06.02.2019 - 17.04.

2019
DREPT
PROCESUAL
CIVIL
SEMESTRUL II

Prof. univ. dr. Traian-Cornel Briciu

FACULTATEA DE DREPT
UNIVERSITATEA BUCUREȘTI

1
 1.1. Amânarea cauzelor
Regula se regăsește în ROI-ul instanțelor, dar și acesta trebuie coroborat cu NCPC.
În primul rând, art. 220 NCPC vorbește despre amânarea cauzelor. Spune că la
începutul ședinței, se poate proceda la amânarea cauzelor care nu sunt în stare de
judecată, dacă aceste cereri nu provoacă dezbateri. Cu alte cuvinte, în prima fază a
procesului, a ședinței, se iau întâi cauzele care presupun amânări fără dezbateri. Și ele se iau
tot în ordinea de pe listă. În concret, judecătorul intră și spune “în care cauze sunt amânări?”
și participanții răspund. Apoi, se face lista de amânări, tot în ordinea listei, cu mențiunea că
acestea nu trebuie să provoace dezbateri, adică să nu fie amânare după invocarea excepției,
după soluționarea excepției sau după audierea martorilor. Amânarea trebuie să fie fără
discuții, fără dezbateri.
Acest lucru se întâmplă, pentru că art. 220 teza a II-a NCPC spune că, atunci când se
amână fără dezbateri, compunerea completului poate fi alcătuită chiar și dintr-un singur
judecător, deși pentru cauza respectivă este necesară o compunere colegială.
ROI-ul spune ceva diferit, dar nu cu mult: cauzele care se amână fără discuții vor
putea fi strigate la începutul ședinței, în ordinea listei, dacă toate părțile legal citate sunt
prezente și cer amânarea sau în cauză s-a solicitat judecata în lipsă (art. 121 alin. (3)).
Regulamentul spune că ori sunt toate părțile prezente, ori una dintre părți nu este legal
citată. Astfel, dacă una dintre părți nu este legal citată, te încadrezi, poți să te prezinți la
începutul ședinței și să ceri amânarea, pentru că partea nu a fost legal citată. Dacă toate
părțile au fost legal citate, ele trebuie să fie prezente sau măcar una dintre ele să fi cerut
judecarea în lipsă și să nu fie prezentă. Dacă nu sunt prezente toate și niciuna dintre ele nu a
cerut judecarea în lipsă, atunci nu poți să ceri amânarea, trebuie să aștepți să fie toți.
Aici există un text care oarecum se contrazice cu textul din lege, pentru că legea spune
că la cererea părții interesate (deci doar o singura parte) judecătorul poate schimba ordinea
de pe listă, iar alin. (4) din art. 121 din ROI: la cererea părților (deci ambele impreuna)
instanța poate lăsa cauza la urmă, fixând o anumită oră când dosarul va fi strigat din nou.
Ele de fapt nu se contrazic, sunt două ipoteze diferite.
Regulamentul se referă la altceva: ipoteza în care ambele părți solicită să se fixeze
o anumită oră. Atunci completul spune că, deși procesul începe la ora 08:30, pentru ei
începe la ora 13:00. Se poate acest lucru, dar trebuie să se vadă, ca să se pună de acord. Unul
nu poate spune “fixează-mi la ora 13.00”. El poate spune “fixează-mi după o anumită oră”.
Deci, sunt ipoteze diferite, dar nu se contrazic. Nu este singura ipoteză în care se poate
schimba ora.
1.2. Apelul cauzei

Este făcut de grefier. Grefierul spune cauza, numărul de dosar, strigă reclamantul,
pârâtul, obiectul cauzei și face referatul. După strigarea cauzei și apelul părților, grefierul
prezintă pe scurt obiectul pricinii, stadiul în care se află, comunică modul în care s-a
îndeplinit procedura de citare a persoanelor chemate la proces și dacă s-au realizat măsurile
dispuse de instanță la termenele anterioare. El știe toate aceste lucruri, pentru că le verifică
cu cel puțin două zile înainte.
Pot apărea mai multe situații la apelul făcut:
1) Părțile lipsesc, dar măcar una nu a fost citată. Atunci se dispune citarea.
2) Ambele lipsesc, au fost citate/au termen în cunoștință, dar una a cerut
judecarea în lipsă. Atunci se merge la judecarea cauzei pe baza a ce s-a zis în faza scrisă.
Dacă nu vine, nu înseamnă că a renunțat la excepțiile invocate în faza scrisă. Cererea este
valabil făcută numai în fața instanței respective (art. 223 alin. (3)).
În cazul în care niciuna dintre părți nu răspunde la apel, ROI-ul spune că dosarul va fi
lăsat la sfârșitul ședinței, când se va face o nouă strigare (art. 121 alin. (5)).

2
 3) Niciuna nu a cerut judecarea în lipsă. Avem o lipsă de contradictorialitate.
Dacă nu va răspunde nici atunci, procesul se suspendă dacă niciuna dintre părți nu a cerut
judecarea în lipsă. Tocmai fiind atât de gravă sancțiunea, suspendarea procesului, ROI-ul
spune că trebuie strigați iar la sfârșitul ședinței se suspenda abia, pentru a nu fi o măsură
atât de dură încă de la început. Se poate repune pe rol, în termen de 6 luni.
4) În cazul în care numai una dintre părți nu se prezintă, cauza se va lua la
ordine, deoarece lipsa părții legal citate nu împiedică judecata cauzei. Instanța însă, chiar
dacă se prezintă matinalii prezenți, va analiza și excepțiile și apărările formulate de partea în
lipsă, formulate prin întâmpinare, cerere reconvențională, cererea de chemare în judecată etc.,
depinzând de poziția lor. Ceea ce este de subliniat este faptul că, deși partea a fost legal citată
nu se prezintă, nu absolvă instanța de obligația de a examina cererile făcute de ea. Ea nu
a renunțat la proces și nici nu a achiesat la pretențiile părții adverse, doar nu a venit, adică nu
și le poate susține verbal, dar dacă ele sunt făcute în scris și, de obicei, sunt (ori a depus
cererea de chemare în judecată dacă este reclamant, ori a formulat întâmpinare dacă este
pârât), atunci judecătorul va judeca procesul în lipsă, dar bazându-se pe acele apărări, iar,
dacă a cerut și probe, le va examina (art. 223 alin. (2), (1)).
Există o excepție, art. 921 NCPC. Dacă reclamantul nu se prezintă la procesul de
divorț, cererea e respinsă ca nesusținută.
A doua ipoteză. Apel care presupune o amânare.
2. Cauzele de amânare
La început, se face o listă de amânări pentru cauzele care se amână fără dezbateri. Nu avem
citare legală, un martor e bolnav, nu au venit informațiile de la instituții etc. În
completurile colegiale se pot lua de un judecător, pentru că fac un act de administrare, nu de
dezlegare. Anterior s-a menționat faptul că acele cauze care pot fi amânate fără discuții, astfel
încât de la începutul ședinței, sunt luate cu prioritate.
1) Amânarea judecății prin învoiala părților, art. 221 NCPC
Acest lucru înseamnă că părțile, de comun acord, decid să amâne procesul. Ele nu
trebuie să dea o justificare- se poate da o singură dată în cursul procesului. Dacă
părțile, după ce au cerut o astfel de amânare, solicită tot o amânare prin acord, instanța
va suspenda procesul. Instanța este obligată să constate suspendarea, altfel se încalcă
principiul contradictorialității și al dreptului la apărare.
- poate solicita judecarea în lipsă: intervenientul principal, cel introdus forțat în cauză,
cel arătat ca titular al dreptului. Nu este posibilă continuarea judecății numai pt că
cel chemat în garanție a cerut judecata în lipsă și apoi nu s-a mai prezentat. La fel
este și situația intervenientului accesoriu.

Părțile principale trebuie să fie toate de acord. Intervenientul accesoriu nu contează.

2) Amânarea din cauza lipsei de apărare, art. 222 NCPC

Această amânare se poate acorda numai excepțional, pentru motive temeinice care NU
sunt imputabile părții sau reprezentantului ei. Deci, apropo de ce s-a discutat anterior, partea
trebuie să nu aibă apărare, dar acest lucru trebuie justificat temeinic și motivul temeinic să nu
fie imputabil părții și nici reprezentantului acestuia. Nu intră în această ipoteză:
a. cazul în care partea revocă mandatul avocatului inainte de 10 zile după
care zice că în 10 zile nu are cum să găsească avocat (ar fi trebuit să-l revoce mai devreme
ca să-și găsească avocat din timp. Cazul este temeinic, căci este logic că nu ai cum să-ți
găsești avocat în 10 zile, dar este imputabil părții în acest caz);
b. situația în care partea zice că nu a angajat avocat, pentru că nu are bani
(nu este motiv temeinic, pentru că trebuia să ceri ajutor judiciar). Poate să fie motiv temeinic
dacă s-a întâmplat ceva pe parcurs, partea demonstrează că avea bani pentru avocat, nu avea

3
nevoie să facă cerere de ajutor judiciar, pentru că era o persoană solvabilă, dar a avut o
cheltuială neprevăzută, o stare de necesitate și a trebuit să amâne judecata câteva săptămâni
până va avea din nou sumele necesare.
În orice caz, atunci când instanța refuză amânarea judecății pentru un astfel de
motiv, va amâna totuși, la cererea părții, pronunțarea pentru a da posibilitatea formulării
unor concluzii scrise de către avocat.

3) Cazuri de amânare care NU sunt expres prevăzute de lege

- (I) avocatul recalcitrant va fi dat afară din sală și se va amâna procesul (art. 217
alin. (9)).
- (II) foarte multe amânări indicate de procedura de administrare a probelor. De
exemplu, atunci când este cerută proba cu interogatoriu sau cu proba cu martori. Instanța
încuviințează proba, dar trebuie să amâne, pentru că trebuie să citeze martorii sau să citeze
partea care trebuie să vină la interogatoriu..
4) O altă amânare poate fi provocată de o cerere de abținere si atat, nu si
recuzare, pentru că nu se poate trece mai departe. La recuzare se poate.
5) Amânarea provocată de încercarea de împăcare a părților
Conform art. 227 alin. (1) judecătorul poate dispune chiar prezența părților la proces
(chiar dacă nu suntem în prezența unui proces de divorț unde oricum părțile sunt obligate să
fie prezente personal). Este motiv de amânare, pentru că dacă părțile sunt reprezentate de
avocați și nu sunt prezente personal și judecătorul spune că el vrea să vorbească cu părțile, nu
cu reprezentanții, ele trebuie citate.
De asemenea (alin. (2)), în litigiile care fac obiectul procedurii de mediere
judecătorul poate invita părțile să participe la o procedură de informare cu privire la
semnificațiile medierii. Aceasta nu este obligatorie, judecătorul doar le arată faptul că pot să
uzeze de această metodă. Dacă una dintre părți nu este interesată se trece mai departe.
Pe lângă amânare, se suspendă procesul și se poate repune pe rol fără plata
taxelor de timbru. Nu curge termenului pentru perimare timp de 3 luni. Se pot returna
taxele de timbru pentru sesizarea instanței, dacă are loc împăcarea.
- dacă părțile ajung la o înțelegere în timpul medierii se pronunță o hotărâre de
expedient prin care se consfințește înțelegerea lor, care poate fi atacată cu recurs pt motive de
procedură.
3. Ordinea de desfășurare și ordinea în care se dă cuvântul părților
Trebuie înțelese cu atenție, pentru că sunt chestiuni de uzanță. Ordinea ar fi următoarea:
- Examinarea (I) excepțiilor;
- Administrarea (II) probelor;
- Dezbaterea cauzelor – (III) darea cuvântului.
Însă, pe orice problemă trebuie stabilit cum se ia cuvântul. Conform art. 216 alin. (2):
președintele dă cuvântul mai întâi (1) reclamantului, apoi (2) pârâtului, precum și (3)
celorlalte părți din proces, în funcție de poziția lor procesuală. Deci întâi vorbește
reclamantul, apoi pârâtul și apoi ceilalți, dar pentru ceilalți nu menționează nimic, nicio
ordine. Legiuitorul revine apoi și spune ca (ultimul) reprezentantul Ministerului Public va
vorbi cel din urmă, în afara de cazul în care chiar el a pornit acțiunea, când este reclamant
și va vorbi primul.

