoziţiilor legii civile.
Titlul executoriu este constituit de hotărârea penală rămasă definitivă, care, pentru
a fi pusă în executare, nu este supusă formalităţii învestirii cu formulă executorie
[art. 641 alin. (1) C.proc.civ.].
Dacă debitorul nu execută de bunăvoie hotărârea, creditorul va putea începe
executarea silită, care începe odată cu sesizarea organului de executare, potrivit
dispoziţiilor art. 622 şi urm. C.proc.civ., dacă prin lege specială nu se prevede altfel.
Dacă despăgubirile civile cuvenite părţilor au fost stabilite printr-o hotărâre penală
pronunţată de o instanţă străină, acestea vor fi puse în executare în România
potrivit legii civile române în temeiul art. 581 C.proc.pen. Aşadar, potrivit legii civile,
pe baza încuviinţării executării silite date, conform art. 1103 şi urm. C.proc.civ.
(procedura exequatur), recunoaşterea hotărârii instanţei străine nu urmează
procedura prevăzută de Legea nr. 302/2004, care are alt obiect şi alţi titulari decât
partea civilă în toate ipotezele reglementate.
În această situaţie, titlul executoriu nu îl constituie hotărârea penală definitivă
a instanţei străine, deoarece, conform art. 1107 C.proc.civ., pe baza hotărârii
definitive de încuviinţare a executării hotărârii instanţei străine se emite titlul
executoriu, în condiţiile legii române, menţionându-se în titlu şi hotărârea de
încuviinţare (a se vedea, în acest sens, I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 868 din 9
octombrie 2013).
Dacă se solicită instanţei penale încuviinţarea executării silite a hotărârii cu privire
la despăgubirile civile pentru punerea lor în executare, se va declina competenţa de
soluţionare către secţia civilă a tribunalului în circumscripţia căruia urmează a fi
efectuată executarea [art. 1103 alin. (1) C.proc.civ.].
Recunoaşterea şi punerea în executare a cheltuielilor judiciare stabilite de
organele judiciare străine este reglementată de art. 139 din Legea nr. 302/2004,
având loc în condiţiile tratatului aplicabil între România şi statul străin solicitant.
În lipsa unui tratat se aplică următoarea procedură, completată cu dispoziţiile ar.
581 C.proc.pen., dacă este îndeplinită condiţia reciprocităţii.
Când constată că statul emitent a transmis înscrisurile şi informaţiile prevăzute
la art. 132 din Legea nr. 302/2004, Ministerul Justiţiei, prin direcţia de specialitate,
le înaintează parchetului de pe lângă judecătoria în a cărei circumscripţie teritorială
domiciliază persoana care a fost obligată la plata cheltuielilor judiciare, în vederea
sesizării instanţei competente. Atunci când persoana nu are domiciliul şi nici nu
locuieşte pe teritoriul României, competenţa aparţine Judecătoriei Sectorului 2
Bucureşti.
Instanţa judecă în complet format dintr-un singur judecător, în camera de consiliu,
cu citarea părţilor. Prezenţa procurorului este obligatorie. Instanţa hotărăşte prin
sentinţă. Sentinţa poate fi atacată cu apel, în termen de 10 zile de la pronunţare, de
procuror sau de persoana interesată. Dosarul va fi înaintat instanţei de apel în
termen de 3 zile, iar apelul se judecă în termen de 10 zile, în camera de consiliu, cu
citarea părţilor.
Instanţa competentă va schimba cuantumul cheltuielilor judiciare în unitatea
monetară a statului român, aplicând paritatea de schimb în vigoare la data
pronunţării hotărârii.
Obligaţia de plată a cheltuielilor judiciare poate fi recunoscută şi pe cale incidentală
în cadrul procedurii prevăzute de art. 135 sau art. 137 din Legea nr. 302/2004, după
caz.
Hotărârea definitivă se comunică direcţiei de specialitate din cadrul Ministerului
Justiţiei.
În ceea ce priveşte despăgubirile civile, în cazurile prevăzute de art. 600 alin. (1)
C.proc.pen., la al cărui comentariu facem trimitere, se poate face contestaţie la
executare la instanţa penală competentă. Orice alt aspect privitor la executarea
despăgubirilor civile se soluţionează potrivit legii civile, de instanţa civilă.
Este inadmisibilă contestaţia la executare întemeiată pe dispoziţiile art. 598 şi urm.
C.proc.pen. cu privire la dispoziţia de obligare la suportarea cheltuielilor judiciare
avansate de părţi, fiind aplicabilă exclusiv legea civilă.
Art. 5811
Anularea renunţării la aplicarea pedepsei

Lucreţia Albertina Postelnicu, Constantin Cristinel Meceanu

(1) Anularea renunţării la aplicarea pedepsei se dispune, din oficiu sau la

sesizarea procurorului, de instanţa care judecă ori a judecat în primă instanţă
infracţiunea ce atrage anularea.
(2) Dacă constată că sunt îndeplinite condiţiile art. 82 alin. (3) din Codul penal,
instanţa, anulând renunţarea la aplicarea pedepsei, dispune condamnarea
inculpatului pentru infracţiunea cu privire la care se renunţase la aplicarea
pedepsei, stabileşte pedeapsa pentru aceasta, aplicând apoi, după caz,
dispoziţiile cu privire la concursul de infracţiuni, recidivă sau pluralitate
intermediară.
(3) La stabilirea pedepsei pentru infracţiunea cu privire la care se anulează
renunţarea la aplicarea pedepsei, instanţa va avea în vedere exclusiv criteriile
de individualizare şi circumstanţele din cauza în care s-a pronunţat iniţial
soluţia de renunţare la aplicarea pedepsei. Dispoziţiile art. 396 alin. (10) se
aplică în mod corespunzător.
Corelaţii legislative: art. 39, art. 80-82, art. 83, art. 91 C.pen.; art. 396 alin. (10), art.
597 alin. (7), (8) raportat la art. 4251 C.proc.pen., O.U.G. nr. 18/2016, art. 14 CEDO
Comentariu
Prin anularea renunţării la aplicarea pedepsei se înlătură beneficiul acestei soluţii şi
se aplică o pedeapsă pentru infracţiunea săvârşită dacă în termen de 2 ani de la
rămânerea definitivă a hotărârii prin care s-a dispus renunţarea la aplicarea pedepsei
se descoperă că persoana faţă de care s-a luat această măsură săvârşise anterior
rămânerii definitive a hotărârii o altă infracţiune, pentru care i s-a stabilit o pedeapsă
chiar după expirarea acestui termen.
1. Instanţa competentă să se pronunţe asupra anulării renunţării la aplicarea
pedepsei este instanţa care judecă ori a judecat în primă instanţă infracţiunea ce ar
putea atrage anularea.
1.1. În concret, asupra anulării renunţării la aplicarea pedepsei se va
pronunţa instanţa care judecă în primă instanţă infracţiunea care ar putea
atrage anularea, atunci când în timpul judecării acestei infracţiuni se stabileşte că
aceasta ar putea atrage anularea soluţiei de renunţare la aplicarea pedepsei. În
această situaţie, anularea soluţiei de renunţare la aplicarea pedepsei are caracter
incidental faţă de cea a soluţionării cauzei în care inculpatul a fost trimis în judecată
şi care generează ipoteza de anulare.
Norma de atribuire a competenţei este incidentă până la pronunţarea unei soluţii în
primă instanţă.
Instanţa de control judiciar nu va putea aplica această soluţie direct în calea de atac,
chiar dacă datele cu privire la condiţiile prevăzute de art. 82 alin. (3) C.pen. s-au aflat
în dosarul soluţionat de prima instanţă, însă aceasta nu s-a sesizat ori nu a fost
sesizată pentru anularea renunţării la aplicarea pedepsei.
Dacă prima instanţă a fost legal sesizată în vederea anulării, însă a omis să se
pronunţe, instanţa de control judiciar va putea să anuleze, dacă sunt întrunite
condiţiile prevăzute de Codul penal, beneficiul renunţării la aplicarea pedepsei.
Soluţia susţinută este întemeiată pe faptul că anularea renunţării la aplicarea
pedepsei implică întotdeauna, subsecvent, constatarea unei pluralităţi de infracţiuni,
ipoteză în care devin relevante considerentele Deciziei în interesul legii nr. LXX (70) din
15 octombrie 2007 a Secţiilor Unite ale I.C.C.J., conform cărora „instanţa de control
judiciar, în cadrul exercitării prerogativei de rejudecare a cauzei, este abilitată să
analizeze şi să dea o nouă apreciere chestiunilor de fapt şi de drept numai în măsura
în care ele au format obiectul unei judecăţi anterioare, pe fond, pentru că altfel s-ar
încălca dreptul părţilor interesate şi al procurorului la folosirea căilor de atac
împotriva hotărârilor judecătoreşti, instituit prin art. 129 din Constituţia României.
De aceea, câtă vreme examinarea cauzei de către instanţa de control judiciar, în
cadrul operaţiunii de rejudecare, nu poate depăşi ceea ce a constituit obiectul
judecăţii anterioare, finalizată prin hotărârea împotriva căreia s-a exercitat calea de
atac, pentru că un atare procedeu ar echivala cu o extindere nejustificată
a competenţei sale funcţionale, înseamnă că nu este posibilă nici efectuarea, de către
acea instanţă, a contopirii pedepsei stabilite în cauza la care se referă calea de atac
cu pedepse aplicate infracţiunilor concurente, pentru care condamnarea este
definitivă, decât dacă prima instanţă însăşi a dispus contopirea sau dacă, fiind legal
învestită, a omis să se pronunţe în această privinţă”. Astfel, în jurisprudenţa naţională
s-a reţinut că, dacă necontopirea pedepselor nu reprezintă o omisiune a primei
instanţe, instanţa de apel nu poate dispune direct în calea de atac a apelului
anularea suspendării condiţionate a executării pedepsei, conform art. 85 C.pen. din
1969, şi contopirea pedepselor aplicate pentru infracţiunile care au făcut obiectul
judecăţii cu pedepsele aplicate infracţiunilor concurente, pentru care există
o condamnare definitivă cu suspendarea condiţionată a executării [I.C.C.J., Secţia
penală, decizia nr. 487 din 10 octombrie 2010; jurisprudenţa I.C.C.J. şi a celorlalte
instanţe naţionale cu privire la instanţa competentă să dispună anularea
conform art. 447 alin. (1) C.proc.pen. din 1968 este relevantă în privinţa aplicării
dispoziţiilor art. 581 C.proc.pen., deoarece reglementarea este similară – n.n.].
În situaţia în care calea de atac a apelului a fost exercitată numai de inculpat, nu se
poate face aplicarea dispoziţiilor art. 82 alin. (3) C.pen. direct de către instanţa de
control judiciar, întrucât s-ar încălca şi principiul neagravării situaţiei în propria cale
de atac (art. 418 C.proc.pen.).
1.2. Instanţa care a judecat în primă instanţă infracţiunea care ar putea atrage
anularea renunţării la aplicarea pedepsei va soluţiona pe cale principală sesizarea
cu privire la revenirea asupra renunţării, dacă asupra acestui aspect nu s-a
pronunţat o soluţie în condiţiile mai sus menţionate.
Sintetizând, prin raportare la dispoziţiile art. 553 alin. (1) C.proc.pen., în procedura
reglementată de art. 5811 C.proc.pen. competenţa de soluţionare a acestui incident
aparţine instanţei de executare a hotărârii pronunţate cu privire la infracţiunea
săvârşită înainte (i1) de cea pentru care a fost stabilită o soluţie de renunţare la
aplicarea pedepsei (i2).
1.3. Sesizarea se poate face din oficiu sau instanţa poate fi sesizată de către
procuror. Învestirea, în aceste modalităţi, se poate realiza în mod legal şi în timpul
soluţionării căilor extraordinare de atac exercitate împotriva hotărârii definitive
pronunţate cu privire la infracţiunea care ar putea atrage anularea renunţării la
aplicarea pedepsei, dacă au fost admise în principiu şi se rejudecă fondul cauzei.
2. Şedinţa de judecată în primă instanţă, indiferent că anularea renunţării la
aplicarea pedepsei este cercetată pe cale incidentală ori pe cale principală, se
desfăşoară în privinţa tuturor aspectelor conform dispoziţiilor de la Titlul III,
Capitolele I („Judecata”) şi II („Judecata în primă instanţă”). Astfel, judecata se poate
desfăşura şi în lipsa condamnatului aflat în stare de libertate, dacă este legal citat
sau dacă a solicitat în scris judecarea în lipsă, însă condamnatul aflat în stare de
detenţie este adus la judecată, cu excepţia cazului în care a solicitat în scrisjudecarea
în lipsă. Dispoziţiile privitoare la persoana aflată în stare de detenţie se aplică şi în
cazul celei internate într-un centru educativ, precum şi, pentru identitate de raţiune,
celei internate într-un centru de detenţie.
În cazurile prevăzute de art. 90 C.proc.pen., asistenţa juridică este obligatorie.
Participarea procurorului este obligatorie. La judecarea cererilor în cauze în care
cercetarea penală a fost efectuată de Direcția Naţională Anticorupţie potrivit legii
vechi, precum şi a celor care au rămas în competenţa acesteia, participă procurori
din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie [art. 5 alin. (3) din Legea nr. 255/2013].
Judecarea cauzei cu participarea unui procuror de la o altă structură de parchet nu
poate atrage desfiinţarea hotărârii pronunţate în condiţiile art. 281 alin. (1) lit. d)
C.proc.pen. întrucât acesta sancţionează judecarea unei cauze în absenţa unui
procuror, deşi, potrivit legii, participarea lui era obligatorie şi nici în baza art. 282
C.proc.pen. deoarece nu este îndeplinită condiţia producerii unei vătămări care să
nu poată fi înlăturată altfel, deoarece în cadrul Ministerului Public funcţionează
principiul indivizibilităţii.
Judecata este structurată în cercetare judecătorească – etapă în care se propun şi se
administrează mijloacele de probă –, dezbateri şi deliberare.
Având în vedere că rezolvarea pe cale incidentală a anulării soluţiei de renunţare la
aplicarea pedepsei, deşi reglementată în Titlul V al Codului de procedură penală –
„Executarea hotărârilor penale” – nu este dată în competenţa instanţei de executare,
sesizarea va fi soluţionată, sub toate aspectele – judecata în primă instanţă, căi de
atac ordinare şi extraordinare – conform normelor de drept comun, nefiind incidente
dispoziţiile speciale, derogatorii, ale art. 597 C.proc.pen. În cazul anulării pe
cale principală însă, procedura aplicabilă este cea prevăzută de art. 597 C.proc.pen.,
deoarece competenţa de soluţionare revine instanţei de executare.
3. Soluţii. Prima instanţă poate pronunţa una dintre următoarele soluţii:
3.1. Dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 82 alin. (3)
C.pen. [prin O.U.G. nr. 18/2016 a fost înlăturată eroarea materială din textul iniţial
al Codului de procedură penală în care se făcea trimitere la art. 83 alin. (3) C.pen.
care reglementează o consecinţă a amânării aplicării pedepsei, nu anularea
renunţării la aplicarea pedepsei):
- stabileşte o pedeapsă pentru infracţiunea care atrage anularea (i1) – în ipoteza
anulării pe cale incidentală/constată că există o soluţie prin care a fost stabilită
o pedeapsă/persoana a fost condamnată anterior [nu şi dacă s-a dispus tot
renunţare la aplicarea pedepsei] – în ipoteza anulării pe cale principală;
- constată existenţa unei pluralităţi de infracţiuni între fapta pentru care s-a dispus
renunţarea la aplicarea pedepsei (i2) şi infracţiunea care atrage anularea (i1);
- anulează renunţarea la aplicarea pedepsei;
- stabileşte o pedeapsă pentru infracţiunea cu privire la care se renunţase la
aplicarea pedepsei (i2);
- aplică pedeapsa pentru pluralitatea de infracţiuni existentă între infracţiunea pentru
comiterea căreia s-a luat măsura renunţării la aplicarea pedepsei (i2) şi cea săvârşită
anterior (i1), dar descoperită ulterior, în condiţiile art. 82 alin. (3) C.pen., aplicând,
după caz, dispoziţiile cu privire la concursul de infracţiuni, recidivă sau pluralitate
intermediară. Atunci când soluția anulării se dispune pe cale principală, dacă pentru
infracţiunea care atrage anularea s-a stabilit o pedeapsă cu închisoarea cu executare
în regim de detenţie, se va anula mandatul de executare a pedepsei închisorii,
urmând a se emite un nou mandat, pentru pedeapsa aplicată pluralităţii stabilite
prin hotărârea de anulare.
Instanţa, în procedura reglementată de art. 581 C.proc.pen., nu va putea face nicio
apreciere cu privire la aspectele care au făcut obiectul judecăţii anterioare şi care au
intrat în puterea lucrului judecat (fapta există, constituie infracţiune şi a fost
săvârşită de inculpat).
La stabilirea pedepsei pentru infracţiunea cu privire la care se anulează renunţarea
la aplicarea pedepsei, instanţa va avea în vedere exclusiv criteriile de individualizare
şi circumstanţele din cauza în care s-a pronunţat iniţial soluţia de renunţare la
aplicarea pedepsei, fără a se putea înlătura unele dintre ele ori reţine altele noi.
Limitele între care va fi stabilită pedeapsa pentru infracţiunea pentru care s-a
pronunţat iniţial soluţia (anulată) de renunţare la aplicarea pedepsei în cazul
pedepsei închisorii se reduc cu o treime, iar în cazul pedepsei amenzii cu o pătrime,
conform art. 396 alin. (10) C.proc.pen., dacă în procesul penal în care a fost luată
această măsură:
(i) inculpatul a recunoscut în totalitate faptele reţinute în sarcina sa prin rechizitoriu
şi a solicitat personal sau prin înscris autentic ca judecata să aibă loc numai pe baza
probelor administrate în cursul urmăririi penale şi a înscrisurilor prezentate de părţi,
iar cererea a fost admisă;
(ii) cererea inculpatului ca judecata să aibă loc în aceste condiţii, după ce a fost
ascultat [art. 375 alin. (1) C.proc.pen.], a fost respinsă, iar instanţa, după efectuarea
cercetării judecătoreşti, inclusiv în ipoteza în care a refuzat să dea declaraţii [în
sensul art. 378 alin. (1) C.proc.pen.], prin hotărârea pronunţată, a reţinut aceeaşi
situaţie de fapt cu cea recunoscută de către inculpat;
(iii) cererea inculpatului ca judecata să aibă loc în aceste condiţii, după ce a fost
ascultat [art. 375 alin. (1) C.proc.pen.], a fost respinsă pentru efectuarea cercetării
judecătoreşti în condiţiile art. 375 alin. (5) C.proc.pen. (a se vedea supra comentariul
art. 375), iar instanţa, prin hotărârea pronunţată, a reţinut aceeaşi situaţie de fapt
cu cea recunoscută de către inculpat, sau
(iv) în cursul deliberării instanţa, apreciind că pentru soluţionarea acţiunii penale se
impune administrarea altor probe în afara înscrisurilor prevăzute la art. 377 alin. (1)-
(3) C.proc.pen., a repus cauza pe rol şi a reluat cercetarea judecătorească care se
desfăşurase conform procedurii în cazul recunoaşterii învinuirii, iar instanţa, prin
hotărârea pronunţată, a reţinut aceeaşi situaţie de fapt cu cea recunoscută de către
inculpat.
În lipsa unor dispoziţii contrare, întrucât prin hotărârea anterioară nu s-a stabilit
o pedeapsă, nu există autoritate de lucru judecat cu privire la cuantumul şi
modalitatea de individualizare a executării acesteia.
În consecinţă, instanţa va putea dispune în cazul concursului de
infracţiuni amânarea aplicării ori suspendarea sub supraveghere a executării
pedepsei rezultante stabilite în urma anulării soluţiei de renunţare la aplicarea
pedepsei, dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 83 C.pen./art. 91
C.proc.pen. În acest caz, termenul de supraveghere se va calcula de la data rămânerii
definitive a hotărârii prin care instanţa s-a pronunţat asupra pluralităţii de
infracţiuni (a se vedea M. Udroiu, Drept penal. Partea generală, op. cit., 2016, p. 251).
Termenul de supraveghere nu ar putea fi calculat de la data rămânerii definitive
a soluţiei iniţiale de renunţare la aplicarea pedepsei, deoarece acesta are o natură
juridică diferită de intervalul de 2 ani reglementat de art. 82 alin. (3) teza I C.pen.,
neputându-se aplica soluţia prevăzută de art. 89 alin. (2) teza a II-a C.pen., art. 97
alin. (2) teza a II-a C.pen. ori art. 105 alin. (2) teza a II-a C.pen.
Din acest punct de vedere se constată o necorelare a reglementării procesual-penale
a soluţiei de anulare [art. 5811 alin. (2) C.proc.pen.] cu acest principiu, întrucât se
prevede că: „(...) anulând renunţarea la aplicarea pedepsei, dispune condamnarea
inculpatului pentru infracţiunea cu privire la care se renunţase la aplicarea pedepsei
(...)”. Reglementarea de drept substanţial este coerentă, art. 82 alin. (3) C.proc.pen.
prevăzând doar că „renunţarea la aplicarea pedepsei se anulează şi se stabileşte
pedeapsa pentru infracţiunea care a atras iniţial renunţarea la aplicarea pedepsei”.
Prin instituţia anulării oricăreia dintre formele de individualizare a executării unei
sancţiuni penale se urmăreşte ca inculpatul să fie adus în situaţia în care s-ar fi aflat
dacă pluralitatea de infracţiuni era cunoscută de la început şi ar fi fost cercetat şi
judecat pentru toate faptele comise/ar fi fost cunoscute toate condamnările într-un
singur proces penal. Având în vedere acest principiu, nu se poate reţine că în ultimul
caz ar fi posibilă oricare dintre soluţiile prevăzute de C.pen., în funcţie de situaţia
juridică a inculpatului, însă dacă este adus în aceeaşi ipoteză ulterior (ca urmare, de
cele mai multe ori, a culpei autorităţilor statului care nu corelează eficient
informaţiile pe care le deţin cu privire la faptele penale ale unei persoane) aceeaşi
soluţie nu mai este posibilă. Astfel cum s-a arătat în literatura de specialitate (a se
vedea M. Udroiu, Drept penal. Partea generală, op. cit, 2016, p. 341-342), trecând
peste faptul că dispoziţiile art. 5811 alin. (2) C.proc.pen. au caracter procedural, fiind
stipulate în legătură cu procedurile penale din faza de executare, stabilirea regimului
sancţionator al concursului de infracţiuni prin raportare la aceste dispoziţii creează
o discriminare între persoanele care se află în aceea situaţie juridică, respectiv cele
care au comis o pluralitate de infracţiuni. CtEDO a precizat că, pentru o posibilă
acceptare a discriminării, este necesar să existe „o justificare obiectivă şi rezonabilă”,
urmărindu-se un „scop legitim” şi respectându-se „un raport de proporţionalitate
rezonabil între scopul urmărit şi mijloacele utilizate pentru realizarea lui”. Apoi,
Curtea de la Strasbourg a statuat în jurisprudenţa sa că există două criterii
cumulative pentru a caracteriza o discriminare, şi anume: 1. să existe o deosebire de
tratament în exerciţiul drepturilor; 2. lipsa unei motivări obiective şi rezonabile
a acestei diferenţe de tratament (aplicaţie a principiului proporţionalităţii). Astfel,
CtEDO, în interpretarea art. 14, interzice existenţa unui tratament diferit al
persoanelor aflate în situaţii comparabile. De asemenea, constituie o discriminare
lipsa unei diferenţe de tratament în cazul în care situaţiile nu sunt identice
(discriminarea pozitivă). Prin urmare, nesocotirea art. 14 CEDO este cel puţin la fel
de semnificativă pentru reclamant ca violarea unui drept substanţial. În acest cadru,
s-a considerat că asigurarea eficienţei principiului egalităţii şi nediscriminării impune
evitarea stabilirii unor tratamente sancţionatorii diferenţiate unor cazuri egale. În
aceste condiţii, judecarea în aceeaşi cauză sau în cauze distincte a aceluiaşi inculpat
nu constituie un temei obiectiv şi rezonabil pentru a se ajunge la aplicarea unor
tratamente sancţionatorii distincte în cazul concursului de infracţiuni, iar instituirea
obligativităţii dispunerii unei soluţii de condamnare în cazul în care intervine
anularea renunţării la aplicarea pedepsei creează o disproporţie între mijloacele
folosite şi scopul urmărit. În consecinţă, singura posibilitate de a asigura respectarea
exigenţelor art. 14 CEDO este acela de a aplica regimul sancţionator general al
concursului de infracţiuni şi în ipoteza în care infracţiunile concurente sunt judecate
în cauze distincte.
Pentru aceleaşi motive, faţă de dispoziţiile art. 83 alin. (1) lit. b) C.pen. şi art. 91 alin.
(1) lit. b) C.pen., în cazul în care se aplică dispoziţiile pluralităţii intermediare în care
primul termen (care este dat de pedeapsa faptei nou descoperite, deoarece, prin
ipoteză, în cazul anulării se descoperă o faptă comisă înainte de cea pentru care s-a
dat o soluţie de amânare aplicării pedepsei şi care, este, deci, cronologic, prima
infracţiune a pluralităţii descoperite) este constituit de o pedeapsă cu amenda se va
putea aplica o soluţie de amânare a aplicării pedepsei ori de suspendare sub
supraveghere a executării pedepsei dacă pentru cea de-a doua faptă se stabileşte
o pedeapsă cu închisoarea [a se vedea art. 91 alin. (1) C.pen.], iar dacă este dat de
o pedeapsă cu închisoarea de un an ori mai mică se va putea aplica o soluţie de
suspendare sub supraveghere a executării pedepsei.
În cazul în care se aplică dispoziţiile privitoare la recidivă (în care primul termen este
dat de pedeapsa faptei nou descoperite), se vor aplica dispoziţiile art. 43 C.pen.
Pentru aceste motive, urmează ca în cazurile de anulare a renunţării la aplicarea
pedepsei să se stabilească soluţia conform reglementării de drept substanţial
din Codul penal. [în sens contrar, a se vedea D. Niţu, Anularea renunţării şi amânării
aplicării pedepsei. Incongruenţe în aplicarea practică, loc. cit., p. 165, potrivit
căruia art. 5811 alin. (2) C.proc.pen. impune soluţia condamnării inculpatului cu
consecinţa imposibilităţii amânării aplicării pedepsei rezultante, stabilită pentru
infracţiunile concurente].
Aplicând, pentru identitate de raţiune, mecanismul stabilit de Secţiile Unite
ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în Decizia în interesul legii nr. 42 din 13
octombrie 2008, în cazul în care instanţa este învestită prin acelaşi act de sesizare
cu judecarea a două infracţiuni intenţionate, săvârşite de acelaşi inculpat, dintre care
una anterior (i1), în condiţiile art. 82 alin. (3) C.pen., şi cealaltă (i3) ulterior rămânerii
definitive a hotărârii de renunţare la aplicarea pedepsei (i2), sunt aplicabile
dispoziţiile art. 581 raportat la art. 82 alin. (3) C.pen., rezultanta urmând a fi
determinată astfel:
- se vor aplica pedepse pentru fiecare dintre cele două infracţiuni deduse judecăţii
(pedeapsa i1, pedeapsa i3);
- se va dispune anularea renunţării la aplicarea pedepsei şi se va stabili pedeapsa
pentru infracţiunea pentru comiterea căreia fusese luată această măsură (pedeapsa
i2);
- se vor contopi, potrivit regulilor de la concursul de infracţiuni, pedeapsa stabilită
pentru infracţiunea pentru comiterea căreia fusese luată măsura renunţării la
aplicarea pedepsei cu pedepsele stabilite pentru infracţiunile cu judecarea cărora
a fost învestită instanţa (pedeapsa i2 cu pedeapsa i1 şi pedeapsa i3). Nu se vor
contopi, conform soluţiei I.C.C.J. din Decizia în interesul legii nr. 42 din 13 octombrie
2008, mai întâi pedeapsa stabilită pentru infracţiunea pentru comiterea căreia fusese
luată această măsură (pedeapsa i2) cu cea care a atras anularea acesteia (pedeapsa
i1), potrivit regulilor privind concursul de infracţiuni, iar pedeapsa rezultantă, astfel
determinată, după regulile privitoare la recidivă sau pluralitate intermediară, cu cea
stabilită pentru fapta săvârşită ulterior renunţării la aplicarea pedepsei (pedeapsa
i3), întrucât, prin ipoteză, nu există o hotărâre de condamnare care să atragă
incidenţa art. 41 C.pen. ori a art. 44 C.pen.
3.2. Dacă nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 82 alin. (3)
C.pen., instanţa va respinge, ca neîntemeiată, cererea procurorului de anulare
a soluţiei de renunţare la aplicarea pedepsei sau, după caz, sesizarea din oficiu în
acest sens.
În consecinţă, se va respinge, ca neîntemeiată, cererea ori sesizarea din oficiu când:
(i) se descoperă după expirarea unui termen de 2 ani (calculat conform art. 186
C.pen.) de la rămânerea definitivă a hotărârii prin care s-a dispus renunţarea la
aplicarea pedepsei că persoana faţă de care s-a luat această măsură săvârşise
anterior rămânerii definitive a hotărârii o altă infracţiune;
(ii) infracţiunea descoperită a fost săvârşită ulterior rămânerii definitive a hotărârii
prin care s-a dispus renunţarea la aplicarea pedepsei;
(iii) pentru infracţiunea săvârşită anterior rămânerii definitive a soluţiei de renunţare
la aplicarea pedepsei, descoperită în termen, nu s-a stabilit o pedeapsă.
4. Căi de atac. În cazul în care se pronunţă pe cale incidentală, sentinţa primei
instanţe poate fi atacată cu apel în termen de 10 zile de la comunicare[art. 408 alin.
(1) C.proc.pen.], care se soluţionează potrivit art. 408 şi urm. C.proc.pen.
Când se pronunţă pe cale principală, sentinţa primei instanţe poate fi atacată
cu contestaţie în termen de 3 zile de la comunicare, care se soluţionează conform art.
597 alin. (7), (8) C.proc.pen. raportat la art. 4251 C.proc.pen.
Aplicarea, în parte, a unor norme de procedură diferite aceleiaşi instituţii se explică
prin modalitatea de soluţionare – pe cale incidentală, situaţie în care se aplică
normele de procedură aplicabile obiectului principal al procesului penal, ori pe cale
principală. În ambele situaţii, nu se schimbă natura specifică a instituţiei anulării –
aceea de incident care priveşte executarea hotărârilor penale şi care atrage aplicarea
aceluiaşi mecanism de rezolvare şi conduce la acelaşi rezultat, indiferent că se
grefează pe o procedură principală ori sunt soluţionate de sine stătător.
Art. 582
Revocarea sau anularea amânării aplicării pedepsei

Lucreţia Albertina Postelnicu, Constantin Cristinel Meceanu

(1) Asupra revocării sau anulării amânării aplicării pedepsei se pronunţă, din
oficiu sau la sesizarea procurorului sau a consilierului de probaţiune, instanţa
care judecă ori a judecat în primă instanţă infracţiunea ce ar putea atrage
revocarea sau anularea.
(2) Dacă până la expirarea termenului prevăzut la art. 86 alin. (4) lit. c) din Codul
penal persoana cu privire la care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei nu
a respectat obligaţiile civile stabilite prin hotărârea prin care s-a dispus
amânarea, serviciul de probaţiune competent sesizează instanţa care
a pronunţat în primă instanţă amânarea, în vederea revocării acesteia.
Sesizarea poate fi făcută şi de procuror sau de partea interesată, până la
expirarea termenului de supraveghere.
(3) Dacă constată că sunt îndeplinite condiţiile art. 88 sau 89 din Codul penal,
instanţa, anulând sau, după caz, revocând amânarea aplicării pedepsei, dispune
condamnarea inculpatului şi executarea pedepsei stabilite prin hotărârea de
amânare, aplicând apoi, după caz, dispoziţiile cu privire la concursul de
infracţiuni, recidivă sau pluralitate intermediară.
Corelaţii legislative: art. 41, art. 44, art. 86 alin. (4) lit. c), art. 88-89 C.pen.; art. 396,
art. 408, art. 418, art. 553 alin. (1), art. 597 alin. (7), (8) raportat la art.
4251 C.proc.pen.; art. 65-67 din Legea nr. 252/2013; art. 49 alin. (3) din Legea nr.
253/2013; art. 14 coroborat cu art. 6 CEDO
Comentariu
Revocarea şi anularea amânării aplicării pedepsei sunt instituţii de drept penal prin
care, în condiţiile prevăzute de Codul penal, se înlătură beneficiul soluţiei prevăzute
de art. 83 C.pen.
1. Instanţa competentă. Sesizarea instanţei competente. Titularii dreptului de
a sesiza instanţa competentă în scopul revocării sau anulării amânării aplicării
pedepsei şi situaţiile în care se poate exercita acest drept sunt limitativ prevăzute de
lege, astfel încât nu se poate învesti în mod legal instanţa în alte condiţii.
1.1. Instanţa competentă să se pronunţe asupra revocării întemeiate pe
dispoziţiile art. 88 alin. (3) C.pen. sau a anulării amânării aplicării pedepsei
este cea care judecă (situaţie în care soluţionarea se face pe cale incidentală) ori
a judecat [situaţie în care soluţionarea se face pe cale principală; a se vedea, în acest
sens, I.C.C.J., Secţia penală, încheierea nr. 635 din 1 aprilie 2008 (www.legalis.ro)] în
primă instanţă infracţiunea care ar putea atrage revocarea sau anularea.
Instanţa se poate sesiza din oficiu sau, după caz, este sesizată de procuror ori de
consilierul de probaţiune.
Norma de atribuire a competenţei pentru instanţa care judecă în primă instanţă
infracţiunea care ar putea atrage revocarea sau anularea este incidentă până la
pronunţarea unei soluţii în primă instanţă.
Instanţa de control judiciar nu va putea aplica această soluţie direct în calea de atac,
chiar dacă datele cu privire la condiţiile prevăzute de art. 88 C.pen. sau, după
caz, art. 89 C.pen. s-au aflat în dosarul soluţionat de prima instanţă, însă aceasta
nu s-a sesizat din oficiu ori nu a fost sesizată pentru revocarea/anularea amânării
aplicării pedepsei.
Dacă prima instanţă a fost legal sesizată în vederea revocării/anulării, însă a omis să
se pronunţe, instanţa de control judiciar va putea să revoce/anuleze, dacă sunt
întrunite condiţiile prevăzute de C.pen., măsura amânării aplicării pedepsei.
În situaţia în care calea de atac a apelului a fost exercitată numai de inculpat, nu se
poate face aplicarea dispoziţiilor art. 88 C.pen. sau, după caz, art. 89 C.pen. direct
de către instanţa de control judiciar, întrucât s-ar încălca şi principiul neagravării
situaţiei în propria cale de atac [art. 418 C.proc.pen.].
1.2. Dacă, până cel mai târziu cu 3 luni înainte de expirarea termenului de
supraveghere, persoana cu privire la care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei nu
depune dovada îndeplinirii obligaţiilor civile stabilite prin hotărârea prin care s-a
dispus amânarea [art. 88 alin. (2) C.pen.], serviciul de probaţiune competent – prin
consilierul de probaţiune manager de caz care întocmeşte un raport de evaluare în
care consemnează motivele neîndeplinirii, conform art. 67 alin. (2) din Legea nr.
252/2013 – sesizează instanţa de executare, în vederea revocării acesteia.
Potrivit art. 65, art. 67 din Legea nr. 252/2013, în scopul verificării îndeplinirii de
către persoana supravegheată a obligaţiilor civile stabilite prin hotărârea
judecătorească, cu 6 luni înainte de împlinirea termenului de supraveghere,
consilierul de probaţiune manager de caz solicită persoanei informaţii privind
demersurile efectuate în vederea îndeplinirii acestor obligaţii. Dacă persoana
supravegheată nu a îndeplinit obligaţiile civile în acest termen, consilierul de
probaţiune manager de caz verifică motivele neîndeplinirii şi, dacă este cazul,
îndrumă persoana în vederea îndeplinirii obligaţiilor civile cel târziu cu 3 luni înainte
de expirarea termenului de supraveghere.
În situaţia neîndeplinirii integrale a obligaţiilor civile de către persoana
supravegheată cel mai târziu cu 3 luni înainte de expirarea termenului de
supraveghere, consilierul de probaţiune manager de caz întocmeşte un raport de
evaluare în care consemnează motivele neîndeplinirii şi sesizează instanţa.
În situaţia în care persoana supravegheată a îndeplinit obligaţiile civile, consilierul
de probaţiune manager de caz solicită dovada îndeplinirii acestora, care se ataşează
la dosarul de probaţiune.
Sesizarea poate fi făcută şi de procuror sau de partea interesată, până la expirarea
termenului de supraveghere.
Potrivit art. 49 alin. (3) din Legea nr. 253/2013, sesizarea se poate face de către
procuror sau de către judecătorul delegat cu executarea, la cererea părţii civile, după
consultarea raportului întocmit de consilierul de probaţiune.
1.3. În situaţia în care, pe durata termenului de supraveghere, consilierul de
probaţiune manager de caz constată că persoana supravegheată nu respectă
măsurile de supraveghere sau nu execută, în condiţiile stabilite, obligaţiile ce îi
revin [art. 88 alin. (1) C.pen.], verifică motivele care au determinat această
nerespectare şi, dacă apreciază că nerespectarea s-a făcut cu rea-credinţă,
întocmeşte un raport de evaluare şi sesizează instanţa de executare în vederea
revocării sancţiunii, întrucât aceasta este instanţa care a pronunţat în primă instanţă
amânarea [art. 86 alin. (4) lit. b) C.pen.; art. 67 alin. (1) din Legea nr. 252/2013; art.
56 alin. (1) din Legea nr. 253/2013; art. 553 C.proc.pen.].
1.4. În toate cazurile, sesizarea instanţei în vederea revocării poate fi făcută şi de
către judecătorul delegat cu executarea, la cererea persoanei vătămate sau a altei
persoane interesate, după consultarea raportului întocmit de consilierul de
probaţiune. Raportul de evaluare însoţeşte sesizarea făcută de judecătorul delegat
[art. 56 alin. (1) din Legea nr. 253/2013].
Învestirea instanţei, în modalităţile mai sus precizate, se poate realiza în mod legal şi
în timpul soluţionării căilor extraordinare de atac care pot fi exercitate împotriva
hotărârilor definitive pronunţate.
Dacă persoana condamnată formulează o cerere de contopire a unor pedepse în
baza art. 585 C.proc.pen., care implică, în prealabil, anularea amânării aplicării
pedepsei, instanţa competentă să soluţioneze cererea se determină conform art. 585
alin. (2) C.proc.pen., şi nu potrivit art. 582 C.proc.pen. Soluţionând cererea,
instanţa de executare a ultimei hotărâri sau, în cazul în care persoana condamnată
se află în stare de deţinere, instanţa corespunzătoare în a cărei circumscripţie se află
locul de deţinere, va anula pe cale incidentală, dacă sunt îndeplinite condiţiile art. 89
C.pen., măsura amânării aplicării pedepsei, deoarece, fiind legal învestită cu o cerere,
are obligaţia a o soluţiona în întregime. În aceste situaţii, când este cazul, operează
o prorogare de competenţă.
Pentru a reţine această soluţie, avem în vedere că din interpretarea sistematică
a dispoziţiilor legale care compun Secţiunea 11 – „Schimbări în executarea unor
hotărâri” din Capitolul III intitulat „Alte dispoziţii privind executarea” al Titlului V –
„Executarea hotărârilor penale” C.proc.pen., se constată că prin art. 582 C.proc.pen.
sunt reglementate dispoziţii speciale pentru situaţiile în care se impune revocarea
sau anularea amânării aplicării pedepsei, inclusiv în ceea ce priveşte competenţa şi
dreptul de sesizare a instanţei (din oficiu, la sesizarea procurorului ori a serviciului
de probaţiune).
Distinct de acest text legal, art. 585 C.proc.pen., cu denumirea marginală „Alte
modificări de pedepse”, cuprinde reglementări generale privind schimbarea în
executarea unor hotărâri în cazul concursului de infracţiuni, al recidivei, al
pluralităţii intermediare şi al actelor care intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni.
Potrivit art. 585 alin. (2) C.proc.pen., instanţa competentă să dispună asupra
modificării pedepsei este instanţa de executare a ultimei hotărâri sau, în cazul în care
cel condamnat se află în stare de deţinere, instanţa corespunzătoare în a cărei rază
teritorială se află locul de deţinere.
Prin art. 585 alin. (3) C.proc.pen., sesizarea instanţei se face din oficiu, la cererea
procurorului ori a celui condamnat.
În consecinţă, dacă persoana condamnată formulează cerere de contopire,
competentă să soluţioneze cererea condamnatului este instanţa determinată
conform art. 585 alin. (2) C.proc.pen. [a se vedea I.C.C.J., Secţia penală, sentinţa nr.
275 din 21 februarie 2012 (www.legalis.ro) – deşi hotărârea priveşte ipoteza
revocării/anulării suspendării executării unei pedepse, pentru identitate de raţiune,
soluţia şi motivarea acesteia sunt aplicabile şi în cazul revocării/anulării amânării
aplicării pedepsei].
2. Şedinţa de judecată. Având în vedere că anularea şi, respectiv, revocarea pe
cale incidentală a soluţiei de amânare a aplicării pedepsei, deşi reglementate în Titlul
V al Codului de procedură penală – „Executarea hotărârilor penale”, nu sunt date în
competenţa instanţei de executare, sesizarea va fi soluţionată, sub toate aspectele –
judecata în primă instanţă, căi de atac ordinare şi extraordinare – conform normelor
de drept comun, nefiind incidente dispoziţiile speciale, derogatorii, ale art. 597
C.proc.pen.
În toate celelalte situaţii, însă [anulare şi revocare pe cale principală ca urmare
a săvârşirii altor infracţiuni, revocare în situaţiile prevăzute de art. 88 alin. (1),
(2) C.pen.] procedura aplicabilă este cea prevăzută de art. 597 C.proc.pen., deoarece
competenţa de soluţionare revine instanţei de executare.
Şedinţa de judecată în primă instanţă, indiferent că revocarea sau anularea
amânării aplicării pedepsei este cercetată pe cale incidentală ori pe cale principală,
se desfăşoară conform dispoziţiilor de la Titlul III, Capitolele I („Judecata”) şi II
(„Judecata în primă instanţă”).
Întrucât, în ceea ce priveşte citarea, se aplică dispoziţiile art. 353 C.proc.pen., la
soluţionarea cererii se citează persoana condamnată, respectiv şi partea civilă, atunci
când cererea de revocare este formulată de aceasta. Judecata se poate desfăşura şi
în lipsa condamnatului aflat în stare de libertate, dacă este legal citat sau dacă
a solicitat judecarea în lipsă, însă condamnatul aflat în stare de detenţie este adus la
judecată, cu excepţia cazului în care a solicitat judecarea în lipsă. Dispoziţiile
privitoare la persoana aflată în stare de detenţie se aplică şi în cazul celei internate
într-un centru educativ, precum şi, pentru identitate de raţiune, celei internate într-
un centru de detenţie.
În cazurile prevăzute de art. 90 C.proc.pen., asistenţa juridică este obligatorie.
Participarea procurorului este obligatorie. La judecarea cererilor în cauze în care
cercetarea penală a fost efectuată de Direcția Naţională Anticorupţie potrivit legii
vechi, precum şi a celor care au rămas în competenţa acesteia, participă procurori
din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie [art. 5 alin. (3) din Legea nr. 255/2013].
Judecarea cauzei cu participarea unui procuror de la o altă structură de parchet nu
poate atrage desfiinţarea hotărârii pronunţate în condiţiile art. 281 alin. (1) lit. d)
C.proc.pen. întrucât acesta sancţionează judecarea unei cauze în absenţa unui
procuror, deşi, potrivit legii, participarea lui era obligatorie şi nici în baza art. 282
C.proc.pen. deoarece nu este îndeplinită condiţia producerii unei vătămări care să
nu poată fi înlăturată altfel, deoarece în cadrul Ministerului Public funcţionează
principiul indivizibilităţii.
Judecata este structurată în cercetare judecătorească – etapă în care se propun şi se
administrează mijloacele de probă, dezbateri şi deliberare.
3. Soluţiile care pot fi pronunţate. Prima instanţă poate pronunţa una dintre
următoarele soluţii:
3.1. Dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 88 alin. (1), (2) C.pen.:
- revocă amânarea aplicării pedepsei şi
- dispune aplicarea şi executarea pedepsei stabilite pentru infracţiunea pentru care
se stabilise pedeapsa a cărei aplicare a fost amânată (i2) în cazurile reglementate de
art. 88 alin. (1), (2) C.pen.;
3.2. Dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 88 alin. (3) C.pen.:
- condamnă inculpatul pentru săvârşirea noii infracţiuni (i2) – în ipoteza revocării pe
cale incidentală/constată că există o soluţie prin persoana a fost condamnată în
condiţiile art. 88 alin. (3) C.pen. – în ipoteza revocării pe cale principală;
- constată existenţa unei pluralităţi de infracţiuni între fapta pentru care s-a dispus
amânarea aplicării pedepsei (i1) şi infracţiunea care atrage revocarea (i2);
- revocă amânarea aplicării pedepsei;
- dispune aplicarea şi executarea pedepsei stabilite pentru infracţiunea pentru care
se stabilise pedeapsa a cărei aplicare a fost amânată (i1) şi
- calculează pedeapsa rezultantă pentru pluralitatea de infracţiuni existentă între, pe
de o parte, infracţiunea săvârşită cu intenţie ori praeterintenţie pentru care s-a
stabilit pedeapsa a cărei aplicare a fost amânată (i1) şi, pe de altă parte, infracţiunea
săvârşită ulterior, în condiţiile art. 88 alin. (3) C.pen. (i2), conform dispoziţiilor
privitoare la concursul de infracţiuni (deoarece primul termen al pluralităţii nu este
constituit de o soluţie de condamnare pentru a genera o stare de recidivă ori
pluralitate intermediară).
Întrucât art. 88 alin. (3) C.pen. prevede expres că instanţa, revocând amânarea
aplicării pedepsei, va dispune aplicarea şi executarea acesteia, nu se va putea stabili,
cu privire la pedeapsa rezultantă, o soluţie de amânare a aplicării ori de suspendare
sub supraveghere a executării.
Menţinerea modalităţii de executare a pedepsei în cazul comiterii unei infracţiuni în
termenul de încercare este expres prevăzută în art. 88 alin. (4) C.pen., sub forma unei
excepţii. Potrivit acestor prevederi legale, dacă infracţiunea ulterioară este săvârşită
din culpă, se poate menţine amânarea aplicării pedepsei. În acest caz nu mai are loc
revocarea primei suspendări. Prin urmare, posibilitatea amânării aplicării pedepsei
rezultante este exclusă de art. 88 alin. (4) C.pen., care permite o asemenea
individualizare a executării pedepsei doar dacă noua infracţiune este săvârşită din
culpă. Dacă legiuitorul ar fi înţeles să reglementeze posibilitatea amânării executării
pedepsei şi în cazul în care noua infracţiune este comisă cu intenţie ori
praeterintenţie, ar fi prevăzut-o expres, aşa cum a făcut-o în art. 88 alin. (4) C.pen.
Persoana faţă de care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei este supusă la
executarea efectivă a pedepsei când, ca urmare a conduitei sale în cursul termenului
de încercare, se constată că aceasta nu s-a îndreptat şi că persistă în săvârşirea de
infracţiuni, în acest caz intrând în acţiune garanţia prevăzută de lege pentru ipoteza
în care adoptarea unei soluţii de înlăturare temporară a executării pedepsei se
dovedeşte nejustificată.
În cazul revocării ca urmare a comiterii, în termenul de încercare, a unei infracţiuni
intenţionate sau praeterintenţionate, nu se poate dispune nici suspendarea
executării pedepsei sub supraveghere, deoarece aceasta constituie o modalitate
distinctă de individualizare a pedepsei, iar o nouă individualizare ar aduce atingere
autorităţii de lucru judecat [argumentele Deciziei I.C.C.J. nr. 1 din 17 ianuarie 2011
privind examinarea recursului în interesul legii cu privire la interpretarea şi aplicarea
unitară a dispoziţiilor art. 83 alin. (1) C.pen. din 1969 pot fi reţinute în continuare
pentru identitate de raţiune – n.n.].
3.3. Dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 89 C.pen.:
- stabileşte/aplică pedeapsa închisorii pentru infracţiunea care atrage anularea (i1)
– în ipoteza anulării pe cale incidentală [dacă instanţa se va orienta, în ceea ce priveşte
pluralitatea de infracţiuni, către o soluţie de amânare a aplicării pedepsei rezultante
– art. 89 alin. (2) C.pen. – va stabili o pedeapsă pentru i1, deoarece, potrivit art. 83
alin. (1) lit. a) teza finală C.pen., se poate amâna aplicarea pedepsei doar cu privire
la pedepse stabilite, iar aplicarea unei pedepse pentru i1 ar face ca soluţia amânării
aplicării pedepsei rezultante să fie nelegală];
- anulează amânarea aplicării pedepsei;
- dispune aplicarea pedepsei stabilite pentru infracţiunea pentru care se stabilise
pedeapsa a cărei aplicare a fost amânată (i2) [dacă instanţa se orientează către
aplicarea unei pedepse cu executare efectivă] şi
- calculează pedeapsa rezultantă pentru pluralitatea de infracţiuni existentă între, pe
de o parte, infracţiunea pentru care s-a stabilit pedeapsa a cărei aplicare a fost
amânată (i2) şi, pe de altă parte, infracţiunea săvârşită anterior (i1), dar descoperită
ulterior, în condiţiile art. 89 C.pen., aplicând, după caz, dispoziţiile cu privire la
concursul de infracţiuni, recidivă sau pluralitate intermediară. În caz de concurs de
infracţiuni instanţa poate dispune din nou amânarea aplicării pedepsei rezultante
stabilite în urma anulării amânării anterioare, dacă sunt îndeplinite condiţiile
generale prevăzute de lege (art. 83 C.pen.).
3.3.1. Dificultăţi determinate de unele necorelări legislative. Dacă constată că
sunt îndeplinite condiţiile art. 88 sau art. 89 C.pen., instanţa, anulând sau, după
caz, revocând amânarea aplicării pedepsei, dispune condamnarea inculpatului şi
executarea pedepsei stabilite prin hotărârea de amânare, aplicând apoi, după caz,
dispoziţiile cu privire la concursul de infracţiuni, recidivă sau pluralitate
intermediară. Aşadar, art. 582 alin. (3) C.proc.pen. pare să înlăture inclusiv în cazul
anulării amânării aplicării pedepsei posibilitatea de a dispune o altă soluţie decât
executarea în regim de detenţie a pedepsei rezultante. Contrar acestei soluţii
legislative, potrivit art. 89 alin. (2) C.pen., în caz de concurs de infracţiuni, instanţa
poate dispune amânarea aplicării pedepsei rezultante dacă sunt îndeplinite condiţiile
prevăzute în art. 83 C.pen. Dacă se dispune amânarea aplicării pedepsei, termenul
de supraveghere se calculează de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-
a pronunţat anterior amânarea aplicării pedepsei.
Ceea ce atrage anularea amânării aplicării pedepsei, conform art. 89 alin. (1) C.pen.,
este o pedeapsă „aplicată” pentru o infracţiune săvârşită înainte de rămânerea
definitivă a hotărârii prin care s-a amânat aplicarea pedepsei. Pedeapsa se „aplică”
în cazul soluţiilor de condamnare. Întrucât una dintre condiţiile amânării aplicării
pedepsei este existenţa unei pedepse „stabilite” [art. 83 alin. (1) lit. a) C.pen.] – aşadar,
neaplicată, s-a observat că, în raport de terminologia utilizată de art. 89 alin. (1)
C.pen., nu se poate amâna aplicarea pedepsei rezultante, în cazul concursului de
infracţiuni (D. Niţu, Anularea renunţării şi amânării aplicării pedepsei. Incongruenţe
în aplicarea practică, loc. cit., p. 165). Continuând cu analiza necorelării între Codul
penal şi Codul de procedură penală în ceea ce priveşte soluţia subsecventă anulării
amânării aplicării pedepsei (D. Niţu, Anularea renunţării şi amânării aplicării
pedepsei. Incongruenţe în aplicarea practică, loc. cit., p. 166), s-a concluzionat, de
asemenea, că se poate dispune doar executarea în regim de detenţie a pedepsei
rezultante.
În literatura de specialitate a fost exprimată opinia că, analizată prin prisma
dispoziţiilor Codului penal, dacă pedeapsa care atrage anularea amânării aplicării
pedepsei este una cu suspendare, în cazul pluralităţii în forma recidivei şi
a pluralităţii intermediare ar exista posibilitatea dispunerii suspendării sub
supraveghere a pedepsei rezultante (A. Râşniţă, I. Curt, Renunţarea la aplicarea
pedepsei. Amânarea aplicării pedepsei, op. cit., p. 191).
Necorelările de reglementare şi/sau de terminologie evidenţiate sunt formal, reale şi
ar avea consecinţele mai sus identificate. Apreciem însă, că până la remedierea
legislativă a neconcordanţelor mai sus menţionate, întrucât intenţia legiuitorului nu
poate fi decât ca instituţiile reglementate să-şi producă efectele specifice, urmează ca
în practica judiciară să se aplice aceste dispoziţii în spiritul lor.
În ceea ce priveşte reglementarea obligativităţii soluţiei de condamnare în situaţia
prevăzută de art. 89 C.pen., considerăm că o aplicare formală a dispoziţiilor art. 582
alin. (3) C.proc.pen. poate genera o încălcare a dreptului la un proces echitabil, prin
discriminare (art. 14 coroborat cu art. 6 CEDO), întrucât, în cazul anulării, fac
imposibilă amânarea aplicării pedepsei rezultante, chiar dacă ar fi îndeplinite
condiţiile prevăzute de art. 83 C.pen., pentru persoanele pentru care se descoperă
pluralitatea de infracţiuni după rămânerea definitivă a soluţiei de amânare a aplicării
pedepsei, cu toate că această soluţie poate fi aplicată dacă aceleaşi infracţiuni ar fi
fost judecate în acelaşi dosar. Aceasta, deşi soluţia reglementată de art. 582 alin. (2)
teza finală C.proc.pen. este destinată tocmai să aducă persona în situaţia în care s-
ar fi aflat dacă s-ar fi cunoscut de la început pluralitatea de infracţiuni săvârşită.
În consecinţă, în cazul anulării amânării aplicării pedepsei, subsecvent operaţiunii
de anulare, instanţa va putea decide să nu dispună aplicarea pedepsei a cărei
aplicare a fost amânată iniţial (situaţie în care se va afla în stadiul de a fi „stabilită”)
şi să contopească pedeapsa stabilită pentru infracţiunea anterioară, dacă pentru
aceasta s-a dispus tot amânarea aplicării pedepsei (pedeapsă care este, la rândul ei,
doar „stabilită”). Cu privire la pedeapsa rezultantă se va putea decide nu doar
executarea acesteia în regim de detenţie, ci şi amânarea executării ei ori suspendarea
sub supraveghere a executării.
Dacă pentru infracţiunea care atrage anularea amânării aplicării pedepsei s-a dispus
suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei, subsecvent operaţiunii de
anulare (a ambelor modalităţi de individualizare a executării pedepselor), cu privire
la pedeapsa rezultantă se va putea decide nu doar executarea acesteia în regim de
detenţie, ci şi suspendarea sub supraveghere a executării. Nu se va putea dispune
însă, în această ipoteză, amânarea aplicării pedepsei rezultante deoarece pentru una
dintre infracţiuni s-a pronunţat o soluţie de condamnare.
În acest sens este jurisprudenţa recentă a instanţelor naţionale (Jud. Craiova, Secţia
penală, sentinţa penală nr. 2172 din 9 iunie 2015; Jud. Oradea, Secţia penală,
sentinţa penală nr. 660 din 6 iulie 2016, nepublicate).
3.3.2. Decizia în interesul legii nr. 42 din 13 octombrie
2008. Relevanţă. Aplicând, pentru identitate de raţiune, mecanismul stabilit de
Secţiile Unite ale I.C.C.J. în Decizia în interesul legii nr. 42 din 13 octombrie 2008,
în cazul în care instanţa este învestită prin acelaşi act de sesizare cu judecarea a două
infracţiuni intenţionate, săvârşite de acelaşi inculpat, dintre care una anterior (i1), în
condiţiile art. 82 alin. (3) C.pen., şi cealaltă (i3) ulterior rămânerii definitive a hotărârii
de amânare a aplicării pedepsei (i2), pedeapsa rezultantă urmează a fi determinată
astfel:
- se vor aplica pedepse pentru fiecare dintre cele două infracţiuni deduse judecăţii
(pedeapsa i1, pedeapsa i3);
- se va dispune anularea amânării aplicării pedepsei şi aplicarea pedepsei pentru
infracţiunea pentru comiterea căreia fusese luată această măsură (pedeapsa i2);
- se vor contopi, potrivit regulilor de la concursul de infracţiuni, pedeapsa stabilită
pentru infracţiunea pentru comiterea căreia fusese luată măsura amânării aplicării
pedepsei cu pedepsele stabilite pentru infracţiunile cu judecarea cărora a fost
învestită instanţa (pedeapsa i2 cu pedeapsa i1 şi pedeapsa i3). Nu se vor contopi,
conform soluţiei I.C.C.J., mai întâi pedeapsa stabilită pentru infracţiunea pentru
comiterea căreia fusese luată această măsură (pedeapsa i2) cu cea care a atras
anularea acesteia (pedeapsa i1), potrivit regulilor privind concursul de infracţiuni, iar
pedeapsa rezultantă, astfel determinată, să se contopească după regulile privitoare
la recidivă sau pluralitate intermediară cu cea stabilită pentru fapta săvârşită ulterior
renunţării la aplicarea pedepsei (pedeapsa i3), întrucât, prin ipoteză, nu există
o hotărâre de condamnarecare să atragă incidenţa art. 41 C.pen. ori a art. 44 C.pen.
Dacă pentru infracţiunea care atrage anularea/revocarea s-a stabilit o pedeapsă cu
închisoarea cu executare în regim de detenţie, se va anula mandatul de executare
a pedepsei închisorii, urmând a se emite un nou mandat, pentru pedeapsa aplicată
pluralităţii stabilite prin hotărârea de anulare/revocare.
3.4. Dacă nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 88-89 C.pen., instanţa
va respinge, ca neîntemeiată, sesizarea de revocare/anulare a soluţiei de amânare
a aplicării pedepsei:
- nu se constată reaua-credinţă a persoanei supravegheate în nerespectarea sau
neexecutarea obligaţiilor impuse;
- persoana supravegheată dovedeşte că nu a avut nicio posibilitate să îndeplinească
integral obligaţiile civile stabilite prin hotărâre; pentru stabilirea motivelor ce au dus
la neexecutarea obligaţiilor civile, instanţa va solicita date privind situaţia materială
a condamnatului de la autoritatea administraţiei publice locale de la domiciliul
acestuia şi, dacă apreciază necesar, angajatorului sau organelor fiscale din cadrul
Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, precum şi altor autorităţi sau instituţii
publice care deţin informaţii cu privire la situaţia patrimonială a condamnatului [art.
49 alin. (4) din Legea nr. 253/2013];
- sesizarea de revocare a amânării aplicării pedepsei întemeiate pe art. 88 alin. (1),
(2) C.pen. este formulată ulterior împlinirii termenului de supraveghere; necesitatea
formulării sesizării înainte de expirarea termenului rezultă din dispoziţiile art. 67
alin. (1), (2) din Legea nr. 252/2013, art. 49 alin. (2) din Legea nr. 253/2013;
îndeplinirea obligaţiilor civile de către persoana supravegheată după sesizarea
instanţei nu atrage revocarea amânării aplicării pedepsei, dacă s-a făcut înainte de
împlinirea termenului de supraveghere [art. 49 alin. (5) din Legea nr. 253/2013];
- infracţiunea săvârşită cu intenţie sau cu intenţie depăşită, în termenul de
supraveghere, este descoperită după împlinirea acestuia;
- se descoperă după expirarea termenului de supraveghere (calculat conform art. 186
C.pen., de la rămânerea definitivă a hotărârii prin care s-a dispus amânarea aplicării
pedepsei) că persoana faţă de care s-a luat această măsură săvârşise anterior
rămânerii definitive a hotărârii o altă infracţiune;
- pentru infracţiunea săvârşită anterior rămânerii definitive a soluţiei de renunţare
la aplicarea pedepsei, descoperită în termen, nu s-a stabilit o pedeapsă cu
închisoarea. Se declină competenţa de soluţionare a sesizării.
4. Căi de atac. În cazul în care se pronunţă pe cale incidentală, sentinţa primei
instanţe poate fi atacată cu apel în termen de 10 zile de la comunicare [art. 408 alin.
(1) C.proc.pen.], care se soluţionează potrivit art. 408 şi urm. C.proc.pen.
Când se pronunţă pe cale principală, sentinţa primei instanţe poate fi atacată cu
contestaţie în termen de 3 zile de la comunicare, care se soluţionează conform art.
597 alin. (7), (8) C.proc.pen. raportat la art. 4251 C.proc.pen.
Aplicarea, în parte, a unor norme de procedură diferite aceleiaşi instituţii se explică
prin modalitatea de soluţionare – pe cale incidentală, situaţie în care se aplică
normele de procedură aplicabile obiectului principal al procesului penal, ori pe cale
principală. În ambele situaţii nu se schimbă natura specifică a instituţiilor
anulării/revocării – aceea de incident care priveşte executarea hotărârilor penale şi
care atrage aplicarea aceluiaşi mecanism de rezolvare şi conduce la acelaşi rezultat.
Situaţia nu este una discriminatorie, întrucât, ipotezele în care se rezolvă această
situaţie juridică sunt diferite: într-un caz soluţia este accesorie obiectului principal
al procesului penal, în celălalt caz, procedura analizată constituie chiar obiectul
procesului penal.
Art. 583
Revocarea sau anularea suspendării executării pedepsei sub supraveghere

