Tema 5 – Cauzele de inadmisibilitate (continuare)

5. 1. Condiţii procesuale de inadmisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate…2

5.1.1. Cauze de inadmisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate legate de

autorii sesizării Curţii Constituţionale - art.29 alin. (1) şi (2) din Legea
nr.47/1992…2

5.1.2. Excepţii ridicate în faţa unui organism cu atribuţii jurisdicţionale, care nu

întruneşte calitatea de instanţă judecătorească sau de arbitraj comercial…3

5.1.3. Excepţii care nu respectă forma scrisă şi motivată – art.10 alin.(2) din
Legea nr.47/1992…3

5.1.4. Obiectul cauzei la instanţa de judecată îl reprezintă exclusiv excepţia de

neconstituţionalitate, ceea ce echivalează cu sesizarea directă a Curţii
Constituţionale … 5

5. 2. Aspecte de drept comparat…6

5. 3. Concluzii…8

5. 4. Anexe (I). Modele de încheieri…10

1
 5. 1. Condiţii procesuale de inadmisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate

5. 1. 1. Condiţii de inadmisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate legate de

autorii sesizării Curţii Constituţionale - art.29 alin. (1) şi (2) din Legea nr.47/1992

Sesizarea Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate nu poate fi

realizată pe cale de actio popularis, ci presupune capacitatea procesuală activă doar a
unor subiecte de drept expres şi limitativ enumerate de textul constituţional, respectiv
legal. Astfel, pot sesiza Curtea Constituţională cu excepţii de neconstituţionalitate: a)
instanţele judecătoreşti sau de arbitraj comercial din oficiu, b) părţile aflate într-un litigiu
în faţa lor sau c) procurorul (atunci când participă la procesul în faţa instanţei
judecătoreşti), aceste din urmă categorii de subiecte nu direct, ci prin intermediul
instanţelor, precum şi, direct, Avocatul Poporului. Orice sesizări provenind de la alte
subiecte de drept decât cele de mai sus nu pot fi examinate de Curte şi sunt declarate
inadmisibile (a se vedea suportul de curs Tema 3).
Excepţia de neconstituţionalitate poate fi invocată şi de reprezentanţii legali sau
convenţionali ai părţilor, în numele şi în interesul acestora. Sub acest aspect, instanţele în
faţa cărora este ridicată excepţia au obligaţia de a distinge, înainte de a sesiza Curtea
Constituţională, dacă excepţia invocată de către apărătorii sau reprezentanţii părţilor a
fost ridicată în numele şi în interesul părţii pe care o reprezintă sau în nume propriu, cu
consecinţa respingerii excepţiei ca inadmisibile în acest din urmă caz 1.
O problemă controversată a constituit invocarea excepţiei de neconstituţionalitate
de către reprezentanţii părţilor, în cadrul procesului penal, deoarece în această situaţie
instituţia reprezentării (art.174 alin.(1) din Codul de procedură penală) avea o
aplicabilitate mai restrânsă decât în procesul civil. Dacă iniţial, Curtea a respins ca
inadmisibile mai multe sesizări având ca obiect dispoziţiile art.174 alin.(1) din Codul de
procedură penală2, prin Decizia nr.16/20003 şi-a reconsiderat jurisprudenţa în sensul
admisibilităţii excepţiei de neconstituţionalitate ridicate de avocatul inculpatului absent
de la judecarea în primă instanţă.4

5. 1. 2. Excepţii ridicate în faţa unui organism cu atribuţii jurisdicţionale, care nu

întruneşte calitatea de instanţă judecătorească sau de arbitraj comercial

1
Decizia nr.81 din 25 mai 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.325 din 8 iulie
1999 - excepţie de neconstituţionalitate ridicată de un consilier juridic în nume propriu
2
Decizia nr. 484 din 2 decembrie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 105 din 6
martie 1998, precum şi Decizia nr. 34 din 4 martie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea
I, nr. 317 din 2 iulie 1999
3
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.278 din 20 iunie 2000
4
Ulterior, prin Decizia nr.145/2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.665 din 16
decembrie 2000, Curtea a admis excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art.174 alin.(1) lit.a) din
Codul de procedură penală, constatând că dispoziţia "numai dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta
supusă judecăţii este amenda sau închisoarea de cel mult un an" este neconstituţională.

2
 Dacă în trecut, jurisprudenţa Curţii Constituţionale a dat o interpretare extensivă
noţiunii de „instanţă judecătorească”5, ulterior Plenul Curţii Constituţionale6 a interpretat
restrictiv această noţiune, recunoscând numai instanţelor judecătoreşti enumerate de legea
privind organizarea judiciară dreptul de a sesiza Curtea Constituţională cu excepţiile de
neconstituţionalitate invocate în faţa lor 7. În urma revizuirii Constituţiei, alături de
instanţele judecătoreşti, în sfera organelor competente să sesizeze Curtea Constituţională
au fost incluse şi instanţele de arbitraj comercial. Această extindere a fost justificată prin
asigurarea unui acces mai larg al persoanelor la jurisdicţia constituţională şi a soluţionării
cu celeritate a problemelor de constituţionalitate.