În sinteză, ordinea luării cuvantului agregată este următoarea:

1. Reclamantul / procurorul, daca dumnealui a initiat procesul
2. Intervenientul principal, daca exista / titularul aratat al dreptului, daca exista si nu
a devenit parat (daca are pozitia de intervenient principal : când reclamantul nu este
de acord sau cel arătat titular nu consimte)

4
 3. Intervenientul accesoriu pentru reclamant, daca exista
4. Chematul in garantie pentru reclamant, daca exista
5. Paratul / titularul aratat al dreptului, daca exista si a devenit parat
6. Intervenientul accesoriu pentru parat, daca exista
7. Chematul in garantie pentru parat, daca exista
8. Procurorul, daca nu a initiat procesul

/!\ ATENȚIE: instanța poate da cuvântul în (I) replică, adică fiecare dintre aceste părți
poate lua cuvântul de mai multe ori în proces.. Există apoi și posibilitatea de a vorbi din nou
în (II) duplică.
În legătură cu pledoaria, judecătorul poate dispune limitarea timpului, conform art.
216 alin. (4) NCPC.
Dincolo de dezbaterile orale, există și instituția concluziilor scrise. Se pot face în 2
ipoteze: înainte sau după dezbateri. Înainte se fac când judecătorul acordă un termen exclusiv
pentru dezbateri. Poate pune în vedere să depună concluzii cu 5 zile înainte. Sau se termină
cercetarea și tot atunci au loc și dezbaterile. Atunci judecătorul poate acorda amânarea
pronunțării. Nu pot introduce excepții, probe, înscrisuri, motive, mijloace de apărare noi etc.
După ce se epuizează cercetarea procesului se acordă un termen numai în vederea
dezbaterilor pe fond a pricinii. Înainte de acest termen, părțile depun concluziile scrise.. De
aceea, art. 244 NCPC prevede formularea concluziilor scrise înainte de dezbateri. Asta NU
înseamnă că nu pot fi depuse concluzii scrise și după. Astfel, art. 394 NCPC arată faptul că,
dacă va considera necesar, instanța poate cere părților, la închiderea dezbaterilor (deci după
pledoarii), să depună completări la notele întocmite și depuse anterior. Adică este posibil ca
din dezbateri să reiasă unele teze juridice neprinse până atunci.
4. Repunerea pe rol
De exemplu, completul de apel e divergent. Se face complet de divergență și se repune
cauza pe rol și se judecă în 3 (primii 2 împreună cu unul). Cei 2 pot reveni în completul de
divergență asupra primei hotărâri.
Completul, oricare, poate să-și dea seama că mai are nevoie de probe sau nu a
soluționat o excepție sau nu a dat destulă importanță unei probe sau nu s-a pronunțat asupra
ei.
La recuzare, se poate judeca, dar nu se pronunță. Noul complet repune pe rol cauza.
Judecătorul își pierde calitatea și cel nou repune cauza pe rol.
5. Primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate (obs. si pot
pune concluzii. Nu se aplică în cazul amânării, abţinerii/in cazul in care instanta nu este
legal constituita)
Este un termen limită până la care
Pârât Reclamant Instanţa
a.– poate chema terți în - a. poate invoca excepţia de • își verifică din oficiu
proces, dacă întâmpinarea nu era necompetenţă materială şi competența materială,
obligatorie (dacă era obligatorie, teritorială exclusivă generală și teritorială
odată cu ea); b. Poate propune probe noi față exclusivă, cu aceeași nouă
b. poate invoca de cele indicate în cerere. observație! La acest termen,
excepţia de necompetenţă Acestea pot fi doar probe care instanța va da o încheiere
materială şi teritorială exclusivă rezultă fie din apărările pârâtului interlocutorie prin care își
c. invocă nulități relative prin întâmpinare fie din constată competența.
cu privire la neregularitățile modificarea cererii. • verifică identitatea părților și
săvârșite până la începerea c. Poate să îşi modifice cererea calitatea de reprezentant
judecății, dacă întâmpinarea nu de chemare în judecată și poate (dacă este cazul, adică dacă
era obligatorie; propune dovezi noi cu privire la există procură, dacă
d. formulează cerere modificare (!!! Primul termen la îndeplinește forma prevăzută
reconvențională, dacă care reclamantul este legal de lege, dacă avocatul chiar

5
întâmpinarea nu era obligatorie
e. poate propune probe, dacă
întâmpinarea nu este obligatorie,
sub sancțiunea decăderii
citat!!!). Dacă prin cerere nu ai
cerut nicio probă și ceri acum,
acelea nu sunt probe noi.
- cu acordul părților, modificarea •
poate avea loc și după acest
termen dar numai în fața primei
instanțe.Acordul trebuie să fie
expres. Celelalte cazuri prevăzute
de art 204 alin 2 (îndreptare erori
materiale, mărire și micșorare
cuantum, solicitare contravaloare
obiect pierdut, înlocuire cerere în
constatare) se pot face până la
închiderea dezbaterilor în prima
instanță. Dacp nu reprezintă
pretentii noi se pot face și în apel.
este avocat (dacă nu, se
anulează toate actele de
procedură, art. 219 NCPC).
estimează durata procesului,
art. 238.- prin încheiere. Nu
există sancţiune dacă este
încălcat, dar se poate plange la
CEDO pt nerespectarea
termenului rezonabil
• + instanta si partile pot invoca
excepția conexității

6. Încheierile de ședință
Definite: Încheierile de ședință sunt acte procedurale ale instanței care se întocmesc
la fiecare termen care au natura unor procese-verbale, în care se consemnează ce s-a
discutat și decis la fiecare dintre termene. Are valoare de hotărâre, dar nu una finală.
Dacă se amână pronunțarea, se face încheiere (de dezbateri), iar în partea
introductivă nu se va mai menționa conținutul dezbaterilor, art. 425 alin. (1) lit. a).
Redactarea încheierilor se face de către grefier (act al grefierului+ semnătură a
judecătorului) pe baza notelor de ședință și dacă este cazul al înregistrărilor ședinței. Art. 231
și 232 NCPC spun că la fiecare ședință grefierul de ședință ia note cu privire la tot ce au
spus părțile și la ce a decis instanța în acea ședință. Aceste note pot fi puse la dispoziția
părților la cerere, >nu din oficiu<.
Notele pot fi contestate cel mai târziu la termenul următor și acestea se confruntă
cu înregistrările.
Avem trei categorii de acte (ale grefierului):
a. notele, care trebuie sa fie exhaustive (în limita consemnării) și trebuie să
scrie tot ce s-a spus. se predau obligatoriu părților, dar doar la cerere. “Reclamantul
invocă respingerea excepției de necompetență pentru a, b, c, d”.
b. înregistrările. Poate fi obținută o copie, dar doar la cerere, dacă instanța
apreciază că este cazul.
c. încheierea, care practic rezumă tot ce s-a întâmplat. “Reclamantul solicită
respingerea excepției de necompetență” și restul se află în note.
Din punctul de vedere al NCPC, încheierea este o veritabilă hotărâre judecătorească.
Acest lucru nu este o metaforă, este chiar riguros, pentru că, dacă ne uitam la cum se definesc
hotărârile judecătorești, ele sunt de 3 feluri:
- încheieri;
- sentințe;
- decizii.
Încheierile sunt hotărâri judecătorești (ca regim), care intervin în cursul unui proces, nu
sunt hotărâri finale și nu dezleagă fondul. Acest lucru este important de reținut, pentru că
încheierilor, în ceea ce privește soluțiile ce se adoptă prin ele, li se aplică în totalitate
regulile de la hotărârea judecătorească, inclusiv cele privind eventualul conflict de
divergență între judecători. Deci toate regulile ce se aplică legiferării în cazul judecății, se
aplică și atunci când se adoptă măsuri prin încheiere.
În realitate, unele măsuri luate prin încheiere necesită niște dezbateri și deliberări ce
durează 20 de secunde sau chiar din priviri (amânare pentru lipsă de procedură: o decizie pe

6
 loc, pentru că procedura nu este legal întocmită, se dispune refacerea procedurii și acordarea
termenului. Sunt trei decizii, de fapt).
.
6.1. Regimul încheierii de dezbateri
În ceea ce privește hotărârile, există o anumită încheiere care se numește încheiere de
dezbateri și pentru a i se înțelege semnificația trebuie prezentată următoarea regulă: cele
consemnate în ședința în care instanța rămâne în pronunțare pentru a dezlega litigiul, nu
mai sunt consemnate într-o încheiere separată, pentru că ele se consemnează chiar în
hotărârea judecătorească, în partea expozitivă a hotărârii judecătorești. Deci acesta este un
termen la care nu se face încheiere (art. 233 alin. (3)).
Dar, dacă instanța nu se pronunță chiar în acea zi, adică după finalizarea
dezbaterilor și amână pronunțarea, atunci se redactează încheierea, iar în hotărârea
judecătorească nu se vor mai cuprinde cele întâmplate, cele menționate la termenul la care a
avut loc judecata, ci se va scrie doar o propoziție care va spune “dezbaterile au fost
consemnate în încheierea de la data de …, care face corp comun cu prezenta hotărâre”.
Acea încheiere se numește încheiere de dezbateri. Ea face corp comun cu hotărârea,
pentru că altfel hotărârea nu ar avea o parte din ea și se comunică împreună cu hotărârea (art.
425 alin. (1) lit. a).
Dacă acea încheiere nu este semnată sau lipseste, hotărârea este nulă, pentru că nu
se poate verifica de către instanța superioară: compunerea completului în fața căruia au
avut loc dezbaterile, ce au spus părțile cu ocazia dezbaterilor, cine a fost prezent cu ocazia
dezbaterilor, nu poate fi verificat nimic.
Totuși dacă și în ipoteza amânării pronunțării, dezbaterile au fost consemnate în partea
introductivă a hotărârii sancțiunea va fi evitată.
Încheierea de dezbateri are un regim foarte important, iar ea se redactează atunci
când instanța decalează momentul pronunțării, (se amână pronunțarea cu până la 15
zile).
6.2. Forma încheierii
Aidoma unei hotărâri judecătorești, numai că ea cuprinde doar mențiunile referitoare
la hotărârile ce s-au luat la acel termen. Clasificare încheieri premergatoare in:
interlocutorii/preparatorii
Încheierile interlocutorii Încheierile preparatorii
Definiție Instanța dezleagă excepții Instanța adoptă măsuri doar pentru administrarea
procesuale, incidente procedurale sau judecății (a nu se confunda cu masurile
alte chestiuni litigioase. administrative, care nu au caracter judiciar), fără
a dezlega chestiuni litigioase.
Caracteristică Asupra deciziilor adoptate, instanța Instanța NU este legată de măsurile adoptate,
NU poate reveni. Sigur, ele pot fi putând reveni asupra lor, însă motivat.
controlate în căile de atac, dar
instanța care le-a adoptat, indiferent
că rămâne aceeași compunere sau se
schimbă, nu mai poate reveni.
Exemple 1) Încheierea prin care s-a 1. Încheierea prin care s-a estimat durata
respins excepția necompetenței; procesului; în faza de cercetare a procesului,
2) Încheierea prin care s-a instanța estimează la primul termen durata
admis intervenția principală, procesului, numai că această estimare poate fi
accesorie sau o cerere de chemare modificată, conform art. 238 alin. (2) NCPC;
în garanție; 2. Încheierea prin care se încuviințează
3) Încheierea prin care se probele. Este posibil, ca urmare a
respinge excepția prescripției; administrării unor probe, unele probe care

7
 4) Încheierea prin care se păreau utile să devină ulterior inutile. De
respinge excepția lipsei calității exemplu, la interogatoriu, pârâtul recunoaște o
procesuale pasive (dacă se admite serie dintre pretențiile sau spusele reclamantului
hotărârea de respingere a cererii de și atunci proba cu martori ar putea să devină
chemare în judecată, nu mai dai inutilă, întrucât nimeni nu s-ar fi așteptat ca
încheiere, pentru că sunt pârâtul să fie de acord, așa că anterior
peremptorii). interogatoriului se admisese proba cu martori
(pentru că se așteptau ca pârâtul să nege tot, astfel
încât să fi avut nevoie de proba cu martori).
Așadar, judecătorul poate reveni motivat
asupra administrării unor probe, dacă acestea
nu mai sunt utile în cauză.

/!\ PRECIZARE: încheierea de încuviințare a

probelor are și ea anumite aspecte care NU
sunt deloc preparatorii, de exemplu dacă
proba este legală sau nelegală. Dacă există o
dispută între părți referitoare la admisibilitatea
sau inadmisibilitatea probei cu martori, iar
instanța o tranșează, acea încheiere, sub acel
aspect, este interlocutorie. Un alt lucru este dacă
proba mai este sau nu utilă în raport de derularea
celorlalte probe, care este o chestiune de bună
administrare, dar niciodată instanța nu va mai
putea reveni asupra deciziei privind
legalitatea. Sunt două lucruri total diferite.
3. încheierea prin care se dispune aducerea unui
dosar de la o altă instanță
4. încheierea de repunere a cauzei pe rol
5. *Boroi: încheierea prin care se dispune
conexarea

6.3. Regimul căilor de atac

REGULA: încheierile premergătoare se atacă odată cu fondul, daca nu exista o
prevedere expresa contrara.
Daca o parte declara apel direct de la momentul dării incheierii, se respinge ca
inadmisibil/prematur.
EXCEPȚIE TIP 1: posibilitatea atacării unei încheieri pe cale separată.
1) încheierile date asupra cererilor de suspendare a procesului- poate fi
atacată cu recurs la instanța superioară în afara de cazul în care este pronunțată de ICCJ când
încheierea este definitivă.
2) cererea de suspendare a executării provizorii;
3) încheierea de anulare a cererii de chemare în judecată în procedura
regularizării. - reexaminare.
4) încheierea de scoatere la vânzare a bunurilor prin învoială sau prin executor
judecătoresc pronunțată în cadrul procedurii partajului judiciar
Observație: dosarul se înaintează în copie certificată! Dacă există o chestiune
litigioasă asupra admisibilității atacării pe cale separată, instanța nu trimite tot dosarul, ci
doar încheierea. Dacă instanța vede că e întemeiat, cere copia certificata a intregului dosar
(art. 234).

8
 EXCEPȚIE TIP 2: încheieri care nu sunt supuse niciunei căi de atac.
1) încheierea prin care se soluționează abținerea sau se admite recuzarea;
2) încheierea prin care instanța învestită cu o cerere de strămutare suspendă
judecata pricinii a cărei strămutare se solicită (art. 143 alin. (2)).
3) încheierea prin care se constată administrarea probelor asigurate (art 362. alin
2)
4) încheierea prin care se admite contestația privind tergiversarea procesului
5) încheierea prin care se soluționează cererea de recuzare a arbitrului
6) încheierea prin care se dispune suspendarea executării până la soluționarea
cererii de recuzare a executorului judecătoresc.
[De reținut aceste exemple]
Sunt și situații când actele finale sunt încheieri, în anumite procese unde nu se
analizează fondul. În procedura necontencioasă de exemplu (art. 533), la măsurile
asiguratorii.

Există și încheieri care nu au caracter premergător, ci ele constituie actul final al

judecății unei cereri:
1. încheierea asupra cererii de reexaminare a măsurii de anulare a cererii de
chemare în judecată
2. încheiere dată asupra cererii de asigurare a probelor
3. încheiere asupra cererii de îndreptare a erorilor materiale.