Lucreţia Albertina Postelnicu, Constantin Cristinel Meceanu

(1) Asupra revocării sau anulării suspendării executării pedepsei sub

supraveghere prevăzute la art. 96 sau 97 din Codul penal se pronunţă, din
oficiu, la sesizarea procurorului sau a consilierului de probaţiune, instanţa care
judecă ori a judecat în primă instanţă infracţiunea ce ar putea atrage revocarea
sau anularea.
(2) Dacă, până la expirarea termenului prevăzut la art. 93 alin. (5) din Codul
penal, condamnatul nu a respectat obligaţiile civile stabilite prin hotărârea de
condamnare, serviciul de probaţiune competent sesizează instanţa care
a pronunţat în primă instanţă suspendarea, în vederea revocării acesteia.
Sesizarea poate fi făcută şi de procuror, de consilierul de probaţiune sau de
partea interesată, până la expirarea termenului de supraveghere.
Corelaţii legislative: art. 91, art. 93, art. 94 alin. (4) lit. b), art. 96-97, art. 186, art.
408 alin. (1) C.pen.; art. 353, art. 418, art. 553 alin. (1), art. 597 alin. (7), (8) raportat
la art. 4251 C.proc.pen.; art. 65-67, art. 67 alin. (1) din Legea nr. 252/2013; art. 57
alin. (2) raportat la art. 49 alin. (3), art. 57 alin. (2) raportat la art. 56 alin. (1) din Legea
nr. 253/2013
Comentariu
Revocarea sau anularea suspendării executării pedepsei sub supraveghere sunt
instituţii de drept penal prin care, fie în timpul judecării infracţiunii care atrage una
dintre cele două sancţiuni, fie ulterior, într-o procedură separată, în condiţiile
prevăzute de C.pen., se înlătură modalitatea de individualizare a executării pedepsei
reglementate de art. 91 C.pen.
1. Constituţionalitate. Compatibilitatea instituţiei revocării sau anulării
suspendării executării pedepsei sub supraveghere cu principiile constituţionale ale
liberului acces la justiţie şi dreptului la un proces echitabil a fost examinată de
Curtea Constituţională a României, care a stabilit conformitatea acestora cu
dispoziţiile constituţionale şi europene prin Decizia nr. 194 din 28 februarie 2008,
reţinând că dispoziţiile legale criticate reglementează revocarea sau anularea
suspendării executării pedepsei în anumite situaţii determinate de Codul penal. Or,
ţinând cont de caracterul şi natura sa, instituţia suspendării condiţionate
a executării pedepsei este strâns legată de individualizarea pedepsei, care presupune,
mai exact, un proces de atenuare a pedepsei, şi nu unul de atenuare a executării
pedepsei. Fiind o creaţie a legiuitorului, este firesc ca acesta să determine nu numai
condiţiile şi sfera de incidenţă a măsurii, ci şi limitele ei, ceea ce presupune, între
altele, posibilitatea anulării ori a revocării.
Autoritatea de lucru judecat în materie penală legitimează aspectele referitoare la
existenţa faptei, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia. Aşa fiind, prin
posibilitatea revocării ori anulării unei modalităţi de executare nu se aduce atingere
principiului ne bis in idem, legiuitorul fiind liber să întreprindă măsurile necesare
care să justifice o individualizare a pedepsei mai eficientă. În plus, întrucât
suspendarea condiţionată a executării pedepsei nu reprezintă un drept al persoanei,
ci doar o vocaţie conferită inculpatului, şi revocarea sau anularea acestei măsuri de
individualizare capătă acelaşi caracter. Aşa fiind, nu poate fi primită susţinerea
potrivit căreia dispoziţiile legale criticate ar contraveni liberului acces la justiţie sau
dreptului la un proces echitabil, deoarece aplicarea măsurii, precum şi revocarea sau
anularea ei se fac prin hotărâre judecătorească pronunţată ca urmare a finalizării
procesului penal.
De asemenea, textele de lege criticate sunt în deplină concordanţă cu dispoziţiile
constituţionale privind dreptul la apărare, partea interesată având posibilitatea să îşi
angajeze un apărător, beneficiind de toate garanţiile procesuale în acest sens.
2. Instanţa competentă. Sesizarea instanţei competente. Titularii dreptului de
a sesiza instanţa competentă în scopul revocării sau anulării suspendării executării
pedepsei sub supraveghere într-o procedură separată şi situaţiile în care se poate
exercita acest drept sunt limitativ prevăzute de lege, astfel încât nu se poate învesti
în mod legal instanţa în alte condiţii.
2.1. Instanţa competentă să se pronunţe asupra revocării întemeiate pe
dispoziţiile art. 96 alin. (4) C.pen. sau a anulării suspendării executării pedepsei
sub supraveghere este cea care judecă (situaţie în care soluţionarea se face pe cale
incidentală) ori a judecat (situaţie în care soluţionarea se face pe cale principală; a se
vedea, în acest sens, I.C.C.J., Secţia penală, încheierea nr. 635 din 1 aprilie 2008) în
primă instanţă infracţiunea care ar putea atrage revocarea sau anularea.
Întrucât art. 583 alin. (1) C.proc.pen. se referă la „instanţa care judecă ori a judecat
în primă instanţă infracţiunea ce ar putea atrage revocarea sau anularea”, înseamnă
că această dispoziţie de stabilire a instanţei competente şi a calităţii de titular al
dreptului de sesizare este aplicabilă exclusiv în cazul de revocare prevăzut de art. 96
alin. (4) C.pen., deoarece în celelalte cazuri cauza de revocare nu o constituie
săvârşirea unei noi infracţiuni sau, după caz, descoperirea săvârşirii unei infracţiuni
în condiţiile art. 97 alin. (1) C.pen.
Instanţa se poate sesiza din oficiu sau, după caz, este sesizată de procuror.
De asemenea, potrivit art. 583 alin. (1) C.proc.pen., instanţa poate fi sesizată şi de
consilierul de probaţiune.
Norma de atribuire a competenţei pentru instanţa care judecă în primă instanţă
infracţiunea care ar putea atrage revocarea sau anularea este incidentă până la
pronunţarea unei soluţii în primă instanţă.
Instanţa de control judiciar nu va putea aplica această soluţie direct în calea de atac,
chiar dacă datele cu privire la condiţiile prevăzute de art. 96 C.pen. sau, după
caz, art. 97 C.pen. s-au aflat în dosarul soluţionat de prima instanţă, însă aceasta
nu s-a sesizat din oficiu ori nu a fost sesizată pentru revocarea/anularea suspendării
executării pedepsei sub supraveghere.
Dacă prima instanţă a fost legal sesizată în vederea revocării/anulării, însă a omis să
se pronunţe, instanţa de control judiciar va putea să revoce/anuleze, dacă sunt
întrunite condiţiile prevăzute de C.pen., suspendarea executării pedepsei sub
supraveghere.
În situaţia în care calea de atac a apelului a fost exercitată numai de inculpat, nu se
poate face aplicarea dispoziţiilor art. 96 C.pen. sau, după caz, art. 97 C.pen. direct
de către instanţa de control judiciar, întrucât s-ar încălca şi principiul neagravării
situaţiei în propria cale de atac (art. 418 C.proc.pen.).
2.2. Dacă, până cel mai târziu cu 3 luni înainte de expirarea termenului de
supraveghere, condamnatul nu a respectat obligaţiile civile stabilite prin
hotărârea de condamnare prin îndeplinirea lor integrală [art. 96 alin. (2) C.pen.],
serviciul de probaţiune competent – prin consilierul de probaţiune manager de caz,
care întocmeşte un raport de evaluare în care consemnează motivele neîndeplinirii,
conform art. 67 alin. (2) din Legea nr. 252/2013 – sesizează instanţa de executare,
în vederea revocării acesteia.
Potrivit art. 65, art. 67 din Legea nr. 252/2013, în scopul verificării îndeplinirii de
către persoana supravegheată a obligaţiilor civile stabilite prin hotărârea
judecătorească, cu 6 luni înainte de împlinirea termenului de supraveghere,
consilierul de probaţiune manager de caz solicită persoanei informaţii privind
demersurile efectuate în vederea îndeplinirii acestor obligaţii. Dacă persoana
supravegheată nu a îndeplinit obligaţiile civile în acest termen, consilierul de
probaţiune manager de caz verifică motivele neîndeplinirii şi, dacă este cazul,
îndrumă persoana în vederea îndeplinirii obligaţiilor civile cel târziu cu 3 luni înainte
de expirarea termenului de supraveghere.
În situaţia neîndeplinirii integrale a obligaţiilor civile de către persoana
supravegheată cel mai târziu cu 3 luni înainte de expirarea termenului de
supraveghere, consilierul de probaţiune manager de caz întocmeşte un raport de
evaluare în care consemnează motivele neîndeplinirii şi sesizează instanţa.
În situaţia în care persoana supravegheată a îndeplinit obligaţiile civile, consilierul
de probaţiune manager de caz solicită dovada îndeplinirii acestora, care se ataşează
la dosarul de probaţiune.
Sesizarea poate fi făcută şi de procuror, de consilierul de probaţiune sau de partea
interesată, până la expirarea termenului de supraveghere.
Având în vedere modalitatea similară de reglementare a dispoziţiilor art. 583
C.proc.pen. şi art. 447 C.proc.pen. din 1968, respectiv a celor prevăzute de art. 96
C.pen. şi a celor prevăzute de art. 864 C.pen. din 1969, considerăm că Decizia în
interesul legii nr. 14 din 17 octombrie 2011, pronunţată de I.C.C.J., produce
efecte şi după intrarea în vigoare a noilor dispoziţii de drept penal şi de drept
procesual penal, în sensul că instanţa sesizată anterior expirării termenului de
supraveghere cu revocarea suspendării sub supraveghere se poate pronunţa în acest
sens şi ulterior acestui moment.
Prin considerentele Deciziei în interesul legii nr. 14 din 17 octombrie 2011, I.C.C.J.
a reţinut că: „în ceea ce priveşte momentul la care instanţa, sesizată cu soluţionarea
cererii de revocare anterior expirării termenului de încercare, poate dispune
revocarea suspendării executării pedepsei, acesta se poate situa fie înainte de
împlinirea termenului de încercare, fie după, câtă vreme legiuitorul nu prevede că
revocarea trebuie pronunţată înăuntrul termenului”.
Concluzia că doar sesizarea instanţei trebuie să aibă loc înainte de expirarea duratei
termenului de supraveghere rezultă, de altfel, cu mai multă claritate din
dispoziţiile art. 65, art. 67 din Legea nr. 252/2013 care stabilesc pentru consilierul
de probaţiune o obligaţie imediată de a sesiza instanţa dacă se constată cel mai târziu
cu 3 luni înainte de expirarea termenului de supraveghere neîndeplinirea integrală
a obligaţiilor civile de către persoana supravegheată.
Conform art. 57 alin. (2) raportat la art. 49 alin. (3) din Legea nr. 253/2013, sesizarea
se poate face de către procuror sau de către judecătorul delegat cu executarea, la
cererea părţii civile, după consultarea raportului întocmit de consilierul de
probaţiune.
2.3. În situaţia în care, pe durata termenului de supraveghere, consilierul de
probaţiune manager de caz constată că persoana supravegheată nu respectă
măsurile de supraveghere sau nu execută, în condiţiile stabilite, obligaţiile ce îi
revin [art. 96 alin. (1) C.pen.], verifică motivele care au determinat această
nerespectare şi, dacă apreciază că nerespectarea s-a făcut cu rea-credinţă,
întocmeşte un raport de evaluare şi sesizează instanţa în vederea revocării sancţiunii
[art. 94 alin. (4) lit. b) C.pen.; art. 67 alin. (1) din Legea nr. 252/2013; art. 57 alin.
(2) raportat la art. 56 alin. (1) din Legea nr. 253/2013].
Dacă încălcările constatate sunt minore şi nu aduc atingere scopului pentru care au
fost dispuse măsurile de supraveghere sau obligaţiile persoanei supravegheate,
consilierul de probaţiune manager de caz poate sesiza instanţa în vederea revocării
sancţiunii sau poate emite avertismente.
Instanţa competentă să soluţioneze sesizarea întemeiată pe dispoziţiile art. 88 alin.
(1) C.pen. este instanţa care a pronunţat în primă instanţă suspendarea,
aşadar instanţa de executare [art. 553 C.proc.pen.].
2.4. În toate cazurile, sesizarea instanţei în vederea revocării poate fi făcută şi de
către judecătorul delegat cu executarea, la cererea persoanei vătămate sau a altei
persoane interesate, după consultarea raportului întocmit de consilierul de
probaţiune. Raportul de evaluare însoţeşte sesizarea făcută de judecătorul delegat
[art. 57 alin (2) raport de expertiză. la art. 56 alin. (1) din Legea nr. 253/2013].
Învestirea instanţei, în modalităţile mai sus dezvoltate, se poate realiza în mod legal
şi în timpul soluţionării căilor extraordinare de atac exercitate împotriva hotărârilor
definitive pronunţate.
Dacă persoana condamnată formulează o cerere de contopire a mai multor pedepse
în baza art. 585 C.proc.pen., care implică, în prealabil, anularea suspendării
executării pedepsei sub supraveghere pentru una dintre acestea, instanţa
competentă să soluţioneze cererea se determină conform art. 585 alin. (2)
C.proc.pen., şi nu potrivit art. 583 C.proc.pen.
Soluţionând cererea, instanţa de executare a ultimei hotărâri sau, în cazul în care
persoana condamnată se află în stare de deţinere, instanţa corespunzătoare în a cărei
circumscripţie se află locul de deţinere va analiza pe cale incidentală dacă sunt
îndeplinite condiţiile art. 97 C.pen., privitoare la anularea suspendării executării
pedepsei sub supraveghere, deoarece, fiind legal învestită cu o cerere de contopire
a pedepselor, are obligaţia a o soluţiona în întregime.
În aceste situaţii, dispoziţiile art. 585 C.proc.pen. se completează cu cele ale art. 583
C.proc.pen., iar instanţa de judecată, în aplicarea celor două dispoziţii procesuale, va
soluţiona, anterior soluţionării cererii de contopire, cu titlu de chestiune prealabilă,
problema anulării suspendării sub supraveghere a executării uneia dintre cele două
pedepse [Trib. Mureş, Secţia penală, decizia nr. 548 din 8 decembrie 2009, în C.J. nr.
11/2010, cu notă procuror C. Valentin-Ştefan (www.legalis.ro); în acelaşi
sens, I.C.C.J., Secţia penală, sentinţa nr. 275 din 21 februarie 2012].
3. Şedinţa de judecată în primă instanţă, indiferent că revocarea sau anularea
suspendării executării pedepsei sub supraveghere este cercetată pe cale incidentală
ori pe cale principală, se desfăşoară conform dispoziţiilor de la Titlul III, Capitolele I
(„Judecata”) şi II („Judecata în primă instanţă”). Şedinţa de judecată în căile de atac
se va desfăşura conform dispoziţiilor de la Titlul III, Capitolul I („Judecata”), care le
completeazăpe cele specifice soluţionării căii de atac.
Întrucât, în ceea ce priveşte citarea, se aplică dispoziţiile art. 353 C.proc.pen., la
soluţionarea cererii se citează persoana condamnată, respectiv şi partea civilă, atunci
când cererea de revocare este formulată de aceasta. Judecata se poate desfăşura şi
în lipsa condamnatului aflat în stare de libertate, dacă este legal citat sau dacă
a solicitat în scris judecarea în lipsă, însă condamnatul aflat în stare de detenţie este
adus la judecată, cu excepţia cazului în care a solicitat judecarea în lipsă. Dispoziţiile
privitoare la persoana aflată în stare de detenţie se aplică şi în cazul celei internate
într-un centru educativ, precum şi, pentru identitate de raţiune, celei internate într-
un centru de detenţie.
În cazurile prevăzute de art. 90 C.proc.pen., asistenţa juridică este obligatorie.
Participarea procurorului este obligatorie.
Judecata este structurată în cercetare judecătorească – etapă în care se propun şi se
administrează mijloacele de probă –, dezbateri şi deliberare.
Având în vedere că actele normative relevante (Codul penal, Codul de procedură
penală, Legea nr. 252/2013 şi H.G. nr. 1079/2013 pentru aprobarea
Regulamentului de aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 252/2013 privind organizarea şi
funcţionarea sistemului de probaţiune şi Legea nr. 253/2013) nu reglementează
participarea Serviciului de probaţiune la şedinţa de judecată, ci doar competenţa de
sesizare a instanţei (actul de sesizare urmând a fi însoţit de raportul de evaluare
prevăzut de art. 44 din Legea nr. 253/2013, care va conţine informaţiile relevante cu
privire la motivul sesizării instanţei), Serviciul de probaţiune nu se va cita în cauzele
având ca obiect revocarea/anularea suspendării executării pedepsei sub
supraveghere.
4. Soluţiile care pot fi pronunţate. Prima instanţă poate pronunţa una dintre
următoarele soluţii:
4.1. Dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 96 alin. (1), (2) C.pen.:
- revocă suspendarea executării pedepsei sub supraveghere şi
- dispune executarea pedepsei a cărei executare fusese suspendată sub
supraveghere.
4.2. Dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 96 alin. (4) C.pen.:
- condamnă inculpatul pentru săvârşirea noii infracţiuni (i2) – în ipoteza revocării pe
cale incidentală/constată că există o soluţie prin persoana a fost condamnată
anterior în condiţiile art. 96 alin. (4) C.pen. – în ipoteza revocării pe cale principală
[menţionăm că o condamnare doar la pedeapsa închisorii nu atrage revocarea
suspendării sub supraveghere a executării pedepsei – art. 96 alin. (4) C.pen.];
- constată existenţa unei pluralităţi de infracţiuni între fapta pentru care s-a dispus
suspendarea executării pedepsei sub supraveghere (i1) şi infracţiunea care atrage
revocarea (i2);
- revocă suspendarea executării pedepsei sub supraveghere;
- stabileşte pedeapsa pentru pluralitatea de infracţiuni existentă între, pe de o parte,
infracţiunea săvârşită cu intenţie ori praeterintenţie pentru care s-a stabilit pedeapsa
a cărei executare a fost suspendată (i1) şi, pe de altă parte, infracţiunea săvârşită
ulterior, în condiţiile art. 96 alin. (4) C.pen. (i2), conform dispoziţiilor privitoare de la
recidivă ori pluralitate intermediară.
Întrucât art. 96 alin. (4) C.pen. prevede expres că instanţa, revocând suspendarea
executării pedepsei sub supraveghere, va dispune aplicarea şi executarea acesteia,
nu se va putea stabili, cu privire la pedeapsa rezultantă, o soluţie de amânare
a aplicării ori de suspendare sub supraveghere a executării.
Menţinerea modalităţii de executare a pedepsei în cazul comiterii unei infracţiuni în
termenul de încercare este expres prevăzută în art. 96 alin. (6) C.pen., sub forma unei
excepţii. Potrivit acestei prevederi legale, dacă infracţiunea ulterioară este săvârşită
din culpă, se poate menţine amânarea aplicării pedepsei. În acest caz nu mai are loc
revocarea primei suspendări. Prin urmare, posibilitatea suspendării sub
supraveghere a pedepsei rezultante este exclusă de art. 96 alin. (6) C.pen., care
permite o asemenea individualizare a executării pedepsei doar dacă noua infracţiune
este săvârşită din culpă. Dacă legiuitorul ar fi înţeles să reglementeze posibilitatea
suspendării sub supraveghere a executării pedepsei şi în cazul în care noua
infracţiune este comisă cu intenţie ori praeterintenţie, ar fi prevăzut-o expres, aşa
cum a făcut-o în art. 96 alin. (6) C.pen., ce reglementează posibilitatea menţinerii
suspendării executării sub supraveghere, în cazul în care noua infracţiune este
săvârşită din culpă.
Revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere intervine când, ca
urmare a conduitei persoanei condamnate în cursul termenului de încercare, se
constată că aceasta nu s-a îndreptat şi că perseverează în săvârşirea de infracţiuni,
în acest caz adoptarea soluţiei de înlăturare temporară a executării pedepsei
dovedindu-se nejustificată.
4.3. Dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 97 C.pen.:
- condamnă inculpatul pentru săvârşirea infracţiunii anterioare (i1) – în cazul
anulării suspendării sub supraveghere a executării pedepsei pe cale incidentală;
- anulează suspendarea executării pedepsei sub supraveghere;
- calculează pedeapsa rezultantă pentru pluralitatea de infracţiuni existentă între, pe
de o parte, infracţiunea pentru care s-a stabilit pedeapsa a cărei executare a fost
suspendată (i2) şi, pe de altă parte, infracţiunea săvârşită anterior (i1), dar
descoperită ulterior, în condiţiile art. 97 C.pen., aplicând, după caz, dispoziţiile cu
privire la concursul de infracţiuni, recidivă sau pluralitate intermediară.
Conform art. 97 alin. (2) C.pen., în caz de concurs de infracţiuni sau pluralitate
intermediară, instanţa poate dispune suspendarea executării sub supraveghere
a pedepsei rezultante dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în art. 91. Dacă se
dispune suspendarea executării sub supraveghere a pedepsei rezultante, termenul
de supraveghere se calculează de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-
a pronunţat anterior suspendarea executării pedepsei sub supraveghere (i2).
Aplicând, pentru identitate de raţiune, mecanismul stabilit de Secţiile Unite
ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în Decizia în interesul legii nr. 42 din 13
octombrie 2008, în cazul în care instanţa este învestită prin acelaşi act de sesizare
cu judecarea a două infracţiuni intenţionate, săvârşite de acelaşi inculpat, dintre care
una anterior (i1), în condiţiile art. 82 alin. (3) C.pen., şi cealaltă (i3) ulterior rămânerii
definitive a hotărârii de renunţare la aplicarea pedepsei (i2), pedeapsa rezultantă
urmează a fi determinată astfel:
- se vor aplica pedepse pentru fiecare dintre cele două infracţiuni deduse judecăţii
(pedeapsa i1, pedeapsa i3);
- se va dispune anularea amânării aplicării pedepsei şi aplicarea pedepsei pentru
infracţiunea pentru comiterea căreia fusese luată această măsură (pedeapsa i2);
- se vor contopi, potrivit regulilor de la concursul de infracţiuni, pedeapsa stabilită
pentru infracţiunea pentru comiterea căreia fusese luată măsura amânării aplicării
pedepsei cu pedepsele stabilite pentru infracţiunile cu judecarea cărora a fost
învestită instanţa (pedeapsa i2 cu pedeapsa i1 şi pedeapsa i3). Nu se vor contopi,
conform soluţiei I.C.C.J., mai întâi pedeapsa stabilită pentru infracţiunea pentru
comiterea căreia fusese luată această măsură (pedeapsa i2) cu cea care a atras
anularea acesteia (pedeapsa i1), potrivit regulilor privind concursul de infracţiuni, iar
pedeapsa rezultantă, astfel determinată, după regulile privitoare la recidivă sau
pluralitate intermediară, cu cea stabilită pentru fapta săvârşită ulterior renunţării la
aplicarea pedepsei (pedeapsa i3), întrucât, prin ipoteză, nu există o hotărâre
de condamnare care să atragă incidenţa art. 41 C.pen. ori a art. 44 C.pen.
În ipoteza în care un inculpat a fost trimis în judecată pentru săvârşirea unor
infracţiuni concurente cu o altă infracţiune pentru care anterior fusese condamnat
cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei, această pedeapsă nu poate fi
direct contopită cu cele stabilite pentru noile fapte, ci, înaintea efectuării operaţiunii
de contopire, instanţa trebuie să dea eficienţă art. 85 C.pen. din 1969 [art. 89 C.pen.]
şi să dispună anularea suspendării condiţionate a executării pedepsei [în acest
sens, C.A. Târgu-Mureş, Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, decizia
nr. 617 din 12 octombrie 2011(www.legalis.ro)].
4.4. Dacă nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 96-97 C.pen., instanţa
va respinge ca neîntemeiată sesizarea de revocare/anulare a suspendării executării
pedepsei sub supraveghere:
a) nu se reţine reaua-credinţă a persoanei supravegheate în nerespectarea sau
neexecutarea obligaţiilor impuse. Reaua-credinţă trebuie dovedită.
În jurisprudenţa naţională se reţine în mod constant că nu există rea-credinţă în
situaţiile în care, stabilindu-se că persoana condamnată a plecat în străinătate, astfel
încât nu s-a mai prezentat la serviciul de probaţiune, dovedeşte că are loc de muncă
şi domiciliul stabil în străinătate, fiind luată în evidenţa organelor de poliţie din
localitatea în care şi-a stabilit domiciliul. În aceste situaţii se apreciază că plecarea
în străinătate nu echivalează automat cu sustragerea condamnatului de la obligaţiile
impuse, câtă vreme acesta avea dreptul la liberă circulaţie, a dorit să meargă în
străinătate pentru a lucra şi a-şi asigura un venit, dovedind că este în evidenţa
administraţiei forţelor de muncă de la locul unde şi-a stabilit domiciliul (I.C.C.J.,
Secţia penală, decizia nr. 2239 din 29 iunie 2008). Dacă persoana condamnată nu
probează că a avut un loc de muncă în străinătate şi cunoştea obligaţiile care îi
reveneau, în jurisprudenţă se reţine că există rea-credinţă (Jud. Timişoara, sentinţa
penală nr. 3409 din 22 septembrie 2014, nepublicată).
În schimb, aflarea ilegală pe teritoriul altui stat dublată, eventual, de măsuri punitive
luate de autorităţile statului respectiv faţă de condamnat (de exemplu, arestarea
preventivă) face ca situaţia sa să fie în mod evident contrară legii şi să afecteze şi
respectarea măsurilor de supraveghere, condamnatul nemaiputând să se prezinte, la
datele fixate, la serviciul de reintegrare socială a infractorilor de pe lângă tribunal.
În această situaţie, organul desemnat de instanţă nu mai este în situaţia de a-şi
realiza menirea de supraveghere şi reintegrare socială a condamnatului, iar acesta
încalcă în mod flagrant, din cauza conduitei sale deliberate şi ilicite, condiţiile
suspendării supravegheate a executării pedepsei (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr.
6212 din 2 noiembrie 2005).
Neprobarea nerespectării obligaţiilor civile conduce la respingerea sesizării în vederea
revocării suspendării supravegheate a executării pedepsei (I.C.C.J., Secţia
penală, decizia nr. 383 din 2 octombrie 2010).
b) persoana supravegheată dovedeşte că nu a avut nicio posibilitate să îndeplinească
integral obligaţiile civile stabilite prin hotărâre; pentru stabilirea motivelor ce au dus
la neexecutarea obligaţiilor civile, instanţa va solicita date privind situaţia materială
a condamnatului de la autoritatea administraţiei publice locale de la domiciliul
acestuia şi, dacă apreciază necesar, angajatorului sau organelor fiscale din cadrul
Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, precum şi altor autorităţi sau instituţii
publice care deţin informaţii cu privire la situaţia patrimonială a condamnatului [art.
49 alin. (4) din Legea nr. 253/2013]. Aşadar sarcina probei revine şi instanţei
sesizate, nu doar persoanei condamnate.
c) sesizarea de revocare a suspendării executării sub supraveghere a pedepsei
întemeiate pe art. 96 alin. (1), (2) C.pen. este formulată ulterior împlinirii termenului
de supraveghere; necesitatea formulării sesizării înainte de expirarea termenului
rezultă din dispoziţiile art. 67 alin. (1), (2) din Legea nr. 252/2013, art. 49 alin. (2)
din Legea nr. 253/2013. Îndeplinirea obligaţiilor civile de către persoana
supravegheată după sesizarea instanţei nu atrage revocarea suspendării executării
sub supraveghere a pedepsei, dacă s-a făcut înainte de împlinirea termenului de
supraveghere [art. 49 alin. (5) din Legea nr. 253/2013];
d) infracţiunea săvârşită cu intenţie sau cu intenţie depăşită, comisă în termenul de
supraveghere, este descoperită după împlinirea acestuia;
e) se descoperă după expirarea termenului de supraveghere (calculat, conform art.
186 C.pen., de la rămânerea definitivă a hotărârii prin care s-a dispus suspendarea
executării sub supraveghere a pedepsei) că persoana faţă de care s-a luat această
măsură săvârşise anterior rămânerii definitive a hotărârii o altă infracţiune;
f) pentru infracţiunea săvârşită anterior rămânerii definitive a soluţiei de suspendare
a executării sub supraveghere a pedepsei, descoperită în termen, nu s-a stabilit
o pedeapsă cu închisoarea.
Se declină competenţa de soluţionare a sesizării.
5. Căi de atac. În cazul în care se pronunţă pe cale incidentală, sentinţa primei
instanţe poate fi atacată cu apel [art. 408 alin. (1) C.proc.pen.], care se soluţionează
potrivit art. 408 şi urm. C.proc.pen.
Când se pronunţă pe cale principală, sentinţa primei instanţe poate fi atacată cu
contestaţie în termen de 3 zile de comunicare, care se soluţionează conform art. 597
alin. (7), (8) C.proc.pen. raportat la art. 4251 C.proc.pen.
Aplicarea, în parte, a unor norme de procedură diferite aceleiaşi instituţii se explică
prin modalitatea de soluţionare – pe cale incidentală, situaţie în care se aplică
normele de procedură aplicabile obiectului principal al procesului penal, ori pe cale
principală. În ambele situaţii nu se schimbă natura specifică a instituţiilor
anulării/revocării – aceea de incident care priveşte executarea hotărârilor penale şi
care atrage aplicarea aceluiaşi mecanism de rezolvare şi conduce la acelaşi rezultat.
Situaţia nu este una discriminatorie întrucât ipotezele în care se rezolvă această
situaţie juridică sunt diferite: într-un caz, soluţia este accesorie obiectului principal
al procesului penal, în celălalt caz procedura analizată constituie chiar obiectul
procesului penal.
Art. 584
Înlocuirea pedepsei detenţiunii pe viaţă

Lucreţia Albertina Postelnicu, Constantin Cristinel Meceanu

(1) Înlocuirea pedepsei detenţiunii pe viaţă cu pedeapsa închisorii se dispune,

la cererea procurorului ori a persoanei condamnate, de către instanţa de
executare, iar dacă persoana condamnată se află în stare de deţinere, de către
instanţa corespunzătoare în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere.
(2) Hotărârea de înlocuire, rămasă definitivă, se pune în executare potrivit
dispoziţiilor art. 555-557.
Corelaţii legislative: art. 58-59 C.pen.; art. 353, art. 364 alin. (4), art. 594 alin. (4)
C.proc.pen.; Capitolul VII din Legea nr. 254/2013; art. 81-82 din Legea nr. 254/2013
Comentariu
1. Titularii cererii de înlocuire a pedepsei detenţiunii pe viaţă cu pedeapsa
închisorii sunt procurorul şi persoana condamnată la pedeapsa detenţiunii pe viaţă.
Dacă este formulată de alte persoane, în nume propriu sau în calitate de substituiţi
procesuali, cererea va fi respinsă ca inadmisibilă.
Cererea poate fi formulată oricând după ce persoana condamnată a împlinit vârsta
de 65 de ani în timpul executării pedepsei detenţiunii pe viaţă.
Din interpretarea per a contrario a tezei a II-a a art. 584 alin. (1) C.proc.pen. rezultă
că se poate formula o astfel de cerere şi dacă persoana condamnată nu se află în
stare de detenţie.
Astfel, având în vedere că art. 58 C.pen. se referă la cazul în care cel condamnat la
pedeapsa detenţiunii pe viaţă a împlinit vârsta de 65 de ani în timpul executării
pedepsei, iar una dintre condiţiile cumulative de admisibilitate a cererii, prevăzută
de teza a II-a a aceluiaşi text de lege, priveşte conduita condamnatului pe toată
durata executării pedepsei, apreciem că o cerere de înlocuire a pedepsei detenţiunii pe
viaţă cu pedeapsa închisorii poate fi formulată doar după ce s-a început
executarea pedepsei detenţiunii pe viaţă, în timpul detenţiei, pe durata tratamentului
urmat sub pază permanentă în reţeaua sanitară a Ministerului Sănătăţii ori pe durata
întreruperii executării pedepsei detenţiunii pe viaţă. În consecinţă, o astfel de cerere
formulată după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, dar înainte de
încarcerare, inclusiv dacă a fost admisă o cerere de amânare a executării pedepsei
detenţiunii pe viaţă, nu ar putea fi considerată ca fiind formulată „în timpul executării
pedepsei”.
2. Competenţa de soluţionare aparţine fie instanţei de executare, dacă persoana
condamnată nu se află în stare de detenţie, fie instanţei corespunzătoare în a cărei
circumscripţie se află locul de deţinere.
Dacă hotărârea de condamnare la pedeapsa detenţiunii pe viaţă a fost stabilită
printr-o hotărâre judecătorească străină, recunoscută potrivit art. 134-136 din Legea
nr. 302/2004, instanţa care a efectuat această procedură nu devine instanţă de
executare, aceasta urmând a fi stabilită potrivit normelor de drept intern, astfel cum
prevede art. 135 alin. (12) din Legea nr. 302/2004, conform căruia punerea în
executare a pedepsei se face potrivit dispoziţiilor din Codul de procedură penală.
Această concluzie se desprinde şi din considerentele Deciziei nr. 13/2014,
pronunţată de I.C.C.J., Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în
materie penală, care a reţinut că interpretarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor
legale în materia recunoaşterii hotărârilor pronunţate în străinătate „obligă la
delimitarea condiţiilor cerute de lege pentru recunoaşterea unei hotărâri pronunţate
în străinătate de efectele pe care o astfel de hotărâre le produce după recunoaşterea
acesteia de către instanţa română competentă, aceasta deoarece o hotărâre de
condamnare care este recunoscută produce, pe teritoriul României, aceleaşi efecte ca
şi o hotărâre de condamnare pronunţată de instanţele naţionale (…).
Condamnaţii transferaţi în România pentru executarea unei pedepse aplicate printr-
o hotărâre de condamnare de o instanţă străină, dar recunoscută de instanţa
naţională competentă, au aceleaşi drepturi ca şi condamnaţii aflaţi în executarea
unor pedepse aplicate prin hotărâri judecătoreşti definitive de către instanţele din
România (...)”.
Instanţa de executare este, de regulă, prima instanţă de judecată şi numai în cazul
hotărârilor pronunţate în primă instanţă de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
instanţa de executare este Tribunalul Bucureşti sau tribunalul militar [art. 553 alin.
(2) C.proc.pen.].
Astfel, instanţa de executare fiind prima instanţă de judecată, determinarea ei se face
prin aplicarea regulilor privitoare la competenţă din Partea generală a Codului de
procedură penală.
Codul de procedură penală repartizează cauzele penale, sub raportul competenţei
după materie, acelor organe judiciare penale pe care le consideră potrivite pentru
soluţionarea lor, iar la repartizarea cauzelor penale se ţine seama de calificarea
faptelor săvârşite, fie în raport cu incriminarea lor tipică, fie în raport cu vreo variantă
agravată a incriminării.
Repartizarea se referă la instanţa căreia i se atribuie competenţa de a judeca fapta
respectivă în primă instanţă.
În concret, într-o cauză în care persoana a fost condamnată în străinătate, iar
hotărârea a fost recunoscută şi persoana transferată în România pentru executarea
pedepsei, se va avea în vedere, pentru determinarea instanţei de executare
competente să soluţioneze cererea de înlocuire a pedepsei detenţiunii pe viaţă,
instanţa care ar fi fost competentă să soluţioneze pe fond, în primă instanţă,
infracţiunea pentru săvârşirea căreia persoana a fost condamnată [în acest
sens, C.A. Bucureşti, Secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie,
sentinţa nr. 211/F din 6 august 2009 (www.jurindex.ro)].
Competenţa fiecăreia dintre cele două instanţe este exclusivă şi este determinată
de situaţia persoanei condamnate. Şedinţa de judecată este publică.
3. Şedinţa de judecată în primă instanţă se desfăşoară conform dispoziţiilor de la
Titlul III, Capitolele I („Judecata”) şi II („Judecata în primă instanţă”). Şedinţa de
judecată în căile de atac se va desfăşura conform dispoziţiilor de la Titlul III, Capitolul
I („Judecata”), care le completeazăpe cele specifice soluţionării contestaţiei.
Întrucât, în ceea ce priveşte citarea, se aplică dispoziţiile art. 353 C.proc.pen., la
soluţionarea cererii se citează persoana condamnată, respectiv şi partea civilă, atunci
când cererea de revocare este formulată de aceasta. Judecata se poate desfăşura şi
în lipsa condamnatului aflat în stare de libertate, dacă este legal citat sau dacă
a solicitat în scris judecarea în lipsă, însă condamnatul aflat în stare de detenţie este
adus la judecată, cu excepţia cazului în care a solicitat în scris judecarea în lipsă,
situaţie în care va fi reprezentat de avocatul desemnat din oficiu ori cel ales, după
caz [art. 364 alin. (4) C.proc.pen.]. Asistenţa juridică este obligatorie.
Participarea procurorului este obligatorie.
Judecata este structurată în cercetare judecătorească – etapă în care se propun şi se
administrează mijloacele de probă –, dezbateri şi deliberare.
Prima instanţă se pronunţă prin sentinţă.
4. Soluţii. Instanţa poate pronunţa una dintre următoarele soluţii:
4.1. Admite cererea şi dispune înlocuirea pedepsei detenţiunii pe viaţă cu pedeapsa
închisorii pe timp de 30 de ani şi pedeapsa interzicerii exercitării unor drepturi pe
durata ei maximă dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 58 C.pen. şi
instanţa apreciază că este întemeiată cererea. Instanţa va dispune anularea
mandatului de executare a pedepsei închisorii emis pentru executarea pedepsei
detenţiunii pe viaţă şi emiterea unui nou mandat de executare a pedepsei închisorii
pentru pedeapsa închisorii de 30 de ani, va constata executată din această pedeapsă
perioada detenţiei de la data încarcerării la zi (art. 59 C.pen.), fără a fi incluse
eventualele perioade de întrerupere a executării pedepsei [art. 594 alin. (4)
C.proc.pen.].
Dacă la data pronunţării se constată că persoana condamnată a executat o durată
de 30 de ani de închisoare în timpul executării pedepsei detenţiunii pe viaţă, se va
constata executată pedeapsa închisorii pe timp de 30 de ani şi se va dispune punerea
în libertate a persoanei condamnate la rămânerea definitivă a soluţiei.
Pentru a fi admisă cererea de înlocuire a pedepsei detenţiunii pe viaţă trebuie
constatate îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de art. 58 C.pen.:
- cel condamnat la pedeapsa detenţiunii pe viaţă a împlinit vârsta de 65 de ani în
timpul executării pedepsei;
- a avut o bună conduită pe toată durata executării pedepsei (care poate rezulta din
respectarea obligaţiilor şi interdicţiilor prevăzute de art. 81-82 din Legea nr.
254/2013);
- a îndeplinit integral obligaţiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare (a
achitat integral sumele de bani stabilite cu titlu de despăgubiri civile, a restabilit
situaţia anterioară), afară de cazul când dovedeşte că nu a avut nicio posibilitate să
le îndeplinească. În jurisprudenţa corespunzătoare vechii legislaţii penale, cu privire
la obligaţia de îndeplinire a obligaţiilor civile, s-a stabilit că este lipsită de relevanţă,
în analiza acestei condiţii, invocarea prescripţiei obligaţiei de plată a despăgubirilor
ori caracterul solidar al acestora pentru a justifica neplata lor; se va avea în vedere
dacă partea îndreptăţită a renunţat la drepturile de natură civilă stabilite în favoarea
sa (în acest sens, Jud. Iaşi, Secţia penală, sentinţa nr. 1093 din 9 aprilie 2010,
nepublicată); starea de detenţie nu poate fi invocată ca justificare a imposibilităţii de
plată a despăgubirilor civile;
- a făcut progrese constante şi evidente în vederea reintegrării sociale [n.n. – va fi
avută în vedere implicarea persoanei condamnate în activităţile educative, de
asistenţă psihologică şi asistenţă socială, instruirea şcolară, învăţământul
universitar şi formarea profesională a persoanelor condamnate reglementate de
Capitolul VII din Legea nr. 254/2013 în funcţie de Planul individualizat de evaluare
şi intervenţie educativă şi terapeutică al persoanei condamnate; potrivit art. 89 alin.
(1) din Legea nr. 254/2013: „Activităţile educative, de asistenţă psihologică şi
asistenţă socială se organizează în fiecare penitenciar şi au ca scop reintegrarea
socială a persoanelor condamnate (s.n.)”].
4.2. Respinge cererea dacă este formulată de o altă persoană decât cele prevăzute
de art. 584 alin. (1) C.proc.pen. ori dacă nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute
de art. 58 C.pen.; cererea va putea fi respinsă şi dacă se constată că, în mod formal,
sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 58 C.pen., însă se apreciază că este
neîntemeiată, admiterea acesteia fiind facultativă în toate situaţiile. Sunt criterii care
pot fi relevante în analiza temeiniciei cererii: natura şi gravitarea infracţiunii pentru
săvârşirea căreia a fost condamnat petentul, durata de pedeapsă executată etc.
Caracterul facultativ al admiterii cererii de înlocuire a pedepsei detenţiunii pe viaţă
cu pedeapsa închisorii respectă jurisprudenţa în materie a CtEDO, care a considerat
că, în contextul unei condamnări pe viaţă, art. 3 CEDO trebuie să fie interpretat ca
impunând reductibilitatea pedepsei, în sensul unei reexaminări care permite
autorităţilor naţionale să ia în considerare dacă orice modificare a situaţiei unui
deţinut pe viaţă, precum şi progresul spre o astfel de reabilitare, făcut în cadrul
executării pedepsei, sunt atât de semnificative, încât să ducă la concluzia că
menţinerea în detenţie nu mai este justificată de motive legitime de ordin penal.
Cu toate acestea, CtEDO a subliniat că, având în vedere marja de apreciere care
trebuie acordată statelor contractante în materie de justiţie penală şi aplicare
a pedepselor, nu este sarcina sa de a prescrie forma (executivă sau judecătorească)
pe care trebuie să o ia reexaminarea. Pentru acelaşi motiv, nu este atribuţia Curţii
să stabilească când această reexaminare trebuie să aibă loc.
CtEDO a concluzionat că, în cazul în care dreptul intern nu prevede posibilitatea unei
astfel de reexaminări, o condamnare pe viaţă nu atinge standardele impuse de art. 3
CEDO.
Deşi reexaminarea impusă este un eveniment care intervine în mod obligatoriu
ulterior aplicării pedepsei, un condamnat pe viaţă nu ar trebui să fie obligat să
aştepte să treacă un număr nedeterminat de ani în executarea pedepsei înainte de
a putea invoca neconcordanţa între dispoziţiile legale privitoare la pedeapsa sa şi
garanţiile pe care art. 3 CEDO le oferă în această privinţă. Acest lucru ar fi contrar
atât principiului certitudinii juridice, cât şi principiilor generale privind statutul de
victimă, în sensul acestui termen prevăzut în art. 34 CEDO. În plus, în cazul în care
pedeapsa, la momentul aplicării sale, este ireductibilă în temeiul dreptului intern, ar
fi exagerat să se aştepte de la deţinut să se străduiască pentru propria sa reabilitare
fără să ştie dacă, la o dată nespecificată în viitor, ar putea fi introdus un mecanism
care să-i permită, pe baza acestei reabilitării, să fie luat în considerare pentru
eliberare. Un deţinut pe viaţă are dreptul să ştie, la începutul executării pedepsei, ce
trebuie să facă pentru a fi luat în considerare pentru eliberare şi în ce condiţii,
inclusiv momentul când o reexaminare a pedepsei va avea loc sau poate fi solicitată.
Prin urmare, în cazul în care legea internă nu prevede un mecanism sau posibilitatea
de reexaminare a unei pedepse cu închisoarea pe viaţă, incompatibilitatea cu art. 3
în acest sens apare încă din momentul aplicării pedepsei pe viaţă, şi nu într-o etapă
ulterioară a detenţiei [Vinter ş.a. c. Regatului Unit, hotărârea din 9 iulie 2013, parag.
122 (hudoc.echr.coe.int)].
Dacă a fost soluţionată de instanţa corespunzătoare celei de executare în a cărei
circumscripţie se află locul de deţinere, o copie a soluţiei pronunţate se comunică
instanţei de executare.
5. Căi de atac. Cu excepţia sentinţei de declinare a competenţei de soluţionare
a cererii, hotărârea pronunţată în primă instanţă poate fi atacată cu contestaţie la
instanţa ierarhic superioară, în termen de 3 zile de la comunicare.
Judecarea contestaţiei la hotărârea primei instanţe se face în şedinţă publică, cu
citarea persoanei condamnate. Condamnatul aflat în stare de detenţie este adus la
judecată, cu excepţia cazului în care a solicitat judecarea în lipsă, situaţie în care va
fi reprezentat de avocatul desemnat din oficiu ori de cel ales, după caz [art. 364 alin.
(4) C.proc.pen.]. Participarea procurorului este obligatorie. Decizia instanţei prin care
se soluţionează contestaţia este definitivă, putându-se pronunţa una dintre
următoarele soluţii:
1. respingerea contestaţiei, cu menţinerea hotărârii atacate:
a) când contestaţia este tardivă sau inadmisibilă;
b) când contestaţia este nefondată;
2. admiterea contestaţiei şi:
a) desfiinţarea hotărârii atacate şi soluţionarea cauzei;
b) desfiinţarea hotărârii atacate şi dispunerea rejudecării cauzei de către judecătorul
sau completul care a pronunţat-o, atunci când se constată că nu au fost respectate
dispoziţiile privind citarea.
În cazul în care, întrucât s-a dat o calificare juridică greşită cererii cu care a fost
învestită, prima instanţă nu a analizat pe fond cererea de înlocuire a pedepsei
detenţiunii pe viaţă, instanţa de control judiciar nu poate proceda, pentru prima dată
în calea de atac a contestaţiei, la soluţionarea cererii formulate de condamnat, astfel
încât soluţia care se impune este admiterea căii de atac şi trimiterea cauzei spre
rejudecare (C.A. Bucureşti, Secţia a II-a penală, decizia penală nr. 501/CO din 24
septembrie 2015).
Hotărârea de înlocuire, rămasă definitivă, se pune în executare potrivit
dispoziţiilor art. 555 C.proc.pen., urmând a fi emis un nou mandat de executare
a pedepsei închisorii, care se va executa potrivit dispoziţiilor art. 556 C.proc.pen.
6. Aplicarea legii penale în timp. Avându-se în vedere şi jurisprudenţa CEDO (Del
Rio Prada c. Spaniei, hotărârea din 21 octombrie 2013, parag. 58, 101), în literatura
de specialitate (M. Udroiu, Drept penal. Partea generală, op. cit., 2014, p. 179) s-a
arătat că, în procedura prevăzută de art. 584 C.proc.pen., pentru faptele săvârşite
sub imperiul Codului penal din 1969 pentru care s-a aplicat pedeapsa detenţiunii pe
viaţă, cererea de înlocuire a acesteia cu pedeapsa închisorii ar trebui analizată prin
prisma dispoziţiilor art. 55 alin. (2) C.pen. din 1969.
Art. 585
Alte modificări de pedepse

Lucreţia Albertina Postelnicu, Constantin Cristinel Meceanu

(1) Pedeapsa pronunţată poate fi modificată, dacă la punerea în executare

a hotărârii sau în cursul executării pedepsei se constată, pe baza unei alte
hotărâri definitive, existenţa vreuneia dintre următoarele situaţii:
a) concursul de infracţiuni;
b) recidiva;
c) pluralitatea intermediară;
d) acte care intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni.
(2) Instanţa competentă să dispună asupra modificării pedepsei este instanţa de
executare a ultimei hotărâri sau, în cazul în care persoana condamnată se află
în stare de deţinere, instanţa corespunzătoare în a cărei circumscripţie se află
locul de deţinere.
(3) Sesizarea instanţei se face din oficiu, la cererea procurorului ori a celui
condamnat.
(4) La primirea cererii, preşedintele completului de judecată dispune ataşarea
la dosar a înscrisurilor şi luarea tuturor măsurilor necesare soluţionării cauzei.
Corelaţii legislative: art. 5, art. 6, art. 37, art. 39, art. 40, art. 43, art. 44, art. 45
C.pen.; art. 10 din Legea nr. 187/2012; art. 52, art. 388 alin. (4), art. 4251 alin.
(4) C.proc.pen.; art. 1401 alin. (2) din Legea nr. 302/2004
Comentariu
Textul prevăzut de art. 585 C.proc.pen. se referă la situaţiile în care, fie la punerea
în executare a unei hotărâri, fie în cursul executării pedepsei, se constată că
persoana condamnată a mai suferit condamnări definitive pentru infracţiuni
concurente sau pentru alte acte materiale care ar intra în conţinutul aceleiaşi
infracţiuni, ori fapta pentru care a fost condamnat se află în pluralitate intermediară
cu alte fapte pentru care a fost condamnat definitiv ori constituie al doilea termen al
recidivei. Pe calea acestei proceduri nu pot fi modificate dispoziţii din hotărârile
penale definitive, deoarece se încalcă autoritatea de lucru judecat (I.C.C.J., Secţia
penală, decizia penală nr. 1752 din 21 decembrie 2015).
Instanţa nu se pronunţă asupra vinovăţiei ori asupra individualizării pedepsei
stabilite prin hotărâri definitive anterioare, aspecte care au dobândit autoritate de
lucru judecat, ci efectuează un procedeu tehnic (i) de contopire a două sau a mai
multor pedepse stabilite prin hotărâri judecătoreşti definitive în cazul concursului de
infracţiuni şi al pluralităţii intermediare sau, după caz, (ii) de modificare a pedepsei
stabilite pentru infracţiunea săvârşită în stare de recidivă ori (iii) de stabilire unei
pedepse care să corespundă tuturor actelor care intră în conţinutul aceleiaşi
infracţiuni.
Schimbările care ar interveni în executarea unor hotărâri judecătoreşti au ca funcţie
proprie adaptarea executării lor la situaţiile reale care impun
o schimbare. Finalitatea proprie a acestei activităţi constă în asigurarea respectului
principiilor legalităţii şi adevărului în faza de executare, finalitate care se integrează
în scopul procesului penal şi contribuie la înfăptuirea justiţiei penale în limitele unui
proces tehnic circumscris condiţiilor prevăzute de art. 37, art. 40, art. 43 şi,
respectiv, art. 44 C.pen. [D.C.C. nr. 1616 din 20 decembrie 2011 referitoare la excepţia
de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 449 C.proc.pen. din 1968 (M.Of. nr. 143
din 2 martie 2012); trimiterile au fost făcute la textele din Codul penal – n.n.].
În cadrul procedurii reglementate de art. 585 C.proc.pen., întrucât pedepsele supuse
modificării au dobândit autoritate de lucru judecat prin rămânerea definitivă
a hotărârilor prin care au fost stabilite, nu se poate analiza legalitatea ori temeinicia
hotărârilor definitive prin care s-a dispus condamnarea petentului. Ceea ce constituie
obiectul analizei instanţei este existenţa ori inexistenţa uneia dintre situaţiile
reglementate de art. 585 C.proc.pen., cu consecinţele ce decurg din acestea sub
aspectul modificării de pedepse.
1. Cazurile de modificare a pedepsei. Condiţia comună tuturor celor patru cazuri
de modificare a pedepsei, care trebuie verificată înainte de a stabili dacă există
vreuna dintre pluralităţile de infracţiuni prevăzute de art. 558 C.proc.pen., este ca,
pe de o parte, sesizarea să fie formulată la punerea în executare a unei hotărâri sau
în cursul executării pedepsei cu închisoarea ori amenda, iar, pe de altă parte,
existenţa oricăreia dintre situaţiile prevăzute de textul de lege să fie invocată în baza
unei alte hotărâri definitive.
Nerealizarea acestor condiţii va conduce la respingerea cererii ca inadmisibilă,
deoarece vizează aspectele formale ale instituţiei analizate.
Hotărârea pronunţată de instanţa naţională prin care a fost recunoscută,
conform Legii nr. 302/2004, o pedeapsă rezultantă stabilită de o instanţă străină
pentru săvârşirea unei pluralităţi de infracţiuni în aceeaşi cauză, fără ca, în faza de
executare, ulterioară realizării transferului, să se constate existenţa vreunei hotărâri
definitive distincte de condamnare pentru alte infracţiuni care să facă parte din
aceeaşi pluralitate, face inaplicabile dispoziţiile art. 585 C.proc.pen., hotărârea de
recunoaştere nefiind o astfel de hotărâre [I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 1073 din
9 aprilie 2012(www.legalis.ro)].
2. În situaţiile în care, ca urmare a intrării în vigoare a C.pen., se impune
stabilirea tratamentului penal mai favorabil pentru aplicarea instituţiilor
reglementate de art. 585 alin. (1) C.proc.pen., instanţa sesizată, în prealabil, în
baza art. 52 C.proc.pen., va face aplicarea dispoziţiilor art. 6 C.pen., dacă este cazul.
Nu se va face un astfel de control dacă acesta a fost deja făcut într-o procedură
distinctă (Trib. Bucureşti, Secţia I penală, sentinţa nr. 1786 din 19 iunie 2014,
nepublicată).
În ceea ce priveşte alegerea legii penale mai favorabile, practica judiciară este unitară
în ceea ce priveşte obligativitatea stabilirii dispoziţiilor de drept material aplicabile
(Codul penal din 1969 sau noul Cod penal) şi mecanismul de determinare a acestuia
– în concret, prin analiza comparată a efectelor aplicării fiecăreia dintre cele două
legi.
3. Art. 585 alin. (1) lit. a) C.proc.pen. – concursul de infracţiuni. Cazul prevăzut
de art. 585 alin. (1) lit. a) C.proc.pen. presupune existenţa a două sau mai multor
hotărâri definitive prin care s-au stabilit pedepse pentru infracţiuni săvârşite în
concurs, conform art. 38 C.pen., fără ca instanţele care au soluţionat cauzele având
ca obiect aceste infracţiuni să fi cunoscut existenţa concursului şi să fi contopit
pedepsele stabilite pentru ele.
În cazurile de acest fel, tratamentul penal parţial aplicat prin hotărârile de
condamnare pronunţate şi rămase definitive trebuie modificat pentru ca persoana
condamnată să execute în final o pedeapsă globală, astfel cum impun dispoziţiile art.
39-40 C.pen.; pronunţarea uneia sau a mai multor hotărâri de condamnare parţiale
neafectând existenţa concursului, nu se poate face nicio deosebire, în ceea ce priveşte
tratamentul acestuia, după cum infracţiunile concurente au făcut obiectul unei
singure judecăţi ori al mai multor judecăţi separate (Trib. Bucureşti, Secţia I penală,
sentinţa nr. 1385 din 8 mai 2014, nepublicată).
Existenţa concursului de infracţiuni poate fi stabilită pe baza unor hotărâri definitive
pronunţate de instanţe naţionale ori de instanţe străine, dacă hotărârea de
condamnare a fost recunoscută potrivit Legii nr. 302/2004. Recunoaşterea se va
putea efectua inclusiv de către instanţa sesizată în baza art. 585 C.proc.pen., pe cale
incidentală, indiferent că hotărârea a fost pronunţată de o instanţă a unui stat
membru al Uniunii Europene ori a unui stat terţ.
Cu privire la competenţa instanţei naţionale, alta decât curtea de apel, de
a recunoaşte pe cale incidentală, în cadrul procedurii prevăzute de art. 585
C.proc.pen., o hotărâre pronunţată de o instanţă a unui stat membru al Uniunii
Europene în scopul contopirii pedepsei stabilite prin aceasta cu pedepse aplicate prin
hotărâri ale instanţelor naţionale – aşadar nu în scopul transferării şi executării
pedepsei în România – în jurisprudenţă s-a reţinut că instanţa inferioară în grad „este
competentă să recunoască hotărârea penală străină, pe cale incidentală,
întrucât reprezintă o chestiune prealabilă verificării condiţiilor operaţiunii de
contopire, obiectul principal al cererii (în lipsa recunoaşterii hotărârii, aceasta nu
putea produce efecte juridice pe teritoriul României, astfel încât pedeapsa nu putea
fi contopită cu cele aplicate pentru infracţiuni concurente, săvârşite pe teritoriul
României), în raport de dispoziţiile art. 52 C.proc.pen., potrivit cărora instanţa penală
este competentă să judece orice chestiune prealabilă soluţionării cauzei, chiar dacă
prin natura ei acea chestiune este de competenţa altei instanţe, cu excepţia situaţiilor
în care competenţa de soluţionare nu aparţine organelor judiciare.
Totodată, Curtea a avut în vedere dispoziţiile art. 1401 alin. (2) din Legea nr.
302/2004, în forma modificată prin Legea nr. 300/2013, potrivit cărora
recunoaşterea hotărârilor judecătoreşti străine în vederea producerii de efecte
juridice, altele decât executarea în regim de detenţie a pedepsei, se face şi pe cale
incidentală în cadrul unui proces penal în curs de către instanţa de judecată pe rolul
căreia se află cauza spre soluţionare.
Este adevărat că acest articol a fost inclus în mod nefericit în Capitolul III intitulat
«Proceduri speciale de recunoaştere şi executare» din Titlul V intitulat «Recunoaşterea
şi executarea hotărârilor judecătoreşti, a ordonanţelor penale şi a actelor judiciare în
relaţia cu statele terţe», pentru ca în Titlul VI al Legii nr. 302/2004 care reglementează
cooperarea cu statele membre UE (dar numai cu privire la sancţiunile privative de
libertate recunoscute în vederea transferului) să nu se regăsească reglementată
procedura aplicabilă în cazul în care se recunoaşte o hotărâre pronunţată de un stat
membru UE pentru a produce alte efecte juridice decât executarea în regim de detenţie
a pedepsei.
Într-adevăr, modalitatea de redactare a Legii nr. 302/2004 nu urmăreşte o simetrie
de reglementare cu privire la procedura aplicabilă în mod distinct statelor membre şi
nemembre UE, probabil din cauză că la nivelul UE au fost reglementate şi armonizate
doar parţial situaţiile care pot apărea în urma recunoaşterii unei hotărâri penale
străine, instrumentele legale fiind implementate prin titluri/secţiuni separate în legea
internă (Titlul VI – Decizia-cadru 2008/909/JAI pentru sancţiuni privative de
libertate; Titlul VI1 – Decizia-cadru 2009/829/JAI pentru măsuri de supraveghere
judiciară alternative la arestarea preventivă şi Decizia-cadru 2008/947/JAI pentru
supravegherea măsurilor aferente probaţiunii; Titlul VII, Secţiunea a 3-a – Decizia-
cadru 2003/577/JAI pentru ordine de indisponibilizare, Secţiunea a 4-a – Decizia-
cadru 2005/214/JAI pentru sancţiuni pecuniare, Secţiunea a 5-a – Decizia-cadru
2006/783/JAI pentru ordine de confiscare). S-a omis, însă, reglementarea în
legislaţia internă a celorlalte situaţii neacoperite de aceste instrumente legale, situaţie
în care apreciem că se aplică Convenţia europeană privind valoarea internaţională
a hotărârilor represive, adoptată la Haga la 28 mai 1970, ratificată prin Legea nr.
35/2000 privind aprobarea O.G. nr. 90/1999. Art. 5 şi 6 din această convenţie
stabilesc condiţiile în care poate fi recunoscută o hotărâre represivă în alt stat decât
cel care a pronunţat-o şi care sunt similare cu cele stabilite de art. 136 din Legea nr.
302/2004 şi analizate de prima instanţă.
Totodată, apreciem că art. 1401 din Legea nr. 302/2004 reglementează celelalte
situaţii, altele decât executarea în regim de detenţie a pedepsei, astfel cum este avută
în vedere de Decizia-cadru 2008/909/JAI şi de Convenţia europeană privind
transferul persoanelor condamnate şi care au reglementat exclusiv situaţia
persoanelor cărora li s-au aplicat sancţiuni privative de libertate care pot fi
transferate în vederea executării acestora într-un alt stat în care să fie favorizată
reabilitarea socială în raport de legăturile de familie, lingvistice, culturale, sociale,
economice sau de altă natură cu statul de executare. Prin urmare, având în vedere
scopul declarat în preambulul Deciziei-cadru 2008/909/JAI, apreciem că acest
instrument legal (astfel cum a fost implementat în legislaţia internă) este aplicabil doar
în situaţia în care hotărârea este recunoscută pentru ca sancţiunea să fie efectiv
executată pe teritoriul României, pentru că doar într-o astfel de situaţie-premisă se
poate produce efectul facilitării reintegrării sociale a persoanei transferate. Prin
urmare, în situaţia în care persoana a executat deja integral sancţiunea pe teritoriul
statului de condamnare, recunoaşterea unei astfel de hotărâri nu intră în câmpul de
aplicare al Deciziei-cadru 2008/909/JAI, întrucât efectele juridice avute în vedere nu
privesc o reabilitare socială a persoanei condamnate prin executarea sancţiunii pe
teritoriul statului cu care aceasta are legături speciale.
Omisiunea de reglementare din legislaţia internă nu poate conduce la concluzia că
o astfel de hotărâre nu poate fi recunoscută pe cale incidentalădacă este luată într-
unul din statele membre ale UE, fiind posibilă doar în raport de statele terţe, o astfel
de diferenţă de tratament nefiind justificată decât de situaţiile în care există
o reglementare armonizată la nivelul Uniunii Europene, situaţie care nu se regăseşte
în prezenta cauză, în care nu este aplicabilă niciuna din deciziile-cadru menţionate
anterior” (C.A. Bucureşti, Secţia II-a penală, decizia nr. 736 din 24 septembrie 2014,
nepublicată).
În acelaşi sens sunt şi considerentele şi soluţia stabilită prin Decizia în interesul legii
nr. 9 din 15 noiembrie 2010, pronunţată de I.C.C.J. (la data pronunţării deciziei nu
se distingea între hotărâri pronunţate într-un stat membru UE şi cele pronunţate în
state terţe şi nici în funcţie de efectele în vederea cărora se face recunoaşterea – n.n.).
4. Tehnica de contopire. Sunt supuse contopirii în baza art. 585 alin. (1) lit. a)
C.proc.pen. pedepsele principale aplicate prin două sau mai multe hotărâri
definitive.
Pe lângă pedeapsa principală rezultantă se vor stabili, conform art. 45 C.pen., dacă
este cazul, pedeapsa accesorie, pedeapsa ori pedepsele complementare şi măsura ori,
după caz, măsurile de siguranţă care urmează a fi executate alături ori după
executarea pedepsei principale. În condiţiile Codului penal, se va menţine pedeapsa
complementară, chiar dacă pedeapsa rezultantă stabilită este detenţiunea pe viaţă,
întrucât aceasta poate fi înlocuită cu pedeapsa închisorii din executarea căreia
condamnatul poate fi liberat condiţionat, graţiată ori comutată.
Întrucât se constituie în premisa aplicării dispoziţiilor art. 585 C.proc.pen.,
instanţa mai întâi va constata existenţa concursului de infracţiuni,după care, înainte
de contopirea pedepselor principale şi efectuarea operaţiunilor subsecvente, în
funcţie de instituţiile penale incidente – inclusiv din perspectiva legii penale mai
favorabile aplicabile, va efectua operaţiunile de descontopire a pedepselor stabilite
pentru unele dintre infracţiunile concurente (C.A. Bucureşti, Secţia a II-a penală,
decizia nr. 454 din 30 iunie 2014, nepublicată), de anulare a suspendării condiţionate
a executării pedepsei – dispuse conform Codului penal din 1968, a suspendării
executării pedepsei sub supraveghere, a renunţării la aplicarea pedepsei ori
a amânării aplicării pedepsei, de înlăturare a beneficiului liberării condiţionate.
Din pedeapsa rezultantă a închisorii sau, după caz, a detenţiunii pe viaţă, se va
deduce perioada executată din pedepsele contopite până în momentul admiterii
cererii de contopire – inclusiv perioada reţinerii, a arestului preventiv, a arestului la
domiciliu, a arestului în baza mandatului european de arestare, iar din pedeapsa
rezultantă a amenzii se va deduce partea achitată din pedepsele contopite.
Dacă persoana a executat în tot sau în parte una sau mai multe dintre pedepsele
principale supuse contopirii, ceea ce s-a executat se scade din durata pedepsei
aplicate pentru infracţiunile concurente.
Instanţa, în soluţionarea unei cereri formulate în baza Legii nr. 302/2004, având ca
obiect conversiunea condamnării, trebuie să observe dacă felul pedepsei aplicate
pentru concursul de infracţiuni sau durata acesteia este incompatibilă cu legislaţia
română, fără a putea înlocui modalitatea de stabilire a pedepsei rezultante pe calea
cumulului aritmetic, dispusă prin hotărârea statului de condamnare, cu aceea
a cumulului juridic prevăzută de Codul penal român (I.C.C.J., Secţiile Unite, Decizia
în interesul legii nr. 23 din 12 octombrie 2009; I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 1392
din 6 aprilie 2011). În acelaşi timp, însă, se va face aplicarea dispoziţiilor art. 135
alin. (7) lit. b), cu referire la alin. (6) lit. b) pct. (i) din Legea nr. 302/2004, conform
cărora instanţa adaptează pedeapsa aplicată de instanţa străină atunci când durata
pedepsei depăşeşte, după caz, limita maximă specială a pedepsei prevăzute de legea
penală română pentru aceeaşi infracţiune sau limita maximă generală a pedepsei
închisorii prevăzute de legea penală română sau atunci când durata pedepsei
rezultante aplicate în cazul unui concurs de infracţiuni depăşeşte totalul pedepselor
stabilite pentru infracţiuni concurente sau limita maximă generală a pedepsei închisorii
admisă de legea penală română (I.C.C.J., Secţia penală, decizia penală nr. 311 din 8
martie 2016).
În cazul condamnărilor succesive pentru infracţiuni concurente, partea din pedeapsa
complementară executată până la data contopirii pedepselor principale se scade din
durata pedepsei complementare aplicate pe lângă pedeapsa rezultantă.
Dacă pe lângă pedepsele principale au fost stabilite una sau mai multe pedepse
accesorii, acestea se aplică pe lângă pedeapsa principală, conform dispoziţiilor
privitoare la pedepsele complementare, iar pedeapsa accesorie rezultantă se va
executa până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.
Dacă operaţiunea de contopire priveşte numai pedepse cu închisoarea, numai
pedepse cu amenda ori mai multe pedepse cu închisoarea şi cu amenda,
conform C.pen., se va aplica obligatoriu un spor în cuantum fix de o treime din
totalul celorlalte pedepse stabilite, determinat conform art. 39 C.pen.
În cazurile în care legea aplicabilă este Codul penal din 1969, aplicarea unui spor la
pedeapsa rezultantă este facultativă. S-a reţinut, însă, în jurisprudenţa recentă, că
neaplicarea unui spor de pedeapsă atunci când se descoperă că activitatea
infracţională a unui infractor are un cuprins mult mai vast decât cel cunoscut iniţial
de către autorităţile judiciare, ar fi de natură să încurajeze atât pe acesta, cât şi pe
alţi membri ai societăţii care ar lua cunoştinţă despre sancţiunile aplicate că după ce
comit o infracţiune, până la momentul rămânerii definitive a unei soluţii de
condamnare, să mai comită şi alte infracţiuni în ideea că pluralitatea de infracţiuni
nu poate să-i aducă o agravare efectivă a modului de sancţionare (I.C.C.J., Secţia
penală, decizia penală nr. 888 din 19 iunie 2015).
În condiţiile contopirii pedepselor conform C.pen., având în vedere obligativitatea
aplicării unui spor de pedeapsă şi modalitatea de determinare, acesta nu va putea fi
înlăturat, diminuat ori menţinut, urmând a fi mărit, întrucât, prin ipoteză, se
adiţionează cel puţin o pedeapsă la cele în raport de care se stabileşte sporul, astfel
încât fracţia de 1/3 va reprezenta un cuantum mai mare decât (eventualul) spor
stabilit printr-o hotărâre anterioară pentru unele dintre infracţiunile concurente.
Pentru aceeaşi ipoteză, în practica judiciară majoritară corespunzătoare Codului
penal din 1969, se consideră că sporul stabilit printr-o hotărâre definitivă pe lângă
una sau mai multe dintre infracţiunile concurente nu va putea fi înlăturat ori redus,
întrucât a dobândit autoritate de lucru judecat (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr.
3652 din 7 iunie 2006 şi decizia nr. 1304 din 28 februarie 2006, în A. Bărbuţi, L.
Brânzac, Contopirea pedepselor, op. cit., p. 108-114; C.A. Bucureşti, Secţia I penală,
decizia nr. 499 din 22 iulie 2014, nepublicată; I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 1470
din 4 noiembrie 2015). Se consideră, în această orientare jurisprudenţială, că rolul
instanţelor se limitează doar la a constata posibilitatea aplicării regulilor privind
contopirea pedepselor, în caz de concurs, recidivă ş.a.m.d., şi a le da eficienţă, fără
a crea prin aceasta o situaţie mai favorabilă condamnatului, prin diminuarea
cuantumurilor pedepselor ori a sporurilor deja stabilite prin hotărâri definitive. Se
reţine, de asemenea, că interpretarea per a contrario ar pune la îndemâna
condamnaţilor o cale de atac neprevăzută în legea procesuală penală privind
legalitatea ori temeinicia unor hotărâri intrate sub puterea lucrului judecat.
Dimpotrivă, instanţele, pornind de la sporurile deja stabilite, trebuie să stabilească
dacă, în urma contopirii, acestea mai sunt satisfăcătoare sau se impune majorarea
lor în condiţiile legii [I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 1609 din 7 martie
2005(www.legalis.ro)].
În doctrină există, şi opinia contrară (F. Streteanu, Concursul de infracţiuni, op. cit.,
p. 298 şi urm.), care este regăsită şi în jurisprudenţă [C.A. Ploieşti, Secţia penală şi
pentru cauze cu minori şi de familie, decizia nr. 728 din 21 mai 2013, în B.C.A. nr. 8-
9/2013 (www.legalis.ro)], opinie, pe care, însă, nu o împărtăşim, pentru argumentele
expuse anterior. Conform acesteia, ceea ce dobândeşte autoritate de lucru judecat
este pedeapsa rezultantă iniţială, astfel încât instanţa, făcând aplicarea art. 585 alin.
(1) lit. a) C.proc.pen. şi, sub aspect material, a Codului penal din 1969, nu va putea
stabili o pedeapsă inferioară acesteia, sporul putând fi înlăturat, redus, menţinut ori
mărit.
Prin contopirea pedepselor nu se vor putea depăşi limitele maxime de pedeapsă, astfel
cum sunt stabilite prin dispoziţiile Codului penal.
În final vor fi anulate mandatele de executare a pedepsei închisorii emise în baza
hotărârilor anterioare, urmând a fi emis un nou mandat pentru executarea pedepsei
rezultante.
4.1. Contopirea pedepselor conform art. 585 C.proc.pen. Situaţii
tranzitorii. Pentru situaţia în care este formulată o cerere de întemeiată pe
dispoziţiile art. 585 C.proc.pen. cu privire la pedepse aplicate pentru
infracţiuni comise doar înainte de intrarea în vigoare a C.pen., soluţia de
principiu a fost stabilită de I.C.C.J., Completul de dezlegarea unor chestiuni de
drept. Astfel, prin Decizia nr. 29 din 19 noiembrie 2015 s-a reţinut că:
„prin Decizia nr. 214 din 16 iunie 1997 (M.Of. nr. 234 din 8 septembrie 1997), Curtea
Constituţională a statuat în considerentele hotărârii că «situaţia tranzitorie în
succesiunea legilor penale se iveşte, de la data săvârşirii infracţiunii, când ia naştere
raportul juridic penal de conflict şi până la încetarea sau stingerea acestui raport
prin executarea sau considerarea ca executată a pedepsei aplicate, iar uneori până
la înlăturarea consecinţelor condamnării prin reabilitare, au intervenit una sau mai
multe legi penale. Legea aplicabilă este întotdeauna legea cea mai favorabilă».
Prin raportare la Decizia Curţii Constituţionale anterior menţionată s-a apreciat că,
în cazul modificării pedepsei, situaţia tranzitorie se creează de la data săvârşirii
infracţiunilor din structura pluralităţii şi durează până la executarea pedepsei
rezultante stabilită pentru prima dată într-o procedură distinctă.
Întrucât în acest interval a intervenit o lege penală – art. 38-40 C.pen. – care
a schimbat modalitatea de stabilire a pedepsei rezultante în situaţia concursului de
infracţiuni, determinarea legii aplicabile se face potrivit regulilor înscrise în art. 15
alin. (2) din Constituţia României şi art. 5 C.pen. – în sensul aplicării legii penale mai
favorabile, independent de data la care cele două sentinţe de condamnare au rămas
definitive”.
În consecinţă s-a stabilit că „în procedura de modificare a pedepsei prevăzută de art.
585 alin. (1) lit. a) C.proc.pen., în cadrul operaţiunii de contopire a unei pedepse cu
închisoarea aplicate în temeiul Codului penal anterior pentru o infracţiune săvârşită
sub imperiul acestei legi cu o pedeapsă cu închisoarea aplicată în temeiul noului Cod
penal pentru o infracţiune săvârşită sub Codul penal anterior, se impune
determinarea legii penale mai favorabile condamnatului conform art. 5 C.pen.”.
În principiu, pedepsele se vor contopi conform dispoziţiilor Codului penal din 1969,
deoarece acesta prevede un spor facultativ de pedeapsă şi variabil, cu o limită
maximă, dar determinarea legii penale după care se va efectua contopirea pedepselor
se va face în concret.
Când s-au stabilit o pedeapsă cu detenţiune pe viaţă şi una sau mai multe pedepse
cu închisoare ori cu amendă, contopirea se va face conform dispoziţiilor C.pen.,
întrucât reglementările sunt identice, cu excepţia situaţiei în care persoana
condamnată a împlinit vârsta de 60 de ani în timpul executării pedepsei, deoarece,
potrivit art. 55 alin. (2) C.pen. din 1969, detenţiunea pe viaţă se înlocuieşte cu
închisoarea pe timp de 25 de ani – înlocuirea fiind deci obligatorie şi nesupusă
niciunei alte condiţii decât cea de vârstă – în timp ce, potrivit C.pen., înlocuirea
pedepsei detenţiunii pe viaţă cu pedeapsa închisorii pe timp de 30 de ani este
facultativă şi este o vocaţie care se dobândeşte de la vârsta de 65 de ani (art. 58
C.pen.)
În cazurile de aplicare a tratamentului penal mai favorabil, contopirea pedepselor,
operaţiunile care o preced, precum şi cele care se impun ca urmare a acestei soluţii se
vor efectua, toate, conform aceluiaşi act normativ – fie Codul penal din 1969, fie C.pen.
De aceea, spre exemplu, dacă vor fi contopite, conform Codului penal din 1969, mai
multe pedepse cu închisoarea aplicate potrivit noului Cod penal, pe lângă care au
fost stabilite pedepse complementare în mod corespunzător, acestea din urmă vor fi
aplicate pe lângă pedeapsa principală rezultantă în baza dispoziţiilor din Codul penal
din 1969 (art. 35), nu în conţinutul corespondent din Codul penal anterior, deoarece
aplicarea globală a legii penale mai favorabile are în vedere soluţionarea tuturor
problemelor decurgând din constatarea existenţei uneia dintre situaţiile prevăzute
de art. 585 alin. (1) C.proc.pen. În concret, pedepsele accesorii şi complementare
aplicate conform C.pen., vor putea fi contopite, în procedura reglementată de art. 585
C.proc.pen., în baza art. 35 C.pen. din 1969, iar pedepsele accesorii şi
complementare rezultante îşi vor păstra natura juridică de pedepse prevăzute
de C.pen. În alte cuvinte, pedeapsa rezultantă nu va fi echivalată în conţinutul
aceloraşi pedepse, prevăzute de Codul penal din 1969, chiar dacă mecanismul de
contopire utilizat a fost cel prevăzut de acest din urmă cod (I.C.C.J., Secţia
penală, decizia nr. 1752 din 21 decembrie 2015).
4.2. Infracţiuni concurente. Graţierea unor pedepse. Dezincriminare. La
contopire nu vor fi avute în vedere pedepsele graţiate, deoarece pot face obiectul
contopirii doar pedepsele executabile, pentru care nu a intervenit graţierea sau care
au fost graţiate parţial. Verificarea incidenţei legii de graţiere colectivă se efectuează
în raport de fiecare pedeapsă în parte, iar dacă a rămas o singură pedeapsă din
pedeapsa rezultantă, care nu este graţiată, va fi înlăturat şi sporul eventual aplicat
(art. 14 din Legea nr. 546/2002 privind graţierea şi procedura acordării graţierii).
În cazul revocării graţierii condiţionate pentru mai multe fapte aflate în concurs,
pentru care anterior se aplicase şi un spor, pedepsele se contopesc, iar sporul
reactivează. În acest sens este şi practica judiciară – graţierea uneia dintre cele două
pedepse aplicate pentru infracţiuni comise în concurs are ca efect înlăturarea
sporului aplicat în urma contopirii, iar revocarea beneficiului graţierii, pe lângă
efectul reîncorporării pedepsei graţiate în pedeapsa rezultantă stabilită prin
contopire, în urma redobândirii caracterului său executabil, redă eficienţă şi sporului
menţionat, care este, astfel, alăturat pedepsei aplicate, în conformitate cu
dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 543/2002 (R. Moroşanu, Aspecte controversate în
materia graţierii, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, p. 10).
În măsura în care, în urma graţierii restului rămas de executat din unele dintre
pedepsele stabilite pentru infracţiuni concurente, se constată că doar una dintre
acestea mai este executabilă, urmează ca, în considerarea concursului, deşi nu va mai
avea loc o operaţiune de contopire, din pedeapsa executabilă să se deducă perioada
de detenţie executată efectiv din pedeapsa parţial graţiată [I.C.C.J., Secţia
penală, decizia nr. 6973 din 9 decembrie 2005(www.legalis.ro)].
De asemenea, nu vor fi avute în vedere faptele dezincriminate prin intrarea în
vigoare a noii legislaţii penale (în acest sens, C.A. Bucureşti, Secţia I penală, decizia
nr. 349 din 10 iunie 2014; C.A. Bucureşti, Secţia a II-a penală, decizia nr. 736 din 24
septembrie 2014, nepublicate; I.C.C.J., Secţiile Unite, Decizia în interesul legii nr.
X/2005). Dispoziţiile art. 4 C.pen. nu se aplică în situaţia în care fapta este
incriminată de legea nouă sau de o altă lege în vigoare, chiar sub o altă denumire
[art. 3 alin. (2) din Legea nr. 187/2012]. În măsura în care prin hotărârea primei
instanţe s-a constatat în mod eronat incidenţa vreuneia dintre aceste instituţii, în
contestaţia formulată doar de persoana condamnată, soluţia nu va putea fi
modificată, întrucât nu se poate crea o situaţie mai grea pentru cel care a declarat
contestaţie conform art. 4251 alin. (4) C.proc.pen. (C.A. Bucureşti, Secţia I penală,
decizia nr. 349 din 10 iunie 2014, nepublicată).
5. Art. 585 alin. (1) lit. b) C.proc.pen. – recidiva. Cazul prevăzut de art. 585 alin.
(1) lit. b) C.proc.pen. presupune că, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de
condamnare pentru una sau mai multe infracţiuni săvârşite în stare de recidivă
postcondamnatorie ori postexecutorie şi mai înainte ca pedeapsa să fi fost executată
sau considerată ca executată, se constată că instanţa nu a stabilit pedeapsa
conform art. 43 C.pen., în cazul persoanei fizice, respectiv conform art. 146 C.pen.,
în cazul persoanei juridice, întrucât nu a cunoscut starea de recidivă [art. 43 alin. (6)
C.pen.].
Existenţa stării de recidivă poate fi stabilită pe baza unor hotărâri definitive
pronunţate de instanţe naţionale ori de instanţe străine, dacă hotărârea de
condamnare a fost recunoscută potrivit Legii nr. 302/2004. Recunoaşterea se va
putea efectua inclusiv de către instanţa sesizată în baza art. 585 C.proc.pen., pe cale
incidentală, indiferent că hotărârea a fost pronunţată de o instanţă a unui stat
membru al Uniunii Europene ori a unui stat terţ.
6. Tehnica de stabilire a pedepsei pentru infracţiunile săvârşite în stare de
recidivă. Pedeapsa principală pentru infracţiunile săvârşite în stare de recidivă se
stabileşte conform art. 43 C.pen., în cazul persoanei fizice, respectiv conform art. 146
C.pen., în cazul persoanei juridice.
Aplicând dispoziţiile art. 43 C.pen. nu se poate depăşi maximul general al pedepselor.
Din durata pedepsei rezultante stabilite pentru săvârşirea infracţiunii în stare de
recidivă postcondamnatorie se va deduce durata reţinerii, arestării preventive,
arestului la domiciliu şi/sau durata pedepsei executate din condamnarea care atrage
starea de recidivă care este adăugată pedepsei stabilite pentru infracţiunea săvârşită
în stare de recidivă şi care fac astfel parte din pedeapsa rezultantă stabilită
conform art. 43 C.pen. (pentru o analiză detaliată a ipotezelor de deducere
a prevenţiei, a se vedea M. Udroiu, Drept penal. Partea generală, op. cit., 2014, p.
142-143).
În cazul pedepsei stabilite pentru infracţiuni săvârşite în stare de recidivă
postexecutorie se va deduce durata prevenţiei executate în cauza având ca obiect
infracţiunea comisă în stare de recidivă postexecutorie. Nu există temei pentru
deducerea duratei pedepsei aplicate pentru infracţiunea care atrage starea de
recidivă postexecutorie (primul termen al stării de recidivă), întrucât pedepsele nu
sunt supuse contopirii conform regulilor de la concursul de infracţiuni (C.A.
Bucureşti, Secţia a II-a penală, decizia nr. 185 din 5 aprilie 2014, nepublicată). Primul
termen al recidivei postexecutorii este întotdeauna o pedeapsă cu închisoarea
executată ori considerată ca fiind executată integral care nu se include în pedeapsa
stabilită pentru infracţiunea comisă în această formă a pluralităţii de infracţiuni
astfel, încât nu se poate deduce nimic din durata primei pedepse.
În cazul pedepsei stabilite pentru recidiva postcondamnatorie se vor aplica, dacă este
cazul, dispoziţiile art. 45 C.pen. privitoare la pedepsele complementare, pedepsele
accesorii şi măsurile de siguranţă în caz de pluralitate de infracţiuni. În
condiţiile Codului penal, se va menţine pedeapsa complementară chiar dacă
pedeapsa rezultantă stabilită este detenţiunea pe viaţă, întrucât aceasta poate fi
înlocuită cu pedeapsa închisorii din executarea căreia condamnatul poate fi liberat
condiţionat, graţiată ori comutată.
În cazurile de aplicare a tratamentului penal mai favorabil – art. 5 C.pen., stabilirea
pedepsei principale, operaţiunile care o precedă, precum şi cele care se impun ca
urmare a acestei soluţii se vor efectua, toate, conform aceluiaşi act normativ –
fie Codul penal din 1969, fie C.pen. (C.A. Târgu Mureş, Secţia penală, decizia penală
nr. 44/C din 10 iulie 2015).
În final va fi anulat mandatul de executare a pedepsei închisorii emis în baza hotărârii
anterioare, urmând a fi emis un nou mandat pentru executarea pedepsei rezultante.
Nu vor fi avute în vedere condamnările pentru infracţiuni dezincriminate prin
intrarea în vigoare a noii legislaţii penale. Dispoziţiile art. 4 C.pen. nu se aplică în
situaţia în care fapta este incriminată de legea nouă sau de o altă lege în vigoare,
chiar sub o altă denumire [art. 3 alin. (2) din Legea nr. 187/2012].
7. Art. 585 alin. (1) lit. c) C.proc.pen. – pluralitatea intermediară. Posibilitatea
modificării pedepsei în cazul infracţiunilor săvârşite în stare de pluralitate
intermediară nu era prevăzută de Codul de procedură penală din 1968 (art. 449).
Cazul prevăzut de art. 585 alin. (1) lit. c) C.proc.pen. presupune existenţa a două sau
mai multor hotărâri definitive prin care s-au stabilit pedepse pentru infracţiuni
săvârşite în stare de pluralitate intermediară, fără ca instanţele care au soluţionat
cauzele având ca obiect aceste infracţiuni să fi cunoscut existenţa pluralităţii de
infracţiuni şi să fi contopit pedepsele stabilite pentru ele.
Existenţa pluralităţii intermediare poate fi stabilită pe baza unor hotărâri definitive
pronunţate de instanţe naţionale ori de instanţe străine, dacă hotărârea de
condamnare a fost recunoscută potrivit Legii nr. 302/2004. Recunoaşterea se va
putea efectua inclusiv de către instanţa sesizată în baza art. 585 C.proc.pen., pe cale
incidentală, indiferent că hotărârea a fost pronunţată de o instanţă a unui stat
membru al Uniunii Europene ori a unui stat terţ.
8. Tehnica de contopire a pedepselor. Întrucât în caz de pluralitate intermediară
pedeapsa pentru noua infracţiune şi pedeapsa anterioară se contopesc potrivit
dispoziţiilor de la concursul de infracţiuni, facem trimitere la analiza cazului prevăzut
de art. 585 alin. (1) lit. a) C.proc.pen., observaţiile făcute urmând a fi avute în vedere
în mod corespunzător.
9. Art. 585 alin. (1) lit. d) C.proc.pen. – acte care intră în conţinutul aceleiaşi
infracţiuni. Ipoteza reglementată de art. 585 alin. (1) lit. d) C.proc.pen. este cea în
care se constată că, pentru acte diferite care intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni,
s-au pronunţat mai multe hotărâri definitive succesive, întrucât instanţele nu au
cunoscut că, alături de actele cercetate, mai există alte acte materiale care intră în
conţinutul aceleiaşi infracţiuni.
Având în vedere că noul Cod de procedură penală nu a reglementat în continuare
instituţia extinderii acţiunii penale la alte acte materiale (art. 335 C.proc.pen. din
1968) se constată că nu există norme de procedură pentru punerea în aplicare art.
37 C.pen. Nu se poate considera că absenţa unor astfel de norme procesuale
constituie o omisiune a legiuitorului, întrucât prin H.G. nr. 829/2007 pentru
aprobarea tezelor prealabile ale proiectului Codului de procedură penală se arată că
„Se va elimina posibilitatea extinderii acţiunii penale (...), instituţii care duc la
soluţionarea cu întârziere a cauzei cu care a fost sesizată instanţa”.
Pentru aceste motive apreciem că nu se poate dispune pe cale incidentală de către
instanţa care judecă o persoană condamnată definitiv pentru alte acte care intră în
conţinutul aceleiaşi infracţiuni, reunirea cauzelor [din
dispoziţiile C.proc.pen. raportat la art. 43 alin. (1) C.proc.pen. rezultă că ipoteza
avută în vedere este a unor cauze în care nu s-au pronunţat soluţii definitive] şi
stabilirea unei pedepse pentru toate actele materiale care intră în componenţa
aceleiaşi infracţiuni continuate.
Singura soluţie pentru care există un temei juridic în prezent este ca instanţa sesizată
cu doar o parte a actelor materiale ale unei infracţiuni continuate să pronunţe
o soluţie în raport de acestea, urmând ca, ulterior, în cadrul procedurii reglementate
de art. 585 alin. (1) lit. d) C.proc.pen., să se dea o soluţie în raport de toate actele
materiale ale infracţiunii continuate [în acest sens, a se vedea opinia participanţilor
la întâlnirea reprezentanţilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu preşedinţii secţiilor
penale ale curţilor de apel, Braşov, 4-5 iunie 2015 (inm-lex.ro); C.A. Galaţi, Secţia
penală şi pentru cauze cu minori, decizia penală nr. 159/C/2016 din 20 mai
2016 (www.rolii.ro); Jud. Sectorului 6, sentinţa penală nr. 456 din 09 noiembrie 2015,
nepublicată].
Astfel, în aplicarea art. 585 alin. (1) lit. d) C.proc.pen. se va constata, în prealabil,
care sunt hotărârile prin care au fost aplicate pedepse rămase definitive pentru acte
materiale ale aceleiaşi infracţiuni, după care se va constata că actele materiale pentru
comiterea cărora au fost pronunţate aceste hotărâri constituie o singură infracţiune
continuată, urmând ca, în final, să se modifice pedepsele aplicate prin hotărâri
distincte (inclusiv pedepsele complementare şi accesorii) şi să se stabilească
o singură pedeapsă corespunzătoare, care nu poate fi mai uşoară decât cele
pronunţate anterior. Din pedeapsa astfel stabilită se vor deduce perioadele deja
executate. Se va anula mandatul de executare a pedepsei închisorii, dacă este cazul,
şi se va emite un nou mandat.
Deşi această situaţie a generat o jurisprudenţă relativ diversă, soluţia întemeiată pe
dispoziţiile art. 585 alin. (1) lit. d) C.proc.pen. nu implică anularea hotărârilor
anterioare ori contopirea pedepselor aplicate prin acestea, întrucât nu există un temei
juridic pentru astfel de soluţii, iar noţiunea de contopire este utilizată exclusiv
de C.pen. în legătură cu faptele concurente (Jud. Sectorului 5, Secţia penală, sentinţa
penală nr. 997 din 03 mai 2016, nepublicată).
În cazul infracţiunilor continuate, data săvârşirii este data comiterii ultimei acţiuni
sau inacţiuni.
În raport cu această dată se produc consecinţele juridice referitoare la aplicarea legii
penale în timp ori cu relevanţă în stabilirea pedepsei în baza art. 585 C.proc.pen.
[Decizia de îndrumare a Tribunalului Suprem nr. 1/1987, în Jurisprudenţa instanţei
supreme în unificarea practicii judiciare (1969-2008), ed. îngrijită de L. Lefterache, I.
Nedelcu, F. Vasile, op. cit., p. 173].
În practica judiciară s-a decis că: „este posibilă recalcularea pedepsei în cazul unui
condamnat care a beneficiat de liberare condiţionată, dacă până la împlinirea duratei
pedepsei se descoperă acte materiale care intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni”
[Trib. Suprem, Secţia penală, decizia nr. 888/1975, în R.R.D. nr. 4/1976, p. 55,
apud G. Bodoroncea, în G. Bodoroncea ș.a., Codul penal. Comentariul pe articole, Ed.
C. H. Beck, Bucureşti, 2014 (www.legalis.ro)].
În cazul în care infracţiunea a fost săvârşită înainte de intrarea în vigoare a noii
legislaţii penale, se va stabili în prealabil legea penală care permite un tratament
penal mai favorabil pentru persoana condamnată.
Întrucât ipoteza art. 585 alin. (1) lit. d) C.proc.pen. este a unei unităţi de
infracţiuni, nu vor fi incidente dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 187/2012pentru
punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, care stabilesc regula
de determinare a tratamentului sancţionator în cazul pluralităţii de infracţiuni.
10. Instanţa competentă. Instanţa competentă să dispună asupra modificării
pedepsei este, în cazul în care persoana condamnată este în stare de libertate,
instanţa de executare a ultimei hotărâri care face parte din pluralitatea identificată
sau, în cazul în care persoana condamnată se află în stare de deţinere, instanţa
corespunzătoare în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere.
Competenţa astfel determinată nu este alternativă, ci exclusivă.
Nu este relevant dacă această instanţă este ierarhic inferioară instanţei de executare
a primei hotărâri definitive, întrucât această procedură vizează alte modificări de
pedepse, ca incidente procedurale ce, prin natura lor, sunt specifice fazei de
executare şi nu sunt menite să reformeze ori să retracteze conţinutul unor hotărâri
judecătoreşti bazate pe o stare de fapt aprioric stabilită. Altfel spus, instanţa
inferioară nu se pronunţă asupra vinovăţiei ori asupra individualizării pedepsei
stabilite deseori de o instanţă superioară, ci efectuează un procedeu tehnic de
contopire a două sau a mai multor pedepse stabilite prin hotărâri judecătoreşti
definitive (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 2995 din 2 iunie 2004; D.C.C. nr. 358 din
17 martie 2009).
Instanţa de executare se determină conform art. 553 C.proc.pen.
Prin „ultima hotărâre” se înţelege ultima hotărâre rămasă definitivă, parte
a pluralităţii, iar nu ultima hotărâre pronunţată în primă instanţă. În consecinţă, în
cazul a două hotărâri definitive, instanţa competentă să dispună asupra modificării
pedepsei este instanţa de executare a ultimei hotărâri rămase definitive sau, în
cazul când cel condamnat se află în stare de deţinere, instanţa corespunzătoare în
a cărei circumscripţie se află locul de deţinere, chiar dacă ultima hotărâre rămasă
definitivă a fost pronunţată în primă instanţă înainte de prima hotărâre rămasă
definitivă (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 3863 din 5 decembrie 2013).
În cazul în care persoana condamnată se află în stare de deţinere, competenţa de
soluţionare a sesizării formulate în baza art. 585 C.proc.pen. revine instanţei
corespunzătoare instanţei de executare a ultimei hotărâri rămase definitive, în a cărei
circumscripţie se află locul de deţinere. Chiar dacă persoana condamnată este
transferată ulterior formulării sesizării la un alt penitenciar, nu se justifică declinarea
competenţei de soluţionare a cauzei, ci instanţa determinată conform art. 585 alin.
(2) teza a II-a C.proc.pen. rămâne competentă să soluţioneze cauza (I.C.C.J., Secţia
penală, decizia nr. 577 din 13 aprilie 2012).
Întrucât criteriul de stabilire a instanţei competente este locul de detenţie unde se
află persoana condamnată la momentul formulării sesizării, acesta se va aplica atât în
cazul în care condamnatul formulează o cerere de modificare a pedepsei, cât şi când
procurorul formulează o astfel de cerere ori instanţa se sesizează din oficiu.
10.1. Cerere de contopire a unor pedepse. Hotărâri de condamnare pronunţate
de instanţe străine.
Conform Deciziei în interesul legii nr. 34 din 14 decembrie 2009 pronunţată de
I.C.C.J., instanţa competentă să soluţioneze cererea de contopire a pedepselor
aplicate de instanţele naţionale cu pedepsele aplicate de instanţele străine, prin
hotărâri recunoscute de C.A. Bucureşti, în cadrul procedurii transferării persoanei
condamnate pentru executarea pedepselor recunoscute, este instanţa
corespunzătoare instanţei de executare a ultimei hotărâri, în a cărei circumscripţie
se află locul de deţinere a persoanei condamnate (deşi decizia în interesul legii mai
sus arătată a fost pronunţată în perioada în care pedepsele aplicate de instanţele
străine erau recunoscute doar de Curtea de Apel Bucureşti, ea îşi păstrează
valabilitatea şi în prezent, când această procedură este dată în competenţa tuturor
curţilor de apel, în funcţie de domiciliul avut de persoana condamnată).
În cazul în care ultima hotărâre definitivă a fost pronunţată de o instanţă străină,
care a fost recunoscută de o curte de apel din România în vederea transferului şi
executării pedepsei în ţară, competenţa de a judeca cererea de modificare a pedepsei
revine instanţei corespunzătoare celei care, potrivit legii române, ar fi judecat în
primă instanţă cauza care a făcut obiectul procedurii de recunoaşte şi în a cărei
circumscripţie se află locul de deţinere a persoanei condamnate [în acest
sens, I.C.C.J., Secţia penală, încheierea nr. 414 din 15 martie 2010, în B.C. nr. 8/2010
(www.legalis.ro); I.C.C.J., Secţia penală, încheierea nr. 4942 din 30 august 2006; C.A.
Bucureşti, Secţia I penală, sentinţa nr. 267 din 25 iunie 2014, nepublicată].
În concret, în cazul în care instanţa de executare a ultimei hotărâri rămase definitive
este o curte de apel, însă hotărârea pronunţată se referă la recunoaşterea unor
hotărâri de condamnare emise de autorităţile judiciare dintr-un alt stat, hotărâri ce
vizează şi infracţiunile de „trafic de migranţi” [art. 263 alin. (1) şi (2) lit. a) C.pen.] şi
„constituire a unui grup infracţional organizat” [art. 367 alin. (1) şi (2) C.pen.],
infracţiuni pentru care competenţa de judecată în primă instanţă aparţine
tribunalului, potrivit legii române, competenţa de soluţionare a cererii de contopire
va aparţine, din punct de vedere material, tribunalului deoarece aceasta este instanţa
care, în România, ar fi judecat în primă instanţă cauzele în care s-au pronunţat
hotărârile recunoscute de curtea de apel [C.A. Galaţi, Secţia penală şi pentru cauze cu
minori, sentinţa nr. 166 din 18 septembrie 2015, în B.C.A. nr. 12/2015
(www.legalis.ro)].
Curtea de apel care recunoaşte o hotărâre de condamnare a unui stat străin în
vederea executării pedepsei în România poate fi într-un singur caz instanţă de
executare, fără a avea, însă, vreuna dintre competenţele prevăzute de art. 585
C.proc.pen.
În acelaşi sens, în jurisprudenţă s-a arătat că: „din coroborarea dispoziţiilor art. 160
alin. (7) [care reglementează recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti
pronunţate în alte state membre ale Uniunii Europene, în cazul în care persoana
condamnată se află în România – n.a.] şi a celor inserate în art. 154 alin. (13) lit. b)
din Legea nr. 302/2004 [care prevede că: „Dacă, după emiterea mandatului de
executare a pedepsei detenţiunii pe viaţă sau a închisorii, statul emitent:
(...) b) transmite un nou certificat pentru executarea unei alte pedepse, dispoziţiile
din C.proc.pen. referitoare la contestaţia la executare, care nu sunt contrare
dispoziţiilor prezentului titlu, se aplică în mod corespunzător. În acest caz, instanţa
de executare este curtea de apel care a pronunţat sentinţa prevăzută la alin. (6)”
– n.n.], rezultă că doar în ipoteza în care, ulterior recunoaşterii unei hotărâri străine,
acelaşi stat emitent transmite o cerere de recunoaştere a altei hotărâri referitoare la
aceeaşi persoană, Curtea de Apel care a pronunţat prima hotărâre exercită
prerogativele unei instanţe de executare, competentă să dispună atât asupra
recunoaşterii celei de-a doua hotărâri, cât şi asupra măsurilor necesare pentru
asigurarea legalităţii executării primei condamnări. Aceste norme vizează, însă,
o situaţie cu totul particulară (în care cea de-a doua cerere de recunoaştere este
pendinte pe rolul curţii de apel), astfel încât ele nu pot fi aplicate, prin analogie, şi la
cazurile în care cererea a fost soluţionată anterior, în mod definitiv, iar hotărârea
străină îşi produce deja efectele pe teritoriul României.
Legea specială a statuat, de asemenea, limitativ, asupra acelor schimbări în
executarea pedepsei ce intră în competenţa curţii de apel prin derogare de la normele
de drept comun.
Dispoziţiile art. 163 din Legea nr. 302/2004 [cu denumirea marginală „Schimbări în
executarea pedepsei sau măsurii privative de libertate” – n.n.] instituie o atare
competenţă în cazurile: a) de imposibilitate practică de punere în executare
a pedepsei ca urmare a părăsirii ţării de către condamnat; b) de încetare a executării
ca urmare a deciziei statului emitent.
Per a contrario, competenţa evaluării altor schimbări în executarea hotărârii se
stabileşte potrivit normelor de drept comun şi aparţine instanţei corespunzătoare în
grad instanţei căreia i-ar reveni competenţa de judecată în fond, în a cărei
circumscripţie se află locul de deţinere” (C.A. Bucureşti, Secţia I penală, sentinţa nr.
267 din 25 iunie 2014, nepublicată).
10.2. Cerere de contopire a unor pedepse. Chestiuni prealabile. Instanţa
competentă.
Formularea, alături de cererea de modificare a pedepsei, şi a altor cereri care trebuie
rezolvate în prealabil (spre exemplu, lămurirea dispozitivului hotărârii pronunţate de
instanţa de executare a ultimei hotărâri), pentru a putea soluţiona sesizarea
întemeiată pe dispoziţiile art. 585 C.proc.pen., conduce la o prorogare a competenţei
instanţei determinate conform art. 585 alin. (2) C.proc.pen. în privinţa acestor chestiuni
prealabile. Conform art. 52 C.proc.pen., chestiunea prealabilă se judecă de către
instanţa penală, potrivit regulilor şi mijloacelor de probă privitoare la materia căreia
îi aparţine acea chestiune (în acest sens, I.C.C.J., Secţia penală, încheierea nr. 1737
din 17 martie 2006).
11. Sesizarea instanţei competente. Sesizarea instanţei pentru modificarea
pedepsei într-unul dintre cazurile prevăzute de art. 585 alin. (1) C.proc.pen. se face
din oficiu, la cererea procurorului ori a celui condamnat.
Actele de sesizare a instanţei, depuse personal sau prin reprezentant, sosite prin
poştă, curier ori fax sau în orice alt mod prevăzut de lege, se depun la registratură,
unde, în aceeaşi zi, după stabilirea obiectului cauzei, primesc, cu excepţia cazurilor
prevăzute de lege, număr din aplicaţia ECRIS şi dată certă, în ordinea primirii.
Prin excepţie, dacă în aceeaşi zi se constată că au fost înregistrate acte identice de
învestire a instanţei, acestea vor primi un singur număr în aplicaţia ECRIS, formând
un singur dosar.
Persoana desemnată cu repartizarea aleatorie a cauzelor, primind dosarul, verifică în
sistemul ECRIS dacă există alte dosare formate ca urmare a unei cereri formulate de
aceleaşi persoane, având acelaşi obiect, întocmeşte un referat în care menţionează
rezultatul verificării şi îl ataşează la dosarul nou format.
Dosarele repartizate pe completuri în mod aleatoriu vor fi preluate de preşedintele
sau de unul dintre judecătorii completului de judecată, care va dispune ataşarea la
dosar a înscrisurilor şi luarea tuturor măsurilor necesare soluţionării cauzei.
În vederea soluţionării cererilor formulate în baza art. 585 alin. (1) C.proc.pen., se va
dispune ataşarea cazierului judiciar al condamnatului, a hotărârilor care pot fi
identificate pe baza cererii şi a înscrisurilor ataşate acesteia, dacă există, cu
menţiunea modalităţii în care au rămas definitive şi a stadiului executării pedepsei,
precum şi a mandatelor de executare a pedepsei închisorii emise în baza hotărârilor
definitive. Se va dispune citarea persoanei condamnate.
Soluţionarea cererii fără a ataşa toate înscrisurile necesare stabilirii situaţiei juridice
a condamnatului – cele privitoare la faptele comise şi pedepsele aplicate
condamnatului, precum şi perioadele executate – constituie temei pentru admiterea
contestaţiei şi trimiterea cauzei spre rejudecare, întrucât aceste date sunt esenţiale
pentru rezolvarea corectă a cererii formulate de condamnat, iar în lipsa lor instanţa
de control judiciar nu poate verifica legalitatea şi temeinicia soluţiilor pronunţate
(I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 2943 din 1 iunie 2004, în A. Bărbuţi, L. Brânzac,
Contopirea pedepselor, op. cit. p. 66-70).
12. Şedinţa de judecată. În rezolvarea situaţiilor reglementate de art. 585 alin. (1)
C.proc.pen., judecata se va desfăşura conform art. 597 C.proc.pen. Pe cale de
consecinţă vor fi incidente dispoziţiile de drept comun cu privire la judecata în primă
instanţă.
Şedinţa de judecată în primă instanţă se desfăşoară conform dispoziţiilor de la Titlul
III, Capitolele I („Judecata”) şi II („Judecata în primă instanţă”).
Şedinţa de judecată este publică.
Întrucât, în ceea ce priveşte citarea, se aplică dispoziţiile art. 353 C.proc.pen., la
soluţionarea cererii se citează persoana condamnată.
Judecata se poate desfăşura şi în lipsa condamnatului aflat în stare de libertate, dacă
este legal citat sau dacă a solicitat în scris judecarea în lipsă, însă condamnatul aflat
în stare de detenţie este adus la judecată, cu excepţia cazului în care a solicitat în
scris judecarea în lipsă, situaţie în care va fi reprezentat de avocatul desemnat din
oficiu ori cel ales, după caz [art. 364 alin. (4) C.proc.pen.].
În cazurile prevăzute de art. 90 C.proc.pen., asistenţa juridică este obligatorie.
Participarea procurorului este obligatorie. La judecarea cererilor în cauze în care
cercetarea penală a fost efectuată de Direcția Naţională Anticorupţie potrivit legii
vechi, precum şi a celor care au rămas în competenţa acesteia, participă procurori
din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie [art. 5 alin. (3) din Legea nr. 255/2013].
Judecarea cauzei cu participarea unui procuror de la o altă structură de parchet nu
poate atrage desfiinţarea hotărârii pronunţate în condiţiile art. 281 alin. (1) lit. d)
C.proc.pen., întrucât acesta sancţionează judecarea unei cauze în absenţa unui
procuror, deşi, potrivit legii, participarea lui era obligatorie, şi nici în baza art. 282
C.proc.pen., deoarece nu este îndeplinită condiţia producerii unei vătămări care să
nu poată fi înlăturată altfel, deoarece în cadrul Ministerului Public funcţionează
principiul indivizibilităţii.
Judecata este structurată în cercetare judecătorească – etapă în care se propun şi se
administrează mijloacele de probă –, dezbateri şi deliberare.
Prima instanţă se pronunţă prin sentinţă.
13. Soluţii. Prima instanţă poate pronunţa una dintre următoarele soluţii:
a) se admite sesizarea şi se modifică în mod corespunzător pedeapsa aplicată
condamnatului, când sunt realizate condiţiile prevăzute de lege.
Dacă în urma probelor administrate se constată că sunt întrunite condiţiile cazului
invocat prin cererea cu care a fost învestită pentru uneledintre hotărârile de
condamnare, instanţa nu va respinge cererea, ci va admite cererea, deoarece
modificarea pedepselor este obligatorie în virtutea legii pentru a se asigura legalitatea
pedepsei (C.A. Bucureşti, Secţia I penală, decizia nr. 654/C din 29 august 2014,
nepublicată).
b) se respinge cererea ca fiind neîntemeiată;
c) se respinge cererea ca inadmisibilă;
d) se declină competenţa de soluţionare a cererii.
Cu privire la posibilitatea de a lua act de retragerea cererii de către persoana
condamnată, nu există un punct de vedere unitar în practica judiciară.
Apreciem că nu se poate valorifica manifestarea de voinţă a condamnatului de
retragere a cererii formulate în considerarea posibilităţii pe care o are instanţa
competentă de a se sesiza şi din oficiu cu privire la oricare dintre cazurile
reglementate de art. 585 alin. (1) C.proc.pen. (Trib. Mureş, Secţia penală, decizia nr.
289 din 26 august 2011, nepublicată; I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 2147 din 23
aprilie 2007).
14. Căi de atac. Hotărârile pronunţate în primă instanţă pot fi atacate cu
contestaţie la instanţa ierarhic superioară, în termen de 3 zile de la comunicare.
Şedinţa de judecată în căile de atac se va desfăşura conform dispoziţiilor de la Titlul
III, Capitolul I („Judecata”), care le completează pe cele specifice soluţionării căii de
atac.
Judecarea contestaţiei la hotărârea primei instanţe se face în şedinţă publică, cu
citarea persoanei condamnate. Condamnatul aflat în stare de detenţie este adus la
judecată. Participarea procurorului este obligatorie.
Decizia instanţei prin care se soluţionează contestaţia este definitivă.
Potrivit art. 4251 alin. (7) C.proc.pen., contestaţia se soluţionează prin decizie,
putându-se pronunţa una dintre următoarele soluţii:
1. respingerea contestaţiei, cu menţinerea hotărârii atacate:
a) când contestaţia este tardivă sau inadmisibilă;
b) când contestaţia este nefondată;
2. admiterea contestaţiei şi:
a) desfiinţarea hotărârii atacate şi soluţionarea cauzei;
b) desfiinţarea hotărârii atacate şi dispunerea rejudecării cauzei de către judecătorul
sau completul care a pronunţat-o, atunci când se constată că nu au fost respectate
dispoziţiile privind citarea.
Art. 586
Înlocuirea pedepsei amenzii cu pedeapsa închisorii