5. 1. 3. Excepţii care nu respectă forma scrisă şi motivată – art.10 alin.(2) din

Legea nr.47/1992

În legătură cu modul de contestare a constituţionalităţii legii, articolul 10 alin.(2)

din Legea nr.47/1992, cu modificările ulterioare, prevede într-o formulare generală că
“sesizările trebuie făcute în formă scrisă şi motivate”. Referindu-ne strict la excepţiile de
neconstituţionalitate ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti, cu privire la care am arătat
că actul de sesizare al Curţii Constituţionale îl constituie încheierea de şedinţă, la o primă
analiză a textului s-ar putea înţelege că încheierea instanţei de judecată, care este
întotdeauna scrisă, ar trebui să fie întotdeauna şi motivată.8

5
“Puterea judecătorească, în sens larg, cuprinde toate organele de jurisdicţie, indiferent de natura lor”
(Decizia nr.3/1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.95 din 17 mai 1993); “Sesizarea
Curţii Constituţionale s-a făcut de către o instanţă administrativ-jurisdicţională. O asemenea situaţie nu este
contrară prevederilor art.144 lit.c) din Constituţie (n.r. anterior revizuirii) care în mod expres se referă la
excepţiile de neconstituţionalitate ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti. […] Dacă [judecătorul
administrativ] nu ar putea sesiza Curtea constituţională ar însemna să poată el tranşa litigiul legat de
negarea legitimităţii constituţionale a prevederilor contestate.” ( Decizia nr.64/1994, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr.177 din 12 iulie 1994)
6
Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr.II/1995 privind înţelesul de “instanţă judecătorească” în cadrul
controlului de constituţionalitate pe cale de excepţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr.47 din 13 martie 1995: “Pentru a stabili care sunt instanţele judecătoreşti urmează să ne raportăm în
primul rând la Constituţie, care, în art. 125 alin. (1) (text ce are ca titlu "Instanţele judecătoreşti"), dispune
că "Justiţia se realizează prin Curtea Supremă de Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de
lege". Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească prevede în art. 10 că "Instanţele judecătoreşti
sunt: a) judecătoriile; b) tribunalele; c) curţile de apel; d) Curtea Supremă de Justiţie". La acestea se pot
adăuga instanţele militare organizate, în temeiul art. 11 din Legea nr. 92/1992, prin Legea nr. 54/1993 în:
tribunale militare, tribunalul militar teritorial, Curtea Militară de Apel. Aşa fiind, sesizarea Curţii
Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate nu poate fi făcută, în mod legal, decât de una dintre
instanţele judecătoreşti enumerate de lege.”
7
Decizia nr.90 din 4 martie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.220 din 2 aprilie
2003 - excepţie de neconstituţionalitate ridicată în faţa Curţii de Conturi; Decizia nr.514 din 29 mai 2007,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.464 din 10 iulie 2007 - excepţie de
neconstituţionalitate ridicată în faţa Consiliului Superior al Magistraturii
8
În Decizia nr.234/1997 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial al României nr.182/1997,
se reţine că “Actul de sesizare a Curţii Constituţionale este încheierea pronunţată de instanţă în faţa
căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate. Litigiul constituţional se desfăşoară în limitele
determinate de actul de sesizare”.

3
 În realitate, textul art.10 alin.(2) din Legea organică a Curţii Constituţionale trebuie
interpretat sistematic şi coroborat cu art.29 alin.(4) din lege, care prevede că “Dacă
excepţia a fost ridicată din oficiu, încheierea trebuie motivată, cuprinzând şi susţinerile
părţilor, precum şi dovezile necesare”. Procedând astfel, se ajunge la concluzia că, în cazul
cel mai frecvent, de altfel, în care excepţia de neconstituţionalitate este ridicată de părţile
din proces sau de procuror, aceştia trebuie să-şi motiveze, în scris sau oral, excepţia de
neconstituţionalitate ridicată. În acest caz, însă, instanţa nu trebuie să îşi motiveze
încheierea9, ci numai să consemneze în aceasta motivele indicate de autorul excepţiei 10. În
lipsa motivării excepţiei de neconstituţionalitate de către autorul ei soluţia care se impune
este inadmisibilitatea acesteia. În sistemul constituţional românesc obligaţia de motivare a
excepţiei de neconstituţionalitate nu are semnificaţia unei limitări a accesului cetăţeanului
la justiţia constituţională, ci este consecinţa firească a faptului că, în realizarea controlului
de constituţionalitate, Curtea nu poate acţiona din oficiu (cu excepţia iniţiativelor de
revizuire a Constituţiei), ci numai la sesizare şi în limitele acesteia. A admite posibilitatea
simplei invocări a excepţiei de neconstituţionalitate, fără a se indica, cel puţin, textele
constituţionale considerate ca fiind încălcate prin dispoziţiile legale criticate, ar însemna o
încălcare a prevederilor exprese ale legii care obligă la motivarea sesizării (fără să se facă
distincţie între controlul abstract, a priori, şi cel concret, a posteriori), şi, în acelaşi timp,
înfrângerea principiului controlului “la sesizare” şi nu din oficiu, întrucât, astfel, Curtea
Constituţională ar fi pusă în situaţia de a determina ea însăşi motivele de
neconstituţionalitate a legii care formează obiectul excepţiei11.
Curtea Constituţională nu a manifestat exces de formalism în ceea ce priveşte
îndeplinirea cerinţei motivării excepţiei de neconstituţionalitate, limitându-se, uneori, să
pretindă, ca o condiţie minimă, să fie indicate textele constituţionale considerate a fi fost
încălcate de dispoziţiile legale criticate. Însă, într-o atare situaţie, legătura dintre textele de
lege criticate şi temeiul constituţional invocat trebuie să fie evidentă, iar nu să necesite o
judecată speculativă din partea Curţii Constituţionale care să susţină pretinsa critică de
neconstituţionalitate. Astfel, simpla enumerare a dispoziţiilor constituţionale considerate a
fi încălcate, fără a preciza în concret motivele pe care se întemeiază contrarietatea cu
Legea fundamentală, nu satisface condiţia motivării excepţiei, soluţia respingerii ca