SECȚIUNEA II – ETAPA CERCETĂRII PROCESULUI

Procesul are două faze: faza cercetării procesului și faza dezbaterii. Faza cercetării este
cea mai amplă, dezbaterile nu sunt decât ultimul termen la care părțile pun concluzii pe
fond. Până acolo 1, 2, 3 sau 10 ani cât durează un proces este faza de cercetare. Conform art.
237 CPC, în faza cercetării, instanța:
a. rezolvă excepții invocate de părți sau din oficiu;
b. examinează cererile de intervenție;
c. examinează fiecare pretenție și apărare;
d. dispune măsuri asiguratorii;
e. se pot încheia tranzacții sau renunțări;
f. încuviințează și administrează probele;
g. dorința de împăcare a părților;
h. alte măsuri necesare lămuririi judecătorului.
În faza de cercetare a procesului, judecătorul se lămurește cu privire la ce vrea
reclamantul, ce vrea pârâtul, ce vor terții care apar în proces, se lămurește sub aspectul
situației de fapt, în sensul că administrează toate probele, iar după acest „bagaj de informații”,
ascultă părțile în etapa dezbaterilor unde se pun concluziile pe fond. Munca, practic, se face
în această fază (care pregătește dezbaterile finale, urmând apoi numai deliberarea și
pronunțarea).
Se poate ca procesul să se încheie în faza cercetării, dacă se admit excepții
peremptorii. Sau părțile încheie o tranzacție, sau reclamantul renunță la judecată, la drept,
apare o achiesare.
1. Locul cercetării procesului
Conform art. 240 NCPC faza cercetării procesului are loc în ședință publică. Reguli
privind cercetarea procesului
1) Instanța estimează durata procesului;
2) Instanța stabilește dacă administrarea probelor se face de către avocat
sau consilier juridic. Există în NCPC posibilitatea ca avocații sau consilierii juridici să

9
administreze probele, prin derogare de la regula că probele se administrează de către instanță.
Este necesar ca toți să aibă avocați sau consilieri juridici și ca toți să fie de acord.
/!\ Dacă se procedează la administrarea probelor de către avocați sau consilieri juridici
se poate cere restituirea a 50% din taxa judiciară de timbru. Există un avantaj pecuniar
semnificativ de a proceda la astfel de administrare (art. 239).
Termenele sunt scurte, chiar de la o zi la alta (doar dacă părțile au termenul în
cunoștință), numai pentru motive temeinice se pot acorda termene mai îndelungate.
Dacă se renunță la cerere sau la drept și se încheie o tranzacție, nu se mai intră în
faza dezbaterilor și tot în faza cercetării se dă o hotărâre finală (art. 243).
După parcurgerea etapei cercetării, dacă judecătorul se consideră lămurit asupra
probelor, nu mai consideră că sunt probe de administrat, excepții de soluționat, probe
prealabile, dă o încheiere prin care declară cercetarea procesului închisă și poate fixa
termen distinct pentru dezbaterea pe fond (art. 244).
/!\ Dacă judecătorul constată închisă cercetarea, prin încheiere, la acel termen poate să
deschidă dezbaterile și poate să dea alt termen din oficiu sau la cerere..
Dacă dă alt termen, părțile pot depune concluzii scrise cu 5 zile înainte.

SECȚIUNEA III – Excepțiile procesuale

1. Aspecte generale privind excepțiile procesuale
Le definim drept aparari lato sensu (totalitatea mijloacelor procesuale folosite pentru
respingerea pretentiilor reclamantului).
Într-un proces, apărările sunt de două feluri: aparari de fond si exceptii procedurale
(art. 31).
1.1. Apărări de fond
Apărările de fond sunt cele prin care pârâtul tinde să obțină respingerea pretențiilor
reclamantului ca neîntemeiate sau nefondate.
Combate existența faptelor susținute de partea adversă (apărare de fapt pe fond) sau
se apără că, deși conținutul faptic este acesta, încadrarea este alta (apărare de drept pe
fond). Ele pot fi:
a. Apărări de fond întemeiate pe drept
b. Apărări de fond întemeiate pe situații de fapt

1.2. Apărările procedurale

Sunt sinonime cu excepțiile procesuale. Art. 245 NCPC. Excepțiile procesuale sunt
mijloace de apărare care privesc:
- încălcarea normelor de organizare;
- încălcarea normelor de competență;
- încălcarea normelor de procedură propriu-zise;
- încălcarea normelor privind exercițiul dreptului la acțiune.
Unele vizează clar procedura (declinarea de competență, constituirea completului,
necitarea părții), dar unele vizează exercițiul dreptului la acțiune (calitatea, interesul,
capacitatea, prescripția), unde faci apel la dreptul substanțial. Dar NU se confundă cu
apărările pe fond. Nu pui în discuție dreptul.
Au o caracteristică permanentă: nu se analizează în fond pretențiile deduse judecații.
Esența lor este că nu privesc analiza în fond, ele tind fie la amânare, fie la suprimarea
demersului judiciar, dar niciodată cu punerea în discuție a problematicii de fond.
Ca natură juridică sunt apărări procedurale

10
 2. Distincție între apărările de fond și excepții procedurale
Contează, pentru că au un regim de soluționare distinct, adică excepțiile procesuale sunt
supuse unor alte reguli de soluționare decât de apărările de fond.
- Apărările de fond se evidențiază și își găsesc soluția în hotărârea finală.
- Excepțiile procesuale se soluționează mereu înainte de dezbaterea în fond și
numai dacă sunt respinse se mai ajunge la dezbaterea în fond. Ceea ce înseamnă că
trebuie cunoscută foarte bine diferența, pentru că, dacă o apărare de fond este discutată
înainte de discutarea excepției, este motiv de NULITATE sau dacă o excepție procesuală
este discutată odată cu fondul, avem iar caz de NULITATE. Se rezolvă prin încheiere.
Capcana vine de la o serie de apărări de fond care poartă în conținutul denumirii lor
cuvântul excepție, dar ele nu sunt excepții.
A nu se confunda cu
Apărări pe fond Incidente prejudiciale
• excepția de neexecutare • excepția de neconstituționalitate
• exceptio mali processus • Excepția de nelegalitate (nu
• exceptio plurium concubentium nulitate) a actului administrativ
• excepția nulității actului juridic • Excepția trimiterii preliminare la
(inclusiv cel administrativ individual) CJUE
• compensația legală • Pronunțarea unei hotărâri
• beneficiul de discuțiune prealabile privind dezlegarea unei
probleme de drept.

3. Clasificarea excepțiilor procesuale

3.1. După obiect

Excepții procesuale de procedură
• perimarea
• necitarea,
• nerespectarea dreptului la apărare
• nerespectarea contradictorialității
• necompetența
• necomunicarea
Cele mai multe dintre aceste excepții nu
duc la respingerea acțiunii, dar unele au
și această finalitate (efect peremptoriu),
precum perimarea.
Excepții procesuale de fond
- vizează lipsuri (vicii) ale exercițiului dreptului
la acțiune, fără a se pune în discuție fondul, iar
dacă se admit, procesul este finalizat (respins).
Sunt 4, care coincid cu cele 4 condiții de
exercițiu ale dreptului la acțiune: existența unei
pretenții, interesul, calitatea și capacitatea:
a. lipsa actualității dreptului, când
dreptul este pus sub o condiție sau un termen;
b. lipsa interesului cu totul sau a
actualității interesului (prematuritate);
c. lipsa calității (active sau pasive);
d. lipsa capacitații de folosința sau
de exercițiu.
Acestea sunt cele 4 mari excepții de fond,
dar mai sunt și altele (tot de fond):
a. prescripția.
b. autoritatea de lucru judecat.
c. excepția privind caracterul
subsidiar al acțiunilor în constatare. Condiție
de exercițiu a acțiunii în constatare, pe lângă
cele 4 generale;

11
 d. lipsa procedurii prealabile.

/!\ A NU se confunda excepțiile de fond cu apărările de fond.

Excepțiile de fond au o legătură cu fondul, prin intermediul condițiilor de exercițiu
ale dreptului la acțiune, iar aceasta este o componentă a dreptului subiectiv. Ele au un fel
de transfer juridic spre fond, dar nu sunt apărări de fond, pentru că nu pun în discuție
dreptul (cine are dreptate).
Există în doctrină și o tendință greșită de a crea o anumită categorie intermediară de
mijloace de apărare, care nu sunt nici apărări de fond și nici excepții și se numesc 3)
INADMISIBILITĂȚI. În concret, este vorba despre două cazuri:
a. Inadmisibilitatea unei acțiuni în constatare atunci când ai acțiune în
realizare. Într-adevăr, aceasta este respinsă ca inadmisibilă, dar mijlocul procesual care
conduce la respingerea ca inadmisibilă nu este o inadmisibilitate, ci este o excepție a
inexistenței unei condiții de exercițiu speciale a acțiunii în constatare, anume cea de a fi
subsidiară.. Deci, inadmisibilitatea, spunem noi (ceilalți, partea corectă a doctrinei), nu este
un mijloc de apărare, ci este un efect al admiterii unei excepții de fond
b. Dacă există o încheiere sau o hotărâre care nu este susceptibilă de nicio
cale de atac (hotărârea de declinare a competenței sau de strămutare, care se dau fără nicio
cale de atac), oricine poate face apel.. De fapt, aici avem o inexistență a dreptului. Tot o
chestiune de excepție de fond este, dar se va finaliza prin respingerea ca inadmisibilă a
cererii de apel.
Pentru noi, inadmisibilitatea este un efect!, nu o excepție, nu cauza. Dacă ataci o
declinare, ți se respinge ca inadmisibilă. De ce este importantă? Excepțiile de fond, ca regulă,
sunt peremptorii. Opresc procesul prin respingere, anulare, inadmisibilitate etc.
3.2. După efectul spre care tind
1) Excepții dilatorii: tind la amânarea procesului, dacă sunt admise.
2) Excepții peremptorii : tind la finalizarea procesului prin respingerea (fără
analiza pe fond, deci nu ca neîntemeiată) sau anularea procesului, dacă sunt admise.
3) Exceptii declinatorii: reprezintă o categorie de excepții recunoscută doar de o
parte din doctrină (nu și de noi), ideea fiind că acestea trimit dosarul de la o instanta la alta.
Retinem ca doctrina noastră le include în categoria excepțiilor dilatorii.
Nu există o rețetă pentru a stabili care sunt dilatorii și care sunt peremptorii, nici măcar
la competență.
La normele de competență teritorială și materială, admiterea conduce la amânarea
procesului, pentru că procesul va continua la o altă instanță.
Dacă vorbim despre competența generală și competent este un organ fără activitate
jurisdicțională, soluția va fi de respingere a cererii, deci efectul este peremptoriu.
Dacă cererea va fi de competența altui stat, soluția tot de respingere a cererii va fi, deci
caracterul este tot peremptoriu.
De principiu, excepțiile de fond conduc, prin natura lor la un efect peremptoriu,
pentru că ele vizează inexistența unei condiții de exercițiu a acțiunii, iar dacă se constată
această lipsă, înseamnă că acțiunea nu are șansă, deci trebuie respinsă.
4) Ceea ce trebuie reținut este că sunt o serie de excepții cu caracter mixt, în
sensul că încep printr-un efect dilatoriu, care ulterior se poate transforma într-unul
peremptoriu. Exemple:
a. Lipsa dovezii calității de reprezentant, art. 82, când instanța constată lipsa
dovezii calității celui care a acționat în numele părții, va da un termen scurt pentru

12
 acoperirea lipsurilor. Începe printr-o amânare, iar dacă aceasta nulitate nu se acoperă
intervine efectul peremptoriu (cererea va fi anulată).
b. Lipsa capacității de exercițiu, art. 57 alin. (5), când instanța constată că
actul de procedură a fost întocmit de o persoană lipsită de capacitate de exercițiu, va acorda
un termen pentru confirmarea lui. Dacă nu este confirmat, va dispune anularea lui.
Începe printr-un efect dilatoriu, care tinde la paralizarea acțiunii, dacă nu este confirmat.
c. Taxele de timbru, OUG nr. 80/2013 spune că nu poți anula o cerere
netimbrată decât după ce, în prealabil, judecătorul stabilește suma care trebuie să fie
plătită și pune în vedere părții să o achite. Dacă în interiorul termenului, partea nu se
conformează, va interveni anularea cererii.
d. Lipsa semnăturii pe cererea de chemare în judecată și pe alte cereri, art.
148 alin. (5). Dacă nu este prezentă partea, se acordă un termen și, dacă nu semnează,
intervine nulitatea.
[De reținut aceste exemple! Examen!]
3.3. După caracterul normei
1) Excepții absolute: normele de ordine publică atrag nulități absolute, care se
vor invoca pe calea unor excepții absolute, de ordine publică.
Excepția Cine o poate invoca? Până când poate fi invocată?
- Părțile Regula: în orice stare a procesului, dacă prin lege nu se
- Instanța (din oficiu), prevede altfel. Totuși, această afirmație este prea categorică
- Procurorul (dacă pentru a fi adevărată.
participă la proces). Excepție: în recurs, poți invoca doar acele excepții care
permit dovada exclusiv cu înscrisuri noi. Dacă se invocă o
excepție care necesită dovedirea prin alte mijloace de probă,
nu este admisibilă.
/!\ Sunt excepții absolute care nu pot fi invocate decât într-
un anumit termen, iar nu în tot cursul procesului:
- Necompetența materială și necompetența teritorială
exclusivă, care pot fi invocate până la primul termen de
ABSOLUTĂ judecată la care părțile sunt legal citate și pot depune
(DE ORDINE concluzii.
PUBLICĂ) - La exceptia conexității, ea se invocă numai până la
primul termen de citare în a doua cauză.
- La excepția litispendenței, ea se invocă oricând, dar
doar în fața instanțelor de fond (inclusiv instanța de apel).
- Excepția de perimare (acea sancțiune care intervine
pentru neglijența părților în delăsarea procesului, în sensul
că părțile din vina lor nu mai fac acte de procedură, lipsind
de contradictorialitate procesul civil). Este o excepție
absolută, peremptorie, de proceudră. Această excepție nu
poate fi invocată direct în apel.+ toate cauzele de nulitate a
actelor de procedură trebuie invocate deodată sub
sancțiunea decăderii
- Partea care justifică Regula: cel mai târziu la primul termen de judecată, după
un interes. săvârșirea neregularității procedurale, dar, în orice caz,
RELATIVĂ înainte de a se pune concluzii în fond (deci se invocă în
(DE ORDINE
PRIVATĂ)
/!\ Există excepții care, etapa cercetării).
deși sunt relative pot fi - Excepții: unele excepții relative care nu pot fi invocate
invocate de oricare în etapa cercetării, pentru că sunt unele excepții care apar

13
 dintre părți! Exemplu: la ultimul termen, când instanța a închis cercetarea. De
- lipsa citării exemplu, una dintre părți nu a fost legal citată la
- lipsa dovezii calității termenul la care instanța a închis cercetarea (nu mai are
de reprezentant când să invoce decât în faza dezbaterilor, o să zică că la
- lipsa capacității de momentul la care s-a închis cercetarea el nu a fost legal citat
exercițiu. și va cere anularea încheierii de terminare a cercetării
procesului, revenirea în faza cercetării, readministrarea
probelor și apoi reînchiderea cercetării si acordarea unui
nou termen pentru dezbaterea pe fond).
OBS. Se aplică art. 178 alin. (3) în legătură cu excepția
nulității (relative a) unui act de procedură. Diferenta
față de regulă e că dacă ești prezent când se săvârșește
neregularitatea, trebuie să o invoci atunci și doar atunci.
Mai reținem și regula potrivit cu care toate posibilele
motive de nulitate trebuie invocate împreuna și
niciodată succesiv.
Un alt exemplu de excepție care apare direct în faza
dezbaterilor ar fi acela al completului greșit compus, cu
judecători incompatibili.
Alte excepții: lipsa dovezii calității de reprezentant poate
fi invocată în tot cursul procesului în fața aceleiași
instanțe, nu direct în calea de atac, art. 82 NCPC.
Lipsa capacității de exercițiu este tot relativă. Poate fi însă
invocată de oricine, în orice faza a procesului.
Lipsa citării este privată, dar poate fi invocată de oricine.
Excepțiile procesuale de fond sunt de obicei absolute, dar nu este o regulă foarte
dură, contraexemple fiind prescripția și capacitatea procesuală de exercițiu (excepții
relative);
2) Excepții relative: norme de ordine privată, care atrag nulități relative.
Pot fi invocate: cel târziu la primul termen după săvârșirea neregularității, numai
în etapa cercetării procesului, numai înainte de a pune concluzii pe fond.