Lucreţia Albertina Postelnicu, Constantin Cristinel Meceanu

(1) Înlocuirea pedepsei amenzii cu pedeapsa închisorii, în cazul prevăzut la art.

63 din Codul penal, se dispune de instanţa de executare.
(2) Sesizarea instanţei se face din oficiu sau de către organul care, potrivit legii,
execută amenda.
(3) Condamnatul este citat la judecarea sesizării, iar dacă nu are avocat instanţa
numeşte unul din oficiu.
(4) Condamnatul privat de libertate va fi adus la judecată.
(5) Hotărârea de înlocuire, rămasă definitivă, se pune în executare potrivit
dispoziţiilor art. 555-557. În situaţia în care amenda a însoţit pedeapsa
închisorii, se va emite un nou mandat de executare pentru pedeapsa rezultată
potrivit art. 63 alin. (2) din Codul penal.
(6) Dacă persoana condamnată achită amenda pe parcursul soluţionării cauzei,
sesizarea va fi respinsă ca neîntemeiată.
Corelaţii legislative: art. 14, art. 246 din Legea nr. 187/2012; art. 22, art. 23, art.
24 alin. (1) din Legea nr. 253/2013; art. 61, art. 63, art. 186 alin. (1) C.pen.; art. 281
alin. (1) lit. b), art. 597 C.proc.pen.; art. 3, art. 104 Legea nr. 255/2013.
Comentariu
Dacă persoana condamnată, cu rea-credinţă, nu execută pedeapsa amenzii, în tot
sau în parte, numărul zilelor-amendă neexecutate se înlocuieşte cu un număr
corespunzător de zile cu închisoare.
Conform art. 22 alin. (1) din Legea nr. 253/2013, termenul de plată a amenzii penale
este de 3 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare sau, după caz, la
expirarea perioadei pentru care a fost eşalonată plata. Termenul de 3 luni se
calculează conform art. 186 alin. (1) C.pen.: „luna (…) socotindu-se împlinită cu o zi
înainte de ziua corespunzătoare datei de la care a început să curgă”. Acest termen
este incident şi în cazurile în care pedeapsa amenzii o însoţeşte pe cea a închisorii
[art. 24 alin. (1) din Legea nr. 253/2013 face trimitere la art. 22 alin. (1) din acelaşi
act normativ], inclusiv în cazul în care s-a dispus suspendarea executării pedepsei
închisorii sub supraveghere [situaţia nu se confundă cu cea în care, contopindu-se
pedepse cu închisoarea cu pedepse cu amenda, se stabileşte ca pedeapsă rezultantă
pedeapsa închisorii la care se adaugă pedeapsa amenzii, deoarece, pe de o parte,
pedeapsa rezultantă se constituie într-o singură pedeapsă, astfel încât efectele
dispoziţiei de suspendare a executării pedepsei nu ar putea fi disociate, iar, pe de altă
parte, art. 91 alin. (1) C.pen. prevede că executarea pedepsei în această modalitate
poate fi efectuată inclusiv dacă pedeapsa închisorii a fost stabilită în caz de concurs
de infracţiuni, fără a distinge după cum pedeapsa rezultantă este constituită doar
din pedeapsa închisorii ori şi din pedeapsa amenzii].
Dovada executării pedepsei amenzii se comunică judecătorului delegat cu executarea
din cadrul instanţei de executare în termen de 15 zile de la efectuarea acesteia. Pe
cale de consecinţă, sesizarea instanţei nu se va putea face mai devreme de 3 luni şi
15 zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.
1. Competenţa de soluţionare a sesizării revine instanţei de executare a hotărârii
prin care a fost aplicată pedeapsa amenzii. Dacă sesizarea este soluţionată de
o instanţă inferioară în grad celei competente, hotărârea pronunţată poate fi
desfiinţată ca urmare a constatării nulităţii absolute pentru nerespectarea
dispoziţiilor privitoare la competenţa materială, în condiţiile art. 281 alin. (1) lit. b)
C.proc.pen.
Având în vedere că, potrivit noii legislaţii penale [art. 23 alin. (1) din Legea nr.
253/2013], consecinţa neplăţii amenzii penale poate fi nu doar înlocuirea ei cu
pedeapsa închisorii, ci şi executarea amenzii prin muncă neremunerată în folosul
comunităţii, în cazurile în care legea aplicabilă este C.pen., sesizarea instanţei de
executare se va face ca urmare a trecerii în mod obiectiv a termenului de plată
a amenzii, pe baza probelor administrate, instanţa urmând a stabili dacă neplata este
neimputabilă ori rezultatul relei-credinţe a persoanei condamnate, urmând
a dispune oricare dintre soluţiile prevăzute de art. 23 alin. (1) din Legea nr.
253/2013. Un argument în acelaşi sens este şi că, potrivit dispoziţiilor aceluiaşi text
de lege, dacă instanţa constată că sunt întrunite oricare dintre condiţiile
reglementate, are obligaţia de a dispune soluţia corespunzătoare [art. 23 alin. (1) lit.
a), b), c)].
2. Sesizarea instanţei ca urmare a neplăţii amenzii (în tot sau în parte) în termenul
prevăzut de lege se face:
a) din oficiu, de către judecătorul delegat cu executarea, prin intermediul
compartimentului de executări penale;
b) de către organul care, potrivit legii, execută amenda, respectiv de către structurile
specializate din cadrul direcţiilor de finanţe publice.
Sesizarea se poate face atât în vederea înlocuirii pedepsei amenzii stabilite printr-o
hotărâre definitivă pronunţată de o instanţă naţională, cât şi dacă pedeapsa amenzii
a fost stabilită printr-o hotărâre pronunţată de un organ jurisdicţional din altă ţară (cu
condiţia ca hotărârea respectivă să fi fost recunoscută de o instanţă naţională)
conform art. 244 din Legea nr. 302/2004, care are denumirea marginală „Înlocuirea
pedepsei pecuniare” şi prevede că: „Dacă executarea unei hotărâri nu este posibilă, fie
total, fie parţial, autoritatea judiciară română de executare poate dispune înlocuirea
amenzii, în condiţiile art. 63 sau 64 C.pen.” (în acest sens, I.C.C.J., Secţia
penală, decizia nr. 52 din 25 februarie 2011; pentru analiza condiţiilor în care s-ar
putea dispune înlocuirea amenzii recunoscute în România, a se
vedea infra comentariul art. 559 pct. 3).
3. Sesizarea se soluţionează în şedinţă publică, cu citarea condamnatului şi
participarea procurorului [art. 23 alin. (3) din Legea nr. 253/2013raportat la art. 597
alin. (3) C.proc.pen.]. La judecarea cererilor în cauze în care cercetarea penală a fost
efectuată de Direcția Naţională Anticorupţie potrivit legii vechi, precum şi a celor care
au rămas în competenţa acesteia, participă procurori din cadrul Direcţiei Naţionale
Anticorupţie [art. 5 alin. (3) din Legea nr. 255/2013]. Judecarea cauzei cu
participarea unui procuror de la o altă structură de parchet nu poate atrage
desfiinţarea hotărârii pronunţate în condiţiile art. 281 alin. (1) lit. d) C.proc.pen.
întrucât acesta sancţionează judecarea unei cauze în absenţa unui procuror, deşi,
potrivit legii, participarea lui era obligatorie şi nici în baza art. 282 C.proc.pen.
deoarece nu este îndeplinită condiţia producerii unei vătămări care să nu poată fi
înlăturată altfel, deoarece în cadrul Ministerului Public funcţionează principiul
indivizibilităţii. Judecata se poate desfăşura şi în lipsa condamnatului aflat în stare
de libertate, dacă este legal citat sau dacă a solicitat în scris judecarea în lipsă, însă
condamnatul aflat în stare de detenţie este adus la judecată, cu excepţia cazului în
care a solicitat în scris judecarea în lipsă, situaţie în care va fi reprezentat de avocatul
desemnat din oficiu ori cel ales, după caz [art. 364 alin. (4) C.proc.pen.].
Asistenţa juridică a condamnatului este obligatorie în toate cazurile.
Pentru stabilirea motivelor care au dus la neexecutarea pedepsei amenzii, art. 23
alin. (4) din Legea nr. 253/2013 prevede că instanţa va solicita date privind situaţia
materială a condamnatului de la autoritatea administraţiei publice locale de la
domiciliul acestuia şi, dacă apreciază necesar, angajatorului sau organelor fiscale din
cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, precum şi altor autorităţi sau
instituţii publice care deţin informaţii cu privire la situaţia patrimonială
a condamnatului.
Solicitarea de date privind situaţia materială a condamnatului de la autoritatea
administraţiei publice locale de la domiciliul acestuia este obligatorie. Enumerarea
categoriilor de informaţii care pot fi cerute are caracter exemplificativ.
Proba cu înscrisuri poate fi completată cu orice alt mijloc de probă, neexistând
o limitare din acest punct de vedere, întrucât sunt aplicabile toate dispoziţiile Titlului
III al Părţii speciale a C.proc.pen. privind judecata.
Astfel, vor fi administrate şi alte mijloace de probă, cele privitoare la situaţia materială
a condamnatului fiind necesar a fi completate cu cele care permit o evaluare
a atitudinii subiective a acestuia faţă de obligaţia de executare a pedepsei amenzii.
După ascultarea concluziilor procurorului şi a părţilor, instanţa se pronunţă prin
sentinţă [art. 597 alin. (4) C.proc.pen.].
4. Soluţii. Instanţa de executare poate pronunţa una dintre următoarele soluţii:
4.1. respinge sesizarea ca neîntemeiată, atunci când:
(i) persoana condamnată achită amenda pe parcursul soluţionării cauzei (în acest
sens, Jud. Sectorului 4, Secţia penală, sentinţa nr. 1192 din 7 aprilie 2014,
nepublicată);
Amenda poate fi achitată oricând în timpul soluţionării cauzei, de la momentul
sesizării instanţei în vederea înlocuirii pedepsei amenzii cu pedeapsa închisorii şi
până la pronunţarea sentinţei în primă instanţă, respectiv până la pronunţarea
deciziei prin care se soluţionează calea de atac exercitată împotriva hotărârii primei
instanţe.
(ii) pedeapsa amenzii nu este executabilă;
Pedeapsa amenzii nu este executabilă atunci când:
- s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei, în condiţiile Codului
penal din 1968; efectul provizoriu al suspendării executării pedepsei, fie că este vorba
despre închisoare sau despre amenda penală, este acela indicat de însăşi denumirea
instituţiei juridice, şi anume că pedeapsa, deşi definitiv aplicată, nu este pusă în
executare. Prin urmare, orice reacţiune represivă stabilită prin hotărârea de
condamnare se suspendă pe durata termenului de încercare. Cu privire în mod
special la pedeapsa principală a amenzii, suspendarea executării acesteia semnifică
lipsa obligaţiei de a achita cuantumul stabilit de către instanţa penală, cu excepţia
cazului în care suspendarea este revocată sau anulată, moment în care pedepsele
stabilite devin executorii.
Cu privire la situaţia executării hotărârii, în astfel de cazuri, se vor solicita relaţii de
la Biroul Executări Penale pentru a stabili dacă, eventual, suspendarea executării
pedepsei a fost revocată sau anulată. Dacă nu a fost aplicată una dintre aceste
sancţiuni, sentinţa penală nu este executorie şi, prin urmare, amenda nu trebuie
achitată de către condamnată (în acest sens, Jud. Sectorului 6, Secţia penală, sentinţa
nr. 252 din 14 aprilie 2014, nepublicată);
- s-a amânat aplicarea pedepsei;
- a intervenit un act de amnistie postcondamnatorie;
- pedeapsa sau restul rămas de executat a fost graţiat.
(iii) neexecutarea nu este imputabilă condamnatului şi fapta a fost săvârşită înainte
de intrarea în vigoare a C.pen., întrucât, potrivit art. 14 alin. (2) din Legea nr.
187/2012: „Dispoziţiile art. 64 din Codul penal nu se aplică în cazul infracţiunilor
săvârşite anterior intrării sale în vigoare, chiar dacă amenda a fost aplicată în
baza art. 61 C.pen.”, astfel încât pentru neexecutarea neimputabilă a pedepsei
amenzii aplicate pentru fapte săvârşite anterior intrării în vigoare a noului Cod
penal nu poate fi stabilită vreuna dintre soluţiile reglementate de art. 64 C.pen.
În jurisprudenţa naţională s-a apreciat constant că simplul fapt al neplăţii amenzii
penale nu atrage concluzia relei-credinţe, câtă vreme există obiectiv împrejurări care
nu îi sunt imputabile condamnatului şi care au condus la neexecutarea pedepsei
aplicate. Astfel, neexecutarea nu este imputabilă condamnatului atunci când acesta
nu a cunoscut, fără culpa sa, soluţia de condamnare, indiferent dacă avea sau nu
mijloacele financiare pentru a executa pedeapsa amenzii şi atunci când, deşi avea
cunoştinţă de condamnare, nu a avut posibilitatea financiară de a plăti amenda
penală; vor fi avute în vedere rezultatele verificărilor efectuate conform art. 23 alin.
(4) din Legea nr. 253/2013 (în acest sens, C.A. Oradea, Secţia penală, decizia nr. 1017
din 18 decembrie 2012; Jud. Sectorului 5, Secţia penală, sentinţa nr. 1271 din 29
aprilie 2014, nepublicată).
4.2. Când infracţiunea a fost săvârşită după intrarea în vigoare a Codului penal şi se
constată că neexecutarea nu este imputabilă condamnatului, dacă acesta îşi dă
consimţământul, instanţa va dispune executarea amenzii prin muncă neremunerată
în folosul comunităţii, în afară de cazul în care persoana nu poate presta această
muncă din cauza stării de sănătate, în condiţiile prevăzute la art. 64 C.pen. În
consecinţă, în această situaţie, unei zile-amendă îi corespunde o zi de muncă în
folosul comunităţii. Dacă amenda astfel înlocuită a însoţit pedeapsa închisorii,
obligaţia de muncă în folosul comunităţii se execută după executarea pedepsei
închisorii.
4.3. Când infracţiunea a fost săvârşită după intrarea în vigoare a Codului penal şi se
constată că neexecutarea nu este imputabilă condamnatului, iar acesta nu îşi dă
consimţământul la prestarea unei munci neremunerate în folosul comunităţii,
instanţa va înlocui amenda cu închisoarea, în condiţiile art. 64 C.pen., zilele-amendă
urmând a fi înlocuite cu un număr corespunzător de zile cu închisoare.
4.4. Când instanţa constată neexecutarea cu rea-credinţă a amenzii, înlocuieşte
amenda cu închisoarea, în condiţiile art. 63 C.pen. În consecinţă, unei zile-amendă
neexecutate în aceste condiţii îi va corespunde o zi de închisoare. Dacă amenda
neexecutată a însoţit pedeapsa închisorii, numărul zilelor-amendă neexecutate se
înlocuieşte cu un număr corespunzător de zile cu închisoare, care se adaugă la
pedeapsa închisorii, pedeapsa astfel rezultată fiind considerată o singură pedeapsă.
Spre deosebire de vechea reglementare a aceleiaşi instituţii, când înlocuirea pedepsei
amenzii cu pedeapsa închisorii în cazul în care se constata că persoana condamnată
se sustrage cu rea-credinţă de la executarea amenzii era facultativă, în prezent
soluţia înlocuirii este obligatorie.
Există rea-credinţă atunci când persoana condamnată, cunoscând că are obligaţia
de a executa pedeapsa amenzii penale, nu o face, deşi avea posibilitatea financiară
de a plăti amenda, ori adoptă o atitudine de pasivitate continuă pe parcursul
procesului penal de care are cunoştinţă, până la rămânerea definitivă a soluţiei de
înlocuire a pedepsei amenzii cu pedeapsa închisorii.
Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 187/2012, în cazul în care infracţiunea pentru
care s-a aplicat pedeapsa amenzii penale persoanei fizice a fost săvârşită înainte de
intrarea în vigoare a noului Cod penal, înlocuirea pedepsei amenzii cu pedeapsa
închisorii se face după cum urmează:
a) dacă amenda a fost definitiv aplicată anterior intrării în vigoare a Codului penal,
înlocuirea se face în baza art. 631 C.pen. din 1969, fără ca durata pedepsei închisorii
să poată depăşi maximul zilelor-amendă determinat potrivit art. 61 alin. (4) C.pen.
pentru fapta care a atras condamnarea (în acest sens, Jud. Sectorului 5, Secţia
penală, sentinţa nr. 1271 din 29 aprilie 2014, nepublicată);
b) dacă amenda a fost aplicată după data intrării în vigoare a Codului penal pentru
infracţiuni comise anterior acestei date, înlocuirea se va face potrivit dispoziţiilor din
legea în baza căreia s-a aplicat amenda. În consecinţă, înlocuirea se va face fie potrivit
art. 631 C.pen. din 1969 (dacă amenda a fosta aplicată în baza Codului penal din
1969), urmând ca instanţa să înlocuiască pedeapsa amenzii cu pedeapsa închisorii
în limitele prevăzute pentru infracţiunea săvârşită, ţinând seama de partea din
amendă care a fost achitată, fie conform art. 63 C.pen. (dacă amenda a fosta aplicată
în baza Codului penal), urmând ca unei zile-amendă neexecutate în aceste condiţii
să îi corespundă o zi de închisoare.
În cazul prevăzut de art. 14 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 187/2012, pentru ipoteza în
care înlocuirea se va face potrivit dispoziţiilor din Codul penal din 1969, nu se mai
prevede că durata pedepsei închisorii nu va putea depăşi maximul zilelor-amendă
determinat potrivit art. 61 alin. (4) C.pen. pentru fapta care a atras condamnarea.
Indiferent de legea de drept substanţial aplicabilă cauzei, legea procesual-penală care
va guverna procesul penal va fi C.proc.pen.
Astfel, în conformitate cu art. 104 din Legea nr. 255/2013, pe data de 1 februarie
2014 a intrat în vigoare Legea nr. 135/2010 privind noul Cod de procedură penală.
Conform art. 246 din Legea nr. 187/2012, de la aceeaşi dată a intrat în vigoare
şi Legea nr. 286/2009 privind Codul penal.
Potrivit art. 14 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 187/2012, dacă amenda a fost definitiv
aplicată anterior intrării în vigoare a Codului penal, înlocuirea se face în baza art.
631 C.pen. din 1969, fără ca durata pedepsei închisorii să poată depăşi maximul
zilelor-amendă determinat potrivit art. 61 alin. (4) C.pen. pentru fapta care a atras
condamnarea. Cu toate acestea, având în vedere principiul imediatei aplicări a legii
procesual penale, reiterat şi de art. 3 din Legea nr. 255/2013, procedura de soluţionare
va fi reglementată de art. 586 C.proc.pen. (în acest sens, Jud. Sectorului 6, Secţia
penală, sentinţa nr. 253 din 14 aprilie 2014, nepublicată).
Atunci când pedeapsa amenzii se înlocuieşte cu pedeapsa închisorii, pedeapsa ce se
stabileşte de instanţă nu poate fi decât cu executare efectivă, în această ipoteză,
pentru identitate de raţiune, fiind incidentă în continuare soluţia stabilită de Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia în interesul legii nr. 50/2007. În
argumentarea soluţiei, instanţa supremă a reţinut că, reglementând modul de a se
proceda atunci când condamnatul se sustrage cu rea-credinţă de la executarea
pedepsei amenzii, legiuitorul a limitat atribuţiile ce revin instanţei de judecată în
această privinţă, restrângându-le la dispoziţia de înlocuire a amenzii şi la stabilirea
cuantumului pedepsei închisorii, fără a-i da posibilitatea să o reindividualizeze în
ceea ce priveşte modul de executare.
Or, cât timp reglementările date suspendării condiţionate a executării pedepsei şi
suspendării executării pedepsei sub supraveghere, prin art. 81-866 C.pen. din 1969,
sunt cuprinse în Capitolul V privind individualizarea pedepselor din Titlul III al Părţii
generale a Codului penal din 1968, înseamnă că legiuitorul a atribuit instanţei
posibilitatea de a dispune o asemenea măsură numai în cadrul operaţiunii de
ansamblu, de alegere şi stabilire a pedepsei, în conformitate cu criteriile generale de
individualizare prevăzute în art. 72 din acelaşi Cod, iar nu ulterior condamnării, pe
cale incidentală, ca urmare a neexecutării cu rea-credinţă a unei anumite pedepse.
Aşa fiind, instanţa învestită cu soluţionarea chestiunii înlocuirii pedepsei amenzii,
din cauza sustragerii cu rea-credinţă a celui condamnat de la executarea acelei
pedepse, nu mai are latitudinea de a examina întinderea pedepsei amenzii, ce a fost
fixată prin hotărârea de condamnare, şi nici de a dispune ca pedeapsa închisorii, pe
care o stabileşte în cadrul operaţiunii de înlocuire, în conformitate cu criteriile
reglementate în art. 631 C.pen. din 1969, să fie executată într-un alt mod decât cel
hotărât definitiv cu ocazia judecării cauzei.
I.C.C.J. a apreciat că a considera altfel ar însemna să se încalce principiul deplinei
suveranităţi a judecătorilor care au fost învestiţi cu soluţionarea cauzei şi chiar
principiul autorităţii de lucru judecat, ceea ce ar fi inadmisibil.
În cazul respingerii sesizării din oficiu, cheltuielile judiciare avansate de stat vor
rămâne în sarcina acestuia, conform art. 275 alin. (3) C.proc.pen. [I.C.C.J., Secţiile
Unite, în Decizia nr. 18 din 15 iunie 2009 de respingere a recursului în interesul legii
formulat cu privire la acest aspect, a reţinut că: „(…) din moment ce cazul respingerii
sesizării din oficiu a instanţei competente, cu examinarea înlocuirii pedepsei amenzii
cu pedeapsa închisorii, nu se regăseşte în situaţiile la care se referă dispoziţiile art.
191 şi nici în primele două alineate ale art. 192 C.proc.pen. din 1968, rezultă în mod
vădit că un atare caz face parte din cele vizate de prevederile din alin. (3) al aceluiaşi
articol”].
5. Căi de atac. Sentinţa pronunţată de prima instanţă poate fi atacată cu contestaţie
la instanţa ierarhic superioară, în termen de 3 zile de la comunicare.
Judecarea contestaţiei la hotărârea primei instanţe se face în şedinţă publică, cu
citarea persoanei condamnate, care poate solicita în scris judecarea în lipsă,
conform art. 364 alin. (4) C.proc.pen. Participarea procurorului este obligatorie.
Decizia instanţei prin care se soluţionează contestaţia este definitivă.
Hotărârea de înlocuire a pedepsei amenzii cu pedeapsa închisorii în condiţiile art. 63
C.pen., rămasă definitivă, se pune în executare potrivit dispoziţiilor privitoare la
punerea în executare a pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă şi a pedepsei
accesorii. În situaţia în care amenda a însoţit pedeapsa închisorii, se va emite un nou
mandat de executare pentru pedeapsa rezultată din adiţionarea zilelor de închisoare
stabilite prin înlocuirea pedepsei amenzii cu pedeapsa închisorii pe lângă care a fost
stabilită cea a amenzii înlocuite.
Potrivit art. 22 alin. (5), alin. (6) din Legea nr. 253/2013, în cazul în care instanţa de
executare dispune executarea amenzii prin muncă neremunerată în folosul
comunităţii, o copie a hotărârii rămase definitivă se trimite serviciului de probaţiune
competent, respectiv celui de la domiciliul condamnatului.
6. Posibilitatea înlocuirii cu pedeapsa închisorii a sancţiunilor pecuniare
recunoscute în România conform procedurii reglementate de art. 233 şi urm.
din Legea nr. 302/2004 (a se vedea supra comentariul art. 553, pct. 3.2).
Art. 587
Liberarea condiţionată

Lucreţia Albertina Postelnicu, Constantin Cristinel Meceanu

(1) Liberarea condiţionată se dispune, la cererea sau la propunerea făcută

potrivit dispoziţiilor legii privind executarea pedepselor, de către judecătoria în
a cărei circumscripţie se află locul de deţinere.
(2) Când instanţa constată că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru acordarea
liberării condiţionate, prin hotărârea de respingere fixează termenul după
expirarea căruia propunerea sau cererea va putea fi reînnoită. Termenul nu
poate fi mai mare de un an şi curge de la rămânerea definitivă a hotărârii.
(3) Hotărârea judecătoriei poate fi atacată cu contestaţie la tribunalul în a cărei
circumscripţie se află locul de deţinere, în termen de 3 zile de la comunicare.
Contestaţia formulată de procuror este suspensivă de executare.
(4) O copie de pe hotărârea rămasă definitivă se comunică serviciului de
probaţiune competent, precum şi unităţii de poliţie în a cărei circumscripţie
locuieşte cel eliberat.
Corelaţii legislative: art. 99, art. 100 C.pen.; art. 269, art. 597 C.proc.pen.; art. 39,
art. 40, art. 96 alin. (1) lit. f), art. 97 din Legea nr. 254/2013, O.U.G. nr. 2/2016, O.U.G.
nr. 24/2016, H.G. nr. 157/2016 modificată prin H.G. nr. 593/2016 şi H.G. nr.
604/2016
Comentariu
1. Liberarea condiţionată. Precizări preliminare. Liberarea condiţionată este
o modalitate de individualizare a pedepsei, ce constă în punerea în libertate
a condamnatului din locul de deţinere, mai înainte de executarea în întregime
a pedepsei, dacă sunt îndeplinite condiţiile cumulative impuse de art. 99 şi art. 100
C.pen., urmând ca pedeapsa să fie considerată executată dacă, până la împlinirea
duratei acesteia, condamnatul nu a mai săvârşit alte infracţiuni.
Intrarea în vigoare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal a schimbat condiţiile de
acordare a liberării condiţionate, atât în cazul pedepsei detenţiunii pe viaţă, cât şi al
pedepsei închisorii, fracţiunea de pedeapsă ce trebuie executată fiind stabilită fără
a se mai face distincţii în funcţie de sexul persoanelor condamnate şi în funcţie de
forma de vinovăţie cu care a fost comisă infracţiunea pentru care s-a dispus
condamnarea [a se vedea art. 99 alin. (1) lit. a) şi art. 100 alin. (1) lit. c) C.pen.], fiind
aduse modificări şi în ceea ce priveşte fracţiunea din pedeapsa închisorii ce trebuie
executată raportat la vârsta persoanelor condamnate [art. 100 alin. (2) C.pen.],
distincţii pe care legiuitorul nu le-a mai prevăzut în cazul pedepsei detenţiunii pe
viaţă.
De asemenea, au fost introduse condiţii suplimentare pentru acordarea liberării
condiţionate, respectiv ca cel condamnat să fi îndeplinit integral obligaţiile civile
stabilite prin hotărârea de condamnare, afară de cazul când dovedeşte că nu a avut
nicio posibilitate să le îndeplinească [art. 99 alin. (1) lit. c) şi art. 100 alin. (1) lit. c)
C.pen.], iar, în cazul pedepsei închisorii, ca cel condamnat să execute pedeapsa la
momentul verificării condiţiilor de liberare condiţionată în regim semideschis sau
deschis [art. 100 alin. (1) lit. b) C.pen.; a se vedea, de asemenea, art. 30-42 din Legea
nr. 254/2013].
Deşi dispoziţiile art. 99 şi art. 100 C.pen. nu mai reglementează ca şi criteriu de
apreciere a potenţialului criminogen al persoanei condamnate antecedentele penale
ale acesteia (ce ar trebui să fie deja valorificate în cadrul procesului de individualizare
judiciară a pedepsei), dispoziţiile art. 97 alin. (3) lit. e) din Legea nr. 254/2013 prevăd
acest criteriu pentru evaluarea condiţiilor de propozabilitate în vederea liberării
condiţionate de către comisia pentru liberare condiţionată din cadrul penitenciarului.
Intervalul de timp rămas de la data liberării condiţionate şi până la data împlinirii
pedepsei a fost reglementat ca termen de supraveghere [art. 99 alin. (3) şi art. 100
alin. (6) C.pen.], în cazul în care acesta este de 2 ani sau mai mare, condamnatul
urmând să execute măsuri de supraveghere sau anumite obligaţii stabilite de
instanţa de judecată.
Intrarea în vigoare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal a pus în discuţie
aplicarea legii penale mai favorabile, instanţele judecătoreşti aplicând jurisprudenţa
anterioară a Curţii Constituţionale în materie, respectiv D.C.C. nr. 214 din 16 iunie
1997, prin care s-a constatat neconstituţionalitatea dispoziţiilor Legii nr.
140/1996 care înăspreau condiţiile privind acordarea liberării condiţionate la
momentul la care a fost adoptată şi care, totodată, urmau a se aplica şi pentru
condamnările aplicate anterior intrării în vigoare a legii (conform dispoziţiilor exprese
din cuprinsul actului normativ indicat).
Astfel, în considerentele deciziei instanţei de contencios constituţional s-a arătat
că: „În cazul instituţiei liberării condiţionate, situaţia tranzitorie se creează, de
asemenea, la data săvârşirii infracţiunii şi durează până la executarea sau
considerarea ca executată a pedepsei detenţiunii pe viaţă sau a pedepsei închisorii.
Intervenţia, în acest interval, a unei legi penale care modifică instituţia liberării
condiţionate face ca determinarea legii aplicabile să se efectueze potrivit regulilor
înscrise în art. 15 alin. (2) din Constituţie şi art. 13 alin. (1) C.pen. din
1969 independent de data la care sentinţa de condamnare a rămas definitivă”.
Din compararea dispoziţiilor Codului penal din 1969 şi ale noului Cod penal rezultă
că legea penală mai favorabilă în ceea ce priveşte liberarea condiţionată este
reprezentată de Codul penal din 1969.
2. Procedura în faţa comisiei pentru liberarea condiţionată. Liberarea
condiţionată se acordă la propunerea comisiei pentru liberare condiţionată sau la
cererea persoanei condamnate, după parcurgerea procedurii administrative din faţa
comisiei pentru liberare condiţionată. Deşi procedura de liberare condiţionată are
caracter jurisdicţional, fiind dispusă de instanţa de judecată, cu respectarea regulilor
de oralitate, nemijlocire şi contradictorialitate, anterior sesizării instanţei trebuie
parcursă în mod obligatoriu etapa administrativă în faţa organelor jurisdicţionale din
cadrul penitenciarului.
În acest sens, instanţa supremă a decis că atât sentinţa penală pronunţată de prima
instanţă, cât şi decizia penală pronunţată de instanţa de control judiciar au încălcat
prevederile în cazul acordării liberării condiţionate, întrucât în speţă condamnatul
nu a executat pedeapsa închisorii în penitenciar, fiind menţinut în arestul
Inspectoratului de Poliţie A., încălcându-se dispoziţiile art. 57 C.pen. din 1969 (în
prezent regimul închisorii este reglementat de art. 60 C.pen.), care prevăd că
executarea pedepsei închisorii se face, potrivit Legii nr. 23/1969 privind executarea
pedepselor (în prezent Legea nr. 254/2013 reglementează executarea pedepselor
privative de libertate), în penitenciare, organele de poliţie având obligaţia, potrivit art.
422 alin. (1) C.proc.pen. din 1968 (similar art. 557 C.proc.pen.), ca, în baza
mandatului de executare a pedepsei închisorii, să-l ducă pe cel arestat „la locul de
deţinere cel mai apropiat”. Pe de altă parte, condamnatul a formulat cerere de liberare
condiţionată din arest, cerere care a fost înaintată la Judecătoria A., fără a fi însoţită
de procesul-verbal al comisiei prevăzute de art. 27 din Legea nr. 23/1969, comisie
care este constituită numai în penitenciar şi examinează doar situaţia condamnaţilor
care execută pedeapsa în penitenciar. Instanţa a soluţionat cererea de liberare
condiţionată, admiţând-o, fără a avea la dosar procesul-verbal al comisiei de
propuneri de liberare condiţionată, fapt ce nu a dat posibilitatea de a se constata că
cel condamnat este disciplinat şi că a dat dovezi temeinice de îndreptare. În acelaşi
timp, neexecutând pedeapsa în penitenciar, condamnatul nu a efectuat activităţile
specifice compartimentelor din penitenciare, fapt ce nu a dat posibilitatea realizării
funcţiei de mijloc de reeducare a pedepsei (C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 6749 din
14 decembrie 2004, în M. Constantinescu, Executarea hotărârilor penale. Practică
judiciară, op. cit., p. 69).
Apreciem că această soluţie trebuie nuanţată. Astfel, în măsura în care motivele
pentru care petentul-condamnat execută pedeapsa închisorii într-un centru de
reţinere şi arestare preventivă sunt determinate exclusiv de pasivitatea organelor
statului competente care nu efectuează formalităţile de încarcerare, o cerere de
liberare condiţionată este admisibilă. În caz contrar s-ar ajunge în situaţia în care, în
fapt, din cauza comportamentului statului, tot statul i-ar refuza pe o perioada
nedeterminată condamnatului posibilitatea de a obţine liberarea condiţionată.
Într-o asemenea situaţie, cererea de liberare condiţionată nu va fi respinsă ca
inadmisibilă. Persoana condamnată urmează să fie depusă într-un penitenciar, iar
instanţa de judecată trebuie să solicite comisiei de liberare condiţionată să analizeze,
de urgenţă, situaţia persoanei condamnate şi să formuleze o propunere cuprinsă
într-un proces-verbal motivat, conform art. 97 alin. (6) din Legea nr. 254/2013. În
acest sens menţionăm că, potrivit dispoziţiilor art. 204 alin. (2), (3) din Regulamentul
de aplicare a Legii nr. 254/2013, instanţa de judecată poate solicita comisiei pentru
liberare condiţionată să analizeze îndeplinirea de către persoanele condamnate
a condiţiilor pentru liberarea condiţionată, inclusiv în cazul în care nu au executat
fracţiunile prevăzute de Codul penal, precum şi la diferite termene fixate, apreciate
ca suficiente pentru verificarea conduitei persoanei condamnate şi a eforturilor
acesteia pentru reintegrare socială.
În vederea analizei pe cale administrativă a condiţiilor privind acordarea liberării
condiţionate, potrivit dispoziţiilor art. 97 din Legea nr. 254/2013, în cadrul fiecărui
penitenciar funcţionează câte o comisie pentru liberarea condiţionată, alcătuită din
judecătorul de supraveghere a privării de libertate, care este şi preşedintele comisiei,
directorul penitenciarului, directorul adjunct pentru siguranţa deţinerii şi regim
penitenciar, directorul adjunct pentru educaţie şi asistenţă psihosocială şi un
consilier de probaţiune din cadrul serviciului de probaţiune competent potrivit legii
în circumscripţia căruia se află penitenciarul.
Persoana condamnată este adusă în faţa comisiei pentru liberare condiţionată, cu
excepţia situaţiilor de imposibilitate de prezentare din motive medicale, confirmate
de medic, caz în care persoana condamnată poate depune înscrisuri. Persoana
condamnată poate prezenta dovezi că şi-a îndeplinit obligaţiile civile stabilite prin
hotărârea de condamnare ori s-a aflat în imposibilitatea îndeplinirii acestor obligaţii.
Verificând condiţiile prevăzute de art. 99 C.pen. sau, după caz, art. 100 C.pen.,
respectiv fracţiunea din pedeapsă efectiv executată şi partea din durata pedepsei care
este considerată ca executată, regimul de executare a pedepsei privative de libertate
în care persoana condamnată este repartizată, îndeplinirea obligaţiilor civile stabilite
prin hotărârea de condamnare, în afară de cazul când dovedeşte că nu a avut nicio
posibilitate să le îndeplinească, conduita persoanei condamnate şi eforturile acesteia
pentru reintegrare socială, în special în cadrul muncii prestate, al activităţilor
educative, moral-religioase, culturale, terapeutice, de consiliere psihologică şi
asistenţă socială, al instruirii şcolare şi al formării profesionale, precum şi
responsabilităţile încredinţate, recompensele acordate şi sancţiunile disciplinare
aplicate, la care se adaugă cea prevăzută de art. 97 alin. (3) lit. e) din Legea nr.
254/2013, respectiv antecedentele penale ale persoanei condamnate, comisia pentru
liberare condiţionată formulează o propunere ce este cuprinsă într-un proces-verbal
motivat, care cuprinde poziţia membrilor comisiei faţă de propunerea de liberare.
În cazul în care cererea de liberare condiţionată este formulată înainte de îndeplinirea
condiţiei privind îndeplinirea fracţiunii prevăzute de Codul penal, iar perioada
rămasă de executat până la împlinirea acestei fracţiunii este mai mare de un an,
comisia va constata că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, iar în
cuprinsul procesului-verbal va stabili un termen pentru reanalizarea situaţiei
persoanei condamnate, care va fi data împlinirii fracţiunii prevăzute de Codul penal.
În cazul în care perioada rămasă de executat până la împlinirea acestei fracţiuni este
mai mică de un an, termenul fixat de comisie poate depăşi data împlinirii fracţiunii
prevăzute de Codul penal, dar nu poate fi mai mare de un an.
În cazul în care se formulează propunerea de liberare condiţionată, procesul-verbal,
însoţit de documentele ce au fost avute în vedere pentru formularea propunerii şi
recomandările consilierului de probaţiune, din cadrul serviciului de probaţiune în
circumscripţia căruia se află penitenciarul, cu privire la măsurile de supraveghere şi
obligaţiile ce pot fi aplicate de către instanţa de judecată, pe parcursul termenului de
supraveghere, este înaintat instanţei competente, un exemplar fiind înaintat, de
îndată, şi persoanei condamnate.
În cazul în care comisia pentru liberare condiţionată constată că persoana
condamnată nu întruneşte condiţiile prevăzute pentru a fi liberată condiţionat, în
procesul-verbal întocmit fixează un termen pentru reexaminarea situaţiei acesteia,
care nu poate fi mai mare de un an. Comisia comunică, de îndată, procesul-verbal
persoanei condamnate, care are posibilitatea ca, în termen de 3 zile de la aducerea
la cunoştinţă, sub semnătură, să se adreseze, cu cerere de liberare condiţionată,
instanţei competente. Termenul de 3 zile este un termen procedural, ce se calculează
potrivit dispoziţiilor art. 269 alin. (2) C.proc.pen., a cărui nerespectare atrage
respingerea cererii ca tardiv formulată.
Din dispoziţiile 97 din Legea nr. 254/2013 şi art. 205 alin. (5), (6) din H.G. nr.
157/2016 rezultă că în urma analizei efectuate, comisia de liberare condiţionată fie
propune liberarea condiţionată a persoanei condamnate, fie apreciază că nu sunt
îndeplinite condiţiile pentru liberarea condiţionată şi fixează un termen pentru
reexaminare. Conform art. 97 alin. (10) din Legea nr. 254/2013, judecătoria
competentă poate fi sesizată de comisie numai dacă propune liberarea condiţionată.
Pe cale de consecinţă, în măsura în care procesul-verbal nu conţine o astfel de
propunere, instanţa nu poate fi sesizată de comisia de liberare condiţionată, urmând
ca o eventuală sesizare să fie respinsă ca inadmisibilă.
3. Competenţa de soluţionare a cererii sau propunerii de liberare
condiţionată. Instanţa competentă să acorde liberarea condiţionată este judecătoria
în circumscripţia căreia se află penitenciarul în care execută pedeapsa persoana
condamnată, la data sesizării, fără distincţii în ceea ce priveşte instanţa ce
a pronunţat în primă instanţă hotărârea în executarea căreia se află persoana
condamnată. În acelaşi sens, în jurisprudenţa instanţei supreme s-a decis că este
competentă să soluţioneze cererea de liberare condiţionată judecătoria în a cărei
circumscripţie se află locul de deţinere unde se află persoana condamnată la data
emiterii procesului-verbal, chiar dacă ulterior acestei date condamnatul a fost
transferat într-un loc de deţinere din circumscripţia unei alte judecătorii (I.C.C.J.,
Secţia penală, încheierea nr. 1064 din 17 februarie 2006). Astfel, transferarea
persoanei condamnate într-un alt loc de detenţie decât cel în care se afla la data
sesizării judecătoriei cu soluţionarea cererii de liberare condiţionată nu va atrage
declinarea competenţei de soluţionare a cauzei.
Încălcarea normelor de competenţă nu atrage, însă, sancţiunea nulităţii absolute,
nefiind incidente dispoziţiile art. 281 alin. (1) lit. b) C.proc.pen., ce prevăd doar
încălcarea normelor de competenţă materială sau personală a instanţelor
judecătoreşti, atunci când judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal
competente. În acelaşi sens, instanţa de control judiciar a respins apelul declarat de
Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti, prin care s-a invocat că
Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti nu este competentă să soluţioneze cauza având
ca obiect liberare condiţionată, întrucât condamnatul se afla încarcerat în
Penitenciarul Jilava, care este situat în comuna Jilava, judeţ Ilfov, astfel încât
competenţa aparţinea Judecătoriei Cornetu. În acest sens, instanţa de control
judiciar a reţinut că încălcarea oricăror dispoziţii legale în afara celor prevăzute la art.
281 C.proc.pen. determină nulitatea actului, atunci când prin nerespectarea cerinţei
legale s-a adus o vătămare drepturilor părţilor ori ale subiecţilor procesuali
principali, care nu poate fi înlăturată altfel decât prin desfiinţarea actului. Instanţa
de control judiciar a constatat că nu se poate reţine existenţa unei vătămări, ce nu
este prezumată în cazul nulităţii relative, situaţie demonstrată chiar de faptul că
intimatul condamnat nu a înţeles să recureze sentinţa primei instanţe, soluţia de
admitere a propunerii Comisiei pentru individualizarea regimului de executare
a pedepselor privative de libertate din cadrul Penitenciarului Bucureşti Jilava şi de
dispunere a liberării sale condiţionate fiind, evident, favorabilă intimatului (Trib.
Bucureşti, Secţia a II-a penală, decizia nr. 91 din 20 februarie 2014, nepublicată).
4. Procedura de soluţionare a cererii de liberare condiţionată
4.1. Procedura de soluţionare a cererii de liberare condiţionată, conform art. 597
alin. (6) C.proc.pen., este cea reglementată de dispoziţiile cu caracter general
prevăzute de art. 597 alin. (1)-(5) C.proc.pen., astfel că se va cita persoana
condamnată, ce este adusă la judecată, cu excepţia situaţiilor în care a solicitat
judecarea cauzei în lipsă, conform art. 597 alin. (5) C.proc.pen. raportat la art. 364
alin. (4) C.proc.pen., şi se va asigura desemnarea unui avocat din oficiu, în
condiţiile art. 597 alin. (1) C.proc.pen. raportat la art. 90 lit. a) C.proc.pen., în cazul
în care aceasta nu şi-a angajat un avocat ales. Participarea procurorului este
obligatorie. La judecarea cererilor în cauze în care cercetarea penală a fost efectuată
de Direcția Naţională Anticorupţie potrivit legii vechi, precum şi a celor care au rămas
în competenţa acesteia, participă procurori din cadrul Direcţiei Naţionale
Anticorupţie [art. 5 alin. (3) din Legea nr. 255/2013]. Judecarea cauzei cu
participarea unui procuror de la o altă structură de parchet nu poate atrage
desfiinţarea hotărârii pronunţate în condiţiile art. 281 alin. (1) lit. d) C.proc.pen.,
întrucât acesta sancţionează judecarea unei cauze în absenţa unui procuror, deşi,
potrivit legii, participarea lui era obligatorie, şi nici în baza art. 282 C.proc.pen.,
deoarece nu este îndeplinită condiţia producerii unei vătămări care să nu poată fi
înlăturată altfel, deoarece în cadrul Ministerului Public funcţionează principiul
indivizibilităţii.
În cazul în care, odată cu cererea de liberare condiţionată nu s-au înaintat şi
procesul-verbal al comisiei pentru liberarea condiţionată, actele ce au stat la baza
formulării propunerii şi, eventual, recomandările consilierului de probaţiune,
instanţa va solicita locului de deţinere înaintarea acestora. În vederea soluţionării
cererii de liberare condiţionată a persoanei condamnate sau a propunerii formulate
de comisie, instanţa poate consulta dosarul individual al persoanei condamnate sau
poate solicita copii ale actelor şi documentelor din acesta.
De asemenea, persoana condamnată poate administra proba cu înscrisuri, în măsura
în care acestea sunt apreciate ca fiind concludente şi utile soluţionării cauzei, în
condiţiile art. 100 C.proc.pen.
4.2. Instanţa verifică îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii prevăzute
de art. 100 C.pen. sau, după caz, art. 99 C.pen.:
a) fracţiunea din pedeapsă efectiv executată şi partea din durata pedepsei care este
considerată ca executată;
În acest sens, în practica judiciară s-a decis că, în cazul transferării persoanei
condamnate pentru executarea pedepsei pe teritoriul României, perioada executată
în străinătate este luată în calcul la fracţiunea din pedeapsă ce trebuie executată
pentru acordarea liberării condiţionate. Cu toate acestea, simpla împlinire a fracţiei
de pedeapsă nu este suficientă pentru acordarea liberării condiţionate, petentul
condamnat trebuind să dovedească şi îndeplinirea celorlalte condiţii.
Pentru a se stabili dacă condamnatul a îndeplinit condiţiile liberării, în cazul în care
o persoană a executat o parte importantă a pedepsei în străinătate trebuie să se ţină
cont şi de conduita avută în perioada detenţiei în statul respectiv. Respingerea cererii
de liberare condiţionată în momentul în care o persoană condamnată este transferată
în ţară după executarea unei părţi importante a pedepsei pe motiv că perioada scursă
de la momentul depunerii în penitenciar nu este suficientă pentru o evaluare corectă
face ca posibilitatea acelei persoane de a beneficia de liberare condiţionată să fie
iluzorie, fiind practic imposibil pentru o persoană nou depusă în penitenciar să
obţină recompense şi să presteze muncă după mai puţin de o lună. Cu toate acestea,
instanţa a apreciat că documentele depuse de petentul condamnat, care atestă
prestarea unor activităţi lucrative în perioada detenţiei din Germania, nu sunt de
natură a justifica liberarea condiţionată la acel moment (nedovedind îndreptarea
deplină a condamnatului), dar impun totuşi reducerea termenului fixat de comisie
cu două luni. O perioadă de patru luni este suficientă, în opinia instanţei, pentru
a se stabili dacă acesta s-a îndreptat, dacă a înţeles scopul pedepsei şi dacă conduita
sa permite lăsarea sa în libertate (Jud. Sectorului 5, Secţia penală, sentinţa nr. 2104
din 19 august 2014, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 1667/C din 24
octombrie 2014 pronunţată de Trib. Bucureşti, Secţia I penală, nepublicată).
b) regimul de executare a pedepsei închisorii în care persoana condamnată este
repartizată, respectiv regim semideschis sau deschis;
Potrivit dispoziţiilor art. 39 din Legea nr. 254/2013, la stabilirea regimului de
executare se au în vedere următoarele criterii: durata pedepsei privative de libertate;
gradul de risc al persoanei condamnate; antecedentele penale; vârsta şi starea de
sănătate ale persoanei condamnate; conduita persoanei condamnate, pozitivă sau
negativă, inclusiv în perioadele de detenţie anterioare; nevoile identificate şi abilităţile
persoanei condamnate, necesare includerii în programe educaţionale, de asistenţă
psihologică şi asistenţă socială; disponibilitatea persoanei condamnate de a presta
muncă şi de a participa la activităţi educative, culturale, terapeutice, de consiliere
psihologică şi asistenţă socială, moral-religioase, instruire şcolară şi formare
profesională.
Regimul semideschis se aplică iniţial persoanelor condamnate la pedeapsa închisorii
mai mare de un an, dar care nu depăşeşte 3 ani, precum şi, potrivit art. 74 din
Regulamentul de aplicare a Legii nr. 254/2013, anumitor categorii de deţinuţi, după
cum urmează:
- deţinuţilor clasificaţi iniţial în regim deschis care au comis o abatere disciplinară
gravă sau abateri disciplinare grave, în mod repetat, şi care din cauza conduitei
necorespunzătoare au devenit incompatibile cu acest tip de regim;
- deţinuţilor clasificaţi iniţial în regimul închis care au avut o bună conduită şi au
făcut eforturi temeinice pentru reintegrare socială;
- în mod excepţional, deţinuţilor condamnaţi la pedeapsa închisorii mai mare de 3
ani, dar care nu depăşeşte 13 ani, în considerarea naturii, modului de săvârşire
a infracţiunii şi a persoanei acestora;
- în mod excepţional, deţinuţilor condamnaţi la pedeapsa închisorii mai mică de un
an, în conformitate cu art. 38 alin. (2) din Legea nr. 254/2013.
Regimul deschis se aplică iniţial persoanelor condamnate la pedeapsa închisorii de
cel mult un an, precum şi, potrivit art. 81 din Regulamentul de aplicare a Legii nr.
254/2013, anumitor categorii de deţinuţi, după cum urmează:
- deţinuţilor clasificaţi iniţial în regimul semideschis care au avut o bună conduită şi
au făcut eforturi serioase pentru reintegrare socială;
- în mod excepţional, deţinuţilor condamnaţi la pedeapsa închisorii mai mare de un
an, dar care nu depăşeşte 3 ani, în considerarea naturii, modului de săvârşire
a infracţiunii şi a persoanei acestora, în conformitate cu art. 37 alin. (2) din Lege.
Potrivit dispoziţiilor art. 40 din Legea nr. 254/2013, în cazul în care persoanele
condamnate sunt încadrate în regim închis şi de maximă siguranţă, schimbarea
regimului de executare a pedepsei detenţiunii pe viaţă se analizează de comisia
constituită în cadrul locului de deţinere, după executarea a 6 ani şi 6 luni, în cazul
pedepselor cu detenţiunea pe viaţă, şi a unei cincimi din durata pedepsei cu
închisoarea, fiind avute în vedere conduita persoanei condamnate şi eforturile pentru
reintegrare socială, întocmindu-se un raport care se aduce la cunoştinţa persoanei
condamnate, sub semnătură. De asemenea, se dispune schimbarea regimului de
maximă siguranţă în regim închis în cazul persoanelor condamnate care au împlinit
vârsta de 65 de ani. Schimbarea regimului de executare a pedepselor privative de
libertate în regimul imediat inferior ca grad de severitate se poate dispune, ţinându-
se seama de natura şi modul de săvârşire a infracţiunii, dacă persoana condamnată:
a avut o bună conduită, stabilită prin raportare la recompensele acordate şi
sancţiunile aplicate şi nu a recurs la acţiuni care indică o constantă negativă
a comportamentului sau a stăruit în muncă ori s-a implicat activ în activităţile
stabilite în Planul individualizat de evaluare şi intervenţie educativă şi terapeutică.
Cel care analizează legalitatea şi temeinicia hotărârii comisiei de schimbare
a regimului de executare a pedepselor privative de libertate este judecătorul de
supraveghere a privării de libertate, sesizat de persoana condamnată cu plângere
împotriva hotărârii comisiei, în termen de 3 zile de la data la care i s-a comunicat
hotărârea, care, în condiţiile art. 40 alin. (13) din Legea nr. 254/2013, poate admite
plângerea, dispunând asupra modificării regimului de executare stabilit de comisie
sau poate respinge plângerea, dacă aceasta este nefondată, tardivă sau inadmisibilă.
Împotriva hotărârii judecătorului de supraveghere a privării de libertate, persoana
condamnată şi administraţia penitenciarului pot formula contestaţie la judecătoria
în a cărei circumscripţie se află penitenciarul, în termen de 3 zile de la comunicarea
încheierii.
c) îndeplinirea obligaţiilor civile stabilite prin hotărârea de condamnare, în afară de
cazul când dovedeşte că nu a avut nicio posibilitate să le îndeplinească;
Persoana condamnată poate depune înscrisuri din care să rezulte că şi-a îndeplinit
obligaţiile civile stabilite în sarcina sa prin hotărârea de condamnare (chitanţe de
plată, ordine de plată, înscrisuri eliberate de executorul judecătoresc, în cazul în care
recuperarea sumelor datorate părţilor civile s-a făcut prin executarea silită
a bunurilor debitorului sau în cazul în care petentul a uzat de procedura ofertei reale
urmate de consemnarea sumei datorate la dispoziţia creditorului, potrivit art. 1006
şi urm. C.proc.civ.) sau din care să rezulte imposibilitatea executării obligaţiilor civile,
datorată lipsei veniturilor şi stării sale de sănătate, ce l-a împiedicat să presteze
o activitate remunerată în cadrul penitenciarului. De asemenea, apreciem că dovada
achitării despăgubirilor civile se poate face şi prin administrarea probei cu martori
(inclusiv declaraţia fostei părţi civile în procesul în care s-a pronunţat hotărârea
definitivă).
În acest sens, trebuie menţionate şi dispoziţiile art. 87 alin. (3) din Legea nr.
254/2013 (potrivit cărora, în cazul în care persoana condamnată a fost obligată la
plata de despăgubiri civile, care nu au fost achitate până la data primirii în
penitenciar, o cotă de 50% din procentul ce se acordă persoanei condamnate se
utilizează pentru repararea prejudiciului cauzat părţii civile), în raport de care va
trebui apreciată, în concret, stăruinţa persoanei condamnate pentru acoperirea
prejudiciului părţii civile pe parcursul executării pedepsei închisorii, în cazul în care
aceasta nu a avut alte posibilităţi materiale pentru acoperirea despăgubirilor civile la
care a fost obligată prin sentinţa de condamnare;
d) conduita persoanei condamnate şi eforturile acesteia pentru reintegrare
socială. Criterii de evaluare. În acest sens, instanţa va avea în vedere implicarea
persoanei condamnate în cadrul prestării muncii pe perioada executării pedepsei,
precum şi participarea la activităţile din cadrul penitenciarului cu caracter educativ,
moral-religios, cultural, terapeutic, de consiliere psihologică şi asistenţă socială, al
instruirii şcolare şi al formării profesionale. De asemenea, vor fi avute în vedere
responsabilităţile încredinţate, recompensele acordate şi sancţiunile disciplinare
aplicate.
(i) În practica judiciară s-a decis, în acest sens, că sunt îndeplinite condiţiile acordării
liberării condiţionate, apreciindu-se ca o expresie a reeducării acestuia interesul său
de a participa, până la data de 22 aprilie 2014, la nu mai puţin de 9 programe
educaţionale, iar până la data de 6 august 2014, la alte 7 astfel de programe, având
în vedere în favoarea acestuia şi faptul neaplicării niciunei sancţiuni disciplinare,
dublată de acordarea a 4 recompense (două după data de 22 aprilie 2014, când
a avut loc prima sa evaluare), atitudinea sa decentă şi civilizată faţă de personalul
unităţii, menţinerea unor relaţii neconflictuale cu celelalte persoane private de
libertate, menţinerea legăturii cu mediul de suport. De asemenea, s-a apreciat că
executarea a 34 de zile de închisoare ca efect al muncii prestate (17 până la data de
22 aprilie 2014) constituie o dovadă a poziţiei adecvate a contestatorului-petent faţă
de muncă. În acest sens, s-a constatat, analizându-se considerentele sentinţei penale
contestate, că prima instanţă s-a raportat în mod eronat, în aprecierea întrunirii
condiţiilor liberării condiţionate, la probele existente la data de 22 aprilie 2014,
ignorând caracterizarea din 6 august 2014 emanând de la Penitenciarul Bucureşti-
Rahova, depusă de către contestatorul-petent, prin apărător ales, la dosarul de
rejudecare, la termenul din 26 august 2014. Or, această caracterizare atestă aspecte
esenţiale pentru soluţionarea cauzei, şi anume continuarea de către contestatorul-
petent a eforturilor de reeducare şi menţinerea preocupării acestuia pentru muncă
după momentul primei sale evaluări. Astfel, în intervalul dintre întocmirea de către
comisie a procesului-verbal şi, respectiv, întocmirea caracterizării sus-menţionate, s-
a dublat numărul de recompense, de zile considerate ca executate ca urmare
a muncii prestate, iar la cele 9 programe educaţionale la care contestatorul-petent
participase s-au adăugat altele 7. Faţă de aceste aspecte, tribunalul a apreciat că
scopul şi funcţiile pedepsei au fost atinse, nemaifiind necesar ca persoana
condamnată să rămână în continuare în executarea efectivă a pedepsei (Trib.
Bucureşti, Secţia I penală, decizia nr. 1603 din 3 octombrie 2014, nepublicată).
(ii) Într-o altă cauză, tribunalul a constatat că din probatoriu nu rezultă că persoana
condamnată s-a îndreptat şi se poate reintegra în societate, întrucât petentul nu
a depus diligenţele necesare pentru a se reeduca, activităţile la care a participat,
până în prezent, nefiind de natură să convingă instanţa că, liberat condiţionat, în
condiţiile în care nu se pot institui o serie de obligaţii în sarcina sa, acesta nu va mai
săvârşi alte fapte penale pe timpul liberării. În acest sens, tribunalul s-a raportat la
caracterizarea întocmită de locul de detenţie, din care rezultă că, pe perioada
încarcerării, petentul condamnat a avut un comportament oscilant, relativ adecvat
normelor instituţionale, în sensul că a fost sancţionat de 4 ori, a fost recompensat de
4 ori, a participat la programe educaţionale şi socio-educative, a fost selecţionat la
activităţi lucrative în perioada mai 2012-mai 2013, obţinând un câştig de 71 de zile,
a menţinut legătura cu mediul de suport.
Chiar dacă sancţiunile disciplinare aplicate petentului condamnat se situează, din
punct de vedere temporal, undeva la mijlocul executării pedepsei (24 mai 2013, 5
iulie 2013, 22 iulie 2013 şi 22 noiembrie 2013), iar din anul 2013 nu a mai fost
sancţionat, totuşi, până la data soluţionării cererii nu a fost recompensat decât
o singură dată, la 24 iunie 2014, celelalte 3 recompense fiind primite la începutul
executării pedepsei, ceea ce creează convingerea instanţei că petentul-condamnat nu
a manifestat acel comportament din care să rezulte că a înţeles scopul pedepsei care
i s-a aplicat, că a făcut reale progrese în conştientizarea situaţiei sale, astfel încât să
fie apt să se reintegreze în societate la momentul liberării. Cu atât mai mult se impune
o astfel de concluzie în condiţiile în care, în prezent, petentul-condamnat figurează
condamnat în primă instanţă la 5 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii
prevăzute de art. 74 din Legea nr. 275/2006, infracţiune săvârşită în
penitenciar (Trib. Bucureşti, Secţia I penală, decizia nr. 1638 din 5 octombrie 2014,
nepublicată).
(iii) De asemenea, instanţa a respins cererea de liberare condiţionată formulată de
petentul-condamnat, ca nefondată.
În acest sens, instanţa de fond a reţinut că, potrivit caracterizării ataşate la dosar,
condamnatul a avut un comportament relativ corespunzător până la a doua analiză
a comisiei, fiind sancţionat disciplinar în anul 2013 pentru sustragerea unor bunuri,
o faptă similară cu cea pentru care este în prezent în executarea pedepsei, fiind şi
recompensat de trei ori, neparticipând la activităţile desfăşurate decât în mod
sporadic, fără a exista vreo dovadă evidentă a unei dorinţe de evidenţiere. Analizând
cele sus-menţionate, instanţa a constatat, în dezacord cu comisia de propuneri din
cadrul Penitenciarului Bucureşti Jilava, că timpul petrecut în penitenciar de către
petent şi comportamentul său în perioada executării pedepsei nu sunt suficiente
pentru a-l libera condiţionat pe acesta, nefiind îndeplinite faţă de acesta funcţiile
pedepsei prevăzute de art. 52 C.pen. din 1969.
Instanţa a reţinut că la acel moment nu se impunea liberarea condiţionată
a petentului, chiar dacă acesta a îndeplinit fracţia prevăzută de lege, deoarece faţă
de acesta funcţiile pedepsei nu au fost realizate, impunându-se ca acesta să-şi
intensifice eforturile în ceea ce priveşte formarea unei atitudini de respect faţă de
valorile sociale şi ordinea de drept.
În consecinţă, având în vedere comportamentul avut până la acel moment, instanţa
a constatat, astfel, că timpul pe care l-a executat condamnatul din pedeapsă nu este
suficient pentru ca acesta să îşi însuşească, în totalitate, scopul preventiv şi
educativ al pedepsei, prevăzut de art. 52 C.pen. din 1969, astfel încât în viitor să nu
mai comită şi alte fapte infracţionale şi să fie redat societăţii.
Chiar dacă petentul condamnat a executat deja o parte din pedeapsă, acest fapt nu
are relevanţă în cauză, în condiţiile în care acesta nu a avut un comportament
deosebit nici măcar la locul de deţinere, acolo unde ar fi trebuit ca funcţiile pedepsei
să fie îndeplinite faţă de acesta, să fie redat societăţii cu convingerea că se va reintegra
şi nu va mai reveni în mediul penitenciar. De asemenea, s-a reţinut că trebuie
observat şi faptul că petentul, deşi nu a cauzat probleme deosebite pe parcursul
executării pedepsei, prezintă un risc destul de ridicat să nesocotească regulile de
drept penal, în cazul în care nu există garanţii certe ale unei reeducări
a comportamentului acestuia, atât timp cât petentul înţelege să săvârşească fapte de
sustragere a unor bunuri, chiar şi în incinta penitenciarului, deşi este în executarea
unei pedepse pentru o infracţiune de furt.
Instanţa a reţinut că simpla trecere a timpului în penitenciar nu poate duce în niciun
caz automat la liberare condiţionată, instituţie juridică ce, de altfel, ar trebui să
garanteze cel puţin teoretic că petentul condamnat, odată pus în libertate, nu îşi va
mai continua comportamentul infracţional, garanţie ce ar trebui să reiasă din faptul
că în penitenciar acesta a avut un comportament care să genereze măcar o prezumţie
în acest sens, or, aşa cum s-a arătat, comportamentul petentului în penitenciar nu
a fost în acest sens. Instanţa a considerat că petentul trebuie să dovedească cu mai
multă certitudine sau claritate faptul că scopul pedepsei este realizat faţă de el,
printr-un comportament care să iasă în evidenţă (Jud. Sectorului 4, Secţia penală,
sentinţa nr. 187 din 23 ianuarie 2014, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 78
din 17 februarie 2014, pronunţată de Trib. Bucureşti, Secţia I penală, nepublicată).
Cu privire la modul în care se reflectă realizarea unor lucrări ştiinţifice de către
persoana condamnată în evaluarea sa, în jurisprudenţa recentă s-a reţinut că
„lucrările realizate de către petent în perioada detenţiei nu sunt de natură a dovedi
că acesta s-a îndreptat şi poate executa restul pedepsei în stare de libertate. În
realitate, petentul nu a făcut decât să profite de carenţele legislaţiei din domeniu
pentru a putea obţine cât mai uşor zile câştig, urmând astfel a fi liberat mai repede.
Printre aceste lacune ale legislaţiei, pe care petentul le-a exploatat cu nonşalanţă, se
numără lipsa unei modalităţi concrete de control a activităţii pe care persoanele
condamnate le desfăşoară în timpul programului de lucru, lipsa unei verificări
efective a conţinutului lucrării, acordarea aceluiaşi număr de zile câştig indiferent de
tipul de lucrare realizată (judecătorul cauzei reaminteşte că petentul a obţinut 60 de
zile câştig pentru două studii la care a lucrat, potrivit tabelului de pontaj, în total
patru ore), lipsa unor criterii legale care să permită comisiei de liberare condiţionată
să verifice modalitatea de întocmire a lucrării şi să refuze acordarea zilelor câştig. (...)
Eliberarea petentului din pedeapsa de 10 ani aplicată pentru o infracţiune care
a produs puternice reacţii în rândul societăţii după numai doi ani şi patru luni, în
condiţiile în care acesta a obţinut aproape un an de zile câştig ca urmare a redactării
unor lucrări ştiinţifice în maniera mai sus descrisă, ar fi de natură a avea un efect
total opus. Evident, o astfel de măsură nu ar fi de natură a avea un efect descurajant,
ba din contră, ar dovedi o lipsă de reacţie din partea statului faţă de cei care încalcă
normele legale” (Jud. Sector 5 Bucureşti, Secţia penală, sentinţa penală nr. 2834 din
13 decembrie 2016, definitivă prin decizia penală nr. 28 din 10 ianuarie 2017
a Tribunalului Bucureşti, Secţia penală).
4.3. Deşi dispoziţiile art. 99 şi art. 100 C.pen. nu mai reglementează, ca o condiţie
distinctă, analiza antecedentelor penale ale persoanei condamnate, apreciem că
această condiţie urmează să fie verificată, din perspectiva dispoziţiilor art. 97 alin. (3)
lit. e) din Legea nr. 254/2013, întrucât nu se poate aprecia, fiind lipsită de sens
juridic, posibilitatea verificării de către instanţă a îndeplinirii doar a unora dintre
condiţiile analizate în mod obligatoriu pentru formularea propunerii de liberare
condiţionată, de către comisia pentru liberare condiţionată.
4.4. Instanţa de judecată va admite cererea de liberare condiţionată în cazul în care
sunt îndeplinite condiţiile cumulative impuse de art. 100 C.pen. sau, după caz, art.
99 C.pen. Cererea de liberare condiţionată va fi examinată de instanţă, sub aspectul
îndeplinirii tuturor condiţiilor legale, la momentul judecării acesteia, şi nu la
momentul introducerii ei [I.C.C.J., Secțiile Unite, Decizia nr. LXVII (67) din 15 octombrie
2007 (M.Of. nr. 537 din 16 iulie 2008). Decizia pronunţată în recursul în interesul
legii îşi păstrează valabilitatea şi în raport de dispoziţiile noului Cod penal şi
ale noului Cod de procedură penală].
Instanţa va respinge cererea de liberare condiţionată în cazul în care nu sunt
îndeplinite condiţiile pentru acordarea liberării condiţionate, iar prin hotărârea de
respingere va fixa termenul după expirarea căruia propunerea sau cererea va putea
fi reînnoită, interval de timp în care persoana condamnată va trebui să aibă o bună
conduită la locul de detenţie şi să-şi intensifice eforturile pentru reintegrare socială.
Termenul stabilit de instanţă va fi de maximum 1 an şi va fi fixat anterior datei
expirării duratei pedepsei, intervalul fiind apreciat de instanţă în funcţie de perioada
de timp necesară pentru îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 99 şi art. 100
C.pen. Astfel, în cazul în care persoana condamnată mai are de executat mai mult de
1 an din pedeapsa aplicată, termenul stabilit pentru reînnoirea cererii va fi de
maximum un an, iar în cazul în care persoana condamnată mai are de executat mai
puţin de 1 an din pedeapsa aplicată, termenul pentru reînnoirea cererii va fi fixat
anterior datei executării pedepsei.
În practica judiciară s-a decis reducerea termenului fixat pentru reînnoirea cererii de
liberare condiţionată, reţinându-se că petentul condamnat a participat la diverse
activităţi şi programe educaţionale, ceea ce arată că există posibilitatea ca petentul
condamnat să-şi revizuiască comportamentul şi să demonstreze că merită clemenţa
organelor judiciare într-un interval de timp rezonabil fixat de instanţa de fond, astfel
că termenul de 6 luni fixat de instanţa de fond este excesiv în raport de conduita
avută de persoana condamnată şi prezumţia ce trebuie generată că acesta va
îndeplini condiţiile pentru admiterea cererii de liberare condiţionată (Trib. Bucureşti,
Secţia I penală, decizia nr. 78 din 17 februarie 2014, nepublicată).
În cazul în care comisia pentru liberare condiţionată constată că nu sunt îndeplinite
condiţiile pentru acordarea liberării condiţionate şi, prin procesul-verbal întocmit,
fixează un termen pentru reexaminarea situaţiei persoanei condamnate, în
condiţiile art. 97 alin. (11) din Legea nr. 254/2013, iar instanţa respinge cererea de
liberare condiţionată, termenul stabilit de instanţă pentru reanalizarea cererii nu
poate fi mai mare decât cel stabilit de comisia pentru liberare condiţionată, întrucât
s-ar crea persoanei condamnate o situaţie mai grea în propria cerere a acestuia (a se
vedea, în acelaşi sens, N. Volonciu, R. Moroşanu, Codul de procedură
penală comentat. Art. 415-464. Executarea hotărârilor penale, op. cit., p. 149). De
asemenea, instanţa poate reduce termenul stabilit de comisie pentru reînnoirea
cererii, în cazul în care apreciază că un termen mai scurt este suficient pentru a fi
îndeplinite condiţiile liberării condiţionate.
În practica judiciară s-a decis reducerea termenului fixat pentru reînnoirea cererii de
liberare condiţionată, atunci când acesta a fost fixat chiar la expirarea duratei
pedepsei privative de libertate (Trib. Bucureşti, Secţia I penală, decizia nr. 1555 din 23
septembrie 2014, nepublicată).
În cazul în care fracţia de pedeapsă nu a fost executată, apreciem că instanţa va
stabili un termen la data împlinirii fracţiunii prevăzute de Codul penal sau un termen
de maximum un an de la data împlinirii fracţiunii de pedeapsă, care, însă, să fie fixat
anterior datei la care pedeapsa este executată. Această interpretare rezultă din
corelarea dispoziţiilor art. 587 alin. (2) C.proc.pen. cu cele ale art. 97 alin. (11) din
Legea nr. 254/2013, ce prevăd că, în cazul în care comisia pentru liberarea
condiţionată constată că nu este executată fracţia de pedeapsă prevăzută de lege
pentru acordarea liberării condiţionate, aceasta va fixa ca termen pentru
reexaminarea situaţiei persoanei condamnate data împlinirii fracţiunii prevăzute
de Codul penal. De asemenea, în acelaşi sens este şi jurisprudenţa I.C.C.J., care,
prin Decizia nr. VIII/2006, pronunţată în soluţionarea recursului în interesul legii cu
privire la interpretarea dispoziţiilor art. 450 alin. (2) C.proc.pen. din 1968, în forma
anterioară modificării intervenite prin art. I pct. 216 din Legea nr. 356/2006 [decizie
ce a fost însă avută în vedere la modificarea art. 450 alin. (2) C.proc.pen. din 1968,
al cărui conţinut este identic cu cel al art. 587 alin. (2) C.proc.pen.], a stabilit că: „în
cazul în care cererea sau propunerea de liberare condiţionată se respinge pentru
neîndeplinirea condiţiei privitoare la fracţiunea prevăzută de art. 59 şi urm. C.pen.
din 1969, iar perioada rămasă de executat până la împlinirea acestei fracţiuni este
mai mare de un an, instanţa va stabili ca cererea sau propunerea să fie reînnoită
potrivit art. 450 alin. (2) C.proc.pen. din 1968, în termen de un an de la împlinirea
fracţiunii prevăzute de art. 59 şi urm. C.pen. din 1969”.
Termenul pentru reînnoirea cererii sau propunerii de liberare condiţionată curge de
la rămânerea definitivă a hotărârii.
Dispoziţia instanţei în ceea ce priveşte termenul de reînnoire a cererii are autoritate
de lucru judecat de la data rămânerii definitive, astfel că formularea unei noi cereri
sau propuneri de reabilitare înainte de împlinirea termenului stabilit de instanţă duce
la respingerea cererii ca inadmisibilă.
În acelaşi sens, instanţa de control judiciar a reţinut că, deşi condamnatul a executat
fracţia de pedeapsă prevăzută în mod obligatoriu de lege, s-a constatat că prin
sentinţa penală nr. 2158 din 17 octombrie 2013 a Judecătoriei Sectorului 5,
definitivă prin decizia penală nr. 1695 din 9 decembrie 2013 a Tribunalului
Bucureşti, s-a respins cererea de liberare condiţionată formulată de petent,
stabilindu-se termen de reiterare la data 20 februarie 2014. Având în vedere cele
menţionate, faţă de împrejurarea că termenul de reiterare stabilit definitiv nu este
împlinit la data soluţionării prezentei cereri, instanţa de control judiciar a apreciat,
în consens cu instanţa de fond, ca fiind inadmisibilă cererea de liberare condiţionată,
aceasta urmând a fi analizată după data de 20 februarie 2014, astfel cum s-a dispus
prin sentinţa penală nr. 2158/2013 (Trib. Bucureşti, Secţia I penală, decizia nr. 95 din
20 februarie 2014, nepublicată).
În ceea ce priveşte conţinutul termenului stabilit pentru reanalizarea posibilităţii
liberării condiţionate, apreciem că în cazul în care se constată că nu sunt întrunite
condiţiile pentru liberarea condiţionată şi se stabileşte un termen pentru reanalizarea
situaţiei condamnatului, situaţia acestuia va putea fi rediscutată doar după ce
a trecut acest termen prin executare efectivă a pedepsei. Altfel spus, comisia de
liberare condiţionată nu va putea reanaliza mai devreme posibilitatea liberării
condiţionate a condamnatului şi, eventual, sesiza instanţa de judecată, prin
considerarea ca executată a unei părţi a duratei acestuia prin munca prestată după
stabilirea termenului. În acest sens, instanţa supremă a statuat că, pentru a putea
beneficia de liberare condiţionată, condamnatul care nu a fost sau nu mai este folosit
la muncă din cauza stării sănătăţii sau din alte cauze trebuie să execute efectiv fracţia
întreagă prevăzută de C.pen. (I.C.C.J., Decizia în interesul legii nr. 25 din 12 octombrie
2009, care îşi păstrează valabilitatea şi în raport de dispoziţiile corespondente
din C.proc.pen.).
Dacă în acest interval condamnatului i se admite o cerere de întrerupere a executării
pedepsei, perioada în care acesta nu s-a aflat încarcerat nu va intra în durata
termenului de amânare stabilit de comisie ori, după caz, de judecătorie.
Termenul astfel stabilit devine o condiţie de admisibilitate a unei viitoare cereri de
liberare condiţionată.
4.5. Hotărârea judecătoriei poate fi atacată cu contestaţie la tribunalul în a cărui
circumscripţie se află locul de deţinere în care execută pedeapsa persoana
condamnată, la data formulării contestaţiei, în termen de 3 zile de la comunicarea
copiei de pe minuta sentinţei. Hotărârea pronunţată de judecătorie nu este
executorie, contestaţia formulată de procuror fiind suspensivă de executare.
4.6. În cazul acordării liberării condiţionate, fie de către prima instanţă, prin hotărâre
rămasă definitivă prin necontestare sau prin neexercitarea căii de atac, fie de către
instanţa de control judiciar, prin admiterea contestaţiei, desfiinţarea hotărârii atacate
şi admiterea cererii/propunerii de liberare condiţionată, o copie de pe hotărârea
rămasă definitivă se comunică serviciului de probaţiune competent, precum şi
unităţii de poliţie în a cărei circumscripţie locuieşte cel eliberat, care vor proceda,
după caz, la supravegherea îndeplinirii de către persoana condamnată a măsurilor şi
a obligaţiilor stabilite de instanţă pe durata termenului de supraveghere.
5. Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia liberării
condiţionate.
5.1. Jurisprudenţa dezvoltată de CtEDO în cauza Del Rio Prada c.
Spaniei [CtEDO, hotărârea din 21 octombrie 2013 (www.csm1909.ro)] nu este, în
principiu, aplicabilă mecanismului reglementat de Codul penal/Codul penal din
1969 de calculare a fracţiilor de pedeapsă de executat până la formularea cererii de
liberare condiţionată [în acest sens, Jud. Târgu-Mureş, sentinţa penală nr. 966 din 11
august 2014 (www.rolii.ro)].
Astfel, în cauza Del Rio Prada c. Spaniei, instituţia analizată consta într-o reducere
obligatorie a duratei pedepsei închisorii în schimbul muncii prestate în detenţie, cu
consecinţa eliberării persoanei la împlinirea duratei pedepsei aplicate calculate ca
perioadă efectiv executată şi perioadă recunoscută ca executată prin echivalarea
muncii persoanei condamnate.
Spre deosebire de această situaţie, liberarea condiţionată reglementată de legislaţia
naţională este lăsată întotdeauna la aprecierea instanţei (nu este obligatorie), iar la
momentul liberării, în nicio situaţie, nu se va considera că persoana condamnată
a executat integral pedeapsa. De altfel, chiar CtEDO distinge între reducerile la care
era îndreptăţită reclamanta din cauză şi instituţia liberării condiţionate, care este „o
simplă uşurare sau ameliorare a condiţiilor de executare” (parag. 101). În plus,
liberarea condiţionată nu reprezintă o modificare a duratei pedepsei aplicate
condamnatului – aceasta rămâne aceeaşi [CtEDO, cauza Brian Uttley c. Regatului
Unit, decizia de inadmisibilitate din 29 noiembrie 2005 (www.eurocases.eu)],
beneficiarul fiind considerat ca aflându-se în executarea ei până la data împlinirii
acesteia.
Din dispoziţiile art. 100 alin. (3) C.pen. raportat la art. 96 alin. (1) din Legea nr.
254/2013 [art. 59 alin. (3) C.pen. din 1969 raportat la art. 76 alin. (1) din Legea nr.
275/2006] rezultă, în lipsa altor dispoziţii, că în sistemul naţional de drept o parte din
durata pedepsei poate fi considerată ca executată pe baza muncii prestate, numai în
scopul liberării condiţionate, iar acest efect este condiţionat de admiterea
cererii/sesizării, care este supusă în toate cazurile aprecierii instanţei. Astfel, în
niciun caz, contrar situaţiei reclamantei din cauza Del Rio Prada c. Spaniei, oricâte
zile de muncă i-ar putea fi recunoscute, niciun condamnat nu poate spera în mod
rezonabil să fie pus în libertate la un anumit moment şi nici ca pedeapsa sa să fie
redusă, cel puţin, cu un număr echivalent de executare efectivă a pedepsei, deoarece
dacă este respinsă cererea/sesizarea, pedeapsa nu este redusă ca urmare a muncii
depuse şi va fi executată în totalitate. Această ultimă concluzie este susţinută şi de
dispoziţiile art. 53 alin. (1) din Legea nr. 254/2013 [„Punerea în libertate se dispune,
de îndată, la expirarea duratei pedepsei închisorii, la data rămânerii definitive
a hotărârii prin care s-a dispus liberarea condiţionată, precum şi la orice altă dată
hotărâtă de organele judiciare competente, în situaţiile anume prevăzute de lege (…)”]
din care rezultă că, urmare a nereglementării unei astfel de situaţii, o persoană
condamnată nu ar putea fi eliberată înainte de termen prin executarea efectivă doar
a unei părţi din pedeapsă şi considerarea ca executată a restului de pedeapsă prin
munca prestată în penitenciar (a contrario Del Rio Prada c. Spania, parag. 100).
Singurul efect cert la care se poate aştepta o persoană condamnată în România este
ca perioada de împlinire a fracţiilor prevăzute de C.pen. să fie redusă prin echivalarea
unor activităţi cu zile de executare.
Altfel spus, condamnatul este îndreptăţit, prin raportare la o anumită legislaţie, să
spere că va putea avea acces la instituţia liberării condiţionate la un anumit moment,
mai scurt decât cel determinat prin executarea efectivă a pedepsei (fără a fi
îndreptăţit să spere şi la reducerea pedepsei în mod corespunzător).
O modificare a legislaţiei cu consecinţa înlăturării unor reduceri de pedeapsă care
erau condiţionate şi de un anumit comportament al condamnatului nu au fost
considerate ca ţinând de aplicarea pedepsei, ci de executarea acesteia
[CtEDO, Kafkaris c. Ciprului, hotărârea din 12 februarie 2008, parag. 149, 151; Del
Rio Prada c. Spaniei, parag. 101 (http://hudoc.echr.coe.int)]. Cu toate acestea,
din hotărârea Kafkaris c. Ciprului reiese că cerinţa calităţii legii de a fi accesibilă şi
previzibilă se aplică atât întinderii pedepsei, cât şi modalităţilor de executare
a acesteia, în special atunci când fondul şi executarea pedepsei sunt strâns legate
(CtEDO, Del Rio Prada c. Spaniei, parag. 65). Din perspectiva previzibilităţii,
o jurisprudenţă contradictorie în interpretarea şi aplicarea unei legi poate conduce la
încălcarea art. 7 CEDO (CtEDO, Kafkaris c. Ciprului, parag. 148-152).
Apreciem, prin prisma celor mai sus arătate, că legislaţia care a reglementat
efectele art. 96 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 254/2013 – O.U.G. nr. 2/2016 şi O.U.G.
nr. 24/2016 – priveşte executarea pedepsei în sensul jurisprudenţei CtEDO şi
îndeplineşte condiţiile de accesibilitate şi previzibilitate. Astfel, conţinutul actelor
normative este clar, iar intervenţia asupra textului de lege a fost precedată de
o discuţie critică semnificativă la nivelul societăţii cu privire la modul în care se aplica
această dispoziţie în forma pe care o avea înainte de intrarea în vigoare a legislaţiei
amintite, soluţia legiuitorului având, în acest fel, un grad ridicat de previzibilitate.
5.2. Detenţia pe viaţă. Într-o hotărâre recentă (a se vedea cauza Harakchiev şi
Tolumov c. Bulgariei, hotărârea din 8 iulie 2014) CtEDO a decis că, deşi Convenţia nu
garantează deţinuţilor dreptul la reabilitare, iar art. 3 nu poate fi văzut ca impunând
autorităţilor o obligaţie absolută de a pune la dispoziţia deţinuţilor programe de
reabilitare ori reintegrare şi activităţi cum ar fi cursuri şi consiliere, totuşi, impune
autorităţilor să dea persoanelor condamnate la pedeapsa pe viaţă posibilitatea, oricât
de redusă, ca, la un moment dat, să se elibereze. Pentru ca autorităţile statului să
dea deţinuţilor pe viaţă o şansă efectivă de a se reabilita (parag. 264), Curtea
a subliniat, în continuare, că, deşi, pentru atingerea acestui scop statelor le este
recunoscută o marjă ridicată de apreciere, totuşi, condiţiile şi regimul de detenţie al
unui condamnat la pedeapsa detenţiei pe viaţă trebuie să fie în aşa fel încât să-i
permită să se reabiliteze şi să obţină o modificare a pedepsei sale (parag. 265, final).
Art. 588
Anularea şi revocarea liberării condiţionate

