TERZEA Viorel, Noul Cod de Procedura Civila adnotat din 01-aug-2016, Universul Juridic

Publicaţie: Noul Cod de Procedura Civila adnotat

Dată bază legală:

1 august 2016 An

Autori:
TERZEA Viorel

Comentariu la articolul 509 din Noul Cod de Procedura Civila

Jurisprudenţă naţională
Minute de practică unitară
1.
Sintagma „care evocă fondul” din cuprinsul art. 509 alin. (1) NCPC. „Evocarea fondului” de către instanţa de apel/recurs constă în stabilirea
de către aceasta a unei alte situaţii de fapt decât cea reţinută în fazele de judecată anterioare sau în aplicarea altor dispoziţii legale la
împrejurările de fapt deja stabilite, având ca rezultat o altă dezlegare a raportului juridic dedus judecăţii sub aspectul temeiniciei dreptului
pretins. Numai faptul de a se admite calea de atac nu este de natură, în sine, să conducă la concluzia reanalizării situaţiei de fapt şi deci a
evocării fondului. Apreciem că, în cazul apelului, datorită caracterului devolutiv al acestei căi de atac, hotărârea dată în această cale de atac
întruneşte condiţia evocării fondului, indiferent dacă apelul a fost admis sau respins, cu excepţia cazului respingerii sau anulării apelului
pentru motive care au împiedicat analiza sa pe fond. Sunt hotărâri care evocă fondul, în sensul art. 509 alin. (1) NCPC: - hotărârile primei
instanţe, mai puţin cele prin care cererea de chemare în judecată a fost respinsă sau anulată în temeiul unei excepţii procesuale, fără a fi
analizată în fond; - hotărârile instanţei de apel prin care a fost respins apelul ca nefondat sau prin care s-a admis apelul şi s-a schimbat în tot
sau în parte sentinţa atacată; - hotărârile instanţei de apel prin care s-a evocat fondul după anularea hotărârii primei instanţe; - hotărârile
instanţei de recurs pronunţate în urma rejudecării fondului după casarea cu reţinere; - hotărârile pronunţate în fond, după sau odată cu
admiterea altei cereri de revizuire; - hotărârile pronunţate în fond, ca urmare a admiterii unei contestaţii în anulare; - hotărârile de fond în
contestaţiile la executare propriu-zise formulate de terţi sau de debitor, în cazurile în care legea permite ca pe această cale să fie invocate
apărări de fond. Constituie hotărâri care nu evocă fondul: hotărârea de declinare a competenţei, ordonanţa preşedinţială; regulatorul de
competenţă; hotărârea de expedient; hotărârea prin care se respinge sau se anulează apelul în temeiul respingerii unei excepţii procesuale;
hotărârile prin care s-a anulat recursul ca neregulat introdus, netimbrat ori nemotivat; hotărârile prin care s-a constatat perimarea recursului;
hotărârile prin care s-a admis recursul şi s-a casat cu reţinere sau cu trimitere; încheierile prin care instanţa de recurs explicitează dispozitivul
deciziei pronunţate în recurs ori îndreaptă erori materiale din cuprinsul deciziei [Minuta întâlnirii preşedinţilor secţiilor civile de la Iaşi din
7-8 mai 2015, pct. 34, disponibilă pe www.inm-lex.ro].
Decizii ale Curţii constituţionale
2.
Obiectul revizuirii. În condiţiile în care art. 11 din Legea fundamentală prevede că statul român se obligă să îndeplinească întocmai şi cu
bună-credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte şi că tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul
intern, iar art. 20 alin. (1) din Constituţie, că dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi
aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte,
Parlamentul are îndatorirea de a legifera instituirea unor mecanisme corespunzătoare pentru asigurarea reală a respectării accesului liber la
justiţie, fără de care nu se poate concepe existenţa statului de drept, prevăzută prin art. 1 alin. (3) din Constituţie. Fără îndeplinirea acestei
îndatoriri, normele constituţionale menţionate ar avea un caracter pur declarativ, situaţie inadmisibilă pentru un stat care împărtăşeşte
valorile democratice ce fac parte din patrimoniul constituţional european, aşa cum este prefigurat de Convenţia europeană a drepturilor
omului şi de Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. De altfel, necesitatea respectării principiului supremaţiei Constituţiei şi a
principiului legalităţii a mai fost subliniată de Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa, de exemplu, prin Decizia nr. 1.358 din 21
octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 761 din 15 noiembrie 2010, şi Decizia nr. 53 din 25 ianuarie 2011,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 90 din 3 februarie 2011. În cazul de faţă, această îndatorire a Parlamentului decurge
din faptul că România a devenit parte la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale în urma ratificării ei prin
Legea nr. 30/1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 135 din 31 mai 1994, asumându-şi obligaţia de a respecta
prevederile acestei Convenţii, precum şi interpretarea dată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului acestei Convenţii, în limitele
prevăzute de această Convenţie, în conformitate cu prevederile art. 46, potrivit cărora „înaltele părţi contractante se angajează să se
conformeze hotărârilor definitive ale Curţii în litigiile în care ele sunt părţi”. De asemenea, Curtea Constituţională mai constată că prin
Hotărârea din 20 decembrie 2007, pronunţată în cauza Iosif şi alţii c. României, publicată şi în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.
561 din 24 iulie 2008, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că „art. 322 § 9 din Codul de procedură civilă permite revizuirea
unui proces pe plan intern, dacă Curtea a constatat încălcarea drepturilor unui reclamant”. În plus, Curtea de la Strasbourg a apreciat că,
„atunci când constată că un reclamant nu a avut acces la o instanţă stabilită prin lege, redresarea cea mai potrivită ar fi, în principiu,
rejudecarea sau redeschiderea procedurii în timp util, cu respectarea cerinţelor art. 6 din Convenţie” (par. 99). De altfel, aceleaşi concluzii
reies şi din Hotărârea din 26 ianuarie 2006, pronunţată în cauza Lungoci c. României (par. 56), Hotărârea din 21 februarie 2008, pronunţată
în cauza S.C. Marolux S.R.L. şi Jacobs c. României (par. 52), şi Hotărârea din 8 ianuarie 2009, pronunţată în cauza Rusen c. României (par.
47 şi 48). În aceste condiţii, Curtea constată că art. 20 alin. (1) din Constituţie impune interpretarea art. 21 privind accesul liber la justiţie din
Legea fundamentală prin prisma înţelesului dat acestui drept de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa. O astfel de
concluzie se impune, mai ales că autorii excepţiei de neconstituţionalitate invocă o hotărâre a Curţii de la Strasbourg pronunţată chiar în
favoarea lor. Dacă nu s-ar ajunge la această concluzie, justiţiabilul s-ar vedea lipsit de protecţia conferită de Convenţia pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, iar dreptul său de acces liber la justiţie prevăzut de art. 21 din Legea fundamentală ar fi
încălcat. Ca o consecinţă directă, România ar fi în situaţia unei părţi la Convenţie care nu îşi respectă obligaţiile asumate pe planul dreptului
internaţional public şi al dreptului intern, contrar prevederilor art. 11 alin. (1) şi (2) şi art. 20 alin. (1) din Constituţie. Aşadar, având în
vedere dispoziţiile constituţionale menţionate, faptul că România este parte la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale, fiind obligată să respecte atât Convenţia, cât şi interpretările date de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa
sa, Curtea Constituţională constată că dispoziţiile art. 322 pct. 9 vechiul C. pr. civ. sunt afectate de vicii de neconstituţionalitate. Astfel, în
măsura în care aceste prevederi legale nu permit revizuirea unei hotărâri judecătoreşti prin care, fără a se evoca fondul, s-au produs încălcări
ale unor drepturi şi libertăţi fundamentale, încălcări constatate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, se ajunge la lipsirea de conţinut a
unui drept garantat de Constituţia României [Decizia Curţii Constituţionale nr. 233 din 15 februarie 2011, publicată în M. Of. nr. 340 din 17
mai 2011].
Decizii de speţă
I. Obiectul revizuirii
3.
Noţiunea de hotărâri care evocă fondul. 1) Potrivit art. 509 alin. (1) NCPC, pot forma obiect al revizuirii hotărârile pronunţate asupra
fondului, precum şi cele care evocă fondul. Aşadar, cu excepţiile prevăzute de lege, condiţia evocării fondului priveşte toate hotărârile care
fac obiect al revizuirii. Evocarea fondului în calea de atac a recursului presupune reţinerea unei alte situaţii de fapt în urma analizei probelor
sau în urma aplicării altor dispoziţii legale la împrejurări de fapt deja stabilite, de natură să conducă la o altă dezlegare a raportului juridic
litigios, astfel încât hotărârea prin care se respinge recursul ca nefondat, păstrându-se situaţia de fapt, nu este susceptibilă de revizuire.
Numai dacă din considerentele deciziei rezultă că instanţa a schimbat situaţia de fapt, păstrând totuşi soluţia atacată, revizuirea este
admisibilă. În consecinţă, în ceea ce priveşte hotărârile pronunţate în recurs, noţiunea de „hotărâre care evocă fondul” include hotărârile
instanţei de recurs date ca urmare a rejudecării fondului după casarea cu reţinere, iar nu şi pe cele prin care s-a respins recursul ca nefondat,
cu excepţia situaţiei în care instanţa a schimbat situaţia de fapt. În prezenta cauză, prin decizia atacată cu revizuire, instanţa a respins
recursul declarat de către reclamantă ca nefondat, fără a se reţine o altă situaţie de fapt decât cea stabilită prin sentinţa ce a format obiectul
recursului. Prin urmare, decizia atacată nu este o hotărâre care evocă fondul [C.A. Bucureşti, s. a VIII-a cont. adm., dec. nr. 218/2015,
disponibilă pe www.rolii.ro].
2) Revizuirea fiind o cale extraordinară de atac, dispoziţiile legale care o reglementează sunt de strictă interpretare, astfel că exercitarea ei nu
poate avea loc decât în cazurile şi condiţiile prevăzute în mod expres de lege. În literatura de specialitate s-a menţionat că în cadrul acesteia
este inadmisibilă repunerea în discuţie a unor probleme de fond, fapte sau împrejurări care au fost discutate cu ocazia rezolvării litigiului în
fond. Potrivit art. 509 alin. (1) NCPC, se poate solicita revizuirea unei hotărâri pronunţate asupra fondului sau care evocă fondul dacă s-a
pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut ori s-a dat mai mult decât s-a cerut, în unul
dintre cazurile expres şi limitativ prevăzute de acest text de lege. Din interpretarea acestor dispoziţii legale, rezultă că legiuitorul a deschis
calea de atac a revizuirii, în principal împotriva hotărârii prin care s-a rezolvat fondul cauzei, iar o atare concepţie a fost consacrată constant
în doctrina şi jurisprudenţa noastră. Singura excepţie dată de noul Cod de procedură civilă, aplicabil în speţă, litigiul fiind început ulterior
datei de 15 februarie 2013, în cazul căreia sunt supuse revizuirii şi hotărârile care nu evocă fondul, este art. 509 alin. (2) NCPC. Potrivit
acestui text legal, sunt supuse revizuirii şi hotărârile care nu evocă fondul, dar numai pentru motivele de revizuire prevăzute de art. 509 alin.
(1) pct. 3 – numai în ipoteza judecătorului, care a luat parte la judecată şi a fost condamnat definitiv pentru o infracţiune privitoare la pricină;
pct. 4 – un judecător a fost sancţionat disciplinar definitiv pentru exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, dacă aceste
împrejurări au influenţat soluţia pronunţată în cauză; şi pct. 7-10, respectiv: statul ori alte persoane juridice de drept public, minorii şi cei
puşi sub interdicţie judecătorească ori cei puşi sub curatelă nu au fost apăraţi deloc sau au fost apăraţi cu viclenie de cei însărcinaţi să îi
apere; există hotărâri definitive potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a
primei hotărâri; partea a fost împiedicată să se înfăţişeze la judecată şi să înştiinţeze instanţa despre aceasta, dintr-o împrejurare mai presus
de voinţa sa; Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăţilor fundamentale datorată unei hotărâri
judecătoreşti, iar consecinţele grave ale acestei încălcări continuă să se producă [C.A. Ploieşti, s. I civ., dec. nr. 575/2015, în BCA nr.
11/2015, p. 34, şi în Monitorul Jurisprudenţei nr. 70/2016].