Doctrina franceză mai aduce si teoria inadmisibilităților (fine de neprimire), întâlnită

în contenciosul administrativ. Acestea se pretind a semăna cu apărările de fond pentru că pun
în discuție dreptul substanțial, dar nu solicită discuție de fond, dar totuși pun în discuție
dreptul substanțial. Noi nu ne raportăm la această categorie, doctrina și practică
respingând-o, întrucât definiția se aseamănă în proporție foarte mare cu excepțiile procesuale
de fond.
Exemple: nerespectarea conditiei subsidiaritatii in cazul actiunilor in constatare,
formularea recursului impotriva unei hotarari definitive, formularea unei noi cereri de
stramutare pentru motive cunoscute la data solutionarii celei anterioare.
Cu privire la primul exemplu, reținem că acțiunea nu se respinge pe baza unei excepții de
inadmisibilitate, ci ca urmare a lipsei interesului.
Cu privire la excemplul cu strămutarea, iar, se respinge ca inadmisibilă noua cerere de
inadmisibilitate dacă nu exista elemente noi, dar aceasta e tot o excepție procesuală de
fond, care are la bază existența dreptului (și exercițiul acestuia).

14
 4. Reguli privind soluționarea excepțiilor
Devine foarte importantă cunoașterea naturii excepției, ultima clasificare (absolută sau
relativă), pentru că în funcție de cum este ea se răspunde la întrebarea cine poate s-o invoce și
în ce termen poate fi invocată.
Excepțiile sunt forme de manifestare a acțiunii civile, așa încât cel care le invocă
trebuie să justifice condițiile de exercițiu ale acțiunii, în special interesul în invocarea
neregularității.
/!\ A nu se confunda excepțiile cu criticile în căile de atac, chiar dacă excepția este de
ordine publică. Exemplu de capcană: ai invocat la prima instanță excepția lipsei calității
procesuale active a reclamantului (ordine publică), instanța o va respinge, faci apel, dar nu
invoci o critică cu privire la această excepție, ci numai critici referitoare la modul cum a fost
soluționat procesul pe fond, pentru că, după ce a respins excepția lipsei calității procesuale
active ale reclamantului, instanța a și admis cererea reclamantului. În schimb, în cursul
procesului de apel spui “invoc lipsa calității procesuale active a reclamantului din nou,
pentru că este o excepție de ordine publică și o pot invoca în orice stare a procesului”,
instanța va spune că, într-adevăr, poate fi invocată în orice stare a procesului, dar excepția a
fost deja invocată și s-a respins, iar împotriva hotărârii trebuia făcut apel, iar în apel trebuia
motivat în 30 de zile de ce există un dezacord.
Dacă nu s-a făcut o critică, acea problemă dezlegată la prima instanță a rămas
definitivă. Instanța de apel nu mai poate rezolva această reinvocare a excepției, pentru că deja
există autoritate de lucru judecat cu privire la ea, fiind soluționată în prima instanță și
necriticată în termen de 30 de zile de la publicare. Textele trebuie coroborate, nu scoase din
context.
Ce altă alternativă mai aveai? Putea să nu zici nimic cu privire la excepția lipsei
calității procesuale active in prima instanta și sa astepti s-o invoci direct în apel, pentru că
nu există o decizie a primei instanțe care să fi tranșat problema, nu există autoritate de lucru
judecat. Astfel, te încadrezi în formularea ”în orice stare a procesului” (în prima situație te
încadrai în termen, dar degeaba, pentru că chestiunea a fost deja tranșată). În al doilea caz,
într-adevăr, unul care este de rea-credință și lasă acest lucru ca un as în mânecă este mai
câștigat decât unul de bună-credință, dar care nu are o gândire atât de complexă și nu
jonglează cu aceste noțiuni, care va pierde din neștiința de a administra procesul.
Art. 247 NCPC- dacă excepțiile absolute nu sunt invocate când sunt cunoscute,
părțile răspund pt daunele pricinuite. Deci nu intervine decăderea.
Regula: excepțiile (procesuale de procedură și de fond) se soluționează înainte de cercetarea în fond a
cauzei
De aceea, excepțiile au faima de a amâna procesul sau de a-l stopa fără a se discuta pe
fond cine are dreptate până la urmă, dezbaterea excepției fiind prealabilă chiar și
probelor. Ea se desprinde din art. 248 NCPC, care la alin. (1) spune că instanța se va
pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură, precum și celor de fond (nu zice care mai
întâi), care fac inutilă administrarea în tot sau în parte a unor probe sau, după caz, cercetarea
în fond a cauzei.
Chiar spune textul la alin. (3) că, dacă pentru rezolvarea unei excepții este necesară
amânarea (probe complexe sau discuții adiționale), procesul se va amâna, exclusiv pentru
soluționarea acelei excepții. Ce vrea să spună legiuitorul? Vrea să spună că, dacă pentru o
anumită excepție este necesară fie administrarea unor probe, fie pur și simplu o dezbatere mai
amplă, nu înseamnă că se derogă de la regula că excepția precedă fondul. Se păstrează regula,
atât că se vor acorda termene pentru rezolvarea sa..

15
 4.1. Derogare: unirea soluționării excepției cu administrarea probelor sau cu
fondul cauzei
În acest caz, se derogă de la regula rezolvării anticipate, înainte de administrarea
probelor și de dezbaterea fondului, iar excepția se va uni fie cu administrarea probelor, caz
în care judecătorul o va soluționa după ce s-a terminat administrarea probelor (după
terminarea cercetării procesului) fie, mai mult decât atât, o va uni chiar cu fondul, ceea ce
înseamnă că se va pronunța asupra ei odată cu soluția pe fond.
/!\ Dacă decide să o unească cu fondul, nu înseamnă că excepția se topește în fond.
Ea trebuie soluționată, trebuie să existe o pronunțare și de cele mai multe ori va exista o
pronunțare care va spune întâi soluția pe excepție și apoi soluția pe fond. NU trebuie trasă
concluzia că unirea cu fondul îl absolvă pe judecător de a mai soluționa excepția. Excepția
rămâne, atât că momentul în care judecătorul se va pronunța a fost deplasat după dezbaterile
în fond, la deliberarea finală.
Dacă soluția pe excepție este de respingere, atunci se soluționează fondul.Respingerea
excepției nu duce neapărat la admiterea fondului, soluția depinzând de celelelate apărări.
Dacă soluția pe excepție este de admitere, de obicei, se respinge fondul.
Pentru a exista o astfel de unire fie cu probele, fie cu fondul, trebuie îndeplinite 2
condiții cumulative:
- pentru judecarea excepției este (I) necesară administrarea de probe;
- (II) aceste dovezi sunt comune cu cele necesare pentru finalizarea cercetării
procesului sau chiar cu soluționarea fondului.
Exemplu: lipsa calității procesuale active în procesele privind acțiunea în revendicare:
identitatea reclamantului este legată de existența titlului de proprietate. Administrarea
probei cu titlu de proprietate este o probă care este necesară și pentru excepție, dar și pentru
fond, astfel încât se poate uni cu fondul. La sfârșit judecătorul se va pronunța mai întâi asupra
excepției și apoi asupra fondului. Respingerea excepției nu va duce automat la admiterea
fondului: acțiunea în revendicare ar putea fi respinsă dacă pârâtul dovedește că a dobândit
bunul în condiții legale, de natură să împiedice restituirea.
[De reținut aceste condiții cumulative. Pică la examen și se greșește mult. Dovezile
trebuie să fie comune, nu doar să fie necesară administrarea lor!]
4.2. Dacă se invocă simultan mai multe excepții
Varianta pe care o oferă codul este că instanța va determina ordinea de soluționare în
funcție de efectele pe care le produce eventuala admitere a unora dintre excepții asupra
celorlalte, mergând pe logica următoare: trebuie să fie văzut care excepție influențează
soarta celorlalte fie prin faptul că ele devin inutile, fie că se soluționează luând în calcul
anumite decizii din excepția anterioară.
EXEMPLUL Necompetență + prescripție + autoritate de lucru judecat
1
1. Necompetența: dacă te apuci să 2. Autoritatea de 3. Prescripția.
soluționezi prescripția, ai respinge lucru judecat: Aceasta se discută
acțiunea ca prescrisă, după care hotărârea Autoritatea de lucru după ALJ, deoarece
ar fi desființată, pentru că a fost judecat presupune nu pune în discuție
Ordinea pronunțată de o instanță necompetentă (ar inexistența dreptului. existența dreptului,
soluționării fi un act inutil). Și în caz de admitere, și Prescripția, însă, ci doar apărarea sa.
excepțiilor în caz de respingere a prescripției ar fi un presupune existența
act inutil, pentru că în ambele cazuri s-ar dreptului care se
pune problema ca, ulterior, rezolvând prescrie, deci nu poate
excepția de necompetență, instanța ar fi vorba despre
putea spune că a respins excepția prescripție în legătură

16
 prescripției, dar apoi și-a dat seama că cu un drept inexistent.
este necompetentă, deci trebuie să fie
făcută declinare, iar în declinare se
anulează toate actele făcute de un
judecător necompetent, mai puțin
probele administrate.
In sinteza, ordinea de solutionare a exceptiilor este urmatoarea:
1. PRIMA SI PRIMA DATA SE VERIFICA CITAREA (asta o face chiar si completul
care s-a abtinut)
2. Incompatibilitatea
3. Perimarea (cu precizarea ca scopul ei e sa stinga procesul, desi e exceptie de
procedura)
3. Netimbrare + procedura prealabila cu tot ce inseamna ea (art. 200)
4. Necompetenta, apoi conex
5. Capacitatea – ocroteste realizarea procesului civil in mod corect – e o exceptie de
fond
6. Autoritate de lucru judecat
7. Prescriptia

EXEMPLUL 2 Necompetența + incompatibilitate + lipsă calitate procesuală activă

1. Incompatibilitatea: trebuie să 2. Necompetența 2. Lipsa
vezi dacă cel care se pronunță este calității
într-un complet corect compus. procesuale
Indiferent de soluția pe care ar lua-o active
un complet greșit compus cu privire
la necompetență, aceasta ar fi nulă.
Ordinea În primul rând, trebuie să există o
soluționării instanță care să se poată pronunța.
excepțiilor Primul lucru pe care îl face un
tribunal corect compus este să-și
verifice competența, dar pentru a
face asta, el trebuie să fie corect
compus, legal. Daca ești
incompatibil nu poți verifica nici
măcar competența.
EXEMPLUL 3 Netimbrare + necompetența sau repartizarea pe secții + conexitate
Discuția este între netimbrare și necompetență:
- Judecătorii spun că ei nu pot verifica nimic până nu este plătită taxa de timbru;
- Justițiabilii spun că cineva trebuie să le spună lor dacă este plătită corect taxa de
timbru, iar acest lucru poate fi făcut doar de către un judecător competent.

Problema este tranșată prin faptul că, la art. 200 NCPC, problema timbrajului se ridică
Ordinea
în procedura de regularizare, ceea ce înseamnă că ipotetic legiuitorul a acceptat
soluționării
faptul că timbrajul prevalează asupra competenței, punându-l într-o fază scrisă, în
excepțiilor
timp ce necompetența a fost pusă abia în faza de cercetare.
/!\ Textul se referă la competență, nu și la repartizarea pe secții. Repartizarea pe secții,
care este asimilată problemelor de competență, dar nu este competență, poate fi evaluată
în faza de regularizare, iar această problemă prevalează asupra timbrării. De ce? Pentru
că dacă avem o pricină civilă sau de contencios-administrativ, timbrajul în administrativ
va fi diferit de cel din civil, iar dacă este declarată ca fiind litigiu de muncă, este scutită

17
 de taxa de timbru. În cazul acesta, repartizarea pe secție va prevala asupra
timbrajului, pentru că timbrajul nu poate fi calculat până nu se știe la ce secție este.
1. Repartizarea pe secții
2. Netimbrare
3. Necompetența
4. Conexitatea
Conexitatea este ultima, pentru că conexarea poate opera, dar acea instanță care
dispune conexarea trebuie să fie competentă. Este adevărat că implică o prorogare de
competență, dar cele două instanțe trebuie să fie competente pentru pricina pe care o
judecă.
Soluționarea
asupra Excepție Măsura dispusă Calea de atac
excepției
- anularea cererii; De regulă
- constatarea perimării; același regim
- respingerea cererii pentru ca soluția pe
lipsa calității procesuale fond.
active, autoritate de lucru Excepție:
judecat sau acțiune prescrisă. perimarea, care
se atacă doar cu
Acestea sunt soluții finale care recurs dacă
se dau printr-o sentință sau este admisă.
decizie (dacă excepția este
invocată într-o cale de atac) și
opresc procesul.
Admiterea unei excepții
Peremptorie
peremptorii, deși stinge
procesul, nu are ALJ în ce
ADMITERE privește fondul, în sensul că
partea poate formula o nouă
cerere, dar care dacă conține
aceleași neregularități, sub
aspectul acelor neregularități
se poate invoca ALJ. De
exemplu, lipsa CPA duce la
respingerea acțiunii. Sigur, se
poate face o nouă cerere, dar
dacă CPA tot nu există, avem
ALJ.
Se amână judecata sau se Se atacă odată
declină competența și se cu fondul.
Dilatorie pronunță o încheiere
interlocutorie sau sentință (la
declinarea competenței).
Încheiere interlocutorie sau Se atacă odată
hotărâre finală (dacă se cu fondul dacă
RESPINGERE Peremptorie/Dilatorie
unește cu fondul). legea nu
prevede altfel.