9
Instanţa, însă, are obligaţia, potrivit art.29 alin.(4) din Legea nr.47/1992, de a-şi exprima opinia asupra
excepţiei de neconstituţionalitate, în scopul fixării cadrului procesual în care Curtea Constituţională urmează să
exercite controlul de constituţionalitate. „Lipsa opiniei instanţei judecătoreşti din încheierile de sesizare nu
poate opri Curtea să judece cauzele ce i-au fost deduse, deoarece încălcarea de către instanţă a obligaţiei
de a-şi exprima opinia nu poate paraliza exercitarea dreptului conferit de Constituţie autorilor excepţiei,
de a o invoca şi, în mod corelativ, de a primi soluţia rezultată din controlul legii de către Curtea
Constituţională” (Decizia nr. 47 din 5 martie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr. 146 din 10 aprilie 1998).
10
Apare ca evident faptul că, în situaţia în care autor al excepţiei de neconstituţionalitate este însăşi
instanţa de judecată, obligaţia de a motiva critica îi incumbă acesteia.
11
A se vedea, de exemplu, Decizia nr.341/1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr.38/1998, în care Curtea a stabilit că “… neindicarea de către autorul excepţiei a normelor
constituţionale în raport cu care consideră că sunt neconstituţionale dispoziţiile legale atacate
constituie, de asemenea, un motiv de respingere, întrucât excepţia ridicată nu constituie, în sensul
constituţional al termenului, o excepţie de neconstituţionalitate. Dacă instanţa de contencios
constituţional s-ar socoti competentă să se pronunţe asupra unei asemenea excepţii, ea s-ar substitui
părţii în ceea ce priveşte invocarea motivului de neconstituţionalitate ridicat, exercitând astfel din oficiu
controlul de constituţionalitate, ceea ce este inadmisibil”.

4
inadmisibile a unor astfel de sesizări conturându-se într-o practică relativ constantă a
Curţii Constituţionale.12

5. 1. 4. Obiectul cauzei la instanţa de fond îl reprezintă exclusiv excepţia de

neconstituţionalitate, ceea ce echivalează cu sesizarea directă a Curţii
Constituţionale

Această cauză de inadmisibilitate derivă din împrejurarea că excepţia de

neconstituţionalitate reprezintă o chestiune prejudicială, adică o problemă juridică a cărei
rezolvare trebuie să preceadă soluţionarea litigiului cu care este conexă. Prin urmare,
excepţia de neconstituţionalitate nu poate forma obiectul unei acţiuni principale nici în
faţa instanţei de judecată sau de arbitraj, unde constituie întotdeauna un mijloc de apărare
într-un litigiu în curs de soluţionare, şi nici în faţa Curţii Constituţionale.
Prin mai multe decizii13, Curtea Constituţională a respins, ca inadmisibile,
excepţiile de neconstituţionalitate ridicate în cauze având ca obiect soluţionarea unei
acţiuni în contencios administrativ prin care s-a solicitat constatarea neconstituţionalităţii
unor ordonanţe sau dispoziţii din acestea, în baza art. 9 din Legea contenciosului
administrativ nr. 554/2004, reţinând că sesizarea Curţii este nelegală, fiind contrară
dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie şi ale art. 29 alin. (1) şi (6) din Legea nr.
47/199214.

5. 2. Aspecte de drept comparat

Exemplul Italiei şi Germaniei sub aspectul competenţei judecătorului a quo de
a aprecia cu privire la relevanţa şi temeinicia excepţiei de neconstituţionalitate

Judecătorul a quo are o mare putere de apreciere în ambele state în cazul în care în
faţa sa se ridică o excepţie de neconstituţionalitate, motivat de caracterul concret al
controlului. Astfel, judecătorul a quo trebuie să aibă dubii (Italia), respectiv să fie convins
de neconstituţionalitatea normei (Germania).

12
Decizia nr.465 din 4 decembrie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.55 din 22
ianuarie 2004, Decizia nr.627 din 29 mai 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.555
din 23 iulie 2008, Decizia nr.465 din 17 mai 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr.267 din 30 mai 2007, Decizia nr.517 din 8 mai 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea
I, nr.412 din data de 2 iunie 2008
13
În acest sens sunt Decizia nr. 761 din 31 octombrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 980 din 7 decembrie 2006, Decizia nr. 764 din 31 octombrie 2006, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 8 din 5 ianuarie 2007, Decizia nr. 5 din 9 ianuarie 2007, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 74 din 31 ianuarie 2007, Decizia nr. 66 din 25 ianuarie 2007,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 114 din 15 februarie 2007, Decizia nr. 174 din 6
martie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 257 din 17 aprilie 2007, Decizia nr.
342 din 3 aprilie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 308 din 9 mai 2007.
14
Prin Decizia nr.660 din 4 iulie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.525 din 2
august 2007 s-a constatat neconstituţionalitatea dispoziţiilor art.9 din Legea contenciosului administrativ nr.
554/2004 în măsura în care permit ca acţiunea introdusă la instanţa de contencios administrativ să aibă ca
obiect principal constatarea neconstituţionalităţii unei ordonanţe sau a unei dispoziţii dintr-o ordonanţă