Lucreţia Albertina Postelnicu, Constantin Cristinel Meceanu

(1) Asupra anulării liberării condiţionate prevăzute la art. 105 alin. (1) din Codul
penal se pronunţă, din oficiu sau la sesizarea procurorului sau a consilierului de
probaţiune, instanţa care judecă ori a judecat în primă instanţă infracţiunea
care atrage anularea.
(2) Instanţa prevăzută la alin. (1) se pronunţă şi asupra revocării liberării
condiţionate, în situaţia prevăzută la art. 104 alin. (2) din Codul penal.
(3) Instanţa prevăzută la art. 587 alin. (1) se pronunţă şi asupra revocării
liberării condiţionate, în situaţia prevăzută la art. 104 alin. (1) din Codul penal,
la sesizarea serviciului de probaţiune, precum şi în cazul când instanţa care l-a
judecat pe condamnat pentru o altă infracţiune nu s-a pronunţat în această
privinţă.
(4) Instanţa în faţa căreia hotărârea a rămas definitivă este obligată să comunice
locului de deţinere şi serviciului de probaţiune, atunci când este cazul, o copie
de pe dispozitivul prin care s-a dispus revocarea liberării condiţionate.
Corelaţii legislative: art. 40 alin. (3), art. 104, art. 105, art. 129 alin. (2) lit. b) şi
c), art. 130 C.pen.; art. 553 C.proc.pen.; art. 62 din Legea nr. 253/2013
Comentariu
Revocarea sau anularea liberării condiţionate sunt instituţii de drept penal prin care,
fie în timpul judecării infracţiunii care atrage una dintre cele două sancţiuni, fie
ulterior, într-o procedură separată, în condiţiile prevăzute de Codul penal, se înlătură
modalitatea de individualizare a executării pedepsei reglementate de art. 99 C.pen.
Jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materia revocării sau anulării suspendării
executării pedepsei este incidentă şi în cazul procedurilor similare reglementate în
materia liberării condiţionate, instanţa de contencios constituţional stabilind,
prin Decizia nr. 194 din 28 februarie 2008, că revocarea ori anularea unei modalităţi
de executare nu aduce atingere principiului ne bis in idem, pe cale de consecinţă
aceste proceduri fiind concordante cu principiile constituţionale ale liberului acces la
justiţie şi dreptului la un proces echitabil.
1. Instanţa competentă. Sesizarea instanţei competente.
1.1. Instanţa competentă să se pronunţe asupra revocării liberării condiţionate în
cazul săvârşirii unei noi infracţiuni după acordarea liberării celui condamnat sau
a anulării liberării condiţionate este cea care judecă ori a judecat în primă instanţă
infracţiunea care ar putea atrage revocarea sau anularea [în această ultimă ipoteză,
prin expresia „instanţa care a judecat în primă instanţă infracţiunea” este
desemnată instanţa de executare a hotărârii care priveşte acea infracţiune, astfel cum
rezultă din dispoziţiile art. 553 alin. (1) C.proc.pen.].
Deşi dispoziţiile art. 588 alin. (3) teza a II-a C.proc.pen. stabilesc competenţa pentru
revocarea liberării condiţionate şi în favoarea instanţei prevăzute la art. 587 alin. (1)
C.proc.pen. în cazul în care instanţa care l-a judecat pe condamnat pentru o altă
infracţiune nu s-a pronunţat în această privinţă, apreciem că singura instanţă
competentă este cea desemnată de dispoziţiile alin. (1), respectiv cea care judecă ori
a judecat în primă instanţă infracţiunea, existând o neconcordanţă de reglementare
legală cu privire la aceeaşi ipoteză.
O altă ipoteză ce nu este avută în vedere de art. 588 C.proc.pen. este cea prevăzută
de art. 130 C.pen., şi anume situaţia în care pe durata termenului de supraveghere
al liberării condiţionate se descoperă că persoana supravegheată mai săvârşise
o infracţiune în timpul minorităţii pentru care s-a luat, chiar după expirarea acestui
termen, o măsură educativă privativă de libertate, caz în care liberarea se anulează.
Şi în această ipoteză apreciem că instanţa competentă să se pronunţe
asupra anulării liberării condiţionate este instanţa care a judecat în primă instanţă
infracţiunea sau, altfel spus, instanţa de executare a hotărârii care priveşte acea
infracţiune.
Instanţa se poate sesiza din oficiu sau, după caz, este sesizată de procuror sau de
consilierul de probaţiune.
Norma de atribuire a competenţei pentru instanţa care judecă în primă instanţă
infracţiunea care ar putea atrage revocarea sau anularea este incidentă până la
pronunţarea unei soluţii în primă instanţă.
Instanţa de control judiciar nu va putea aplica această soluţie direct în calea de atac,
chiar dacă datele cu privire la condiţiile prevăzute de art. 104 alin. (2) C.pen. sau,
după caz, art. 105 C.pen. s-au aflat în dosarul soluţionat de prima instanţă, însă
aceasta nu s-a sesizat din oficiu ori nu a fost sesizată pentru revocarea/anularea
liberării condiţionate.
Dacă prima instanţă a fost legal sesizată în vederea revocării/anulării, însă a omis să
se pronunţe, instanţa de control judiciar va putea să revoce/anuleze, dacă sunt
întrunite condiţiile prevăzute de C.pen., liberarea condiţionată.
În situaţia în care calea de atac a apelului a fost exercitată numai de inculpat, nu se
poate face aplicarea dispoziţiilor art. 104 alin. (2) C.pen. sau, după caz, art. 105
C.pen. direct de către instanţa de control judiciar, întrucât s-ar încălca şi principiul
neagravării situaţiei în propria cale de atac (art. 418 C.proc.pen.).
1.2. În situaţia în care, pe durata termenului de supraveghere, consilierul de
probaţiune constată că persoana supravegheată nu respectă măsurile de
supraveghere sau nu execută, în condiţiile stabilite, obligaţiile ce îi revin [art. 104
alin. (1) C.pen.], verifică motivele care au determinat această nerespectare şi, dacă
apreciază că nerespectarea s-a făcut cu rea-credinţă, întocmeşte un raport de
evaluare şi sesizează instanţa în vederea revocării liberării condiţionate [art. 102 alin.
(4) lit. b) C.pen.; art. 62 alin. (1) din Legea nr. 253/2013].
Consilierul de probaţiune se poate sesiza fie ca urmare a propriilor constatări
referitoare la neîndeplinirea măsurilor de supraveghere a căror verificare cade în
sarcina sa [art. 102 alin. (1) C.pen.], fie ca urmare a sesizărilor primite de la organele
abilitate să verifice modul de îndeplinire a obligaţiilor de către condamnat [art. 102
alin. (2) C.pen.] sau de către persoana vătămată sau, după caz, alte persoane
interesate, cum ar fi membri de familie ai victimei, participanţi la săvârşirea
infracţiunii, alte persoane cu privire la care instanţa ce a dispus liberarea
condiţionată a stabilit că persoana condamnată nu trebuie să intre în contact etc.
[art. 62 alin. (3) din Legea nr. 253/2013].
Dacă încălcările constatate sunt minore şi nu aduc atingere scopului pentru care au
fost dispuse măsurile de supraveghere sau obligaţiile persoanei supravegheate,
consilierul de probaţiune manager de caz poate emite doar avertismente.
Instanţa competentă să soluţioneze sesizarea întemeiată pe dispoziţiile art. 104 alin.
(1) C.pen. este judecătoria ce a dispus liberarea condiţionată, respectiv judecătoria
în a cărei circumscripţie se afla locul de deţinere în care condamnatul executa
pedeapsa privativă de libertate.
În toate cazurile, sesizarea instanţei în vederea revocării poate fi făcută şi de către
judecătorul delegat cu executarea, la cererea persoanei vătămate sau a altei persoane
interesate, după consultarea raportului întocmit de consilierul de probaţiune.
Raportul de evaluare însoţeşte sesizarea făcută de judecătorul delegat [art. 62 alin.
(4) din Legea nr. 253/2013].
1.3. Instanţa de executare a hotărârii date cu privire la infracţiunea care ar putea
atrage revocarea liberării condiţionate (instanţa care a judecat în primă instanţă
infracţiunea anterioară) sau, după caz, anularea liberării condiţionate (instanţa care
a judecat în primă instanţă infracţiunea săvârşită anterior acordării liberării
condiţionate şi descoperită în termenul de supraveghere) se va pronunţa pe cale
principală asupra sesizării în acest scop, dacă nu a fost stabilită o soluţie pe cale
incidentală, în condiţiile art. 588 alin. (1) teza I C.proc.pen.
2. Procedura de soluţionare a revocării sau a anulării liberării
condiţionate. Şedinţa de judecată în primă instanţă, indiferent că revocarea sau
anularea liberării condiţionate este cercetată pe cale incidentală ori pe cale
principală, se desfăşoară conform dispoziţiilor de la Titlul III, Capitolele I („Judecata”)
şi II („Judecata în primă instanţă”). Şedinţa de judecată în căile de atac se va
desfăşura conform dispoziţiilor de la Titlul III, Capitolul I („Judecata”), care le
completează pe cele specifice soluţionării căii de atac.
Întrucât, în ceea ce priveşte citarea, se aplică dispoziţiile art. 353 C.proc.pen., la
soluţionarea cererii se citează persoana condamnată, respectiv şi serviciul de
probaţiune, atunci când cererea de revocare este formulată de acesta. Judecata se
poate desfăşura şi în lipsa condamnatului aflat în stare de libertate, dacă este legal
citat sau dacă a solicitat judecarea în lipsă, însă condamnatul aflat în stare de
detenţie este adus la judecată, cu excepţia cazului în care a solicitat judecarea în
lipsă.
În cazurile prevăzute de art. 90 C.proc.pen., asistenţa juridică este obligatorie.
Participarea procurorului este obligatorie. La judecarea cererilor în cauze în care
cercetarea penală a fost efectuată de Direcția Naţională Anticorupţie potrivit legii
vechi, precum şi a celor care au rămas în competenţa acesteia, participă procurori
din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie [art. 5 alin. (3) din Legea nr. 255/2013].
Judecarea cauzei cu participarea unui procuror de la o altă structură de parchet nu
poate atrage desfiinţarea hotărârii pronunţate în condiţiile art. 281 alin. (1) lit. d)
C.proc.pen., întrucât acesta sancţionează judecarea unei cauze în absenţa unui
procuror, deşi, potrivit legii, participarea lui era obligatorie, şi nici în baza art. 282
C.proc.pen., deoarece nu este îndeplinită condiţia producerii unei vătămări care să
nu poată fi înlăturată altfel, deoarece în cadrul Ministerului Public funcţionează
principiul indivizibilităţii.
Judecata este structurată în cercetare judecătorească – etapă în care se propun şi se
administrează mijloacele de probă, dezbateri şi deliberare.
3. Soluţiile care pot fi pronunţate. Prima instanţă poate pronunţa una dintre
următoarele soluţii:
3.1. Dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 104 alin. (1)
C.pen., respectiv pe durata supravegherii persoana condamnată, cu rea-credinţă, nu
respectă măsurile de supraveghere sau nu execută obligaţiile impuse:
- revocă liberarea condiţionată şi
- dispune executarea restului de pedeapsă pentru care a fost acordată liberarea
condiţionată (fără a fi avută în vedere partea din pedeapsă considerată ca executată
în baza muncii prestate).
3.2. Dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 104 alin. (2)
C.pen., respectiv dacă după acordarea liberării cel condamnat a săvârşit o nouă
infracţiune, care a fost descoperită în termenul de supraveghere şi pentru care s-a
pronunţat o condamnare la pedeapsa închisorii, chiar după expirarea acestui
termen:
- condamnă inculpatul pentru săvârşirea noii infracţiuni (i2);
- revocă liberarea condiţionată pentru restul de pedeapsă pentru care a fost acordată
liberarea condiţionată;
- stabileşte pedeapsa pentru pluralitatea de infracţiuni existentă între, pe de o parte,
infracţiunea pentru care s-a stabilit pedeapsa din care a fost acordată liberarea
condiţionată (i1) şi, pe de altă parte, infracţiunea săvârşită ulterior, în condiţiile art.
104 alin. (2) C.pen. (i2) conform dispoziţiilor privitoare de la recidivă ori pluralitate
intermediară, în caz de pluralitate intermediară urmând să se deducă din pedeapsa
aplicată ceea ce s-a executat până la acordarea liberării condiţionate (fără a fi avută
în vedere partea din pedeapsă considerată ca executată în baza muncii prestate),
conform art. 40 alin. (3) C.pen.;
- pedeapsa pentru noua infracţiune se stabileşte şi se execută potrivit dispoziţiilor de
la recidivă sau pluralitate intermediară.
3.3. Dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 105 C.pen., respectiv dacă
pe parcursul termenului de supraveghere se descoperă că persoana condamnată mai
săvârşise o infracţiune până la acordarea liberării, pentru care i s-a aplicat pedeapsa
închisorii chiar după expirarea acestui termen, instanţa:
- condamnă inculpatul pentru săvârşirea infracţiunii anterioare (i1) – în cazul anulării
liberării condiţionate pe cale incidentală;
- anulează liberarea condiţionată;
- calculează pedeapsa rezultantă pentru pluralitatea de infracţiuni existentă între, pe
de o parte, infracţiunea pentru care s-a stabilit pedeapsa în executarea căreia s-a
dispus liberarea condiţionată (i2) şi, pe de altă parte, infracţiunea săvârşită anterior
(i1), dar descoperită pe parcursul termenului de supraveghere, în condiţiile art. 105
alin. (1) C.pen., aplicând, după caz, dispoziţiile cu privire la concursul de infracţiuni,
recidivă (infracţiunea pentru care s-a dispus liberarea condiţionată constituind cel
de-al doilea termen al recidivei) sau pluralitate intermediară (infracţiunea pentru care
s-a dispus liberarea condiţionată constituind cel de-al doilea termen al pluralităţii
intermediare).
Conform art. 105 alin. (2) C.pen., în cazul în care, în raport de pedeapsa rezultată,
sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în art. 99 C.pen. sau art. 100 C.pen., instanţa
poate acorda liberarea condiţionată, caz în care termenul de supraveghere se
calculează de la data acordării primei liberări.
Aplicând, pentru identitate de raţiune, mecanismul stabilit de Secţiile Unite
ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în Decizia în interesul legii nr. 42 din 13
octombrie 2008, în cazul în care instanţa este învestită prin acelaşi act de sesizare
cu judecarea a două infracţiuni, săvârşite de acelaşi inculpat, dintre care una (i1)
anterior şi cealaltă (i3) ulterior rămânerii definitive a hotărârii de acordare a liberării
condiţionate, se va dispune doar anularea liberării condiţionate, pedeapsa rezultantă
urmând a fi determinată astfel:
- se vor aplica pedepse pentru fiecare dintre cele două infracţiuni deduse judecăţii
(pedeapsa i1, pedeapsa i3);
- se va dispune anularea liberării condiţionate (pedeapsa i2);
- se vor contopi, potrivit regulilor de la concursul de infracţiuni, pluralitate
intermediară, respectiv recidivă, aplicându-se în cazul concursului de infracţiuni
dispoziţiile art. 40 alin. (3) C.pen., privitoare la deducerea din pedeapsa aplicată
pentru infracţiunile concurente a perioadei executate până la acordarea liberării
condiţionate (fără a fi avută în vedere partea din pedeapsă considerată ca executată
în baza muncii prestate).
3.4. Dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 130 C.pen., respectiv dacă
pe parcursul termenului de supraveghere se descoperă că persoana condamnată mai
săvârşise o infracţiune până la acordarea liberării, pentru care i s-a aplicat o măsură
educativă privativă de libertate, chiar după expirarea acestui termen, instanţa:
- dispune aplicarea măsurii educative privative de libertate inculpatului pentru
săvârşirea infracţiunii anterioare (i1) – în cazul anulării liberării condiţionate pe cale
incidentală;
- anulează liberarea condiţionată;
- stabileşte tratamentul penal sancţionator, conform art. 129 alin. (2) lit. b) şi c)
C.pen., pentru pluralitatea de infracţiuni existentă între, pe de o parte, infracţiunea
pentru care s-a stabilit pedeapsa în executarea căreia s-a dispus liberarea
condiţionată (i2) şi, pe de altă parte, infracţiunea săvârşită anterior (i1), dar
descoperită pe parcursul termenului de supraveghere, în condiţiile art. 130 C.pen.,
aplicând, după caz, în condiţiile art. 129 alin. (2) lit. b) C.pen., pedeapsa închisorii
care se majorează cu o durată egală cu cel puţin o pătrime din durata măsurii
educative, respectiv, în condiţiile art. 129 alin. (2) lit. c) C.pen., pedeapsa detenţiunii
pe viaţă, în cazul în care s-a aplicat această pedeapsă pentru infracţiunea săvârşită
după majorat.
3.5. Dacă nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 104 C.pen., instanţa va
respinge ca neîntemeiată sesizarea de revocare a liberării condiţionate:
a) nu se reţine reaua-credinţă a persoanei supravegheate în nerespectarea sau
neexecutarea obligaţiile impuse, reaua-credinţă urmând a fi dovedită;
b) sesizarea de revocare a suspendării executării sub supraveghere a pedepsei
întemeiate pe art. 104 alin. (1) C.pen. este formulată ulterior împlinirii termenului de
supraveghere. Necesitatea formulării sesizării înainte de expirarea termenului rezultă
din dispoziţiile art. 62 alin. (1) din Legea nr. 253/2013, consilierul de probaţiune
având obligaţia de a constata nerespectarea uneia sau a unora dintre măsurile de
supraveghere sau obligaţiile stabilite de instanţă pe durata termenului de
supraveghere;
c) infracţiunea săvârşită pe parcursul termenului de supraveghere este descoperită
după împlinirea termenului de supraveghere;
d) pentru infracţiunea săvârşită pe parcursul termenului de supraveghere,
descoperită în termenul de supraveghere, nu s-a stabilit o pedeapsă cu închisoarea.
3.6. Dacă nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 105 C.pen., instanţa va
respinge ca neîntemeiată sesizarea de anulare a liberării condiţionate:
a) infracţiunea săvârşită anterior acordării liberării condiţionate este descoperită
după împlinirea termenului de supraveghere;
b) pentru infracţiunea săvârşită anterior rămânerii definitive a soluţiei de acordare
a liberării condiţionate, descoperită în termenul de supraveghere, nu s-a stabilit
o pedeapsă cu închisoarea.
4. Căi de atac. În cazul în care se pronunţă pe cale incidentală, sentinţa primei
instanţe poate fi atacată cu apel [art. 408 alin. (1) C.proc.pen.], care se soluţionează
potrivit art. 408 şi urm. C.proc.pen.
Când se pronunţă pe cale principală, sentinţa primei instanţe poate fi atacată cu
contestaţie în termen de 3 zile de comunicare care se soluţionează conform art. 597
alin. (7), (8) C.proc.pen. raportat la art. 4251 C.proc.pen.
Aplicarea, în parte, a unor norme de procedură diferite aceleiaşi instituţii se explică
prin modalitatea de soluţionare – pe cale incidentală, situaţie în care se aplică
normele de procedură aplicabile obiectului principal al procesului penal, ori pe cale
principală. În ambele situaţii nu se schimbă natura specifică a instituţiilor
anulării/revocării – aceea de incident care priveşte executarea hotărârilor penale şi
care atrage aplicarea aceluiaşi mecanism de rezolvare şi conduce la acelaşi rezultat,
indiferent că se grefează pe o procedură principală ori sunt soluţionate de sine
stătător.
Art. 589
Cazurile de amânare

Lucreţia Albertina Postelnicu, Constantin Cristinel Meceanu

(1) Executarea pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă poate fi amânată

în următoarele cazuri:
a) când se constată, pe baza unei expertize medico-legale, că persoana
condamnată suferă de o boală care nu poate fi tratată în reţeaua sanitară
a Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor şi care face imposibilă executarea
imediată a pedepsei, dacă specificul bolii nu permite tratarea acesteia cu
asigurarea pazei permanente în reţeaua sanitară a Ministerului Sănătăţii şi dacă
instanţa apreciază că amânarea executării şi lăsarea în libertate nu prezintă un
pericol pentru ordinea publică. În această situaţie, executarea pedepsei se
amână pentru o durată determinată;
b) când o condamnată este gravidă sau are un copil mai mic de un an. În aceste
cazuri, executarea pedepsei se amână până la încetarea cauzei care
a determinat amânarea.
(2) În cazul prevăzut la alin. (1) lit. a), amânarea executării pedepsei nu poate fi
dispusă dacă cel condamnat şi-a provocat singur starea de boală, prin refuzul
tratamentului medical, al intervenţiei chirurgicale, prin acţiuni de
autoagresiune sau prin alte acţiuni vătămătoare, sau în situaţia în care se
sustrage efectuării expertizei medico-legale.
(3) Cererea de amânare a executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe
viaţă poate fi făcută de procuror şi de condamnat.
(4) Cererea poate fi retrasă de persoana care a formulat-o.
(5) Hotărârile prin care se dispune amânarea executării pedepsei sunt executorii
de la data pronunţării.
(6) În cazul în care în timpul amânării executării pedepsei pe numele
condamnatului este emis un alt mandat de executare a pedepsei închisorii,
acesta nu poate fi executat până la expirarea termenului de amânare stabilit de
instanţă sau, după caz, până la încetarea cauzei care a determinat amânarea.
(7) Hotărârea prin care instanţa se pronunţă asupra cererii de amânare
a executării pedepsei poate fi atacată cu contestaţie la instanţa ierarhic
superioară, în termen de 3 zile de la comunicare.
Corelaţii legislative: art. 66 alin. (1) lit. e) C.pen.; art. 50 alin. (4), art. 221 alin. (6),
art. 223 alin. (2) teza finală, art. 353, art. 364 alin. (4), art. 4251 alin. (5), art. 593
C.proc.pen.; art. 30 din Ordinul ministrului justiţiei şi ministrului sănătăţii nr.
1134/C/255/2000; art. 3 CEDO
Comentariu
Pentru asigurarea scopului procesului penal şi a scopului pedepsei aplicate, punerea
de îndată în executare a hotărârilor definitive de condamnare şi începerea executării
pedepsei sunt condiţii obligatorii.
Amânarea executării pedepsei este instituţia de drept procesual penal prin care, în
mod excepţional, în cazurile prevăzute de art. 589 C.proc.pen., se întârzie începerea
executării imediate a pedepsei cu închisoarea sau detenţiunea pe viaţă. Dacă la
momentul soluţionării cererii de amânare a executării pedepsei nu se poate executa
pedeapsa ca urmare a incidenţei altor instituţii de drept penal sau procesual penal
(graţiere, amnistie, suspendarea executării pedepsei ca urmare a admiterii cererii de
suspendare a executării pedepsei aplicate prin hotărârea supusă revizuirii etc.),
cererea urmează a fi respinsă ca rămasă fără obiect.
Nu se poate amâna executarea pedepsei cu amenda penală. Instituţia amânării
executării pedepsei este aplicabilă în cazul măsurilor educative privative de libertate
(a se vedea infra, art. 519 C.proc.pen.).
Cazurile prevăzute de art. 589 C.proc.pen. au caracter limitativ şi sunt de strictă
interpretare.
Cererea de amânare a executării pedepsei cu închisoarea sau detenţiunea pe viaţă se
formulează înainte de începerea executării pedepsei. Ulterior acestui moment, pentru
aceleaşi motive, se poate formula cerere de întrerupere a executării pedepsei. Dacă
persoana condamnată a formulat cererea înainte de începerea executării pedepsei şi
până la soluţionare este încarcerată, cererea va fi calificată ca fiind cerere de
întrerupere a executării pedepsei, întemeiată pe cazul corespunzător cererii de
amânare cu care a fost sesizată instanţa. În această situaţie, instanţa, care era cea
de executare, trebuie să se considere în continuare competentă a soluţiona cauza
potrivit art. 593 C.proc.pen., începerea executării pedepsei într-un loc de deţinere din
raza altui tribunal nefiind de natură să ducă la modificarea competenţei (în acest
sens, I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 1794 din 3 aprilie 2002).
1. Cazul reglementat de art. 589 alin. (1) lit. a) C.proc.pen. presupune
îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii:
a) Să se constate pe baza unei expertize medico-legale că persoana condamnată
suferă de o boală care: (i) nu poate fi tratată în reţeaua sanitară a Administraţiei
Naţionale a Penitenciarelor şi (ii) face imposibilă executarea imediată a pedepsei.
Efectuarea expertizei medico-legale cu obiectivele care rezultă din prima teză a art.
589 lit. a) C.proc.pen. este obligatorie.
Potrivit art. 30 din Ordinul nr. 1134/C/255/2000 al ministrului justiţiei şi
ministrului sănătăţii, expertiza medico-legală pentru amânarea sau întreruperea
executării pedepsei privative de libertate pe motive medicale se efectuează numai prin
examinarea nemijlocită a persoanei de către o comisie.
Această comisie este alcătuită din:
- un medic legist, care este preşedintele comisiei;
- unul sau mai mulţi medici având cel puţin gradul de medic specialist, în funcţie de
boala de care suferă cel examinat, acest medic urmând să stabilească diagnosticul şi
indicaţiile terapeutice;
- un medic, reprezentant al reţelei sanitare a direcţiei penitenciarelor, care,
cunoscând posibilităţile de tratament din cadrul reţelei din care face parte, stabileşte
împreună cu medicul legist unde se poate aplica tratamentul pentru afecţiunea
respectivă: în reţeaua sanitară a direcţiei penitenciarelor sau în reţeaua sanitară
a Ministerului Sănătăţii [art. 30 alin. (2) din Ordinul nr. 1134/C/255/2000].
După efectuarea unei noi expertize la Institutul Naţional de Medicină Legală „Prof.
Dr. Mina Minovici” Bucureşti, pentru amânarea sau întreruperea executării pedepsei
privative de libertate pe motive medicale, nu se mai poate solicita sau efectua o nouă
expertiză la altă unitate medico-legală inferioară ierarhic [art. 30 alin. (3) din Ordinul
nr. 1134/C/255/2000].
Conform Ordinului nr. 1134/C/255/2000 al ministrului justiţiei şi ministrului
sănătăţii, cei care concluzionează asupra posibilităţii tratării afecţiunilor în
penitenciar sunt medicii prevăzuţi de art. 30 alin. (2) lit. a) şi c), specialiştii cooptaţi
în comisie [art. 30 alin. (2) lit. b)] stabilind numai diagnosticul şi indicaţiile terapeutice.
Pentru acest motiv nu pot fi avute în vedere opiniile medicului specialist în diagnostic,
ci numai concluzii formulate de persoanele abilitate [I.C.C.J., Secţia penală, decizia
nr. 5310 din 18 octombrie 2004 (www.legalis.ro)].
După efectuarea a trei expertize medico-legale de către institutul medico-legal local
cu privire la acelaşi condamnat, următoarele expertize pot fi efectuate numai de
Institutul Naţional de Medicină Legală „Prof. dr. Mina Minovici” (în acest
sens, I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 2661 din 24 mai 2002 şi decizia nr. 2781 din
21 mai 2004).
b) Specificul bolii să nu permită tratarea acesteia cu asigurarea pazei permanente în
reţeaua sanitară a Ministerului Sănătăţii.
Dacă pe baza probelor administrate se stabileşte că persoana condamnată suferă de
o boală care nu poate fi tratată în reţeaua sanitară a Administraţiei Naţionale
a Penitenciarelor şi care face imposibilă executarea imediată a pedepsei, dar este
posibilă tratarea bolii cu asigurarea pazei permanente în reţeaua sanitară
a Ministerului Sănătăţii, cererea de amânare a executării pedepsei va fi respinsă,
internarea sub pază însemnând că executarea pedepsei nu a fost amânată.
În ceea ce priveşte standardul de protecţie CEDO, Convenţia europeană nu
impune nicio obligaţie generală de a elibera un deţinut pe motive de sănătate. Cu
toate acestea, situaţia medicală poate constitui un element care să conducă la
considerarea detenţiei acestuia ca fiind contrară garanţiilor impuse de art. 3 CEDO.
Pentru aceste motive, în analiza condiţiilor privitoare la asigurarea tratamentului în
reţeaua Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor ori sub pază permanentă în
reţeaua sanitară a Ministerului Sănătăţii, se va avea în vedere şi jurisprudenţa
CtEDO cu privire la garanţiile specifice art. 3 CEDO, urmând a fi analizate, atunci
când concluziile expertizei medico-legale sunt în sensul posibilităţii de asigurare
a tratamentului fără întreruperea executării pedepsei, condiţiile concrete de
asigurare a îngrijirii medicale în regimul reglementat de art. 589 alin. (1) lit. a)
C.proc.pen.
Sintetizând propria jurisprudenţă, CtEDO a arătat că determinarea caracterului
„adecvat” al îngrijirii medicale asigurate unei persoane în stare de detenţie este dificil
de stabilit. Simplul fapt că un deţinut a fost consultat de un medic şi i s-a prescris
un tratament nu conduce automat la concluzia că a primit o îngrijire medicală
adecvată. Autorităţile trebuie, de asemenea, să ţină o evidenţă detaliată a evoluţiei
stării de sănătate a deţinutului, să se asigure că evaluările medicale sunt prompte şi
precise şi că, acolo unde este necesar din cauza stării de sănătate, supravegherea
este constantă, sistematică şi implică o strategie terapeutică completă, care are ca
scop să vindece boala deţinutului sau să prevină agravarea ei, decât să încerce să
dea o soluţie mai degrabă simptomelor. Autorităţile trebuie, de asemenea, să
demonstreze că au fost create condiţiile necesare pentru ca tratamentul prescris să
fie urmat efectiv.
Standardul caracterului „adecvat” al îngrijirii medicale asigurate unei persoane în
stare de detenţie este, însă, flexibil, CtEDO decizând de la caz la caz. Acest standard
trebuie să respecte demnitatea deţinutului, dar trebuie să ţină cont şi de condiţiile
specifice încarcerării (CtEDO, Korneykova şi Korneykov c. Ucrainei, hotărârea din 24
martie 2016, parag. 149-150).
Soluţiile oferite de legislaţia naţională sunt compatibile cu jurisprudenţa relevantă în
materie a CtEDO (a se vedea Mouisel c. Franţei, hotărârea din 15 ianuarie 2003; Tekin
Yildiz c. Turciei, hotărârea din 10 noiembrie 2005; Sinan Eren c. Turciei, hotărârea din
10 noiembrie 2005).
Astfel, se reţine că la soluţionarea cererii de amânare a executării pedepsei trebuie
avute în vedere şi dispoziţiile art. 3 CEDO şi jurisprudenţa constantă a curţii de
contencios european, potrivit căreia menţinerea în stare de detenţie a unei persoane
bolnave poate constitui, în anumite condiţii, un tratament inuman interzis de aceste
prevederi.
Conform art. 3 CEDO, nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau
tratamentelor inumane ori degradante.
În aplicarea acestei dispoziţii, jurisprudenţa CtEDO a fost constantă în a afirma că
interdicţia mai sus enunţată este absolută, că nu comportă nicio derogare, chiar în
situaţia existenţei unui pericol public. În consecinţă, admiterea unei cereri de
amânare a executării pedepsei închisorii se poate întemeia şi pe dispoziţia şi
jurisprudenţa precizate pentru a da condamnatului posibilitatea reală de a beneficia
de tratamentul medical, absolut necesar pentru redresarea stării de sănătate, pentru
a preîntâmpina, astfel, producerea unor consecinţe ireversibile şi de mare gravitate
asupra integrităţii sale fizice [C.A. Piteşti, Secţia penală, decizia nr. 701 din 28
octombrie 2010(www.legalis.ro)].
Într-o cauză în care concluziile raportului de expertiză medico-legală au fost în sensul
că „asistenţa medicală (a condamnatului – n.n.) poate fi asigurată şi la nivelul reţelei
sanitare a Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, dar cu dificultate”, instanţa
a reţinut că: „În ceea ce priveşte condiţia prevăzută de lege referitoare la stabilirea, pe
baza unei expertize medico-legale, că cel condamnat suferă de o boală care face
imposibilă executarea pedepsei, (...) se cuvin menţionate dispoziţiile relevante ale
Consiliului Europei privind condiţiile de detenţie. Astfel, în cuprinsul standardelor
elaborate de Comitetul European de Prevenire a Torturii, sunt prezentate categorii de
deţinuţi incompatibili cu o detenţie continuă, respectiv cei cărora li s-a stabilit un
diagnostic fatal pe termen scurt, cei care suferă de o boală gravă ce nu poate fi tratată
în mod corespunzător în condiţiile din penitenciar, cei care suferă de un handicap
grav sau sunt foarte bătrâni. S-a apreciat că detenţia continuă a acestor persoane în
mediul penitenciar poate crea o situaţie intolerabilă din perspectiva interdicţiei
torturii şi a tratamentelor inumane sau degradante, recomandându-se ca, în aceste
situaţii, medicul închisorii să elaboreze un raport pentru autoritatea responsabilă, în
vederea realizării aranjamentelor alternative la detenţie adecvate.
Prin urmare, instanţa reţine că afecţiunile de care suferă condamnatul T.P.D. îl fac
pe acesta şi în prezent să se afle în imposibilitate de a executa pedeapsa cu
închisoarea ce i-a fost aplicată (...)” [Jud. Sectorului 3 Bucureşti, Secţia penală,
sentinţa nr. 372 din 15 iulie 2009 (http://portal.just.ro)].
c) Instanţa să aprecieze că amânarea executării şi lăsarea în libertate a persoanei
condamnate nu prezintă un pericol pentru ordinea publică.
Spre deosebire de condiţia de verificare a necesităţii luării măsurii arestării preventive
prevăzută de art. 223 alin. (2) teza finală C.proc.pen., unde legiuitorul a reglementat
criteriile de evaluare pentru a se stabili că privarea de libertate a inculpatului este
necesară pentru înlăturarea unei stări de pericol pentru ordinea publică, art. 589
C.proc.pen. nu prevede care sunt elementele pe baza cărora instanţa poate evalua dacă
amânarea executării şi lăsarea în libertate a persoanei condamnate nu prezintă un
pericol pentru ordinea publică.
Apreciem că dispoziţiile art. 223 alin. (2) teza finală C.proc.pen. pot fi avute în vedere
în măsura în care sunt compatibile cu statutul juridic de persoană condamnată al
celui care formulează sau, după caz, în privinţa căruia se formulează cererea de
întrerupere a executării pedepsei (gravitatea faptei, modul şi circumstanţele de
comitere a acesteia, anturajul şi mediul din care condamnatul provine, antecedentele
penale), completat cu elemente specifice acestei situaţii juridice.
În jurisprudenţa naţională s-a reţinut că acest pericol poate fi apreciat prin raportare
la gravitatea infracţiunii pentru care s-a dispus condamnarea, antecedentele penale
ale persoanei condamnate, durata executată din pedeapsă şi comportamentul
persoanei condamnate pe perioada privării sale de libertate, dar şi având în vedere
controlul exercitat asupra condamnatului pe perioada unei eventuale amânări
anterioare.
Chiar şi în situaţia în care se apreciază că lăsarea în libertate prezintă pericol concret
pentru ordinea publică, la soluţionarea cererii trebuie avute în vedere şi dispoziţiile
art. 3 CEDO şi jurisprudenţa constantă a Curţii de la Strasbourg, potrivit căreia
menţinerea în stare de detenţie a unei persoane bolnave poate constitui, în anumite
condiţii, un tratament inuman [C.A. Bucureşti, Secţia a II-a penală şi pentru cauze de
minori şi de familie, decizia nr. 400 din 11 martie 2009(www.cab1864.eu)].
Curtea Constituţională a României a respins prin Decizia nr. 323 din 29 martie
2007 excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 453 alin. (1) lit. a) teza a II-
a C.proc.pen. din 1968 [art. 589 alin. (1) lit. a) teza a II-a C.proc.pen.], criticate de
autorul excepţiei, întrucât ar lăsa posibilitatea judecătorului de a aprecia asupra
oportunităţii amânării executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă, chiar
şi în acele situaţii când s-a constatat pe baza unei expertize medico-legale că cel
condamnat suferă de o boală gravă, care face imposibilă executarea pedepsei,
încălcându-se astfel drepturile fundamentale care cer protejarea sănătăţii şi
integrităţii fizice a persoanei.
d) Cel condamnat să nu-şi fi provocat singur starea de boală, prin refuzul
tratamentului medical, al intervenţiei chirurgicale, prin acţiuni de autoagresiune sau
prin alte acţiuni vătămătoare sau să nu se sustragă efectuării expertizei medico-
legale.
Întrucât dispoziţiile art. 589 alin. (1) lit. a) C.proc.pen. nu pot produce efecte contrare
raţiunii pentru care au fost edictate, devenind o modalitate de evitare a executării
pedepsei, cererea de amânare a executării pedepsei nu poate fi admisă dacă cel
condamnat şi-a provocat singur starea de boală, prin refuzul tratamentului medical,
al intervenţiei chirurgicale, prin acţiuni de autoagresiune sau prin alte acţiuni
vătămătoare, sau se sustrage de la efectuarea expertizei medico-legale.
Cererea de amânare a executării pedepsei va fi respinsă dacă, deşi i s-au acordat
condamnatului mai multe termene în vederea prezentării la comisia de examinare,
acesta nu s-a prezentat, cu consecinţa imposibilităţii de efectuare a expertizei. Aceste
aspecte urmează a fi dovedite cu adrese emise de Institutului Naţional de Medicină
Legală „Mina Minovici” Bucureşti [în acest sens, I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr.
2714 din 25 aprilie 2005(www.legalis.ro)].
Cererea întemeiată pe dispoziţiile art. 589 alin. (1) lit. a) C.proc.pen. poate fi admisă
cu privire la aceeaşi persoană ori de câte ori sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de
lege.
Se poate dispune amânarea executării pedepsei, pentru acest motiv, şi în
cazul măsurilor educative privative de libertate (art. 519 C.proc.pen.; a se vedea,
în acest sens, Jud. Târgu-Mureş, Secţia penală, sentinţa penală nr. 197 din 23
februarie 2016).
2. Cazul reglementat de art. 589 alin. (1) lit. b) C.proc.pen. stabileşte o ipoteză
alternativă de întrerupere a executării pedepsei, respectiv când o condamnată este
gravidă sau are un copil mai mic de un an.
Sub aspect probatoriu vor fi avute în vedere în primul rând înscrisurile emise de
instituţiile medicale care atestă starea de graviditate a condamnatei (în acest
sens, Jud. Sectorului 6, Secţia penală, sentinţa nr. 492 din 6 octombrie 2014,
nepublicată).
În ceea ce priveşte teza a II-a a art. 589 alin. (1) lit. b) C.proc.pen., întrucât amânarea
are drept scop asigurarea îngrijirii copilului mai mic de un an [în acest sens sunt
relevante dispoziţiile art. 590 alin. (1) lit. e) C.proc.pen.], soluţia nefiind o consecinţă
automată a stării obiective privitoare la vârsta copilului, obiectul probei îl va
constitui nu doar dovedirea vârstei copilului şi a calităţii de mamă a condamnatei –
aspecte care se vor stabili, de regulă, pe baza actelor de stare civilă –, ci şi necesitatea
şi posibilitatea asigurării îngrijirii de către condamnată, cu consecinţe negative, în
caz contrar, în ceea ce priveşte normala dezvoltare a copilului [în acest sens, I.C.C.J.,
Secţia penală, decizia nr. 1220 din 11 martie 2003; pentru motive care pot justifica
respingerea cererii a se vedea, pentru identitate de raţiune supra comentariul art.
592 pct. 1)]; simpla posibilitate a comiterii de noi infracţiuni de către petentă, fără
vreun suport factual, nu poate reprezenta un argument pentru respingerea cererii,
cu atât mai mult cu cât aceasta va fi supusă unor măsuri de supraveghere [Jud.
Târgu-Mureş, Secţia penală, sentinţa penală nr. 197 din 23 februarie
2016 (www.rolii.ro)].
Pot fi administrare orice mijloace de probă care întrunesc condiţiile utilităţii,
pertinenţei şi concludenţei.
Nu este necesară efectuarea unei expertize medico-legale, întrucât pentru
constatarea acestui caz mijlocul de probă nu este prestabilit de legiuitor.
Cererea întemeiată pe dispoziţiile art. 589 alin. (1) lit. b) C.proc.pen. poate fi admisă
cu privire la aceeaşi persoană şi aceeaşi pedeapsă, indiferent de natura infracţiunii
pentru care s-a dispus condamnarea şi indiferent de cuantumul pedepsei, ori de câte
ori sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege.
Pentru a fi admisibilă cererea, este necesar ca persoanei condamnate să nu îi fi fost
interzisă, ca pedeapsă complementară [art. 66 alin. (1) lit. e) C.pen.], exercitarea
drepturilor părinteşti, în ipoteza în care petentul solicită amânarea motivat de faptul
că are în îngrijire un copil cu vârsta mai mică de un an.
Poate beneficia de amânarea pedepsei în vederea îngrijirii copilului până la vârsta de
un an şi condamnata care a adoptat un copil cu vârsta mai mică de un an.
În practica judiciară nu există un punct de vedere unitar cu privire la posibilitatea
persoanei condamnate de sex bărbătesc de a formula o cerere de amânare
a executării pedepsei pentru îngrijirea copilului mai mic de un an.
Într-o orientare jurisprudenţială, la care ne raliem, se reţine că o astfel de cerere nu
este admisibilă întrucât textul de lege stabileşte că titularul cererii este
„condamnata”, iar cazul analizat se referă la situaţia în care s-ar putea afla o femeie
care are în îngrijire un copil cu vârsta mai mică de un an, deoarece pe această cale
se urmăreşte nu doar asigurarea întreţinerii materiale a copilului, ci şi a relaţiilor de
afecţiune dintre o mamă şi un copil (Trib. Bucureşti, Secţia I penală, sentinţa nr. 1162
din 7 octombrie 2008, nepublicată).
În jurisprudenţa naţională a fost reţinută şi opinia opusă, fiind admisă cererea de
amânare întemeiată pe acelaşi caz, formulată de condamnat, reţinându-se că
întrucât, în conformitate cu art. 6 şi 14 CEDO şi cu jurisprudenţa CtEDO, în faza
punerii în executare a pedepselor nu pot exista diferenţieri în natura şi conţinutul
drepturilor recunoscute condamnaţilor (inclusiv diferenţieri bazate pe sex), dreptul
recunoscut condamnatei de amânare sau întrerupere a executării pedepsei până
când copilul împlineşte vârsta de un an trebuie recunoscut şi condamnatului aflat în
atare situaţie [C.A. Bucureşti, Secţia a II-a penală şi pentru cauze de minori şi
familie, decizia nr. 1534 din 2 decembrie 2008 (www.cab1864.eu)].
3. Menţionăm că o condiţie implicită, comună ambelor cazuri prevăzute de art.
589 C.proc.pen., este ca persoana condamnată/faţă de care s-a luat măsura
educativă privativă de libertate, să se afle pe teritoriul României, întrucât una dintre
obligaţiile care se impun a fi respectate, în caz de admitere a cererii, este aceea de
a nu depăşi o limită teritorială stabilită de instanţă, limită care nu poate depăşi
graniţele României [a se vedea supra comentariul art. 590 alin. (1) lit. a)]. Dacă
petentul nu s-ar afla pe teritoriul României, pe de o parte, ar exista un risc de
sustragere de la executarea pedepsei/măsurii educative care nu poate fi în niciun fel
controlat, iar, pe de altă parte, nu s-ar putea pune în executare hotărârea de admitere
a cererii, deoarece dispunerea interdicţiei de părăsire a unei anumite limite teritoriale
este obligatorie pentru instanţă şi, în condiţiile analizate, ar fi lipsită de conţinut.
4. Cererea de amânare a executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă
poate fi făcută de procuror şi de condamnată şi poate fi retrasă de persoana care
a formulat-o. În lipsa unei dispoziţii speciale, nu se va urmări ca retragerea cererii să
îmbrace o formă specială.
Hotărârile prin care se dispune amânarea executării pedepsei sunt executorii de la
data pronunţării în ambele cazuri reglementate de art. 589 C.proc.pen., persoanele
condamnate nemaiputând fi încarcerate în baza hotărârii de condamnare care
a justificat formularea cererii şi dacă în timpul amânării executării pedepsei pe
numele condamnatului este emis un alt mandat de executare a pedepsei închisorii.
În această ultimă situaţie, mandatul ulterior nu poate fi executat până la expirarea
termenului de amânare stabilit de instanţă sau, după caz, până la încetarea cauzei
care a determinat amânarea.
În timpul amânării executării pedepsei, faţă de persoana condamnată se poate lua în
altă cauză orice măsură preventivă, inclusiv arestarea preventivă, întrucât art. 589
alin. (6) C.proc.pen. se referă expres la situaţia în care pe numele condamnatului este
emis un alt mandat de executare a pedepsei închisorii, nu la emiterea unui mandat
de arestare preventivă.
De asemenea, dacă la momentul admiterii cererii de amânare persoana condamnată
este arestată preventiv în altă cauză, măsura amânării nu va putea fi pusă în
executare decât din momentul încetării stării de arest preventiv prin încetare de
drept, revocare ori înlocuire cu o altă măsură preventivă.
În ipoteza arestului la domiciliu, în funcţie de motivele pentru care s-a dispus
amânarea executării pedepsei închisorii sau detenţiunii pe viaţă, persoana
condamnată va putea formula o cerere în baza art. 221 alin. (6) C.proc.pen. pentru
atingerea scopului amânării executării pedepsei.
5. Şedinţa de judecată în primă instanţă se desfăşoară conform dispoziţiilor de la
Titlul III, Capitolele I („Judecata”) şi II („Judecata în primă instanţă”). Şedinţa de
judecată în căile de atac se va desfăşura conform dispoziţiilor de la Titlul III, Capitolul
I („Judecata”), care le completeazăpe cele specifice soluţionării căii de atac.
Judecarea cererii se face în şedinţă publică.
Întrucât, în ceea ce priveşte citarea, se aplică dispoziţiile art. 353 C.proc.pen., la
soluţionarea cererii se citează persoana condamnată. Judecata se poate desfăşura şi
în lipsa condamnatului aflat în stare de libertate, dacă este legal citat sau dacă
a solicitat în scris judecarea în lipsă, însă condamnatul aflat în stare de detenţie este
adus la judecată, cu excepţia cazului în care a solicitat în scris judecarea în lipsă,
situaţie în care va fi reprezentat de avocatul desemnat din oficiu ori cel ales, după
caz [art. 364 alin. (4) C.proc.pen.]. Dispoziţiile privitoare la persoana aflată în stare
de detenţie se aplică şi în cazul celei internate într-un centru educativ, precum şi,
pentru identitate de raţiune, celei internate într-un centru de detenţie. Participarea
procurorului este obligatorie. La judecarea cererilor în cauze în care cercetarea
penală a fost efectuată de Directia Naţională Anticorupţie potrivit legii vechi, precum
şi a celor care au rămas în competenţa acesteia, participă procurori din
cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie [art. 5 alin. (3) din Legea nr. 255/2013].
Judecarea cauzei cu participarea unui procuror de la o altă structură de parchet nu
poate atrage desfiinţarea hotărârii pronunţate în condiţiile art. 281 alin. (1) lit. d)
C.proc.pen., întrucât acesta sancţionează judecarea unei cauze în absenţa unui
procuror, deşi, potrivit legii, participarea lui era obligatorie, şi nici în baza art. 282
C.proc.pen., deoarece nu este îndeplinită condiţia producerii unei vătămări care să
nu poată fi înlăturată altfel, deoarece în cadrul Ministerului Public funcţionează
principiul indivizibilităţii.
6. Soluţii. În urma soluţionării cererii de amânare a executării pedepsei, se pot
pronunţa următoarele soluţii:
6.1. se declină competenţa de soluţionare a cererii, în cazul în care este sesizată
o altă instanţă decât instanţa de executare; conform art. 590 alin. (2) C.proc.pen., la
al cărui comentariu facem trimitere, judecătorul delegat cu executarea verifică
competenţa instanţei sesizate în baza art. 589 alin. (1) lit. a) C.proc.pen. şi dispune,
dacă este cazul, prin încheiere, declinarea competenţei de soluţionare a cauzei
[încheierea este dată fără cale de atac, conform art. 50 alin. (4) C.proc.pen.];
declinarea de competenţă în cazul prevăzut de art. 589 alin. (1) lit. b) C.proc.pen. va fi
dispusă prin sentinţă de către instanţa învestită;
6.2. se admite cererea şi se dispune punerea în libertate a persoanei condamnate
până la expirarea termenului de amânare stabilit de instanţă sau, după caz, până la
încetarea cauzei care a determinat amânarea. În niciunul dintre cele două cazuri nu
este obligatorie admiterea cererii de amânare a începerii executării pedepsei.
În cazurile reglementate de art. 589 alin. (1) lit. b) C.proc.pen. se vor stabili termene
fixe, în funcţie de cazul incident, până la naştere, respectiv, până la împlinirea vârstei
de 1 an de către minor.
Este recomandabil ca şi în cazul prevăzut de art. 589 alin. (1) lit. a) C.proc.pen. să se
stabilească astfel de termene.
Pe durata amânării executării pedepsei se suspendă termenul de prescripţie
a executării acesteia [art. 164 alin. (1) C.pen. raportat la art. 589 alin. (1)
C.proc.pen.]. Prescripţia îşi reia cursul în ziua încetării cauzei de suspendare, aşadar
în momentul în care persoana condamnată este încarcerată. Deşi nu este prevăzut
expres acest efect, jurisprudenţa naţională îl reţine în mod constant (a se
vedea I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 4692 din 22 octombrie 2003), justificarea
fiind dată de finalitatea instituţiei termenului de prescripţie a executării pedepsei –
acesta sancţionează nepunerea, culpabilă, de către autorităţile competente, în
executare a unei pedepse stabilite printr-o hotărâre definitivă. Or, cazurile de
amânare (şi, respectiv, întrerupere) a executării pedepsei închisorii ori a detenţiunii
pe viaţă sunt cauze legale care împiedică autoritatea competentă să pună în
executare pedeapsa, astfel încât neexecutarea nu îi este imputabilă.
În acelaşi sens, instanţa de contencios constituţional a statuat că „legiuitorul ordinar
(…) a reglementat instituţia suspendării cursului termenului de prescripţie
a executării pedepsei, deoarece această executare nu poate începe. Totuşi, ar fi injust
ca scurgerea acestui timp să se facă în favoarea condamnatului, motiv pentru care
efectele juridice ale suspendării prescripţiei executării pedepsei constau în
suspendarea cursului termenului de prescripţie, adică în necurgerea lui şi, odată
încetate cauzele legale de suspendare, prescripţia îşi reia cursul ori se dispune
executarea propriu-zisă.
În legătură cu susţinerea autorului excepţiei în sensul că art. 128 alin. (2) C.pen. din
1969 ar face trimitere la dispoziţii referitoare la cazuri de suspendare a cursului
prescripţiei, inexistente în Codul de procedură penală, Curtea Constituţională
constată că aceasta este, de asemenea, neîntemeiată, deoarece trimiterile se fac la
dispoziţiile privitoare la întreruperea executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii
pe viaţă [art. 455-457 C.proc.pen. din 1968] ori la suspendarea executării pedepsei
în timpul soluţionării căilor extraordinare de atac [art. 390 şi art. 4081C.proc.pen.
din 1968]” [D.C.C. nr. 531 din 19 aprilie 2011 privitoare la respingerea excepţiei de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 128 alin. (2) C.pen. din 1969];
6.3. se respinge cererea ca nefondată, când nu sunt întrunite condiţiile prevăzute
de art. 589 alin. (1) lit. a) sau b) C.proc.pen., persoana condamnată urmând a începe
executarea pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă, sau, deşi sunt formal
îndeplinite, instanţa apreciază că nu se impune amânarea executării pedepsei.
Astfel, în jurisprudenţa naţională s-a reţinut că, atunci când o condamnată are un
copil mai mic de un an, executarea pedepsei poate fi amânată, respectiv întreruptă.
Dacă din datele cauzei rezultă că această măsură nu este în interesul unei mai bune
ocrotiri a copilului, instanţa nu este obligată să dispună amânarea sau întreruperea
executării pedepsei (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 1220 din 11 martie 2003).
Cererea întemeiată pe existenţa unor boli care-l pun pe condamnat în imposibilitate
de a executa pedeapsa nu poate fi respinsă ca inadmisibilă, motivându-se că anterior
o cerere întemeiată pe aceleaşi motive a fost respinsă. În atare situaţie nu există
autoritate de lucru judecat, iar cererea trebuie soluţionată pe fond, în urma efectuării
unei noi expertize medico-legale (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 1706 din 29 martie
2002);
6.4. se respinge cererea ca inadmisibilă, când este formulată de o altă persoană
decât cele prevăzute de art. 589 alin. (2) C.proc.pen. (inclusiv când este formulată
pentru condamnat de o altă persoană a cărei identitate nu poate fi stabilită) sau când
este întemeiată pe un alt caz decât cele prevăzute de art. 589 alin. (1) lit. a) sau
b) C.proc.pen. – spre exemplu, dacă s-ar solicita amânarea executării pedepsei
întrucât din cauza unor împrejurări speciale executarea imediată a pedepsei ar avea
consecinţe grave pentru condamnat, familie sau unitatea la care lucrează, această
cauză de amânare a executării pedepsei nemaifiind prevăzută de noul Cod de
procedură penală;
6.5. se ia act de retragerea, de către persoana care a formulat-o, a cererii de
amânare a executării pedepsei;
6.6. se respinge cererea ca rămasă fără obiect, atunci când înainte de formularea
cererii de amânare a executării pedepsei începe să opereze în privinţa condamnatului
o altă cauză de împiedicare a începerii executării pedepsei.
Scopul amânării executării pedepsei este de a-i permite condamnatului să beneficieze
de un tratament medical de natură a îndepărta cauza ce-l pune în imposibilitatea
executării pedepsei. În aceste condiţii, dacă a fost admisă în principiu o cerere de
revizuire formulată de condamnat înainte de depunerea cererii de amânare
a executării pedepsei, dispunându-se suspendarea executării pedepsei cu
închisoarea, constatându-se că de la data introducerii cererii de amânare a executării
pedepsei condamnatul avea posibilitatea să efectueze tratamentul medical prescris
de specialişti, deoarece se afla în stare de libertate, şi având în vedere că suspendarea
executării pedepsei, ca efect al admiterii în principiu a cererii de revizuire, s-a dispus
înainte de pronunţarea hotărârii de amânare a executării pedepsei, cererea de
amânare a executării pedepsei trebuie respinsă ca rămasă fără obiect (I.C.C.J., Secţia
penală, decizia nr. 4440 din 18 iulie 2005).
Cu excepţia hotărârii de declinare a competenţei (încheiere/sentinţă), care nu este
supusă căilor de atac [art. 50 alin. (4) C.proc.pen.], sentinţa penală prin care prima
instanţă se pronunţă asupra cererii de amânare a executării pedepsei poate fi atacată
cu contestaţie la instanţa ierarhic superioară, în termen de 3 zile de la comunicarea
minutei.
7. Judecarea contestaţiei la hotărârea primei instanţe se face în şedinţă publică, cu
citarea persoanei condamnate. Condamnatul aflat în stare de detenţie este adus la
judecată. Participarea procurorului este obligatorie. Decizia instanţei prin care se
soluţionează contestaţia este definitivă [art. 597 alin. (8) C.proc.pen.].
Competenţa de soluţionare a contestaţiei aparţine instanţei superioare celei sesizate,
respectiv completului competent al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie [art. 4251 alin.
(5) C.proc.pen.].
Soluţiile pronunţate în această materie nu au autoritate de lucru judecat, astfel
încât cererile succesive întemeiate pe aceleaşi motive nu vor putea fi respinse pentru
acest motiv.
Art. 590
Obligaţiile condamnatului în cazul amânării executării