18
 SECȚIUNEA IV – PROBELE ÎN PROCESUL CIVIL
1. Considerații generale privind probele
Proba = mijloc de dovadă.. Intră fapte și acte. Există și unele reguli de drept care
trebuie dovedite.
2. Legea aplicabilă
Admisibilitatea și puterea doveditoare a probelor preconstituite și a prezumțiilor
legale = legea în vigoare la data producerii/săvârșirii faptelor juridice (art. 26).
Administrarea este guvernată de legea în vigoare la administrarea probei. Avem o
modificare pe L. 310/2018. Vorbim la martori.
3. Convențiile asupra probelor
Conform art. 256 NCPC, convențiile asupra admisibilității, obiectului sau sarcinii
probelor sunt valabile, cu excepția celor care privesc drepturi de care părțile nu pot dispune, a
celor care fac imposibila ori dificilă dovada actelor sau faptelor juridice, după caz sau
contravin ordinii sau bunelor moravuri.
Părțile pot deroga de la normele dispozitive. De exemplu, pot deroga de la regula
conform căreia nu se poate face o depoziție de martor pentru un înscris cu o valoarea mai
mare de 250 de lei. Cu alte cuvinte, se deduce faptul că referitor la admisibilitatea, obiectul
și sarcina probei, de principiu, normele sunt dispozitive, în sensul că părțile pot deroga de
la regulile prevăzute în NCPC sau alte legi.
3.1. Condițiile prevăzute de art. 256 NCPC
1) Să nu contravină bunelor moravuri sau ordinii publice
De exemplu, în materia martorilor, art. 315 NCPC menționează persoanele care pot fi
ascultate ca martori, lucru ce ține de problema admisibilității probelor.
Nu pot fi martori:
1.rudele şi afinii până la gradul al treilea Părțile pot conveni expres sau tacit să fie
inclusiv; ascultate ca martori persoanele prevăzute la
punctele 1-3
2.soţul, fostul soţ, logodnicul ori concubinul;

3.cei aflaţi în duşmănie sau în legături de

interese cu vreuna dintre părţi;

4.persoanele puse sub interdicţie Partile nu pot conveni sa fie audiate ca

judecătorească; martori

5.cei condamnaţi pentru mărturie

mincinoasă.

2) Să nu facă imposibilă sau dificilă dovada actelor sau faptelor juridice

De exemplu, să convină părțile că în caz de răspundere delictuală să nu fie admisibilă
proba cu martori, ceea ce lasă posibil doar interogatoriul. Pârâtul vine și spune că nu este
adevărat ce s-a întâmplat, înscrisuri la răspunderea delictuala nu pot fi administrate, fiind
vorba de fapte, și astfel s-a stins procesul.
3) Trebuie să fie drepturi de care părțile să poată dispună
Toate drepturile privind filiația sau toate procesele privind filiația nu sunt susceptibile
de tranzacție. Tot probatoriul în materia drepturilor nepatrimoniale privind filiația nu este
susceptibil de convenții în privința probelor, așadar.

19
 Per a contrario din cele spuse mai sus, nu ar putea face obiectul unor convenții
puterea doveditoare a probelor și administrarea lor.
a. Administrarea probelor înseamnă dacă citez sau nu citez martorul, dacă
depune jurământ, cum depune jurământ, cine pune întrebările mai întâi (instanța, părțile, care
dintre părți, reclamant sau pârât), semnează declarația sau n-o semnează, i-o citesc înainte sau
nu i-o citesc. Toate regulile acestea nu pot fi stabilite de către părți, ele sunt stabilite de
lege și părțile nu pot interveni (sunt norme imperative, de regulă). Prevăd modul în care se
prezintă în instanță proba. Art. 261 NCPC – derogare expresă.
b. În ceea ce privește puterea doveditoare.
Puterea doveditoare este apreciată de judecător, nu de părți.
Aici sunt discuții, însă BRICIU consideră că nu se poate deroga nici de la aceasta,
pentru că, de exemplu, la art. 270 NCPC se vorbește despre puterea doveditoare a înscrisului
autentic.
De exemplu, cel care s-a dat notar nu este notar, ci zugrav. Acest act este nul, dar el
poate fi valabil dacă este semnat de ambele părți. Dacă nu este nici semnat, poate fi un
început de dovadă scrisă. Sigur că pârâtul căruia îi este opus un asemenea act ar putea spune
că vrea să facă o convenție cu reclamantul pentru a se considera că este un înscris sub
semnătură privată, dar nici aceea nu ar fi o convenție asupra puterii doveditoare. Cel mult
poate fi de acord să piardă procesul fără probe, este dreptul tău. Aceasta nu este o convenție
cu privire la probe, este de fapt o achiesare la pretențiile reclamantului. Seamănă cu o
convenție, dar nu cu privire la puterea doveditoare, aceasta implică ca dinainte părțile să
stabilească prin convenție că în măsura în care actele noastre nu pot fi valabile, decidem să
fie veritabile înscrisuri sub semnătură privată.
De la administrarea dovezilor se poate deroga în contextul în care probele sunt
administrate de avocați. Regula este ca administrarea probelor se face de către instanță, dar
există și excepții, atunci când toate părțile convin ca administrarea probelor să se facă la
cabinetele avocaților sau consilierilor juridici. Este o derogare acceptată și este prevăzută în
lege, la art. 366-388 NCPC.
Dacă părțile ar vrea să ia o depoziție avocatului care a fost apărătorul lor și care a luat
cunoștință sub secret profesional despre anumite date. Este admisibilă? Ce ar viza?
Admisibilitatea. Este de ordine publică. Așadar este lovită de nulitate. Dar dacă avocatul
încalcă și el norma și spune ce și cum? Hotărârea este nulă dacă se ia în calcul mărturia.
Adevărul nu există dintr-o probă nelegală (cum este aici, încălcarea secretului profesional).
** atitudinea unei părți de a nu se opune la încuviințarea unei probe cerute de cealaltă
parte, deși avea această posibilitate, poate fi o convenție tacită.
* Jurisprudență: părțile pot conveni ca împotriva unui înscris să fie făcută proba cu
martori, doar dacă forma este cerută ad probationem, nu ad validitatem.
4. Subiectul, obiectul și sarcina probei
1) Subiectul probei: judecătorul, pentru că el trebuie convins.
2) Obiectul probei: este actele și faptele ce trebuie dovedite
Clasificarea faptelor juridice care pot constitui obiectul probei
Fapte generatoare de drepturi şi obligaţii ex. plata nedatorată, îmbogăţirea fără justă
cauză
Fapte modificatoare de drepturi şi cesiunea de creanţă, subrogaţia
obligaţii
Fapte extinctive de drepturi şi obligaţii plata, compensaţia
Fapte de ineficacitate vicierea consimţământului, lipsa
capacităţii

20
 !Faptele stabilite în materialitatea lor în instanţa penală nu mai pot forma obiect
de probă în instanţa civilă, nici pt confirmare nici pt infirmare, care ar fi
inadmisibilă cf art 28 CPP, - hot def a instanţei penale are autoritate de lucru
judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa
faptei şi a persoanei care a săvârşit-o. Însă, instanţa civilă nu este legată de hot.
definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce priveşte
existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite,
Nu trebuie dovedite:
a. Actele pe care instanța trebuie să le cunoască din oficiu, iar instanța
trebuie să cunoască din oficiu doar actele normative publicate în Monitorul Oficial,
potrivit principiului că instanța cunoaște întotdeauna legea, iura novit curia (art. 252 alin.
(1), (2)).
Nu merge regula pentru legea străină. Aici se aplică regulile de DIPR din C.civ art.
2562. În principal, aparţine instanţei dar instanţa poate pune în sarcina părţilor să facă dovada
conţinutului acesteia.
Evident că este o prezumție, dar nu se poate trăi fără a se crede aceasta. Textul de la
art. 251 și 252 nu acoperă o serie de convenții, tratate care nu sunt integrate într-o lege care
să fie publicată (trebuie dovedite de cel care le invocă), nu cuprinde legea străină (art. 2562
C.civ.), nu cuprinde jurisprudența care nu este publicată în M. Of. (iar în M. Of. sunt
publicate doar RIL-urile, hotărârile prealabile în dezlegarea unor probleme de drept,
jurisprudența CJUE în cauzele privind România). Dacă se invocă o altă cauză CJUE
trebuie dovedită, pentru că legiuitorul nu spune Buletinul Uniunii Europene, ci M. Of.
Regulile locale trebuie dovedite de cel care le invocă numai la cererea instanței.
Uzanțele comerciale trebuie dovedite cu acte de la instituțiile respective, camerele de
comerț (i.e. uzanțele comerciale), coduri deontologice (art. 255 alin. (3)).
b. Actele clasificate pot fi consultate numai de cei care dețin un certificat
ORNISS (art. 252 alin. (3)). Cu alte cuvinte, în unele litigii penale, avocatul nu poate vedea
nici dosare dacă nu are certificatul.
c. Faptele necontestate de părți, art. 255 alin. (2)
Pentru faptele necontestate de părți, judecătorul ar putea, din oficiu, să administreze
proba, pentru că el are obligația, potrivit art. 22 NCPC să afle adevărul chiar dacă părțile se
împotrivesc. Cu alte cuvinte, chiar dacă reclamantul spune ceva, iar pârâtul acceptă, de
principiu, nu este nevoie de probe. Dacă totuși judecătorul constată că acest lucru tinde să
eludeze un adevăr, poate administra probe.
d. Faptele notorii, art. 255 alin. (2)
În ceea ce privește faptele notorii, ele sunt cunoscute de toată lumea, iar notorietatea se
stabilește de la caz la caz.
e. Faptele negative nedeterminate nu sunt dovedibile
Faptele negative nedeterminate nu sunt susceptibile de dovadă, dar faptele negative
determinate pot fi dovedite prin faptul pozitiv contrar. Adică afirmația că nu ai fost într-un
oraș, într-o anumita zi poate fi făcută cu dovada că ai fost în alt oraș, în aceeași zi, iar între
cele două nu se putea ajunge într-o zi.
Pot fi dovedite atât fapte pozitive cât şi fapte negative, acestea din urmă prin
dovedirea faptelor pozitive contrare. Însă faptele nedefinite, indiferent dacă sunt
pozitive sau negative sunt aproape imposibil de dovedit: ex. ca s-a exercitat tot timpul
posesia asupra unui bun.
- în cazul în care judecătorul cunoaşte personal faptele ce formează obiectul litigiului,
el nu poate pronunţa hotărârea pe baza acestora ci pe baza probelor administrate.
3) Sarcina probei

21
 De principiu, apasă pe umerii celui care pretinde/afirmă ceva, adică reclamantul. Dacă
pârâtul face cerere reconvențională, are poziția de reclamant și îi revine sarcina probei cu
privire la acele pretenții. [Se pot face grile bune și bune foarte. Mare grijă!]
În al doilea rând, pârâtul invocă uneori excepții. În excepție, pârâtul trebuie să invoce și
să dovedească ceea ce invocă. De exemplu, dacă invocă autoritatea de lucru judecat, el
trebuie să vină cu proba hotărârii definitive.
Sarcina probei este răsturnată:
a) beneficiarul unei prezumţii legale trebuie să dovedească faptul cunoscut, vecin şi
conex pe care se întemeiază prezumţia. De ex. remiterea actului autentic original
constatator al creanţei către debitor este o prezumţie de plată, astfel încât debitorul
nu mai este obligat să dovedească direct faptul liberaţiunii sale, ci este suficient să
arate titlul, urmând ca dovada contrară să fie făcută de către creditor, probând că
titlul i-a fost furat, pierdut.
b) Art. 339 C.civ., prezumția de comunitate;
c) Art. 35 L. 202/2001 privind egalitatea de șanse între femei și bărbați. Reclamantul
(discriminatul) trebuie să facă doar dovada unei fapte care permite prezumția unei
fapte care ar fi susceptibilă de discriminare.
d) OG 137/2000, cam aceeași idee, numai că se referă la orice formă de discriminare..
e) OUG 34/2014 în legătură cu litigiile dintre consumatori și profesioniști pentru
obligațiile ce decurg în legătură cu informarea clienților în contractele încheiate la
distanță, unde sarcina informării revine profesionistului (chiar dacă este pârât) și
în cazul litigiilor privind clauzele abuzive, unde dovada negocierii clauzelor
standard revine tot profesionistului, chiar dacă el ar avea poziția de pârât. Astfel,
profesionistul trebuie să facă un proces-verbal de negociere, proces-verbal de
stabilire a condițiilor contractului, minuta.
f) În muncii proba este a angajatorului. Nu pot părțile să încheie o convenție prin
care să inverseze sarcina!
g) În materia mărcilor, dovada dovedirii mărcii incumbă titularului şi poate fi
făcută cu orice mijloc de probă (în acţiunea în decădere)
h) Art. 420 C civ în cazul în care recunoaşterea de filiaţie este contestată de celălalt
părinte, de copilul recunoscut sau descendenţii acestuia, dovada filiaţiei este în sarcina
autorului recunoaşterii sau a moştenitorilor săi.
În dreptul nostru, nu există acțiuni respinse ca nedovedite, adică pentru faptul că nu
ai reușit să clarifici problema probatoriului, ci aceste acțiuni se vor respinge ca neîntemeiate.
Diferența constă în faptul că, dacă se respinge o acțiune ca nedovedită, oricând cel care
ar găsi dovada mai târziu (în limita termenului de prescripție) ar putea să vină cu ea și să
obțină o hotărâre favorabilă. În dreptul nostru, lipsa de dovadă la momentul judecății
generează o respingere ca neîntemeiată, ceea ce generează autoritate de lucru judecat.
Judecătorul are un rol activ în materie probatorie, putând să ordone probe din oficiu, după ce
le-a pus în prealabil în discuţia părţilor.
Trebuie subliniat faptul că, dacă judecătorul nu își exercită acest rol activ și nu solicită
probe din oficiu, în contextul în care părțile nu le-au cerut, părțile nu se pot plânge în căile
de atac de împrejurarea că judecătorul nu a administrat anumite probe pe care ele nu
le-au solicitat.
Art. 254 alin. (5) NCPC confirmă art. 22 NCPC spunând că, dacă probele propuse nu
sunt îndestulătoare pentru lămurirea în întregime a procesului, instanța va dispune că părțile
să completeze probe. Este o reluare a art. 22 NCPC într-un text special în materia probelor.