3) Doctrina juridică şi jurisprudenţa au conturat sfera hotărârilor ce pot fi supuse revizuirii, arătând că, pentru a se putea cere revizuirea unei
hotărâri date de instanţa de recurs, există o cerinţă suplimentară impusă de legiuitor, respectiv ca această instanţă să fi evocat fondul, ceea ce
implică fie stabilirea unei alte stări de fapt decât cea care fusese reţinută în fazele de judecată anterioare, fie aplicarea altor dispoziţii legale
la împrejurările de fapt ce fuseseră stabilite, în oricare dintre ipoteze urmând să se dea o altă dezlegare raportului juridic dedus judecăţii
decât cea stabilită până în acel moment. O astfel de situaţie nu se întâlneşte în cazul în care instanţa de recurs respinge recursul sau când,
admiţând recursul, casează decizia dată în apel şi menţine hotărârea primei instanţe, respectiv atunci când se constată nulitatea recursului. Ca
atare, nu pot face obiectul revizuirii deciziile prin care s-a respins recursul, în această ipoteză calea extraordinară de atac fiind inadmisibilă
[C.A. Timişoara, s. I civ., dec. nr. 6/2013, în CATBJ 2013, I, p. 33].
4) Sunt supuse revizuirii numai hotărârile rămase definitive în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi hotărârile date în instanţa de
recurs atunci când evocă fondul. Evocarea fondului presupune fie reţinerea unei alte situaţii de fapt decât cea reţinută în fazele de judecată
anterioare, fie aplicarea altor dispoziţii legale la împrejurările de fapt care au fost stabilite, în oricare dintre cele două ipoteze urmând a se da
o altă dezlegare raporturilor juridice deduse judecăţii. Hotărârile de declinare a competenţei, hotărârea de expedient, precum şi hotărârile
prin care se anulează apelul sau recursul sau se perimă cererea de chemare în judecată nu sunt din acelea prin care se evocă fondul şi nu pot
face obiectul cererii de revizuire [C.A. Piteşti, s. I civ., dec. nr. 2194/2012, în BCA nr. 4/2012 (supliment online)].
4.
Revizuire a unei hotărâri pronunţate în recurs. Admisibilitate. 1) Din formularea art. 322vechiul C. pr. civ. [art. 509 alin. (1) NCPC – n.a.]
rezultă că enumerarea categoriilor de hotărâri ce pot fi atacate este limitativă, iar nu exemplificativă. Prin urmare, nu este admisibilă
formularea unei cereri de revizuire decât cu privire la hotărârile judecătoreşti expres şi limitativ prevăzute de lege, deoarece în alt fel s-ar
ajunge să se încalce principiul legalităţii căii de atac, în sensul că orice cale de atac poate fi exercitată doar dacă este prevăzută de lege şi în
condiţiile prevăzute de aceasta. În speţă, hotărârea atacată este dată de o instanţă de recurs care nu evocă fondul, deoarece s-a casat decizia
civilă şi s-a trimis cauza spre rejudecare la Judecătoria Pucioasa având în vedere că scopul conexiunii nu există, iar recursul declarat de
pârâta B.R.D. în această situaţie a rămas fără obiect. Instanţa de recurs nu a statuat asupra raporturilor juridice existente între părţi pe baza
unor înscrisuri noi ori a reaprecierii asupra probelor aflate la dosar sau modul de aplicare a legii. În lipsa unei hotărâri definitive de fond a
instanţei de recurs, cererea de revizuire urmează a fi respinsă ca inadmisibilă [C.A. Ploieşti, s. I civ., dec. nr. 74/2014, în Monitorul
Jurisprudenţei nr. 35/2014].
Nota autorului:Conform art. 509 alin. (2) NCPC, pentru motivele de revizuire prevăzute la alin. (1) pct. 3, dar numai în ipoteza
judecătorului, pct. 4, pct. 7-10 sunt supuse revizuirii şi hotărârile care nu evocă fondul.
2) Legea consacră revizuirii caracterul unei căi extraordinare de atac de retractare deoarece se adresează aceleiaşi instanţe care a soluţionat
pricina în fond, cerându-i-se să revină asupra hotărârii atacate, în baza noilor împrejurări invocate, care, de regulă, s-au ivit ulterior
pronunţării hotărârii. Potrivit acestor dispoziţii, hotărârile unei instanţe de recurs pot fi atacate cu revizuire doar atunci când s-a evocat
fondul, ceea ce implică fie stabilirea unei alte stări de fapt decât cea care fusese în fazele de judecată anterioare, fie aplicarea altor dispoziţii
legale la împrejurările de fapt ce fuseseră stabilite în oricare dintre ipoteze, urmând să se dea o altă dezlegare raportului juridic dedus
judecăţii decât cea care fusese aleasă până la acel moment. Rezultă că nu pot fi atacate pe calea revizuirii hotărârile pronunţate de instanţele
de recurs, prin care recursul a fost respins fără a se evoca fondul, menţinându-se situaţia de fapt stabilită de instanţa a cărei hotărâre a fost
recurată. Hotărârile instanţelor de recurs care evocă fondul sunt acelea prin care instanţele admit recursul şi, rejudecând cauza dedusă
judecăţii, modifică în tot sau în parte hotărârea recurată, nefăcând astfel obiectul cererii de revizuire deciziile prin care recursul a fost
respins, în această ipoteză calea de atac fiind inadmisibilă. În speţă, cererea de revizuire a fost formulată împotriva unei decizii pronunţate de
o instanţă de recurs, decizie prin care recursul a fost anulat ca netimbrat, fără a se putea reţine faptul că instanţa de recurs a pronunţat ea
însăşi o hotărâre asupra fondului acţiunii introduse de către revizuenta pârâtă, nefiind astfel analizate motivele de casare invocate prin
cererea de recurs, menţinându-se sentinţa dată în fond. Se constată, aşadar, că prin decizia supusă prezentei revizuiri instanţa de recurs nu a
stabilit o altă stare de fapt decât cea care fusese reţinută în faza de judecată anterioară şi nici nu a aplicat alte dispoziţii legale la împrejurările
de fapt ce fuseseră stabilite, de natură a conduce la o altă dezlegare a raportului juridic dedus judecăţii decât cea care fusese hotărâtă până în
acel moment [C.A. Constanţa, s. a II-a civ., dec. nr. 19/2014, în CACBJ 2014, I, p. 7].
3) Dispoziţiile art. 322vechiul C. pr. civ. [art. 509 alin. (1) NCPC – n.a.] consacră revizuirii caracterul unei căi de atac de retractare deoarece
se adresează aceleiaşi instanţe care a soluţionat pricina în fond, cerându-i-se să revină asupra hotărârii atacate, în baza noilor împrejurări
invocate, care, de regulă, s-au ivit ulterior pronunţării hotărârii. Din această perspectivă, dispoziţiile menţionate limitează obiectul revizuirii
la acele hotărâri prin care s-a rezolvat fondul pretenţiei deduse judecăţii; în acest caz, pentru ca o decizie pronunţată de instanţa de recurs să
facă obiectul unei cereri de revizuire este necesar a fi dată ca urmare a rejudecării fondului, după casarea cu reţinere, deoarece pot fi
administrate probe noi şi pot fi reapreciate probele administrate de instanţele de fond sau, în mod excepţional, hotărârea dată să se fi
întemeiat pe înscrisuri noi, depuse în faţa instanţei de recurs [C.A. Constanţa, s. a II-a civ., dec. nr. 524/2014, în CACBJ 2014, II, p. 63].
5.
Hotărâre de casare intermediară. Inadmisibilitatea revizuirii. Nu fac obiectul căii de atac a revizuirii hotărârile instanţelor de recurs care nu
evocă fondul. Observând decizia care constituie obiectul cererii de revizuire, se constată că, prin soluţia pronunţată, instanţa de recurs nu a
evocat fondul, ci a casat decizia atacată cu trimitere spre rejudecare aceleiaşi instanţe. În acest sens, doctrina juridică consideră în mod
unanim că hotărârile de casare intermediare prin care s-a admis recursul şi s-a casat cu reţinere sau cu trimitere nu fac parte dintre hotărârile
care evocă fondul şi a căror revizuire se poate solicita [ICCJ, s. a II-a civ., dec. nr. 66/2012, în RRDJ nr. 2/2012, p. 62].
6.
Cerere de revizuire formulată împotriva unei hotărâri arbitrale. Inadmisibilitate. Din economia art. 364vechiul C. pr. civ. (art. 608NCPC –
n.a.) reiese faptul că hotărârea arbitrală poate fi desfiinţată numai prin acţiune în anulare, pentru unul dintre motivele prevăzute expres şi
limitativ la lit. a)-i). Prin urmare, este inadmisibilă cererea de revizuire formulată împotriva unei hotărâri arbitrale, întrucât dispoziţiile art.
364vechiul C. pr. civ. consacră unicitatea mijlocului prin care se poate obţine desfiinţarea hotărârii arbitrale, prin statuarea acestor dispoziţii
speciale aplicabile unei proceduri speciale legiuitorul excluzând posibilitatea atacării hotărârii arbitrale nu doar prin căile ordinare de atac, ci
şi prin cele extraordinare [ICCJ, s. a II-a civ., dec. nr. 2592/2013, în BC nr. 5/2014, p. 38].
7.
Hotărâri definitive potrivnice pronunţate în procedura ordonanţei preşedinţiale. Chiar dacă în cauză este vorba despre hotărâri potrivnice în
materia ordonanţelor preşedinţiale, dispunându-se deci măsuri provizorii, astfel cum rezultă chiar din conţinutul hotărârilor supuse analizei,
nu se poate aprecia că astfel de hotărâri ar fi excluse de la procedura revizuirii în condiţiile art. 322 pct. 7 vechiul C. pr. civ. [art. 509 alin.
(1) pct. 8 NCPC – n.a.]. Atât timp cât situaţia faptică avută în vedere la pronunţarea celor două hotărâri, în cauze având acelaşi obiect şi
aceleaşi părţi, a rămas neschimbată, se poate ajunge şi în materia ordonanţei preşedinţiale la pronunţarea de hotărâri definitive potrivnice,
fiind deci incident şi în această situaţie pct. 7 al art. 322vechiul C. pr. civ., bineînţeles, dacă sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate
a acestui motiv de revizuire. Acest motiv de revizuire are ca scop respectarea principiului autorităţii lucrului judecat. Or, şi hotărârile
pronunţate în materia ordonanţei preşedinţiale se bucură de putere de lucru judecat relativă, fiind inadmisibil a se introduce o nouă cerere de
ordonanţă preşedinţială în situaţia în care situaţia de fapt avută în vedere de instanţă la pronunţarea primei ordonanţe a rămas neschimbată.
Fiind îndeplinite condiţiile de admisibilitate a cazului de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 7 vechiul C. pr. civ. (existenţa a două hotărâri
contradictorii pronunţate în acelaşi litigiu, dar în procese diferite, invocarea primei hotărâri în cel de-al doilea proces fără ca instanţa să se fi
pronunţat asupra puterii de lucru judecat a acesteia, solicitarea de a se anula cea de-a doua hotărâre), nu se poate susţine că partea interesată
ar avea la dispoziţie numai posibilitatea de a promova o altă cerere de ordonanţă preşedinţială, revizuirea fiind inadmisibilă în această
situaţie a contrarietăţii dintre două ordonanţe preşedinţiale. În aplicarea principiului autorităţii de lucru judecat, în acest nou dosar având
acelaşi obiect şi aceleaşi părţi chiar instanţa ar trebui să invoce din oficiu excepţia de ordine publică a autorităţii de lucru judecat, neputându-
se dispune alte măsuri, chiar vremelnice fiind, dacă situaţia de fapt (cauza acţiunii) este neschimbată faţă de momentul dispunerii acestor
măsuri prin hotărârea judecătorească pronunţată anterior [C.A. Cluj, s. I civ., dec. nr. 67/2012, în RRDJ nr. 1/2013, p. 27, cu notă de A.
Câmpean].
Nota autorului:În literatura de specialitate (G.C. Frenţiu, D.-L. Băldean, Noul Cod de procedură civilă, p. 1408) s-a apreciat că, „în cazul
în care există două ordonanţe contradictorii, nu se poate folosi calea revizuirii, ci, în această situaţie, partea interesată poate promova o
nouă cerere de ordonanţă preşedinţială ori poate solicita soluţionarea litigiului pe fond”. Într-o altă opinie (Dumitru Marcel Gavriş, în G.
Boroi ş.a., Noul Cod de procedură civilă, vol. II, p. 584) se consideră că, „în cazurile expres şi limitativ prevăzute de art. 509 alin. (2)
NCPC, se poate formula cerere de revizuire inclusiv împotriva hotărârii pronunţate în materia ordonanţei preşedinţiale”.
8.
Revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 4 vechiul C. pr. civ. [art. 509 alin. (1) pct. 3-4 NCPC] exercitată împotriva unei hotărâri care
nu evocă fondul. Deşi hotărârea atacată nu este una care să evoce fondul, cererea de revizuire este admisibilă pentru că în niciuna dintre
situaţiile enunţate în art. 322 pct. 4 vechiul C. pr. civ. [art. 509 alin. (1) pct. 3-4 NCPC – n.a.] nu trebuie să fie îndeplinită o asemenea
cerinţă. Este suficient să se probeze, după caz, faptul că judecătorul, martorul sau expertul, care a luat parte la judecată, a fost condamnat
definitiv pentru o infracţiune privitoare la pricină, faptul că hotărârea s-a dat în temeiul unui înscris declarat fals în cursul sau în urma
judecăţii ori faptul că un magistrat a fost sancţionat disciplinar pentru exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă în acea cauză
[ICCJ, s. I civ., dec. nr. 7370/2012, în RRDJ nr. 6/2012, p. 44].
9.
Hotărâre prin care s-a soluţionat o contestaţie în anulare. Inadmisibilitate cerere de revizuire. Este inadmisibilă cererea de revizuire
îndreptată împotriva unei hotărâri prin care s-a respins contestaţia în anulare întrucât nu s-a evocat fondul cauzei prin acea hotărâre [C.A.
Timişoara, s. I civ., dec. nr. 2046/2012, în CATBJ 2012, IV, p. 33].
10.
Revizuirea unei hotărâri penale în privinţa laturii civile de către instanţa civilă. Conform art. 453 alin. (2) NCPP, „revizuirea hotărârilor
judecătoreşti penale definitive, exclusiv cu privire la latura civilă, poate fi cerută numai în faţa instanţei civile, potrivit Codului de procedură
civilă”. Potrivit art. 509 alin. (1) pct. 1 NCPC, revizuirea unei hotărâri pronunţate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă
s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut or s-a dat mai mult decât s-a cerut.
Revizuenta susţine că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra laturii civile, întemeindu-se în drept pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 1 teza
a II-a NCPC. Asupra laturii civile s-a pronunţat prima instanţă prin sentinţă. Instanţa de apel, în urma analizei efectuate, a respins în
totalitate apelul, astfel că nu se mai putea pronunţa separat asupra laturii civile, câtă vreme a respins calea de atac în întregime. Dacă
revizuenta are în vedere omisiunea instanţei de a cerceta vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen, acela este motivul
de contestaţie în anulare prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 3 NCPC, dar care nu poate fi invocat în speţă, deoarece Codul de procedură penală
nu prevede posibilitatea formulării contestaţiei în anulare civile împotriva hotărârii penale, iar, în al doilea rând, hotărârea penală a fost
pronunţată în apel, iar nu în recurs [C.A. Cluj, s. I civ., dec. nr. 296/A/2015, în CAClBJ 2015, I, p. 404].
II. Motivele revizuirii
11.
Neinvocarea unui motiv concret de revizuire. Inadmisibilitatea cererii de revizuire. Curtea reţine că revizuenta nu a făcut absolut nicio
referire la existenţa vreunui înscris doveditor care să fi condus la o altă soluţie decât cea pronunţată şi care să nu fi putut fi administrat în
cursul procesului, ca urmare fie a faptului că a fost reţinut de către intimatele-pârâte, fie ca urmare a unei imposibilităţi de înfăţişare,
generată de o împrejurare mai presus de voinţa reclamantei. În mod similar, revizuenta nu a invocat şi dovedit desfiinţarea sau modificarea
vreunei hotărâri judecătoreşti pe care s-a întemeiat decizia a cărei revizuire s-a solicitat. În consecinţă, Curtea consideră că revizuenta nu a
dovedit în niciun mod intervenţia cazului de revizuire invocat, respectiv îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a acestuia, astfel că,
neexistând vreun înscris nou sau vreo hotărâre judecătorească modificată sau desfiinţată – faţă de care să se verifice îndeplinirea condiţiilor
de admisibilitate –, cererea sa de revizuire, în modul cum a fost formulată şi motivată, este inadmisibilă. Totodată, Curtea mai reţine că
revizuirea este o cale extraordinară de atac, prin intermediul căreia se pot retracta hotărârile prevăzute în partea introductivă a dispoziţiilor
art. 322 alin. (1) vechiul C. pr. civ., pentru motivele expres şi limitativ prevăzute în cadrul acestui articol. Altfel spus, revizuirea nu este un
„recurs la recurs”, astfel că prin intermediul acestei căi extraordinare de atac nu se pot exprima simple nemulţumiri ale părţii în legătură cu
modul de soluţionare a cauzei de către instanţa de recurs, ci soluţia acesteia poate fi analizată doar prin prisma motivelor de revizuire expres
reglementate de către legiuitor. În consecinţă, Curtea consideră că nu poate analiza criticile invocate de către revizuentă care vizează fondul
cauzei [C.A. Ploieşti, s. a II-a civ., dec. nr. 5727/2012, în BCA nr. 4/2012 (supliment online)].
12.
Critica hotărârii atacate trebuie să aibă la bază împrejurări noi, necunoscute de instanţă la momentul deliberării. Revizuirea este o cale
extraordinară de atac ce poate fi formulată numai pentru motivele limitativ prevăzute de art. 509NCPC. Conform dispoziţiilor art.
509NCPC, hotărârea atacată prin intermediul revizuirii nu poate fi criticată în raport de materialul dosarului existent la data pronunţării
hotărârii respective, ci numai pe baza unor împrejurări noi, necunoscute de instanţă la momentul deliberării. Deci în cadrul revizuirii nu se
pune problema realizării unui control judiciar, ci a unei judecăţi în baza unor elemente ce nu au format obiectul judecăţii finalizate cu
pronunţarea hotărârii a cărei revizuire se solicită. Motivele caracteristice de revizuire presupun că hotărârea a fost justă în raport de actele
dosarului existente la momentul deliberării, însă, ulterior, s-au descoperit materiale noi sau se constată că probele care au fundamentat-o au
fost false, astfel încât situaţia de fapt reţinută de instanţă, prin prisma noilor elemente, nu mai corespunde realităţii, impunându-se retractarea
hotărârii respective [C.A. Ploieşti, s. I civ., dec. nr. 523/2015, în BCA nr. 8-9/2015, p. 33].
a) Art. 509 alin. (1) pct. 1 NCPC
13.
Obligaţia instanţei de a se pronunţaomnia petita. Condiţii. 1) Inadmisibilitatea celor trei ipoteze prevăzute de dispoziţiile art. 322 pct. 2
vechiul C. pr. civ. [art. 509 alin. (1) pct. 1 NCPC – n.a.], potrivit cărora revizuirea unei hotărâri rămase definitive în instanţa de apel sau prin
neapelare, precum şi a unei hotărâri date de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul „se poate cere dacă s-a pronunţat asupra unui lucru
care nu s-a cerut sau nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut, ori s-a dat mai mult decât s-a cerut”, vizează inadvertenţa dintre obiectul
pricinii supuse judecăţii şi ceea ce a hotărât instanţa. Prin urmare, cazul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 2 vechiul C. pr. civ. [art. 509
alin. (1) pct. 1 NCPC – n.a.] priveşte numai obiectul acţiunii, nu şi cauza ei, instanţa neputând pune în discuţie pe calea revizuirii temeiurile
de drept invocate de partea pârâtă în apărarea formulată în litigiul soluţionat prin decizia a cărei revizuire se solicită. Dacă, în ceea ce
priveşte depăşirea limitelor învestirii instanţei, o hotărâre judecătorească definitivă poate fi retractată în condiţiile art. 322 pct. 2 vechiul C.
pr. civ. [art. 509 alin. (1) pct. 1 NCPC – n.a.], criticile privind cauza acţiunii, respectiv aplicarea greşită a normelor legale incidente în cauză,
nu pot fi primite şi analizate pe calea extraordinară a cererii de revizuire, întrucât, dacă s-ar proceda astfel pe calea revizuirii, de fapt, s-ar
permite declararea recursului la recurs, ceea ce este inadmisibil [ICCJ, s. I civ., dec. nr. 1672/2015, în PS nr. 12/2015].
2) Motivul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 2 vechiul C. pr. civ. [art. 509 alin. (1) pct. 1 NCPC – n.a.] poate fi invocat atunci când
instanţa s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut ori s-a dat mai mult decât s-a cerut
şi reprezintă o consecinţă a nesocotirii principiului disponibilităţii, în virtutea căruia reclamantul este acela care stabileşte limitele judecăţii,
prin obiectul cererii de chemare în judecată, respectiv pretenţia concret formulată. Prin sintagma „lucru cerut” trebuie să se înţeleagă numai
acele cereri care au fixat cadrul litigiului, au determinat limitele acestuia, au stabilit obiectul dedus judecăţii, o astfel de situaţie neîntâlnindu-
se în cazul în care instanţa de recurs a respins recursul declarat de reclamant ca nefondat, fără a schimba soluţia pe cererile care au fixat
cadrul litigiului şi pe care ar fi omis să le analizeze [ICCJ, s. a II-a civ., dec. nr. 1412/2015, în Săptămâna juridică nr. 39/2015, p. 11, şi în
BC nr. 11/2015, p. 39].
3) Cazul de revizuire de la pct. 2 al art. 322vechiul C. pr. civ. [art. 509 alin. (1) pct. 1 NCPC – n.a.] constituie o aplicare a principiului
disponibilităţii, precum şi a obligaţiei instanţei de a judeca toate pretenţiile deduse judecăţii (de a se pronunţa asupra tuturor lucrurilor –
capetelor de cerere – solicitate). Instanţa este ţinută să respecte cadrul procesual fixat de părţi, dar, în limitele acestui cadru, trebuie să
soluţioneze pricina în întregul ei. Acest text de lege reglementează trei ipoteze, prima şi a treia fiind cazuri de ultra petita, mai exact, prima
de extra petita, iar a treia de plus petita, cea de-a doua ipoteză fiind un caz de minus petita. Ca atare, norma vizează inadvertenţele dintre
obiectul pricinii supuse judecăţii şi ceea ce instanţa a hotărât. Pe scurt, instanţa nu s-a pronunţat omnia petita, deşi, în toate cazurile,
judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii. Textul analizat implică următoarele exigenţe: a) limitele judecăţii, sub
aspectul obiectului acesteia, să fi fost determinate concret şi legal prin cererea de chemare în judecată sau prin cererea reconvenţională ori
prin cererea intervenientului voluntar şi principal; b) revizuentul să aibă în vedere obiectul cererii, nu temeiurile acesteia sau mijloacele de
apărare; c) eroarea instanţei să se fi săvârşit involuntar; d) eroarea instanţei să nu privească motive de ordine publică, pe care ea le-a ignorat
sau nu le-a invocat din oficiu; e) sub motivul prevăzut de art. 322 pct. 2 vechiul C. pr. civ. să nu se formuleze cereri noi. Pentru ca instanţa
să se fi pronunţat minus petita trebuie ca ea „să nu se fi pronunţat asupra unui lucru cerut”. Cu alte cuvinte, instanţa, din greşeală, a omis să
se pronunţe asupra unei cereri sau asupra unui capăt de cerere cu care ea a fost legal învestită. Întrucât acest caz de revizuire vizează faptul
că instanţa „nu s-a pronunţat”, revizuirea nu va fi admisibilă când cererea sau capătul de cerere a fost respins – a primit, aşadar, o rezolvare
–, nici atunci când instanţa s-a pronunţat implicit şi nici atunci când instanţa a admis cererea numai în parte, în toate aceste situaţii instanţa
„pronunţând” soluţia. Pe de altă parte, „soluţia” asupra cererii sau asupra unui capăt de cerere nu înseamnă, necondiţionat, rezolvarea în
fond, instanţa putând dispune şi alte măsuri pe care legea i le permite [C.A. Timişoara, s. com., dec. nr. 1329/2010, în CATBJ 2010, IV, p.
67].
3) Revizuirea unei hotărâri pronunţate asupra fondului sau care evocă fondul se poate solicita şi pentru motivul încălcării principiului
disponibilităţii, în sensul că instanţa s-a pronunţat asupra unui lucru care nu s-a cerut sau a dat mai mult decât s-a cerut. Prin noţiunea de
„lucru” trebuie să se înţeleagă obiectul cererii de chemare în judecată ca element al cadrului procesual cu care instanţa a fost învestită, şi nu
motivele de nelegalitate invocate cu privire la soluţia pronunţată sau cerere nouă formulată în calea de atac [C.A. Piteşti, s. I civ., dec. nr.
881/2014, în BCA nr. 2/2015, p. 41].
14.