5
 În Italia, excepţia ridicată trebuie să îndeplinească două condiţii de admisibilitate,
şi anume:
- să fie relevantă pentru soluţionarea cauzei din faţa instanţei a quo - rilevanza;
- să nu fie manifest nefondată – non manifesta infondatezza.
Relevanţa pentru soluţionarea cauzei din faţa instanţei a quo - rilevanza exprimă o
legătură instrumentală între excepţia de neconstituţionalitate şi litigiul de fond. Ea
exprimă caracterul util al excepţiei pentru soluţionarea cauzei, astfel încât o excepţie este
relevantă atunci când vizează dispoziţiile normative pe care judecătorul fondului trebuie
să le aplice în procesul aflat pe rolul său. Excepţia trebuie să fie necesară şi obligatorie
pentru a tranşa litigiul a quo, litigiu ce nu poate fi soluţionat de o manieră independentă
faţă de excepţia ridicată. Noţiunea de relevanţă este una mai restrânsă decât cea de
pertinenţă, astfel încât această condiţie de admisibilitate este foarte strict analizată de
instanţa constituţională. Totuşi, relevanţa excepţiei nu trebuie să fie privită din
perspectiva rezultatului procesului, existând situaţii când ea este relevantă, deşi nu
influenţează în mod direct soluţia în proces15.
Referitor la condiţia non manifesta infondatezza, menţionăm că aceasta semnifică
faptul că judecătorul a quo, înainte să sesizeze Curtea, trebuie să examineze dacă excepţia
ridicată are un minimum de fundament juridic, dacă există un dubiu rezonabil cu privire
la legitimitatea normei contestate. Astfel, judecătorul a quo realizează un fel de control
informal de constituţionalitate, dar nu poate decât să elimine pseudo-problemele de
constituţionalitate. În acest fel, sunt eliminate excepţiile cu scop evident de tergiversare a
procesului, şicanatorii, înşelătoare sau fanteziste. Sunt manifest nefondate excepţiile ce
vizează un text de lege care a fost declarat neconstituţional sau care a fost declarat
constituţional, dar nu se învederează Curţii noi motive pentru ca aceasta să fie declarată
neconstituţională16. Deci, Curtea îşi va exprima eventualele dubii cu privire la
constituţionalitatea normei contestate, dar nu va se va pronunţa în nici un caz asupra
constituţionalităţii normei în cauză, competenţă care aparţine, în exclusivitate, Curţii
Constituţionale.
Desigur, pe lângă aceste condiţii de admisibilitate, trebuie respectat şi caracterul
prejudicial al excepţiei, astfel încât o instanţă nu va putea sesiza Curtea /Tribunalul
Constituţional din moment ce s-a dezînvestit de judecarea cauzei prin pronunţarea unei
hotărâri pe fond.
În cazul în care excepţia nu îndeplineşte aceste criterii, instanţa a quo italiană o va
respinge printr-o hotărâre motivată [art.24 alin.(1) din Legea nr.87/1953]. Nu există nici o
cale de atac împotriva admiterii sau respingerii sesizării Curţii Constituţionale de către
judecătorul a quo. Trebuie precizat faptul că, în cazul neîndeplinirii în mod corect a
rolului de filtru al judecătorului a quo, Curtea Constituţională italiană va putea respinge,
printr-o ordonanţă, excepţia ridicată ca inadmisibilă.
Alte două cauze de admisibilitate sunt ca instanţa constituţională să fie sesizată de
o instanţă judecătorească, respectiv „autorità giurisdizionale”, iar obiectul excepţiei de
neconstituţionalitate să fie o lege. De asemenea, excepţia de neconstituţionalitate să fi
15
În acest sens, menţionăm Decizia nr.53/1982, prin care Curtea a considerat că excepţia de
neconstituţionalitate ce privea un text de procedură este relevantă pentru cauză (renunţarea la unele termene
procedurale la cererea acuzatului); mai mult, prin aceeaşi decizie, a stabilit că iminenţa aplicării unui text
legal atrage relevanţa acestuia pentru cauză, iar excepţia nu poate fi respinsă ca prematur introdusă.
16
M. Evans – The Italian Constitutional Court în International and Comparative Law Quarterly,
vol.17/iulie1968, p.606

6
fost ridicată de oricare dintre părţile îndrituite, anume părţile interesate în litigiul din faţa
instanţei a quo, de către instanţă din oficiu sau de către reprezentantul Ministerului
Public.
În Germania, potrivit art.100 alin.(1) din Legea fundamentală, în cazul în care o
instanţă judecătorească apreciază că o lege de care depinde soluţionarea cauzei este
neconstituţională, va suspenda cauza şi va sesiza fie Curtea Constituţională a Land-ului,
dacă este vorba de o lege ce încalcă constituţia acestuia, fie Tribunalul Constituţional
Federal, dacă apreciază că legea în cauză încalcă Legea fundamentală.
Astfel, o primă cauză de admisibilitate este ca legea în cauză să fie determinantă
pentru judecarea cauzei (entscheidungserheblich). Această condiţie presupune că se
refuză judecătorului fondului să suspende cauza atunci când dispozitivul hotărârii nu
depinde de validitatea normei contestate. Astfel, judecătorul fondului este obligat să nu
sesizeze Tribunalul, atât timp cât momentul în care se află procedura nu îi permite să
aprecieze în mod efectiv asupra caracterului determinant al normei cu privire la soluţia pe
care o va pronunţa. Rezultă că sesizarea instanţei constituţionale se poate face numai în
cazul în care caracterul prejudicial al excepţiei este evident. Totuşi, este de remarcat că
judecătorul constituţional nu exercită decât un control minimal asupra aprecierii
caracterului prejudicial al excepţiei. Controlul instanţei constituţionale asupra acestei
aprecieri pe care o face judecătorul fondului se va limita numai la situaţiile în care
aceasta este „manifest nefondată”. Este de observat că judecătorul a quo, în cursul
procedurii din faţa sa, este ţinut să verifice constituţionalitatea legii pe care o aplică şi
dacă o consideră neconstituţională să sesizeze Tribunalul Constituţional.
O altă cauză de admisibilitate este legată de aprecierea judecătorului a quo asupra
temeiniciei excepţiei. Astfel, judecătorul de fond trebuie să fie convins că legea în cauză
este neconstituţională. Exprimarea unor simple dubii sau îndoieli cu privire la
constituţionalitatea acesteia nu este suficientă. 17 De asemenea, instanţa de judecată nu
este îndrituită să sesizeze Tribunalul Constituţional în cazul în care are posibilitatea de a
interpreta legea respectivă într-un sens conform Legii fundamentale 18. Astfel, sentinţa pe
care o va pronunţa în cauza respectivă trebuie să se bazeze, în mod exclusiv, pe această
interpretare19.
Pe de altă parte, potrivit art.80 alin.(3) din lege, sesizarea instanţei constituţionale
este independentă de orice cerere a vreunei părţi din faţa judecătorului a quo. Deci,
judecătorul a quo nu este ţinut în nici un fel de solicitările părţilor din proces. Hotărârea
de sesizare a Tribunalului Constituţional pronunţată de instanţa judecătorească nu este
supusă nici unei căi de atac.
Ca şi în cazul Italiei, neîndeplinirea în mod corect a rolului de filtru al
judecătorului a quo, dă dreptul Tribunalului Constituţional Federal să respingă ca
inadmisibilă excepţia ridicată.