22
 5. Reguli comune privind admisibilitatea, încuviințarea, administrarea și
aprecierea probelor
Sunt reguli comune, pentru că se aplica în cazul tuturor probelor, ceea ce înseamnă că
poate sunt cele mai importante pentru a le înțelege.
5.1. Condițiile de admisibilitate
Pentru ca o proba să fie admisă, art. 255 spune că “probele trebuie să fie admisibile
potrivit legii și să duca la soluționarea procesului”, asta este tot ceea ce spune textul.
Doctrina a extras, în realitate, patru condiții din aceasta formulare:
1) Proba să fie legală (sub aspectul obiectului sau mijloacelor)
Adică să nu fie oprită de legea materială sau procesuală, cum ar fi dispoziții care să
oprească o anumită probă în legea materială. De exemplu: interogatoriul la abținere/recuzare.
Art. 421 alin. (3) C.civ. în materia acțiunilor privind filiația: (1) Orice persoană interesată
poate contesta oricând, prin acțiune în justiție, filiația stabilită printr-un act de naștere ce nu
este conform cu posesia de stat.
(2) În acest caz, filiația se dovedește prin certificatul medical constatator al nașterii,
prin expertiza medico-legală de stabilire a filiației sau, în lipsa certificatului ori în cazul
imposibilității efectuării expertizei, prin orice mijloc de probă, inclusiv prin posesia de stat.
Prin urmare, nu poți să folosești proba cu martori, ea ar deveni inadmisibilă ori de cate
ori fie ar exista posibilitatea efectuării unei expertize medico-legale, abia după ce dovedești
că aceasta nu este posibilă, poți să recurgi la proba cu martori.
Texte asemănătoare sunt la art. 1011 C.civ și art. 2200 C.civ. Art. 1011 alin. (4)
C.civ. spune că bunurile mobile corporale de până la 25.000 lei pot face obiectul unui dar
manual, cu excepția celor prevăzute de lege. Darul manual se încheie valabil prin acordul
părților, însoțit de tradițiunea bunului. Alin. (3) spune că bunurile mobile care constituie
obiectul unei donații trebuie menționate și evaluate într-un înscris, chiar sub semnătură
privată, sub sancțiunea nulității absolute a donației. Acesta este un alt exemplu în care, dacă o
parte vine cu martori pentru a face dovada anumitor bunuri, aceasta probă ar fi nelegală.
Nu este singurul caz de probă nelegală. Există și în NCPC exemple, la martori, la
admisibilitatea probei cu martori, art. 309 alin. (2) NCPC, spune că niciun act juridic nu
poate fi dovedit cu martori dacă valoarea obiectului sau este mai mare de 250 lei. Sigur, apar
ulterior numeroase excepții și derogări, dar ca regulă, dacă nu te încadrezi în acele derogări, a
cere proba cu martori, în contextul în care valoarea actului este mai mare de 250 lei este un
lucru nelegal. Dacă ai un act de o valoare mai mare de 250 de lei, nu o poți proba prin
martori. Ține de legalitate, este de ordine privată.
Acolo unde proba este nelegală, trebuie să luam în calcul faptul că există nelegalități de
ordine publică și nelegalități de ordine privată. De exemplu, ipoteza cu donația, actele de
filiație (chestiune de ordine publică), deci părțile nu ar putea să se înțeleagă să vina
martori. În schimb, art. 309 alin. (2) este o chestiune de ordine privată și părțile pot
conveni, deși vor să dovedească un act juridic a cărui valoare este mai mare de 250 lei să
audieze martori.
Trebuie să evaluăm în fiecare caz dacă legalitatea este care ține de ordinea publică sau
privată.
Poate fi nelegală și în ceea ce privește obiectul: secrete de stat, de război. Aici nu
doar mijlocul, ci proba în sine este ilegală.
Informațiile cunoscute de un avocat pe care le-a aflat în timpul exercitării mandatului.
Nu poate fi audiat pe aceste informații. Nu ține de informațiile în sine, ci de mijlocul de
obținere al lor. Dacă le afli pe altă cale legală, este perfect admisibilă.
Uitați-vă mereu și la mijlocul probei și la obiectul ei. Ambele trebuie să fie legale.
Dacă doar mijlocul este nelegal, putem găsi un altul legal pentru a ajunge la probă. Dacă
proba este nelegală, s-a terminat povestea.

23
 2) Proba să fie verosimilă
Să tindă la dovedirea unor fapte credibile. Aceasta condiție este doctrinară, dar rezultă
din faptul că textul de la art. 255 spune că probele trebuie să duca la soluționarea
procesului, ori obiectul procesului trebuie să fie un obiect posibil..
3) Proba să fie pertinentă
Să aibă legătură cu pretențiile sau cu apărările părților.
4) Proba să fie concludentă
Să conducă la soluționarea cauzei. O probă poate fi pertinentă, dar nu concludentă, dar
întotdeauna concludența include pertinența. De exemplu, confruntat cu acțiunea în daune
pentru fapta prepusului, comitentul tinde să dovedească că el a făcut instructajul
prevăzut de lege cu prepusul. Această probă este pertinentă, are legătură cu procesul,
dar nu este concludentă, deoarece comitentul răspunde pentru fapta prepusului, chiar
dacă i-a făcut instructajul și prepusul a produs o daună în contextul în care comitentul
nu este vinovat cu nimic (răspunderea comitentului nu are la bază culpa lui, ci o garanție
pe care o oferă pentru actele prepusului). În schimb, are relevanță în măsura în care există o
chemare în garanție (comitentul îl cheamă în garanție pe prepus pentru suma de bani),
unde ar fi și pertinentă și concludentă, dar în cererea principală este doar pertinentă.
Dacă sunt întrunite aceste 4 condiții, proba poate fi admisă.
5.2. Momentul în care se propun probele
Art. 254 alin. (1) NCPC: „Probele se propun, sub sancțiunea decăderii, de către
reclamant prin cererea de chemare în judecată, iar de către pârât prin întâmpinare, dacă
legea nu dispune altfel. Ele pot fi propuse și oral, în cazurile anume prevăzute de lege.”
5.1.1. Reclamantul
În principiu, reclamantul poate solicita probe prin cererea de chemare în judecată.
Art. 194 NCPC prevede la lit. e) arătarea dovezilor pe care se sprijină fiecare capăt de
cerere, ceea ce ne arată că, dacă sunt mai multe capete de cerere ar trebui că dovezile să se
raporteze la fiecare capăt și nu global (pentru că judecătorul să aprecieze concludența și
pertinența în raport cu fiecare cerere în parte).
Tot reclamantul, deși nu scrie, poate să își modifice cererea de chemare în judecată la
primul termen, iar dacă modificarea presupune și probe, atunci va putea să le solicite.
De asemenea, se pune în discuție dacă reclamantul ar putea să solicite probe după ce
citește întâmpinarea pârâtului, pentru că el are o viziune asupra probatoriului, însă pârâtul
îi opune o altă viziune. Așadar, este posibil ca uneori reclamantul să reevalueze probatoriul,
să constate că viziunea lui asupra procesului era una poate mai ușoară decât ceea pe care o
oferă pârâtul, care are suficiente probe să-l combată. Sunt două opinii:
a. Dacă în urma citirii întâmpinării reclamantul simte nevoie să-și reevalueze
probatoriul, îl va reevalua prin răspunsul la întâmpinare;
b. Întrucât nu există un text care să spună că prin răspunsul la întâmpinare
trebuie să soliciți și probe, ar însemna că el ar putea să facă acest lucru la primul termen de
judecată la care este legal citat. Astfel, ai putea la primul termen, ca reclamant, să soliciți
probe noi fie care urmare a unei modificări a cerere de chemare în judecată, fie ca urmare a
faptului că soliciți prin contra probe ceea ce a invocat pârâtul prin întâmpinare.
BRICIU este adept al primei opinii, iar faptul că nu scrie undeva că răspunsul la
întâmpinare ar trebuie să cuprindă și probe, nu prea ar fi un impediment, pentru că spune că
trebuie să-l depui într-un anumit termen și că ești decăzut, iar tocmai acesta este rostul
răspunsului la întâmpinare (o raportare a reclamantului la conținutul întâmpinării, atât prin
contra argumente cat și prin probele care susțin contraargumentele oferite).
*Anul acesta n-a zis nimic despre asta si nu știu ce mai crede acum. Pe semestrul I a
spus același lucru la modificarea CCJ.*

24
 5.1.2. Pârâtul
Pârâtul poate să formuleze solicitarea de probe prin întâmpinare. Dacă nu este
obligatorie întâmpinarea, până la primul termen la care părțile sunt legal citate. Textul nu
spune ce se întâmplă dacă pârâtul formulează cererea reconvențională. În ceea ce o privește,
va trebui să ceară probe prin ea, la fel și reclamantul care face întâmpinare la cererea
reconvențională, va trebui să ceară probe prin aceea întâmpinare.
5.1.3 Terții intervenienți
Art. 65 alin. (2) în materia intervenitei principale și accesorie menționează faptul că
intervenientul va prelua procedura în starea în care se află în momentul admiterii intervenției,
dar va putea solicita administrarea de probe:
- prin cererea de intervenție;
- cel mai târziu la primul termen de judecată.
ATENȚIE, pârâtul și reclamantul pot cere acum contraprobe noi pentru a se apăra
în fața pretențiilor intervenientului). Textul este aplicabil, chemării în garanție conform
art. 74 alin. (2), chemării în judecată a altei persoane și în cazul celui arătat că titular al
dreptului. La cererea de chemare în garanție, părțile inițiale, prin întâmpinare pot cere probe.
În ceea ce privește pe cel chemat în judecat din oficiu sau cel introdus în judecată ca
urmare a ridicării din oficiu de către instanță a necesității participării lui în proces (art.
78 NCPC), avem art. 79 NCPC conform căruia acest terț va lua procedura în starea în care
se află în momentul introducerii în proces, dar instanța la cererea lui va putea dispune
readministrarea probelor sau administrarea de probe noi. Prin urmare, acesta, la termenul la
care este introdus în proces, va putea solicita (el nefăcând o cerere), atunci când este citat, fie
readministrarea probelor, fie administrarea de probe noi de la primul termen la care este
introdus în cauză.
[De reținut foarte bine situația terților intervenienți, chiar dacă textul de la probe
se referă doar la reclamant și pârât].
În cazul în care probele nu sunt solicitate în condițiile acestea, sancțiunea care
intervine este decăderea din dreptul de a mai administra probe.
5.3. Decăderea din dreptul de a mai administra probe
Este reglementat la art. 263 conform căreia partea decăzută din dreptul de a mai
administra o probă va putea totuși să se apare, discutând în fapt și în drept temeinicia
susținerilor și dovezilor părții potrivnice.
De exemplu, partea nu a cerut deloc probe, a uitat să facă întâmpinare, iar sancțiunea
nedepunerii întâmpinării este imposibilitatea de a mai invoca excepții relative și
imposibilitatea de a mai solicita administrarea de probe. Dacă reclamantul va cere o
expertiză, pârâtul nu mai are dreptul să ceară el însuși o expertiză, are dreptul să comenteze și
să spună punctul de vedere cu privire la temeinicia cererii, dacă reclamantul cere și i se
încuviințează proba cu martori, pârâtul va putea să le pună întrebări.
5.4. Excepții de la regula momentului în care trebuie cerute probele
Prin cerere de chemare în judecată, întâmpinare, cerere reconvențională sau prin
modificarea cererii de chemare în judecată, art. 254 alin. (2):
1) Necesitatea probei rezultă din modificarea cererii
Până la primul termen de judecată la care este legal citat, reclamantul poate să-și
modifice cererea și, dacă din modificarea lui rezultă necesitatea de a administra și alte probe,
poate să extindă probatoriul în legătură cu aceea modificare. Modificarea cererii va fi
comunicată pârâtului, care va avea dreptul și obligația să depună o întâmpinare la modificare
în care va putea să invoce și noi probe față de probe solicitate prin modificare. Textul de la
întâmpinare nu distinge despre care e vorba deci și prin această a doua întâmpinare se pot
propune probe. Acea întâmpinare se depune cu cel puțin 10 zile înainte de termenul acordat
de instanță, dacă nu se prevede altfel.