Lucreţia Albertina Postelnicu, Constantin Cristinel Meceanu

(1) Pe durata amânării executării pedepsei, condamnatul trebuie să respecte

următoarele obligaţii:
a) să nu depăşească limita teritorială fixată decât în condiţiile stabilite de
instanţă;
b) să ia legătura, în termenul stabilit de instanţă, cu organul de poliţie desemnat
de aceasta în cuprinsul hotărârii de amânare a executării pedepsei închisorii
pentru a fi luat în evidenţă şi a stabili mijlocul de comunicare permanentă cu
organul de supraveghere, precum şi să se prezinte la instanţă ori de câte ori
este chemat;
c) să nu îşi schimbe locuinţa fără informarea prealabilă a instanţei care a dispus
amânarea;
d) să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte nicio categorie de arme;
e) pentru cazul prevăzut la art. 589 alin. (1) lit. a), să se prezinte de îndată la
unitatea sanitară la care urmează să facă tratamentul, iar pentru cazul prevăzut
la art. 589 alin. (1) lit. b), să îngrijească copilul mai mic de un an.
(2) Pe durata amânării executării pedepsei, instanţa poate impune
condamnatului să respecte una sau mai multe dintre următoarele obligaţii:
a) să nu se afle în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive, culturale
ori la alte adunări publice, stabilite de instanţă;
b) să nu comunice cu persoana vătămată sau cu membri de familie ai acesteia,
cu persoanele cu care a comis infracţiunea sau cu alte persoane, stabilite de
instanţă, ori să nu se apropie de acestea;
c) să nu conducă niciun vehicul sau anumite vehicule stabilite.
(3) Abrogat.
Corelaţii legislative: art. 179 alin. (1) C.pen.; art. 555, art. 597 C.proc.pen.; art. 87-
97 C.civ.; art. 81 alin. (4) din Legea nr. 253/2013; anexa I la O.U.G. nr. 195/2005; art.
2 §1, 2 din Protocolul nr. 4 la CEDO
Comentariu
Obligaţiile prevăzute de art. 590 C.proc.pen. se menţionează în minuta şi în
dispozitivul hotărârii, omisiunea instanţei de a menţiona aceste obligaţii putând
atrage admiterea contestaţiei la executare sub acest aspect (în acest sens, I.C.C.J.,
Secţia penală, decizia nr. 4258 din 14 septembrie 2007).
Art. 590 alin. (1) C.proc.pen. stabileşte, pentru ipoteza în care a fost admisă cererea
de amânare a executării pedepsei, că instanţa trebuie să impună persoanei
condamnate mai multe obligaţii. Instanţa nu poate alege să nu stabilească una sau
mai multe dintre aceste obligaţii.
1. Condamnatul să nu depăşească limita teritorială fixată decât în condiţiile
stabilite de instanţă. După admiterea cererii, persoana condamnată nu pierde
această calitate, fiind înlăturată, doar temporar, obligaţia de executare a pedepsei în
regim de detenţie, astfel încât în privinţa sa sunt luate măsuri care să asigure, în
acelaşi timp, atât scopul pentru care a fost admisă cererea, cât şi respectarea
principiului executării imediate a pedepsei închisorii ori a detenţiunii pe viaţă.
În consecinţă, instanţa are obligaţia de a limita libertatea de mişcare
a condamnatului. La stabilirea limitei teritoriale şi a condiţiilor în care aceasta poate
fi depăşită se vor avea în vedere, în principal, localitatea unde locuieşte persoana
condamnată şi necesităţile de deplasare pe care tratamentul bolii ori, după caz,
starea de graviditate sau nevoile copilului mai mic de un an le impun.
Din perspectiva respectării principiului executării imediate a pedepsei, având în
vedere dispoziţiile art. 555 C.proc.pen., potrivit cărora: „În cazul în care cel
condamnat se află în stare de libertate, odată cu emiterea mandatului de executare
a pedepsei închisorii sau a pedepsei detenţiunii pe viaţă, judecătorul delegat cu
executarea emite şi un ordin prin care interzice condamnatului să părăsească
ţara (...)”, limita teritorială maximă în care se poate permite condamnatului
deplasarea este teritoriul României.
Dacă prin hotărâre nu au fost stabilite condiţiile în care poate fi depăşită limita
teritorială, condamnatul nu o va putea, în principiu, părăsi. Se va putea formula
o cerere în acest sens, asupra căreia instanţa se va pronunţa în baza art. 590 alin.
(1) lit. a) teza finală C.proc.pen. Cererea va fi soluţionată conform procedurii
reglementate de art. 597 C.proc.pen., întrucât este o situaţie care priveşte executarea
hotărârii definitive.
Având în vedere că limitarea dreptului de liberă circulaţie este impusă de motive de
siguranţă publică, iar condiţiile în care se aplică această măsură au fost publicate în
Monitorul Oficial al României, întrucât măsura poate fi criticată pe calea contestaţiei
şi se ia pe o durată limitată de timp, dispoziţiile art. 590 alin. (1) lit. a) C.proc.pen.
respectă standardul stabilit în jurisprudenţa CtEDO cu privire la art. 2 §1, 2 din
Protocolul nr. 4 la CEDO, care prevede că: „1. Oricine se găseşte în mod legal pe
teritoriul unui stat are dreptul să circule în mod liber (...); 2. Orice persoană este
liberă să părăsească orice ţară, inclusiv pe a sa” (CtEDO, Sissanis c. României,
hotărârea din 25 ianuarie 2007; CtEDO, Rosengren c. României, hotărârea din 24
aprilie 2008).
2. Să ia legătura, în termenul stabilit de instanţă, cu organul de poliţie
desemnat de aceasta în cuprinsul hotărârii de amânare a executării pedepsei
închisorii pentru a fi luat în evidenţă şi a stabili mijlocul de comunicare
permanentă cu organul de supraveghere, precum şi să se prezinte la instanţă
ori de câte ori este chemat. Instanţa va desemna în cuprinsul minutei de amânare
a executării pedepsei închisorii, ca organ de poliţie care va asigura supravegherea
persoanei condamnate, unitatea de poliţie în circumscripţia căreia locuieşte
condamnatul. Se va avea în vedere, în condiţiile legii (art. 87-97 C.civ.), adresa la care
locuieşte efectiv acesta, chiar dacă este alta decât cea menţionată în actul de
identitate.
Având în vedere caracterul excepţional al măsurii amânării executării pedepsei,
pentru asigurarea unei supravegheri eficiente a respectării obligaţiilor stabilite, este
recomandabil a se stabili un termen scurt pentru ca persoana condamnată să ia
legătura cu organul de poliţie pentru a fi luată în evidenţă şi a stabili mijlocul de
comunicare permanentă cu organul de supraveghere.
3. Să nu îşi schimbe locuinţa fără informarea prealabilă a instanţei care a dispus
amânarea. Obligaţia este justificată prin necesitatea asigurării supravegherii
persoanei pentru care, printr-o hotărâre definitivă, s-a stabilit obligaţia de executare
a unei pedepse în regim de detenţie şi care, în mod excepţional, beneficiază de
o amânare a acestei obligaţii, în vederea asigurării punerii în executare a hotărârii.
Schimbarea locuinţei nu este, ea însăşi, condiţionată de acordul instanţei, legea
stabilind o obligaţie de informare, nu şi obţinerea acordului instanţei pentru aceasta,
aşa cum impunea art. 4531 alin. (1) lit. c) C.proc.pen. din 1968 („să nu îşi schimbe
locuinţa fără încuviinţarea instanţei care a dispus amânarea”). Modificarea locuinţei
trebuie, însă, analizată în privinţa compatibilităţii cu respectarea obligaţiei prevăzute
de art. 590 alin. (1) lit. a) C.proc.pen. şi, dacă este cazul, a obligaţiilor prevăzute de
art. 590 alin. (2) lit. a), b) C.proc.pen., astfel încât, mediat, această posibilitate poate
fi limitată de instanţă.
Nerespectarea obligaţiei de informare poate conduce la sesizarea instanţei de
executare pentru revocarea amânării executării pedepsei închisorii ori a detenţiunii
pe viaţă.
Informaţiile privitoare la schimbarea locuinţei condamnatului se comunică
judecătorului delegat cu executarea din cadrul instanţei de executare. În cazul
încălcării acestei obligaţii, judecătorul delegat poate sesiza instanţa pentru revocarea
amânării executării pedepsei [art. 81 alin. (4) din Legea nr. 253/2013].
Având în vedere că limitarea dreptului de liberă circulaţie este impusă de motive de
siguranţă publică, iar condiţiile în care se aplică această măsură au fost publicate în
Monitorul Oficial al României, întrucât măsura poate fi criticată pe calea contestaţiei
şi se ia pe o durată limitată de timp, dispoziţiile art. 590 alin. (1) lit. c)
C.proc.pen. sunt în acord cu dreptul garantat de art. 2 parag. 1 din Protocolul nr. 4 la
CEDO, care prevede că: „Oricine se găseşte în mod legal pe teritoriul unui stat are
dreptul să circule în mod liber şi să-şi aleagă în mod liber reşedinţa sa”.
4. Să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte nicio categorie de arme. Prin
arme se înţelege instrumentele, dispozitivele sau piesele declarate astfel prin
dispoziţii legale [art. 179 alin. (1) C.pen.].
5. Pentru cazul prevăzut la art. 589 alin. (1) lit. a), să se prezinte de îndată la
unitatea sanitară la care urmează să facă tratamentul, iar pentru cazul prevăzut
la art. 589 alin. (1) lit. b), să îngrijească copilul mai mic de un an. Instanţa
stabileşte prin hotărâre unitatea sanitară la care urmează să facă tratamentul.
Instanţa are facultatea de a stabili pentru condamnat una sau mai multe dintre
următoarele obligaţii:
a) să nu se afle în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive, culturale
ori la alte adunări publice, stabilite de instanţă. Adunările publice unde persoana
condamnată nu se poate afla trebuie identificate în concret de instanţă în minuta
hotărârii, o interdicţie generică nefiind conformă textului de lege şi putând provoca
dificultăţi la punerea în executare.
b) să nu comunice cu persoana vătămată sau cu membrii de familie ai acesteia,
cu persoanele cu care a comis infracţiunea sau cu alte persoane, stabilite de
instanţă, ori să nu se apropie de acestea. Instanţa va putea stabili pentru
condamnat obligaţia de a nu comunica şi de a nu se apropia ori doar obligaţia de
a nu comunica sau de a nu se apropia de persoanele desemnate prin hotărâre.
Interdicţia va viza atât comunicarea directă, cât şi cea indirectă, realizată prin orice
mijloace.
Persoanele în raport de care se stabileşte această obligaţie pentru condamnat vor fi
identificate prin nume, prenume şi cel puţin un alt element care să asigure
o identificare certă a acestora (cod numeric personal, date de stare civilă).
c) să nu conducă niciun vehicul sau anumite vehicule stabilite. Dacă se stabileşte
pentru condamnat interdicţia de a conduce anumite vehicule, acestea urmează a fi
identificate cât mai precis, în acest sens putând fi avute în vedere categoriile de
vehicule prevăzute în Anexa I la O.U.G. nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile
publice.
Oricare dintre obligaţiile prevăzute de art. 590 alin. (2) C.proc.pen. va fi impusă dacă
se apreciază de către instanţă că este necesară în raport de modul concret de
săvârşire a infracţiunilor pentru comiterea cărora a fost stabilită vinovăţia
condamnatului prin hotărârea definitivă de condamnare.
Menţionarea generică a oricărora dintre obligaţiile prevăzute de art. 590 C.proc.pen.
– respectiv fără indicarea datelor care să permită stabilirea lor în concret – justifică
formularea unei contestaţii la executare pentru lămurirea hotărârii ce se execută [art.
598 alin. (1) lit. c) C.proc.pen.].
Art. 591
Instanţa competentă

Lucreţia Albertina Postelnicu, Constantin Cristinel Meceanu

(1) Instanţa competentă să se pronunţe asupra acordării amânării executării

pedepsei este instanţa de executare.
(2) În cazul prevăzut la art. 589 alin. (1) lit. a), cererea de amânare a executării
pedepsei se depune la judecătorul delegat cu executarea, însoţită de înscrisuri
medicale. Judecătorul delegat cu executarea verifică competenţa instanţei şi
dispune, după caz, prin încheiere, declinarea competenţei de soluţionare
a cauzei sau efectuarea expertizei medico-legale. După primirea raportului de
expertiză medico-legală cauza se soluţionează de instanţa de executare, potrivit
dispoziţiilor prezentului capitol.
(3) Instanţa de executare comunică hotărârea prin care s-a dispus amânarea
executării pedepsei, în ziua pronunţării, organului de poliţie desemnat în
cuprinsul hotărârii de amânare a executării pedepsei închisorii pentru a lua în
evidenţă persoana, jandarmeriei, unităţii de poliţie în a cărei circumscripţie
locuieşte condamnatul, organelor competente să elibereze paşaportul,
organelor de frontieră, precum şi altor instituţii, în vederea asigurării
respectării obligaţiilor impuse. Organele în drept refuză eliberarea paşaportului
sau, după caz, ridică provizoriu paşaportul pe durata amânării.
(4) În caz de încălcare cu rea-credinţă a obligaţiilor stabilite potrivit art. 590,
instanţa de executare revocă amânarea şi dispune punerea în executare
a pedepsei privative de libertate. Organul de poliţie desemnat de instanţă în
cuprinsul hotărârii cu supravegherea celui faţă de care s-a dispus amânarea
executării pedepsei verifică periodic respectarea obligaţiilor de către
condamnat şi întocmeşte lunar un raport în acest sens către instanţa de
executare.
(5) În cazul în care constată încălcări ale obligaţiilor stabilite potrivit art. 590,
organul de poliţie sesizează, de îndată, instanţa de executare.
(6) Instanţa de executare ţine evidenţa amânărilor acordate şi, la expirarea
termenului, ia măsuri pentru emiterea mandatului de executare, iar dacă
mandatul a fost emis, ia măsuri pentru aducerea lui la îndeplinire. Dacă nu s-a
stabilit un termen de amânare, judecătorul delegat cu executarea al instanţei
de executare este obligat să sesizeze instanţa de executare în vederea verificării
subzistenţei temeiurilor amânării, iar când se constată că acestea au încetat,
să ia măsuri pentru emiterea mandatului de executare ori pentru aducerea lui
la îndeplinire.
Corelaţii legislative: art. 50, art. 51, art. 352 alin. (1), art. 553, art. 589 alin. (1) lit.
a), lit. b), art. 597 C.proc.pen.; art. 80-81 din Legea nr. 253/2013; art. 84 pct. 12
R.O.I.I.J.
Comentariu
Cererea de amânare a executării pedepsei se depune de persoana condamnată ori,
după caz, de către procuror, la instanţa de executare a hotărârii prin care a fost
stabilită pedeapsa cu închisoare ori detenţiunea pe viaţă. Competenţa de soluţionare
a cererii de către instanţa de executare este exclusivă.
Pentru hotărârile instanţei penale, rămase definitive la prima instanţă de judecată
sau la instanţa ierarhic superioară ori la instanţa de apel, instanţa de executare este
prima instanţă de judecată. Pentru hotărârile pronunţate în primă instanţă de către
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie instanţa de executare este, după caz, Tribunalul
Bucureşti sau tribunalul militar (art. 553 C.proc.pen.).
Cererea de amânare a executării pedepsei cu închisoarea sau detenţiunea pe viaţă se
formulează înainte de începerea executării pedepsei. Ulterior acestui moment, pentru
aceleaşi motive, se poate formula cerere de întrerupere a executării pedepsei.
Dacă la momentul formulării cererii, condamnatul se afla în stare de libertate, iar
ulterior este încarcerat, cererea va fi calificată ca fiind o cerere de întrerupere
a pedepsei închisorii sau, după caz, a detenţiunii pe viaţă, instanţa iniţial învestită
păstrându-şi competenţa de soluţionare a cauzei.
În cazul în care cererea de amânare a executării pedepsei se întemeiază pe
dispoziţiile art. 589 alin. (1) lit. a) C.proc.pen., a fost reglementată o etapă
jurisdicţională prealabilă soluţionării cererii.
Astfel, cererea de amânare a executării pedepsei se depune la judecătorul delegat cu
executarea din cadrul instanţei de executare, însoţită de înscrisuri medicale.
Judecătorul delegat cu executarea verifică competenţa instanţei şi dispune, după caz,
prin încheiere, declinarea competenţei de soluţionare a cauzei [încheierea este
dată fără cale de atac conform art. 50 alin. (4) C.proc.pen.] sau, dacă instanţa la care
a fost depusă cererea este competentă material şi teritorial, efectuarea expertizei
medico-legale.
1. Regimul juridic al încheierii pronunţate de judecătorul delegat cu executarea
în temeiul art. 591 alin. (2) C.proc.pen. Încheierea pronunţată în temeiul art. 591
alin. (2) C.proc.pen. este un act de procedură prin care judecătorul delegat cu
executarea efectuează activităţi de verificare a cererii de amânare a executării
pedepsei înainte de judecarea acesteia de către instanţa de executare. Situarea
acestei activităţi înainte de faza procesuală a judecăţii rezultă atât din dispoziţiile art.
591 alin. (2) C.proc.pen. („După primirea raportului de expertiză medico-legală
cauza se soluţionează de instanţa de executare, potrivit dispoziţiilor prezentului
capitol”), cât şi din analiza activităţii judecătorului delegat cu executarea prin prisma
expunerii de motive a noului Cod de procedură penală („Pentru degrevarea
instanţelor de judecată au fost reglementate noi atribuţii în sarcina judecătorului
delegat cu executarea, prealabile judecăţii, pentru a se evita acordarea unor termene
repetate de instanţă, în lipsa probatoriului dispus”).
În consecinţă, deşi nu se prevede expres care este forma de publicitate pentru
activitatea reglementată de art. 591 alin. (2) teza I C.proc.pen., fiind o etapă
prealabilă judecăţii, nu sunt incidente dispoziţiile art. 352 C.proc.pen. alin.
(1) C.proc.pen. – prin aplicarea cărora această activitate ar trebui să se desfăşoare în
şedinţă publică – deoarece acestea sunt reglementate în cadrul Titlului III al Codului
de procedură penală(„Judecata”), activitatea judecătorului delegat cu executarea
desfăşurându-se în camera de consiliu.
Inaplicabilitatea dispoziţiilor specifice fazei procesuale a judecăţii (publicitate, citare,
căi de atac) rezultă şi din menţiunea expresă că doar după primirea raportului de
expertiză medico-legală cauza se soluţionează de instanţa de executare, „potrivit
dispoziţiilor prezentului capitol” [art. 591 alin. (2) teza a II-a C.proc.pen.], dispoziţii
care atrag, în baza art. 597 alin. (5) C.proc.pen., inclusiv aplicarea regulilor privitoare
la publicitatea şedinţei de judecată şi citare reglementate în cadrul Titlului al III-lea
al Codului de procedură penală („Judecata”). Aşadar, înainte de primirea raportului
de expertiză aceste dispoziţii nu sunt incidente.
Pentru aceste motive, măsurile luate de judecătorul delegat cu executarea îşi au
temeiul exclusiv în dispoziţiile art. 591 alin. (2) C.proc.pen., astfel încât nu sunt
rezultatul unei activităţi jurisdicţionale cu caracter public ori contradictoriu, aceasta
desfăşurându-se fără citarea condamnatului şi fără participarea procurorului. De
asemenea, încheierea pronunţată nu este supusă niciunei căi de atac, în mod
separat. Încheierea pronunţată va putea fi criticată odată cu soluţia pronunţată
asupra fondului.
După primirea raportului de expertiză medico-legală cererea se soluţionează de
instanţa de executare.
Judecătorul delegat va sesiza instanţa de judecată, chiar dacă persoana condamnată
refuză să se prezinte pentru efectuarea expertizei medico-legale, urmând ca, în
această situaţie, să se pronunţe o soluţie conform art. 589 alin. (2) C.proc.pen.
În principiu, nu există incompatibilitate între judecătorul delegat cu executarea din
cadrul instanţei de executare şi cel care soluţionează cererea.
În lipsa unei dispoziţii similare, în cazul prevăzut de art. 589 alin. (1) lit.
b) C.proc.pen., competenţa de soluţionare a cererii adresate altei instanţe decât cea
competentă va fi declinată prin sentinţă, dată, în ședință publică, fără cale de atac
[art. 50 alin. (4) C.proc.pen.], cu participarea procurorului, după citarea persoanei
condamnate aflate în stare de deţinere. Soluţia este coerentă, întrucât în acest caz
judecătorul delegat cu executarea nu exercită niciun fel de atribuţie înainte de
învestirea completului de judecată cu soluţionarea pe fond a cererii.
În cazul în care două sau mai multe instanţe se recunosc competente a judeca
aceeaşi cerere de amânare a executării pedepsei ori îşi declină competenţa reciproc,
vor fi incidente dispoziţiile art. 51 C.proc.pen. privitoare la conflictul pozitiv sau
negativ de competenţă.
2. Procedura de soluţionare a cererii de amânare la instanţa de executare este cea
reglementată de art. 597 C.proc.pen.
Dacă a fost admisă cererea de amânare a executării pedepsei, instanţa de executare
comunică hotărârea organului de poliţie desemnat în cuprinsul hotărârii de amânare
a executării pedepsei închisorii pentru a lua în evidenţă persoana, jandarmeriei,
unităţii de poliţie în a cărei circumscripţie locuieşte condamnatul, organelor
competente să elibereze paşaportul, organelor de frontieră, precum şi altor instituţii,
în vederea asigurării respectării obligaţiilor impuse. Organele în drept refuză
eliberarea paşaportului sau, după caz, ridică provizoriu paşaportul pe durata
amânării. Organele de frontieră nu permit persoanei condamnate părăsirea ţării nici
pe baza cărţii de identitate, dacă s-a stabilit această obligaţie.
Dispoziţiile art. 591 alin. (3) C.proc.pen. se completează cu cele ale art. 80 din Legea
nr. 253/2013, urmând ca o copie a hotărârii să fie comunicată în aceleaşi condiţii şi
poliţiei de proximitate.
O copie de pe dispozitivul hotărârii se comunică, dacă este cazul, şi unităţii sanitare
în care urmează să se efectueze tratamentul sau serviciului de asistenţă socială din
cadrul primăriei, în cazul prevăzut la art. 589 alin. (1) lit. b) C.proc.pen.
În cazul impunerii obligaţiei prevăzute la art. 590 alin. (2) lit. b) C.proc.pen., organul
de poliţie desemnat prin hotărâre va informa victima sau membrii familiei acesteia
despre întreruperea executării pedepsei, atunci când s-a stabilit interdicţia de
a comunica sau de a se apropia de persoanele menţionate.
Comunicarea se efectuează în ziua pronunţării hotărârii, de la această dată hotărârea
fiind executorie.
Exceptând situaţia în care hotărârea este motivată în chiar ziua pronunţării, pentru
a se asigura efectul executoriu de la pronunţarea soluţiei de admitere a cererii,
dispoziţiile art. 591 alin. (3) C.proc.pen., în sensul că „Instanţa de executare
comunică hotărârea prin care s-a dispus amânarea executării pedepsei, în ziua
pronunţării”, urmează să fie aplicate prin comunicarea unei copii de pe minuta
hotărârii care să cuprindă toate datele de identificare ale persoanei condamnate.
3. Revocarea amânării executării pedepsei închisorii. În scopul asigurării
respectării obligaţiilor stabilite pentru condamnat prin hotărârea de admitere
a cererii de amânare a executării pedepsei, organul de poliţie desemnat de instanţă
în cuprinsul hotărârii cu supravegherea celui faţă de care s-a dispus amânarea
executării pedepsei verifică periodic respectarea acestora de către condamnat şi
întocmeşte lunar un raport în acest sens către instanţa de executare.
Organul de poliţie sesizează, de îndată, instanţa de executare, în cazul în care
constată sau este încunoştinţat cu privire la nerespectarea uneia sau mai multora
dintre obligaţiile impuse [art. 81 alin. (2) din Legea nr. 253/2013].
Unitatea sanitară desemnată de instanţă pentru efectuarea tratamentului sau, după
caz, serviciul de asistenţă socială din cadrul primăriei în circumscripţia căreia
locuieşte persoana condamnată căreia i-a fost admisă cererea întemeiată pe
dispoziţiile art. 589 alin. (1) lit. b) C.proc.pen. sunt obligate să încunoştinţeze, de
îndată, organul de poliţie, în cazul în care constată nerespectarea obligaţiilor,
respectiv neprezentarea la unitatea sanitară pentru a se urma tratamentul sau
neîngrijirea copilului de până la un an de către mama sa [art. 81 alin. (3) din Legea
nr. 253/2013].
Organul de poliţie sesizează de îndată instanţa de executare şi în aceste cazuri.
Informaţiile privitoare la schimbarea locuinţei condamnatului se comunică
judecătorului delegat cu executarea din cadrul instanţei de executare. În cazul
încălcării acestei obligaţii, judecătorul delegat poate sesiza instanţa pentru revocarea
amânării executării pedepsei [art. 81 alin. (4) din Legea nr. 253/2013].
Dacă în urma probelor administrate se stabileşte că au fost încălcate cu rea-
credinţă obligaţiile stabilite potrivit art. 590 C.proc.pen., instanţa de executare revocă
amânarea şi dispune punerea în executare a pedepsei privative de libertate, urmând
a fi emis mandatul de executare a pedepsei închisorii şi pus în executare ori, după
caz, dacă a fost emis înainte de admiterea cererii de amânare, acesta va fi pus în
executare, persoana condamnată urmând a fi încarcerată. Există rea-credinţă ori de
câte ori se va stabili că persoana condamnată, deşi ar fi putut respecta obligaţiile
care îi reveneau, nu s-a conformat acestora.
Instanţa de executare ţine evidenţa amânărilor acordate. Evidenţa în legătură cu
amânarea executării pedepselor privative de libertate se ţine separat de registrul de
evidenţă şi punere în executare a hotărârilor penale (art. 84 pct. 12 R.O.I.I.J.).
Data de la care se ţine evidenţa termenului amânării este data pronunţării hotărârii
deoarece de la această dată este executorie.
Dacă se admit mai multe cereri succesive de amânare a executării pedepsei, evidenţa
pentru fiecare nouă amânare începe de la data la care expiră termenul amânării
anterioare, dată de la care va curge şi se va calcula durata pentru care s-a amânat
executarea pedepsei prin admiterea ultimei cereri (în acest sens, I.C.C.J., Secţia
penală, decizia nr. 2152 din 29 martie 2005).
4. La expirarea termenului de amânare, instanţa de executare ia măsuri pentru
emiterea mandatului de executare, iar dacă mandatul a fost emis, ia măsuri pentru
aducerea lui la îndeplinire conform art. 555-558 C.proc.pen.
Dacă nu s-a stabilit un termen de amânare, judecătorul delegat cu executarea este
obligat să sesizeze instanţa de executare în vederea verificării subzistenţei temeiurilor
amânării. Legea nu prevede un interval de timp fix ori maximal în care această
sesizare trebuie făcută, astfel încât acesta rămâne la aprecierea judecătorului delegat
cu executarea, care urmează a avea în vedere motivele pentru care a fost acordată
ultima amânare.
Sesizarea se realizează prin intermediul compartimentului executări penale,
întocmindu-se un referat care va conţine datele relevante cu privire la ultima hotărâre
de amânare a executării pedepsei.
În ipoteza condamnatei gravide, la încetarea stării de graviditate prin naştere sau
pierderea sarcinii, judecătorul delegat cu executarea poate constata că a încetat caza
de amânare a executării pedepsei şi, pe cale de consecinţă, să ia măsuri pentru
emiterea mandatului de executare ori pentru aducerea lui la îndeplinire. În mod
similar se va proceda şi în cazul în care se constată că minorul a împlinit vârsta de
un an. În literatura de specialitate s-a arătat că în aceste situaţii nu se impune
sesizarea instanţei de executare, date fiind cauzele care impun constatarea încetării
motivelor de amânare a executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă (M.
Udroiu, Procedură penală. Partea specială, Noul Cod de procedură penală, op. cit.,
2014, p. 363).
5. Dacă s-a stabilit un termen de amânare, persoana condamnată poate formula
o nouă cerere de amânare a executării pedepsei înainte de expirarea ultimei durate
acordate, neexistând nicio limitare legală din acest punct de vedere.
6. Şedinţa de judecată, în cazul cererii de amânare, al sesizării în vederea revocării
şi cel al formulării unei noi cereri de amânare, în primă instanţă, se desfăşoară
conform dispoziţiilor de la Titlul III, Capitolele I („Judecata”) şi II („Judecata în primă
instanţă”). Şedinţa de judecată în căile de atac se va desfăşura conform dispoziţiilor
de la Titlul III, Capitolul I („Judecata”), care le completează pe cele specifice
soluţionării căii de atac.
Şedinţa de judecată este publică.
Întrucât, în ceea ce priveşte citarea, se aplică dispoziţiile art. 353 C.proc.pen., la
soluţionarea cererii se citează persoana condamnată. Judecata se poate desfăşura şi
în lipsa condamnatului aflat în stare de libertate, dacă este legal citat sau dacă
a solicitat în scris judecarea în lipsă, însă condamnatul aflat în stare de detenţie este
adus la judecată, cu excepţia cazului în care a solicitat în scris judecarea în lipsă,
situaţie în care va fi reprezentat de avocatul desemnat din oficiu ori cel ales, după
caz [art. 364 alin. (4) C.proc.pen.]. Dispoziţiile privitoare la persoana aflată în stare
de detenţie se aplică şi în cazul celei internate într-un centru educativ, precum şi,
pentru identitate de raţiune, celei internate într-un centru de detenţie.
În cazurile prevăzute de art. 90 C.proc.pen., asistenţa juridică este obligatorie.
Participarea procurorului este obligatorie. La judecarea cererilor în cauze în care
cercetarea penală a fost efectuată de Directia Naţională Anticorupţie potrivit legii
vechi, precum şi a celor care au rămas în competenţa acesteia, participă procurori
din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie [art. 5 alin. (3) din Legea nr. 255/2013].
Judecarea cauzei cu participarea unui procuror de la o altă structură de parchet nu
poate atrage desfiinţarea hotărârii pronunţate în condiţiile art. 281 alin. (1) lit. d)
C.proc.pen., întrucât acesta sancţionează judecarea unei cauze în absenţa unui
procuror, deşi, potrivit legii, participarea lui era obligatorie, şi nici în baza art. 282
C.proc.pen., deoarece nu este îndeplinită condiţia producerii unei vătămări care să
nu poată fi înlăturată altfel, deoarece în cadrul Ministerului Public funcţionează
principiul indivizibilităţii.
Judecata este structurată în cercetare judecătorească – etapă în care se propun şi se
administrează mijloacele de probă –, dezbateri şi deliberare; cu excepţia cazului
prevăzut de art. 589 alin. (1) lit. a) C.proc.pen., nu există o limitare formală din punct
de vedere probatoriu. După ascultarea concluziilor procurorului şi a părţilor,
instanţa se pronunţă prin sentinţă.
Analiza presupune verificarea îndeplinirii, la momentul soluţionării sesizării ori, după
caz, al cererii, a condiţiilor de amânare a executării pedepsei prevăzute pentru cele
două ipoteze reglementate de art. 589 alin. (1) C.proc.pen. sau, după caz, al încetării
acestora, atunci când, nefiind stabilit un termen de amânare în cazul prevăzut de art.
589 alin. (1) lit. a) C.proc.pen., judecătorul delegat cu executarea a sesizat instanţa
de executare în vederea verificării subzistenţei temeiurilor amânării.
Hotărârea pronunţată poate fi atacată cu contestaţie la instanţa ierarhic superioară,
în termen de 3 zile de la comunicare.
Judecarea contestaţiei la hotărârea primei instanţe se face în şedinţă publică, cu
citarea persoanei condamnate. Participarea procurorului este obligatorie. Decizia
instanţei prin care se soluţionează contestaţia este definitivă.
Art. 592
Cazurile de întrerupere

Lucreţia Albertina Postelnicu, Constantin Cristinel Meceanu

(1) Executarea pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă poate fi întreruptă

în cazurile şi în condiţiile prevăzute la art. 589, la cererea persoanelor arătate
la alin. (3) al aceluiaşi articol, iar în cazul prevăzut la art. 589 alin. (1) lit. a), şi
la cererea administraţiei penitenciarului.
(2) Dispoziţiile art. 590 şi art. 591 alin. (2)-(5) se aplică în mod corespunzător.
(3) Contestaţia formulată de procuror este suspensivă de executare.
Corelaţii legislative: art. 589, art. 590, art. 591 alin. (2)-(5) C.proc.pen.; Legea nr.
254/2013; art. 56-60, art. 99-106 C.pen.
Comentariu
1. Cadru general. Cazurile şi condiţiile de întrerupere a executării pedepsei
închisorii sau a detenţiunii pe viaţă sunt aceleaşi cu cele de amânare a executării
acestor pedepse.
De asemenea, cererea poate fi formulată de aceleaşi persoane. În plus, în cazul
prevăzut la art. 589 alin. (1) lit. a) C.proc.pen., poate fi introdusă şi de administraţia
penitenciarului unde este încarcerată persoana condamnată.
Obligaţiile condamnatului în cazul întreruperii executării şi atribuţiile
instanţei competente sunt aceleaşi cu cele reglementate de art. 590 şi art. 591 alin.
(2)-(5) C.proc.pen., care se aplică în mod corespunzător.
Pentru aceste motive, facem trimitere la observaţiile realizate în legătură cu aceste
aspecte în analiza dispoziţiilor art. 589 C.proc.pen., în ceea ce priveşte cazurile de
întrerupere a executării pedepsei închisorii ori a detenţiunii pe viaţă, art. 590
C.proc.pen., în ceea ce priveşte obligaţiile condamnatului căruia i se admite cererea
şi art. 591 alin. (2)-(5) C.proc.pen., în ceea ce priveşte atribuţiile instanţei
competente, care, pentru identitate de raţiune, sunt valabile şi în cazul întreruperii
executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă, urmând a evidenţia doar
aspectele corespunzătoare acestor reglementări specifice procedurii întreruperii
executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă.
În jurisprudenţa recentă au fost reţinute ca motive care au justificat respingerea unor
cereri de întrerupere a pedepsei închisorii întemeiate pe dispoziţiile art. 592 raportat
la art. 589 alin. (1) lit. b) C.proc.pen., următoarele: săvârşirea unei alte infracţiuni în
perioada de întrerupere a executării pedepsei, deoarece s-a reţinut că, astfel,
condamnatul a ignorat copilul minor în considerarea căruia a fost acordată, anterior,
o întrerupere a executării pedepsei închisorii (Jud. Craiova, Secţia penală, sentinţa nr.
609 din 13 februarie 2015, nepublicată), atitudinea faţă de copilul minor care a fost
încredinţat voluntar de condamnată spre creştere serviciilor sociale şi numărul mare
de infracţiuni pentru comiterea cărora a fost condamnată la pedeapsa închisorii
a cărei întrerupere este solicitată (Jud. Craiova, Secţia penală, sentinţa penală nr.
5853 din 12 decembrie 2014, nepublicată). Simpla posibilitate a comiterii de noi
infracţiuni de către petentă, fără vreun suport factual, nu poate reprezenta un
argument pentru respingerea cererii, cu atât mai mult cu cât aceasta va fi supusă
unor măsuri de supraveghere.
În toate cazurile se va avea în vedere şi standardul CtEDO privitor la necesitatea
menţinerii legăturii dintre părinte şi copilul minor (art. 8) în analiza de
proporţionalitate a necesităţii menţinerii stării de detenţie/privare de libertate prin
măsura educativă şi acest interes al minorului.
2. Aspecte specifice
2.1. Soluţionarea cererii de întrerupere a executării pedepsei închisorii ori
a detenţiunii pe viaţă. În cazul prevăzut la art. 592 C.proc.pen. raportat la art. 589
alin. (1) lit. a) C.proc.pen., cererea de întrerupere a executării pedepsei întemeiată pe
motive medicale se depune la judecătorul delegat cu executarea din cadrul instanţei în
a cărei rază teritorială se află locul de deţinere, însoţită de înscrisuri medicale.
Judecătorul delegat cu executarea verifică competenţa instanţei şi dispune, după
caz, prin încheiere, declinarea competenţei de soluţionare a cauzei sau, dacă instanţa
este competentă să soluţioneze cererea, efectuarea expertizei medico-legale, ale
cărei obiective vor fi următoarele:
- dacă petentul suferă de o boală sau de mai multe boli şi care sunt acestea; dacă
boala (bolile) fac(e) imposibilă executarea imediată a pedepsei privative de libertate;
- în caz afirmativ, să se precizeze dacă boala/bolile poate/pot sau nu poate/pot fi
tratată/tratate în reţeaua sanitară a Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor;
- dacă specificul bolii permite sau nu tratarea acesteia, cu asigurarea pazei
permanente, în reţeaua sanitară a Ministerului Sănătăţii.
Procedura prealabilă sesizării instanţei nu are caracter public şi se desfăşoară fără
participarea procurorului ori citarea altor participanţi. Judecătorul delegat se
pronunţă prin încheiere, inclusiv în cazul declinării competenţei de soluţionare
a cererii (Jud. Sectorului 5, Secţia penală, încheierea din 15 martie 2016, nepublicată).
În cazul în care petentul condamnat îşi menţine cererea, după primirea raportului de
expertiză medico-legală judecătorul delegat cu executarea va sesiza instanţa în a cărei
rază teritorială se află locul de deţinere în vederea soluţionării cererii de întrerupere
a executării pedepsei; în ipoteza în care, până la întocmirea raportului de expertiză
medico-legală, petentul condamnat îşi retrage cererea, judecătorul delegat cu
executarea va lua act prin sentinţă de manifestarea acestuia de voinţă, nefiind
necesară sesizarea instanţei în a cărei rază teritorială se află locul de deţinerecare să
pronunţe o asemenea soluţie.
La judecarea cazurilor de întrerupere a executării pedepsei închisorii sau
a detenţiunii pe viaţă, indiferent de temeiul juridic al acestora, se citează şi
administraţia penitenciarului în care execută pedeapsa condamnatul [art. 597 alin.
(1) C.proc.pen.].
Instanţa competentă este cea corespunzătoare în grad celei de executare în
circumscripţia căreia se află locul de deţinere în care se află încarcerat condamnatul
la momentul formulării cererii. Aceasta rămâne competentă chiar dacă ulterior
acestui moment condamnatul este transferat în alt loc de deţinere, temporar ori
definitiv.
Pentru identitate de raţiune, în ipoteza transferului condamnatului după formularea
cererii, va fi citată tot administraţia locului de deţinere unde se afla acesta la
momentul respectiv.
Nelegala citare a administraţiei de deţinere – care urmează a fi reţinută inclusiv în
cazul citării locului de deţinere unde a fost transferat condamnatul – se sancţionează
cu nulitatea relativă a actelor efectuate la termenul de judecată respectiv.
Sancţiunea se aplică în condiţiile art. 282 C.proc.pen., cu respectarea, în ceea ce
priveşte termenul de invocare a neregularităţii procedurii de citare, a dispoziţiilor art.
263 C.pen. (a se vedea supra comentariul art. 263).
2.2. Determinarea instanţei competente în cazul recunoaşterii unei hotărâri
judecătoreşti străine conform Legii nr. 302/2004. Dacă soluţia de condamnare la
pedeapsa închisorii sau a detenţiunii pe viaţă a fost stabilită printr-o hotărâre
judecătorească străină, recunoscută potrivit art. 134-136 din Legea nr. 302/2004,
instanţa care a efectuat această procedură nu devine instanţă de executare, aceasta
urmând a fi stabilită potrivit normelor de drept intern, astfel cum prevede art. 135
alin. (12) din Legea nr. 302/2004, potrivit căruia punerea în executare a pedepsei se
face potrivit dispoziţiilor din Codul de procedură penală. Pe cale de consecinţă,
instanţa de executare va fi instanţa care, potrivit normei interne, ar fi fost competentă
să soluţioneze în primă instanţă cauza în care a fost aplicată pedeapsa închisorii sau
a detenţiunii pe viaţă cu privire la care se solicită întreruperea executării. În raport
de aceasta se determină instanţa competentă să soluţioneze cererea de întrerupere
a executării pedepsei formulată de petentul condamnat, conform art. 593 C.proc.pen.
2.3. Termenul de întrerupere a executării pedepsei închisorii ori a detenţiunii
pe viaţă. Deoarece art. 592 alin. (2) C.proc.pen. nu face trimitere la art. 591 alin. (6)
C.proc.pen., care în teza a II-a conţine o reglementare a situaţiei în care nu s-a
stabilit un termen de amânare, iar art. 594 alin. (2) C.proc.pen. priveşte exclusiv
o ipoteză în care s-a stabilit un termen de întrerupere, urmează ca în prin hotărârea
de admitere a cererii de întrerupere a executării pedepsei [atât în cazul prevăzut
de art. 592 alin. (2) C.proc.pen. raportat la art. 589 alin. (1) lit. a) C.proc.pen., cât şi
în cel prevăzut de 592 alin. (2) C.proc.pen. raportat la art. 589 alin. (1) lit. b)
C.proc.pen.] să se stabilească un termen al întreruperii executării pedepsei [art. 594
alin. (2) C.proc.pen. folosind expresia „expirarea termenului de întrerupere”].
Termenul de întrerupere va fi stabilit în cazul prevăzut de art. 589 alin. (1) lit. a)
C.proc.pen. prin indicarea intervalului de timp pentru care se întrerupe executarea
pedepsei (săptămâni, luni), iar în cazul prevăzut de art. 589 alin. (1) lit. b)
C.proc.pen. prin indicarea momentului care face să înceteze cauza care a justificat
întreruperea obligaţiei de a executa pedeapsa – încetarea stării de graviditate,
împlinirea de către copil a vârstei de un an [„Admite cererea de întrerupere
a executării pedepsei formulată de petentul condamnat C.I.C. în baza art. 592
C.proc.pen. raportat la art. 589 alin. (1) lit. a) C.proc.pen., dispune întreruperea
executării pedepsei de 5 ani şi 7 luni închisoare aplicată condamnatului prin sentinţa
penală nr. 92 din 31 ianuarie 2014 a Jud. Cornetu, definitivă prin decizia penală nr.
506/A din 18 aprilie 2014 a C.A. Bucureşti, Secţia a II-a, pe o perioadă de 3 (trei)
luni, de la data punerii efective în libertate” – Jud. Sectorului 5, Secţia penală,
extras din minuta sentinţei nr. 2309 din 29 septembrie 2014, nepublicată; „Admite
cererea. Dispune întreruperea executării pedepsei de 3 ani închisoare aplicată
petentei-condamnate I.M. prin sentinţa penală nr. 80 din 31 ianuarie 2013
pronunţată de Trib. Bucureşti, Secţia a II-a penală şi rămasă definitivă prin decizia
penală nr. 1930 din 4 iunie 2014 a I.C.C.J., până la încetarea stării de graviditate”
– Trib. Bucureşti, extras din minuta sentinţei penale nr. 1829 din 24 iunie
2014 (http//:portal.just.ro)].
În cazul în care cererea este formulată de o condamnată gravidă, având în vedere
că art. 589 alin. (1) lit. b) teza I C.proc.pen. prevede că întreruperea se acordă până
la încetarea cauzei care a determinat-o, nu se va putea dispune întreruperea
executării până la data împlinirii de către copil a vârstei de un an deoarece nu aceasta
este cauza de întrerupere incidentă la momentul soluţionării cererii, cu excepţia
situaţiei în care, înainte de încetarea stării de graviditate, condamnata a născut şi îşi
menţine cererea formulată.
În cazul în care cererea este întemeiată pe dispoziţiile art. 592 alin. (2) C.proc.pen.
raportat la art. 589 alin. (1) lit. a) teza a II-a C.proc.pen., prin minută se va putea
stabili, pe baza actului de naştere al copilului, un termen al întreruperii executării
pedepsei închisorii sau detenţiunii pe viaţă care va expira la data la care copilul
împlineşte vârsta de un an, dată care va fi menţionată în dispozitivul hotărârii.
În cazul în care se omite stabilirea termenului întreruperii executării pedepsei închisorii
sau detenţiunii pe viaţă, se va putea face contestaţie la executare în baza art. 598
alin. (1) lit. c) C.proc.pen. în scopul stabilirii acestuia.
2.4. Respingerea cererii ca fiind rămasă fără obiect. Atunci când înainte de
pronunţarea unei soluţii asupra cererii formulate, persoana condamnată este
eliberată din starea de detenţie, cererea va fi respinsă ca fiind rămasă fără obiect,
întrucât întreruperea executării pedepsei privative de libertate are ca efect o punere
temporară în libertate a persoanei condamnate, pe timpul cât durează cauza ce
o împiedică a executa pedeapsa, timp care nu intră în calculul pedepsei. În aceste
condiţii, dacă între momentul sesizării instanţei şi cel al soluţionării cererii
condamnatul este pus în libertate – indiferent de motiv: eliberare ca urmare a împlinirii
duratei pedepsei, ca urmare a aplicării unui act de clemenţă (graţiere, amnistie),
liberare condiţionată etc. – instanţa constatând că nu mai este posibilă acordarea
beneficiului întreruperii executării pedepsei, respinge cererea de întrerupere
formulată ca rămasă fără obiect (Jud. Sectorului 4, Secţia penală, sentinţa nr. 2607
din 30 iulie 2014; Jud. Oradea, Secţia penală, sentinţa penală nr. 882 din 1 iulie 2015,
nepublicate).
2.5. Executarea unei pedepse stabilite ca urmare a săvârşirii unei pluralităţi de
infracţiuni. Dispoziţiile art. 592 alin. (1) C.proc.pen. raportat la art. 589 alin. (6)
C.proc.pen. sunt incidente şi în ipoteza în care petentul a fost condamnat pentru
infracţiuni concurente, însă în cauze diferite, fiind emise mai multe mandate de
executare a pedepsei; în acest caz, chiar dacă nu s-a procedat la contopirea
pedepselor aplicate, obţinerea întreruperii executării pedepsei prin raportare la
mandatul pus în executare va produce efecte, neputându-se considera că punerea în
libertate nu este posibilă din cauza punerii în executare a altui mandat de executare
a pedepsei sau că până la efectuarea contopirii cererea de întrerupere a executării
pedepsei ar fi inadmisibilă. Aceasta întrucât, astfel cum rezultă din dispoziţiile art.
589 alin. (1) C.proc.pen., cauzele care determină întreruperea executării pedepsei
închisorii ori a detenţiunii pe viaţă au caracter obiectiv, nedeterminat de executarea
pedepsei stabilite printr-o anumită hotărâre. Ceea ce se constată printr-o hotărâre
prin care se admite o cerere de întrerupere a executării pedepsei este că nu se poate
continua executarea acesteia la momentul respectiv, datorită caracterului obiectiv al
cauzei, fiind fără relevanţă hotărârea ori hotărârile prin care au fost stabilite astfel
de pedepse.
2.6. Caracterul executoriu al hotărârii. Spre deosebire de hotărârea de admitere
a cererii de amânare a executării pedepsei pronunţată de prima instanţă, hotărârea
primei instanţe de admitere a cererii de întrerupere a executării pedepsei sau
a detenţiunii pe viaţă nu este executorie de drept în niciunul dintre cele două
cazuri.
În acest sens sunt dispoziţiile art. 592 alin. (3) C.proc.pen., potrivit cărora contestaţia
formulată de procuror împotriva soluţiei de admitere a cererii de întrerupere
a executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă este suspensivă de
executare – dispoziţii care nu pot produce efecte dacă însuşi termenul de contestare
este suspensiv de executare.
La aceeaşi concluzie se ajunge şi pe cale de interpretare logică a absenţei unei
trimiteri în textul de lege [art. 592 C.proc.pen.] la dispoziţiile art. 589 alin. (5)
C.proc.pen. care reglementează caracterul executoriu de drept al hotărârii
pronunţate în primă instanţă în materia amânării executării pedepsei închisorii sau
a pedepsei detenţiunii pe viaţă, cu concluzia că în cazurile de întrerupere a executării
pedepsei sunt incidente dispoziţiile de drept comun în materie (a se
vedea supra comentariul art. 551).
Art. 593
Instanţa competentă

Lucreţia Albertina Postelnicu, Constantin Cristinel Meceanu

(1) Instanţa competentă să dispună asupra întreruperii executării pedepsei este

instanţa în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere, corespunzătoare în
grad instanţei de executare.
(2) Cererea de prelungire a întreruperii anterior acordate se soluţionează de
instanţa care a dispus întreruperea executării pedepsei.
(3) Hotărârea prin care instanţa se pronunţă asupra cererii de întrerupere
a executării pedepsei poate fi atacată cu contestaţie la instanţa ierarhic
superioară, în termen de 3 zile de la comunicare.
Corelaţii legislative: art. 50 alin. (4), art. 51, art. 4251 alin. (6), (7), art. 553, art. 597
alin. (1) C.proc.pen.
Comentariu
1. Instanţa competentă să soluţioneze cererea de întrerupere a executării
pedepsei. Art. 593 alin. (1) C.proc.pen. stabileşte o competenţă teritorială
exclusivă pentru instanţa în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere
a condamnatului.
Instanţa competentă teritorial se determină prin raportare la locul de deţinere în care
se afla persoana condamnată la momentul formulării cererii. Transferul ulterior al
acesteia către una sau mai multe unităţi penitenciare, înainte sau pe parcursul
judecării cererii, nu conduce la schimbarea instanţei competente.
Din punct de vedere material, este competentă instanţa corespunzătoare în grad
instanţei de executare. Prin urmare, aceasta se determină prin raportare la gradul
jurisdicţional al instanţei de executare stabilită conform dispoziţiilor art. 553
C.proc.pen.
Pentru stabilirea instanţei competente se administrează proba cu înscrisuri –
hotărârea ori, după caz, hotărârile judecătoreşti în executarea cărora se află
condamnatul, mandatul/mandatele de executare a pedepsei închisorii emise, dovezi
rezultând din înscrisurile de înaintare a cererii de întrerupere a executării pedepsei
închisorii ori a detenţiunii pe viaţă.
În jurisprudenţa constantă a instanţelor naţionale se reţine că, prin „instanţă în
a cărei rază teritorială se află locul de deţinere” se înţelege instanţa în a cărei
circumscripţie se găseşte locul de deţinere unde se afla condamnatul la data
formulării cererii de întrerupere a executării pedepsei, nu cea în a cărei
circumscripţie se găseşte locul de deţinere unde condamnatul a fost transferat
ulterior formulării unei astfel de cereri. Este, astfel, relevant locul de deţinere unde
se afla condamnatul la data scrisă pe cererea de la dosarul cauzei ori la data
expedierii actului de sesizare. Chiar dacă, ulterior formulării cererii, condamnatul
a fost transferat la un alt loc de deţinere, această împrejurare nu este de natură să
schimbe competenţa de soluţionare a cererii de întrerupere a executării pedepsei,
astfel cum aceasta a fost stabilită potrivit dispoziţiilor art. 593 C.proc.pen. (I.C.C.J.,
Secţia penală, decizia nr. 204 din 19 februarie 2013).
C.proc.pen. nu a mai reluat soluţia trimiterii pe cale administrativă a cererilor de
întrerupere a executării pedepsei adresate altei instanţe decât cea competentă
material şi teritorial, în aceste cazuri urmând a se declina competenţa de soluţionare
a cererii.
În cazul prevăzut de art. 592 raportat la art. 589 alin. (1) lit. a) C.proc.pen.,
competenţa de soluţionare a cererii adresate altei instanţe decât cea competentă va
fi declinată prin încheiere, pronunţată de judecătorul delegat cu executarea. Şedinţa
de judecată nu este publică şi se desfăşoară fără participarea procurorului ori
a condamnatului (Jud. Sectorului 5, încheierea judecătorului delegat cu executarea din
10 octombrie 2014, nepublicată).
Încheierea este dată fără cale de atac [art. 50 alin. (4) C.proc.pen.].
În lipsa unei dispoziţii similare, în cazul prevăzut de art. 592 raportat la art. 589
alin. (1) lit. b) C.proc.pen., competenţa de soluţionare a cererii adresate altei
instanţe decât cea competentă va fi declinată prin sentinţă, dată fără cale de atac [art.
50 alin. (4) C.proc.pen.], pronunţată în şedinţă publică, cu participarea procurorului,
după citarea şi prezentarea persoanei condamnate aflate în stare de deţinere.
Când două sau mai multe instanţe se recunosc competente a judeca aceeaşi cauză
ori îşi declină competenţa reciproc, vor fi incidente dispoziţiile art. 51 C.proc.pen.
privitoare la conflictul pozitiv sau negativ de competenţă.
2. Prelungirea întreruperii executării pedepsei. Instanţa competentă. Conform
dispoziţiilor art. 593 alin. (2) C.proc.pen., cererea de prelungirea întreruperii
anterior acordate se soluţionează de instanţa care a dispus întreruperea executării
pedepsei.
Această competenţă este exclusivă, astfel încât, dacă persoana condamnată aflată în
stare de libertate adresează cererea de prelungire instanţei de executare, iar aceasta
este alta decât cea care a soluţionat cererea de întrerupere, urmează a fi declinată
competenţa de soluţionare a cererii de prelungire.
Aplicarea textului de lege a generat în practică interpretări diferite în ceea ce priveşte
instanţa competentă să soluţioneze cererea de prelungire a întreruperii executării
pedepsei în cazul în care se formulează o cerere de întrerupere a executării pedepsei
care este respinsă în primă instanţă, iar instanţa care a soluţionat contestaţia
împotriva hotărârii primei instanţe, în conformitate cu dispoziţiile art. 4251 alin. (7)
pct. 2 lit. a) C.proc.pen., a admis contestaţia, a desfiinţat hotărârea atacată şi
a admis cererea de întrerupere a executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe
viaţă.
S-au conturat două opinii.
Astfel, într-o primă opinie s-a apreciat că este competentă să soluţioneze cererea de
prelungire a întreruperii anterior acordate instanţa ce a soluţionat contestaţia şi
a dispus întreruperea executării pedepsei (în acest sens, Trib. Bucureşti, Secţia
penală, după ce, ca instanţă de control judiciar, prin decizia penală nr. 1540 din 19
septembrie 2014, a admis contestaţia formulată de condamnat împotriva sentinţei
penale nr. 2809 din 27 august 2014 pronunţată de Jud. Sectorului 4 şi a dispus
întreruperea executării pedepsei închisorii pe o durată de două luni, ulterior, prin
sentinţa nr. 2621 din 4 noiembrie 2014, a soluţionat în primă instanţă cererea de
prelungire formulată de condamnat).
Într-o a doua opinie competenţa de soluţionare a cererii de prelungire aparţine
instanţei ce a soluţionat în primă instanţă cererea de întrerupere admisă în
contestaţie.
În ipoteza discutată, interpretarea diferită a textului de lege este generată de
modalitatea de redactare a celor două alineate ale art. 593 C.proc.pen., alin. (1)
folosind sintagma „instanţă competentă să dispună (…)”, iar alin. (2) sintagma
„instanţa care a dispus întreruperea executării pedepsei”.
Apreciem că instanţa competentă să dispună asupra prelungirii întreruperii executării
pedepsei este instanţa care a soluţionat cererea de întrerupere a executării pedepsei în
primă instanţă, chiar dacă a respins cererea de întrerupere, admiterea căii de atac
formulate împotriva hotărârii primei instanţe neputând justifica o derogare de la
regulile de competenţă exclusivă, instituite de art. 593 alin. (2) C.proc.pen. În caz
contrar, o interpretare exclusiv gramaticală a sintagmei „de instanţa care a dispus
întreruperea executării pedepsei” ar conduce, în situaţia în care întreruperea
executării pedepsei este dispusă de instanţa de control judiciar, la o schimbare
a instanţei competente material să soluţioneze în primă instanţă şi în calea de atac
o cerere care priveşte întreruperea executării pedepsei închisorii ori a detenţiunii pe
viaţă.
Aşadar, competenţa exclusivă a instanţei în a cărei circumscripţie s-a aflat locul de
deţinere a condamnatului, corespunzătoare în grad instanţei de executare, care
a dispus întreruperea executării pedepsei, rămâne dobândită pentru toate cererile
având acelaşi obiect, formulate în continuare, până în momentul reîncarcerării.
Pentru a reţine această concluzie, menţionăm şi caracterul special al dispoziţiilor
alin. (2) al art. 593 C.proc.pen., care reglementează o competenţă specială în ceea ce
priveşte soluţionarea cererilor de prelungire a întreruperii anterioare.
În consecinţă, dacă, după formularea cererii, persoana condamnată este
reîncarcerată într-un penitenciar care nu se află în circumscripţia instanţei care
a acordat prelungirea anterioară, competenţa acesteia din urmă rămâne dobândită,
chiar dacă se va califica sesizarea ca fiind una de întrerupere a executării pedepsei şi
nu se va declina competenţa.
Pentru a reţine această soluţie avem în vedere că normele de declinare a competenţei
sunt reglementate în Partea generală a Codului de procedură penală şi, pentru acest
motiv, în lipsa unor dispoziţii contrare, sunt aplicabile tuturor procedurilor
reglementate în Partea specială a Codului, aşadar şi celor privitoare la executarea
hotărârilor. Din analiza acestora rezultă că momentul în raport de care se analizează
competenţa unui organ judiciar de a soluţiona o cauză este cel al sesizării. Soluţia
declinării competenţei instanţei penale după ce a fost legal învestită este expres
prevăzută doar pentru cazurile reglementate de art. 48 C.proc.pen. („Competenţa în
caz de schimbare a calităţii inculpatului”) şi art. 49 C.proc.pen. („Competenţa în caz
de schimbare a încadrării juridice sau a calificării faptei”). Pe cale de consecinţă,
o astfel de soluţie este excepţională şi, deci, nu poate fi adoptată în alte situaţii, astfel
încât, pentru ipoteza analizată, soluţia este cea a menţinerii competenţei instanţei
legal sesizate cu o cerere de prelungire a întreruperii executării pedepsei.
După reîncarcerare, o nouă cerere de întrerupere a executării pedepsei va fi
soluţionată de instanţa în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere,
corespunzătoare în grad instanţei de executare, conform art. 593 alin. (1) C.proc.pen.
Hotărârea prin care instanţa se pronunţă asupra cererii de întrerupere a executării
pedepsei poate fi atacată cu contestaţie la instanţa ierarhic superioară, în termen de
3 zile de la comunicare, de către condamnat sau procuror.
Administraţia penitenciarului în care execută pedeapsa condamnatul, deşi poate
formula cerere de întrerupere a executării pedepsei, în cazul prevăzut de art. 592
raportat la art. 589 alin. (1) lit. a) C.proc.pen., şi se citează la judecarea ambelor
cazuri de întrerupere a executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă,
întrucât art. 597 alin. (1) C.proc.pen. nu distinge, nu este titulară a dreptului de
a formula contestaţie, deoarece nu face parte din „(...) subiecţii procesuali la care
hotărârea atacată se referă” în sensul art. 4251 alin. (2) C.proc.pen., hotărârea
pronunţată privind exclusiv persoana condamnată.
Contestaţia formulată de procuror este suspensivă de executare [art. 592 alin. (3)
C.proc.pen.].
Dacă este formulată în termen, efectul suspensiv de executare va dura până la
soluţionarea contestaţiei.
Conform art. 4251 alin. (6), (7) C.proc.pen., la soluţionarea contestaţiei se citează
persoana condamnată căreia i se asigură asistenţă juridică gratuită, dacă nu are
avocat ales. Participarea procurorului este obligatorie.
Contestaţia se soluţionează prin decizie.
Art. 594
Evidenţa întreruperii executării pedepsei

Lucreţia Albertina Postelnicu, Constantin Cristinel Meceanu

(1) Instanţa care a dispus întreruperea executării pedepsei comunică de îndată
această măsură instanţei de executare, locului de deţinere şi organului de
poliţie.
(2) Instanţa de executare şi administraţia locului de deţinere ţin evidenţa
întreruperilor acordate. Dacă la expirarea termenului de întrerupere persoana
condamnată la pedeapsa închisorii nu se prezintă la locul de deţinere,
administraţia trimite de îndată o copie de pe mandatul de executare organului
de poliţie, în vederea executării. Pe copia mandatului de executare se
menţionează şi cât a mai rămas de executat din durata pedepsei.
(3) Administraţia locului de deţinere comunică instanţei de executare data la
care a reînceput executarea pedepsei.
(4) Timpul cât executarea a fost întreruptă nu se socoteşte în executarea
pedepsei.
(5) Pedeapsa accesorie se execută şi pe durata întreruperii executării pedepsei
închisorii sau a detenţiunii pe viaţă.
Corelaţii legislative: art. 65 alin. (3) C.pen.; art. 84 pct. 12 R.O.I.I.J.; art. 5 parag. 1
CEDO
Comentariu
1. Punerea în executare a hotărârii de întrerupere a executării pedepsei.
Standardul CEDO. În scopul punerii în executare şi luării în evidenţă, o copie
a minutei prin care a fost admisă cererea de întrerupere a executării pedepsei se
comunică, de îndată după pronunţare, locului de deţinere şi organului de poliţie
desemnat cu supravegherea persoanei condamnate.
Dacă hotărârea a fost pronunţată de instanţa în a cărei circumscripţie se află locul
de deţinere, corespunzătoare în grad instanţei de executare, o copie a minutei va fi
comunicată şi acestei din urmă instanţe.
La primirea comunicării, persoana condamnată va fi pusă în libertate de
administraţia locului de deţinere în cel mai scurt timp.
Instanţa care a admis cererea va acorda o atenţie deosebită respectării dispoziţiei legii
de comunicare „de îndată” a dispoziţiei de punere în libertate, urmărind ca adresa
emisă în acest scop să conţină toate datele necesare punerii în executare fără
întârziere (datele de identificare ale condamnatului, pedeapsa executată, locul de
deţinere).
În cazul hotărarilor care devin executorii la sfarşitul zilei, punerea în executare
trebuie să se facă de îndată. Astfel, instanţele trebuie să ia măsuri pentru a asigura
comunicarea soluţiilor de punere în libertate în cel mai scurt timp de la data când
acestea devin executorii, fără a avea relevanţă dacă programul de lucru s-a încheiat
şi, de asemenea, penitenciarul trebuie să ia măsuri de organizare internă, astfel încât
să existe permanent personalul necesar pentru realizarea formalităţilor de punere în
libertate (per a contrario, CtEDO, Calmanovici c. României, hotărârea din 1 iulie 2008,
parag. 77; Ogică c. României, hotărârea din 27 mai 2010, parag. 64).
Întârzierea imputabilă autorităţilor în aducerea la îndeplinire a dispoziţiei de punere
în libertate este de natură a conduce la o încălcare a art. 5 parag. 1 CEDO, sub acest
aspect, în jurisprudenţa CtEDO reţinându-se că, deşi o întârziere în punerea în
executare a unei decizii de repunere în libertate este inevitabilă, aceasta trebuie să
fie redusă la minim.
În jurisprudenţa CtEDO s-a reţinut că a fost respectat acest standard într-o cauză în
care formalităţile de punere în libertate au fost finalizate după şapte ore de la data la
care s-a dispus prin hotărârea instanţei soluţia de punere în libertate (Giulia Manzoni
c. Italiei, parag. 25). Dimpotrivă, s-a apreciat ca incompatibilă cu dispoziţiile art. 5
parag. 1 CEDO o întârziere de 11 ore în executarea hotărârii de punere imediată în
libertate (Quinn c. Franţei, parag. 39-43), o zi (Bojilov c. Bulgariei, parag. 39), 16 ore
(Calmanovici c. României, parag. 77-80), 48 de ore (Ogică c. României, parag. 64) (D.C.
Bunea, în D.C. Bunea ş.a., Dicţionar de drepturile omului, 2013, p. 673).
2. Evidenţa întreruperilor. La nivelul instanţelor, potrivit art. 84 alin. (1) pct. 12
R.O.I.I.J., evidenţa în legătură cu întreruperea executării pedepselor privative de
libertate se ţine separat de Registrul de evidenţă şi punere în executare a hotărârilor
penale. În Registrul de evidenţă a întreruperii executării pedepselor privative de
libertate se menţionează informaţii complete referitoare la pedeapsa a cărei
întrerupere s-a dispus, precum şi hotărârea prin care a fost admisă cererea de
întrerupere, data punerii în libertate, data reprimirii în penitenciar.
Lucrările de comunicare poartă numărul de ordine al poziţiei din registrul de
executări penale şi numărul dosarului, sub formă de fracţie.
Administraţia locului de deţinere unde s-a aflat încarcerat condamnatul în momentul
întreruperii ţine, de asemenea, o evidenţă a întreruperilor acordate.
La împlinirea termenului de întrerupere a executării, persoana condamnată la
pedeapsa închisorii sau a detenţiunii pe viaţă are obligaţia de a se prezenta la locul
de deţinere de unde a fost eliberată.
Înainte de expirarea perioadei stabilite pentru întreruperea executării pedepsei,
persoana condamnată poate să formuleze o nouă cerere cu acelaşi obiect. Formularea
cererii nu împiedică reîncarcerarea, dacă în timpul soluţionării cererii de prelungire
a întreruperii anterioare se împlineşte termenul acesteia.
Dacă această obligaţie de prezentare la expirarea duratei întreruperii nu este
respectată, administraţia trimite, de îndată, o copie de pe mandatul de executare
organului de poliţie, în vederea executării. Pe copia mandatului de executare se
menţionează şi cât a mai rămas de executat din durata pedepsei.
Arestarea în vederea reîncarcerării se efectuează conform art. 557 C.proc.pen., care
se aplică în mod corespunzător.
Administraţia locului de deţinere comunică instanţei de executare data la care
a reînceput executarea pedepsei.
3. Prescripţia executării pedepsei. Pedepsele accesorii. Pe durata întreruperii
este suspendat cursul prescripţiei executării pedepsei, iar timpul cât executarea
pedepsei a fost întreruptă nu se socoteşte în cuantumul acesteia.
În acord cu dispoziţiile art. 65 alin. (3) C.pen., care stabilesc că pedeapsa accesorie
a interzicerii exercitării unor drepturi se execută din momentul rămânerii definitive
a hotărârii de condamnare şi până când pedeapsa principală privativă de libertate
a fost executată sau considerată ca executată, art. 594 alin. (4) C.proc.pen. prevede
că pedeapsa accesorie se execută şi pe durata întreruperii executării pedepsei
închisorii sau a detenţiunii pe viaţă. Pe cale de consecinţă, în acest interval de timp
condamnatul nu va putea exercita drepturile care i-au fost interzise prin hotărârea
de condamnare cu titlu de pedeapsă accesorie.
Art. 595
Intervenirea unei legi penale noi