Cazul de acordare a mai mult decât s-a cerut. În raport cu dispoziţiile art. 322 pct. 2 vechiul C. pr. civ. [art. 509 alin. (1) pct. 1 NCPC – n.a.],
de înţelesul juridic dat noţiunii de „lucru cerut”, în sensul de cerere prin care reclamantul a fixat cadrul procesual al litigiului, a determinat
limitele acestuia şi a stabilit obiectul pricinii supuse judecăţii, Curtea consideră că principiul disponibilităţii nu a fost încălcat atunci când
instanţa de apel a acordat despăgubiri într-un cuantum mai mic decât cel solicitat, astfel cum acesta a rezultat din raportul de expertiză
contabilă efectuat în cauză. Curtea apreciază că nu poate fi vorba de o plus petita în situaţia acordării de către instanţa de apel a sumei de
150.520 lei în loc de 184.800 lei (care rezulta din raportul de expertiză contabilă, omologat), cu titlu de beneficiu în loc de profit neîncasat,
instanţa respectând principiul disponibilităţii prin pronunţarea unei soluţii în limitele acţiunii, astfel cum acestea au fost determinate de
intimată [C.A. Bucureşti, s. a V-a civ., dec. nr. 27/2013, în CABBJ 2013, I, p. 10].
15.
Invocarea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei.Plus petita. Revizuenta susţine că excepţia lipsei calităţii procesuale active
a reclamantei nu a fost formulată în niciun ciclu procesual, nu a fost ridicată în recurs nici de recurentă şi nici de instanţă din oficiu. Ca atare,
instanţa s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut, respectiv a soluţionat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei
intimate. Având în vedere criticile de clasificare a excepţiilor procesuale, excepţia lipsei de calitate procesuală poate fi calificată drept o
excepţie de fond (pentru că este în strânsă legătură cu pretenţia dedusă judecăţii, mai exact cu exerciţiul dreptului la acţiune), dirimantă şi
absolută (normele care reglementează au caracter imperativ). Această excepţie poate fi invocată şi de instanţă, inclusiv în calea de atac. Însă
instanţa de recurs a rezolvat această excepţie numai odată cu fondul cererii. Deşi recurentul nu a folosit expres termenul de lipsă calitate
procesuală, întreaga sa motivare are în vedere lipsa calităţii procesuale active [C.A. Constanţa, s. a II-a civ., dec. nr. 355/2014, în CACBJ
2014, II, p. 40].
b) Art. 509 alin. (1) pct. 3 NCPC
16.
Înscris fals. Hotărâre de constatare a nulităţii absolute. Neîndeplinirea condiţiilor impuse de lege. Potrivit doctrinei şi practicii instanţelor de
judecată, prin înscris fals declarat în cursul sau în urma judecăţii, în sensul textului citat, trebuie să se înţeleagă nu numai înscrisul reţinut ca
fals odată cu stabilirea săvârşirii unei infracţiuni, ci şi acela al cărui conţinut nu corespunde realităţii, chiar şi atunci când prin operaţiunea de
alterare a realităţii nu s-a comis o infracţiune. Revizuenta se prevalează de o hotărâre judecătorească prin care s-a constatat nulitatea absolută
parţială a titlului de proprietate. Cu privire la această suprafaţă de teren, fusese admisă anterior, prin decizia a cărei revizuire se solicită,
revendicarea proprietăţii. Desfiinţarea parţială a titlului de proprietate prezentat de reclamant în revendicare, pe motivul de nulitate absolută
avut în vedere la pronunţarea sentinţei civile menţionate, nu se încadrează în motivul de revizuire prevăzut art. 322 pct. 4 vechiul C. pr. civ.,
deoarece înscrisul respectiv nu a fost declarat fals în cursul sau în urma judecăţii, iar constatarea nerealităţii unui act presupune că acesta a
fost alterat, printr-o operaţiune de falsificare a unei semnături sau a unor date importante pentru rezolvarea litigiului în care s-a dat hotărârea
ce se cere revizuită [Trib. Constanţa, s. I civ., dec. nr. 77/2014, cu notă de M. Mocanu, în RRDJ nr. 2/2014, p. 34].
Nota autorului:S-a arătat (M. Mocanu, op. cit., pp. 39-40) că „sintagma «în urma» judecăţii are în vedere situaţia în care după pronunţarea
hotărârii supuse revizuirii s-a dat o hotărâre penală sau civilă care constată înscrisul folosit în proces ca fiind fals. Nu interesează în acest
caz dacă procesul în care s-a constatat fals înscrisul a fost promovat anterior soluţionării cauzei ce se cere a fi revizuită sau ulterior
acesteia, ci doar ca soluţia privind falsul să fi fost ulterioară hotărârii ce se cere a fi revizuită. Aceasta pentru că, de regulă, revizuirea
implică aducerea în discuţie a unor aspecte faptice noi, necunoscute la momentul judecării procesului”. Totodată, s-a mai subliniat, în
aceeaşi opinie, că „sintagma «în cursul» judecăţii vizează situaţiile în care, datorită unor impedimente legale, constatarea falsului nu mai
poate fi făcută într-un proces penal, iar instanţa civilă devine abilitată să cerceteze, ea însăşi, falsitatea înscrisului, pe cale incidentală.
Dacă cercetarea falsului s-a efectuat de către instanţă în temeiul prevederilor art. 302 şi urm. NCPC, care, constatând alterarea lui, nu îl
înlătură din proces, ci, dimpotrivă, îl foloseşte, ne aflăm în faţa unei greşeli de judecată, care poate fi remediată în căile de atac, şi nu pe
calea revizuirii”.
17.
Analizarea falsului de către instanţa civilă. Condiţii. Instanţa civilă sesizată cu cererea de revizuire în condiţiile art. 322 pct. 4 vechiul C. pr.
civ. [art. 509 alin. (1) pct. 3 NCPC – n.a.] poate cerceta falsul invocat, pe cale incidentală, numai atunci când acţiunea penală nu poate fi
pusă în mişcare sau nu mai poate fi exercitată. Pentru aceasta, partea interesată trebuie să facă dovada că a intervenit un impediment legal la
punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale, constatat de organele penale. În măsura în care nu s-a produs o astfel de dovadă,
cercetarea falsului de către instanţa învestită cu cererea de revizuire, pe cale incidentală, nu este posibilă [C.A. Bucureşti, s. a IV-a civ., dec.
nr. 4258/2000, în Culegere de practică judiciară în materie civilă 2000, pp. 473-474].
c) Art. 509 alin. (1) pct. 5 NCPC
18.
Invocarea unui înscris nou. Condiţii. 1) Revizuirea fiind o cale extraordinară de atac, dispoziţiile legale care o reglementează sunt de strictă
interpretare, aşa încât exercitarea ei nu poate avea loc decât în cazurile şi în condiţiile expres prevăzute de lege. Potrivit dispoziţiilor art. 322
pct. 5 vechiul C. pr. civ. [art. 509 alin. (1) pct. 5 NCPC – n.a.], revizuirea unei hotărâri date de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul
se poate cere dacă, după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reţinute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfăţişate
dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor. Statuând că se poate cere revizuirea pentru motivul mai sus arătat, legiuitorul s-a referit la
acele înscrisuri care, nefiind cunoscute, nu au putut fi verificate de instanţa care a judecat, fapt care a permis săvârşirea unei erori de fapt
involuntare ce se impune a fi corectată şi care este de natură să conducă la schimbarea soluţiei pronunţate. În sensul textului legal enunţat,
poate fi invocat ca act nou pentru revizuirea hotărârii numai un înscris care a existat la data când s-a pronunţat hotărârea a cărei revizuire se
cere şi pe care partea nu l-a putut prezenta instanţei pentru că a fost reţinut de partea adversă ori dintr-o împrejurare de forţă majoră şi care
este apt să conducă, prin el însuşi, la anularea deciziei atacate, întrucât confirmă o situaţie fundamental deosebită de aceea care a fost
reţinută de instanţă ca determinantă în darea soluţiei. În analizarea revizuirii întemeiate pe prevederile art. 322 pct. 5 vechiul C. pr. civ.,
instanţa sesizată este obligată să se limiteze, potrivit art. 326 alin. (3) vechiul C. pr. civ. (art. 513NCPC – n.a.), la analiza admisibilităţii
cererii şi a faptelor pe care se întemeiază, fără a putea repune în discuţie aspectele legate de fondul pricinii, aşa cum susţine recurenta,
aceleaşi rigori fiind impuse şi instanţei care soluţionează recursul declarat împotriva deciziei prin care s-a soluţionat cererea de revizuire.
Admisibilitatea cererii de revizuire este condiţionată nu numai de descoperirea ulterior judecăţii a unor acte noi şi de imposibilitatea
înfăţişării lor în instanţă datorită unor împrejurări mai presus de voinţa părţii, dar şi de caracterul determinant al acestor înscrisuri. Pentru ca
înscrisurile să fie „înscrisuri determinante” în sensul dispoziţiilor art. 322 pct. 5 vechiul C. pr. civ. [art. 509 alin. (1) pct. 5 NCPC – n.a.], este
necesar ca ele, dacă ar fi fost cunoscute de instanţă cu ocazia judecării pricinii, să fi putut duce la altă soluţie decât cea pronunţată. În speţă,
simplul fapt că partea a descoperit ulterior pronunţării hotărârii anumite înscrisuri probatorii, fără a dovedi că o împrejurare mai presus de
voinţa sa a împiedicat-o să le procure în timpul procesului, nu este de natură să justifice admiterea cererii de revizuire deoarece, în caz
contrar, un proces definitiv câştigat ar putea fi supus revizuirii pe bază de acte şi dovezi posterior confecţionate, iar autoritatea de lucru
judecat ar deveni iluzorie. Întemeindu-şi cererea de revizuire pe aceste acte, revizuentul solicită de fapt o rejudecare a recursului fără a
argumenta şi dovedi de ce nu a depus diligenţele necesare înfăţişării acestor înscrisuri în timpul soluţionării procesului pe fond, argumentele
din cererea de recurs circumscriindu-se, de fapt, configurării situaţiei de fapt, situaţie necenzurabilă pe această cale. Revizuentului îi
incumbă dovada fie a conduitei obstrucţioniste a adversarului, conduită de natură a nu-i fi permis să intre în posesia înscrisului pe durata
soluţionării procesului în fond fie a unei împrejurări, cu acelaşi impact, ivite mai presus de voinţa sa. Or, în speţa dedusă judecăţii,
revizuentul nu a probat o astfel de ipoteză, la dosarul cauzei neexistând dovezi privind efectuarea unor demersuri succesive, făcute în formă
scrisă, prin care revizuentul să fi încercat în faza judecăţii pe fond obţinerea înscrisurilor de care a înţeles să se folosească în faza revizuirii,
demersuri despre care face vorbire în prezenta cale de atac [ICCJ, s. I civ., dec. nr. 3145/2014, disponibilă pe www.scj.ro].
2) Revizuirea unei hotărâri poate fi cerută dacă, după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reţinute de partea potrivnică sau
care nu au putut fi înfăţişate dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor. Un ordin de plată nu se încadrează în categoria înscrisurilor
doveditoare, descoperite după darea hotărârii pentru că au fost reţinute de partea potrivnică sau imposibil de înfăţişat dintr-o împrejurare mai
presus de voinţa părţilor, în cazul în care în dosarul cauzei a fost depus extrasul de cont care releva operaţiunea bancară pe care ordinul de
plată a materializat-o şi de a cărei existenţă partea recurentă avea cunoştinţă [ICCJ, s. a II-a civ., dec. nr. 1030/2014, în BC nr. 12/2014, p.
31].
3) Poate fi invocat ca act nou pentru revizuirea hotărârii numai un înscris care a existat la data când s-a pronunţat hotărârea a cărei revizuire
se cere şi pe care partea nu l-a putut prezenta instanţei pentru că a fost reţinut de partea adversă ori dintr-o împrejurare de forţă majoră. În
speţa dată faptul că ulterior eliberării adeverinţei care atestă o situaţie de fapt nefavorabilă revizuentului şi care a stat la baza schimbării
hotărârii atacate în instanţa de recurs organul emitent – intimata OMV Petrom SA – a emis o nouă adeverinţă cu un conţinut complet
schimbat nu poate fundamenta prezenta cerere de revizuire întrucât înscrisul respectiv nu constituie un înscris doveditor reţinut de partea
potrivnică sau care nu a putut fi înfăţişat dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţii. Un argument în plus în susţinerea netemeiniciei
demersului judiciar de faţă îl constituie şi împrejurarea că actul nou invocat de revizuent nu a fost depus la dosar la data soluţionării pricinii
nu din cauza unei împrejurări de forţă majoră, ci din cauza neglijenţei părţii care avea posibilitatea procurării actului de la o instituţie
publică, aşa cum, de altfel, s-a procedat, însă ulterior pronunţării deciziei ce se cere a fi revizuită. În fine, cererea nu poate fi primită întrucât
pretinsul înscris doveditor nu a existat la data când s-a pronunţat hotărârea, fiind emis după judecarea litigiului în fond [C.A. Ploieşti, s. I
civ., dec. nr. 2632/2013, în CAClBJ 2013, III, p. 36, şi în BCA nr. 3/2014, p. 35].