25
 2) Nevoia administrării probei rezultă din cercetarea judecătorească și
partea nu o putea prevedea
Sunt 2 condiții cumulative:
- proba să nu fi fost necesară la începutul procesului și necesitatea ei să fi rezultat din
cercetarea procesului;
- nici măcar să nu-și fi putut închipui partea că cercetarea procesului ar fi dus către o
astfel de probă, adică germenii necesitații ei să nu fi existat în apărările parților (cerere de
chemare în judecată, întâmpinare, răspuns la întâmpinare), să fie un aspect totalmente nou.
De exemplu, invocarea unei excepții de ordine publică, dar nu prin întâmpinare: în
cursul procesului de către una dintre parți.
2) Partea învederează instanței că, din motive temeinic justificate, nu a putut
propune în termen probele cerute
Este o veritabilă repunere în termen specială, în sensul că motive temeinic justificate pot
fi multe: proba nu a putut fi obținută în perioada respectivă, a făcut o cerere și arhivele
naționale eliberează documentul doar după 60 de zile și primul termen a fost cu 30 de zile în
urmă.
3) Administrarea probei nu duce la amânarea judecații
Cu alte cuvinte, deși nu ai cerut proba, ai putea oricând în cursul procesului să vii și ceri
o proba nouă și instanța poate spune că nu a fost cerută prin cererea de chemare în judecată,
întâmpinare etc., iar tu spui că nu amână judecata. Ar putea fi vorba de orice probă, cum ar fi:
a. un înscris: îl depui pur și simplu, nu amână judecata. Ar putea-o amâna în
ipoteza în care nu-l ai la tine și ceri un termen ca să-l aduci.;
b. interogatoriul. Dacă partea adversă este în sala și ai interogatoriul la tine, îl
poți administra pe loc.;
c. martorii. Dacă sunt în sală, poți cere proba cu martori. Trebuie verificat dacă
proba este concludentă. Partea cealaltă are dreptul de a cere contraprobă la proba cu martori,
dar aceștia nu sunt în sală. Problema este că probele trebuie să fie administrate, pe cât cu
putință, în același timp, or regula aceasta conduce automat la ideea că se amână judecata și
este paralizată până când aduce și partea adversă martorii (pentru că nu poți fi învinovățit că
martorii nu erau în sală), de aceea trebuie să spui că vrei contraproba în momentul în care tu
ai zis că ai martorii la tine. Simplul fapt că procesul se amână, pentru ca și partea adversa să-
și aducă martorii, nu este în măsură să ducă la inadmisibilitatea probei tale cu martorii
prezenți în sală).
Instanțele confundă această probă cu contraproba. De exemplu, eu depun un înscris.
Adversarul zice că duce la amânare, pentru că el vrea să-l citească. Nu contează. Nu ține de
administrare, ci de asimilarea ei și de pregătirea apărării. Nu are legătură cu administrarea,
aceasta s-a făcut pe loc. Este admisibilă și rămâne să vedem cum te poziționezi față de ea.
Sau el zice că nu este semnată sau că este falsă. Este altă problemă. El a introdus acest
incident care se va rezolva separat de administrare. Nu le confundați!
4) Există acordul expres al tuturor părților
Regula privind decăderea este de ordine privată, altfel părțile n-ar putea prin acordul lor
să încalce regulile de solicitare a probelor. De aici reiese că normele ce țin de probe sunt de
ordine privată (supletive). Ea cere un acord expres, ceea ce face totul. Tăcerea nu are valoare.
În caz de tăcere, judecătorul invocă din oficiu decăderea, deși este o normă de ordine
privată.
/!\ Dacă întâmpinarea nu este obligatorie, atunci pârâtul va putea invoca probe până la
primul termen la care este legal citat, putând să facă acest lucru verbal, în ședința publică,
art. 157 alin. (2) NCPC.
Partea care e decăzută nu poate cere alte probe în fața acelei instanțe. Dar te poți apăra
față de probele administrate, cerute de adversari. Poți pune întrebări martorilor celuilalt, poți

26
să contești obiectivele expertizei propuse de celălalt. Mai poți face ceva: art. 254 alin. (5)
teza II. Judecătorul poate din oficiu să ordoneze alte probe, chiar dacă părțile se împotrivesc.
Ține de rolul activ. Dacă el o consideră esențială, judecătorul o poate administra. Decăderea
nu operează pentru el. Poate oricând să o propună. Chiar și la deliberări, repunând cauza
pe rol.
La art. 260 alin. (6) se spune că, dacă proba cu martori a fost încuviințată în condițiile
art. 254 alin (2), dovada contrară se cere în aceeași ședință, dacă partea e prezentă. Dacă nu,
în ședința imediat următoare, iar în caz de împiedicare, la primul termen la care se
înfățișează. Acest articol instituie un principiu care se aplică tuturor.
Art. 254 alin (4) instituie reguli de asigurare a celerității, puse în sarcina părții care
invocă probele peste termen in baza alin. (2), după cum urmează: „În cazul amânării, pentru
motivele prevăzute la alin. (2), partea este obligată, sub sancțiunea decăderii din dreptul de
a administra proba încuviințată:
a) să depună lista martorilor în termen de 5 zile de la încuviințarea probei, când se
cere proba cu martori;
b) să depună copii certificate de pe înscrisurile invocate cu cel puțin 5 zile înainte de
termenul fixat pentru judecată, dacă s-a încuviințat proba cu înscrisuri;
c) să depună interogatoriul în termen de 5 zile de la încuviințarea acestei probe, în
cazurile în care interogatoriul trebuie comunicat, potrivit legii;Per a contrario, în situația
în care interogatoriul nu trebuie comunicat, el poate fi depus și la termenul la care se
administrează, fără a opera sancțiunea decăderii.
d) să depună dovada plății cheltuielilor necesare efectuării expertizei, în termen de 5
zile de la numirea expertului sau în termenul stabilit de instanță potrivit dispozițiilor art. 331
alin. (2), dacă s-a încuviințat proba expertizei.
5.5. Încuviințarea probelor. Actul procedural de încuviințare a probelor
Probele se încuviințează printr-o încheiere. Această încheiere trebuie să menționeze, ce
se dovedește, prin ce și obligațiile ce revin părților în legătură cu administrarea:
a. Faptele ce urmează a fi dovedite, ce trebuie să dovedești;
Trebuie indicate pentru fiecare probă. Nu trebuie să se menționeze că se administrează
proba cu martori și înscrisuri și la fapte ce trebuie dovedite să menționeze ceva global,
precum dreptatea în dosar. De ce? Poți să ai proba cu martori care să fie inadmisibilă pentru
anumite categorii de fapte lato sensu, adică actele juridice, dar să fie admisibile pentru alte
fapte din același dosar.. Încheierea trebuie să fie extrem de riguroasă, iar aceste trei elemente
(fapte, mijloace de proba și obligațiile parților) trebuie să fie bine evidențiate și pentru fiecare
mijloc în parte, nu global.
b. Mijloacele de proba încuviințate, prin ce anume dovedești (martori,
înscrisuri, expertiză etc);
c. Obligațiile care revin părților în legătură cu administrarea acestora, ce
anume trebuie să facă părțile. Dacă, de exemplu, instanța dispune o expertiză, ea trebuie să
stabilească cine va suporta onorariul expertului, cuantumul, data până la care trebuie depusă
suma sau dacă sunt martori, cine va suporta cheltuielile acestora.
Încheierea are caracter preparatoriu. De ce se spune în doctrină și în jurisprudență
că aceasta încheiere are caracter preparatoriu? Art. 259 NCPC spune că instanța poate reveni
asupra unor probe încuviințate, ceea ce indică caracterul preparatoriu, în sensul că nu este
legată, dacă după administrarea unor probe apreciază că administrarea vreuneia nu mai este
necesară. Instanța este obligată să pună în discuția părților această împrejurare (ține de
contradictorialitate).
Textul de la art. 259, afirmă că încheierea este preparatorie, dar nu în totalitate, ci
doar în ceea ce privește aspectul legat de utilitatea probei, adică aceea proba care părea

27
utilă inițial, dar dat fiind faptul că au fost administrate și alte probe, apare acum ca inutilă,
pentru că problema s-a rezolvat.
Ea nu are caracter preparatoriu în ceea ce privește legalitatea.
Această încheiere NU se atacă imediat, ci se atacă odată cu fondul, ceea ce înseamnă
că poți să critici în calea de atac faptul că prima instanță a respins anumite probe, deși legea
spunea că sunt admisibile sau, deși instanța a zis că nu sunt utile, totuși instanța de apel a
considerat că sunt utile. Nu se confundă cu situația în care nu poți critica în calea de atac
faptul că instanța nu a administrat din oficiu o probă, în contextul în care nu a cerut-o nimeni.
În acest caz, tu ai cerut o probă și ea a fost înlăturată de către instanță, evident că o poți
critica.
De asemenea, poți critica în căile de atac și faptul că instanța a administrat o probă, deși
era ilegală, consecința ar fi admiterea apelului și rejudecarea procesului fără a se ține cont de
probele ilegale. De exemplu, instanța a admis proba cu martori, deși era un act mai mare de
250 de lei, iar în apel se cere înlăturarea probei cu martori și întrucât nu există niciun înscris,
rejudecarea procesului, ceea ce va duce la respingerea cererii reclamantului ca neîntemeiată
(pentru că nu a făcut dovada actului). Deci poți să faci acest lucru, dar se critică odată cu
fondul.
Încheierea prin care judecătorul respinge anumite probe solicitate de către parți, el
trebuie să motiveze și de ce anume a respins..
5.6. Locul administrării probelor
De regulă, administrarea probelor se face în fața instanței de judecată sesizate, în
ședință publică.
Există excepții de la regula conform căreia administrarea probelor se face în fața
instanței sesizate (principiul nemijlocirii administrării probei). Instanța trebuie să-și
întemeieze hotărârea pe probele pe care chiar ea le-a analizat, ceea ce înseamnă că nu poți să-
ți întemeiezi hotărârea pe probe administrate de o altă instanță, într-un alt dosar, chiar dacă
din el ar rezulta informații valoroase (e.g. expertiza din care rezultă că valoarea unui imobil
este de x. Nu poți folosi această expertiză și să demonstrezi valoarea obiectului, trebuie să
faci o altă expertiză).
Desigur, în ipoteza aspectelor care au autoritate de lucru judecat, acolo avem o
excepție..
De la aceasta regulă sunt o serie de excepții, unele parțiale, altele chiar adevărate.
Acestea sunt parțiale, pentru că cele adevărate conduc la autorități de lucru judecat. Ele sunt:
1) Comisia rogatorie –se stabilește printr-o încheiere premergătoare care
poate fi atacată cu fondul
Este situația în care locul administrării probei este în altă parte decât orașul unde își are
sediul instanța. În acest caz, instanța, potrivit art. 261 alin. (2) NCPC, deleagă o altă instanță
de la locul administrării probei, să administreze ea probele respective.
Această “altă instanță” este o instanță egală în grad cu cea care judecă procesul sau
dacă în localitatea unde trebuie administrează proba nu există o instanță egală în grad, chiar o
instanță inferioară. După ce se administrează probele la acea instanță unde are loc comisia
rogatorie, se trimit instanței care judecă procesul care repune cauza pe rol și va judeca
pricina.
Din ansamblul total, se observă că instanța care judecă procesul este cea care
stabilește admisibilitatea probei și tot ea este cea care va evalua proba adică va aprecia
puterea ei doveditoare în ansamblu. Instanța la care se trimite dosarul doar pentru
administrarea probei nu are rolul nici de a se pronunța asupra admisibilității, nici asupra
efectelor pe care le produce cauza, ci face doar un act de gestiune sub aspectul administrării
propriu-zise a probei.
Și martorii pot fi audiați la fel..

28
 Se face cu citare sau fără, dacă acestea consimt (art. 261 alin. (2)).
Aprecierea probei este a instanței care cere comisia.
2) Asigurarea dovezilor
3) Probele administrate de o instanță necompetentă
În cazul în care o instanță este necompetentă, se anulează toate actele, dar probele
sunt câștigate cauzei, iar instanța competentă va putea să le refacă numai pentru motive
temeinice, ceea ce înseamnă că, de regulă, probele rămân administrate și utilizabile.
Acest lucru înseamnă că, practic, o instanță își va întemeia soluția pe niște probe
administrate de o altă instanță. Acest caz este o derogare de la principiul nemijlocirii
(art. 137).
4) Probele administrate în situația perimării
Perimarea este încetarea unui dosar pentru faptul că părțile l-au lăsat în nelucrare o
perioadă mai mare de 6 luni, ceea ce înseamnă că el se stinge. În cazul în care s-au
administrat probe în dosar, în cazul unei noi acțiuni, vor putea fi folosite probele
administrate până a intervenit perimarea. Este o derogare de la regula nemijlocirii, pentru
că instanța nouă, învestită cu o altă acțiune, își va întemeia soluțiile pe probele administrate în
fața instanței unde cauza s-a perimat, dar care până la perimare a administrat niște probe (art.
422 alin. (2)).
5) Folosirea probelor administrate de instanța penală, atunci când aceasta a
lăsat acțiunea civilă nesoluționată – persoana vătămată sau succesorii acesteia pot
introduce acţiune la instanţa civilă şi pot folosi probele administrate în penal. Dar este
contrar principiului nemijlocirii a se admite o acțiune civilă în pretenții exclusiv pe baza
probelor administrate de organele de cercetare penală, fără ca instanța să asculte pe
făptuitor și pe martorii ascultați cu prilejul cercetării penale.
6) în situaţia admiterii cererii de strămutare – încheierea arată în ce măsură
actele îndeplinite urmează să fie păstrate.
7) în situaţia admiterii abţinerii sau recuzării - încheierea arată în ce măsură
actele îndeplinite urmează să fie păstrate.
8) în situația casării cu trimitere la o altă instanță

5.7. Cheltuielile necesare pentru administrarea probelor

Art. 262. NCPC. Prima regulă constă în faptul că sarcina cheltuielilor asupra probei
revine celui care a solicitat proba. Cel care a cerut proba cu expertiza, trebuie să plătească
experții. Cel care a cerut proba cu martori trebuie să plătească deplasarea martorilor.
Însă, în cazul în care proba este solicitată fie de procuror când a formulat acțiunea
(art. 92 alin. (1), când procurorul acționează în numele minorilor, persoanelor puse sub
interdicție), fie când proba este dispusă de către instanță (în virtutea rolului activ are
dreptul să ceară completarea probatoriul și să administreze probe din oficiu chiar și atunci
când părțile se împotrivesc). Atunci apare problema cine o plătește. În cazul acesta,
dispozițiile art. 262 alin. (2) NCPC spun faptul că cheltuielile vor fi puse în sarcina uneia
dintre părți sau în sarcina ambelor părți, cum apreciază instanța.
Ce se întâmplă dacă instanța sau procurorul dorește o probă și nu sunt bani? În acest
caz, se impune părților să plătească (ca avans al plății), urmând ca la final ca ele să fie trecute
la cheltuieli de judecată.
De principiu, instanța va pune cheltuielile respective în sarcina acelei parți pe care o
socotește că i-ar profita proba respectivă. Instanța spune că vrea să afle adevărul, să
lămurească un aspect, deși părțile nu vor, dar acel adevăr profită reclamantului sau pârâtului.
Dacă nu reușește să stabilească cui profită, de exemplu o moștenire care se împarte 50%-
50%, plătesc amândoi.