5. 3. Concluzii

17
Bvf, 22, 373 din 29 noiembrie 1967 sau Bvf, 80, 54 din 5 aprilie 1989.
18
Bvf, 66, 84 din 10 ianuarie 1984.
19
Bvf, 22, 373 din 29 noiembrie 1967.

7
 Legea organică a Curţii Constituţionale stabileşte că instanţele judecătoreşti sau
de arbitraj comercial în faţa cărora se ridică excepţii de neconstituţionalitate au obligaţia
să le cenzureze sub aspectul admisibilităţii, în cazurile limitativ prevăzute de art.29 alin.
(5) din Legea nr.47/1992, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.807
din 3 decembrie 2010. [Ca urmare a republicării, dispoziţiile alin.(6) ale art.29 au devenit
cele ale alin.(5) al art.29].
Cauzele de inadmisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate la care face
trimitere art.29 alin.(5) din Legea nr.47/1992, anume cele prevăzute de art.29 alin.(1)–(3)
din legea organică a Curţii, în prezenţa cărora instanţa de judecată sau de arbitraj
comercial au obligaţia de a respinge excepţia ridicată în faţa lor, pot fi rezumate după
cum urmează:
- când actul criticat pentru neconstituţionalitate este altul decât legea sau
ordonanţa Guvernului;
- când legea sau ordonanţa Guvernului nu este în vigoare;
- când legea sau ordonanţa Guvernului nu are legătură cu soluţionarea cauzei în orice
fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acesteia (excepţia este lipsită de relevanţă şi/sau de
pertinenţă);
- când excepţia a fost ridicată la cererea unui alt subiect decât părţile din proces,
de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele la care participă sau de instanţa de
judecată sau de arbitraj comercial din oficiu;
- când obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile
constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.
În aceste cazuri, instanţa respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a
Curţii Constituţionale. Încheierea poate fi atacată numai cu recurs la instanţa imediat
superioară, în termen de 48 de ore de la pronunţare. Recursul se judecă în termen de 3
zile.20 Instanţa de recurs se pronunţă printr-o decizie cu privire la condiţiile de
admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate.
În practică, însă, instanţele judecătoreşti manifestă timiditate în exercitarea acestei
prerogative, preferând să sesizeze Curtea Constituţională cu incidentele de
constituţionalitate pe care ele însele le-ar fi putut respinge ca inadmisibile, evitând, astfel,
tergiversarea proceselor aflate pe rol. În aceste cazuri, Curtea Constituţională, cu
respectarea procedurii de judecată în faţa sa, decide respingerea, ca fiind inadmisibile, a
excepţiilor care nu îndeplinesc condiţiile prevăzute la art.29 alin.1, 2 şi 3 din Legea
nr.47/1992, aşa cum s-a putut observa şi din exemplele date din jurisprudenţa Curţii.
În privinţa celorlalte cazuri de inadmisibilitate, jurisprudenţa judiciară şi
constituţională relevă însă două interpretări.
O primă interpretare este în sensul că situaţiile de inadmisibilitate prevăzute de
art.2 alin.(3) din Legea nr.47/1992 pot fi constatate numai de către Curtea
Constituţională, iar nu şi de către instanţa de judecată, deoarece aceasta are competenţa
de a respinge ca inadmisibilă o excepţie de neconstituţionalitate numai pentru cazurile de
inadmisibilitate prevăzute de art.29 alin.(1), (2) sau (3) din Legea nr.47/1992, astfel cum
prevede art.29 alin.(5) din aceeaşi lege.
Cea de-a doua orientare porneşte de la ideea că toate cazurile de inadmisibilitate
pe care le poate pronunţa Curtea Constituţională sunt şi la latitudinea instanţei
judecătoreşti, putând fi extrase din interpretarea per a contrario a dispoziţiilor art. 29
20
Art.29 alin.(5) din Legea nr.47/1992

8
alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, conform art. 29 alin. (5) din aceeaşi lege. În
consecinţă, raţiunea filtrului exercitat de judecător cu privire la admisibilitatea excepţiilor
fiind aceeaşi, legată de împiedicarea declanşării controlului de constituţionalitate în acele
situaţii ce constituie limite ale controlului inclusiv pentru Curte, nu se justifică o diferenţă
de regim juridic, singura delimitare între competenţa judecătorului a quo faţă de
judecătorul constituţional în materia controlului de constituţionalitate pe cale de excepţie,
constând în aceea că cel dintâi nu se poate pronunţa niciodată pe fondul excepţiei de
neconstituţionalitate invocate în faţa sa.

5. 4. Anexe (II). Modele de încheieri

Sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate

TRIBUNALUL .........................
SECŢIA COMERCIALĂ
DOSAR NR.............../

9
 ÎNCHEIERE
Şedinţa publică din
PREŞEDINTE : ........................
GREFIER : .......................

Pe rol soluţionarea cererii având ca obiect pretenţii comerciale şi instituirea

popririi asigurătorii formulate de reclamanta SC „X” SRL în contradictoriu cu pârâta SC
„Y” SRL.
La apelul nominal făcut în şedinţă publică a răspuns reclamanta prin avocat I.P.
cu împuternicire la dosar şi pârâta prin consilier juridic R.D., care depune delegaţie la
dosar.
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de şedinţă, după care tribunalul pune
în discuţie excepţia de neconstituţionalitate a art.908 alin.1 Cod comercial invocată de
reclamantă prin note scrise depuse la dosar.
Reclamanta prin apărător solicită sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de
neconstituţionalitate, astfel cum a fost argumentată prin notele scrise, conform
dispoziţiilor art.29 alin.4 şi 5 din Legea nr.47/1992 republicată.
Pârâta prin reprezentant - consilier juridic solicită să fie respinsă excepţia, ca
inadmisibilă, învederând că prin art.8 liniuţa a IV-a din OUG 138/2000 pentru
modificarea şi completarea Codului de procedură civilă au fost abrogate expres
dispoziţiile art.889-909 Cod civil, astfel încât textul criticat nu mai este în vigoare,
excepţia fiind contrară dispoziţiilor art.29 alin.1 din Legea nr.47/1992 republicată.