4) Admisibilitatea unei cereri de revizuire este condiţionată nu numai de descoperirea ulterioară pronunţării hotărârii a cărei revizuire se cere
a unor acte noi, ci şi de imposibilitatea înfăţişării acestora în instanţă şi de caracterul determinant al acestor înscrisuri [C.A. Bacău, s. I civ.,
dec. nr. 159/2015, în CABcBJ 2015, I, p. 18, şi în BCA nr. 5/2015, p. 31].
5) Pentru ca înscrisul ce se prezintă în cererea de revizuire să fie „înscris doveditor” este necesar ca el, dacă ar fi fost cunoscut de instanţă cu
ocazia judecării pricinii, să fi putut duce la o altă soluţie decât cea adoptată [C.A. Ploieşti, s. I civ., dec. nr. 76/2015, în BCA nr. 5/2015, p.
32].
19.
Analiza cerinţei caracterului determinant al înscrisului nou invocat. Aprecierea forţei probante. Distincţia dintre faptul principal şi faptul
probator. Din perspectiva cerinţei de admisibilitate a cererii de revizuire, respectiv a caracterului determinant al înscrisului invocat, instanţa
trebuie să analizeze în concret dacă, în raport de considerentele hotărârii şi de probatoriul administrat, precum şi în raport de cererile şi
apărările părţilor, înscrisul nou are aptitudinea de a determina stabilirea unei alte situaţii de fapt în cauză. Aşadar, aprecierea acestei cerinţe
are drept premisă situaţia de fapt reţinută prin considerentele hotărârii supuse revizuirii, susţinerile părţilor din acea cauză şi nu poate ignora
conţinutul înscrisului nou, pentru că numai în acest fel s-ar putea stabili dacă acest înscris ar fi fost hotărâtor pentru modul de soluţionare a
cauzei. Luarea în considerare a conţinutului înscrisului nou invocat prin cererea de revizuire este relevantă din perspectiva distincţiei între
faptul principal, ce constituie raportul litigios dedus judecăţii şi care trebuie dovedit, şi faptul probator, care, fără a constitui însuşi raportul
litigios, contribuie la dovedirea existenţei sau a inexistenţei acestuia, noţiuni ce au o semnificaţie diferită în materia probelor. Avându-se în
vedere această distincţie, examinarea caracterului determinant al unui înscris, ca cerinţă de admisibilitate a revizuirii, presupune verificarea
aptitudinii înscrisului, din conţinutul căruia rezultă faptul probator, de a combate aprecierea instanţei ce a pronunţat hotărârea supusă
revizuirii asupra faptului principal, astfel încât să fi putut conduce la adoptarea unei alte soluţii decât cea efectiv pronunţată [ICCJ, s. I civ.,
dec. nr. 1071/2014, în BC nr. 5/2015, p. 27].
20.
Hotărâre judecătorească obţinută ulterior – înscris nou. 1) O hotărâre judecătorească poate fi considerată înscris nou, ce poate fi invocat într-
o cerere de revizuire, dacă hotărârea a fost obţinută pe baza unei cereri introduse înainte de soluţionarea definitivă a litigiului în care se cere
revizuirea, deoarece s-a apreciat că nu era în putinţa părţii să determine pronunţarea ei la o dată anterioară, pentru a se putea servi de ea. Prin
hotărâre – ce poate fi invocată ca înscris nou – se înţelege însă strict soluţia pronunţată în acţiunea introdusă înainte de judecarea litigiului în
care se cere revizuirea. Noţiunea nu poate fi extinsă la hotărârile date ulterior de instanţele de control judiciar în căile de atac promovate
împotriva soluţiei date acţiunii şi, cu atât mai puţin, la considerentele unor astfel de decizii [C.A. Craiova, s. a III-a civ., dec. nr. 136/2011, în
BCA nr. 4/2011 (supliment online)].
2) O hotărâre judecătorească irevocabilă dată într-un litigiu în care revizuenta nu a figurat ca parte şi care nu este supusă obligaţiei instanţei
de a o comunica părţilor nu se încadrează în categoria înscrisurilor doveditoare, descoperite după darea hotărârii pentru că au fost reţinute de
partea potrivnică sau imposibil de înfăţişat dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor, dacă nu este dovedită culpa intimatei pentru
necomunicarea hotărârii sau pentru reţinerea acesteia şi dacă revizuenta nu face dovada că s-a aflat într-o imposibilitate absolută de a înfăţişa
această hotărâre [ICCJ, s. a II-a civ., dec. nr. 2772/2014, în BC nr. 3/2015, p. 41, şi în PS nr. 2/2015].
21.
Invocarea unei decizii în interesul legii. Inadmisibilitate. Potrivit art. 509 alin. (1) pct. 5 NCPC, constituie motiv de revizuire a unei hotărâri
pronunţate asupra fondului înscrisul doveditor descoperit după pronunţarea hotărârii ca urmare a imposibilităţii în care s-a aflat partea
interesată să îi folosească ca mijloc de probă, fie pentru refuzul părţii adverse de a-l depune în cauză, fie dintr-o altă împrejurare care
exclude culpa revizuentului pentru administrarea acestei dovezi. Din textul de lege enunţat, rezultă că, pentru a constitui motiv de revizuire,
înscrisul trebuie să fi existat la data pronunţării hotărârii care face obiectul căii extraordinare de atac. Decizia pronunţată în recursul în
interesul legii nu a existat la data la care apelul Ministerului Justiţiei a fost soluţionat prin decizia civilă nr. 17 din 3 februarie 2014. Cu
privire la această condiţie, revizuenta s-a apărat în sensul că, la data soluţionării apelului, recursul în interesul legii era înregistrat pe rolul
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, revizuenta neputând să anticipeze durata procedurii judiciare, ceea ce exclude culpa în administrarea
probei, respectiv revizuenta s-a aflat într-o situaţie mai presus de voinţa sa, pentru a invoca modul de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor
legale evocate privind plata dobânzilor legale aferentă drepturilor salariale personalului din justiţie. Ca urmare a caracterului său de cale de
atac extraordinară, revizuirea nu se poate promova decât numai pentru motivele limitativ şi expres prevăzute de lege, neputându-se extinde
la alte situaţii asemănătoare. Pentru acest argument se apreciază că actul invocat ca motiv al revizuirii trebuia să existe la momentul
pronunţării deciziei a cărei revizuire se solicită. Existenţa unor împrejurări mai presus de voinţa părţii care au împiedicat-o să înfăţişeze actul
instanţei în vederea administrării reprezintă cea de-a doua condiţie a revizuirii, care se va analiza numai după dovada că actul exista la data
pronunţării hotărârii. Pe de altă parte, revizuenta a invocat, pentru schimbarea hotărârii, o decizie pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie, într-un recurs în interesul legii, având un regim special faţă de celelalte înscrisuri cu putere doveditoare. În primul rând, că prin
această decizie instanţa supremă dezleagă cu putere obligatorie probleme de drept în vederea unificării practicii judiciare, forţa obligatorie
deosebind acest gen de acte de celelalte înscrisuri cu privire la care instanţele au competenţa să le evalueze în mod suveran. În al doilea rând,
deciziile pronunţate în condiţiile art. 514 şi urm. NCPC sunt numai în interesul legii şi nu au nicio putere asupra hotărârilor judecătoreşti
examinate şi nici asupra situaţiilor părţilor din acele procese, ceea ce presupune că îşi produc efecte numai cu privire la cauzele aflate în curs
de judecată, de la data publicării în Monitorul Oficial al României, dobândind un caracter obligatoriu. Dacă decizia pronunţată în recursul în
interesul legii ar fi considerată înscris nou, în condiţiile art. 509 alin. (1) pct. 5 NCPC, hotărârea pronunţată ar trebui revizuită şi, pe cale de
consecinţă, să fie schimbată soluţia în raport cu acest act, ceea ce presupune eludarea dispoziţiilor art. 517 alin. (2) NCPC, potrivit cărora
decizia nu are efect asupra hotărârilor judecătoreşti care s-au pronunţat anterior dezlegării în drept date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
[C.A. Piteşti, s. I civ., dec. nr. 833/2014, în Monitorul Jurisprudenţei nr. 52/2014].
d) Art. 509 alin. (1) pct. 6 NCPC
22.
Pronunţarea unei hotărâri prin care s-a modificat hotărârea unei instanţe pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei revizuire se cere. Limitele
rejudecării în revizuire. Revizuirea se poate dispune şi în cazul lămuririi hotărârii pe care s-a bazat decizia a cărei revizuire se cere. Aceasta
deoarece, lămurindu-se înţelesul şi întinderea aplicării hotărârii pe care şi-a întemeiat instanţa soluţia, s-a dat un alt sens dispoziţiilor
aplicabile decât cel avut în vedere de către instanţa care a pronunţat hotărârea a cărei revizuire se cere. Deşi nu este vorba de o soluţie de
schimbare în sensul art. 480 alin. (2) NCPC, hotărârii i se schimbă sensul interpretării date de instanţa ce a pronunţat soluţia revizuibilă.
Practic, prin lămurire, hotărârea capătă un alt sens, neavut în vedere de cea de-a doua instanţă şi care schimbă în mod radical premisele de la
care s-a plecat în luarea deciziei, ceea ce face ca soluţia să rămână fără fundament [Trib. Constanţa, s. I civ., dec. nr. 466/2014, în RRDJ nr.
4/2014, p. 20, cu notă de M.C. Mocanu].
Nota autorului:În literatura de specialitate (M.C. Mocanu, op. cit., p. 22) se arată că pentru a fi incident cazul de revizuire prevăzut de art.
509 alin. (1) pct. 6 NCPC este necesar ca „actul care a stat la baza pronunţării soluţiei a cărei revizuire se solicită trebuie să fie o hotărâre
judecătorească înţeleasă ca act jurisdicţional de dispoziţie al instanţei prin care se soluţionează problemele de natură juridică între părţile
litigante şi prin care instanţa se dezînvesteşte de soluţionarea litigiului concret care i-a fost dedus spre judecată. Legiuitorul a circumscris
sfera de aplicare a acestui motiv de revizuire doar hotărârii judecătoreşti şi, prin urmare, nu poate fi vorba despre un act administrativ
jurisdicţional sau un act normativ”. S-a mai susţinut, în aceeaşi opinie, că, „în speţa prezentată, ineditul problemei vine din faptul că
instanţa a considerat că este vorba tot despre o soluţie de schimbare şi în cazul lămuririi hotărârii pe care s-a bazat decizia a cărei
revizuire se cere. Soluţia ni se pare corectă, de vreme ce, lămurindu-se înţelesul şi întinderea aplicării hotărârii pe care şi-a întemeiat
instanţa soluţia, s-a dat un alt sens dispoziţiilor aplicabile din hotărâre decât cel avut în vedere de către instanţa care a pronunţat
hotărârea a cărei revizuire se cere. Deşi nu este vorba de o soluţie de schimbare în sensul art. 480 alin. (2) NCPC, hotărârii i se schimbă
sensul interpretării date de instanţa ce a pronunţat soluţia revizuibilă. Practic, prin lămurire, hotărârea capătă un alt sens, neavut în vedere
de cea de-a doua instanţă şi care schimbă în mod radical premisele de la care s-a plecat în luarea deciziei, ceea ce face ca soluţia să
rămână fără fundament”.
e) Art. 509 alin. (1) pct. 7 NCPC
23.
Decizie pronunţată de curtea de apel în materia achiziţiilor publice. Cerere de revizuire formulată de autoritatea contractantă în temeiul art.
509 pct. 1 şi 7 NCPC. Pentru anumite subiecte de drept, între care şi persoanele juridice de drept privat, cum este revizuentul, pct. 7 al art.