Lucreţia Albertina Postelnicu, Constantin Cristinel Meceanu

(1) Când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare sau a hotărârii

prin care s-a aplicat o măsură educativă intervine o lege ce nu mai prevede ca
infracţiune fapta pentru care s-a pronunţat condamnarea ori o lege care prevede
o pedeapsă sau o măsură educativă mai uşoară decât cea care se execută ori
urmează a se executa, instanţa ia măsuri pentru aducerea la îndeplinire, după
caz, a dispoziţiilor art. 4 şi 6 din Codul penal.
(2) Aplicarea dispoziţiilor alin. (1) se face din oficiu sau la cererea procurorului
ori a persoanei condamnate de către instanţa de executare, iar dacă persoana
condamnată se află în executarea pedepsei sau a unei măsuri educative, de către
instanţa corespunzătoare în grad în a cărei circumscripţie se află locul de
deţinere sau, după caz, centrul educativ ori centrul de detenţie.
Corelaţii legislative: art. 4, art. 6 C.pen.; art. 23 din Legea nr. 255/2014; art. 598
alin. (1) lit. d) C.proc.pen.
Comentariu
1. Incidenţa procedurii prevăzute de dispoziţiile art. 595 C.proc.pen. Procedura
prevăzută de dispoziţiile art. 595 C.proc.pen. este incidentă în cazul în care, pe
parcursul executării unei pedepse, indiferent de natura acesteia, sau a unei măsuri
educative, intervine o lege care fie dezincriminează fapta pentru care s-a dispus
sancţiunea penală, în condiţiile art. 4 C.pen. (ce se completează cu dispoziţiile art. 3
din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr.
286/2009 privind Codul penal), fie este mai favorabilă, în condiţiile art. 6 C.pen.,
stabilind obligaţia instanţei de a lua măsuri, din oficiu, pentru aplicarea dispoziţiilor
legii noi.
2. Deciziile Curţii Constituţionale a României de constatare
a neconstituţionalităţii unui text de incriminare
2.1. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale evidenţiază două tipuri de soluţii prin care
se stabileşte neconstituţionalitatea unui text de lege:
1) decizii prin care se constată că un text de lege este neconstituţional în tot sau în
parte [a se vedea, în acest sens, D.C.C. nr. 363 din 7 mai 2015 referitoare la admiterea
excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 241/2005 (M.Of.
nr. 495 din 6 iulie 2015) şi
2) decizii cu rezervă de interpretare.
În primul caz, „ca o consecinţă a caracterului obligatoriu erga omnes al deciziilor
Curţii Constituţionale, pronunţate în baza art. 144 lit. c) din Constituţie [art. 146 lit.
d) în Constituţia din 2003 – n.n.], prin care se constată neconstituţionalitatea unei
legi sau a unei ordonanţe, prevederea normativă a cărei neconstituţionalitate a fost
constatată nu mai poate fi aplicată de niciun subiect de drept (cu atât mai puţin de
autorităţile şi instituţiile publice). (...) Fără îndoială că, în urma pronunţării unei
decizii prin care Curtea Constituţională constată neconstituţionalitatea unei legi sau
ordonanţe, Parlamentul sau, după caz, Guvernul, are obligaţia de a interveni în
sensul modificării sau al abrogării actului normativ declarat ca fiind
neconstituţional. Dar (...) aceasta nu înseamnă că, în situaţia în care o asemenea
intervenţie nu s-ar produce ori ar întârzia, decizia Curţii Constituţionale şi-ar înceta
efectele. Dimpotrivă, aceste efecte se produc în continuare, fiind opozabile erga
omnes, în vederea asigurării supremaţiei Constituţiei. (...)” (D.C.C. nr. 186 din 18
noiembrie 1999).
În literatura de specialitate, cu privire la acest efect, s-a arătat că, în mod
practic, consecinţele pe care abrogarea şi constatarea neconstituţionalităţii unei norme
juridice (aceasta din urmă la expirarea termenului de 45 de zile de la publicarea
deciziei Curţii Constituţionale şi dacă legiuitorul nu intervine în sensul punerii de
acord a prevederilor neconstituţionale cu dispoziţiile constituţiei) sunt în sensul că
norma respectivă nu se mai aplică. Cu toate acestea cele două instituţii nu se
confundă (M. Safta, Drept constituţional şi instituţii politice, Vol. II. Instituţii politice,
Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2015, p. 348).
În cel de-al doilea caz, Curtea Constituţională a stabilit că: „Indiferent de
interpretările ce se pot aduce unui text, atunci când Curtea Constituţională a hotărât
că numai o anumită interpretare este conformă cu Constituţia, menţinându-se,
astfel, prezumţia de constituţionalitate a textului în această interpretare,
atât instanţele judecătoreşti, cât şi organele administrative trebuie să se conformeze
deciziei Curţii şi să o aplice ca atare” (D.C.C. nr. 536 din 28 aprilie 2011, în Constituţia
României. Decizii ale Curţii Constituţionale, hotărâri C.E.D.O., hotărâri C.J.U.E.,
legislaţie conexă, ed. îngrijită de T. Toader şi M. Safta, Ed. Hamangiu, Bucureşti,
2015, p. 410).
Caracterul obligatoriu erga omnes al deciziilor Curţii Constituţionale, prin care se
constată neconstituţionalitatea unei legi sau a unei ordonanţe, implică existenţa
răspunderii juridice în cazul nerespectării acestor decizii. Sub acest aspect există
echivalenţă cu situaţia în care nu este respectată o lege adoptată de Parlament ori
o ordonanţă emisă de Guvern (D.C.C. nr. 169 din 2 noiembrie 1999). Aceste decizii
produc efecte erga omnes, ele fiind obligatorii pentru toate persoanele şi autorităţile
publice, inclusiv pentru instanţele judecătoreşti (D.C.C. nr. 52 din 19 martie 1998;
aceste decizii sunt citate în suportul de curs pus la dispoziţia auditorilor I.N.M. de
catedra de drept constituţional).
2.2. Cu privire la principiul legalităţii pedepselor, a cărui expresie o constituie
dispoziţiile art. 4 C.pen., art. 6 C.pen. şi art. 595 C.proc.pen., I.C.C.J. a reţinut că:
„principiul legalităţii pedepselor impune ca pedeapsa aplicată în baza legii vechi să
aibă susţinere şi în legea nouă, nefiind admisă executarea unei pedepse mai mari
decât cea aplicabilă potrivit legii noi mai favorabile” (I.C.C.J., Completul pentru
dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, Decizia nr. 6 din 26 mai
2014 şi Decizia nr. 8 din 26 mai 2014).
Consecinţa dispariţiei suportului legal al normei de incriminare în baza căreia a fost
aplicată o pedeapsă, prin abrogarea lui, este dispariţia susţinerii în ordinea juridică,
în continuare, a pedepsei aplicate în baza legii abrogate. Într-o astfel de situaţie
executarea pedepsei trebuie să înceteze, conform art. 4 C.pen.
Astfel cum s-a arătat în considerentele care preced, efectul constatării
neconstituţionalităţii unui text de incriminare constă tocmai în dispariţia din ordinea
juridică a textului de lege respectiv.
Acest efect este reţinut şi în jurisprudenţa I.C.C.J. care, într-o cauză, a constatat că,
întrucât „în conformitate cu dispoziţiile art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992,
dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare constatate ca fiind neconstituţionale
îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii
Constituţionale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu
pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, I.C.C.J.
constată că prin declararea ca neconstituţionale a dispoziţiilor art. 6 din Legea nr.
241/2005a operat o dezincriminare a acestei fapte” (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr.
330/A din 29 septembrie 2015).
În alte cuvinte, în ipoteza discutată, la expirarea termenului de 45 de zile de la
publicarea deciziei Curţii Constituţionale şi dacă legiuitorul nu intervine în sensul
punerii de acord a prevederilor neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, textul
de incriminare încetează să mai existe şi, odată cu el, şi suportul juridic al executării
pedepselor aplicate în baza lui.
Ţinând cont de aceste efecte considerăm că absenţa legii de dezincriminare nu poate
constitui un motiv pentru a refuza aplicarea dispoziţiilor art. 595 C.proc.pen. şi art. 4
C.pen.
Ceea ce este esenţial este că pedeapsa aplicată în baza textului de lege declarat
neconstituţional de Curtea Constituţională nu mai are suport legal şi, deci, nu mai
poate fi executată în continuare. A nu recunoaşte acest efect echivalează cu a nu
aplica deciziile Curţii Constituţionale ceea ce, cel puţin pentru instanţele
judecătoreşti, nu poate fi o opţiune. Pasivitatea legiuitorului, care nu îşi îndeplineşte
obligaţia de a interveni pentru a înlătura legea a cărei neconstituţionalitate a fost
constatată, în condiţiile în care efectele concrete ale deciziei de neconstituţionalitate
şi cele ale legii care ar trebui dată în baza acesteia sunt aceleaşi din punct de vedere
juridic, nu poate constitui un motiv de neaplicare a principiului legalităţii pedepsei.
În măsura în care legile sunt destinate să asigure drepturi concrete şi nu iluzorii,
apreciem că se impune valorificarea deciziilor Curţii Constituţionale în procedura
reglementată de art. 595 C.proc.pen.
În cazul particular al deciziilor Curţii Constituţionale cu rezervă de interpretare
a unor legi de incriminare, întrucât nu este necesară intervenţia formală
a legiuitorului, ceea ce rezultă în urma unor astfel de soluţii este un text de lege prin
care, prin interpretarea obligatorie, şi singura posibilă, dată de instanţa de contencios
constituţional se dezincriminează parţial unele fapte care, înainte de intervenţia
Curţii Constituţionale, puteau angaja răspunderea penală a celui care le săvârşea.
Aşadar există, formal, o lege care, în fapt şi în drept, dezincriminează anumite fapte,
incriminarea păstrându-se pentru altele.
2.3. Sintetizând:
- principiul legalităţii pedepsei impune ca pe întreaga durată a executării acesteia
sancţiunile penale să aibă un temei legal (a se vedea supra Decizia nr. 6 din 26 mai
2014 şi Decizia nr. 8 din 26 mai 2014);
- efectul concret al unei decizii de neconstituţionalitate a unei legi de incriminare este
acelaşi cu cel al legii de abrogare pe care Parlamentul ori, după caz, Guvernul au
obligaţia (a se vedea supra D.C.C. nr. 186 din 18 noiembrie 1999) de a o emite:
dezincriminarea unei anumite fapte [„încetează efectele juridice” conform art. 31 alin.
(3) din Legea nr. 47/1992];
- decizia Curţii Constituţionale prin care se constată neconstituţionalitatea unei legi
este obligatorie (şi) pentru instanţele de judecată, în lipsa unei legi/ordonanţe date
în intervalul de 45 de zile prevăzut de art. 147 alin. (1) din Constituţia României, la
fel ca o lege (a se vedea supra D.C.C. nr. 169 din 2 noiembrie 1999).
Astfel, persoanele condamnate în baza unor norme de incriminare declarate ulterior
neconstituţionale trebuie să poată obţine în baza deciziei Curţii Constituţionale,
încetarea executării pedepselor aplicate [în acest sens, în ceea ce priveşte aplicarea
D.C.C. nr. 363 din 7 mai 2015 referitoare la admiterea excepţiei de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 241/2005, a se vedea Jud.
Sibiu, Secţia penală, sentinţa penală nr. 73 din 3 februarie 2016; Jud. Sectorului 1,
Secţia penală, sentinţa penală nr. 578 din 22 iulie 2016, definitivă prin decizia nr. 687
din 28 august 2016 a Trib. Bucureşti, Secţia I penală, nepublicate; C.A. Oradea, Secţia
penală, sentinţa penală nr. 122/pi din 4 decembrie 2015(www.rolii.ro); în ceea ce
priveşte aplicarea D.C.C. nr. 405 din 15 iunie 2016 referitoare la excepţia de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 246 C.pen. din 1969, ale art. 297 alin. (1)
C.pen. şi ale art. 132 din Legea nr. 78/200, a se vedea Curtea de Apel Alba Iulia,
Secţia penală, decizia penală nr. 20 din 9 februarie 2017 prin care s-a constatat că
a intervenit o dezincriminare a infracţiunii de abuz în serviciu în situaţia în care
îndeplinirea defectuoasă a unei îndatoriri de serviciu are loc prin încălcarea oricărui alt
act normativ în afară de lege, ordonanţă sau ordonanţă de urgenţă, aceasta fiind şi
situaţia faptei pentru care a fost condamnat contestatorul din prezenta cauză şi s-a
dispus încetarea executării pedepsei principale, a celei complementare şi a celei
accesorii (hotărârea a fost făcută publică de Biroul de Informare şi Relaţii Publice al
Curţii de Apel Alba Iulia)].
2.4. O astfel de soluţie nu intră în contradicţie cu D.C.C. nr. 126 din 3 martie 2016,
deoarece, prin aceasta a fost înlăturată pentru o altă persoană decât cea care
a invocat excepţia de neconstituţionalitate, doar posibilitatea de a obţine revizuirea
hotărârii şi, în consecinţă, o rejudecare a cauzei şi o soluţie de achitare conform art.
16 alin. (1) lit. b) teza I C.proc.pen. Întrucât a judecat în limitele învestirii, aşa cum
rezultă din considerentele şi dispozitivul hotărârii, nu s-ar putea reţine că s-a
înlăturat şi posibilitatea de a obţine încetarea executării pedepsei (ori a unei părţi din
pedeapsă, după caz) ca urmare a unei decizii de neconstituţionalitate a unui text de
incriminare penală. Opinia concurentă exprimată în acest sens de unul dintre
judecătorii constituţionali [„(...) trebuie subliniat că în cauzele judecate definitiv până
la data publicării deciziei de admitere a Curţii Constituţionale numai revizuirea este
singurul şi unicul remediu pe care părţile îl au la dispoziţie. Chiar dacă norma de
incriminare a fost constatată ca fiind neconstituţională, hotărârile judecătoreşti
definitive la data deciziei Curţii nu pot fi repuse în discuţie sub aspectul
înlăturării/modificării/stingerii pedepsei în temeiul art. 595 sau art. 598 alin. (1) lit.
d) C.proc.pen. Este rolul legiuitorului ca, în urma deciziei Curţii, să adopte o lege de
punere în acord cu aceasta, în conformitate cu art. 147 alin. (1) din Constituţie, care
să cuprindă soluţia legislativă de dezincriminare, pentru ca subiectele de drept aflate
în executarea unei pedepse să beneficieze de dispoziţiile art. 4 sau art. 6, după caz,
din Codul penal, coroborate cu art. 595 C.proc.pen.”] nu are forţa obligatorie
a hotărârii şi, pentru motivele mai sus arătate, considerăm că nu poate fi primită.
O soluţie contrară apreciem că ridică şi o problemă de conformitate cu art. 7 parag.
1 CEDO. Astfel, întrucât prin dezincriminarea unei fapte, conform legislaţiei
naţionale, este obligatorie reducerea sau, după caz, înlăturarea în totalitate
a pedepsei aplicate, o astfel de măsură intră sub interdicţia retroactivităţii
pedepselor, consacrată de art. 7 parag. 1 CtEDO (CtEDO, Rio Prada c. Spaniei,
hotărârea din 21 octombrie 2013, parag. 88-89).
Deşi nu există o decizie prin care să se stabilească că art. 7 parag. 1 CEDO impune
şi aplicarea obligatorie a legii penale mai favorabile care intervine după ce o hotărâre
a rămas definitivă, considerăm că evoluţia în acest sens a interpretării aceluiaşi
articol în ceea ce priveşte efectele lui înainte de pronunţarea unei hotărâri definitive
[CtEDO, cauza Scoppola c. Italiei (nr. 2), hotărârea din 17 septembrie 2009, parag.
109 (http://hudoc.echr.coe.int)], justifică aprecierea că art. 7 parag. 1
CEDO nu garantează doar principiul neretroactivităţii legii penale mai severe, dar şi,
de asemenea, implicit, principiul retroactivităţii legii penale mai favorabile. Cum,
conform jurisprudenţei CtEDO, noţiunea de „drept” („droit” în franceză, „law” în
engleză), utilizată la art. 7, corespunde celei de „lege” care figurează în alte articole
ale Convenţiei, aceasta cuprinde atât dreptul izvorât din lege, cât şi din jurisprudenţă,
ce se caracterizează, printre altele, prin accesibilitate şi previzibilitate suficiente, iar
aceste condiţii calitative trebuie îndeplinite şi pentru pedeapsa pe care legea
o implică (CtEDO, Plechkov c. României, hotărârea din 16 septembrie 2014). Toate
acestea înseamnă că o decizie a Curţii Constituţionale se circumscrie noţiunii de
„drept” şi, deci, aplicarea ei poate fi analizată din perspectiva respectării art. 7 parag.
1 CEDO. În aceste condiţii aplicarea deciziilor Curții Constituționale devine
obligatorie.
3. Procedura prevăzută de dispoziţiile art. 595 C.proc.pen. este urgentă,
întrucât privarea de libertate a persoanelor aflate în executarea pedepselor pentru
fapte dezincriminate, respectiv care execută pedepse ce au depăşit cuantumul
maximului special prevăzut de legea nouă, contravine dispoziţiilor art. 5 parag. 1
CEDO. În acest sens, în opinia parţial separată a domnului judecător Paulo Pinto de
Albuquerque la hotărârea CtEDO în cauza Durmaz c. Turciei din data de 12 iulie
2011, se susţine că, dacă o lege penală mai favorabilă intră în vigoare, iar condiţiile
pentru aplicarea ei sunt îndeplinite într-o cauză, ea trebuie aplicată în acea cauză în
cel mai scurt termen posibil, adică în ziua intrării în vigoare a legii, dacă aceasta este
o zi lucrătoare sau, în caz contrar, în prima zi lucrătoare care urmează [citată în F.
Streteanu, Documentare privind aplicarea în timp a legii penale în condiţiile intrării
în vigoare a Noului Cod penal, p. 5 (www.just.ro)].
În acelaşi sens, la momentul intrării în vigoare a Codului penal, în materia cererilor,
contestaţiilor şi a sesizărilor având ca obiect aplicarea art. 4şi art. 6 C.pen.,
dispoziţiile art. 595 C.proc.pen. au fost înlocuite de dispoziţiile art. 23 din Legea nr.
255/2013 (lege temporară, ce a fost incidentă doar pentru cererile menţionate
formulate în termen de 6 luni de la intrarea în vigoare a Codului penal), prin care
a fost stabilită o procedură urgentă şi derogatorie de la dispoziţiile de drept comun
reglementate de art. 597 C.proc.pen. (judecata în primă instanţă s-a desfăşurat fără
participarea procurorului, a persoanei condamnate şi a avocatului acesteia, căreia
i se comunica termenul de soluţionare a cererii, acordându-i-se posibilitatea de
a formula concluzii scrise, hotărârea prin care se constată aplicabilitatea art. 4 şi art.
6 C.pen. şi se dispune punerea în libertate a condamnatului fiind executorie).
Dispoziţiile art. 6 alin. (1) C.pen., privitoare la legea mai favorabilă după judecarea
definitivă a cauzei, sunt aplicabile şi cu privire la hotărârea de condamnare
pronunţată de un alt stat faţă de cetăţenii români, dacă aceasta a fost recunoscută
în procedura reglementată de Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară
internaţională în materie penală, republicată, cu modificările şi completările
ulterioare (I.C.C.J., Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie
penală, Decizia nr. 13 din 5 iunie 2014).
4. În practica judiciară s-a pus o problemă de calificare a cererilor prin care se
solicită aplicarea legii de dezincriminare sau a legii penale mai favorabile, fie ca
cereri de intervenire a unei legi penale noi, fie ca şi contestaţii la executare, întemeiate
pe dispoziţiile art. 598 alin. (1) lit. d) C.proc.pen., prin care se invocă orice altă cauză
de stingere ori de micşorare a pedepsei.
Deşi cele două proceduri nu prezintă elemente diferite în ceea ce priveşte competenţa
şi procedura de soluţionare, acestea pot avea obiect diferit, în sensul că pe calea
contestaţiei la executare se verifică doar incidenţa cauzelor de stingere ori de
micşorare a pedepsei, iar pe calea cererilor prin care se solicită incidenţa
dispoziţiilor art. 4 şi art. 6 C.pen. se verifică cauzele de stingere ori de micşorare atât
a măsurilor educative, cât şi a măsurilor de siguranţă.
În acelaşi sens, instanţa supremă a făcut aceeaşi distincţie, şi anume contestaţia la
executare întemeiată pe prevederile art. 461 alin. (1) lit. d) C.proc.pen. din
1968 [corespondent art. 598 alin. (1) lit. d) C.proc.pen.] se poate face numai când se
invocă amnistia, prescripţia, graţierea sau orice altă cauză de stingere ori de
micşorare a pedepsei, precum şi orice alt incident ivit în cursul executării, iar
aplicabilitatea prevederilor art. 458 alin. (1) C.proc.pen. din 1968 (corespondent art.
595 C.proc.pen.) este limitată la situaţiile când după rămânerea definitivă a hotărârii
de condamnare intervine o lege ce nu mai prevede ca infracţiune fapta pentru care s-
a pronunţat condamnarea sau o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară decât cea
care se execută ori urmează a se executa (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 3200 din
18 mai 2006).
Practica judiciară nu este unitară însă în această privinţă, cererile prin care se
solicită verificarea incidenţei dispoziţiilor art. 4 şi art. 6 C.pen. în cazul pedepselor,
fiind calificate şi contestaţii la executare, întemeiate pe dispoziţiile art. 598 alin. (1)
lit. d) C.proc.pen. (Jud. Slatina, sentinţa nr. 127 din 24 februarie 2016, definitivă,
nepublicată).
5. Competenţa de soluţionare a cererilor de intervenire a unei legi penale
noi aparţine, în cazul în care persoana condamnată se află în stare de libertate,
instanţei de executare, iar în cazul în care persoana condamnată se află în executarea
pedepsei sau a unei măsuri educative, instanţei corespunzătoare în grad instanţei de
executare în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere sau, după caz, centrul
educativ ori centrul de detenţie.
În practica judiciară recentă, s-a deci că instanţa competentă să soluţioneze cererile
întemeiate pe dispoziţiile art. 595 C.proc.pen. se determină prin raportare la instanţa
de executare de la data pronunţării soluţiei de condamnare, chiar dacă ulterior acestui
moment, prin modificarea normelor de competenţă materială, o altă instanţă ar fi
competentă să soluţioneze în primă instanţă cauza în care s-a pronunţat hotărârea
pusă în executare. În consecinţă, dacă petentul-condamnat este încarcerat, instanţa
competentă va fi instanţei corespunzătoare în grad instanţei de executare în a cărei
circumscripţie se află locul de deţinere. S-a apreciat că anterioarele recursuri în
interesul legii date în materia reabilitării şi revizuirii cu privire la stabilirea instanţei
competente să soluţioneze astfel de cauze nu îşi au aplicabilitate în materia cererii
întemeiate pe art. 595 C.proc.pen. Cu atât mai puţin, s-a considerat că practica
judiciară a fostului Tribunal Suprem (în hotărârea judecătoriei de declinare
a competenţei, care a generat conflictul de competenţă cu tribunalul, sunt
citate deciziile nr. 1671/1977, 2786/1974 ale fostului Tribunal Suprem din G.
Antoniu, N. Volonciu, Practica judiciară penală, vol. IV, Ed. Academiei Române, p.
303) este relevantă, deoarece opinia exprimată în aceasta este mult anterioară
cererilor întemeiate pe dispoziţiile art. 595 C.proc.pen. (regulator de competenţă din
20 decembrie 2016, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a II-a penală, nepublicată).
Sesizarea instanţei se poate face din oficiu, la cererea procurorului sau a persoanei
interesate.
6. La momentul intrării în vigoare a legii de dezincriminare, în cazul în care
hotărârea penală definitivă nu a fost pusă în executare, biroul executări penale
al instanţei de executare nu va mai proceda la punerea în executare
a dispoziţiilor hotărârii judecătoreşti.
Intrarea în vigoare a C.pen. a generat mai multe ipoteze de dezincriminare, fie
abrogarea expresă, în sensul că anumite infracţiuni nu au mai fost reglementate de
noua lege penală (de exemplu, infracţiunea de prostituţie prevăzută de art. 328
C.pen. din 1969), fie abrogarea tacită, în sensul că a fost restrânsă sfera de incidenţă
a unui text, în ceea ce priveşte latura obiectivă a infracţiunii (de exemplu, în cazul
infracţiunii de vătămare corporală din culpă, fiind dezincriminată vătămarea
corporală din culpă prin care au fost produse leziuni traumatice între 1-90 de zile,
sau în cazul infracţiunii de tulburare de posesie, fapta fiind dezincriminată când
a fost comisă fără constrângere sau desfiinţarea ori mutarea semnelor de hotar) sau
în ceea ce priveşte latura subiectivă [de exemplu, reglementarea dispoziţiilor art. 19
alin. (3) C.pen.].
În cazul în care doar una dintre infracţiunile ce intră într-o pluralitate de infracţiuni
a fost dezincriminată, în urma descontopirii pedepselor se va constata dezincriminată
acea infracţiune, procedându-se fie la aplicarea pedepsei ce a mai rămas de executat
(în cazul în care pluralitatea era constituită doar din două infracţiuni) şi la
înlăturarea eventualului spor de pedeapsă aplicat pentru pluralitatea de infracţiuni,
fie la aplicarea unei pedepse în urma contopirii pedepselor, pentru infracţiunile ce
nu au fost dezincriminate, sporul urmând a fi reapreciat în funcţie de numărul şi
gravitatea infracţiunilor ce intră în pluralitatea de infracţiuni.
În acelaşi sens, în practica instanţelor judecătoreşti s-a decis că nu subzistă
autoritatea de lucru judecat a sporului de 8 luni anterior aplicat în urma contopirii
unui număr de şase pedepse şi că, urmare a dezincriminării uneia dintre infracţiunile
pentru care s-a dispus anterior condamnarea şi a recontopirii pedepselor pentru
celelalte infracţiuni incriminate în continuare, urmează a se analiza dacă se impune
menţinerea acestuia în acelaşi cuantum sau, dimpotrivă, reducerea cuantumului
sporului anterior aplicat. Considerând că sporul de 8 luni închisoare a fost pe deplin
corespondent gravităţii celor şase fapte supuse anterior contopirii şi că în prezent
urmează a se aprecia asupra gravităţii concrete a cinci fapte comise de condamnat,
instanţa a concluzionat că un spor de 7 luni închisoare este pe deplin corespondent
cu gravitatea infracţiunilor concurente comise (Jud. Iaşi, sentinţa nr. 750 din 8 aprilie
2014, definitivă, nepublicată).
Incidenţa legii de dezincriminare trebuie apreciată în concret, pe baza elementelor
reţinute prin hotărârea de condamnare, nefiind posibilă administrarea de probatorii
suplimentare în cererea de constatare a intervenirii legii penale noi cu privire la
situaţia de fapt reţinută, întrucât s-ar aduce atingere autorităţii de lucru judecat de
care se bucură hotărârea judecătorească de condamnare.
În cererea de constatare a intervenirii legii de dezincriminare urmează să se
stabilească dacă fapta concretă, ce era incriminată de legea veche, mai este
reglementată în legea penală nouă.
Astfel, instanţa a admis cererea de aplicare a legii penale de dezincriminare,
formulată în baza dispoziţiilor art. 595 C.proc.pen. şi, în raport de dispoziţiile art. 4
C.pen. şi art. 3 din Legea nr. 187/2012, s-a constatat că fapta de „port fără drept, în
locuri şi împrejurări în care s-ar putea primejdui viaţa sau integritatea corporală
a persoanelor, al unui obiect fabricat anume pentru tăiere”, prevăzută de art. 2 alin.
(1) pct. (1) din Legea nr. 61/1991, pentru care s-a dispus condamnarea la o pedeapsă
de 5 luni închisoare, nu mai constituie infracţiune în noua reglementare, întrucât nu
mai sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii incriminate în prezent în
cadrul dispoziţiilor art. 372 alin. (1) C.pen. În motivarea soluţiei s-a arătat că, din
analiza sentinţei penale de condamnare, rezultă că s-a dispus condamnarea pentru
această faptă, reţinându-se că persoana condamnată a pătruns în locuinţa părţilor
vătămate L.I. şi L.E., înarmată cu o secure, obiect fabricat anume pentru tăiere şi pe
care l-a folosit la tăierea victimelor. Or, în conformitate cu dispoziţiile art. 372 alin.
(1) C.pen., fapta de a purta fără drept obiecte fabricate anume pentru tăiere
constituie infracţiune doar în condiţiile în care se realizează la adunări publice,
manifestări cultural-sportive, în locuri special amenajate şi autorizate pentru
distracţie ori agrement sau în mijloace de transport în comun, constatându-se, astfel,
că fapta pentru care s-a dispus condamnarea la pedeapsa de 5 luni închisoare nu
mai este prevăzută ca infracţiune de legea nouă (Jud. Iaşi, sentinţa nr. 750 din 8
aprilie 2014, definitivă, nepublicată).
Într-o altă cauză, s-a respins cererea de aplicare a legii penale de dezincriminare, ca
nefondată, instanţa stabilind că infracţiunea de înşelăciune prevăzută de art. 215
alin. (1), (3), (4) C.pen. din 1969 are corespondent în dispoziţiile art. 244 alin. (1)
C.pen., pentru care legea prevede o pedeapsă de la 6 luni la 3 ani. În acest sens, s-a
reţinut că varianta tip este preluată într-o formulare identică în legea nouă, fiind
redus considerabil maximul special al pedepsei închisorii, iar variantele asimilate,
prevăzute de art. 215 alin. (3) şi (4) C.pen. din 1969, nu mai sunt prevăzute
în C.pen. Astfel, inducerea în eroare cu prilejul încheierii sau menţinerii unui
contract sau comiterea înşelăciunii prin emiterea unor cecuri fără acoperire, dacă
este produs un prejudiciu, poate constitui infracţiunea de înşelăciune în formă tip
sau agravată. În materie contractuală, sfera de incidenţă a incriminării înşelăciunii
se lărgeşte, având în vedere că inducerea în eroare nu se mai cere să fi fost săvârşită
de aşa manieră încât să reprezinte un element determinant în încheierea sau
executarea contractului. De asemenea, fapta de emitere a unui cec asupra unei
instituţii de credit sau asupra unei persoane, ştiind că pentru valorificarea lui nu
există provizia sau acoperirea necesară, precum şi fapta de a retrage, după emitere,
provizia, în totul sau în parte, ori de a interzice trasului de a plăti înainte de expirarea
termenului de prezentare, în scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos
material injust, dacă s-a produs o pagubă posesorului cecului, constituie
infracţiunea de înşelăciune prevăzută de art. 244 alin. (1) sau (2) C.pen., care va
absorbi infracţiunea prevăzută de art. 84 pct. (2) din Legea nr. 39/1934(Trib.
Bucureşti, sentinţa nr. 869 din 21 martie 2014, definitivă, nepublicată).
7. Operaţiunea de determinare a legii penale mai favorabile în sensul
dispoziţiilor art. 6 C.pen., nu permite o nouă individualizare a sancţiunilor, ci doar
înlăturarea acelei părţi a sancţiunii care depăşeşte maximul special prevăzut în legea
nouă, cu scopul de a asigura respectarea principiului legalităţii pedepsei în raport de
dispoziţia legală în vigoare.
Interpretarea dispoziţiilor art. 6 alin. (1) C.pen., respectiv a sintagmei „maximul
special prevăzut de legea penală nouă pentru infracţiunea săvârşită”, prin raportare
la dispoziţiile art. 187 C.pen., ce definesc sintagma de „pedeapsă prevăzută de legea
penală”, a primit soluţii diferite în practica judiciară, odată cu intrarea în vigoare
a C.pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie stabilind, în urma pronunţării de hotărâri
prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, că, în aplicarea legii penale mai
favorabile după judecarea definitivă a cauzei potrivit art. 6 alin. (1) C.pen., în cazul
tentativei, limita maximă a pedepsei ce trebuie avută în vedere este maximul
prevăzut de lege pentru forma tentată, adică maximul special al pedepsei prevăzute
de lege pentru infracţiunea consumată, redus sau înlocuit conform dispoziţiilor
privind tratamentul sancţionator al tentativei (Decizia nr. 6 din 26 mai 2014), la
maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită nu se vor lua
în considerare circumstanţele atenuante sau agravante reţinute condamnatului
şi care apar valorificate în pedeapsa concretă, atunci când se compară pedeapsa
aplicată cu maximul special prevăzut de legea nouă (Decizia nr. 8 din 26 mai 2014),
iar atunci când se compară pedeapsa aplicată cu maximul special prevăzut de legea
nouă, nu se va lua în considerare cauza specială de reducere a pedepsei
prevăzută de art. 3201alin. (7) C.proc.pen. din 1968, reţinută condamnatului şi
valorificată în pedeapsa concretă (Decizia nr. 14/2014). De asemenea, în
interpretarea dispoziţiilor art. 6 alin. (1) C.pen., în cazul infracţiunilor continuate,
prin sintagma „maxim special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea
săvârşită” se înţelege maximul special prevăzut de lege pentru infracţiune, fără
luarea în considerare a cauzei de majorare a pedepsei prevăzută pentru
infracţiunea continuată (Decizia nr. 7 din 26 mai 2014), iar pentru ipoteza
unei infracţiuni comise în stare de recidivă postexecutoriejudecată definitiv
înainte de intrarea în vigoare a noului Cod penal, pedeapsa aplicată prin hotărârea
de condamnare se va compara cu maximul special prevăzut în legea nouă pentru
infracţiunea săvârşită prin luarea în considerare a dispoziţiilor art. 43 alin. (5)
C.pen. (Decizia nr. 15 din 23 iunie 2014).
Instanţa a respins, ca nefondată, cererea de aplicare a legii penale mai favorabile,
formulată potrivit dispoziţiilor art. 595 C.proc.pen., reţinându-se că, potrivit
dispoziţiilor C.pen., faptele comise de condamnat, de violare de domiciliu şi furt
calificat, reprezintă în prezent o singură infracţiune complexă, de furt calificat, în
varianta calificată a comiterii furtului prin violare de domiciliu. Prin urmare,
pedepsele aplicate pentru aceste două infracţiuni, de câte 1 an închisoare, pentru
a se stabili dacă este sau nu cazul să fie făcută în cauză aplicarea dispoziţiilor art. 6
C.pen., se vor raporta la maximul special prevăzut pentru infracţiunea complexă de
„furt calificat”, incriminată prin dispoziţiile art. 228 alin. (1)-art. 229 alin. (2) lit. b)
C.pen., ce este sancţionată cu pedepse cuprinse între 2 şi 7 ani. Având în vedere că,
în conformitate cu reglementarea anterioară, petentului i-au fost aplicate pedepse
mult inferioare maximului special al infracţiunii complexe menţionate, nu se impune
reducerea acestora (Jud. Iaşi, sentinţa nr. 582 din 26 martie 2014, definitivă,
nepublicată).
De asemenea, într-o altă cauză, instanţa a reţinut că nu se poate face aplicarea art.
6 C.pen., întrucât, deşi pedeapsa aplicată pentru infracţiunea de violare de domiciliu
de 5 ani închisoare este mai mare decât maximul special prevăzut de art. 224 C.pen.,
aceasta şi-a pierdut caracterul de infracţiune de sine stătătoare, devenind un element
circumstanţial de calificare în cadrul infracţiunii de tâlhărie, incriminată de art. 234
alin. (1) lit. d) şi f) C.pen., ale cărei limite de pedeapsă se încadrează între 3 şi 10 ani.
Or, nici pedeapsa aplicată pentru infracţiunea de violare de domiciliu absorbită (5
ani) şi nici pedeapsa aplicată pentru infracţiunea absorbantă de tâlhărie calificată (7
ani) nu depăşesc maximul special prevăzut de noua incriminare pentru infracţiunea
complexă de tâlhărie, comisă în modalitatea agravată sus-menţionată, respectiv prin
violarea domiciliului persoanei vătămate (Jud. Iaşi, sentinţa nr. 590 din 26 martie
2014, definitivă, nepublicată).
În jurisprudenţa instanţei supreme s-a statuat că, odată cu aplicarea art. 6 C.pen.,
a Deciziei nr. 1 din 14 aprilie 2014 şi a Deciziei nr. 13 din 5 iunie 2014, pronunţate
de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de
drept în materie penală, instanţa română nu poate reduce în baza dispoziţiilor art.
39 alin. (1) lit. b) C.pen. pedeapsa rezultantă aplicată, prin cumul aritmetic, în cazul
unui concurs de infracţiuni, prin hotărârea de condamnare pronunţată de instanţa
străină, întrucât, în conformitate cu dispoziţiile art. 135 alin. (7) lit. b) din Legea nr.
302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, republicată,
adaptarea pedepsei rezultante aplicate în cazul unui concurs de infracţiuni este
permisă numai în ipoteza în care aceasta depăşeşte totalul pedepselor stabilite
pentru infracţiuni concurente sau limita maximă generală a pedepsei închisorii. Prin
urmare, în ipoteza în care instanţa străină a aplicat pedeapsa rezultantă prin cumul
aritmetic, dacă instanţa română a redus pedepsele stabilite prin hotărârea de
condamnare pronunţată de instanţa străină pentru infracţiuni concurente în
temeiul Deciziei nr. 13 din 5 iunie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,
Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, noua
pedeapsă rezultantă nu se aplică potrivit art. 39 alin. (1) lit. b) C.pen., ci prin
menţinerea cumulului aritmetic aplicat de instanţa străină cu autoritate de lucru
judecat (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 2508 din 9 septembrie 2014).
De asemenea, instanţa supremă a statuat că, în interpretarea dispoziţiilor art. 6 alin.
(1) C.pen., în cazul pedepselor definitive pentru infracţiuni care au produs consecinţe
deosebit de grave potrivit Codului penal anterior, determinarea maximului special
prevăzut de legea nouă se realizează, chiar dacă valoarea prejudiciului este inferioară
pragului valoric prevăzut de art. 183 C.pen., prin raportare la varianta agravată
a infracţiunilor limitativ enumerate în art. 309 C.pen. (...) În aplicarea art. 6 C.pen.,
comparaţia dintre pedepse şi cauzele legale de modificare a acestora nu se poate
raporta decât la aceeaşi încadrare juridică dată faptei prin hotărârea de condamnare
definitivă, fiind inadmisibilă o schimbare a respectivei încadrări juridice în cursul
executării pedepsei. O interpretare contrară ar conduce la încălcarea autorităţii de
lucru judecat a hotărârii definitive, în condiţiile în care instituţia schimbării
încadrării juridice operează doar în cursul judecăţii, aşa cum prevede art. 386
C.proc.pen., şi ar fi în contradicţie cu prevederile art. 595 alin. (1) C.proc.pen., ce
reglementează doar modificarea pedepsei definitive. Imposibilitatea schimbării
încadrării juridice în faza executării pedepselor definitive a fost stabilită cu efect
obligatoriu de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr.
VIII din 5 februarie 2007, care şi în prezent îşi păstrează, sub acest aspect, pe deplin,
valabilitatea în materia contestaţiei la executare prevăzute de art. 598 alin. (1) lit. d)
C.proc.pen., art. 595 alin. (1) C.proc.pen. raportat la art. 6 C.pen. (...) Este exclus ca,
în acest mecanism, să se opereze cu limite de pedeapsă stabilite pentru încadrări
juridice diferite, respectiv forma calificată a infracţiunii dată de producerea
consecinţelor deosebit de grave potrivit art. 146 C.pen. din 1969 şi forma-tip
a infracţiunii din noua reglementare pe considerentul modificării pragului valoric al
noţiunii de consecinţe deosebit de grave (art. 183 C.pen.), dar numai în cazul în care
legea în vigoare incriminează în continuare varianta agravată a infracţiunii, şi anume
în art. 309 C.pen. (...) Cu alte cuvinte, o majorare a plafonului la care se raportează
consecinţele deosebit de grave poate fi valorificată sub aspectul încadrării juridice
doar din perspectiva art. 5 C.pen. (I.C.C.J., Completul pentru dezlegarea unor
chestiuni de drept în materie penală, Decizia nr. 12 din 6 mai 2015).
8. Şedinţa de judecată se desfăşoară, potrivit dispoziţiilor art. 597 C.proc.pen.,
conform dispoziţiilor de la Titlul III, Capitolele I („Judecata”) şi II („Judecata în primă
instanţă”). Astfel, judecata se poate desfăşura şi în lipsa condamnatului aflat în stare
de libertate, dacă este legal citat sau dacă a solicitat în scris judecarea în lipsă, însă
condamnatul aflat în stare de detenţie este adus la judecată, cu excepţia cazului în
care a solicitat în scris judecarea în lipsă. Dispoziţiile privitoare la persoana aflată în
stare de detenţie se aplică şi în cazul celei internate într-un centru educativ, precum
şi, pentru identitate de raţiune, celei internate într-un centru de detenţie.
În cazurile prevăzute de art. 90 C.proc.pen., asistenţa juridică este obligatorie.
Participarea procurorului este obligatorie. La judecarea cererilor în cauze în care
cercetarea penală a fost efectuată de Directia Naţională Anticorupţie potrivit legii
vechi, precum şi a celor care au rămas în competenţa acesteia, participă procurori
din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie [art. 5 alin. (3) din Legea nr. 255/2013].
Judecarea cauzei cu participarea unui procuror de la o altă structură de parchet nu
poate atrage desfiinţarea hotărârii pronunţate în condiţiile art. 281 alin. (1) lit. d)
C.proc.pen., întrucât acesta sancţionează judecarea unei cauze în absenţa unui
procuror, deşi, potrivit legii, participarea lui era obligatorie, şi nici în baza art. 282
C.proc.pen., deoarece nu este îndeplinită condiţia producerii unei vătămări care să
nu poată fi înlăturată altfel, deoarece în cadrul Ministerului Public funcţionează
principiul indivizibilităţii.
Judecata este structurată în cercetare judecătorească – etapă în care se propun şi se
administrează mijloacele de probă, dezbateri şi deliberare.
Sentinţa primei instanţe poate fi atacată cu contestaţie în termen de 3 zile de
comunicare, care se soluţionează conform art. 597 alin. (7), (8) C.proc.pen. raportat
la art. 4251 C.proc.pen.
9. Pentru ca cererea de aplicare a legii penale mai favorabile, întemeiată pe
dispoziţiile art. 595 C.proc.pen., să fie admisibilă, trebuie să se fi aplicat
o pedeapsă, ce se execută sau urmează a se executa. Astfel, în cazul unei soluţii
de amânare a aplicării pedepsei nu se poate analiza aplicarea legii penale mai
favorabile, cererea formulată urmând a fi respinsă. Aplicarea legii penale mai
favorabile se va analiza la momentul la care se va dispune aplicarea pedepsei, în
urma revocării/anulării amânării aplicării pedepsei.
10. Alte soluţii ale instanţelor. Probleme practice ivite în aplicarea procedurii
prevăzute de art. 595 C.proc.pen.
10.1. Inadmisibilitatea cererii de aplicare a legii penale mai favorabile în cazul
în care prin hotărârea de condamnare s-a analizat legea mai favorabilă aplicabilă
prin raportare la dispoziţiile art. 5 C.pen. Instanţa a respins, ca inadmisibilă,
cererea privind aplicarea legii penale mai favorabile, reţinând că sentinţa de
condamnare a petentului H.I. a rămas definitivă după momentul intrării în vigoare
a C.pen. (sentinţa penală nr. 492 din 12 iunie 2013 pronunţată de Trib. Bucureşti,
Secţia a II-a penală, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 865 din 11 martie 2014
a I.C.C.J.), iar din cuprinsul mandatului de executare a pedepsei, emis în baza
hotărârii de condamnare, rezultă că instanţa a analizat aspectele legate de incidenţa
legii penale mai favorabile, făcând aplicarea dispoziţiilor art. 5 C.pen. privind
aplicarea legii penale mai favorabile până la judecarea definitivă a cauzei, potrivit
cărora în cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă
a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă.
În aceste condiţii, fiind vorba despre o lege penală mai favorabilă care a intervenit
înainte de rămânerea definitivă a sentinţei de condamnare a petentului H.I. şi căreia
i s-a dat eficienţă prin hotărâre potrivit dispoziţiilor art. 5 C.pen., tribunalul
apreciază că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 595 C.proc.pen. şi art. 6
C.pen., legea penală mai favorabilă neintervenind după rămânerea definitivă
a sentinţei de condamnare (Trib. Bucureşti, Secţia I penală, sentinţa nr. 1067 din 3
aprilie 2014, definitivă, nepublicată).
10.2. Admisibilitatea cererii de aplicare a legii penale mai favorabile în cazul în
care după respingerea unei cereri similare au fost pronunţate de Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie hotărâri preliminare pentru dezlegarea unor chestiuni de
drept incidente în cauză prin raportare la situaţia juridică a persoanei
condamnate. Instanţa a admis cererea de revizuire formulată de Parchetul de pe
lângă C.A. Bucureşti, în baza dispoziţiilor art. 462 C.proc.pen. raportat la art. 453
alin. (1) lit. e) C.proc.pen., atât împotriva sentinţei penale nr. 294 din 18 februarie
2014 pronunţată de Trib. Bucureşti, Secţia I penală, definitivă prin decizia nr. 63/C
din 14 martie 2014 a C.A. Bucureşti, Secţia a II-a penală, cât şi a sentinţei penale nr.
620 din 10 martie 2014 pronunţată de Trib. Bucureşti, Secţia I penală, în dosarul nr.
5212/3/2014, definitivă prin decizia nr. 160/C din 23 aprilie 2014 a C.A. Bucureşti,
Secţia I penală şi a anulat sentinţa penală nr. 294 din 18 februarie 2014 pronunţată
de Trib. Bucureşti, Secţia I penală, în dosarul nr. 3798/3/2014, definitivă prin
decizia nr. 63/C din 14 martie 2014 a C.A. Bucureşti, Secţia a II-a penală, precum şi
sentinţa penală nr. 620 din 10 martie 2014 pronunţată de Trib. Bucureşti, Secţia I
penală, în dosarul nr. 5212/3/2014, definitivă prin decizia 160/C din 23 aprilie 2014
a C.A. Bucureşti, Secţia I penală. Rejudecând, tribunalul a admis atât sesizarea
Comisiei de evaluare a incidenţei aplicării legii penale mai favorabile din cadrul
Penitenciarului Rahova, formulată cu privire la condamnatul L.G., cât şi sesizarea
condamnatului L.G., a descontopit pedeapsa rezultantă de 4 ani şi 6 închisoare
aplicată condamnatului L.G. prin sentinţa penală nr. 274 din 25 martie 2013 a Trib.
Bucureşti, astfel cum a fost modificată prin decizia nr. 202/A din 15 iulie 2013 a C.A.
Bucureşti şi prin decizia nr. 3935 din 10 decembrie 2013a I.C.C.J., în pedepsele
componente, pe care le-a repus în individualitatea lor, după cum urmează: 4 ani şi 6
luni închisoare pentru infracţiunea prevăzută de art. 20 raportat la art. 215 alin. (1)-
(3), (5) C.pen. din 1969 cu aplicarea art. 3201 C.proc.pen. din 1968 [în prezent art.
32 C.pen. raportat la art. 244 alin. (1) şi (2) C.pen.]; 3 luni închisoare pentru
infracţiunea prevăzută de art. 25 raportat la art. 292 C.pen. din 1969 cu
aplicarea art. 3201 C.proc.pen. din 1968 (în prezent art. 47 C.pen. raportat la art.
326 C.pen.); 3 luni închisoare pentru infracţiunea prevăzută de art. 25 raportat la art.
293 C.pen. din 1969 cu aplicarea art. 3201 C.proc.pen. din 1968 (în prezent art. 47
C.pen. raportat la art. 327 C.pen.).
În baza art. 6 alin. (1) C.pen., interpretat în lumina Deciziilor nr. 1 din 14 aprilie
2014, respectiv nr. 14 din 16 iunie 2014 pronunţate de Completul pentru dezlegarea
unor chestiuni de drept în materie penală din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie, tribunalul a redus pedeapsa aplicată condamnatului L.G. pentru tentativă
la infracţiunea de înşelăciune prevăzută de art. 20 raportat la art. 215 alin. (1)-(3),
(5) C.pen. din 1969 [art. 32 C.pen. raportat la art. 244 alin. (1) şi (2) C.pen.] de la 4
ani şi 6 luni închisoare la 2 ani şi 6 luni închisoare şi, în temeiul art. 38 alin. (1)
C.pen. raportat la art. 39 alin. (1) lit. b) C.pen., a contopit pedepsele de 2 ani şi 6 luni
închisoare, de 3 luni închisoare şi de 3 luni închisoare, condamnatul L.G. urmând
să execute pedeapsa cea mai grea de 2 ani şi 6 luni închisoare sporită cu 2 luni (spor
fix şi obligatoriu de o treime din restul pedepselor), în final 2 ani şi 8 luni închisoare,
precum şi pedepsele complementare prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) C.pen. [art.
64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C.pen. din 1969] pe o durată de 2 ani după executarea
pedepsei principale rezultante şi pedepsele accesorii prevăzute de art. 66 alin. (1) lit.
a), b) C.pen. [art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C.pen. din 1969] pe durata executării
pedepsei rezultante.
În baza art. 6 alin. (1) C.pen., interpretat în lumina Deciziilor nr. 1 din 14 aprilie
2014, respectiv nr. 14 din 16 iunie 2014, pronunţate de Completul pentru dezlegarea
unor chestiuni de drept în materie penală din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie, tribunalul a redus pedeapsa rezultantă aplicată condamnatului L.G. de la 4
ani şi 6 luni închisoare la 2 ani şi 8 luni închisoare, alături de pedeapsa principală
rezultantă condamnatul urmând să execute pedepsele complementare prevăzute de
art. 66 alin. (1) lit. a), b) C.pen. [art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C.pen. din 1969] pe
o durată de 2 ani după executarea pedepsei principale rezultante şi pedepsele
accesorii prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) C.pen. [art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit.
b) C.pen. din 1969] pe durata executării pedepsei principale rezultante.
În baza art. 72 C.pen., tribunalul a dedus din pedeapsa principală rezultantă de 2
ani şi 8 luni închisoare detenţia provizorie şi perioada executată de la 24 octombrie
2012 la zi, a dispus anularea mandatului de executare a pedepsei închisorii nr.
400/11.12.2013 al Tribunalului Bucureşti, precum şi a mandatului de executare
a pedepsei închisorii nr. 1103 din 28 aprilie 2014, respectiv a mandatului de
executare a pedepsei închisorii nr. 550 din 19 martie 2014, ambele emise de
Tribunalul Bucureşti, Secţia I penală, şi emiterea unui nou mandat de executare
a pedepsei conform pedepsei aplicate.
În motivarea soluţiei, tribunalul a reţinut că prin sentinţa penală nr. 294 din 18
februarie 2014 pronunţată de Trib. Bucureşti, Secţia I penală, în dosarul nr.
3798/3/2014, astfel cum a fost modificată prin decizia nr. 63/C din 14 martie 2014
a C.A. Bucureşti, Secţia a II-a penală, a fost admisă sesizarea condamnatului L.G.
referitoare la aplicarea legii penale mai favorabile în condiţiile art. 6 C.pen. şi a fost
stabilită ca pedeapsă rezultantă pe care trebuie să o execute condamnatul pedeapsa
de 2 ani şi 6 luni închisoare, fiind emis mandatul de executare a pedepsei nr. 1103
din 28 aprilie 2014.
Astfel, prin sentinţa penală nr. 620 din 10 martie 2014 pronunţată de Trib.
Bucureşti, Secţia I penală, în dosarul nr. 5212/3/2014, definitivă prin decizia nr.
160/C din 23 aprilie 2014 a C.A. Bucureşti, Secţia I penală, a fost admisă sesizarea
Comisiei de evaluare a incidenţei aplicării legii penale mai favorabile din cadrul
Penitenciarului Rahova, formulată cu privire la condamnatul L.G., şi a fost stabilită
ca pedeapsă rezultantă pe care trebuie să o execute condamnatul L.G., prin aplicarea
legii penale mai favorabile în condiţiile art. 6 C.pen., pedeapsa de 2 ani şi 8 luni
închisoare, fiind emis mandatul de executare a pedepsei nr. 550 din 19 martie 2014.
Având în vedere aceste soluţii definitive, tribunalul a constatat că sentinţa penală nr.
294 din 18 februarie 2014 pronunţată de Trib. Bucureşti, Secţia I penală, în dosarul
nr. 3798/3/2014, definitivă prin decizia nr. 63/C din 14 martie 2014 a C.A.
Bucureşti, Secţia a II-a penală şi sentinţa penală nr. 620 din 10 martie 2014
pronunţată de Trib. Bucureşti, Secţia I penală, în dosarul nr. 5212/3/2014,
definitivă prin decizia nr. 160/C din 23 aprilie 2014 a C.A. Bucureşti, Secţia I penală,
conţin dispoziţii care nu pot fi conciliate cu privire la pedeapsa rezultantă pe care
condamnatul trebuie să o execute, fiind incident cazul de revizuire prevăzut de art.
453 alin. (1) lit. e) C.proc.pen., care impune revizuirea ambelor hotărâri definitive
pronunţate de instanţele judecătoreşti.
În urma anulării celor două hotărâri definitive, tribunalul, rejudecând, a analizat
incidenţa dispoziţiilor art. 6 C.pen. cu privire la pedeapsa aplicată petentului L.G.
prin sentinţa penală nr. 274 din 25 martie 2013 a Trib. Bucureşti, astfel cum a fost
modificată prin decizia nr. 202/A din 15 iulie 2013 a C.A. Bucureşti şi prin decizia
nr. 3935 din 10 decembrie 2013 a I.C.C.J., atât prin raportare la sesizarea Comisiei
de evaluare a incidenţei aplicării legii penale mai favorabile din cadrul Penitenciarului
Rahova, cât şi la sesizarea condamnatului L.G., fiind avute în vedere dispoziţiile
deciziilor pronunţate de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în
materie penală din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 1 din 14 aprilie 2014
şi nr. 14 din 16 iunie 2014 (Trib. Bucureşti, Secţia I penală, sentinţa penală nr. 2800
din 10 decembrie 2014, definitivă, nepublicată).
În opinia noastră, în completarea celor reținute de instanță, apreciem că o cerere de
aplicare a legii penale mai favorabile întemeiată fie pe dispoziţiile art. 595
C.proc.pen., fie pe dispoziţiile art. 598 alin. (1) lit. d) C.proc.pen. este admisibilă în
situaţia în care, ulterior rămânerii definitive a unei hotărâri prin care s-a analizat
incidenţa art. 6 C.pen., a intervenit un element de noutate constând în pronunţarea
de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a unei hotărâri preliminare pentru
dezlegarea unor chestiuni de drept cu privire la interpretarea dispoziţiilor art. 6
C.pen., situaţia persoanei condamnate urmând a fi reanalizată din perspectiva
hotărârilor pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, acestea având caracter
obligatoriu de la data publicării în Monitorul Oficial, în conformitate cu
dispoziţiile art. 477 C.proc.pen. În această situaţie, considerăm că nu s-ar putea
aprecia noua cerere ca fiind inadmisibilă, întrucât hotărârea anterioară nu se bucură
de autoritate de lucru judecat, neexistând identitate de temei juridic, motivele de fapt
şi apărările analizate prin judecarea celor două cereri fiind diferite.
Art. 596
Amnistia şi graţierea

Lucreţia Albertina Postelnicu, Constantin Cristinel Meceanu

(1) Aplicarea amnistiei şi a graţierii, atunci când intervin după rămânerea

definitivă a hotărârii, se face de către judecătorul delegat cu executarea de la
instanţa de executare, iar dacă cel condamnat se află în executarea pedepsei,
de către judecătorul delegat cu executarea de la instanţa corespunzătoare în
a cărei circumscripţie se află locul de deţinere.
(2) Judecătorul se pronunţă prin încheiere executorie, dată în camera de
consiliu, cu participarea procurorului.
(3) Împotriva încheierii pronunţate potrivit alin. (2) se poate declara contestaţie
de către procuror, în termen de 3 zile de la pronunţare. Contestaţia este
suspensivă de executare.
Corelaţii legislative: art. 90 alin. (1), art. 160 C.pen.; art. 1 din Legea nr.
254/2013; art. 4 din Legea nr. 253/2013; art. 598 alin. (1) lit. d), art. 396 alin. (6) şi
(8), art. 426 lit. b), art. 438 alin. (1) pct. 11, art. 438 alin. (1) pct. 8 C.proc.pen.; art. 133
alin. (3), alin. (4) din Legea nr. 302/2004
Comentariu
1. Precizări prealabile. Amnistia înlătură răspunderea penală pentru infracţiunea
săvârşită. Dacă intervine după condamnare, ea înlătură şi executarea pedepsei
pronunţate, precum şi celelalte consecinţe ale condamnării [art. 90 alin. (1) C.pen.].
Deşi nu se reglementează expres, având în vedere, pe de o parte, că dispoziţiile art.
90 alin. (1) teza I C.pen. prevăd că amnistia înlătură răspunderea penală pentru
infracţiunea săvârşită, fără a distinge după cum cel care a săvârşit infracţiunea este
major ori minor, iar, pe de altă parte, că art. 90 alin. (2) C.pen. nu a mai reluat
dispoziţiile art. 119 alin. (2) C.pen. din 1969, conform cărora amnistia nu avea efecte
asupra măsurilor educative, se impune concluzia că amnistia, dacă intervine după ce
a fost aplicată inculpatului minor o măsură educativă, înlătură şi executarea măsurii
educative, neprivativă ori privativă de libertate.
Graţierea are ca efect înlăturarea, în totul sau în parte, a executării pedepsei ori
comutarea acesteia în alta mai uşoară [art. 160 alin. (1) C.pen.].
De asemenea, deşi nu se prevede expres, din interpretarea per
a contrario a dispoziţiilor art. 160 alin. (2) C.pen. [„Graţierea nu are efecte asupra (…)
măsurilor educative neprivative de libertate (…)”] rezultă că graţierea produce efecte
şi în privinţa măsurilor educative privative de libertate.
2. Efectele amnistiei şi ale graţierii postcondamnatorii. În raport de menţiunile
anterioare, se constată că s-a omis legiferarea expresă din punct de vedere procesual
penal a procedurilor prin care se dau efectele prevăzute de lege amnistiei şi graţierii,
atunci când intervin după rămânerea definitivă a hotărârilor prin care au fost
aplicate măsuri educative. Faţă de necesitatea respectării principiului legalităţii
executării pedepselor şi a măsurilor educative privative [art. 1 din Legea nr.
254/2013] şi neprivative [art. 4 din Legea nr. 253/2013] de libertate, nu se poate
refuza recunoaşterea efectelor specifice celor două tipuri de acte de clemenţă în cazul
infractorilor minori.
Pentru aceste motive, având în vedere şi că art. 504 C.proc.pen. prevede că punerea
în executare a hotărârilor privitoare la minori se face potrivit procedurii obişnuite, cu
completările şi derogările prevăzute în capitolul privind procedura în cauzele cu
infractori minori şi în secţiunea a 8-a a Capitolului I din Titlul V al Părţii generale,
până la o viitoare completare a legislaţiei penale, urmează a se face aplicarea
dispoziţiilor art. 596 C.proc.pen. sau, după caz, a art. 598 alin. (1) lit. d) C.proc.pen.
şi în cazul persoanelor cărora li s-au aplicat măsuri educative.
Dacă legea de amnistiere ori actul de graţiere (decretul Preşedintelui României ori
legea de graţiere) produc efecte după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare,
respectiv de aplicare a unei măsuri educative, aducerea la îndeplinire a acestor acte
de clemenţă se face, în principal, în conformitate cu art. 596 C.proc.pen.
În cazul amnistiei şi al graţierii antecondamnatorii, instanţa care soluţionează cauza
(prima instanţă sau instanţa de apel) are obligaţia de a dispune, în condiţiile 396
alin. (6) şi (8) C.proc.pen., încetarea procesului penal, respectiv să constate graţiată
pedeapsa sau măsura educativă privativă de libertate aplicată.
Omisiunea instanţei de a dispune încetarea procesului penal ca urmare a amnistiei
antecondamnatorii sau de a constata graţiată pedeapsa ori măsura educativă
privativă de libertate în cazul în care actul de clemenţă intervine înainte ca hotărârea
să rămână definitivă nu poate fi remediată prin aplicarea dispoziţiilor art. 596
C.proc.pen. sau ale art. 598 C.proc.pen., ci pe calea contestaţiei în anulare [art. 426
lit. b) C.proc.pen.] sau a recursului în casaţie [art. 438 alin. (1) pct. 11 C.proc.pen.],
după caz. Dacă instanţa a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor privitoare la amnistie
şi, în consecinţă, a dispus în mod eronat încetarea procesului penal, se poate
formula recurs în casaţie [art. 438 alin. (1) pct. 8 C.proc.pen.].
3. Domeniul de aplicare a procedurii prevăzute de art. 596
C.proc.pen. Procedura prevăzută de art. 596 C.proc.pen. este incidentă, în ceea ce
priveşte graţierea, în cazurile în care s-a dispus condamnarea inculpatului
la pedeapsa închisorii ori a amenzii cu executare efectivă ori s-a aplicat o măsură
educativă privativă de libertate.
Graţierea nu are efecte asupra pedepselor a căror executare este suspendată sub
supraveghere, în afară de cazul în care se dispune altfel prin actul de graţiere, şi nici
asupra pedepselor a căror aplicare a fost amânată.
Amnistia este incidentă în cazul soluţiilor de renunţare la aplicarea pedepsei,
amânare a aplicării pedepsei şi condamnare la pedeapsa închisorii ori a amenzii,
chiar dacă s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei, precum
şi dacă s-a aplicat o măsură educativă, indiferent că este sau nu privativă de
libertate.
Cu excepţia cazului în care se dispune altfel prin actul de graţiere, graţierea nu are
efecte asupra pedepselor complementare şi măsurilor educative neprivative de
libertate.
Graţierea nu poate viza obligarea la muncă în folosul comunităţii (a se vedea M.
Udroiu, Drept penal. Partea generală, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, op. cit., 2014, p.
383).
Amnistia şi graţierea nu au efecte asupra măsurilor de siguranţă şi asupra
drepturilor persoanei vătămate.
4. Organul judiciar competent. Aplicarea amnistiei şi a graţierii, în ipoteza
reglementată de art. 596 C.proc.pen., se face de către judecătorul delegat cu
executarea de la instanţa de executare atunci când beneficiarul actului de clemenţă
este în stare de libertate (inclusiv dacă actul de clemenţă este publicat în timp ce
condamnatul se află în întreruperea executării pedepsei închisorii; a se vedea Jud.
Ploieşti, încheierea de şedinţă nr. 3 din data de 19 noiembrie 2014, nepublicată) iar
dacă acesta se află în executarea pedepsei sau a măsurii educative privative de
libertate, de către judecătorul delegat cu executarea de la instanţa corespunzătoare
în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere sau, după caz, centrul educativ ori
de detenţie.
5. Şedinţa de judecată. Căi de atac. Judecătorul competent se sesizează din oficiu,
pronunţându-se prin încheiere executorie în camera de consiliu. Participarea
procurorului este obligatorie. Procedura se desfăşoară fără participarea
condamnatului.
Împotriva încheierii se poate declara contestaţie de către procuror, în termen de 3
zile de la pronunţare. La judecarea cererilor în cauze în care cercetarea penală a fost
efectuată de Directia Naţională Anticorupţie potrivit legii vechi, precum şi a celor care
au rămas în competenţa acesteia, participă procurori din cadrul Direcţiei Naţionale
Anticorupţie [art. 5 alin. (3) din Legea nr. 255/2013]. Judecarea cauzei cu
participarea unui procuror de la o altă structură de parchet nu poate atrage
desfiinţarea hotărârii pronunţate în condiţiile art. 281 alin. (1) lit. d) C.proc.pen.
întrucât acesta sancţionează judecarea unei cauze în absenţa unui procuror, deşi,
potrivit legii, participarea lui era obligatorie, şi nici în baza art. 282 C.proc.pen.,
deoarece nu este îndeplinită condiţia producerii unei vătămări care să nu poată fi
înlăturată altfel, deoarece în cadrul Ministerului Public funcţionează principiul
indivizibilităţii.
În lipsa unor dispoziţii speciale, contestaţia se soluţionează conform art.
4251 C.proc.pen. în şedinţă publică, cu participarea procurorului şi citarea
condamnatului ori minorului, care vor fi aduşi dacă sunt privaţi de libertate; aceştia
pot solicita în scris judecarea în lipsă; asistenţa juridică este obligatorie, în
condiţiile art. 90 C.proc.pen.
Întrucât încheierea pronunţată este suspusă contestaţiei, menţiunea caracterului
executoriu impune concluzia, în raport de dispoziţiile art. 550 alin. (2) C.proc.pen.,
că aceasta se pune în executare înainte de a deveni definitivă, conform art. 551
C.proc.pen.
Cu toate acestea, legiuitorul nu este consecvent, întrucât art. 596 alin. (3)
C.proc.pen. prevede că este suspensivă de executare contestaţia formulată de
procuror; consecinţa acestei dispoziţii este că, în cazul pronunţării unei soluţii de
aplicare a amnistiei sau a graţierii, aceasta nu ar produce efecte la momentul
pronunţării, ci la momentul rămânerii definitive.
Faţă de contrarietatea textelor C.proc.pen., apreciem că urmează a se da eficienţă
dispoziţiilor art. 596 alin. (3) C.proc.pen., care consacră caracterul suspensiv de
executare al contestaţiei, întrucât, în condiţiile în care efectul aplicării dispoziţiilor
privitoare la amnistie şi graţiere este punerea în libertate a persoanelor aflate în stare
de detenţie, se impune asigurarea posibilităţii verificării soluţiei în căile de atac [în
acest sens, a se vedea R. Moroşanu, în N. Volonciu, A. Uzlău ş.a., Noul Cod de
procedură penală comentat, 2014, p. 1411; în sens contrar, a se vedea Jud. Ploieşti,
încheierea de şedinţă nr. 3 din 19 noiembrie 2014, nepublicată].
Când este admisă sesizarea şi este înlăturată pedeapsa sau, după caz, măsura
educativă, două situaţii sunt posibile:
- dacă executarea nu a început, judecătorul delegat cu executarea de la instanţa de
executare nu va mai demara formalităţile pentru punerea în executare a pedepsei
sau, după caz, a măsurii educative, iar dacă au fost întocmite actele prevăzute de
legea procesual penală, acestea nu vor mai fi expediate organelor competente pentru
a fi puse în executare. Dacă au fost expediate, se va solicita restituirea acestora de
îndată ce soluţia judecătorului delegat a devenit definitivă, înainte de a se trece la
punerea lor în executare (a se vedea, pentru o analiză în acest sens, N. Volonciu, R.
Moroşanu, Codul de procedură penală comentat. Art. 415-464. Executarea
hotărârilor penale, op. cit., p. 207; opinia citată este menţinută în N. Volonciu, A.
Uzlău ş.a., Noul Cod de procedură penală comentat, op. cit., 2014, p. 1411).
Se vor lua, în continuare, măsurile prevăzute de art. 586 şi urm. C.proc.pen. pentru
punerea în executare a măsurilor de siguranţă.
- dacă s-a început executarea, imediat ce soluţia de admitere a sesizării a devenit
executorie, se comunică penitenciarului sau, după caz, centrului educativ, centrului
de detenţie ori instituţiilor care asigură punerea în executare a măsurilor educative
neprivative de libertate, în funcţie de efectele actului de clemenţă.
Art. 18 din Legea nr. 546/2002 prevede că aducerea la îndeplinire a dispoziţiilor
legale privind graţierea, atunci când intervine după rămânerea definitivă a hotărârii,
se face în conformitate cu art. 596 C.proc.pen. Graţierea se aplică în termen de cel
mult 48 de ore de la data publicării actului de graţiere în Monitorul Oficial al
României, Partea I.
Cu privire la aplicarea amnistiei şi graţierii, judecătorul delegat va face menţiuni în
registrul de executări penale (I. Mândru, Amnistia şi graţierea, op. cit., 1998, p. 275).
Procurorul, persoana condamnată ori persoana căreia i-a fost aplicată o măsură
educativă nu pot sesiza judecătorul delegat cu executarea în vederea aplicării
dispoziţiilor art. 596 C.proc.pen.
Aceşti subiecţi procesuali, dacă nu s-a aplicat amnistia şi graţierea de către
judecătorul delegat cu executarea, pot formula contestaţie la executare în
temeiul art. 598 alin. (1) lit. d) C.proc.pen.
Dacă au fost amnistiate ori graţiate numai unele dintre infracţiunile săvârşite,
judecătorul delegat cu executarea va sesiza instanţa de executare, procesul de
reindividualizare a pedepsei urmând a se desfăşura cu asigurarea tuturor garanţiilor
procesuale prevăzute de art. 597 C.proc.pen. (I. Mândru, Amnistia şi graţierea, op.
cit., 1998, p. 275).
Conform art. 133 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 302/2004, aplicarea amnistiei sau
graţierii de către statul român, în calitate de stat emitent, când intervine după
transferarea persoanei condamnate sau după delegarea executării pedepsei, se face
de către un judecător de la instanţa de executare. Decizia de aplicare a amnistiei sau
a graţierii se transmite direcţiei de specialitate a Ministerului Justiţiei în vederea
comunicării statului de executare; aplicarea amnistiei sau graţierii de către statul
român, în calitate de stat de executare, se face de către un judecător de la instanţa
de executare sau, când persoana condamnată este deţinută, de la instanţa
corespunzătoare în a cărei rază teritorială se află locul de deţinere. Decizia de aplicare
a amnistiei sau graţierii se transmite direcţiei de specialitate a Ministerului Justiţiei
în vederea comunicării statului emitent.
Art. 597
Procedura la instanţa de executare