TRIBUNALUL

Constată că la termenul de judecată din ---------, reclamanta SC „X” SRL prin

avocat a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.908 alin.1 Cod
comercial, care stabileşte că sechestrul sau poprirea nu se va putea înfiinţa decât numai
cu dare de cauţiune, afară de cazul când cererea de sechestru sau poprire se face în
virtutea unei cambii sau a unui alt efect comercial la ordin sau la purtător, protestat de
neplată.
Petenta argumentează că în speţă nu ne aflăm în vreuna dintre situaţiile de
excepţie prevăzute de textul legal criticat, astfel încât cauţiunea este datorată, de altfel,
instanţa i-a şi stabilit cauţiune de 10 % din valoarea reclamată, care este de 1.000.000
RON.
Arată, de asemenea, că are împotriva pârâtei o creanţă constatată în scris şi
exigibilă, situaţie în care art.597 alin.1 raportat la art.591 alin.1 Cod pr.civ. lasă, pentru
cererile în materie civilă, la aprecierea instanţei, depunerea unei cauţiuni, atât cât priveşte
necesitatea, cât şi cuantumul.
Or, diferenţa de reglementare între cele două materii – civilă şi comercială – nu se
justifică prin vreun motiv serios şi legitim, fiind contrară dispoziţiilor constituţionale
cuprinse în art.44 alin.2 teza I, art.135 alin.2 lit.a), art.21 alin.3 şi art.124 alin.3.
Astfel, obligativitatea depunerii cauţiunii pentru înfiinţarea măsurii asigurătorii în
materie comercială, atunci când creanţa e suficient de bine stabilită şi exigibilă, fără

10
posibilitatea judecătorului de a aprecia dacă aceasta se impune, ca în cauzele civile,
contravine dreptului la respectarea bunurilor şi principiului garantării şi ocrotirii egale a
proprietăţii, precum şi principiului independenţei justiţiei.
Diferenţa de reglementare este cu atât mai nejustificată, cu cât în materie
comercială acţionează imperativul major al protecţiei creditului, în acord cu obligaţia
constituţională ce revine statului potrivit art.135 alin.2 lit.a), de a asigura libertatea
comerţului, protecţia concurenţei loiale şi crearea cadrului favorabil pentru valorificarea
tuturor facturilor de producţie, or, obligativitatea depunerii unei cauţiunii uneori în
cuantum foarte mare, poate avea ca efect destabilizarea activităţii comerciantului, mai
ales că el nu se află nici în posesia sumei urmărite, ducând chiar la incapacitate de plată şi
aplicarea procedurii insolvenţei.
A mai arătat şi că, în practică, momentul la care trebuie să se facă dovada plăţii
cauţiunii a fost apreciat diferit. Astfel, unele instanţe consideră că acest moment trebuie
să fie anterior închiderii dezbaterilor şi rămânerii cererii în pronunţare, sub sancţiunea
respingerii ei, fără a mai fi cercetate celelalte temeiuri ale măsurii solicitate, în timp ce
alte instanţe admit că dovada plăţii cauţiunii trebuie făcută, potrivit art.592 alin.2 Cod
pr.civ., în termenul pe care-l va fixa instanţa o dată cu pronunţarea încheierii de
încuviinţare a măsurii asigurătorii, o atare practică neunitară afectând dreptul părţilor la
un proces echitabil, prevăzut de art.21 alin.3 din legea fundamentală.
Pârâta SC „Y” SRL a susţinut că excepţia este inadmisibilă, fiind contrară art.29
alin.1 din Legea nr.47/1992 republicată, întrucât textul criticat a fost abrogat expres prin
art.8 liniuţa a IV-a din OUG 138/2000 pentru modificarea şi completarea Codului de
procedură civilă.
Cercetând excepţia de neconstituţionalitate invocată, prin prisma condiţiilor de
admisibilitate prevăzute de art.29 alin.1-3 din Legea nr.47/1992, Tribunalul reţine
următoarele:
Prin art.8 liniuţa a IV-a din OUG 138/2000 s-a stipulat că pe data intrării în
vigoare a ordonanţei de urgenţă, se abrogă dispoziţiile art.889-909 Cod comercial.
Însă, prin art.88 din Legea nr.219/2005 de aprobare a OUG 138/2000, intrată în
vigoare la data de 17.07.2005, s-a prevăzut că art.8 liniuţa a IV-a va avea următorul
cuprins: art.889-906 şi art.909 Cod comercial.
Rezultă, deci, că la data formulării cererii, nefiind abrogate expres şi nici implicit,
dispoziţiile art.908 alin.1 Cod comercial sunt în vigoare şi aplicabile speţei, care pune în
discuţie înfiinţarea măsurii popririi asigurătorii în materie comercială, pentru care s-a
stabilit la primirea cererii, cauţiune de 10 % din valoarea pretinsă.
Tribunalul mai reţine că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiei legale a fost
ridicată în faţa unei instanţe judecătoreşti, de către una dintre părţile în proces, că ea are
legătură cu soluţionarea cauzei şi că nu a făcut anterior obiectul unei decizii a Curţii
Constituţionale de declarare a neconstituţionalităţii.
În consecinţă, constatând că excepţia este admisibilă potrivit art.29 alin.1-3 din
Legea nr.47/1992, în baza alineatului 4 din acelaşi text de lege, Tribunalul va dispune
sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.908
alin.1 Cod comercial.
Opinia instanţei este în sensul caracterului neîntemeiat al excepţiei, întrucât textul
contestat nu contravine niciuneia din normele constituţionale invocate în susţinerea ei.