509 alin. (1) reglementează posibilitatea de a se cere – textul art. 509 alin. (1) prevăzând că revizuirea „poate fi cerută” – revizuirea unei
hotărâri pronunţate asupra fondului sau care evocă fondul, în situaţia în care nu au fost apăraţi deloc sau au fost apăraţi cu viclenie de cei
însărcinaţi să-i apere. Potrivit art. 513 alin. (3) NCPC, dezbaterile asupra revizuirii sunt limitate la admisibilitatea acesteia şi la „faptele pe
care se întemeiază”. Având în vedere această din urmă prevedere legală, precum şi caracterul extraordinar al revizuirii, nu se poate
considera că revizuirea întemeiată pe pct. 7 al art. 509 este admisibilă prin simplul fapt al lipsei de apărare atâta vreme cât aceasta se poate
datora exclusiv opţiunii părţii de a nu formula apărări în scris sau de a nu se prezenta la judecată; o astfel de atitudine nu poate fi valorificată
de partea în cauză în situaţia în care ar fi nemulţumită de soluţia pronunţată întrucât în acest mod partea şi-ar putea prezerva posibilitatea de
a exercita revizuire pentru motivul prevăzut de pct. 7. În ceea ce priveşte faptele pe care se întemeiază revizuirea, autoritatea contractantă a
invocat modalitatea de îndeplinire a procedurii de citare. Or, neregularităţile privind citarea nu deschid calea revizuirii pentru motivul
prevăzut de art. 509 pct. 7, ci calea contestaţiei în anulare pentru motivul prevăzut de art. 503 alin. (1) [C.A. Bacău, s. a II-a civ., dec. nr.
2570/2013, în CABcBJ 2013, II, p. 63].
f) Art. 509 alin. (1) pct. 8 NCPC
24.
Contrarietate de hotărâri. Condiţii de admisibilitate. 1) Potrivit dispoziţiilor art. 322 pct. 7 vechiul C. pr. civ. [art. 509 alin. (1) pct. 8 NCPC –
n.a.], revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri date de o instanţă de recurs
atunci când evocă fondul se poate cere atunci când există hotărâri definitive potrivnice date de instanţe de acelaşi grad sau de grade
deosebite, în una şi aceeaşi pricină, între aceleaşi părţi, având aceleaşi calităţi procesuale. Raţiunea reglementării cazului de revizuire
prevăzut de art. 322 pct. 7 vechiul C. pr. civ. [art. 509 alin. (1) pct. 8 NCPC – n.a.] derivă din necesitatea de a se înlătura nesocotirea
principiului autorităţii de lucru judecat atunci când instanţele au pronunţat soluţii contrare în dosare diferite, dar având acelaşi obiect, aceeaşi
cauză şi aceleaşi părţi. Condiţiile anterior menţionate trebuie îndeplinite cumulativ, neîndeplinirea uneia dintre aceste cerinţe ducând la
respingerea cererii de revizuire. Prin folosirea sintagmei „hotărâri definitive potrivnice”, Înalta Curte reţine că legiuitorul a avut în vedere
hotărâri care au fost pronunţate în dosare distincte, consecinţa fiind că prin hotărârea dată în cel de-al doilea dosar se încalcă autoritatea de
lucru judecat a hotărârii pronunţate în primul dosar. De asemenea, instanţa supremă notează că, prin folosirea sintagmei în una şi aceeaşi
pricină, legiuitorul a vizat întrunirea condiţiei triplei identităţi, de obiect, de cauză şi de părţi, cu privire la două cereri de chemare în
judecată, astfel încât soluţia pronunţată în cea de-a doua să aducă atingere puterii de lucru judecat a celei dintâi, consecinţa fiind, potrivit art.
327 alin. (1) vechiul C. pr. civ. [art. 513 alin. (4) NCPC – n.a.], anularea celei de-a doua hotărâri. Cazul de revizuire prevăzut de art. 322 pct.
7 vechiul C. pr. civ. [art. 509 alin. (1) pct. 8 NCPC – n.a.] nu este aplicabil dacă prin cele două hotărâri invocate ca potrivnice nu s-au
soluţionat cereri de chemare în judecată diferite, ci ele au fost pronunţate în cadrul aceluiaşi proces, dar în faze procesuale diferite, prima
fiind decizia dată în apel, iar cea de-a doua fiind pronunţată în calea de atac a recursului declarat împotriva primei [ICCJ, s. a II-a civ., dec.
nr. 1711/2015, în PS nr. 12/2015].
2) Pentru a fi incidentă teza de la art. 509 alin. (1) pct. 8 NCPC se cer a fi întrunite cumulativ anumite condiţii care nu se verifică în cauză.
Astfel, este necesar să fie vorba despre hotărâri definitive ale căror dispozitive sunt contradictorii; hotărârile să fi fost pronunţate în acelaşi
litigiu (ceea ce presupune să fi existat tripla identitate de părţi, obiect şi cauză); hotărârile contradictorii să fi fost pronunţate nu în acelaşi
proces (dosar), ci în procese diferite şi, în cea de-a doua cauză, să nu se fi invocat excepţia puterii de lucru judecat sau, dacă a fost invocată,
să nu fi fost analizată de cea dintâi instanţă. Or, câtă vreme în ipoteza susţinută de revizuent se afirmă o pretinsă contrarietate între hotărâri
definitive ale instanţelor pronunţate în cauze similare (iar nu identice), în privinţa altor părţi ce sunt salariaţi ai aceleiaşi intimate nu se poate
obţine anularea deciziei instanţei de apel, întrucât practica neunitară nu poate fi remediată pe calea unei cereri de revizuire întemeiate pe
dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 NCPC. Pentru situaţia descrisă nu este întrunită cerinţa ca hotărârile să fi fost pronunţate în cazul unui
litigiu cu privire la care să se verifice tripla identitate de părţi, obiect şi cauză, faţă de cel anterior şi a cărui autoritate de lucru judecat o
încalcă. Instituirea normei de la art. 509 alin. (1) pct. 8 NCPC răspunde acestui imperativ al respectării puterii de lucru judecat, dar şi celui al
asigurării securităţii raporturilor juridice, ceea ce înseamnă că o asemenea cale de atac nu ar putea fi deturnată într-un „apel deghizat”, de
natură a permite rejudecarea cauzei, pentru simplul fapt că „există două puncte de vedere diferite asupra aceleiaşi chestiuni”, constantă a
jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, afirmată (de exemplu), în cauza Stanca Popescu c. României din 7 iulie 2009 [ICCJ, s.
I civ., dec. nr. 2168/2015, disponibilă pe www.scj.ro].
3) Motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 NCPC, invocat ca temei legal al prezentei cereri, este incident atunci când s-a
încălcat autoritatea de lucru judecat, făcându-se astfel imposibilă executarea simultană a două hotărâri. Reglementând acest motiv de
revizuire, legiuitorul a sancţionat nelegalitatea celei de-a doua hotărâri, precum şi imposibilitatea executării. Deşi în actualul text nu se mai
prevede condiţia triplei identităţi de cauză, de obiect şi de părţi, acesta consacră vechea jurisprudenţă, în sensul că este mai clar reglementată
necesitatea ca prin cea de-a doua hotărâre pronunţată să se încalce autoritatea de lucru judecat, astfel cum este reglementată ea de dispoziţiile
art. 430 şi art. 431NCPC. Raţiunea reglementării revizuirii prevăzută în art. 509 alin. (1) pct. 8 NCPC o constituie necesitatea de a se înlătura
încălcarea principiului puterii de lucru judecat, când instanţele au dat soluţii contrare în dosare diferite, dar având acelaşi obiect, aceeaşi
cauză şi aceleaşi părţi; în atare situaţie, executarea hotărârilor este imposibilă ca urmare a faptului că fiecare parte se prevalează de hotărârea
care îi este favorabilă, iar ieşirea din situaţia anormală, creată de existenţa hotărârilor potrivnice, nu se poate realiza decât prin revizuirea
ultimei hotărâri care înfrânge principiul autorităţii lucrului judecat [ICCJ, s. cont. adm., dec. nr. 1343/2015, disponibilă pe www.scj.ro].
4) În condiţiile în care cea de-a doua hotărâre, împotriva căreia a fost îndreptată revizuirea întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 7 vechiul
C. pr. civ. (art. 509 pct. 8 NCPC – n.a.), a valorificat efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat a primei sentinţe, care, admiţând cererea
reclamantului de recalculare a pensiei, a dat valoare unei norme cu caracter special, aceeaşi dispoziţie specială fiind cea care a împiedicat
admiterea celei de-a doua pretenţii de recalculare, rezultă că cele două instanţe care au pronunţat hotărârile pretins contradictorii n-au statuat
diferit asupra naturii dispoziţiilor legale analizate, ci, dimpotrivă, au dezlegat problema în aceiaşi termeni, iar aceste aspecte nu sunt de
natură să permită anularea unei decizii irevocabile sub motiv că ar fi nesocotit autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri anterioare [ICCJ, s.
I civ., dec. nr. 816/2014, în BC nr. 5/2015, p. 37].
5) Revizuirea pentru contrarietate de hotărâri este admisibilă dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: existenţa unor hotărâri
judecătoreşti definitive, care să fie potrivnice (contradictorii), hotărârile judecătoreşti în cauză să fie pronunţate în dosare diferite; să existe
triplă identitate de părţi, obiect şi cauză; în cel de-al doilea proces să nu se fi invocat excepţia autorităţii de lucru judecat sau, dacă a fost
invocată, să nu se analizat. Curtea reţine că posibilitatea de a cere revizuirea pentru contrarietate de hotărâri este condiţionată de
împrejurarea că în cadrul celui de-al doilea proces să nu se fi invocat prima hotărâre sau, chiar dacă a fost invocată, instanţa să fi omis să se
pronunţe asupra obiecţiilor în legătură cu existenţa acelei hotărâri, în sensul de a nu se fi soluţionat excepţia autorităţii de lucru judecat [C.A.
Bacău, s. I civ., dec. nr. 2/2015, în CABcBJ 2015, I, p. 3, şi în BCA nr. 5/2015, p. 33].
6) Potrivit dispoziţiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 NCPC, invocate în susţinerea cererii supuse examinării în prezentul litigiu, revizuirea unei
hotărâri pronunţate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă există hotărâri definitive potrivnice, date de instanţe de acelaşi
grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri. Din economia textului de lege evocat reiese că pentru a
fi aplicabil acest motiv de revizuire este necesar ca presupusele hotărâri potrivnice să întrunească cerinţa triplei identităţi – de cauză, de
obiect şi de părţi –, deoarece, potrivit definiţiei date efectului de lucru judecat prin dispoziţiile art. 431 alin. (1) NCPC, nimeni nu poate fi
chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect. Prin urmare, de esenţa cazului de
revizuire reglementat de art. 509 alin. (1) pct. 8 NCPC este ipoteza ca prin cea de-a doua hotărâre să se încalce autoritatea de lucru judecat a
primei hotărâri, însă ambele trebuie să fi fost pronunţate în litigii care s-au derulat între aceleaşi părţi, pentru acelaşi obiect şi aceeaşi cauză
juridică [C.A. Târgu Mureş, s. I civ., dec. nr. 606/A/2014, în Monitorul Jurisprudenţei nr. 58/2015].
7) Curtea constată că, potrivit art. 322 pct. 7 vechiul C. pr. civ. [art. 509 alin. (1) pct. 8 NCPC – n.a.], este motiv de revizuire a unei hotărâri
definitive când există hotărâri definitive potrivnice date de instanţe de acelaşi grad, în una şi aceeaşi pricină, între aceleaşi persoane, având
aceeaşi calitate. Sunt revizuibile hotărârile potrivnice dacă prin ele se rezolvă fondul cauzei, atunci când soluţiile date sunt contradictorii. Nu
se poate deci primi teza intimatei, care susţine că sunt revizuibile doar hotărârile care au intrat în autoritate de lucru judecat, aşa cum va fi
arătat şi în continuare. În speţă, există două hotărâri contradictorii, căci prin acestea s-au emis soluţii potrivnice [C.A. Bucureşti, s. a VI-a
civ., dec. nr. 196/2014, în PS nr. 6/2014].
8) Pentru a se putea cere revizuirea unei hotărâri pe motiv că s-a nesocotit puterea lucrului judecat a unei hotărâri definitive date într-un
proces judecat anterior, este necesar ca instanţa să nu fi cunoscut existenţa acelei hotărâri sau să nu se fi pronunţat asupra excepţiei privitoare
la puterea lucrului judecat. În speţă, instanţa sesizată cu judecarea celui de-al doilea proces a cunoscut existenţa hotărârii date în primul
proces; mai mult, s-a şi pronunţat asupra excepţiei privind autoritatea lucrului judecat, apreciind că aceasta nu există. Rezultă, aşadar, cu
puterea evidenţei că o atare apărare nu mai poate fi reiterată pe calea revizuirii. Câtă vreme instanţa competentă să se pronunţe asupra
revizuirii are de verificat numai dacă ultima hotărâre a fost pronunţată cu încălcarea principiului puterii de lucru judecat, caz în care
procedează la anularea ultimei hotărâri, iar în speţă o atare verificare s-a făcut în cel de-al doilea proces, stabilindu-se că nu există autoritate
de lucru judecat, este evident că, pe calea revizuirii, nu mai pot fi efectuate atari verificări, deoarece s-ar opune tocmai puterii de lucru
judecat prin care s-a statornicit în sensul sus-menţionat [C.A. Oradea, s. I civ., sent. nr. 44/2014, în CAOBJ 2014, II, p. 103].