Lucreţia Albertina Postelnicu, Constantin Cristinel Meceanu

Procedura la instanţa de executare

(1) Când rezolvarea situaţiilor reglementate în prezentul titlu este dată în
competenţa instanţei de executare, preşedintele completului de judecată
dispune citarea părţilor interesate şi, în cazurile prevăzute la art. 90, ia măsuri
pentru desemnarea unui avocat din oficiu. La judecarea cazurilor de întrerupere
a executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă se citează şi
administraţia penitenciarului în care execută pedeapsa condamnatul.
(2) Condamnatul aflat în stare de detenţie sau internat într-un centru educativ
este adus la judecată.
(21) Condamnatul aflat în stare de detenţie sau internat într-un centru educativ
poate participa la judecată în vederea rezolvării situaţiilor reglementate în
prezentul titlu şi prin intermediul videoconferinţei, la locul de deţinere, cu
acordul său şi în prezenţa apărătorului ales sau numit din oficiu şi, după caz, şi
a interpretului.
(3) Participarea procurorului este obligatorie.
(4) După ascultarea concluziilor procurorului şi a părţilor, instanţa se pronunţă
prin sentinţă.
(5) Dispoziţiile cuprinse în titlul III al părţii speciale privind judecata care nu
sunt contrare dispoziţiilor prezentului capitol se aplică în mod corespunzător.
(6) Dispoziţiile alin. (1)-(5) se aplică şi în cazul în care rezolvarea uneia dintre
situaţiile reglementate în prezentul titlu este dată în competenţa instanţei în
a cărei circumscripţie se află locul de deţinere. În acest caz, soluţia se comunică
instanţei de executare.
(7) Hotărârile pronunţate în primă instanţă în materia executării potrivit
prezentului titlu pot fi atacate cu contestaţie la instanţa ierarhic superioară, în
termen de 3 zile de la comunicare.
(8) Judecarea contestaţiei la hotărârea primei instanţe se face în şedinţă
publică, cu citarea persoanei condamnate. Condamnatul aflat în stare de
detenţie sau internat într-un centru educativ este adus la judecată. Participarea
procurorului este obligatorie. Decizia instanţei prin care se soluţionează
contestaţia este definitivă. Prevederile alin. (5) se aplică în mod corespunzător.
Corelaţii legislative: art. 37, art. 221 alin. (5), art. 352 alin. (2) şi urm., art. 4251 alin.
(7), art. 434 alin. (1) lit. c), art. 553 alin. (2) C.proc.pen.; art. 364 alin. (1) C.pen.; Legea
nr. 304/2004; art. 94 alin. (1) R.O.I.I.J.; O.U.G. nr. 18/2016; art. 38 din H.G. nr.
157/2016 modificată prin H.G. nr. 593/2016 şi H.G. nr. 604/2016.
Comentariu
1. Instanţa de executare. Competenţe. Procedura la instanţa de executare este
reglementată în Capitolul V, ultimul al Titlului „Executarea hotărârilor penale”, şi se
aplică în toate cazurile în care rezolvarea situaţiilor prevăzute în acest titlu este dată
în competenţa instanţei de executare sau, după caz, în competenţa instanţei în
a cărei circumscripţie se află locul de deţinere [art. 567 alin. (7) C.proc.pen.].
Instanţa de executare poate fi, în aplicarea dispoziţiilor art. 553 C.proc.pen.,
judecătoria, tribunalul sau curtea de apel.
Pentru hotărârile pronunţate în primă instanţă de către Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie, instanţa de executare este Tribunalul Bucureşti sau tribunalul militar [art.
553 alin. (2) C.proc.pen.].
Competenţa teritorială a Tribunalului Bucureşti de instanţă de executare pentru
hotărârile pronunţate în primă instanţă de către Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie este, ca urmare a individualizării operate prin art. 553 alin. (2) C.proc.pen.,
care este de strictă interpretare, naţională, competenţa revenindu-i chiar dacă
persoana condamnată execută pedeapsa închisorii ori a detenţiunii pe viaţă într-un
penitenciar aflat în circumscripţia altui tribunal [în acest sens, I.C.C.J., Secţia penală,
sentinţa nr. 887 din 15 octombrie 2013 (www.legalis.ro)].
În ceea ce priveşte competenţa teritorială de instanţă de executare a Tribunalului
Militar Teritorial Bucureşti, C.proc.pen. a operat o modificare extinzând competenţa,
din acest punct de vedere, către toate tribunalele militare din ţară.
Astfel, în timp ce Codul de procedură penală din 1968 prevedea că „Hotărârile
pronunţate în primă instanţă de către Curtea Supremă de Justiţie se pun în
executare, după caz, de (...) tribunalul militar teritorial cu sediul în Bucureşti” [art.
418 alin. (2) C.proc.pen. din 1968], actualul Cod de procedură penală prevede că
„Hotărârile pronunţate în primă instanţă de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
se pun în executare (...) de tribunalul militar” [art. 553 alin. (2) C.proc.pen.].
Pe cale de consecinţă, competenţa de instanţă de executare în cazul condamnaţilor
militari care execută pedeapsa în regim de detenţie urmează să revină, când legea
o prevede [art. 597 alin. (6) C.proc.pen.], tribunalului militar în a cărui circumscripţie
se află locul de deţinere (circumscripţia instanţelor militare este stabilită prin Legea
nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, Anexa nr. 2).
Competenţa teritorială a fiecăruia dintre cele 4 tribunale militare (Bucureşti, Cluj,
Iaşi şi Timişoara) pentru punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti pronunţate
de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este stabilită, în cazul condamnaţilor militari
aflaţi în stare de libertate, în lipsa altor criterii, de cele prevăzute de art. 41
C.proc.pen.
2. Procedura la instanţa de executare se declanşează prin sesizarea acesteia.
Actele de sesizare a instanţei, depuse personal sau prin reprezentant, sosite prin
poştă, curier ori fax sau în orice alt mod prevăzut de lege, se depun la registratură,
unde, în aceeaşi zi, după stabilirea obiectului cauzei, primesc, cu excepţia cazurilor
prevăzute de lege, număr din aplicaţia ECRIS şi dată certă, în ordinea primirii [art.
94 alin. (1) R.O.I.I.J.].
Dosarele repartizate pe completuri în mod aleatoriu se preiau de preşedintele
completului de judecată, care va lua măsurile necesare în scopul pregătirii judecăţii.
Pe lângă măsurile specifice fiecăreia dintre situaţiile reglementate în Titlul
„Executarea hotărârilor penale” [„La primirea cererii, preşedintele completului de
judecată dispune ataşarea la dosar a înscrisurilor şi luarea tuturor măsurilor
necesare soluţionării cauzei” – art. 585 alin. (4) C.proc.pen.], în toate cazurile
judecătorul sau, după caz, preşedintele completului de judecată va dispune citarea
părţilor interesate.
Codul de procedură penală nu stabileşte criterii pentru determinarea „părţilor
interesate” în vederea citării, reglementând, implicit sau explicit, persoanele care se
citează în unele dintre procedurile cuprinse în Titlul „Executarea hotărârilor penale”.
Astfel, este obligatorie citarea persoanei faţă de care s-a luat o măsură de siguranţă în
procedurile de înlocuire sau încetare a obligării la tratament medical sau, după caz,
a menţinerii, înlocuirii sau încetării măsurii internării medicale ori cea a cererii de
revocare a interzicerii exercitării dreptului de a ocupa o funcţie sau de a exercita
o profesie ori o altă activitate şi a persoanei condamnate în procedura înlocuirii
pedepsei amenzii cu pedeapsa închisorii.
Se va cita, de asemenea, la instanţa de executare persoana condamnată în
procedurile de înlocuire a pedepsei amenzii cu prestarea unei munci neremunerate
în folosul comunităţii şi de înlocuire a muncii neremunerate în folosul comunităţii cu
închisoarea, persoana pentru care s-a renunţat ori s-a amânat aplicarea pedepsei în
procedurile de revocare sau anulare a acestor beneficii, persoana condamnată în
procedurile de revocare sau anulare a suspendării executării pedepsei sub
supraveghere, înlocuire a pedepsei detenţiunii pe viaţă, modificare de pedepse,
liberare condiţionată şi de revocare a acesteia, amânare şi întrerupere a executării
pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă, precum şi de revocare a acestor
beneficii şi în procedura determinată de intervenirea unei legi penale noi.
La judecarea cauzelor de întrerupere a executării pedepsei închisorii sau
a detenţiunii pe viaţă se citează şi administraţia penitenciarului în care execută
pedeapsa condamnatul.
Dacă asistenţa juridică este obligatorie potrivit art. 90 C.proc.pen. sau unor dispoziții
legale speciale, iar partea îndreptăţită nu are un avocat ales, judecătorul sau, după
caz, preşedintele completului de judecată, la primirea dosarului după repartizarea
aleatorie, ia măsuri pentru desemnarea unui avocat din oficiu.
În această situaţie, între altele, asistenţa juridică este obligatorie, dacă persoana
condamnată este reţinută sau arestată, chiar în altă cauză. Referirea la cel arestat
nu se limitează doar la persoana care execută măsura privativă de libertate
a arestării, ci şi la cea deţinută în vederea executării unui mandat de executare
a pedepsei privative de libertate. Aceasta, întrucât, pe de o parte, persoana aflată în
ultima ipoteză, pentru executarea mandatului de executare a pedepsei în temeiul art.
557 C.proc.pen., este arestată în baza acestui mandat. Pe de altă parte, indiferent de
natura arestării – măsură preventivă sau pedeapsă – ori de natura litigiului, raţiunea
pentru care e prevăzută asistenţa juridică obligatorie e dată tocmai de consolidarea
unor garanţii procesuale suplimentare în vederea exercitării eficiente a drepturilor
apărării celui arestat, care, din cauza acestei stări, este în imposibilitatea de a se
mişca liber oriunde şi oricând, pentru a-şi căuta avocatul, a-l consulta neîngrădit de
cereri şi aprobări şi a-şi identifica dovezile în apărare [C.A. Târgu-Mureş, Secţia penală
şi pentru cauze cu minori şi de familie, decizia nr. 574 din 28 noiembrie
2011(www.legalis.ro)].
3. Şedinţa de judecată. Dacă procedurile Titlului „Executarea hotărârilor penale”
nu conţin reglementări speciale, contrare, şedinţa de judecată se desfăşoară potrivit
dispoziţiilor cuprinse în Titlul III al Părţii speciale privind judecata.
Pe cale de consecinţă, şedinţa de judecată este publică, putându-se declara nepublică
doar în condiţiile art. 352 alin. (2) şi urm. C.proc.pen., se desfăşoară, de regulă, la
sediul instanţei şi numai dacă părţile sunt legal citate.
Militarii şi deţinuţii sunt citaţi din oficiu la fiecare termen.
Având în vedere dispoziţiile art. 221 alin. (5) C.proc.pen., potrivit cărora, pe durata
măsurii arestului la domiciliu, inculpatul poate părăsi imobilul unde locuieşte pentru
prezentarea în faţa organelor judiciare, la chemarea acestora, întrucât citaţia este
actul de procedură prin care este chemată o persoană în faţa organului judiciar,
urmează ca persoana faţă de care s-a luat măsura arestului la domiciliu în altă cauză
să fie citată, de asemenea, din oficiu la fiecare termen în procedurile care se
desfăşoară conform art. 597 C.proc.pen.
Condamnatul aflat în stare de detenţie sau persoana faţă de care s-a luat măsura
educativă a internării într-un centru educativ este adusă la judecată. Se citează, de
asemenea, la toate termenele de judecată, militarii.
Prin O.U.G. nr. 18/2016 a fost reglementată o modalitate alternativă de
participare nemijlocită la şedinţa de judecată a persoanei private de libertate.
Astfel, conform art. 597 alin. (21): „condamnatul aflat în stare de detenţie sau internat
într-un centru educativ poate participa la judecată în vederea rezolvării situaţiilor
reglementate în prezentul titlu şi prin intermediul videoconferinţei, la locul de
deţinere, cu acordul său şi în prezenţa apărătorului ales sau numit din oficiu şi, după
caz, şi a interpretului”. Pentru motivele mai sus dezvoltate, apreciem că dispoziţia
este aplicabilă în toate cazurile în care persoana care participă la una din procedurile
reglementate de titlul privitor la executarea pedepselor este privată de libertate.
Procedura audierii prin videoconferinţă (art. 38 din H.G. nr. 157/2016 pentru
aprobarea Regulamentului de aplicare a Legii nr. 254/2013 privind executarea
pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul
procesului penal). Pentru utilizarea acestei proceduri instanţa va formula o cerere în
acest sens directorului unităţii penitenciare în care se află deţinutul care va trebui să
cuprindă: a) denumirea instituţiei interesate; b) denumirea autorităţii sau instituţiei
interesate; c) persoana de contact desemnată; d) datele de identificare ale deţinutului;
e) numărul de dosar şi obiectul cauzei sau al audierii; f) termenul de judecată sau de
audiere; g) durata estimată a audierii; h) locul stabilit pentru prezentarea avocatului,
interpretului sau a altor participanţi la proces sau audiere şi, după caz, datele de
identificare ale acestora; i) data până la care administraţia penitenciarului este
obligată să transmită ora la care va avea loc audierea prin videoconferinţă.
Instanţa va stabili data la care va avea loc videoconferinţa, nu însă şi ora, această
competenţă revenind directorului penitenciarului, care are obligaţia de a informa
instanţa cu privire la acest aspect cu două zile lucrătoare înainte de data fixată
pentru audiere.
În cazul în care la audiere participă persoane care nu cunosc limba română se
asigură prezenţa unui interpret de către instanţă.
În acest interval instanţa va face demersurile necesare pentru informarea avocatului
şi, dacă este cazul, al interpretului cu privire la ora la care va începe audierea.
După stabilirea legăturii audiovideo, părţile interesate pun întrebări deţinutului,
a cărui declaraţie este consemnată în scris şi înregistrată. Nu poate fi administrată
prin videoconferinţă proba cu înscrisuri.
Lipsa condamnatului de la judecată, dacă nu a formulat o cerere scrisă în acest sens,
chiar în cazurile în care nu i s-ar putea agrava situaţia sau când instanţa apreciază
că prezenţa sa nu este necesară, îl pune pe acesta în imposibilitatea de a-şi exercita
personal dreptul la apărare, iar nu numai prin apărătorul ales ori numit din oficiu
[în acest sens, D.C.C. nr. 187 din 8 mai 2003 referitoare la excepţia de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor (...) art. 460 alin. (2) C.proc.pen. din 1968].
Întrucât dispoziţia de aducere la judecată a condamnatului aflat în stare de detenţie
şi a persoanei faţă de care s-a luat măsura educativă a internării într-un centru
educativ are ca raţiune asigurarea respectării regulii desfăşurării judecăţii cu
participarea inculpatului, atunci când este privat de libertate astfel încât nu se poate
prezenta în mod voluntar [art. 364 alin. (1) C.proc.pen.], incidentă conform art. 597
alin. (5) C.proc.pen., urmează ca în faţa instanţei de executare să fie prezentate,
pentru identitate de raţiune, şi persoanele faţă de care s-a luat măsura educativă
a internării într-un centru de detenţie sau măsura de siguranţă a internării medicale,
chiar dacă aceasta din urmă nu însoţeşte pedeapsa închisorii executată în regim de
detenţie ori a detenţiunii pe viaţă. În vederea asigurării prezenţei acestor persoane,
urmează a se emite citaţii pentru fiecare termen de judecată.
Se află în „stare de detenţie”, în sensul dispoziţiilor art. 597 C.proc.pen., atât
persoana care execută pedeapsa închisorii ori a detenţiunii pe viaţă, cât şi cea care
este arestată preventiv într-o altă cauză.
Pe tot parcursul judecăţii, persoanele citate de instanţa de executare, inclusiv cele
private de libertate, pot cere, în scris, ca judecarea cauzei să se desfăşoare în lipsă,
fiind reprezentate de avocatul ales sau de cel desemnat din oficiu, potrivit
dispoziţiilor art. 364 alin. (4) C.proc.pen. Dreptul poate fi exercitat şi de către minori,
textul de lege nedistingând. De asemenea, exerciţiul dreptului nu este supus vreunei
condiţii speciale de formă.
Participarea procurorului la procedurile aflate în competenţa instanţei de executare
este obligatorie. Astfel, procurorul participă la: (i) înlocuirea sau încetarea obligării la
tratament medical; (ii) menţinerea, înlocuirea sau încetarea măsurii internării
medicale; (iii) revocarea măsurii interzicerii exercitării dreptului de a ocupa o funcţie
sau de a exercita o profesie ori o altă activitate; (iv) revocarea sau anularea
suspendării executării pedepsei; (v) revocarea sau anularea amânării aplicării
pedepsei; (vi) modificarea pedepsei pronunţate dacă la punerea în executare
a hotărârii sau în cursul executării pedepsei se constată, pe baza unei alte hotărâri
definitive, existenţa: concursului de infracţiuni, recidivei; a mai multor acte care intră
în conţinutul aceleiaşi infracţiuni; intervenţia unei legi penale mai
favorabile; (vi) liberarea condiţionată; (vii)amânarea sau întreruperea executării
pedepsei; (viii) incidenţa amnistiei sau a graţierii; (ix) orice altă contestaţie la
executarea pedepsei [M. Udroiu, Instituţia procurorului în lumina Proiectului Codului
de procedură penală, în C.J. nr. 6/2009, p. 348 (www.legalis.ro)]. La judecarea
cererilor în cauze în care cercetarea penală a fost efectuată de Directia Naţională
Anticorupţie potrivit legii vechi, precum şi a celor care au rămas în competenţa
acesteia, participă procurori din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie [art. 5
alin. (3) din Legea nr. 255/2013]. Judecarea cauzei cu participarea unui procuror de
la o altă structură de parchet nu poate atrage desfiinţarea hotărârii pronunţate în
condiţiile art. 281 alin. (1) lit. d) C.proc.pen., întrucât acesta sancţionează judecarea
unei cauze în absenţa unui procuror, deşi, potrivit legii, participarea lui era
obligatorie, şi nici în baza art. 282 C.proc.pen., deoarece nu este îndeplinită condiţia
producerii unei vătămări care să nu poată fi înlăturată altfel, deoarece în cadrul
Ministerului Public funcţionează principiul indivizibilităţii.
Sub aspect probatoriu, cu excepţia dispoziţiilor speciale reglementate în cadrul
Titlului „Executarea hotărârilor penale”, se aplică în mod corespunzător dispoziţiile
cuprinse în Titlul III al Părţii speciale privind judecata.
În cadrul dezbaterilor, după ascultarea concluziilor procurorului, ale avocatului,
dacă este cazul, şi a părţilor, instanţa se pronunţă prin sentinţă.
4. Căi de atac. Sentinţele pronunţate în primă instanţă în materia executării în
procedurile reglementate în cadrul Titlului „Executarea hotărârilor penale” pot fi
atacate cu contestaţie la instanţa ierarhic superioară, în termen de 3 zile de la
comunicare.
Judecarea contestaţiei la hotărârea primei instanţe se face în şedinţă publică, cu
citarea persoanei condamnate.
Pentru motivele dezvoltate în analiza şedinţei de judecată în primă instanţă, urmează
a fi aduse la fiecare termen şi, implicit, citate la fiecare termen de judecată nu doar
persoanele aflate în stare de detenţie ori cele faţă de care s-a luat măsura educativă
a internării într-un centru educativ, ci şi persoanele internate într-un centru de
detenţie şi cele faţă de care a fost luată măsura de siguranţă a internării medicale.
Dacă faţă de condamnat a fost luată, în altă cauză, măsura arestului la domiciliu,
acesta se va cita la fiecare termen de judecată. Se citează, de asemenea, la toate
termenele de judecată, militarii. Participarea procurorului la soluţionarea contestaţiei
este obligatorie.
În toate cazurile, persoanele condamnate ori faţă de care s-au luat măsuri educative,
privative ori nu de libertate, pot solicita în scris ca judecata să se desfăşoare în lipsa
lor, urmând a fi reprezentate de un avocat numit din oficiu ori ales, după caz.
Instanţa se pronunţă prin decizie care este definitivă, putându-se pronunţa una
dintre soluţiile prevăzute de art. 4251 alin. (7) C.proc.pen.
Decizia pronunţată în soluţionarea contestaţiei nu este supusă recursului în casaţie
[art. 434 alin. (1) lit. c) C.proc.pen.].
În privinţa contestaţiilor la executare care privesc lămurirea hotărârii care se
execută, în jurisprudenţa recentă a I.C.C.J. s-a reţinut că, dacă titlul contestat este
reprezentat de o decizie pronunţată în calea ordinară a apelului, cum hotărârea
judecătorească a cărei lămurire se solicită nu este supusă vreunei căi de atac,
şi hotărârea pronunţată în contestaţia la executare întemeiată pe
dispoziţiile art. 598 lit. c) C.proc.pen. este definitivă (I.C.C.J., decizia nr. 949 din
26 iunie 2015).
Art. 598
Contestaţia la executare

Lucreţia Albertina Postelnicu, Constantin Cristinel Meceanu

(1) Contestaţia împotriva executării hotărârii penale se poate face în

următoarele cazuri:
a) când s-a pus în executare o hotărâre care nu era definitivă;
b) când executarea este îndreptată împotriva altei persoane decât cea prevăzută
în hotărârea de condamnare;
c) când se iveşte vreo nelămurire cu privire la hotărârea care se execută sau
vreo împiedicare la executare;
d) când se invocă amnistia, prescripţia, graţierea sau orice altă cauză de
stingere ori de micşorare a pedepsei.
(2) În cazurile prevăzute la alin. (1) lit. a), b) şi d), contestaţia se face, după caz,
la instanţa prevăzută la art. 597 alin. (1) sau (6), iar în cazul prevăzut la alin. (1)
lit. c), la instanţa care a pronunţat hotărârea ce se execută. În cazul în care
nelămurirea priveşte o dispoziţie dintr-o hotărâre pronunţată în apel sau în
recurs în casaţie, competenţa revine, după caz, instanţei de apel sau Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Corelaţii legislative: art. 261 alin. (4), art. 419, art. 426 lit. b), art. 551, art. 552, art.
596 C.proc.pen.; art. 99 alin. (6), (7), (13) R.O.I.I.J.; art. 137 şi urm. din Legea nr.
302/2004
Comentariu
1. Contestaţia la executare este un mijloc procesual cu caracter
jurisdicţional prin intermediul căruia se soluţionează anumite incidente limitativ
prevăzute de lege, ivite în cursul punerii în executare a hotărârilor penale definitive
sau în cursul executării pedepsei, cu scopul de a se asigura conformitatea cu legea
penală a executării hotărârilor judecătoreşti, fără însă a se putea schimba sau
modifica soluţia care se bucură de autoritate de lucru judecat.
În sistemul de drept procesual românesc se poate formula contestaţie la executare la
instanţa penală împotriva dispoziţiilor penale, a dispoziţiilor civile şi a amenzilor
judiciare, în cazurile limitativ prevăzute de art. 598 C.proc.pen.: a) când s-a pus în
executare o hotărâre care nu era definitivă; b) când executarea este îndreptată
împotriva altei persoane decât cea prevăzută în hotărârea de condamnare; c) când se
iveşte vreo nelămurire cu privire la hotărârea care se execută sau vreo împiedicare la
executare sau d) când se invocă amnistia, prescripţia, graţierea sau orice altă cauză
de stingere ori de micşorare a pedepsei [facem precizarea că, în cazul contestaţiei
privind executarea dispoziţiilor civile, sunt incidente doar cazurile prevăzute de lit.
a)-c) din alin. (1) al art. 598 C.proc.pen.].
2. Motivele invocate pe calea contestaţiei la executare nu pot pune în discuţie
autoritatea de lucru judecat a hotărârii judecătoreşti atacate, întrucât
contestaţia la executare nu are natura juridică a unei căi de atac.
Astfel, în practica judiciară s-a respins, ca inadmisibilă, contestaţia la executare prin
care se solicitau reducerea pedepsei aplicate, înlăturarea sporului de pedeapsă
aplicat şi administrarea de probe noi în dovedirea circumstanţelor personale ale
contestatorului, ce nu au fost avute în vedere de către instanţele de fond şi de control
judiciar la individualizarea sancţiunii aplicate, apreciindu-se că motivele invocate
reprezintă aspecte de fond, care au intrat în puterea lucrului judecat prin rămânerea
definitivă a sentinţei penale prin care i s-a aplicat pedeapsa, astfel încât nu pot fi
încadrate în niciunul dintre cazurile limitative prevăzute pentru a fi examinate în
contestaţia la executare, iar reindividualizarea pedepsei şi înlăturarea sporului
aplicat prin sentinţa de condamnare nu constituie cauze de micşorare a pedepsei în
sensul prevăzut de art. 461 alin. (1) lit. d) C.proc.pen. din 1968, ci aspecte stabilite
definitiv de instanţa de fond şi care nu au intervenit în cursul executării pedepsei
(Jud. Sectorului 6, sentinţa nr. 221 din 3 aprilie 2012, definitivă, nepublicată).
Aceeaşi soluţie de respingere, ca inadmisibilă, a cererii a fost dată în situaţia în care
pe calea contestaţiei la executare s-a solicitat reţinerea circumstanţelor atenuante
prevăzute de art. 74 C.pen. din 1969, întrucât contestatorul s-a autodenunţat cu
privire la o parte dintre infracţiunile pentru care a fost condamnat (Jud. Sectorului 6,
sentinţa nr. 396 din 18 iunie 2012, definitivă, nepublicată), respectiv s-a criticat
reţinerea intenţiei, prin prisma prevederilor art. 19 alin. (1) C.pen. din 1969, ca formă
de vinovăţie, în condiţiile în care contestatorul ar fi acţionat din culpă simplă [art. 19
alin. (2) lit. b) C.pen. din 1969], aducându-se, aşadar, critici referitoare chiar la
încadrarea juridică dată faptei (Jud. Sectorului 6, sentinţa nr. 148 din 18 februarie
2011, definitivă, nepublicată). De asemenea, s-a respins, ca inadmisibilă, contestaţia
la executare prin care se solicita recalcularea sumelor confiscate prin decizia de
condamnare, reţinându-se că această solicitare nu reprezintă o neclaritate care să
împiedice punerea în executare a deciziei penale contestate, ci este o critică de fond,
ce pune în discuţie legalitatea şi temeinicia hotărârii în baza căreia se face executarea
şi tinde la modificarea acesteia, aducând atingere autorităţii sale de lucru judecat
(C.A. Bucureşti, Secţia a II-a penală, decizia nr. 1420 din 18 noiembrie 2014, definitivă,
nepublicată. În acelaşi sens, I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 83 din 20 ianuarie
2015, soluţia fiind, însă, de respingere a contestaţiei la executare ca nefondată,
pentru aceleaşi motive de fapt şi de drept).
În cazul în care legea procesual penală prevede o procedură specială de verificare
a modalităţii de punere în executare a hotărârii judecătoreşti, contestaţia la
executare nu este admisibilă. Astfel, pe calea contestaţiei la executare nu ar putea fi
invocate aspecte legate de punerea în executare a măsurilor asigurătorii, cererea
urmând a fi calificată ca fiind o contestaţie împotriva măsurii asigurătorii sau
a modului de aducere la îndeplinire a acesteia.
3. Cazurile în care se poate formula contestaţie la executare
3.1. Când s-a pus în executare o hotărâre care nu era definitivă. Hotărârile
judecătoreşti rămân definitive potrivit dispoziţiilor art. 551-552 C.proc.pen., dată la
care sunt puse în executare prin intermediul Biroului executări penale al instanţei
de executare, iar eroarea cu privire la punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti
la o dată anterioară celei la care au devenit definitive se remediază prin promovarea
unei contestaţii la executare.
Astfel, instanţa a admis contestaţia la executare, constatând că sunt incidente
dispoziţiile art. 461 alin. (1) lit. a) C.proc.pen. din 1968[corespondent art. 598 alin.
(1) lit. a) C.proc.pen.], a dispus anularea tuturor formelor de punere în executare
a sentinţei penale nr. 494 din 17 august 2010 pronunţată de Judecătoria Sectorului
6, şi anume a mandatului de executare a pedepsei închisorii nr. 1234 din 30 august
2010, a ordinului de interzicere de a părăsi ţara şi a celorlalte adrese emise către
instituţiile abilitate, şi punerea în libertate a contestatorului, dacă nu este arestat în
altă cauză, reţinându-se că în mod greşit s-a procedat la punerea în executare
a sentinţei penale menţionate, în conformitate cu art. 416 pct. (2) lit. a) C.proc.pen.
din 1968, apreciindu-se că nu a fost declarat apelul în termen. În motivarea soluţiei s-
a reţinut că termenul de apel a început să curgă pentru contestator la data
pronunţării sentinţei, 17 august 2010, şi s-a împlinit la data de 28 august 2010, zi
nelucrătoare, prelungindu-se până la ora 24:00 a primei zile lucrătoare, şi anume 30
august 2010. Astfel, ultima zi pentru depunerea apelului a fost 30 august 2010, iar,
ca urmare a expedierii apelului contestatorului, prin scrisoare recomandată, la data
de 28 august 2010 (data poştei), instanţa a constatat că apelul a fost exercitat în
termenul legal prevăzut de lege (Jud. Sectorului 6, sentinţa nr. 548 din 17 septembrie
2010, definitivă, nepublicată).
De asemenea, instanţa a admis contestaţia la executare formulată de judecătorul
delegat cu executarea, constatând că sunt incidente dispoziţiile art. 598 alin. (1) lit.
a) C.proc.pen., a dispus anularea tuturor formelor de punere în executare a sentinţei
penale nr. 2770 din 4 decembrie 2014 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, şi anume
a mandatului de executare a pedepsei închisorii nr. 6112 din 23 decembrie 2014,
a ordinului de interzicere de a părăsi ţara şi a celorlalte adrese emise către instituţiile
abilitate, şi punerea în libertate a persoanei condamnate, dacă nu este arestată în
altă cauză, reţinând că s-a pus în executare o hotărâre care nu era definitivă,
întrucât termenul pentru exercitarea căii de atac a contestaţiei împotriva hotărârii
menţionate nu a început să curgă, atât timp cât comunicarea copiei minutei sentinţei
penale (prin care se dispusese respingerea cererii de prelungire a întreruperii executării
pedepsei închisorii anterior acordate) nu a fost efectuată la adresa la care persoana
condamnată locuia în fapt, fiind efectuată doar la adresa de domiciliu, dovada de
comunicare fiind restituită cu menţiunea că s-a procedat la afişarea înştiinţării pe
uşa locuinţei de domiciliu a persoanei condamnate, în conformitate cu
dispoziţiile art. 261 alin. (4) C.proc.pen., fără ca aceasta să se prezinte la sediul
instanţei pentru ridicarea copiei minutei (Trib. Bucureşti, Secţia I penală, sentinţa nr.
26 din 9 ianuarie 2015, definitivă, nepublicată).
Contestaţia la executare întemeiată pe dispoziţiile art. 598 alin. (1) lit. a) C.proc.pen.
nu poate fi admisă în cazul în care se invocă drept temei al contestaţiei la executare
o cauză temeinică de împiedicare a celui condamnat să exercite apel sau contestaţie
în cauză, întrucât formularea unei cereri de repunere în termenul de exercitare a căii
de atac nu înlătură caracterul definitiv al hotărârii neatacate cu apel/contestaţie în
termen, a cărei punere în executare este legală. Într-o asemenea situaţie, doar
instanţa de control judiciar, după admiterea cererii de repunere în termen, poate
suspenda executarea hotărârii atacate (a se vedea, în acest sens, I.C.C.J., Secţia
penală, decizia nr. 5902 din 10 noiembrie 2004).
Art. 598 alin. (1) lit. a) C.proc.pen. nu face distincţie cu privire la felul hotărârilor
judecătoreşti, contestaţia la executare putând fi promovată indiferent că aceasta
priveşte o sentinţă sau o încheiere. Deşi textul legal nu face menţiuni exprese,
apreciem că legiuitorul a avut în vedere posibilitatea promovării contestaţiei la
executare doar în cazul hotărârilor nedefinitive şi neexecutorii, cererile promovate ca
urmare a punerii în executare a hotărârilor judecătoreşti nedefinitive, dar executorii,
urmând a fi respinse ca nefondate.
În practica judiciară nu există un punct de vedere unitar cu privire la cazul de
contestaţie la executare în care se încadrează situaţia în care se extind efectele
apelului în conformitate cu dispoziţiile art. 419 C.proc.pen. şi la părţile care nu au
declarat apel, faţă de care hotărârea a fost pusă în executare, ca urmare
a neexercitării căii de atac de aceste părţi sau de ceilalţi participanţi în ceea ce-i
priveşte.
Într-o orientare jurisprudenţială se reţine că o astfel de cerere se întemeiază pe
dispoziţiile art. 598 alin. (1) lit. a) C.proc.pen., întrucât, deşi la data emiterii formelor
de executare hotărârea era definitivă în privinţa acestui inculpat, prin neexercitarea
căii de atac, ulterior, în urma admiterii căii de atac şi extinderii efectelor şi faţă de
acest inculpat, sentinţa pronunţată în primă instanţă nu mai îndeplinea condiţia de
a fi definitivă, efectul extensiv al căii de atac ordinare reprezentând o excepţie de la
regula imutabilităţii situaţiilor decurgând din hotărâri rămase definitive (Jud.
Sectorului 6, sentinţa nr. 20 din 17 ianuarie 2012, definitivă, nepublicată).
Într-o altă opinie, se reţine că în această situaţie contestaţia la executare se
întemeiază pe dispoziţiile art. 598 alin. (1) lit. c) C.proc.pen., reprezentând
o împiedicare la executare, atât timp cât la data la care s-a procedat la punerea în
executare a hotărârii judecătoreşti aceasta era definitivă (Jud. Sectorului 6, sentinţa
nr. 374 din 31 mai 2011, definitivă, nepublicată).
Apreciem că, în situaţia enunţată, cazul de contestaţie la executare incident este cel
prevăzut de lit. a), caracterul definitiv al hotărârii judecătoreşti atacate fiind apreciat
la momentul soluţionării contestaţiei la executare.
În situaţia admiterii contestaţiei la executare, instanţa va dispune anularea formelor
de executare emise la momentul punerii în executare a hotărârii judecătoreşti
nedefinitive şi, după caz, va dispune punerea în libertate a persoanei condamnate
dacă nu este arestată în altă cauză, dispoziţie care, însă, nu are caracter executoriu
la momentul pronunţării sentinţei penale, ci la momentul rămânerii definitive
a acesteia, cheltuielile judiciare urmând să rămână în sarcina statului, conform art.
275 alin. (3) C.proc.pen.
3.2. Când executarea este îndreptată împotriva altei persoane decât cea
prevăzută în hotărârea de condamnare. Cazul de contestaţie la executare prevăzut
la lit. b) reglementează situaţia când, din eroare, executarea hotărârii penale
definitive este îndreptată împotriva altei persoane decât autorul, dintr-o eroare
a organelor însărcinate cu executarea, de exemplu, dintr-o coincidenţă de nume.
Acest caz are în vedere situaţia când executarea este îndreptată împotriva altei
persoane decât cea care a săvârşit infracţiunea şi cu privire la care s-a dispus
condamnarea, eroarea intervenind exclusiv în faza executării hotărârii judecătoreşti.
3.3. Când se iveşte vreo nelămurire cu privire la hotărârea care se execută sau
vreo împiedicare la executare. Cazul de contestaţie la executare prevăzut de lit. c)
reglementează două posibile incidente ce pot interveni fie la momentul punerii în
executare a hotărârii judecătoreşti, fie pe parcursul executării sancţiunii penale şi
care pot privi atât hotărârea pronunţată în primă instanţă, cât şi hotărârea
pronunţată în căile de atac sau în recursul în casaţie, în cazul desfiinţării sau casării
hotărârii primei instanţe.
3.3.1. Nelămuririle cu privire la hotărârea judecătorească nu privesc aspecte ce pot
fi remediate prin procedura îndreptării erorilor materiale sau a înlăturării unor
omisiuni vădite, ci alte omisiuni decât cele menţionate expres de art. 279 C.proc.pen.,
care însă nu privesc aspecte de fond şi nu pun în discuţie autoritatea de lucru judecat
a hotărârii judecătoreşti.
În jurisprudenţa naţională au fost calificate ca „nelămuriri” ce pot forma obiectul
contestaţiei omisiunile de indicare, în cazul dispoziţiei de suspendare a executării
pedepsei sub supraveghere, a organului care va exercita supravegherea şi
a obligaţiilor prevăzute în art. 863 C.pen. din 1969 impuse condamnatului (I.C.C.J.,
Secţia penală, decizia nr. 2617 din 15 mai 2004) a obligaţiilor prevăzute în art. 93
alin. (2) lit. a)-d) C.pen.(I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 171/A din 19 aprilie 2016)
sau a precizării datelor de identificare a bunurilor confiscate (I.C.C.J., Secţia penală,
încheierea nr. 718 din 31 ianuarie 2005), înlocuirea entităţilor în cadrul cărora
persoana condamnată cu suspendarea executării pedepsei sub supraveghere va
presta, conform art. 93 alin. (3) C.pen., munca neremunerată în folosul comunităţii
ori omisiunea instanţei de a stabili prin hotărârea prin care a fost suspendată sub
supraveghere executarea pedepsei închisorii cel puţin una dintre obligaţiile prevăzute
în art. 93 alin. (2) lit. a)-d) C.pen. (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 171/A din 19
aprilie 2016).
Nelămuririle ce pot fi clarificate pe calea contestaţiei la executare nu pun în discuţie
aspecte ce privesc fondul cauzei ce nu au fost soluţionate prin hotărârea de
condamnare, cum ar fi omisiunea instanţei de a se pronunţa cu privire la restabilirea
situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii.
Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti stabileşte [Hotărârea
C.S.M. nr. 1.375/2015 (M.Of. nr. 970 din 28 decembrie 2015)], ca regulă, prin art.
111 alin. (6), că cererile întemeiate pe dispoziţiile art. 598 alin. (1) lit. c) teza I
C.proc.pen. vor fi repartizate completului de judecată ce a pronunţat hotărârea atacată,
pentru înlăturarea nelămuririlor intervenite la momentul punerii în executare
a hotărârii judecătoreşti.
În cazul completelor colegiale, judecătorii care au pronunţat hotărârea se vor reuni
chiar dacă nu mai fac parte, împreună, din acelaşi complet. Dacă la data apariţiei
nelămuririi numai unul sau unii dintre respectivii judecători îşi desfăşoară activitatea
în cadrul secţiei, completul va fi întregit cu unul ori, după caz, 2 judecători din lista
de permanenţă de la data înregistrării cererii. Dacă judecătorul, sau, după caz,
niciunul dintre judecătorii care au compus completul colegial nu mai funcţionează
în cadrul secţiei ori, după caz, al instanţei, cauza se va repartiza aleatoriu, cu excepţia
situaţiei în care prin hotărâre a colegiului de conducere s-a stabilit preluarea cauzelor
unui complet dacă membrul sau, după caz, niciunul dintre membrii acestuia nu îşi
mai desfăşoară activitatea în cadrul secţiei ori, după caz, al instanţei, de către alt sau
alţi judecători, după caz.
În cazul admiterii contestaţiei la executare, instanţa va lămuri dispoziţiile hotărârii
judecătoreşti pentru a se putea proceda la punerea în executare a acestora.
3.3.2. În jurisprudenţa naţională au fost calificate ca situaţii de împiedicare la
executare omisiunea anulării mandatului de executare a pedepsei închisorii pentru
una dintre pedepsele aplicate printr-o hotărâre definitivă anterioară în urma
contopirii mai multor pedepse (Jud. Sectorului 6, sentinţa penală nr. 621 din 23 august
2013, definitivă, nepublicată), schimbarea numelui persoanei condamnate (pe cale
administrativă sau ca urmare a încheierii sau desfacerii căsătoriei) anterior punerii
în executare a mandatului de executare a pedepsei închisorii (Trib. Bucureşti, Secţia
I penală, sentinţa penală nr. 2200 din 3 decembrie 2014, definitivă, nepublicată),
omisiunea deducerii duratei reţinerii persoanei condamnate prin hotărârea definitivă
[Jud. Sectorului 6, sentinţa penală nr. 767 din 13 decembrie 2011, definitivă,
nepublicată; I.C.C.J., Secţia penală, sentinţa penală nr. 167 din 12 ianuarie
2006 (www.legalis.ro)], emiterea greşită a mandatului de executare a pedepsei
închisorii în cazul în care s-a dispus sancţiunea internării într-un centru de
reeducare (Jud. Sectorului 6, sentinţa penală nr. 592 din 3 septembrie 2012, definitivă,
nepublicată), emiterea greşită a mandatului de executare a pedepsei închisorii în
cazul în care prin hotărârea de condamnare, deşi se aplicase o pedeapsă rezultantă
în urma contopirii, această pedeapsă nu era executabilă, fiind menţinută liberarea
condiţionată acordată pentru una dintre pedepsele ce au fost contopite egală cu
pedeapsa rezultantă (Jud. Sectorului 6, sentinţa penală nr. 618 din 26 iulie 2013,
definitivă, nepublicată), vânzarea de către părinţii persoanei condamnate
a imobilului proprietatea lor, în care contestatorul locuia la data rămânerii definitive
a sentinţei penale prin care a fost condamnat la pedeapsa închisorii a cărei executare
a fost suspendată sub supraveghere, caz în care instanţa a încuviinţat schimbarea
locuinţei acestuia pentru executarea obligaţiei prevăzute de art. 863 alin. (3) lit. b)
C.pen. din 1969 (Jud. Sectorului 6, sentinţa penală nr. 813 din 16 octombrie 2013,
definitivă, nepublicată), modificarea entităţilor în cadrul cărora persoana
condamnată cu suspendarea executării pedepsei sub supraveghere va presta,
conform art. 93 alin. (3) C.pen., munca neremunerată în folosul comunităţii (I.C.C.J.,
Secţia penală, decizia nr. 171/A din 19 aprilie 2016), constatarea existenţei motivelor
întemeiate de a se crede că viaţa persoanei expulzate este pusă în pericol ori că
persoana condamnată va fi supusă la tratamente inumane sau degradante în statul
în care urmează a fi expulzată, motive ce nu au fost analizate pe parcursul
soluţionării fondului cauzei (în acelaşi sens, I.C.C.J., Secţia penală, încheierea nr.
1129 din 15 februarie 2005), anularea mandatului de executare a pedepsei închisorii,
în baza art. 154 alin. (13) lit. a) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară
internaţională în materie penală, republicată, în cazul transferării persoanelor
condamnate deţinute în state membre ale Uniunii Europene, în vederea executării
pedepsei închisorii într-un penitenciar din România, dacă după emiterea mandatului
de executare a pedepsei închisorii de către instanţa română statul emitent îşi retrage
certificatul conform art. 13 din Decizia-cadru 2008/909/JAI din 27 noiembrie 2008
privind aplicarea principiului recunoaşterii reciproce în cazul hotărârilor
judecătoreşti în materie penală (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 1106 din 2
septembrie 2015).
Prin Decizia nr. 9/2011 (M.Of. nr. 717 din 12 octombrie 2011), I.C.C.J. a admis
recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă
I.C.C.J. şi a stabilit că hotărârile definitive prin care o persoană care a săvârşit
o infracţiune şi uzând, în mod fraudulos, de identitatea altei persoane sau a unei
persoane inexistente, a fost condamnată sub o identitate nereală, sunt supuse
cazului de contestaţie la executare prevăzut de art. 461 lit. d) teza a II-a C.proc.pen.
din 1968, ce vizează orice alt incident ivit în cursul executării.
Dispoziţiile art. 598 alin. (1) lit. d) C.proc.pen. nu au mai prevăzut acest caz de
contestaţie la executare, astfel că, potrivit dispoziţiilor art. 4741C.proc.pen., efectele
deciziei menţionate încetează. Cu toate acestea, apreciem că situaţia de fapt avută în
vedere, condamnarea persoanei care a săvârşit infracţiunea, sub o identitate falsă,
se încadrează în prezentul caz de contestaţie la executare, în sensul că reprezintă
o împiedicare la executarea hotărârii definitive. În cazul admiterii contestaţiei la
executare se va constata identitatea reală a persoanei condamnate, se va proceda la
anularea formelor de executare emise la momentul punerii în executare a hotărârii
penale definitive şi se va proceda la emiterea unor noi forme de executare
a dispoziţiilor hotărârii judecătoreşti faţă de persoana condamnată, în care se va
indica identitatea reală a acesteia.
3.4. Când se invocă amnistia, prescripţia, graţierea sau orice altă cauză de
stingere ori de micşorare a pedepsei. Ultimul dintre cazurile în care se poate
formula contestaţie la executare cuprinde situaţiile intervenite după rămânerea
definitivă a hotărârii de condamnare în care fie pedepsele aplicate nu se mai execută
(amnistia, prescripţia executării pedepsei, graţierea, decesul persoanei condamnate),
caz în care formele de executare trebuie anulate, fie intervin modificări în sensul
micşorării cuantumului pedepselor ce urmează a fi puse în executare sau care se
execută. Contestaţia la executare prin care se invocă incidenţa actelor de amnistie
sau de graţiere, ce au intervenit în cursul procesului penal, va fi calificată ca şi
contestaţie în anulare, întemeiată pe dispoziţiile art. 426 lit. b) C.proc.pen. De
asemenea, pe calea contestaţiei la executare nu se poate analiza modalitatea de
aplicare a actului de graţiere prin hotărârea rămasă definitivă, întrucât soluţia
instanţei de fond se poate verifica doar în căile de atac, de instanţa de control judiciar.
3.4.1. Aplicarea dispoziţiilor legale privitoare la amnistie şi graţiere, pe calea
contestaţiei la executare, se face în situaţia în care judecătorul delegat cu executarea
nu s-a pronunţat din oficiu, conform art. 596 C.proc.pen., în sensul constatării
îndeplinirii condiţiilor legale pentru înlăturarea executării pedepsei.
În cazul graţierii sau amnistiei, pe calea contestaţiei la executare, instanţa va trebui
să verifice, în cazul unei pluralităţi de infracţiuni, fiecare dintre pedepsele aplicate,
urmând să procedeze la descontopirea acestora, repunerea în individualitatea lor,
constatarea incidenţei actelor legale menţionate, după care, după caz, se va proceda
la recontopirea pedepselor rămase negraţiate sau cu privire la care, în funcţie de
natura infracţiunilor pentru care s-a dispus condamnarea, nu a intervenit amnistia,
verificându-se, în cazul concursului de infracţiuni, în ce măsură sporul trebuie
modificat (micşorat la 1/3 din totalul celorlalte pedepse stabilite).
Instanţa va proceda la anularea formelor de executare emise şi, în cazul în care
persoana condamnată mai are de executat alte pedepse, la emiterea altor forme de
executare.
3.4.2. Pe calea contestaţiei la executare se poate invoca prescripţia executării
pedepsei sau a măsurilor educative.
În practica judiciară s-a decis că cererea de extrădare în vederea executării unei
pedepse definitive întrerupe cursul prescripţiei executării pedepsei; ca atare, din
momentul întreruperii, începe să curgă un nou termen de prescripţie (I.C.C.J., Secţia
penală, decizia nr. 4543 din 27 iulie 2005).
În perioada cât executarea pedepsei este amânată, potrivit art. 453 C.proc.pen. din
1968, cursul termenului de prescripţie a executării pedepsei se suspendă,
conform art. 128 alin. (2) C.pen. din 1969. Ca atare, într-o asemenea situaţie,
termenul de prescripţie prevăzut în art. 126 C.pen. din 1969 începe să curgă de la
data când amânarea executării pedepsei a expirat, soluţie incidentă şi în cazul
întreruperii executării pedepsei (C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 4692 din 22
octombrie 2003).
Cursul termenului de prescripţie a executării pedepsei se întrerupe în cazul în care
cel condamnat, după începerea executării pedepsei, se sustrage de la executare. În
acest caz, un nou termen de prescripţie curge de la data sustragerii de la executarea
în continuare a pedepsei. Termenele de prescripţie a executării se stabilesc în raport
cu pedeapsa aplicată prin hotărârea definitivă de condamnare, de la a cărei dată
începe să curgă termenul de prescripţie, şi nu se reduc în raport cu pedeapsa redusă
ulterior (ca urmare a graţierii parţiale sau a comutării pedepsei în alta mai uşoară)
(C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 792 din 12 februarie 2002).
De asemenea, s-a respins contestaţia la executare, ca nefondată, în situaţia în care
pe parcursul termenului de prescripţie de 7 ani şi 8 luni, calculat potrivit art. 126 lit.
b) C.pen. din 1969, ce urma să se împlinească la data de 13 martie 2011,
condamnatul a săvârşit din nou o infracţiune, pentru care a fost condamnat definitiv
prin sentinţa penală nr. 373 din 17 octombrie 2005 a Judecătoriei R., întrucât cursul
termenului de prescripţie s-a întrerupt conform art. 127 alin. (1) C.pen. din 1969, de
la data săvârşirii noii infracţiuni începând se curgă un nou termen de prescripţie
a executării pedepsei (Jud. Sectorului 6, sentinţa penală nr. 337 din 17 mai 2011,
definitivă, nepublicată).
3.4.3. Pe calea contestaţiei la executare se poate invoca orice altă cauză de stingere
sau de micşorare a pedepsei, situaţii ivite după rămânerea definitivă a hotărârii
judecătoreşti, care, de principiu, nu se analizează în cadrul altei proceduri
reglementate în prezentul capitol (a se vedea procedura prevăzută de dispoziţiile art.
595 C.proc.pen.).
Astfel, se va admite contestaţia la executare, întemeiată pe dispoziţiile art. 598 alin.
(1) lit. d) C.proc.pen., în cazul în care, după rămânerea definitivă a hotărârii
judecătoreşti, dar înainte de punerea în executare a mandatului de executare
a pedepsei închisorii, persoana condamnată decedează, procedându-se la anularea
formelor de punere în executare.
De asemenea, contestaţia la executare, întemeiată pe dispoziţiile art. 598 alin. (1) lit.
d) C.proc.pen., este admisibilă în cazul în care, după transferarea persoanei
condamnate în vederea executării pedepsei închisorii în România, aceasta invocă
o cauză de micşorare a pedepsei – constând în reducerea pedepsei prin scăderea
zilelor de închisoare rezultate din transformarea amenzii în închisoare, întrucât
pedeapsa amenzii a fost anulată (I.C.C.J., Secţia penală, încheierea nr. 728 din 13 mai
2011).
4. Competenţa de soluţionare a contestaţiei la executare. În cazurile prevăzute
de art. 598 alin. (1) lit. a), b), d) C.proc.pen., competenţa de soluţionare a contestaţiei
la executare aparţine instanţei de executare, în cazul în care persoana condamnată
se află în stare de libertate, sau instanţei în circumscripţia căreia se află locul de
deţinere în cazul în care persoana condamnată se află în executarea unei pedepse
sau a unei măsuri educative privative de libertate.
În cazul în care condamnatul, fiind extrădat din străinătate, se află în tranzit într-un
loc de deţinere la data formulării contestaţiei la executare întemeiată pe
prevederile art. 598 alin. (1) lit. d) C.proc.pen., competenţa de a soluţiona contestaţia
la executare nu aparţine instanţei în circumscripţia căreia se află acest loc de
deţinere, ci instanţei de executare sau instanţei în circumscripţia căreia se află locul
de deţinere unde condamnatul execută pedeapsa, potrivit art. 598 alin. (2)
C.proc.pen. (I.C.C.J., Secţia penală, încheierea nr. 175 din 12 ianuarie 2006).
În cazul prevăzut de art. 598 alin. (1) lit. c) C.proc.pen., competenţa de soluţionare
a contestaţiei la executare aparţine instanţei care a pronunţat hotărârea cu privire la
care se invocă nelămurirea sau împiedicarea la executare, astfel că în cazul hotărârii
pronunţate în primă instanţă competenţa va reveni instanţei de executare, în cazul
hotărârilor pronunţate în căile de atac competenţa va reveni instanţelor de control
judiciar, iar în cazul deciziei pronunţate în recurs în casaţie competenţa va reveni
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Competenţa stabilită de art. 598 alin. (2) C.proc.pen. este exclusivă, astfel că, în cazul
în care contestaţia la executare formulată de condamnatul deţinut este întemeiată
atât pe prevederile art. 598 alin. (1) lit. c) C.proc.pen., cât şi pe cele ale art. 598 alin.
(1) lit. d) C.proc.pen., competenţa de judecată a contestaţiei aparţine instanţei ce
a pronunţat hotărârea cu privire la care se invocă nelămurirea sau împiedicarea la
executare, iar nu instanţei în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere. De altfel,
anterior discutării excepţiei de necompetenţă, instanţa trebuie să califice în drept
cererea, în sensul de a încadra motivele de fapt invocate în cazul incident de
contestaţie la executare, indiferent de temeiul de drept indicat de către contestator,
instanţa competentă să judece contestaţia la executare fiind stabilită în raport cu
cazul de contestaţie incident în cauză, iar nu cu acela invocat de contestator.
Natura exclusivă a competenţei instanţei este dată, în materie, de atribuirea acesteia
la „instanţa prevăzută la art. 597 alin. (1) sau (6)” în funcţie de situaţia în care se află
condamnatul – în stare de libertate ori încarcerat [pentru a opera această
distincţie art. 598 alin. (2) C.proc.pen. foloseşte expresia după caz]. Aşadar, utilizarea
conjuncţiei disjunctive „sau” nu poate crea probleme de interpretare, întrucât nu
trebuie analizată izolat, ci corelată cu expresia „după caz”, care face parte din aceeaşi
propoziţie, deoarece pe această cale se stabileşte criteriul de determinare a instanţei
competente să soluţioneze contestaţia la executare.
În cazul în care, în temeiul prevederilor art. 137 şi urm. din Legea nr.
302/2004 privind cooperarea judiciară în materie penală, curtea de apel a dispus
recunoaşterea unor hotărâri penale străine, transferarea condamnatului pentru
continuarea executării pedepsei într-un penitenciar din România, conversiunea
condamnării şi a emis mandatul de executare a pedepsei, curtea de apel nu
constituie instanţă de executare, în sensul art. 553 şi art. 598 alin. (2) C.proc.pen.,
ci o instanţă specială desemnată ca autoritate judiciară competentă în unele dintre
procedurile reglementate în legea menţionată. Într-un atare caz, instanţa competentă
să judece contestaţia la executare nu este, prin urmare, curtea de apel, ci instanţa
competentă material potrivit legii române să judece în primă instanţă infracţiunile
pentru care contestatorul a fost condamnat în străinătate, în a cărei circumscripţie
se află locul de deţinere a condamnatului (I.C.C.J., Secţia penală, încheierea nr. 2912
din 8 mai 2006).
În acelaşi sens, instanţa supremă a statuat că, în cazul în care, după transferarea
persoanei condamnate în vederea executării pedepsei închisorii în România, aceasta
invocă, pe calea contestaţiei la executare [în temeiul art. 598 alin. (1) lit. d)
C.proc.pen.], o cauză de micşorare a pedepsei, constând în reducerea pedepsei prin
scăderea zilelor de închisoare rezultate din transformarea amenzii în închisoare,
întrucât pedeapsa amenzii a fost anulată, instanţa competentă se stabileşte
potrivit art. 460 C.proc.pen. din 1968 (corespondent art. 597 C.proc.pen.). În acest
caz, competenţa de soluţionare a cauzei nu aparţine curţii de apel, conform art. 137
alin. (1) din Legea nr. 302/2004, întrucât persoana condamnată nu solicită
conversiunea condamnării (I.C.C.J., Secţia penală, încheierea nr. 728 din 13 mai
2011).
Art. 599
Rezolvarea contestaţiei la executare

Lucreţia Albertina Postelnicu, Constantin Cristinel Meceanu

(1) Procedura de rezolvare a contestaţiei la executare este cea prevăzută la art.

597.
(2) În cazul arătat la art. 598 alin. (1) lit. d), dacă din hotărârea pusă în executare
nu rezultă datele şi situaţiile de existenţa cărora depinde soluţionarea
contestaţiei, constatarea acestora se face de către instanţa competentă să
judece contestaţia.
(3) Cererea poate fi retrasă de condamnat sau de procuror, când este formulată
de acesta.
(4) După pronunţarea soluţiei definitive ca urmare a admiterii contestaţiei la
executare, se face o nouă punere în executare conform procedurii prevăzute de
prezentul titlu.
(5) Cererile ulterioare de contestaţie la executare sunt inadmisibile dacă există
identitate de persoană, de temei legal, de motive şi de apărări.
Corelaţii legislative: art. 597, art. 598 alin. (1) lit. d) C.proc.pen.
Comentariu
Procedura de soluţionare a contestaţiei la executare este cea prevăzută de art.
597 C.proc.pen.
Astfel, şedinţa de judecată se desfăşoară, potrivit dispoziţiilor art. 597 C.proc.pen.,
conform dispoziţiilor de la Titlul III, Capitolele I („Judecata”) şi II („Judecata în primă
instanţă”). Astfel, judecata se poate desfăşura şi în lipsa condamnatului aflat în stare
de libertate, dacă este legal citat sau dacă a solicitat în scris judecarea în lipsă, însă
condamnatul aflat în stare de detenţie este adus la judecată, cu excepţia cazului în
care a solicitat în scris judecarea în lipsă. Dispoziţiile privitoare la persoana aflată în
stare de detenţie se aplică şi în cazul celei internate într-un centru educativ, precum
şi, pentru identitate de raţiune, celei internate într-un centru de detenţie.
În cazurile prevăzute de art. 90 C.proc.pen., asistenţa juridică este obligatorie.
Participarea procurorului este obligatorie.
Judecata este structurată în cercetare judecătorească – etapă în care se propun şi se
administrează mijloacele de probă –, dezbateri şi deliberare.
Contestaţia la executare poate fi formulată de judecătorul delegat cu executarea,
atunci când constată la momentul punerii în executare incidenţa vreunuia dintre
cazurile de contestaţie la executare sau este sesizat de serviciul de probaţiune sau
alte autorităţi implicate în activitatea de punere în executare sau executare
a hotărârilor judecătoreşti în materie penală, de contestator sau de procuror.
În cazul în care se invocă, potrivit art. 598 alin. (1) lit. d) C.proc.pen., amnistia,
graţierea sau altă cauză de micşorare a pedepsei, dacă din hotărârea pusă în
executare nu rezultă datele şi situaţiile de existenţa cărora depinde soluţionarea
contestaţiei, constatarea acestora se face de către instanţa competentă să judece
contestaţia, fără însă a se putea aduce atingere autorităţii de lucru judecat
a hotărârii judecătoreşti împotriva căreia s-a exercitat contestaţia la executare.
Astfel, în procedura soluţionării contestaţiei la executare se vor putea stabili, în cazul
în care aceste menţiuni lipsesc din hotărârea judecătorească definitivă, data
săvârşirii infracţiunii simple, data încetării acţiunii sau inacţiunii în cazul
infracţiunilor continue, data săvârşirii ultimei acţiuni sau inacţiuni în cazul
infracţiunii continuate şi data săvârşirii ultimului act în cazul infracţiunilor
continuate, pentru a se verifica incidenţa actelor de amnistie sau de graţiere, se vor
putea emite adrese pentru comunicarea eventualelor perioade executate ce trebuie
deduse din pedeapsa pe care contestatorul o execută etc.
Cererea poate fi retrasă de către persoana condamnată, în orice stadiu al procedurii,
caz în care instanţa urmează să ia act de manifestarea de voinţă exprimată în acest
sens. De asemenea, procurorul poate să retragă contestaţia la executare, atunci când
cererea este formulată de acesta.
În cazul admiterii contestaţiei la executare, instanţa de executare va proceda la
o nouă punere în executare a hotărârii judecătoreşti definitive.
Astfel, în cazul în care s-a dispus anularea unui mandat de executare a pedepsei
închisorii, la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a soluţionat contestaţia
la executare, se va emite adresă către locul de deţinere pentru a se proceda la
punerea în libertate, de îndată, a persoanei condamnate. De asemenea, în cazul în
care au fost puse în executare cheltuielile judiciare către stat, se va emite adresă
către organul financiar, prin care se va comunica dispoziţia de anulare a formelor de
executare emise, urmând a se proceda la repunerea în situaţia anterioară în cazul în
care acestea au fost executate până la data primirii comunicării instanţei de
executare.
Există situaţii în care admiterea contestaţiei la executare nu presupune anularea
formelor de punere în executare (de exemplu, în cazul în care se lămuresc anumite
dispoziţii din hotărârea judecătorească pusă în executare sau se deduce perioada
reţinerii, a arestării preventive sau perioada executată), caz în care se vor comunica
adrese, însoţite de copia hotărârii judecătoreşti rămase definitivă, către instituţiile ce
procedează la executarea dispoziţiilor hotărârii penale, care vor completa formele de
executare emise anterior.
Cererile ulterioare de contestaţie la executare vor fi respinse ca inadmisibile, doar
dacă sunt întrunite toate condiţiile cumulative impuse de art. 599 alin. (5)
C.proc.pen., respectiv există identitate de persoană, de temei legal, de motive şi de
apărări.
În ceea ce priveşte identitatea de persoană, contestaţia la executare ulterioară trebuie
să vizeze aceeaşi persoană, indiferent dacă sesizarea instanţei a fost făcută de titulari
diferiţi.
Anterior stabilirii identităţii de temei legal, instanţa trebuie să califice cererea
ulterioară, nefiind ţinută de calificarea juridică dată cererii de către titularul acesteia.
De asemenea, pentru ca cererea ulterioară de contestaţie la executare să fie respinsă
ca inadmisibilă, instanţa trebuie să analizeze identitatea de motive şi de apărări
invocate fie prin cererea de sesizare a instanţei, fie pe parcursul soluţionării
contestaţiei la executare (ca urmare a precizărilor în acest sens ale cererii iniţiale),
doar în acest caz putându-se aprecia că o cerere cu acelaşi obiect a mai fost analizată
în mod definitiv anterior, fapt ce ar face imposibilă reanalizarea aceleiaşi situaţii de
fapt, întrucât s-ar aduce atingere autorităţii de lucru judecat de care se bucură prima
hotărâre judecătorească definitivă.
În jurisprudenţa instanţelor s-a statuat că este admisibilă formularea unei noi cereri
de contestaţie la executare, întemeiată pe dispoziţiile art. 598 alin. (1) lit. d)
C.proc.pen., prin care se solicită aplicarea legii penale mai favorabile, după
pronunţarea de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a unei hotărâri preliminare pentru
dezlegarea unor chestiuni de drept incidente în cauză prin raportare la situaţia
juridică a persoanei condamnate, apreciindu-se că în această cauză condamnatul
invocă alte motive şi apărări, în sensul unor chestiuni de fapt sau date concrete ale
speţei, care nu au fost valorificate în primul cadru procesual, fiind ulterioare (Trib.
Bucureşti, Secţia I penală, sentinţa penală nr. 2690 din 17 noiembrie 2014, definitivă,
nepublicată).
Art. 600
Contestaţia privind executarea dispoziţiilor civile

Lucreţia Albertina Postelnicu, Constantin Cristinel Meceanu

(1) Contestaţia privind executarea dispoziţiilor civile ale hotărârii se face, în
cazurile prevăzute la art. 598 alin. (1) lit. a) şi b), la instanţa de executare
prevăzută la art. 597, iar în cazul prevăzut la art. 598 alin. (1) lit. c), la instanţa
care a pronunţat hotărârea ce se execută. Dispoziţiile art. 598 alin. (2) teza a II-
a se aplică în mod corespunzător.
(2) Dispoziţiile art. 597 alin. (1)-(5) se aplică în mod corespunzător.
(3) Contestaţia împotriva actelor de executare se soluţionează de către instanţa
civilă potrivit legii civile.
Corelaţii legislative: art. 264 raportat la art. 257, art. 4251 alin. (3), art. 597 alin. (1)-
(5), (7)-(8), art. 553, art. 598 alin. (1) lit. a), b), c), art. 598 alin. (2) teza a II-a, art. 599
alin. (3) C.proc.pen.; art. 29 alin. (1) lit. j) din O.U.G. nr. 80/2013
Comentariu
Contestaţia la executare privind executarea dispoziţiilor civile se poate formula în
cazurile limitativ prevăzute de art. 598 alin. (1) lit. a), b), c) C.proc.pen., aplicându-
se, în primă instanţă, procedura la instanţa de executare reglementată de art. 97
alin. (1)-(5) şi art. 599 C.proc.pen.
Cazul prevăzut de art. 598 alin. (1) lit. d) C.proc.pen. nu ar putea fi invocat într-o
contestaţie privind executarea dispoziţiilor civile întrucât acest articol reglementează
incidenţa unor instituţii de drept penal care pot privi exclusiv pedeapsa aplicată prin
hotărâre, respectiv invocarea amnistiei, prescripţiei executării pedepsei, graţierii sau
a oricărei alte cauze de stingere ori de micşorare a pedepsei. În condiţiile în care
textele legale penale şi procesual-penale sunt de strictă interpretare şi nu se pot
aplica prin analogie, dispoziţiile art. 598 alin. (1) lit. d) C.proc.pen. nu ar putea fi
extinse la dispoziţiile civile. Prescripţia executării obligaţiilor civile stabilite prin
hotărârea instanţei penale poate fi invocată pe calea contestaţiei la executare
reglementată de Codul de procedură civilă.
Cererea este scutită de la plata taxei judiciare de timbru, conform art. 29 alin. (1) lit.
j) din O.U.G. nr. 80/2013.
Prin „dispoziţii civile” se înţelege soluţiile date în cursul procesului penal acţiunii
civile, care pot fi puse în executare. Pe cale de consecinţă, nu va putea fi admisă
o contestaţie împotriva soluţiei prin care a fost lăsată nesoluţionată acţiunea civilă
ori s-a luat act că nu există constituire de parte civilă.
Nu pot face obiectul contestaţiei întemeiate pe dispoziţiile art. 600 C.proc.pen.
măsurile asigurătorii privind reparaţiile civile luate pe parcursul procesului penal.
Cereri şi apărări cu privire la aceste măsuri pot fi formulate, potrivit art. 250
C.proc.pen. şi, respectiv, art. 2501 C.proc.pen. [a se vedea supra comentariile art.
250, art. 2501].
Dispoziţiile privitoare la cheltuielile judiciare nu pot face obiectul contestaţiei la
executare, această procedură putând fi folosită exclusiv în cazurile reglementate
de art. 598, art. 600 şi art. 601 C.proc.pen. Rezultă, aşadar, că în ceea ce priveşte
cheltuielile judiciare, Codul de procedură penală nu cuprinde dispoziţii referitoare la
posibilitatea formulării unei contestaţii la executare, neputându-se aplica prin
analogie dispoziţiile menţionate anterior [I.C.C.J., Completul de 5 Judecători, decizia
penală nr. 63 din 20 februarie 2012 (www.legalis.ro)].
Dispoziţiile art. 600 sunt incidente şi în cazul în care acţiunea civilă a fost disjunsă,
fiind soluţionată separat faţă de acţiunea penală.
1. Cazurile de contestaţie privind executarea dispoziţiilor civile:
a) când s-a pus în executare o hotărâre care nu era definitivă. Acţiunea civilă este
accesorie celei penale. În consecinţă, atât în cazul în care este soluţionată alături de
acţiunea penală, cât şi când este soluţionată separat, în urma disjungerii celor două
acţiuni, hotărârea instanţei penale este supusă căii de atac a apelului, al cărui
termen de exercitare curge de la comunicarea copiei minutei primei instanţe [art. 410
alin. (1) C.proc.pen.].
Pentru acest motiv, pentru a se stabili dacă se formulează contestaţie împotriva unei
hotărâri definitive, este necesar ca hotărârea să fi fost în mod legal comunicată
potrivit art. 264 C.proc.pen. raportat la art. 257 şi urm. C.proc.pen.
Pot constitui vicii de comunicare neregularităţi cu privire la conţinutul dovezii de
primire şi al procesului-verbal de predare a comunicării, comunicarea hotărârii la
o adresă greşită sau comunicarea efectuată către persoane ce nu ar putea primi
comunicarea în mod legal etc.
Nu pot fi puse în executare dispoziţiile civile ale hotărârii dacă apelul împotriva laturii
penale este în curs de soluţionare ca urmare a caracterului accesoriu al acţiunii
civile.
Dacă este în curs de soluţionare o cale extraordinară de atac şi nu s-a dispus
suspendarea hotărârii, aceasta poate fi pusă în executare, inclusiv în ceea ce priveşte
latura civilă.
Dacă părţile au încheiat o tranzacţie, hotărârea primei instanţe prin care aceasta este
constatată este titlu executoriu la momentul rămânerii definitive şi poate fi pusă în
executare.
b) când executarea este îndreptată împotriva altei persoane decât cea prevăzută
în hotărârea de condamnare. În această situaţie executarea dispoziţiilor civile se
face împotriva unei persoane având altă identitate decât cea a persoanei care a fost
obligată pe latură civilă în procesul penal.
Prin executare îndreptată împotriva unei persoane se înţelege punerea în executare
a dispoziţiilor cu caracter civil referitoare la desfiinţarea totală sau parţială a unui
înscris falsificat sau restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii, cu privire
la care judecătorul delegat cu executarea are obligaţia de executare.
Nu pot face obiectul contestaţiei la executare în materie penală, întemeiată pe
dispoziţiile art. 598 alin. (1) lit. b) C.proc.pen., punerea în executare a dispoziţiilor
privitoare la plata despăgubirilor civile, întrucât în această situaţie sunt aplicabile
dispoziţiile Codului de procedură civilă, o eventuală contestaţie la executare
împotriva actelor de executare emise urmând a se soluţiona de către instanţa civilă
potrivit legii civile.
Petentul va trebui să facă dovada: (i) că a fost începută executarea dispoziţiilor civile
ale hotărârii, privind aspectele menţionate, împotriva sa şi (ii) că dispoziţiile civile ale
hotărârii a cărei executare a fost începută privesc o persoană având o altă identitate.
c) când se iveşte vreo nelămurire cu privire la hotărârea care se execută sau
vreo împiedicare la executare. Este inadmisibil ca pe calea contestaţiei la executare
să se reaprecieze probatoriul administrat sau să se modifice soluţia dată acţiunii
civile printr-o hotărâre, întrucât s-ar aduce atingere autorităţii de lucru judecat,
neputându-se pune în discuţie legalitatea şi temeinicia hotărârii în baza căreia se
face executarea.
În cazul unei hotărâri de condamnare, autoritatea de lucru judecat în ceea ce-l
priveşte pe inculpat, se manifestă erga omnes, ceea ce înseamnă că într-un eventual
proces, civil sau penal, declanşat ulterior procesului penal, existenţa faptei şi
vinovăţia acestuia sunt în egală măsură constatate pentru toată lumea. Şi în ceea ce
priveşte dispoziţiile civile dintr-o hotărâre penală de condamnare (precum cuantumul
pagubei produse prin infracţiune) există autoritate de lucru judecat, cu excepţia
situaţiilor reglementate expres de prevederile art. 27 C.proc.pen. (I.C.C.J,
Completul de 5 judecători, decizia nr. 18 din 9 februarie 2015).
Prin „nelămurire” se înţelege neclaritatea, imprecizia dispozitivului, ca parte
a hotărârii care urmează a fi pusă în executare. În situaţia în care se constată că
dispozitivul hotărârii este neclar, promovarea unei contestaţii la executare se impune
doar în măsura în care explicitarea acestuia nu este posibilă pe baza considerentelor
hotărârii.
În situaţiile în care s-a dispus, în baza art. 348 C.proc.pen. din 1968 [25 alin.
(3) C.proc.pen. – n.n.], anularea unor înscrisuri, împrejurarea că în afara acestor
acte, mai există şi altele, în legătură cu acestea sau decurgând din ele, nu poate
conduce la concluzia că hotărârea definitivă a instanţei penale este neclară, câtă
vreme obiectul analizei acesteia din urmă şi limitele în care s-a pronunţat sunt precis
determinate (I.C.C.J, Completul de 5 judecători, decizia nr. 224 din 2 decembrie 2013).
Poate constitui o nelămurire cu privire la hotărârea care se execută data cursului
valutei la care se face plata despăgubirilor stabilite în moneda respectivă.
2. Instanţa competentă. Contestaţia privind executarea dispoziţiilor civile ale
hotărârii se face, în cazurile prevăzute la art. 598 alin. (1) lit. a) şi b), la instanţa
de executare care se stabileşte conform art. 553 C.proc.pen. (text de lege la care
face trimitere art. 597 C.proc.pen.).
Astfel, pentru hotărârile instanţelor penale, rămase definitive la prima instanţă de
judecată sau la instanţa ierarhic superioară ori la instanţa de apel, instanţa de
executare este prima instanţă de judecată, iar pentru hotărârile pronunţate în primă
instanţă de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, instanţa de executare este,
după caz, Tribunalul Bucureşti sau tribunalul militar.
Contestaţia privind executarea dispoziţiilor civile ale hotărârii se face, în cazul
prevăzut la art. 598 alin. (1) lit. c) C.proc.pen., la instanţa care a pronunţat
hotărârea ce se execută.
„Hotărârea care se execută” este hotărârea prin care, soluţionându-se acţiunea civilă
în procesul penal, s-a stabilit o obligaţie care poate fi pusă în executare. În
consecinţă, instanţa care a pronunţat această hotărâre este competentă să
soluţioneze contestaţia întemeiată pe dispoziţiile art. 600 C.proc.pen. raportat la art.
598 alin. (1) lit. c) C.proc.pen.
În cazul în care se invocă o nelămurire cu privire la hotărârea pronunţată de prima
instanţă, competenţa de judecată a contestaţiei la executare îi revine primei
instanţe, iar nu instanţei de recurs, care a modificat numai cuantumul despăgubirilor,
întrucât ceea ce se execută, în sensul prevederilor art. 598 alin. (1) lit. c) C.proc.pen.,
este dispoziţia privind obligarea la plata despăgubirilor prevăzută în hotărârea primei
instanţe, iar nu dispoziţia prevăzută în decizia instanţei de control judiciar, prin care
a fost modificat cuantumul despăgubirilor (I.C.C.J., încheierea nr. 593 din 18 aprilie
2011).
În jurisprudenţa recentă, I.C.C.J. a revenit asupra acestei soluţii, reţinând că: „în
condiţiile în care hotărârea primei instanţe a fost modificată în căile de atac, în
speţă în apel, ceea ce se execută este hotărârea instanţei de apel, care a desfiinţat
sentinţa sub aspectul la care se face referire prin contestaţia la executare, astfel că
instanţa care a pronunţat hotărârea care se execută este instanţa de apel,
competentă să soluţioneze contestaţia le executare întemeiată pe dispoziţiile art. 461
alin. (1) lit. c) C.proc.pen. din 1968 [art. 598 alin. (1) lit. c) C.proc.pen.].
Titlul reprezentat de o decizie pronunţată în calea ordinară a apelului nu poate fi
lămurit decât printr-o hotărâre judecătorească de acelaşi tip, cu aceeaşi forţă
juridică, pronunţată de instanţa ce a pronunţat şi hotărârea a cărei lămurire se
solicită, sens în care sunt dispoziţiile art. 598 alin. (2) C.proc.pen., care prevăd că
contestaţia la executare se face la instanţa care a pronunţat hotărârea care se
execută, iar în cazul în care nelămurirea priveşte o dispoziţie dintr-o hotărâre
pronunţată în apel sau în recurs în casaţie, competenţa revine, după caz, instanţei de
apel sau Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Astfel, cum hotărârea
judecătorească a cărei lămurire se solicită nu este supusă vreunei căi de atac, şi
hotărârea pronunţată în contestaţia la executare întemeiată pe dispoziţiile art. 598
alin. (1) lit. c) C.proc.pen. este definitivă. De altfel, la art. 597 alin. (8) C.proc.pen.,
legiuitorul a prevăzut că judecarea contestaţiei (ca o cale de atac) la hotărârea primei
instanţe se face în şedinţă publică, cu citarea persoanei condamnate, dar şi că alin.
(5) al aceluiaşi articol, care face trimitere la dispoziţiile cuprinse în Titlul III al Părţii
speciale privind judecata, se aplică în mod corespunzător. Or, hotărârea ce face
obiectul acestei contestaţii nu este o hotărâre a primei instanţe, ci a instanţei de apel,
iar conform Titlului III al Părţii speciale privind judecata, hotărârile pronunţate în
apel sunt definitive (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 949 din 26 iunie 2015).
În cazul în care nelămurirea priveşte o dispoziţie dintr-o hotărâre pronunţată în apel
sau în recurs în casaţie, competenţa revine, după caz, instanţei de apel sau Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Contestaţia împotriva actelor de executare se soluţionează de către instanţa civilă
potrivit legii civile.
În consecinţă, instanţa de executare se va determina potrivit art. 650 C.proc.civ.,
contestaţia fiind soluţionată conform art. 711 şi urm. C.proc.civ.
3. Judecarea contestaţiei privind executarea dispoziţiilor civile. După
repartizarea aleatorie în sistem informatic, se stabileşte numai completul de judecată.
Cauzele repartizate aleatoriu sunt transmise completului corespunzător, pentru
îndeplinirea procedurilor prevăzute de lege şi, după caz, pentru fixarea primului
termen de judecată.
Judecătorul competent va dispune citarea părţilor interesate şi, în cazurile prevăzute
la art. 90 C.proc.pen., ia măsuri pentru desemnarea unui avocat din oficiu.
Condamnatul aflat în stare de detenţie sau internat într-un centru educativ este adus
la judecată. Deşi Codul de procedură penală nu prevede ca fiind obligatorie, apreciem
că, pentru identitate de raţiune, se va asigura şi prezenţa persoanei internate într-
un centru de detenţie.
Participarea procurorului este obligatorie.
După ascultarea concluziilor procurorului şi a părţilor, instanţa se pronunţă prin
sentinţă.
Contestaţia privind executarea dispoziţiilor civile va fi soluţionată, inclusiv sub aspect
probatoriu, conform dispoziţiilor procesual penale.
Instanţa penală va pronunţa una dintre următoarele soluţii:
a) admite cererea şi dispune: (i) anularea executării făcute în baza unei hotărâri care
nu era definitivă; (ii) încetarea procedurii de executare a hotărârii atunci când este
îndreptată împotriva altei persoane decât cea prevăzută în hotărârea de condamnare
şi, dacă este cazul, anularea executării deja efectuate; (iii) lămurirea hotărârii care se
execută sau înlăturarea împiedicării la executare;
b) respinge cererea ca neîntemeiată, când nu sunt întrunite condiţiile prevăzute
de art. 600 C.proc.pen. raportat la art. 598 alin. (1) lit. a), b), c) C.proc.pen., după
caz.
Nu se încadrează în cazurile prevăzute de lege critica privitoare la calculul sumei la
plata căreia a fost obligat condamnatul, echivalentul căror bunuri reprezintă suma
respectivă şi din ce acte doveditoare rezultă această sumă, deoarece acestea
constituie, în realitate, critici cu privire la modul de soluţionare a laturii civile.
Contestatarii, în calitatea procesuală de inculpaţi în dosarul penal, au avut la
dispoziţie mijloacele procedurale pentru a clarifica şi contesta respectivele aspecte cu
privire la despăgubirile solicitate de părţile civile (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr.
345 din 1 martie 2011).
c) respinge cererea ca inadmisibilă, când nu este întemeiată pe unul dintre cazurile
limitativ prevăzute de Codul de procedură penală sau nu este formulată de
o persoană cu calitate procesuală activă.
Se va respinge ca inadmisibilă contestaţia la executare întemeiată pe dispoziţiile art.
600 C.proc.pen. cu privire la dispoziţia de obligare la plata cheltuielilor judiciare către
stat, normele procesual-penale fiind de absolută şi strictă interpretare şi aplicare.
O atare dispoziţie de obligare la plata cheltuielilor judiciare către stat nu poate fi
contestată în procedura reglementată de art. 601 C.proc.pen. şi nici în raport de
prevederile art. 598 C.proc.pen., deoarece noţiunea de cheltuieli judiciare către stat
nu se confundă cu cea de „amendă judiciară” sau „cheltuieli judiciare cuvenite
părţilor” ca dispoziţie civilă, singurele ce pot face obiectul contestaţiei conform
textelor de lege menţionate (în acest sens, C.A. Bucureşti, Secţia a II-a penală, sentinţa
nr. 11 din 18 ianuarie 2010).
d) ia act de retragerea contestaţiei privind executarea dispoziţiilor civile de către
persoana care a formulat-o. Dacă manifestarea de voinţă în acest sens este făcută,
în primă instanţă ori în calea de atac, ulterior încheierii dezbaterilor asupra fondului,
nu se va putea lua act de aceasta, urmând a se soluţiona pe fond contestaţia.
Deşi nu se prevede expres, făcând aplicarea dispoziţiilor art. 599 alin. (3) C.proc.pen.,
contestaţia poate fi retrasă şi de procuror atunci când a fost formulată de acesta.
e) declină competenţa de soluţionare a contestaţiei la executare. Pentru
determinarea instanţei competente, se are în vedere că ceea ce se execută este
dispoziţia dată prin minuta întocmită cu ocazia deliberărilor pe fondul cauzei. Dacă
prima instanţă a soluţionat acţiunea civilă, iar cea de control judiciar a modificat
această soluţie, se execută dispoziţia primei instanţe.
În condiţiile în care această dispoziţie privind plata despăgubirilor civile cu titlu de
daune morale ar fi fost dispusă pentru prima dată de către instanţa de control
judiciar, competenţa de soluţionare a cererii privind lămurirea dispozitivului deciziei
ar reveni acestei instanţe, prin interpretarea că ceea ce se execută este dispozitivul
hotărârii penale prin care se iau decizii executorii (I.C.C.J., extras din încheierea nr.
593 din 18 aprilie 2011).
4. Căi de atac. Chiar dacă dispoziţiile art. 600 alin. (2) C.proc.pen. nu fac trimitere
şi la dispoziţiile art. 597 alin. (7) şi (8) C.proc.pen., apreciem că soluţia pronunţată
în cauzele având ca obiect contestaţia privind executarea dispoziţiilor civile ale
hotărârii, cu excepţia celei de declinare a competenţei împotriva căreia nu poate fi
formulată nicio cale de atac, este supusă contestaţiei în termen de 3 zile de la
comunicare, aplicarea dispoziţiilor legale urmând a fi făcută în mod unitar, faţă de
împrejurarea că, atât în cazul contestaţiei la executare ce priveşte acţiunea penală,
cât şi în cazul contestaţiei la executare ce priveşte acţiunea civilă, situaţiile în care
cererea este admisibilă sunt identice.
Instanţa ierarhic superioară se pronunţă prin decizie, soluţiile ce pot fi dispuse fiind
prevăzute de art. 4251 alin. (7) C.proc.pen.
Apreciem că, deşi nu se prevede expres, dacă instanţa de control judiciar constată
incidenţa unui caz de nulitate absolută, întrucât acesta afectează, prin natura lui,
întreaga hotărâre a primei instanţe, soluţia va fi tot una de desfiinţare a hotărârii
atacate şi dispunere a rejudecării cauzei.
Contestaţia poate fi retrasă personal sau prin mandatar special.
Dacă partea se află în stare de deţinere, retragerea se face printr-o declaraţie atestată
sau consemnată într-un proces-verbal de către administraţia locului de deţinere.
Reprezentanţii legali pot retrage contestaţia în condiţiile prevăzute de legea civilă.
Condamnatul minor nu poate retrage contestaţia declarată personal sau de
reprezentantul său legal. Contestaţia formulată de procuror poate fi retrasă de
procurorul ierarhic superior [art. 4251 alin. (3) C.proc.pen. face trimitere expresă
la art. 415 C.proc.pen., care reglementează instituţia retragerii apelului].
Contestaţia nu poate fi retrasă decât în aceste condiţii, nerespectarea acestora
urmând a nu produce efectele specifice. Astfel, în jurisprudenţa recentă nu a fost
avută în vedere manifestarea de voinţă a condamnatului de retragere a căii de atac
transmisă prin fax (I.C.C.J., Completul de 5 Judecători, decizia penală nr. 63 din 20
februarie 2012).
Contestaţia împotriva actelor de executare va fi supusă căilor de atac prevăzute
de Codul de procedură civilă, conform art. 600 alin. (3) C.proc.pen.
Art. 601
Contestaţia privitoare la amenzile judiciare