11
 Astfel, obligativitatea consemnării unei cauţiuni pentru cererile de înfiinţare a
măsurii asigurătorii în materie comercială reprezintă o opţiune a legiuitorului, în
exercitarea atribuţiilor ce-i sunt recunoscute potrivit art.126 alin.2 din Constituţie, de a
stabili competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată. Diferenţa faţă de
reglementarea civilă pentru situaţii similare (în care creditorul dispune de o creanţă
exigibilă şi constatată în scris) se justifică prin gravitatea instituirii unei măsuri
asigurătorii asupra patrimoniului comerciantului afectat desfăşurării activităţii sale
comerciale, astfel că şi garanţiile exercitării cu bună-credinţă a dreptului de a solicita
această măsură, respectiv ale asigurării reparării prejudiciului creat în cazul obţinerii ei cu
rea-credinţă, trebuie să fie mai puternice.
În condiţiile în care art.44 din Constituţie ocroteşte dreptul subiectiv de
proprietate, cu atributele clasice, recunoscute de reglementările civile, iar nu noţiunea de
„patrimoniu”, ca ansamblu de drepturi şi obligaţii cu valoare economică, dat fiind
regimul juridic al unei cauţiunii, supuse restituirii în cazul în care dreptul procesual nu a
fost exercitat în mod abuziv sau şicanatoriu, nu se poate pretinde că dreptul la ocrotirea
bunurilor ar fi afectat. Nu e mai puţin adevărat că dreptul de proprietate nu este un drept
absolut, el fiind susceptibil de restrângeri, în condiţiile art.53 din Constituţie, prin
raportare la care este legitimă răspunderea unei persoane cu patrimoniul propriu pentru
prejudiciile produse prin acţiunile sau inacţiunile sale, care nesocotesc un drept subiectiv
al altei persoane.
Nici exigenţa egalei garantări sau ocrotiri a dreptului de proprietate privată nu este
înfrântă, întrucât principiul înscris în art.44 alin.2 teza I este valabil doar în funcţie de
criteriul titularului dreptului, o reglementare diferită, dar nediscriminatorie, fiind posibilă
în raport de alte criterii, cum sunt, în cauză, natura raportului juridic, ceea ce atrage şi
destinaţia sau afectaţiunea specială a bunurilor.
Invocarea dispoziţiilor art.135 alin.2 lit.a) din Constituţie este nepertinentă în
susţinerea excepţiei, întrucât obligaţia statului de a crea un cadru favorabil libertăţii
comerţului sau valorificării factorilor de producţie nu exclude în niciun fel reglementarea
unor condiţii de exercitare a drepturilor procesuale, care în cazul prevăzut de art.908
alin.1 Cod comercial se aplică nu numai comercianţilor, dar şi necomercianţilor când
contractează cu comercianţii, astfel că raportul juridic cade sub incidenţa legii
comerciale, potrivit art.56 Cod comercial.
Nu se poate susţine nici că independenţa instanţei ar fi afectată prin
imposibilitatea de a aprecia asupra necesităţii consemnării unei cauţiuni, contrar art.124
alin.3 din Constituţie, deoarece obligaţia de a fixa cauţiune e prevăzută de lege, care
constituie limita independenţei judecătorului, potrivit aceluiaşi text fundamental.
Cât priveşte critica referitoare la valoarea prea mare a cauţiunii, care ar destabiliza
activitatea economică a comerciantului, aceasta nu pune o problemă de reglementare, ci
de aplicare a legii la cazul concret, necenzurabilă de jurisdicţia constituţională, stabilirea
cuantumului cauţiunii fiind la latitudinea instanţei, care va aprecia în funcţie de
circumstanţele cauzei, cu luarea în considerare a valorii reclamate, având în vedere şi că
eventuala destabilizare a activităţii comerciale urmare a consemnării unei cauţiuni de
valoare mare este în fapt consecinţa lipsei de diligenţă a creditorului în alegerea
partenerilor contractuali sau în asigurarea unor garanţii suficiente pentru recuperarea
creanţei.

12
 De asemenea, practica neunitară cu privire la momentul procesual la care trebuie
făcută dovada consemnării cauţiunii, ce ar avea consecinţe asupra dreptului la un proces
echitabil, nu pune în discuţie o chestiune de constituţionalitate a reglementării, ci
modalitatea de interpretare şi aplicare a legii, supusă exclusiv controlului judiciar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII
D I S P U N E:

În temeiul art.29 alin.4 din Legea nr.47/1992 republicată:

Sesizează Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a
dispoziţiilor art.908 alin.1 Cod comercial, raportată la art.21 alin.3, art.44 alin.2 teza I,
135 alin.2 lit.a) şi art.124 alin.3 din Constituţie, invocată de reclamanta SC „X” SRL, cu
sediul în ...., în contradictoriu cu pârâta SC „Y” SRL, cu sediul în ..... , în dosarul nr.
......../2006 al Tribunalului ............... - Secţia Comercială.
Acordă termen de judecată la data de ............
Pronunţată în şedinţă publică, azi, ….

PREŞEDINTE, GREFIER,

Respingerea cererii de sesizare, excepţia de neconstituţionalitate fiind inadmisibilă

TRIBUNALUL .........................
SECŢIA COMERCIALĂ
DOSAR NR…..

13
 ÎNCHEIERE
Şedinţa publică din
PREŞEDINTE : ........................
GREFIER : .......................