9) Revizuirea unei hotărâri definitive în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri date de o instanţă de recurs, atunci
când evocă fondul, se poate cere dacă există hotărâri definitive potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau de grade deosebite, în una şi
aceeaşi pricină, între aceleaşi persoane, având aceeaşi calitate. Aceasta însă nu poate constitui o modalitate deghizată pentru a provoca
redeschiderea unei proceduri soluţionate definitiv; simplul fapt că pot exista puncte de vedere diferite asupra aceluiaşi subiect nu reprezintă
un motiv suficient pentru rejudecarea unei cauze. Atunci când cele două hotărâri nu au fost date în una şi aceeaşi pricină şi între aceleaşi
persoane, având aceeaşi calitate, una fiind pronunţată într-o acţiune având ca obiect ieşire din indiviziune, iar alta într-o plângere împotriva
încheierii de carte funciară, nu sunt îndeplinite condiţiile revizuirii [C.A. Cluj, s. civ., dec. nr. 3003/2011, în BCA nr. 3/2011 (supliment
online)].
25.
Hotărâri potrivnice. Inadmisibilitate atunci când hotărârile sunt pronunţate în aceeaşi cauză. 1) Pentru motivul de revizuire prevăzut de art.
322 pct. 7 vechiul C. pr. civ. [art. 509 alin. (1) pct. 8 NCPC – n.a.], este necesar ca cele două hotărâri potrivnice să fie pronunţate în două
dosare separate, în aşa fel încât soluţionarea celei de-a doua să aducă atingere puterii de lucru judecat a soluţiei pronunţate în prima.
Revizuirea unor hotărâri pronunţate în soluţionarea aceluiaşi dosar, dar în stadii procesuale diferite este inadmisibilă [ICCJ, s. civ., dec. nr.
76/2013, în Monitorul Jurisprudenţei nr. 4/2013, p. 124].
2) Condiţia legală a triplei identităţi, de părţi, obiect şi cauză, nu este îndeplinită în situaţia în care prin două hotărâri nu s-au soluţionat cereri
de chemare în judecată diferite, ci acestea au fost pronunţate în cadrul aceluiaşi litigiu, dar în cicluri procesuale diferite, prima fiind o decizie
de casare cu trimitere spre rejudecare pronunţată de instanţa de recurs, iar cea de a doua o decizie de respingere a recursului, pronunţată
ulterior de aceeaşi instanţă [C.A. Bacău, s. civ., dec. nr. 104/2011, în BCA nr. 1/2011 (supliment online)].
3) Revizuirea pentru contrarietate de hotărâri se poate cere în situaţia în care hotărâri definitive au fost date în una şi aceeaşi pricină, între
aceleaşi persoane şi având aceeaşi calitate, admiterea cererii având ca efect anularea ultimei hotărâri [C.A. Timişoara, s. I civ., dec. nr.
719/2013, în BCA nr. 10/2013, p. 40].
26.
Invocarea contrarietăţii dintre încheierea de deschidere a procedurii insolvenţei şi decizia de respingere a contestaţiei la tabelul preliminar de
creanţe. Condiţii de admisibilitate. Prevederile imperative ale art. 73 alin. (2) din Legea nr. 85/2006 [în prezent art. 111 alin. (2) din Legea
nr. 85/2014 – n.a.] care instituie un termen de 5 zile [în prezent 7 zile – n.a.] în care să se formuleze contestaţia la tabelul preliminar de
creanţe, nu intră în contradicţie cu termenele recomandate de către judecătorul-sindic în încheierea de deschidere a procedurii insolvenţei.
Prin urmare, nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 322 pct. 7 vechiul C. pr. civ. [art. 509 alin. (1) pct. 8 NCPC – n.a.] în cazul în
care se invocă contrarietatea dintre încheierea de deschidere a procedurii insolvenţei şi decizia prin care a fost respinsă ca tardivă contestaţia
la tabelul preliminar, întrucât nu se poate confunda termenul prevăzut de art. 73 alin. (2) din Legea nr. 85/2006 cu termenele prevăzute de
art. 62 din aceeaşi lege [în prezent art. 100 din Legea nr. 85/2014 – n.a.] [ICCJ, s. a II-a civ., dec. nr. 4020/2013, în BC nr. 4/2014, p. 36, şi
în PS nr. 3/2014].
27.
Invocarea practicii neunitare ca motiv de revizuire. Inadmisibilitate. Potrivit dispoziţiilor art. 322 pct. 7 vechiul C. pr. civ. [art. 509 alin. (1)
pct. 8 NCPC – n.a.], revizuirea poate fi cerută dacă există hotărâri definitive potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau de grade
deosebite, în una şi aceeaşi pricină, între aceleaşi persoane, având aceeaşi calitate. Rezultă că revizuirea întemeiată pe textul legal anterior
citat este admisibilă doar dacă sunt întrunite cumulativ următoarele condiţii: existenţa unor hotărâri judecătoreşti definitive, hotărârile
judecătoreşti în cauză să fie potrivnice şi să existe tripla identitate de părţi, obiect şi cauză. Motivul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 7
vechiul C. pr. civ. [art. 509 alin. (1) pct. 8 NCPC – n.a.] se întemeiază pe autoritatea de lucru judecat şi are în vedere situaţia în care prin cea
de-a doua hotărâre, pronunţată în una şi aceeaşi pricină, între aceleaşi persoane şi având aceeaşi calitate, se încalcă cele stabilite printr-o
hotărâre anterioară, aspect ce semnifică faptul că revizuirea pentru contrarietate de hotărâri reprezintă „constatarea cu întârziere a autorităţii
lucrului judecat”. Prin această reglementare s-a urmărit crearea unei căi de rezolvare a situaţiilor în care, judecându-se separat două sau mai
multe cauze şi neobservându-se existenţa autorităţii de lucru judecat, se ajunge la hotărâri potrivnice ale căror dispoziţii nu se pot duce la
îndeplinire. Or, în speţă, s-a constatat că argumentele ce stau la baza promovării prezentei căi de atac vizează practica neunitară la nivelul
Curţii de Apel Bacău cu privire la fondul litigiului, având ca obiect drepturi de natură salarială, argumente ce nu se încadrează în motivul de
revizuire prevăzut de art. 322 pct. 7 vechiul C. pr. civ. [art. 509 alin. (1) pct. 8 NCPC – n.a.] [ICCJ, s. a II-a civ., dec. nr. 3659/2012, în PS
nr. 40/2012 şi în BC nr. 5/2013].
g) Art. 509 alin. (1) pct. 9 NCPC
28.
Revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 8 vechiul C. pr. civ. [art. 509 pct. 9 NCPC – n.a.]. Condiţii. 1) Din economia textului legal
de mai sus reiese că, pentru a putea susţine cu succes o cerere de revizuire bazată pe acest text legal, partea interesată trebuie să dovedească,
pe de o parte, faptul că nu s-a putut înfăţişa la judecată şi nici nu a putut înştiinţa instanţa despre aceasta, iar, pe de altă parte, că
împiedicarea a fost cauzată printr-o împrejurare mai presus de voinţa sa. Prin urmare, invocarea nelegalei citări în recurs nu se circumscrie
sferei dispoziţiilor legale [C.A. Timişoara, s. I civ., dec. nr. 1070/2013, în CATBJ 2013, III, p. 32].
2) Motivul de revizuire arătat este admisibil numai dacă sunt îndeplinite cumulativ cele două condiţii impuse, şi anume imposibilitatea de
prezentare a părţii la judecată şi imposibilitatea de a înştiinţa instanţa. Dacă una dintre aceste condiţii nu se regăseşte în speţă, nu se poate
anula hotărârea a cărei revizuire se cere, deoarece, aşa cum s-a arătat, calea extraordinară de atac poate fi promovată doar în condiţiile
restrictive impuse de lege. Pentru acest motiv de revizuire, folosirea conjuncţiei „şi” de către legiuitor nu dă naştere la alte interpretări ale
legii, fiind obligatoriu ca partea să dovedească atât faptul că nu s-a putut prezenta la judecată dintr-un motiv mai presus de voinţa sa, cât şi
faptul că nu a putut să înştiinţeze instanţa [C.A. Craiova, s. I civ., dec. nr. 649/2014, în CACrBJ 2014, p. 240].
h) Art. 509 alin. (1) pct. 10 NCPC
29.
Condiţii. 1) Consacrarea acestui motiv de revizuire a fost necesară pentru a crea posibilitatea reparării prejudiciilor cauzate prin încălcarea
drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţeanului, atunci când se constată acest lucru printr-o decizie a Curţii Europene a Drepturilor
Omului. Din interpretarea textului legal menţionat rezultă implicit că se poate supune revizuirii doar acea hotărâre judecătorească cu privire
la care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că ar fi încălcat anumite drepturi şi libertăţi fundamentale, or, în speţă, nu decizia
nr. 1574 din 15 aprilie 2003 a fost supusă analizei Curţii Europene a Drepturilor Omului, ci o decizie pronunţată la 25 septembrie 2002 de
Curtea de Apel Bucureşti într-o cauză similară cu cea de faţă. Ca atare, nu există nicio decizie a Curţii Europene a Drepturilor Omului din
care să rezulte că prin decizia supusă revizuirii s-ar fi încălcat drepturi sau libertăţi fundamentale ale revizuentului. Decizia Curţii Europene
a Drepturilor Omului invocată de revizuent nu este opozabilă decât părţilor din acea cauză, ea neputând profita şi nici dăuna terţilor [ICCJ, s.
civ., dec. nr. 5066/2007, disponibilă pe www.scj.ro].
Nota autorului:În literatura de specialitate (I. Deleanu, Adnotări la unele soluţii jurisprudenţiale în materie de revizuire, pe temeiul
prevederilor art. 322 pct. 9 C. pr. civ., în PR nr. 2/2011, p. 29 şi urm.) s-a arătat că „obiectul revizuirii îl poate constitui numai acea
hotărâre care, supusă fiind examinării Curţii Europene prin plângerea individuală a celui interesat, a fost considerată de către Curte
contrară uneia sau unora dintre prevederile Convenţiei europene. Pe scurt şi altfel zis, hotărârea instanţei europene este circumstanţială şi
neînzestrată cu «autoritatea lucrului interpretat», aşa încât ea nu poate fi invocată în alte cauze judecate sau în curs de judecare. În aceste
din urmă cauze, hotărârea instanţei europene ar putea fi însă invocată numai ca argument, dacă ea este pertinentă. Pe cale de consecinţă,
autorul cererii de revizuire nu poate fi decât acela care a avut calitatea de «subiect de drept internaţional»”.
2) Motivul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 9 vechiul C. pr. civ. poate fi invocat numai în cazul în care Curtea Europeană a Drepturilor
Omului a pronunţat o hotărâre prin care a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăţilor fundamentale datorată unei hotărâri judecătoreşti
interne. Simplul fapt al sesizării Curţii Europene a Drepturilor Omului cu o plângere nu substituie existenţa unei hotărâri pronunţate de
această instanţă [ICCJ, s. com., dec. nr. 4265/2010, în BC nr. 8-9/2011, p. 41].
3) Respingerea de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului ca inadmisibilă a unei cereri – reţinând că hotărârea judecătorească criticată
nu prejudiciază partea – face ca cererea de revizuire a respectivei hotărâri, întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 9 vechiul C. pr. civ., să fie
respinsă ca nefondată [ICCJ, s. com., dec. nr. 3879/2010, în BC nr. 6-7/2011, p. 39].