Lucreţia Albertina Postelnicu, Constantin Cristinel Meceanu

(1) Contestaţia împotriva executării amenzilor judiciare se soluţionează de către

instanţa care le-a pus în executare.
(2) Dispoziţiile art. 597 alin. (1)-(5) se aplică în mod corespunzător.
Corelaţii legislative: art. 264 raportat la art. 257, art. 283-284, art. 409 alin. (1) lit.
e), art. 410 alin. (2), art. 4251 alin. (3), art. 553, art. 577, art. 597 alin. (1)-(5), (7)-(8),
art. 598 alin. (1) lit. a), b), c), alin. (2) teza a II-a, art. 599 alin. (3) C.proc.pen.; art. 226,
art. 260, Capitolul XI C.proc.fisc.; art. 46 din O.U.G. nr. 80/2013
Comentariu
Amenzile judiciare se pot aplica în tot cursul procesului penal persoanelor fizice sau
juridice pentru săvârşirea abaterilor judiciare prevăzute de art. 283 C.proc.pen., de
către organul de urmărire penală prin ordonanţă, iar de judecătorul de drepturi şi
libertăţi, de judecătorul de cameră preliminară şi de instanţa de judecată prin
încheiere sau, după caz, prin sentinţă ori decizie.
Contestaţia privitoare la amenzile judiciare este mijlocul jurisdicţional prin
intermediul căruia se soluţionează unul dintre incidentele limitativ prevăzute
de Codul de procedură penală, ivite în cursul punerii în executare a amenzilor
judiciare aplicate prin hotărâri penale definitive.
Deoarece amenda judiciară se pune în executare de către organul judiciar care
a aplicat-o (art. 577 C.proc.pen.), iar conform art. 601 alin. (1) C.proc.pen.,
contestaţia împotriva executării amenzilor judiciare se soluţionează de către instanţa
care le-a pus în executare, înseamnă că dispoziţiile art. 601 C.proc.pen. nu se aplică
amenzilor aplicate prin ordonanţa organului de urmărire penală.
Obiectul contestaţiei la executare întemeiate pe dispoziţiile art. 601 C.proc.pen. este
exclusiv unul dintre cazurile limitativ prevăzute de lege.
Contestarea actelor de punere în executare a încheierii sau, după caz, a dispoziţiei de
sancţionare cu amenda judiciară din sentinţa ori decizia penală se va face potrivit
dispoziţiilor Capitolului XI al Codului de procedură fiscală, competenţa de soluţionare
aparţinând instanţei civile.
Astfel, în jurisprudenţa recentă s-a reţinut că într-o cauză contestatorul a arătat că
i-a fost aplicată o amendă judiciară în cuantum de 3.000 lei prin încheierea
pronunţată în dosarul nr. …/2011 al C.A. Timişoara, iar împotriva acestei hotărâri
a declarat recurs. Acesta a solicitat admiterea contestaţiei, astfel cum a fost
formulată, şi să se dispună anularea formelor de executare efectuate, respectiv
a „somaţiei de executare din 28 decembrie 2012” şi, în baza art. 403 alin. (1)
C.proc.civ. din 1865, suspendarea executării silite până la soluţionarea prezentei
contestaţii.
Conform dispoziţiilor art. 25 din Legea nr. 146/1997, republicată, privind taxele de
timbru şi timbrul judiciar (în vigoare la data emiterii formelor de executate
contestate), sumele realizate din (...) amenzile judiciare, constituie venituri la bugetul
de stat. (...) Executarea silită a debitelor se efectuează de organele de executare ale
unităţilor teritoriale subordonate Ministerului Finanţelor Publice în a căror rază
teritorială îşi are domiciliul sau sediul debitorul, potrivit legislaţiei privind executarea
silită a creanţelor bugetare.
Din prevederile art. 226 alin. (1) raportat la art. 30 C.proc.fisc. rezultă că executarea
silită a creanţelor fiscale se efectuează în temeiul unui titlu executoriu emis potrivit
prevederilor prezentului Cod de către organul de executare competent în a cărui rază
teritorială îşi are domiciliul fiscal debitorul.
Conform art. 260 alin. (1) C.proc.fisc., persoanele interesate pot face contestaţie
împotriva oricărui act de executare efectuat cu încălcarea prevederilor Codului de
către organele de executare.
Totodată, în conformitate cu dispoziţiile alin. (3) al aceluiaşi articol, contestaţia poate
fi făcută şi împotriva titlului executoriu în temeiul căruia a fost pornită executarea,
în cazul în care acest titlu nu este o hotărâre dată de o instanţă judecătorească sau
de alt organ jurisdicţional şi dacă pentru contestarea lui nu există o altă procedură
prevăzută de lege.
I.C.C.J. a constatat că petentul a contestat titlul executoriu şi somaţia de plată emise
de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Direcţia Generală a Finanţelor Publice
a judeţului B., Administraţia Finanţelor Publice a oraşului R.
În continuare, instanţa a reţinut că, în reglementarea competenţei şi a modului de
soluţionare, în cuprinsul art. 172 alin. (4) C.proc.fisc. se mai prevede: „Contestaţia
se introduce la instanţa judecătorească competentă şi se judecă în procedură de
urgenţă” şi că, în lipsa unor prevederi exprese referitoare la instanţa competentă,
sunt incidente, în această privinţă, dispoziţiile art. 2 alin. (3) C.proc.fisc., în care se
precizează: „Unde prezentul Cod nu dispune se aplică dispoziţiile Codului de
procedură civilă”, concluzionându-se că sunt aplicabile dispoziţiile din Cartea a V-a
a Codului de procedură civilă – „Despre executarea silită”, din interpretarea cărora
rezultă că instanţa competentă în materia executării silite este judecătoria. Cum în
materia executării amenzii judiciare organul de executare este unitatea teritorială
subordonată Ministerului Finanţelor Publice, competenţa de soluţionare
a contestaţiei la executare revine judecătoriei în circumscripţia căreia se află sediul
organului fiscal de executare.
Astfel, s-a reţinut că în cauza prezentată Agenţia Naţională de Administrare Fiscală,
Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului B., Administraţia Finanţelor
Publice a oraşului R. deţine calitatea de organ de executare silită căruia îi sunt
aplicabile dispoziţiile O.G. nr. 92/2003privind Codul de procedură fiscală,
republicată, care reprezintă legea specială în materia executării silite şi se aplică
prioritar faţă de orice alte dispoziţii referitoare la executare.
Având în vedere că atât sediul organului de executare silită, cât şi domiciliul
petentului sunt în oraşul R., judeţul B., localitate care se află în raza teritorială
a Judecătoriei Z., Înalta Curte a constatat că în cauză competenţa de soluţionare
a contestaţiei la executare revenea acestei instanţe (I.C.C.J., Secţia penală, sentinţa
penală nr. 882 din 14 octombrie 2013) [dispoziţiile art. 25 din Legea nr. 146/1997 au
fost preluate în cele ale art. 46 din O.U.G. nr. 80/2013; dispoziţiile Codului de
procedură fiscală în vigoare la data pronunţării hotărârii (O.G. nr. 92/2003) prezentate
sunt preluate în noul Cod de procedură fiscală – n.n.].
1. Cazuri. Contestaţia împotriva executării amenzilor judiciare se poate face în
cazurile reglementate de art. 598 alin. (1) lit. a), b), c) C.proc.pen.
Cazul prevăzut de art. 598 alin. (1) lit. d) C.proc.pen. nu ar putea fi invocat într-o
contestaţie împotriva executării amenzilor judiciare întrucât acest articol
reglementează incidenţa unor instituţii de drept penal care privesc exclusiv pedeapsa
aplicată prin hotărâre, respectiv invocarea amnistiei, prescripţiei executării pedepsei,
graţierii sau a oricărei alte cauze de stingere ori de micşorare a pedepsei. Pe de altă
parte, textele legale penale şi procesual-penale sunt de strictă interpretare şi nu se
pot aplica prin analogie, astfel încât dispoziţiile art. 598 alin. (1) lit. d) C.proc.pen. nu
ar putea fi extinse la contestarea amenzilor judiciare. Prescripţia executării amenzii
judiciare stabilite prin hotărârea instanţei penale poate fi invocată pe calea
contestaţiei reglementate de Codul de procedură fiscală, conform distincţiilor
rezultate din jurisprudenţa I.C.C.J. precitată.
a) când s-a pus în executare o hotărâre care nu era definitivă. Încheierea sau,
după caz, dispoziţia din sentinţa ori decizia penală rămân definitive astfel:
I. În cazul în care amenda judiciară a fost aplicată unui martor, expert, interpret
ori avocat, având în vedere că, potrivit art. 410 alin. (2) C.proc.pen., aceştia pot
formula apel (indiferent dacă aceştia au formulat sau nu cereri de anulare sau de
reducere a amenzii potrivit art. 284 C.proc.pen.) de îndată după pronunţarea
încheierii prin care s-a dispus asupra amenzilor judiciare şi cel mai târziu în 10 zile
de la pronunţarea sentinţei prin care s-a soluţionat cauza, amenda judiciară aplicată
acestora urmând a se pune în executare la expirarea termenului de apel, respectiv la
data rămânerii definitive a încheierii în ipoteza respingerii apelului formulat (M.
Udroiu, Procedură penală. Partea specială. Noul Cod de procedură penală, Ed. C.H
Beck, București, 2014, p. 357). Pe cale de consecinţă, dacă se pune în executare
încheierea înaintea acestor momente, se poate formula contestaţie la executare;
II. În cazul în care amenda judiciară a fost aplicată oricăror alte persoane decât
martorul, expertul, interpretul şi avocatul:
1. la momentul expirării termenului de formulare a cererii de anulare sau de reducere
a amenzii judiciare (cu condiţia ca hotărârea să fi fost în mod legal comunicată
potrivit art. 264 C.proc.pen.), când nu s-a formulat cererea ori, fiind formulată,
aceasta a fost retrasă înăuntrul termenului;
2. la data retragerii cererii de anulare sau de reducere a amenzii judiciare, dacă
manifestarea de voinţă în acest sens este făcută după formularea căii de atac, dar
înainte de soluţionare;
3. la data pronunţării soluţiei prin care s-a respins cererea de anulare sau de reducere
a amenzii judiciare.
b) când executarea este îndreptată împotriva altei persoane decât cea prevăzută
în hotărârea de condamnare. În această situaţie executarea amenzii judiciare se
face împotriva unei persoane având altă identitate decât cea a persoanei care a fost
sancţionată pentru săvârşirea unei abateri judiciare în procesul penal.
Petentul va trebui să facă dovada: (i) că a fost începută executarea amenzii judiciare
împotriva sa şi (ii) că dispoziţia de sancţionare cu amenda judiciară priveşte
o persoană având o altă identitate.
c) când se iveşte vreo nelămurire cu privire la hotărârea care se execută sau
vreo împiedicare la executare. Este inadmisibil ca pe calea contestaţiei la executare
să se reaprecieze probatoriul administrat sau să se modifice soluţia dată prin
hotărâre, întrucât s-ar aduce atingere autorităţii de lucru judecat, neputându-se
pune în discuţie legalitatea şi temeinicia hotărârii în baza căreia se face executarea.
2. Instanţa competentă. Contestaţia privitoare la amenzile judiciare se face, în toate
cazurile, la instanţa de executare, care se stabileşte conform art. 553
C.proc.pen. (text de lege la care face trimitere art. 597 C.proc.pen.).
3. Judecarea contestaţiei privitoare la amenzile judiciare. După repartizarea
aleatorie, în sistem informatic se stabileşte numai completul de judecată. Cauzele
repartizate aleatoriu sunt transmise completului corespunzător, pentru îndeplinirea
procedurilor prevăzute de lege şi, după caz, pentru fixarea primului termen de
judecată.
Judecătorul competent va dispune citarea persoanei care a formulat contestaţia la
executare şi, în cazurile prevăzute la art. 90 C.proc.pen., ia măsuri pentru
desemnarea unui avocat din oficiu.
Condamnatul aflat în stare de detenţie sau persoana internată într-un centru
educativ este adusă la judecată.
Deşi Codul de procedură penală nu prevede ca fiind obligatorie, apreciem că, pentru
identitate de raţiune, se va asigura şi prezenţa persoanei internate într-un centru de
detenţie.
Participarea procurorului este obligatorie.
După ascultarea concluziilor procurorului şi a părţilor, instanţa se pronunţă prin
sentinţă.
Instanţa penală va pronunţa una dintre următoarele soluţii:
a) admite cererea şi dispune: (i) anularea executării făcute în baza unei hotărâri care
nu era definitivă; (ii) încetarea procedurii de executare a hotărârii atunci când este
îndreptată împotriva altei persoane decât cea prevăzută în hotărârea de condamnare
şi, dacă este cazul, anularea executării deja efectuate; (iii) lămurirea hotărârii care se
execută sau înlăturarea împiedicării la executare;
b) respinge cererea, ca neîntemeiată, când nu sunt întrunite condiţiile prevăzute
de art. 600 C.proc.pen. raportat la art. 598 alin. (1) lit. a), b), c) C.proc.pen., după
caz;
c) respinge cererea, ca inadmisibilă, când nu este întemeiată pe unul dintre
cazurile limitativ prevăzute de Codul de procedură penală;
d) ia act de retragerea de către persoana care a formulat-o a contestaţiei privitoare
la amenzile judiciare.
Dacă manifestarea de voinţă în acest sens este făcută, în primă instanţă ori în calea
de atac, ulterior încheierii dezbaterilor asupra fondului, nu se va putea lua act de
aceasta, urmând a se soluţiona pe fond contestaţia la executare, respectiv calea de
atac formulată.
Deşi nu se prevede expres, făcând aplicarea dispoziţiilor art. 599 alin. (3) C.proc.pen.,
contestaţia poate fi retrasă şi de procuror atunci când a fost formulată de acesta.
e) declină competenţa de soluţionare a contestaţiei la executare.
4. Căi de atac. Chiar dacă dispoziţiile art. 601 C.proc.pen. nu fac trimitere şi la
dispoziţiile art. 597 alin. (7), (8) C.proc.pen., apreciem că soluţia pronunţată în
cauzele având ca obiect contestaţia privind executarea amenzilor judiciare, cu
excepţia celei de declinare a competenţei, împotriva căreia nu poate fi formulată nicio
cale de atac, este supusă contestaţiei în termen de 3 zile de la comunicare, aplicarea
dispoziţiilor legale urmând a fi făcută în mod unitar, faţă de împrejurarea că, atât în
cazul contestaţiei la executare ce priveşte acţiunea penală, cât şi în cazul contestaţiei
la executare ce priveşte amenzile judiciare, situaţiile în care cererea este admisibilă
sunt identice.
Instanţa ierarhic superioară se pronunţă prin decizie, soluţiile ce pot fi dispuse fiind
prevăzute de art. 4251 alin. (7) C.proc.pen.
Apreciem că, deşi nu se prevede expres, dacă instanţa de control judiciar constată
incidenţa unui caz de nulitate absolută, întrucât acesta afectează, prin natura lui,
întreaga hotărâre a primei instanţe, soluţia va fi tot una de desfiinţare a hotărârii
atacate şi de dispunere a rejudecării cauzei.
Contestaţia poate fi retrasă personal sau prin mandatar special, iar dacă partea se
află în stare de deţinere, printr-o declaraţie atestată sau consemnată într-un proces-
verbal de către administraţia locului de deţinere. Reprezentanţii legali pot retrage
contestaţia în condiţiile prevăzute de legea civilă. Condamnatul minor nu poate
retrage contestaţia declarată personal sau de reprezentantul său legal. Contestaţia
formulată de procuror poate fi retrasă de procurorul ierarhic superior [art. 4251 alin.
(3) C.proc.pen. face trimitere expresă la art. 415 C.proc.pen., care reglementează
instituţia retragerii apelului].
Contestaţia nu poate fi retrasă decât în aceste condiţii, nerespectarea acestora
urmând a nu produce efectele specifice. Astfel, în jurisprudenţă nu a fost avută în
vedere manifestarea de voinţă a condamnatului de retragere a căii de atac transmisă
prin fax (I.C.C.J., Completul de 5 Judecători, decizia penală nr. 63 din 20 februarie
2012).
2. Cheltuieli judiciare. Contestaţie la executare.
Sumele datorate cu titlu de cheltuieli judiciare nu reprezintă nici despăgubiri civile,
care includ cheltuielile judiciare făcute de părţi şi care pot fi contestate potrivit
dispoziţiilor art. 600 C.proc.pen., şi nici amendă judiciară, care poate fi contestată
conform art. 601 din acelaşi Cod, ci, ele rezultă din culpa procesuală a părţii a cărei
cerere a fost respinsă.
Sumele stabilite cu acest titlu nu pot fi contestate nici în baza art. 598 alin. (1)
C.proc.pen., întrucât fundamentul acordării cheltuielilor de judecată îl reprezintă
culpa procesuală a părţii, iar nu un incident de executare ce ar necesita intervenţia
organelor jurisdicţionale şi care să facă aplicabile aceste dispoziţii legale (I.C.C.J,
Secţia penală, decizia penală nr. 34 din 14 ianuarie 2016).
Art. 6011
Soluţionarea cererilor fictive

Lucreţia Albertina Postelnicu, Constantin Cristinel Meceanu

Cererile prevăzute de prezentul titlu în privinţa cărora rezultă că nu privesc

o persoană condamnată determinată ori formulate împotriva unei persoane care
nu poate fi determinată, precum şi cererile formulate în numele unei persoane
condamnate, fără mandat din partea acesteia, dat în condiţiile legii, sunt
inadmisibile.
Corelaţii legislative: O.U.G. nr. 18/2016
Comentariu
Prin O.U.G. nr. 18/2016 a fost reglementată o soluţie pentru situaţiile, des întâlnite
în practică, în care instanţele sunt învestite cu cereri ce privesc persoane fictive sau
sunt formulate de alte persoane decât cele indicate. Astfel, dacă în urma verificărilor
efectuate de către instanţă (verificări în evidenţa penitenciarelor, date comunicate de
unităţile de încarcerare, declaraţii date de persoane private de libertate) se constată
că cererea dedusă judecăţii nu priveşte o persoană condamnată determinată ori este
formulată împotriva unei persoane care nu poate fi determinată, precum şi că aceasta
este formulată în numele unei persoane condamnate, fără mandat din partea
acesteia, dat în condiţiile legii, se va dispune respingerea cererii ca inadmisibilă.
Art. 602
Termenii explicaţi în Codul penal
Lucreţia Albertina Postelnicu, Constantin Cristinel Meceanu

Termenii sau expresiile al căror înţeles este anume explicat în Codul penal au
acelaşi înţeles şi în Codul de procedură penală.
Corelaţii legislative: art. 25 din Legea nr. 24/2000; art. 173-187 C.pen.; art. 16 alin.
(1) lit. b), art. 77, art. 90 lit. c), art. 109 alin. (1), art. 125, art. 139 alin. (2), art. 148 alin.
(2), art. 150 alin. (1) lit. a), art. 151 alin. (1) lit. a), art. 164, art. 170 alin. (2) lit. a), art.
215 alin. (2) lit. j), art. 223 alin. (2) teza a II-a, art. 230 alin. (1) lit. f), art. 249 alin.
(8), art. 268-271, art. 293 alin. (2), art. 455 alin. (1), art. 558 alin. (1), art. 562, art. 580
alin. (6) C.proc.pen.
Comentariu
Potrivit art. 25 din Legea nr. 24/2000, în cadrul soluţiilor legislative preconizate
trebuie să se realizeze o configurare explicită a conceptelor şi noţiunilor folosite în
noua reglementare, care au un alt înţeles decât cel comun, pentru a se asigura, astfel,
înţelegerea lor corectă şi a se evita interpretările greşite, iar art. 37 alin. (1)-(2)
prevede că în limbajul normativ aceleaşi noţiuni se exprimă numai prin aceiaşi
termeni. Dacă o noţiune sau un termen nu este consacrat sau poate avea înţelesuri
diferite, semnificaţia acestuia în context se stabileşte prin actul normativ ce le
instituie, în cadrul dispoziţiilor generale sau într-o anexă destinată lexicului
respectiv, şi devine obligatorie pentru actele normative din aceeaşi materie.
În acest sens, art. 602 C.proc.pen. stabileşte că dispoziţiile din Titlul X al noului Cod
penal privitor la înţelesul unor termeni şi expresii din legea penală au acelaşi înţeles
şi în Codul de procedură penală.
Pe cale de consecinţă, noţiunile prevăzute de art. 173-187 C.pen., în măsura în care
se regăsesc în C.proc.pen., vor avea înţelesul stabilit prin norma de drept substanţial,
şi nu cel obişnuit:
- fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârşită cu vinovăţia
prevăzută de lege [art. 16 alin. (1) lit. b) C.proc.pen.]; persoana cu privire la care, din
datele şi probele existente în cauză, rezultă bănuiala rezonabilă că a săvârşit
o faptă prevăzută de legea penală se numeşte suspect [art. 77 C.proc.pen.]; după
îndeplinirea dispoziţiilor art. 107 şi 108, suspectul sau inculpatul este lăsat să
declare tot ceea ce doreşte referitor la fapta prevăzută de legea penală care i-a fost
comunicată, după care i se pot pune întrebări [art. 109 alin. (1) C.proc.pen.] etc.;
- pedeapsa interzicerii exercitării unor drepturi se pune în executare prin trimiterea
de către judecătorul delegat al instanţei de executare a unei copii de pe dispozitivul
hotărârii, în funcţie de drepturile a căror exercitare a fost interzisă, persoanei juridice
de drept public sau de drept privat autorizate să supravegheze exercitarea dreptului
respectiv [art. 562 C.proc.pen.]; percheziţia la o autoritate publică,
instituţie publică sau la alte persoane juridice de drept public se efectuează potrivit
prevederilor prezentei secţiuni, după cum urmează: a) organul judiciar se legitimează
şi înmânează o copie a mandatului de percheziţie reprezentantului autorităţii,
instituţiei sau persoanei juridice de drept public; b) percheziţia se efectuează în
prezenţa reprezentantului autorităţii, instituţiei sau persoanei juridice de
drept public ori a altei persoane cu capacitate deplină de exerciţiu [art. 164
C.proc.pen.]; nu pot fi sechestrate bunuri care aparţin unei autorităţi sau
instituţii publice ori unei alte persoane de drept publicşi nici bunurile exceptate de
lege [art. 249 alin. (8) C.proc.pen.] etc.;
- în cazul în care există o suspiciune rezonabilă că viaţa, integritatea corporală,
libertatea, bunurile sau activitatea profesională a martorului ori a unui membru de
familie al acestuia ar putea fi puse în pericol ca urmare a datelor pe care le furnizează
organelor judiciare sau a declaraţiilor sale, organul judiciar competent acordă
acestuia statutul de martor ameninţat şi dispune una ori mai multe dintre măsurile
de protecţie prevăzute la art. 126 sau 127, după caz [art. 125 C.proc.pen.]; pot cere
revizuirea: b) un membru de familie al condamnatului, chiar şi după moartea
acestuia, numai dacă cererea este formulată în favoarea condamnatului [art. 455
alin. (1) C.proc.pen.]; imediat după arestarea în vederea executării mandatului,
condamnatul are dreptul de a încunoştinţa personal sau de a solicita administraţiei
locului de deţinere să încunoştinţeze un membru al familiei sale ori o altă persoană
desemnată de acesta despre arestare şi despre locul unde este deţinut [art. 558 alin.
(1) C.proc.pen.] etc.;
- instanţa poate dispune, când constată existenţa unui interes legitim, eliberarea unei
copii, cu menţiunile arătate la alin. (2), de pe înscrisul sub semnătură privată
falsificat. În aceleaşi condiţii, instanţa poate dispune restituirea înscrisului
oficial parţial falsificat [art. 580 alin. (6) C.proc.pen.];
- livrarea supravegheată poate fi autorizată numai în următoarele cazuri: dacă
descoperirea sau arestarea persoanelor implicate în transportul ilegal de
(…) arme (…) [art. 151 alin. (1) lit. a) C.proc.pen.]; să nu deţină, să nu folosească şi
să nu poarte arme [art. 215 alin. (2) lit. j) C.proc.pen.]; este, de asemenea, considerată
flagrantă şi infracţiunea al cărei făptuitor, imediat după săvârşire, este urmărit de
organele de ordine publică şi de siguranţă naţională, de persoana vătămată, de
martorii oculari sau de strigătul public ori prezintă urme care justifică suspiciunea
rezonabilă că ar fi săvârşit infracţiunea sau este surprins aproape de locul comiterii
infracţiunii cu arme, instrumente sau orice alte obiecte de natură a-l presupune
participant la infracţiune [art. 293 alin. (2) C.proc.pen.];
- art. 138 şi urm. şi art. 168 C.proc.pen. folosesc noţiunile de sistem informatic şi
date informatice; organul de urmărire penală sau instanţa de judecată poate dispune
ca orice persoană fizică sau juridică de pe teritoriul României să comunice
anumite date informatice aflate în posesia sau sub controlul său, care sunt stocate
într-un sistem informatic ori pe un suport de stocare a datelor informatice [art. 170
alin. (2) lit. a) C.proc.pen.];
- art. 223 alin. (2) teza a II-a C.proc.pen. prevede drept condiţie alternativă pentru
admisibilitatea propunerii de arestare preventivă ca din probe să rezulte suspiciunea
rezonabilă că inculpatul a săvârşit o altă infracţiune pentru care legea prevede
pedeapsa închisorii de 5 ani ori mai mare; în baza încheierii prin care s-a dispus
arestarea preventivă a inculpatului, judecătorul de drepturi şi libertăţi de la prima
instanţă sau, după caz, de la instanţa ierarhic superioară emite de îndată mandatul
de arestare preventivă, cu arătarea faptei de care este acuzat inculpatul, cu indicarea
datei şi locului comiterii acesteia, încadrarea juridică, infracţiunea şi pedeapsa
prevăzută de lege [art. 230 alin. (1) lit. f) C.proc.pen.]; dispoziţii similare sunt
cuprinse în dispoziţiile art. 90 lit. c) C.proc.pen. (asistenţa juridică obligatorie
a suspectului sau a inculpatului), art. 139 alin. (2) C.proc.pen. (supravegherea
tehnică), art. 148 alin. (2) C.proc.pen. (utilizarea investigatorilor sub acoperire sau
cu identitate reală şi a colaboratorilor), art. 150 alin. (1) lit. a) C.proc.pen.
(participarea autorizată la anumite activităţi) etc.
De la regula prevăzută de art. 602 C.proc.pen. există o excepţie. Astfel, în ceea ce
priveşte calculul timpului, în privinţa termenelor prevăzute de lege pentru exercitarea
unui drept procesual (penal) se vor aplica dispoziţiile speciale, respectiv cele ale art.
268-271 C.proc.pen. (a se vedea supra comentariile art. 268-271).
Art. 603
Intrarea în vigoare

Lucreţia Albertina Postelnicu, Constantin Cristinel Meceanu

(1) Prezentul cod intră în vigoare la data care va fi stabilită prin legea de punere
în aplicare a acestuia.
(2) În termen de 12 luni de la data publicării prezentului cod în Monitorul Oficial
al României, Partea I, Guvernul va supune Parlamentului spre adoptare
proiectul de lege pentru punerea în aplicare a Codului de procedură penală.
Corelaţii legislative: H.G. nr. 829/2007; art. 103 din Legea nr. 255/2013
Comentariu
Publicarea C.proc.pen. a fost precedată de adoptarea şi publicarea în M.Of. nr. 556
din 14 august 2007 a H.G. nr. 829/2007 pentru aprobarea tezelor prealabile ale
proiectului Codului de procedură penală.
Proiectul C.proc.pen. a fost elaborat de o Comisie instituită în acest scop în mai
multe etape care au inclus primirea şi analiza observaţiilor şi propunerilor formulate
în urma afişării proiectului noului Cod de procedură penală pe site-ul Ministerului
Justiţiei şi întâlniri de lucru cu reprezentanţi ai categoriilor profesionale interesate
în aplicarea legislaţiei procesual-penale, precum şi cu instanţele judecătoreşti.
Conform expunerii de motive a Codului de procedură penală, prin noul act normativ
s-a urmărit să se răspundă unor cerinţe actuale, precum reducerea duratei
procedurilor penale, simplificarea acestora şi crearea unei jurisprudenţe unitare, în
acord cu jurisprudenţa CtEDO.
În egală măsură, proiectul a urmărit să răspundă şi exigenţelor de previzibilitate
a procedurilor judiciare ce decurg din Convenţia europeană pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi, implicit, din cele statuate în
jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
C.proc.pen. a fost adoptat de Senat la data de 7 septembrie 2009 şi la data de 22
iunie 2010 de Camera Deputaţilor, care s-a pronunţat în calitate de Cameră
decizională, cu 212 voturi pentru, unul împotrivă şi trei abţineri.
Proiectul a fost promulgat de Preşedintele României prin Decretul nr. 774 din 29
iunie 2010 (www.cdep.ro).
Codul de procedură penală a fost publicat în M.Of. nr. 486 din 15 iulie 2010 şi
a intrat în vigoare după aproape patru ani, la data de 1 februarie 2014, conform art.
103 din Legea nr. 255/2013 de punere în aplicare a C.proc.pen., dată de la care
dispoziţiile C.proc.pen. au început să se aplice tuturor cauzelor aflate pe rolul
organelor judiciare, cu excepţiile prevăzute în cuprinsul Legii nr. 255/2013.
Tabel de corespondenţe NCPP – C.proc.pen. din 1968

Mihail Udroiu, Amalia Andone-Bontaș, Georgina Bodoroncea, Sergiu Bogdan,

Marius Bogdan Bulancea, Dan Sebastian Chertes, Ioan-Paul Chiș, Victor Horia
Dimitrie Constantinescu, Daniel Grădinaru, Claudia Jderu, Irina Kuglay,
Constantin-Cristinel Meceanu, Iulia Nedelcu, Lucreția Albertina Postelnicu,
Sebastian Rădulețu, Alexandra Mihaela Șinc, Radu Slăvoiu, Isabelle Tocan,
Andra-Roxana Trandafir (Ilie), Mihaela Vasiescu, George Zlati

C.proc.pen.
NCPP Denumire marginală
din 1968
 PARTEA GENERALĂ
Titlul I. Principiile şi limitele aplicării legii
procesuale penale
1 Normele de procedură penală şi scopul acestora
2 Legalitatea procesului penal 2
3 Separarea funcţiilor judiciare
4 Prezumţia de nevinovăţie 52
5 Aflarea adevărului 3
6 Ne bis in idem
Obligativitatea punerii în mişcare şi a exercitării acţiunii
7
penale
Caracterul echitabil şi termenul rezonabil al procesului
8 1
penal
9 Dreptul la libertate şi siguranţă 5
10 Dreptul la apărare 6
11 Respectarea demnităţii umane şi a vieţii private 51
12 Limba oficială şi dreptul la interpret 7, 8
13 Aplicarea legii procesuale penale în timp şi spaţiu
Titlul II. Acţiunea penală şi acţiunea civilă în procesul penal
Capitolul I. Acţiunea penală
14 Obiectul şi exercitarea acţiunii penale 9
Condiţiile de punere în mişcare sau de exercitare
15
a acţiunii penale
Cazurile care împiedică punerea în mişcare şi
16 10
exercitarea acţiunii penale
17 Stingerea acţiunii penale 11
Continuarea procesului penal la cererea suspectului sau
18 13
inculpatului
Capitolul II. Acţiunea civilă
19 Obiectul şi exercitarea acţiunii civile 14, 17
20 Constituirea ca parte civilă 15
Introducerea în procesul penal a părţii responsabile
21 16
civilmente
22 Renunţarea la pretenţiile civile
23 Tranzacţia, medierea şi recunoaşterea pretenţiilor civile 161
24 Exercitarea acţiunii civile de către sau faţă de succesori 21
25 Rezolvarea acţiunii civile în procesul penal 346
26 Disjungerea acţiunii civile 347
27 Cazurile de soluţionare a acţiunii civile la instanţa civilă 19, 20
Autoritatea hotărârii penale în procesul civil şi efectele
28 22
hotărârii civile în procesul penal
Titlul III. Participanţii în procesul penal
Capitolul I. Dispoziţii generale
29 Participanţii în procesul penal
30 Organele judiciare
31 Avocatul
32 Părţile 23, 24
33 Subiecţii procesuali principali 229
34 Alţi subiecţi procesuali
Capitolul II. Competenţa organelor judiciare
Secţiunea 1. Competenţa funcţională, după materie şi după calitatea
persoanei a instanţelor judecătoreşti
35 Competenţa judecătoriei 25
36 Competenţa tribunalului 27
37 Competenţa tribunalului militar 26
38 Competenţa curţii de apel 281
39 Competenţa curţii militare de apel 282
40 Competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie 29
Secţiunea a 2-a. Competenţa teritorială a instanţelor judecătoreşti
Competenţa pentru infracţiunile săvârşite pe teritoriul
41 30
României
Competenţa pentru infracţiunile săvârşite în afara
42 31
teritoriului României
Secţiunea a 3-a. Dispoziţii speciale privind competenţa instanţelor
judecătoreşti
43 Reunirea cauzelor 32, 33, 34
44 Competenţa în caz de reunire a cauzelor 35
45 Procedura de reunire a cauzelor 37
46 Disjungerea cauzelor 38
47 Excepţiile de necompetenţă 39
48 Competenţa în caz de schimbare a calităţii inculpatului 40
Competenţa în caz de schimbare a încadrării juridice
49 41
sau a calificării faptei
50 Declinarea de competenţă 42
51 Conflictul de competenţă 43
52 Chestiunile prealabile 44
Secţiunea a 4-a. Competenţa judecătorului de drepturi şi libertăţi şi
a judecătorului de cameră preliminară
53 Competenţa judecătorului de drepturi şi libertăţi
54 Competenţa judecătorului de cameră preliminară
Secţiunea a 5-a. Organele de urmărire penală şi competenţa acestora
55 Organele de urmărire penală 201
56 Competenţa procurorului 209
57 Competenţa organelor de cercetare penală 207, 208
58 Verificarea competenţei 210
59 Extinderea competenţei teritoriale 211
60 Cazurile urgente 213
61 Actele încheiate de unele organe de constatare 214
62 Actele încheiate de comandanţii de nave şi aeronave 215
63 Dispoziţii comune 45
Secţiunea a 6-a. Incompatibilitatea şi strămutarea
64 Incompatibilitatea judecătorului 46-48
Incompatibilitatea procurorului, a organului de
65 cercetare penală, a magistratului-asistent şi 49
a grefierului
66 Abţinerea 50
67 Recuzarea 51
68 Procedura de soluţionare a abţinerii sau recuzării 52
 Procedura de soluţionare a abţinerii sau recuzării
69 53
persoanei care efectuează urmărirea penală
Procedura de soluţionare a abţinerii sau recuzării
70 53
procurorului
71 Temeiul strămutării 55
72 Cererea de strămutare şi efectele acesteia 56
73 Procedura de soluţionare a cererii de strămutare 58, 59
74 Soluţionarea cererii 60
75 Alte dispoziţii
76 Desemnarea altei instanţe pentru judecarea cauzei 611
Capitolul III. Subiecţii procesuali principali şi drepturile acestora
77 Suspectul
78 Drepturile suspectului
79 Persoana vătămată 24 alin. (1)
80 Desemnarea unui reprezentant al persoanelor vătămate 174
81 Drepturile persoanei vătămate
Capitolul IV. Inculpatul şi drepturile acestuia
82 Inculpatul 23
83 Drepturile inculpatului
Capitolul V. Partea civilă şi drepturile acesteia
84 Partea civilă 24 alin. (2)
85 Drepturile părţii civile
Capitolul VI. Partea responsabilă civilmente şi drepturile acesteia
86 Partea responsabilă civilmente 24 alin. (3)
87 Drepturile părţii responsabile civilmente
Capitolul VII. Avocatul. Asistenţa juridică şi reprezentarea
88 Avocatul
89 Asistenţa juridică a suspectului sau a inculpatului 171
Asistenţa juridică obligatorie a suspectului sau
90 171
a inculpatului
91 Avocatul din oficiu 171
92 Drepturile avocatului suspectului şi inculpatului 172
 Asistenţa juridică a persoanei vătămate, a părţii civile şi
93 173
a părţii responsabile civilmente
94 Consultarea dosarului 294 alin. (2)
95 Dreptul de a formula plângere 172 alin. (6)
96 Reprezentarea 174
Titlul IV. Probele, mijloacele de probă şi procedeele probatorii
Capitolul I. Reguli generale
63 alin. (1),
97 Proba şi mijloacele de probă
64
98 Obiectul probaţiunii
99 Sarcina probei 65, 66
100 Administrarea probelor 65
101 Principiul loialităţii administrării probelor 68
102 Excluderea probelor obţinute în mod nelegal 64 alin. (2)
103 Aprecierea probelor 63 alin. (2)
Capitolul II. Audierea persoanelor
Secţiunea 1. Reguli generale în materia audierii persoanelor
104 Persoanele audiate în cursul procesului penal
105 Audierea prin interpret 128
106 Reguli speciale privind ascultarea 711
Secţiunea a 2-a. Audierea suspectului sau a inculpatului
Întrebările privind persoana suspectului sau
107 70 alin. (1)
a inculpatului
108 Comunicarea drepturilor şi a obligaţiilor 70 alin. (2)
109 Modul de ascultare 71
110 Consemnarea declaraţiilor 73
Secţiunea a 3-a. Audierea persoanei vătămate, a părţii civile şi a părţii
responsabile civilmente
111 Modul de audiere a persoanei vătămate 77
Modul de audiere a părţii civile şi a părţii responsabile
112 77
civilmente
113 Protecţia persoanei vătămate şi a părţii civile 771 alin. (7)
Secţiunea a 4-a. Audierea martorilor
114 Persoanele audiate ca martor 78, 79
115 Capacitatea de a fi martor
116 Obiectul şi limitele declaraţiei martorului
Persoanele care au dreptul de a refuza să dea declaraţii
117 80
în calitate de martor
118 Dreptul martorului de a nu se acuza
119 Întrebările privind persoana martorului 84
120 Comunicarea drepturilor şi obligaţiilor 86
121 Jurământul şi declaraţia solemnă a martorului 85
122 Modul de audiere a martorului 86
123 Consemnarea declaraţiilor 86
124 Cazurile speciale de audiere a martorului 81
Secţiunea a 5-a. Protecţia martorilor
§1. Protecţia martorilor ameninţaţi
125 Martorul ameninţat
126 Măsurile de protecţie dispuse în cursul urmăririi penale 865
127 Măsurile de protecţie dispuse în cursul judecăţii 865
Dispunerea măsurii protecţiei martorului în cursul
128
judecăţii
129 Audierea martorului protejat 862
§2. Protecţia martorilor vulnerabili
130 Martorul vulnerabil
Secţiunea a 6-a. Confruntarea
131 Confruntarea 87, 88
Capitolul III. Identificarea persoanelor şi a obiectelor
132 Scopul şi obiectul măsurii
133 Audierea prealabilă a persoanei care face identificarea
134 Identificarea persoanelor
135 Identificarea obiectelor
136 Alte identificări
137 Pluralitatea de identificări
Capitolul IV. Metode speciale de supraveghere sau cercetare
138 Dispoziţii generale
139 Supravegherea tehnică
Procedura de emitere a mandatului de supraveghere
140
tehnică
Autorizarea unor măsuri de supraveghere tehnică de
141
către procuror
Punerea în executare a mandatului de supraveghere
142
tehnică
Semnarea electronică a datelor rezultate din activităţile
1421
de supraveghere tehnică1)
143 Consemnarea activităţilor de supraveghere tehnică
144 Prelungirea mandatului de supraveghere tehnică
145 Informarea persoanei supravegheate
Conservarea materialelor rezultate din supravegherea
146
tehnică
Reţinerea, predarea şi percheziţionarea trimiterilor
147 98
poştale
Utilizarea investigatorilor sub acoperire sau cu identi-
148 2241, 2242
tate reală şi a colaboratorilor
Măsurile de protecţie a investigatorilor sub acoperire şi
149 2244
a colaboratorilor
150 Participarea autorizată la anumite activităţi
151 Livrarea supravegheată
Obţinerea datelor generate sau prelucrate de către
furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice
152 sau furnizorii de servicii de comunicaţii electronice
destinate publicului, altele decât conţinutul
comunicaţiilor, şi reţinute de către aceştia
Obţinerea de date privind situaţia financiară a unei
153
persoane
Capitolul V. Conservarea datelor informatice
154 Conservarea datelor informatice
Conservarea datelor provenite din sisteme de
155
telecomunicaţii (abrogat)
Capitolul VI. Percheziţia şi ridicarea de obiecte şi înscrisuri
156 Dispoziţii comune 100
Secţiunea 1. Percheziţia domiciliară
Cazurile şi condiţiile în care se poate dispune percheziţia
157
domiciliară
Procedura de emitere a mandatului de percheziţie
158 100
domiciliară
103, 104,
159 Efectuarea percheziţiei domiciliare
105
160 Identificarea şi păstrarea obiectelor 107
161 Procesul-verbal de percheziţie 108
162 Măsurile privind obiectele ori înscrisurile ridicate 109
163 Conservarea sau valorificarea obiectelor ridicate 110
Dispoziţii speciale privind percheziţiile efectuate la
164 o autoritate publică, instituţie publică sau la alte 111
persoane juridice de drept public
Secţiunea a 2-a. Alte forme de percheziţie
Cazurile şi condiţiile în care se efectuează percheziţia
165 100 alin. (5)
corporală
166 Efectuarea percheziţiei corporale 106
167 Percheziţia unui vehicul 100 alin. (5)
168 Percheziţia informatică
Secţiunea a 3-a. Ridicarea de obiecte şi înscrisuri
169 Ridicarea de obiecte şi înscrisuri 96
Predarea obiectelor, înscrisurilor sau a datelor
170 97
informatice
171 Ridicarea silită de obiecte şi înscrisuri 99
Capitolul VII. Expertiza şi constatarea
172 Dispunerea efectuării expertizei sau a constatării 116, 119
173 Numirea expertului 119
174 Incompatibilitatea expertului 54
175 Drepturile şi obligaţiile expertului 121
176 Înlocuirea expertului
177 Procedura efectuării expertizei 120
178 Raportul de expertiză 122, 123
179 Audierea expertului 124 alin. (2)
180 Suplimentul de expertiză 124
181 Efectuarea unei noi expertize 125
1811 Obiectul constatării şi raportul de constatare 120
182 Lămuririle cerute la institutul de emisiune 126
183 Prezentarea scriptelor de comparaţie 127
184 Expertiza medico-legală psihiatrică 117
185 Autopsia medico-legală
186 Exhumarea 114 alin. (2)
Autopsia medico-legală a fetusului sau a nou-
187
născutului
188 Expertiza toxicologică
189 Examinarea medico-legală a persoanei
190 Examinarea fizică
191 Expertiza genetică judiciară
Capitolul VIII. Cercetarea locului faptei şi reconstituirea
192 Cercetarea la faţa locului 129
193 Reconstituirea 130
Prezenţa altor persoane la cercetarea la faţa locului şi la
194 129 alin. (5)
reconstituire
Procesul-verbal de cercetare la faţa locului sau de
195 131
reconstituire
Capitolul IX. Fotografierea şi luarea amprentelor suspectului,
inculpatului sau ale altor persoane
Fotografierea şi luarea amprentelor suspectului,
196
inculpatului sau ale altor persoane
Capitolul X. Mijloace materiale de probă
197 Obiectele ca mijloace de probă 97
Capitolul XI. Înscrisurile
198 Mijloacele de probă scrise 89
199 Cuprinsul şi forma procesului-verbal 91
 132, 133,
200 Comisia rogatorie
134
201 Delegarea 135
Titlul V. Măsurile preventive şi alte măsuri procesuale
Capitolul I. Măsurile preventive
Secţiunea 1. Dispoziţii generale
Scopul, condiţiile generale de aplicare şi categoriile
202 136
măsurilor preventive
Organul judiciar competent şi actul prin care se dispune
203 138
asupra măsurilor preventive
Calea de atac împotriva încheierilor prin care se dispune
204 140
asupra măsurilor preventive în cursul urmăririi penale
Calea de atac împotriva încheierilor prin care se dispune
205 asupra măsurilor preventive în procedura camerei
preliminare
Calea de atac împotriva încheierilor prin care se dispune
206 141
asupra măsurilor preventive în cursul judecăţii
Verificarea măsurilor preventive în procedura de cameră
207
preliminară
208 Verificarea măsurilor preventive în cursul judecăţii 160b, 3002
Secţiunea a 2-a. Reţinerea
209 Reţinerea 143, 144
210 Încunoştinţarea despre reţinere 1371
Secţiunea a 3-a. Controlul judiciar
211 Condiţii generale
212 Luarea măsurii controlului judiciar de către procuror
Calea de atac împotriva măsurii controlului judiciar
213
dispuse de procuror
Luarea măsurii controlului judiciar de către judecătorul
214
de cameră preliminară sau instanţa de judecată
215 Conţinutul controlului judiciar
2151 Durata controlului judiciar
Secţiunea a 4-a. Controlul judiciar pe cauţiune
216 Condiţii generale
217 Conţinutul cauţiunii
Secţiunea a 5-a. Arestul la domiciliu
Condiţiile generale de luare a măsurii arestului la
218
domiciliu
Luarea măsurii arestului la domiciliu de către
219
judecătorul de drepturi şi libertăţi
Luarea măsurii arestului la domiciliu de către
220 judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de
judecată
221 Conţinutul măsurii arestului la domiciliu
222 Durata arestului la domiciliu
Secţiunea a 6-a. Arestarea preventivă
Condiţiile şi cazurile de aplicare a măsurii arestării
223 148
preventive
Propunerea de arestare preventivă a inculpatului în
224 1491
cursul urmăririi penale
Soluţionarea propunerii de arestare preventivă în cursul
225
urmăririi penale
Admiterea propunerii de arestare preventivă în cursul
226 1491
urmăririi penale
Respingerea propunerii de arestare preventivă în cursul
227 1491
urmăririi penale
Încunoştinţarea despre arestarea preventivă şi locul de
228 1371 alin. (2)
deţinere a inculpatului arestat preventiv
Luarea măsurilor de ocrotire în caz de arestare
229 161
preventivă în cursul urmăririi penale
230 Mandatul de arestare preventivă 151
Executarea mandatului de arestare preventivă emis în
231 152
lipsa inculpatului
Negăsirea persoanei prevăzute în mandatul de arestare
232 154
preventivă
Durata arestării preventive a inculpatului în cursul
233 149
urmăririi penale
 Prelungirea arestării preventive în cursul urmăririi
234 155
penale
Procedura prelungirii arestării preventive în cursul
235 159
urmăririi penale
Admiterea propunerii de prelungire a arestării
236 159
preventive în cursul urmăririi penale
Respingerea propunerii de prelungire a arestării preven-
237
tive în cursul urmăririi penale
Arestarea preventivă a inculpatului în procedura de
238
cameră preliminară şi în cursul judecăţii
Durata maximă a arestării preventive a inculpatului în
239 140 alin. (2)
cursul judecăţii în primă instanţă
240 Tratamentul medical sub pază permanentă 1391
Secţiunea a 7-a. Încetarea de drept, revocarea şi înlocuirea măsurilor
preventive
241 Încetarea de drept a măsurilor preventive 140
Revocarea măsurilor preventive şi înlocuirea unei
242 139
măsuri preventive cu o altă măsură preventivă
Secţiunea a 8-a. Dispoziţii speciale privind măsurile preventive aplicate
minorilor
Condiţii speciale de aplicare faţă de minori a măsurilor 160f, 160g,
243
preventive 160h
Condiţii speciale de executare a reţinerii şi arestării
244 160f
preventive dispuse faţă de minori
Capitolul II. Aplicarea provizorie a măsurilor de siguranţă cu caracter
medical
Secţiunea 1. Obligarea provizorie la tratament medical
245 Condiţiile de aplicare şi conţinutul măsurii 162
246 Procedura de aplicare şi de ridicare a măsurii 162
Secţiunea a 2-a. Internarea medicală provizorie
247 Condiţiile de aplicare şi conţinutul măsurii 162
248 Procedura de aplicare şi de ridicare a măsurii 162
Capitolul III. Măsurile asigurătorii, restituirea lucrurilor şi restabilirea
situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii
249 Condiţiile generale de luare a măsurilor asigurătorii 163
250 Contestarea măsurilor asigurătorii 168
251 Organele care aduc la îndeplinire măsurile asigurătorii 164
252 Procedura sechestrului 165
Cazuri speciale de valorificare a bunurilor mobile
2521 1681
sechestrate
Valorificarea bunurilor mobile sechestrate în cursul
2522 1682
urmăririi penale
Valorificarea bunurilor mobile sechestrate în cursul
2523 1683
judecăţii
Contestarea modului de valorificare a bunurilor mobile
2524 1684
sechestrate
Procesul-verbal de sechestru şi notarea sau înscrierea
253 166
ipotecară
254 Poprirea 167
255 Restituirea lucrurilor 169
256 Restabilirea situaţiei anterioare 170
Titlul VI. Acte procesuale şi procedurale comune
Capitolul I. Citarea, comunicarea actelor procedurale şi mandatul de
aducere
257 Modul de citare 175
258 Conţinutul citaţiei 176
259 Locul de citare 177
260 Înmânarea citaţiei 178
261 Înmânarea citaţiei altor persoane 179
2611 Imposibilitatea de a comunica citaţia
Dovada de primire şi procesul-verbal de predare
262 181
a citaţiei
263 Incidente privind citarea
264 Comunicarea altor acte procedurale 182
265 Mandatul de aducere 183
266 Executarea mandatului de aducere 184
267 Accesul la bazele electronice de date 1841
Capitolul II. Termenele
268 Consecinţele nerespectării termenului 185
269 Calculul termenelor procedurale 186
270 Acte considerate ca făcute în termen 187
Calculul termenelor în cazul măsurilor privative sau
271 188
restrictive de drepturi
Capitolul III. Cheltuielile judiciare
272 Acoperirea cheltuielilor judiciare 189
273 Sumele cuvenite martorului, expertului şi interpretului 190
Plata cheltuielilor avansate de stat în caz de renunţare
274 la urmărirea penală, condamnare, amânarea aplicării 191
pedepsei sau renunţarea la aplicarea pedepsei
275 Plata cheltuielilor avansate de stat în celelalte cazuri 192
276 Plata cheltuielilor judiciare făcute de părţi 193
Capitolul IV. Modificarea actelor procedurale, îndreptarea erorilor
materiale şi înlăturarea unor omisiuni vădite
277 Modificări în acte procedurale 194
278 Îndreptarea erorilor materiale 195
279 Înlăturarea unor omisiuni vădite 196
Capitolul V. Nulităţile
280 Efectele nulităţii 197
281 Nulităţile absolute 197
282 Nulităţile relative 197
Capitolul VI. Amenda judiciară
283 Abateri judiciare 198
284 Procedura privitoare la amenda judiciară 199
PARTEA SPECIALĂ
Titlul I. Urmărirea penală
Capitolul I. Dispoziţii generale
285 Obiectul urmăririi penale 200
286 Actele organelor de urmărire penală 203
287 Păstrarea unor acte de urmărire penală 205
Capitolul II. Sesizarea organelor de urmărire penală
Secţiunea 1. Reglementări generale
288 Modurile de sesizare 221
289 Plângerea 222, 285
290 Denunţul 223
Sesizările făcute de persoane cu funcţii de conducere şi
291 227
de alte persoane
292 Sesizarea din oficiu 221
293 Constatarea infracţiunii flagrante 465, 467
294 Examinarea sesizării
2941 Efectuarea de verificări prealabile
Secţiunea a 2-a. Plângerea prealabilă
295 Plângerea prealabilă 279
296 Termenul de introducere a plângerii prealabile 284, 285
Obligaţiile organului de urmărire penală în procedura
297
plângerii prealabile
298 Procedura în cazul infracţiunii flagrante 280
Capitolul III. Conducerea şi supravegherea activităţii organelor de
cercetare penală de către procuror
299 Obiectul supravegherii 216
300 Modalităţile de exercitare a supravegherii 218
301 Trimiterea la organul competent 210
Trecerea cauzei de la un organ de cercetare penală la
302 217
altul
303 Dispoziţiile date de procuror 219
304 Infirmarea actelor procesuale sau procedurale 220
Capitolul IV. Efectuarea urmăririi penale
Secţiunea 1. Desfăşurarea urmăririi penale
305 Începerea urmăririi penale 228
306 Obligaţiile organelor de urmărire penală
307 Aducerea la cunoştinţă a calităţii de suspect
308 Procedura audierii anticipate
309 Punerea în mişcare a acţiunii penale 235
310 Dispoziţii privind luarea unor măsuri faţă de făptuitor 465
Extinderea urmăririi penale sau schimbarea încadrării
311 238
juridice
Secţiunea a 2-a. Suspendarea urmăririi penale
312 Cazurile de suspendare 239
313 Sarcina organului de urmărire pe timpul suspendării 241
Secţiunea a 3-a. Clasarea şi renunţarea la urmărirea penală
314 Soluţiile de neurmărire şi netrimitere în judecată
315 Clasarea 242-245
316 Înştiinţarea despre clasare 246
317 Restituirea dosarului organului de cercetare penală 248
318 Renunţarea la urmărirea penală
Continuarea urmăririi penale la cererea suspectului sau
319
a inculpatului
Modul de sesizare a procurorului pentru soluţionarea
320
cauzei
Secţiunea a 4-a. Terminarea urmăririi penale
321 Înaintarea dosarului privind pe inculpat 258
322 Verificarea lucrărilor urmăririi penale 261
Restituirea cauzei sau trimiterea la alt organ de urmărire
323 265
penală
Secţiunea a 5-a. Dispoziţii privind efectuarea urmăririi penale de către
procuror
324 Efectuarea urmăririi penale de către procuror
325 Preluarea cauzelor de la alte parchete 209
326 Trimiterea cauzei la un alt parchet 2171
Capitolul V. Rezolvarea cauzelor şi sesizarea instanţei
327 Rezolvarea cauzelor 262
328 Cuprinsul rechizitoriului 263
329 Actul de sesizare a instanţei 264
Dispoziţiile privitoare la măsurile preventive sau
330 267
asigurătorii
331 Dispoziţiile privitoare la măsurile de siguranţă 267
Capitolul VI. Reluarea urmăririi penale
332 Cazurile de reluare a urmăririi penale 270
333 Reluarea urmăririi penale după suspendare 271
334 Reluarea urmăririi penale în caz de restituire 272
335 Reluarea în caz de redeschidere a urmăririi penale 273
Capitolul VII. Plângerea împotriva măsurilor şi actelor de urmărire penală
336 Dreptul de a face plângere 275
337 Obligaţia de înaintare a plângerii 276
338 Termenul de rezolvare 277
339 Plângerea împotriva actelor procurorului 278
Plângerea împotriva soluţiilor de neurmărire sau
340 2781
netrimitere în judecată
Soluţionarea plângerii de către judecătorul de cameră
341
preliminară
Titlul II. Camera preliminară
342 Obiectul procedurii în camera preliminară
343 Durata procedurii în camera preliminară
344 Măsurile premergătoare
345 Procedura în camera preliminară
346 Soluţiile
347 Contestaţia
348 Măsurile preventive în procedura de cameră preliminară
Titlul III. Judecata
Capitolul I. Dispoziţii generale
349 Rolul instanţei de judecată 287
350 Locul unde se desfăşoară judecata 288
351 Oralitatea, nemijlocirea şi contradictorialitatea 289, 302
352 Publicitatea şedinţei de judecată 290
353 Citarea la judecată 291
354 Compunerea instanţei 292
Judecata de urgenţă în cauzele cu arestaţi preventiv sau
355 293
aflaţi în arest la domiciliu
356 Asigurarea apărării 294
357 Atribuţiile preşedintelui completului 296
358 Strigarea cauzei şi apelul celor citaţi 297
359 Asigurarea ordinii şi solemnităţii şedinţei 298
360 Constatarea infracţiunilor de audienţă 299
361 Pregătirea şedinţei de judecată 295
362 Măsurile preventive în cursul judecăţii 3002
363 Participarea procurorului la judecată 315, 316
Participarea inculpatului la judecată şi drepturile
364 314
acestuia
Participarea celorlalte părţi la judecată şi drepturile
365
acestora
Participarea persoanei vătămate şi a altor subiecţi
366
procesuali la judecată şi drepturile acestora
367 Suspendarea judecăţii 303
368 Suspendarea judecăţii în caz de extrădare activă 3031
369 Notele privind desfăşurarea şedinţei de judecată 304
370 Felul hotărârilor 311
Capitolul II. Judecata în primă instanţă
Secţiunea 1. Desfăşurarea judecării cauzelor
371 Obiectul judecăţii 317
372 Verificările privitoare la inculpat 318
Măsurile premergătoare privind martorii, experţii şi
373 319
interpreţii
374 Aducerea la cunoştinţă a învinuirii, lămuriri şi cereri 320
375 Procedura în cazul recunoaşterii învinuirii 3201
376 Ordinea cercetării judecătoreşti 321
Cercetarea judecătorească în cazul recunoaşterii
377 3201
învinuirii
378 Audierea inculpatului 323, 325
379 Audierea coinculpaţilor 324
Audierea persoanei vătămate, a părţii civile şi a părţii
380 326
responsabile civilmente
381 Audierea martorului şi a expertului 327
382 Consemnarea declaraţiilor 3271
Renunţarea la probe şi imposibilitatea administrării
383 329
probelor
384 Prezentarea mijloacelor materiale de probă 330
385 Amânarea pentru probe noi 331
386 Schimbarea încadrării juridice 334
387 Terminarea cercetării judecătoreşti 339
388 Dezbaterile şi ordinea în care se dă cuvântul 340
389 Ultimul cuvânt al inculpatului 341
390 Concluziile scrise 342
Secţiunea a 2-a. Deliberarea şi hotărârea instanţei
391 Soluţionarea cauzei 306
392 Deliberarea 307
393 Obiectul deliberării 343
394 Luarea hotărârii 308
395 Reluarea cercetării judecătoreşti sau a dezbaterilor 344
396 Rezolvarea acţiunii penale 345
397 Rezolvarea acţiunii civile 346
398 Cheltuielile judiciare 349
399 Dispoziţiile cu privire la măsurile preventive 350
400 Minuta 309
401 Cuprinsul hotărârii 354
402 Conţinutul părţii introductive 355
403 Conţinutul expunerii 356
404 Conţinutul dispozitivului 357
405 Pronunţarea hotărârii 310
406 Redactarea şi semnarea hotărârii 312
407 Comunicarea hotărârii 360
Capitolul III. Apelul
408 Hotărârile supuse apelului 361
409 Persoanele care pot face apel 362
410 Termenul de declarare a apelului 363
411 Repunerea în termen 364
412 Declararea şi motivarea apelului 366
413 Instanţa la care se depune apelul 367
414 Renunţarea la apel 368
415 Retragerea apelului 369
416 Efectul suspensiv al apelului 370
417 Efectul devolutiv al apelului şi limitele sale 371
418 Neagravarea situaţiei în propriul apel 372
419 Efectul extensiv al apelului 373
420 Judecarea apelului 375-378
421 Soluţiile la judecata în apel 379
422 Chestiunile complementare 381
423 Desfiinţarea hotărârii 382
Conţinutul deciziei instanţei de apel şi comunicarea
424 383
acesteia
425 Limitele rejudecării 385
Capitolul V. Căile extraordinare de atac
Secţiunea 1. Contestaţia în anulare
426 Cazurile de contestaţie în anulare 386
427 Cererea de contestaţie în anulare 387
428 Termenul de introducere a contestaţiei în anulare 388
429 Instanţa competentă 389
430 Suspendarea executării 390
431 Admiterea în principiu 391
432 Procedura de judecare 392
Secţiunea a 2-a. Recursul în casaţie
433 Scopul recursului în casaţie şi instanţa competentă
434 Hotărârile supuse recursului în casaţie
435 Termenul de declarare a recursului în casaţie
436 Declararea recursului în casaţie
437 Motivarea recursului în casaţie
438 Cazurile în care se poate face recurs în casaţie
439 Procedura de comunicare
440 Admiterea în principiu
441 Suspendarea executării
442 Efectul devolutiv şi limitele sale
443 Efectul extensiv şi limitele sale
444 Neagravarea situaţiei în propriul recurs în casaţie
445 Prezenţa părţilor şi a procurorului
446 Judecarea recursului în casaţie
447 Verificarea legalităţii hotărârii
448 Soluţiile la judecata recursului în casaţie
449 Desfiinţarea hotărârii şi conţinutul deciziei
450 Limitele judecării
451 Procedura de rejudecare
Secţiunea a 3-a. Revizuirea
452 Hotărârile supuse revizuirii 393
453 Cazurile de revizuire 394
454 Dovedirea unor cazuri de revizuire 395
455 Persoanele care pot cere revizuirea 396
456 Cererea de revizuire 397
457 Termenul de introducere a cererii 398
458 Instanţa competentă 401
459 Admiterea în principiu 403
Măsurile care pot fi luate odată cu sau ulterior admiterii
460 404
în principiu
461 Rejudecarea 405
462 Soluţiile după rejudecare 406
463 Calea de atac 407
464 Efectele respingerii cererii de revizuire
Revizuirea în cazul hotărârilor Curţii Europene
465 4081
a Drepturilor Omului
Secţiunea a 4-a. Redeschiderea procesului penal în cazul judecării în lipsa
persoanei condamnate
 Redeschiderea procesului penal în cazul judecării în
466 5221
lipsa persoanei condamnate
467 Cererea de redeschidere a procesului penal 5221
468 Măsurile premergătoare 5221
469 Judecarea cererii de redeschidere a procesului 5221
470 Rejudecarea cauzei 5221
Capitolul VI. Dispoziţii privind asigurarea unei practici judiciare unitare
Secţiunea 1. Recursul în interesul legii
471 Cererea de recurs în interesul legii 4142
472 Condiţiile de admisibilitate 4143
473 Judecarea recursului în interesul legii 4144
474 Conţinutul hotărârii şi efectele ei 4145
4741 Încetarea sau modificarea efectelor deciziei
Secţiunea a 2-a. Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea
pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de
drept
475 Obiectul sesizării
476 Procedura de judecată
477 Conţinutul şi efectele hotărârii
4771 Încetarea sau modificarea efectelor deciziei
Titlul IV. Proceduri speciale
Capitolul I. Acordul de recunoaştere a vinovăţiei
Titularii acordului de recunoaştere a vinovăţiei şi limitele
478
acestuia
479 Obiectul acordului de recunoaştere a vinovăţiei
Condiţiile încheierii acordului de recunoaştere
480
a vinovăţiei
481 Forma acordului de recunoaştere a vinovăţiei
482 Conţinutul acordului de recunoaştere a vinovăţiei
Sesizarea instanţei cu acordul de recunoaştere
483
a vinovăţiei
484 Procedura în faţa instanţei
485 Soluţiile instanţei
486 Soluţionarea acţiunii civile
487 Cuprinsul sentinţei
488 Calea de atac
Capitolul I1. Contestaţia privind durata procesului penal
4881 Introducerea contestaţiei
4882 Competenţa de soluţionare
4883 Conţinutul contestaţiei
4884 Procedura de soluţionare a contestaţiei
4885 Soluţionarea contestaţiei
4886 Soluţii
Capitolul II. Procedura privind tragerea la răspundere penală a persoanei
juridice
489 Dispoziţii generale 4791
490 Obiectul acţiunii penale 4792
491 Reprezentarea persoanei juridice 4792
492 Locul de citare a persoanei juridice 4794
493 Măsurile preventive 4795
494 Măsurile asigurătorii 4796
495 Procedura de informare 4797
Efectele fuziunii, absorbţiei, divizării, reducerii
496 capitalului social, ale dizolvării sau lichidării persoanei 4798
juridice condamnate
497 Punerea în executare a pedepsei amenzii 4799
Punerea în executare a pedepsei complementare
498 47910
a dizolvării persoanei juridice
Punerea în executare a pedepsei complementare
499 47911
a suspendării activităţii persoanei juridice
Punerea în executare a pedepsei complementare
500 47913
a închiderii unor puncte de lucru ale persoanei juridice
Punerea în executare a pedepsei complementare
501 a interzicerii persoanei juridice de a participa la 47912
procedurile de achiziţii publice
 Punerea în executare a pedepsei complementare
5011
a plasării sub supraveghere judiciară
Punerea în executare a pedepsei complementare
502 47914
a afişării sau publicării hotărârii de condamnare
Supravegherea executării pedepselor complementare
503 47915
aplicate persoanelor juridice
Capitolul III. Procedura în cauzele cu infractori minori
504 Dispoziţii generale 480
505 Persoanele chemate la organul de urmărire penală 481
506 Referatul de evaluare a minorului 482
507 Compunerea instanţei 483
508 Persoanele chemate la judecarea minorilor 484
509 Desfăşurarea judecăţii 485
510 Inculpaţii minori cu majori 486
Punerea în executare a măsurilor educative neprivative
511
de libertate
Punerea în executare a pedepsei complementare
512
a plasării sub supraveghere judiciară (abrogat)
Prelungirea sau înlocuirea măsurilor educative
513
neprivative de libertate
Punerea în executare a internării într-un centru
514 490
educativ
Punerea în executare a internării într-un centru de
515
detenţie
Schimbările privind măsura educativă a internării într-
516 491
un centru educativ
Schimbările privind măsura educativă a internării într-
517
un centru de detenţie
518 Schimbarea regimului de executare
Amânarea sau întreruperea executării măsurilor
519 4911
privative de libertate
520 Dispoziţii privind apelul 493
Capitolul IV. Procedura dării în urmărire
521 Darea în urmărire 4931
522 Urmărirea 4932
523 Activităţile ce pot fi efectuate în procedura urmăririi 4933
Supravegherea tehnică, reţinerea, predarea şi
524 percheziţionarea corespondenţei şi a obiectelor şi
percheziţia în procedura dării în urmărire
Ridicarea de obiecte sau înscrisuri în procedura dării în
525
urmărire
526 Revocarea urmăririi 4937
Capitolul V. Procedura reabilitării
527 Reabilitarea
528 Reabilitarea de drept
529 Reabilitarea judecătorească 494
530 Cererea de reabilitare 495
531 Măsurile premergătoare 496
Respingerea cererii pentru neîndeplinirea condiţiilor de
532 497
formă şi fond
533 Soluţionarea cererii 498
534 Situaţiile privind despăgubirile civile 499
535 Contestaţia
536 Anularea reabilitării 503
537 Menţiunile despre reabilitare 502
Capitolul VI. Procedura reparării pagubei materiale sau a daunei morale
în caz de eroare judiciară sau în caz de privare nelegală de libertate ori în
alte cazuri
538 Dreptul la repararea pagubei în caz de eroare judiciară 504
Dreptul la repararea pagubei în cazul privării nelegale de
539 504
libertate
540 Felul şi întinderea reparaţiei 505
541 Acţiunea pentru repararea pagubei 506
542 Acţiunea în regres 507
Capitolul VII. Procedura în caz de dispariţie a dosarelor judiciare şi
a înscrisurilor judiciare
543 Constatarea dispariţiei dosarului sau înscrisului 508
544 Obiectul procedurii speciale 509
545 Competenţa în cazul înlocuirii sau reconstituirii 510
546 Înlocuirea înscrisului 511
547 Reconstituirea înscrisului sau dosarului 512
Capitolul VIII. Procedura privind cooperarea judiciară internaţională şi
punerea în aplicare a tratatelor internaţionale în materie penală
Secţiunea 1. Dispoziţii generale
548 Dispoziţii privind asistenţa judiciară internaţională 513
Secţiunea a 2-a. Recunoaşterea unor acte judiciare străine
Executarea dispoziţiilor civile dintr-o hotărâre
549 522
judecătorească penală străină
Capitolul IX. Procedura de confiscare sau desfiinţare a unui înscris în
cazul clasării
Procedura de confiscare sau desfiinţare a unui înscris în
5491
cazul clasării
Titlul V. Executarea hotărârilor penale
Capitolul I. Dispoziţii generale
550 Hotărârile executorii 415
551 Rămânerea definitivă a hotărârii primei instanţe 416
Rămânerea definitivă a hotărârii instanţei de apel şi
552 4161
a hotărârii pronunţate în calea de atac a contestaţiei
553 Instanţa de executare 418
554 Judecătorul delegat cu executarea 419
Capitolul II. Punerea în executare a hotărârilor
Secţiunea 1. Punerea în executare a pedepselor principale
Punerea în executare a pedepsei închisorii sau
555 420
a detenţiunii pe viaţă şi a pedepsei accesorii
556 Trimiterea spre executare a mandatului 421
Executarea mandatului de executare a pedepsei şi
557 a ordinului de interzicere a părăsirii ţării. Acordul 422
instanţei de părăsire a ţării
 Încunoştinţarea despre arestare în vederea executării
558
mandatului
559 Punerea în executare a amenzii penale 425
Înlocuirea pedepsei amenzii cu prestarea unei munci
560
neremunerate în folosul comunităţii
Înlocuirea muncii neremunerate în folosul comunităţii
561
cu închisoarea
Secţiunea a 2-a. Punerea în executare a pedepselor complementare
562 Interzicerea exercitării unor drepturi 426
563 Interzicerea străinului de a se afla pe teritoriul României
564 Degradarea militară 427
565 Publicarea hotărârii de condamnare
Secţiunea a 3-a. Punerea în executare a măsurilor de siguranţă
566 Obligarea la tratament medical 429
567 Obligaţiile în legătură cu tratamentul medical 430
568 Înlocuirea sau încetarea obligării la tratament medical 431
569 Internarea medicală 432
570 Obligaţiile în legătură cu internarea medicală 433
Menţinerea, înlocuirea sau încetarea măsurii internării
571 434
medicale
572 Măsurile de siguranţă provizorii 435
Interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie
573 436
sau de a exercita o profesie ori o altă activitate
574 Executarea confiscării speciale şi a confiscării extinse 439
Secţiunea a 4-a. Punerea în executare a altor dispoziţii
575 Avertismentul
576 Măsurile şi obligaţiile impuse de instanţă
Secţiunea a 5-a. Punerea în executare a amenzii judiciare şi
a cheltuielilor judiciare avansate de stat
577 Amenzile judiciare 442
578 Cheltuielile judiciare avansate de stat 443
Secţiunea a 6-a. Punerea în executare a dispoziţiilor civile din hotărâre
579 Restituirea lucrurilor şi valorificarea celor neridicate 444
580 Înscrisurile declarate false 445
581 Despăgubirile civile şi cheltuielile judiciare 446
Capitolul III. Alte dispoziţii privind executarea
Secţiunea 1. Condamnarea în cazul anulării sau revocării renunţării la
amânarea pedepsei sau a amânării aplicării pedepsei
5811 Anularea renunţării la aplicarea pedepsei
582 Revocarea sau anularea amânării aplicării pedepsei
Secţiunea 11. Schimbări în executarea unor hotărâri
Revocarea sau anularea suspendării executării pedepsei
583 447
sub supraveghere
584 Înlocuirea pedepsei detenţiunii pe viaţă 448
585 Alte modificări de pedepse 449
586 Înlocuirea pedepsei amenzii cu pedeapsa închisorii 4491
587 Liberarea condiţionată 450
588 Anularea şi revocarea liberării condiţionate 450
Secţiunea a 2-a. Amânarea executării pedepsei închisorii sau
a detenţiunii pe viaţă
589 Cazurile de amânare 453
590 Obligaţiile condamnatului în cazul amânării executării 4531
591 Instanţa competentă 454
Secţiunea a 3-a. Întreruperea executării pedepsei închisorii sau
a detenţiunii pe viaţă
592 Cazurile de întrerupere 455
593 Instanţa competentă 456
594 Evidenţa întreruperii executării pedepsei 457
Secţiunea a 4-a. Înlăturarea sau modificarea pedepsei
595 Intervenirea unei legi penale noi 458
596 Amnistia şi graţierea 459
Capitolul IV. Dispoziţii comune
597 Procedura la instanţa de executare 460
598 Contestaţia la executare 461
599 Rezolvarea contestaţiei la executare 462
600 Contestaţia privind executarea dispoziţiilor civile 463
601 Contestaţia privitoare la amenzile judiciare 464
Titlul VI. Dispoziţii finale
602 Termenii explicaţi în Codul penal 523
603 Intrarea în vigoare 524