Pe rol se află soluţionarea cererii având ca obiect retragere asociat, formulată

de reclamantul A.N. în contradictoriu cu pârâţii SC „V” SRL, B.D., M.C. şi N.V.
La apelul nominal făcut în şedinţă publică au răspuns reclamantul personal şi
avocatul X în calitate de reprezentant al pârâtei SC „V” SRL, depunând împuternicire la
dosar. Lipsesc pârâţii B.D., M.C. şi N.V.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de şedinţă, arătându-se că
procedura de citare a fost legal îndeplinită.
Instanţa acordă cuvântul asupra excepţiilor pe care părţile înţeleg să le invoce.
Reprezentantul pârâtei SC „V” SRL invocă excepţia de prematuritate a cererii
de chemare în judecată, învederând că potrivit art.12 din statutul societăţii, un asociat se
poate retrage din societate pentru motive temeinice, constatate prin hotărârea tribunalului,
numai dacă în prealabil nu s-a realizat acordul tuturor asociaţilor.
Or, reclamantul nu a adresat o cerere în acest sens societăţii pârâte. În
concluzie solicită admiterea excepţiei şi respingerea acţiunii ca prematur introduse, în
temeiul dispoziţiilor art.109 alin.2 Cod pr.civ.
Reclamantul invocă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.109
alin.2 Cod pr.civ., susţinând că textul realizează o îngrădire a accesului la justiţie astfel
cum este reglementat de dispoziţiile art.21 alin.(1) şi (3) teza a II-a din Constituţie şi art.6
alin.1 din Convenţia Europeană, prin prelungirea timpului de judecată, ajungându-se la o
întârziere inutilă şi nedreaptă a pocesului, în detrimentul persoanei fizice.
Reprezentantul pârâtei solicită instanţei să constate că cererea de sesizare a
Curţii Constituţionale este vădit abuzivă şi nefondată, făcută exclusiv în scopul
tergiversării judecăţii. Solicită instanţei să sancţioneze invocarea abuzivă a excepţiei prin
refuzul de a da curs cererii.
TRIBUNALUL
Deliberând asupra cauzei de faţă constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – Secţia comercială,
reclamantul A.N. în contradictoriu cu pârâţii SC „V” SRL, B.D., M.C. şi N.V a solicitat
instanţei de judecată ca prin hotărârea ce va pronunţa să aprecieze cu privire la motivele
întemeiate menţionate în cererea de chemare în judecată, şi, în consecinţă, să dispună cu
privire la retragerea sa din societate.
În drept acţiunea se întemeiază pe prevederile art.226 din Legea nr.31/1990.
La termenul de judecată din data de ------------ reprezentantul pârâtei SC „V” SRL
a invocat excepţia de prematuritate a cererii de chemare în judecată arătând că
reclamantul nu a adresat o cerere în acest sens societăţii pârâte deşi avea obligaţia

14
parcurgerii acestei proceduri, instituite prin art.12 din statutul societăţii. În concluzie a
solicitat admiterea excepţiei şi respingerea acţiunii ca prematur introdusă, în temeiul
dispoziţiilor art.109 alin.2 Cod pr.civ.
În replică pârâtul a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.109
alin.2 Cod pr.civ., susţinând în esenţă că acesta realizează o îngrădire a accesului la
justiţie prevăzut de art.21 alin.(1) şi (3) teza a II-a din Constituţie şi art.6 par.1 din
Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, prin
prelungirea termenului de judecată, ajungându-se la o întârziere inutilă şi nedreaptă a
momentului la care persoana fizică se poate adresa justiţiei.
Analizând cererile şi susţinerile părţilor Tribunalul constată următoarele:
Potrivit art.29 alin.(1) din Legea nr.47/1992, republicată, Curtea Constituţională
decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti privind
neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe, ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o
ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi
oricare ar fi obiectul acestuia.
Tribunalul apreciază că dispoziţia legală criticată aparţine unei legi în vigoare,
însă ea nu îndeplineşte cerinţa de admisibilitate privitoare la legătura cu soluţionarea
cauzei.
Astfel, potrivit art.109 alin.2 Cod pr.civ., în cazurile anume prevăzute de lege,
sesizarea instanţei competente se poate face numai după îndeplinirea unei proceduri
prealabile, în condiţiile stabilite de acea lege, dovada îndeplinirii procedurii prealabile
urmând a se anexa la cererea de chemare în judecată. Pentru cazurile de retragere a unui
asociat din societate, Legea nr.31/1990 nu prevede o atare procedură, astfel că
neconsultarea prealabilă a coasociaţilor, potrivit înţelegerii părţilor consemnate în statutul
societăţii, nu are semnificaţia unei condiţii de procedibilitate, analizabile prin raportare la
dispoziţiile art.109 alin.2 Cod pr.civ., ci pune în discuţie o problemă de actualitate a
dreptului subiectiv dedus judecăţii, ce se va analiza în contextul cerinţelor pe care acesta
trebuie să le îndeplinească pentru a obţine protecţia legii.
În consecinţă, reţinând că excepţia invocată nu îndeplineşte condiţia de
admisibilitate prevăzută de art.29 alin.(1) teza finală din Legea nr.47/1992 privind
organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, în temeiul alineatului (5)
al aceluiaşi text de lege, Tribunalul va respinge cererea de sesizare a Curţii
Constituţionale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII
D I S P U N E:
În temeiul art.29 alin.(5) raportat la art.29 alin.(1) din Legea nr.47/1992 privind
organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată:

15
 Excepţia fiind inadmisibilă, respinge cererea de sesizare a Curţii Constituţionale
cu excepţia de neconstituţionalitate a art.109 alin.2 Cod pr.civ., raportată la prevederile
art.21 alin.1 şi 3 teza a II-a din Constituţie şi art.6 alin.1 din Convenţia pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, invocată de reclamantul A.N., cu
domiciliul în....., în contradictoriu cu pârâţii SC „V” SRL, cu sediul în ..., B.D. cu
domiciliul în....., M.C. cu domiciliul în.....şi N.V. cu domiciliul în....., în cauza ce face
obiectul dosarului nr............/2006 aflat pe rolul Tribunalului .....................- Secţia
Comercială,
Prorogă dezbaterea excepţiei de prematuritate a cererii de chemare în judecată, la
termenul din data de ..........
Cu recurs în termen de 48 de ore de la pronunţare, în temeiul art.29 alin.(5) din
Legea nr.47/1992.
Pronunţată în şedinţă publică, azi,

PREŞEDINTE, GREFIER,

16