4) Existenţa unei hotărâri a instanţei europene, prin care s-a constatat încălcarea dreptului de proprietate şi încălcarea procedurii echitabile
(ca efect al desfiinţării unei hotărâri irevocabile date într-o acţiune în revendicare, pe calea unui recurs în anulare), nu este suficientă, în sine,
din perspectiva condiţiilor impuse de lege, să ducă la revizuirea hotărârii naţionale, fiind necesar să continue să se producă „consecinţele
grave ale încălcării” şi acestea să nu poată fi remediate în alt fel decât pe calea revizuirii. Nu sunt îndeplinite aceste ultime condiţii în situaţia
în care, ulterior pronunţării hotărârii Curţii Europene, a fost definitivată judecata penală împotriva revizuentei, în cadrul căreia s-a stabilit
activitatea infracţională desfăşurată de aceasta tocmai în legătură cu dreptul de proprietate care a făcut obiectul hotărârilor date în acţiunea în
revendicare, anulate prin efectul deciziei pronunţate în recursul în anulare. Întrucât, prin acţiunile promovate, revizuenta nu a urmărit
protejarea unui drept de proprietate a cărui titulară era, ci a desfăşurat manopere frauduloase şi infracţionale, prevalându-se de un drept pe
care nu-l avea şi prejudiciind în realitate alte persoane, nu poate susţine că, urmare a anulării hotărârilor date în revendicare, prin efectul
deciziei date în recursul în anulare, s-ar perpetua consecinţele încălcării dreptului său de proprietate, câtă vreme s-a demonstrat, cu autoritate
de lucru judecat, în procesul penal, că revizuenta pretindea un drept inexistent, pe baza unor acte falsificate. Efectul pozitiv al autorităţii de
lucru judecat din penal – cele statuate de o instanţă nu pot fi contrazise de o instanţă ulterioară, chiar dacă aparţine unei jurisdicţii diferite –
se repercutează în procesul civil, care nu poate valida o activitate stabilită ca fiind infracţională, pentru a justifica dreptul subiectiv al părţii,
iar consecinţele constatării încălcării procedurii echitabile nu se pot produce în continuare, întrucât o reluare a procedurii judiciare nu ar fi
justificată de necesitatea protejării unui drept [ICCJ, s. I civ., dec. nr. 8131/2011, în BC nr. 3/2012, p. 39].
5) Se poate promova calea extraordinară de atac dacă Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor şi
libertăţilor fundamentale datorată unei hotărâri judecătoreşti, iar consecinţele grave ale acestei hotărâri continuă să se producă şi nu pot fi
remediate decât prin revizuirea hotărârii, însă hotărârea la care a făcut referire revizuentul este pronunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii
Europene de la Luxemburg, şi nu de Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg; jurisdicţiile celor două Curţi sunt diferite, iar
litigiile naţionale sunt supuse controlului acestor instanţe, în baza unor norme legale diferite, respectiv Legea nr. 30/1994 şi Legea nr.
157/2005 [C.A. Ploieşti, s. com., dec. nr. 1501/2011, în BCA nr. 10/2011].
6) Sunt aplicabile dispoziţiile art. 322 pct. 9 vechiul C. pr. civ. [art. 509 alin. (1) pct. 10 NCPC – n.a.] numai în situaţia în care Curtea
Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau a libertăţilor fundamentale cu privire la hotărârea a cărei revizuire
se cere. Revizuentul nu poate invoca în soluţionarea cererii de revizuire hotărârea pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului
într-o altă cauză [C.A. Iaşi, s. I civ., dec. nr. 128/2013, în CAIBJ 2013, I, p. 8].
30.
Încetarea consecinţelor grave anterior revizuirii. Deşi este îndeplinită condiţia referitoare la constatarea de către Curtea Europeană a
Drepturilor Omului a unei încălcări a drepturilor şi libertăţilor fundamentale garantate de convenţie, respectiv art. 6 par. 1 din Convenţia
europeană a drepturilor omului, referitoare la soluţionarea cererii într-un termen rezonabil, în cauză nu sunt îndeplinite celelalte două
condiţii referitoare la persistenţa consecinţelor grave ale încălcării şi la imposibilitatea remedierii consecinţelor produse, în alt mod decât
prin revizuirea hotărârii pronunţate. Aceasta pentru că, încă de la data sesizării Curţii Europene a Drepturilor Omului în anul 2005, cauza
revizuenţilor dedusă spre judecată Curţii de Apel fusese soluţionată prin pronunţarea deciziei nr. 813 din 10 noiembrie 2004, situaţie în care
nu se poate considera că persistă consecinţele încălcării art. 6 par. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului sub aspectul referitor la
durata procedurii şi că nu s-au remediat consecinţele produse [C.A. Galaţi, s. a II-a civ., dec. nr. 706/2011, în BCA nr. 4/2011 (supliment
online)].
i) Art. 509 alin. (1) pct. 11 NCPC
31.
Admisibilitatea cererii de revizuire întemeiată pe o decizie a Curţii Constituţionale de constatare a neconstituţionalităţii unei legi, unei
ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă. Motivul de revizuire reglementat de art. 322 pct. 10 vechiul C. pr. civ.,
respectiv art. 509 alin. (1) pct. 11 NCPC vizează doar situaţia în care Curtea Constituţională a declarat neconstituţională legea, ordonanţa ori
o dispoziţie dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă care a făcut obiectul unei excepţii de neconstituţionalitate invocate de părţi sau de către
instanţă din oficiu în litigiul soluţionat prin hotărârea supusă revizuirii ori alte dispoziţii din actul atacat, care, în mod necesar şi evident, nu
pot fi disociate de prevederile menţionate în sesizare. Astfel, stabilirea neconstituţionalităţii unei legi, a unei ordonanţe ori a unei dispoziţii
dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă care a stat la pronunţarea unei anumite soluţii, urmare a admiterii excepţiei invocate într-un alt dosar, nu
deschide calea revizuirii în dosarul în care nu a fost ridicată problema neconstituţionalităţii [C.A. Timişoara, s.l.m., dec. nr. 51/2015, în
CATBJ 2015, III, p. 32].
32.
Decizie de respingere a unei contestaţii ca inadmisibilă în procedura achiziţiilor publice. Neconstituţionalitatea dispoziţiei privind garanţia
de bună conduită. Sub aspectul primei condiţii, aceasta nu este îndeplinită, întrucât decizia a cărei revizuire se cere a respins ca inadmisibilă
plângerea formulată împotriva deciziei CNSC, fără a statua asupra fondului raportului juridic litigios. Ca urmare, aceasta nu evocă fondul.
Desigur, împrejurarea că art. 509 alin. (2) NCPC nu permite exercitarea revizuirii inclusiv în acele cazuri în care hotărârea nu evocă fondul,
din cauza aplicării unor dispoziţii legale declarate neconstituţionale ca urmare a admiterii excepţiei de neconstituţionalitate ridicate în cauza
respectivă, rămâne o soluţie chestionabilă sub aspectul constituţionalităţii şi oportunităţii sale, dar Curtea constată că oricum nu sunt
îndeplinite nici celelalte condiţii impuse de textul de lege menţionat, o eventuală excepţie de neconstituţionalitate fiind, aşadar, lipsită de
relevanţă în cauză. În al doilea rând, rezultă că cererea de revizuire poate fi formulată dacă Curtea Constituţională a admis excepţia de
neconstituţionalitate exercitată în acea cauză şi a declarat neconstituţională dispoziţia care a format obiectul excepţiei. Totodată, în strânsă
legătură cu această condiţie, rezultă implicit, dar neîndoielnic că dispoziţia legală declarată neconstituţională trebuie să se afle într-o legătură
de cauzalitate directă cu soluţia pronunţată, să fie, în alte cuvinte, determinantă pentru aceasta [C.A. Bucureşti, s. a VIII-a, dec. nr.
3864/2015, disponibilă pe www.rolii.ro].
Doctrină
33.
„Obiectul revizuirii îl formează, potrivit noului Cod de procedură civilă, în principal, hotărârile judecătoreşti pronunţate asupra fondului sau
care evocă fondul. Intră în această categorie hotărârile pronunţate în primă instanţă, mai puţin cele prin care instanţa a anulat sau a respins
cererea în baza unei excepţii peremptorii, fără o analiză în fond, hotărârile instanţelor de apel prin care s-a respins apelul ca nefondat sau
prin care s-a admis apelul şi s-a schimbat în tot sau în parte soluţia, hotărârile instanţelor de apel prin care s-a evocat fondul după anularea
hotărârii de prima instanţă, hotărârile instanţei de recurs date ca urmare a rejudecării fondului după casarea cu reţinere. Rezultă că, în
principiu, nu pot face obiectul revizuirii hotărârile date în primă instanţă şi apel, prin care nu se analizează sau evocă fondul, precum şi
hotărârile date de instanţa de recurs prin care se anulează, respinge ca tardiv, se constată perimarea, se respinge recursul ca nefondat ori
împotriva hotărârilor intermediare, prin care instanţa de recurs admite recursul şi casează hotărârea atacată trimiţând spre rejudecare. De la
regula potrivit căreia hotărârile ce fac obiectul revizuirii trebuie să vizeze fondul, se exceptează situaţiile în care revizuirea este întemeiată pe
dispoziţiile de la alin. (1) pct. 3 (numai ipoteza judecătorului), pct. 4, pct. 7-10 ale art. 509NCPC” [Tr.C. Briciu, op. cit., p. 59].
34.
„Noţiunea de hotărâre pronunţată asupra fondului se referă la soluţiile pronunţate în primă instanţă după analizarea fondului pretenţiei
deduse judecăţii, respectiv cele prevăzute de art. 625 pct. 1 (hotărâri care nu sunt supuse apelului şi nici recursului), pct. 2 (hotărârile date în
primă instanţă, fără drept de apel, neatacate cu recurs) şi pct. 3 (hotărârile date în primă instanţă, care nu au fost atacate cu apel) din noul
Cod de procedură civilă. Aceasta pentru că pronunţarea asupra fondului presupune analiza raportului juridic litigios dintre părţi, pe baza
probelor administrate în acest scop, şi nu în temeiul unei excepţii de procedură. Noţiunea de «evocare a fondului» face trimitere la instanţa
superioară care soluţionează calea de atac cu caracter devolutiv, respectiv apelul. O astfel de apreciere rezultă şi din interpretarea
gramaticală a termenului de evocare care înseamnă printre altele şi a readuce în atenţie. Or, numai într-o cale de atac devolutivă cum este
apelul sau situaţia de excepţie anterior menţionată, a rejudecării în fond după casarea cu reţinere, se poate rediscuta starea de fapt din cauză”
[M.C. Mocanu, op. cit., p. 229].
35.
„În lipsa unei hotărâri penale, numai în prezenţa unor probe care să conducă la convingerea instanţei că hotărârea are la bază una din
infracţiunile prevăzute de art. 509 pct. 3 NCPC poate determina admiterea în principiu a revizuirii. După aceasta, se pot administra şi alte
probe, în completarea sau combaterea celor vechi, deoarece existenţa unui fals ori a unei mărturii mincinoase sau alte fapte din cele deja
menţionate nu conduc, în sine şi fără alte cercetări, la concluzia că adevărul este de partea revizuentului şi în ce priveşte fondul dreptului
dedus judecăţii. Abia după administrarea întregului probatoriu şi noi dezbateri se va decide asupra menţinerii soluţiei vechi, respingându-se
revizuirea, sau asupra pronunţării unei noi soluţii, caz în care revizuirea va fi admisă” [Tr.C. Briciu, op. cit., p. 63].
Bibliografie
Traian Cornel Briciu, Aspecte ale revizuirii în procesul civil, determinate de noul Cod de procedură civilă, în RRDP nr. 1/2013, pp. 57-80;
Oleg Burlacu, Revizuirea hotărârilor date în temeiul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 119/2007. Admisibilitatea, în RDC nr. 6/2011,
pp. 163-166; Ion Deleanu, Adnotări la unele soluţii jurisprudenţiale în materie de revizuire, pe temeiul prevederilor art. 322 pct. 9 C. proc.
civ., în PR nr. 2/2011, pp. 29-48; Gabriela Cristina Frenţiu, În legătură cu corecta interpretare şi aplicare în prezent a art. 322 pct. 4 din
Codul de procedură civilă, în Dreptul nr. 5/2011, pp. 165-174; Mihaela Cristina Mocanu, Revizuirea în viziunea noului Cod de procedură
civilă, în RRDJ nr. 4/2012, pp. 227-232; Beatrice Ramaşcanu, Analiza jurisprudenţei în materia revizuirii întemeiate pe art. 322 pct. 9 C. pr.
civ., în PS nr. 3/2011, pp. 4-13; Ion Popa, Aspecte specifice privind aplicarea art. 322 pct. 9 din Codul de procedură civilă, în RRDP nr.
6/2008, pp. 142-149; Andreea-Mihaela Sescu, Unele consideraţii referitoare la cazul de revizuire prevăzut în art. 322 pct. 5 din Codul de
procedură civilă, în Dreptul nr. 11/2012, pp. 217-228; Iulia Vucmanovici, Cu privire la judicioasa interpretare a art. 322 pct. 5 teza a II-a
din Codul de procedură civilă actual, în concordanţă cu normele Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale, în Dreptul nr. 7/2011, pp. 134-145; Mihail Udroiu, Consideraţii în legătură cu revizuirea hotărârilor judecătoreşti române în
cazul pronunţării de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului a unor hotărâri de condamnare a statului român, în Dreptul nr. 6/2005,
pp. 91-98.