29
 Ce se întâmpla în cazul în care nu plătește nimeni cheltuielile necesare pentru
administrarea probelor? Mai multe teorii:
a. În cazul în care nu sunt achitate costurile puse în sarcina părții de către
instanță, instanța va judeca pricina pe baza probelor existente, părțile nemaiputând să se
plângă în căile de atac că proba nu a fost încuviințată. BRICIU acceptă această teorie.
b. Va interveni decăderea;
BRICIU zice că nu va interveni decăderea, pentru că decăderea este numai pentru părți.
Fiind o probă cerută de instanță din oficiu nu are cum să opereze decăderea (sancțiune
ce se aplica părților, nu instanței). Instanța poate în tot cursul procesului, până la închiderea
dezbaterilor, să mai găsească probe. Tot ce am discutat aici vizează numai părțile, nu și
instanța. Instanța poate chiar și după termenele acelea (era și logic, pentru că era vorba de
cerere de chemare în judecată, întâmpinare, primul termen de judecată), în tot cursul
cercetării procesului și chiar după închiderea cercetării să simtă nevoia de administrarea unor
probe. Mai mult, chiar și după închiderea dezbaterilor poate repune cauza pe rol pentru
administrarea unor probe.
c. Suspendarea procesului, instanța consideră că fără proba respectivă nu poate
judeca procesul;
- BRICIU accepta teza c) precum și judecarea fără probă, partea care nu achită suma
de bani asumând-și riscurile neadministrării probei. Este mai bine să-l pui pe reclamant să
plătească, și dacă nu vrea, suspenzi facultativ procesul (art. 242). Doar dacă reclamantul nu
se conformează obligațiilor prevăzute la art. 242 se va suspenda procesul.
Depinde de situație, pentru că în unele cazuri instanța nu are o răspundere foarte mare,
în sensul că este o chestiune între părți. Dacă partea în favoarea căreia instanța a dispus probe
din oficiu, nu a înțeles să plătească, în cazul acesta judecă. Sunt situații în care proba este
absolut necesară din considerente de ordine publică, cum ar fi de a vedea dacă terenul nu este
cumva pe domeniul public. În acest ultim caz, nu mai contează că una dintre părți nu
vrea să administreze proba, pentru că instanța a dispus proba fiind o problemă de
ordine publică, deci instanța ar putea suspenda procesul. Așadar, când reclamantul (se
presupune că este interesat să continue procesul) va achita, se va relua procesul, în
limita termenului de prescripție.
Conform art. 242 NCPC: când constată că desfășurarea normală a procesului este
împiedicată din vina reclamantului prin neîndeplinirea obligațiilor stabilite în cursul
judecații potrivit legii, judecătorul poate suspendă judecata, arătând prin încheiere
obligațiile ce nu au fost respectate. Dacă este o chestiune de ordine publică pentru care
instanța consideră că dacă nu are o expertiză, nu-și poate asuma riscul să dea o hotărâre, se
poate aplica suspendarea pentru a nu risca să dea o hotărâre netemeinică.
Care este sancțiunea în cazul în care partea în sarcina căreia se pun cheltuielile de
administrare a probelor nu plătește? Decăderea din dreptul de a le mai administra (art. 262
alin. (3), dar această sancțiune nu intervine în situația în care proba a fost dispusă din
oficiu. Dar sancțiunea poate fi înlăturată dacă partea adversă nu invocă excepția
decăderii, pt că norma este de ordine privată. Dar și de la această sancțiune a decăderii
există o serie de excepții:
a. Art. 262 alin. (4) NCPC: depunerea sumei prevăzute la alin. (1) (necesară
pentru administrarea probei), se va putea face și după îndeplinirea termenului dacă prin
aceasta nu se amână judecata. Sunt situații în care decăderea nu operează, întrucât există un
text contrar care absoarbe sancțiunea decăderii.
Ipoteză: se întâmplă ca părțile să nu plătească, dar expertul nu poate face expertiza, nu
pentru că nu s-a plătit, ci pentru că obiectiv nu poate.. În cazul acesta, faptul că nu a plătit
onorariul nu conduce la amânarea judecații, instanța oricum trebuie să dispună înlocuirea,
ceea ce înseamnă că pricina a fost amânată nu din cauza neplății, ci din faptul că expertul

30
trebuia înlocuit. În schimb, dacă expertul face o adresă la instanță prin care spune că nu a
făcut expertiza în termenul stabilit de instanță, întrucât nu a fost plătit onorariul, intervine
decăderea.
b. Art. 311 alin. (4) NCPC: decăderea din dreptul de a administra dovada cu
martori pentru neîndeplinirea obligațiilor de avansare a costurilor deplasării
martorilor, se acoperă dacă aceștia se înfățișează la termenul fixat pentru ascultarea
lor.

5.8. Administrarea probelor

5.7.1. Ordinea administrării probelor
Nu există de principiu. Este stabilită de instanța de judecată, însă există și anumite
reguli. Astfel, în cazul în care s-a dispus o cercetare la fața locului, aceasta se va efectua
mai înainte de administrarea celorlalte probe (art. 260 alin. (5)), dar de regulă nu avem astfel
de priorități, ci instanța este cea care stabilește ordinea administrării probelor.
Uneori chestiunile acestea sunt pe cât posibil de logice, dar nu obligatorii, pentru că, de
exemplu, ca regulă, instanțele administrează înainte de orice altă probă, proba
interogatoriului, ceea ce este destul de logic, pentru că în urma lui ar putea să apară
recunoașteri care ar face inutilă administrarea altor probe. Mai mult, uneori este necesară
administrarea probei cu înscrisuri înaintea probei cu expertiză, pentru că expertizele, de multe
ori, se pot face numai pe baza unor înscrisuri ce urmează a fi administrate de părți. Până la
urmă această logică este apreciată de către instanță de la caz la caz, în afara de situația
cercetării la fața locului care se face înaintea altora. În sistemul anglo-saxon se administrează
orice fel de probă și abia după judecătorul trebuie să aprecieze care sunt concludente pentru
cauză.
5.7.2. Momentul administrării
De principiu, probele se administrează chiar în ședința în care s-au încuviințat, dar nu
tot timpul este posibil acest lucru și sunt și cazuri în care se administrează în alte ședințe. De
exemplu, la proba interogatoriului poți să administrezi în ședința în care s-a încuviințat numai
dacă părțile sunt prezente.
În orice caz, probele se administrează înaintea începerii dezbaterilor asupra fondului
(art. 260 alin. (3)). Acest lucru este firesc, acesta fiind scopul cercetării procesului.
Dovada și dovada contrară vor fi administrate pe cât cu putință în aceeași ședință.
Nu este o regulă imperativă, ci de bună-conduită, bună-administrare a procesului, dar nu una
obligatorie cu orice preț, ci spune pe cât posibil..
5.7.3. Reguli speciale ce apar în cazul în care se solicită probe
Art. 254 alin. (2). În condițiile în care nu au fost cerute prin cererea de chemare în
judecată sau prin întâmpinare și ne aflăm într-unul dintre cele 5 motive care permit
administrarea de probe mai târziu, în timpul cercetării procesului.
1) Dacă s-a solicitat o probă cu martori și a fost încuviințată în condițiile art. 254
alin. (2), dovada contrară va fi cerută sub sancțiunea decăderii în aceeași ședință dacă ambele
părți sunt de față (art. 260 alin. (6)). Dacă una dintre părți nu este de față (cea căreia i se
opune proba), va putea solicita contraproba la termenul imediat următor (art. 260 alin. (7)).
Această regulă este necesară, pentru că partea respectivă și-a asumat că partea nu vine
la proces, dar nu avea de unde să știe că la acel termen partea cealaltă va solicita o probă care
se va încadra în excepțiile prevăzute la art. 254 alin. (2).
/!\ La art. 254 dacă una dintre părți nu este la proces, pct. 5, acordul expres al tuturor
părților, nu se aplică, pentru că nu are cine să-și dea acordul, dar se poate încadra în alte
ipoteze cum ar fi pct. 2 sau 4.

31
 2) Art. 254 alin. (4): atunci când se administrează probe în condițiile special
prevăzute la alin. (2) sub sancțiunea decăderii, trebuie îndeplinite o serie de obligații [este
bine să le știm]:
a. să depună lista martorilor în termen de 5 zile de la încuviințarea probei, când
se cere proba cu martori;
Evident că dacă proba a rezultat din cercetarea procesului (dintr-o excepție invocată de
exemplu) nu ai cum să ceri părții să indice martorii tot atunci, ea știe că are nevoie de proba
cu martori, dar nu știe coordonatele lor.
b. să depună copii certificate de pe înscrisurile invocate cu cel puțin 5 zile
înainte de termenul fixat pentru judecată, dacă s-a încuviințat proba cu înscrisuri;
c. să depună interogatoriu în termen de 5 zile de la încuviințarea acestei probe,
în cazurile în care interogatoriul trebuie comunicat, potrivit legii;
d. să depună dovada plății cheltuielilor necesare efectuării expertizei, în termen
de 5 zile de la numirea expertului sau în termenul stabilit de instanță potrivit dispozițiilor art.
331 alin. (2), dacă s-a încuviințat proba expertizei
Toate acestea apar în situația în care instanța încuviințează niște probe în cursul
cercetării procesului, ca urmare a apariției unui caz de excepție prevăzut la art. 254 alin. (1),
(2). Altfel, în mod normal, martorii când sunt indicați trebuie indicați cu nume și adresă,
înscrisurile trebuise depuse, certificatele la fel, interogatoriul în cazul în care este persoană
juridica trebuie să-l ai atunci când ceri proba. Având în vedere faptul că ipotezele de la art.
254 alin. (2) vizează de multe ori situații intempestive, se acordă acest termen de 5 zile.
5.7.4. Aprecierea probelor
Din art. 264 NCPC reiese faptul că nu există o regulă generală de apreciere a probelor.
Ține de aprecierea instanței, de aceea textul spune instanța va examina probele administrate,
pe fiecare în parte și pe toate în ansamblul lor..
Regula este aceea că judecătorul este liber să stabilească puterea doveditoare a unei
probe după aprecierea lui, mai puțin în situații în care chiar legea stabilește că unele probe au
o putere doveditoare superioară altor, dar nu este o regulă generală, ci numai în anumite
cazuri.
Legiuitorul a făcut o ierarhie a admisibilității, nu a aprecierii probelor.
/!\ A NU SE CONFUNDA problema puterii doveditoare cu problema
admisibilității. În momentul în care instanța spune că pentru acte juridice mai mari de 250 de
lei se admite numai proba prin înscrisuri, nu face aici o clasificarea între puterile doveditoare
ale probelor, ci doar stabilește o regulă de admisibilitate. Putere doveditoare ar fi fost dacă
ar fi spus “se poate încuviința și proba prin înscrisuri și proba cu martori, dar cea cu
înscrisuri este mai puternică”,
Conform art. 421 C.civ. orice persoană interesată poate contesta oricând prin acțiune
în justiție filiația stabilită printr-un act de naștere, care este neconform posesiei de stat. În
acest caz, filiația se stabilește prin certificatul constatator al nașterii, prin expertiza medicală
de stabilirea a filiației sau, în lipsa certificatelor ori imposibilității efectuării expertizei, prin
orice mijloc de probă. Cu toate acestea, dovada filiației nu se poate face prin martori decât
în cazul prevăzut la art. 411 alin. (3) C.civ. sau atunci când există înscrisuri care fac demnă
de crezare acțiunea formulată. Cu alte cuvinte, în acest caz, proba cu expertiza medico-
legală este net superioară oricărei alte probe (martori, prezumții etc). Însă, excepția este
parțială și aici, pentru că legiuitorul a plecat de la o problemă de superioritate a puterii
doveditoare, dar a făcut din această superioritate a puterii doveditoare realmente o problemă
de admisibilitate, spunând că nici nu mai are rost să le administrați pe celelalte cât timp este
posibilă expertiza.
Înainte de C.civ. nu exista o astfel de prevedere, dar era o practică constantă că
niciodată nu o să poți veni cu martori pentru a combate în materie de filiație o expertiză

32
medico-legală, spunând că o expertiză medico-legală poate fi combătută numai printr-o probă
cu greutate științifică similară. Aceasta era o chestiune de putere doveditoare. Acum alte
probe pot fi administrate numai dacă expertiza nu este posibilă.
/!\ Există o regulă: probele tehnice nu pot fi combătute decât prin probe similare.
6. Asigurarea probelor
Art. 359-365 NCPC. Este o procedură care intervine atunci când există pericolul ca o
probă să nu poată fi administrată din cauza unor evenimente precum dispariția obiectului
probei sau dificultatea de administrare în viitor.

În ipoteza în care un reclamant știe că urmează să facă un proces, își dă seama că peste
6 luni, atunci când va veni discuția probelor, unele dintre ele nu vor mai putea fi administrate,
pentru că este un martor care poate muri ori poate pleca într-o țară îndepărtată, poate fi un
înscris supus distrugerii sau o expertiză ADN.. În acest ultim caz este exact ipoteza art. 421
C.civ. de mai sus unde se va proceda la proba cu martorii din cauza imposibilității efectuării
expertizei.
De aceea se numește asigurarea dovezilor și procedura. De aceea se numește procedura
administrării de probe in futurum, adică pentru viitor.
Potrivit art. 359 alin. (1), oricine are interes să constate de urgență mărturia unei
persoane, părerea unui expert, starea unor bunuri, mobile sau imobile ori să obțină
recunoașterea unui înscris, a unui fapt sau a unui drept, dacă este pericol că proba să dispară
sau să fie greu de administrat în viitor, va putea cere, atât înainte, cat și în timpul procesului,
administrarea acestor probe.
6.1. Scopul
Este dat de necesitatea conservării unor probe care pot fi de folos în viitor. Este o
excepție de la principiul nemijlocirii.
6.2. Condiții
1) Să fie o probă legală.
- ex. donația nu se poate dovedi decât prin înscris autentic, contractul de asigurare nu
poate fi probat cu martori nici atunci când există început de dovadă scrisă
2) Să existe interes. Partea să arate că ar putea fi reclamant/pârât într-un proces
viitor, să arate că există raportul juridic între el și cealaltă persoană.
3) Urgență. Poate să nu existe dacă părțile își dau acordul (art. 359 alin. (2)).
Are o natură contencioasă. Trebuie să se indice și față de cine vrea să-și asigure proba, nu se
administrează erga omnes.
Regula este aceea a unei urgențe. Deci toată această inversare a logicii procesului se
justifică printr-o urgență determinată de acest pericol de dispariție a probei sau de o
dificultate foarte mare de administrare a ei în viitor. Totuși, este de reținut că în cazul în care
există acordul părții adverse, nu mai este nevoie să justifici urgența (art. 359 alin. (2))..
În ipoteza în care părțile nu se înțeleg, urgența trebuie dovedită.
Nu se analizează concludența, ci doar aspectele ce țin de legalitate. N-ai nimic dedus
judecății, deci n-ai ce concludență să verifici.
6.3. Procedura de soluționare
Instanța competentă diferă după cum cererea de asigurare a dovezilor se face:
1) Înainte de începerea unui proces;
În acest caz, cererea este făcută pe cale principală, nu ai cerere pe fond.
Competența aparține judecătoriei în circumscripția căreia se afla obiectul probei,
chiar dacă asupra pretenției ar fi competent tribunalul. Astfel, dacă este expertiză, locul
unde se face, dacă este cercetare la fața locului, locul unde se face cercetarea, în cazul
martorului, locul unde se află martorul.
2) După ce a început un proces, dar care nu a ajuns încă în faza cercetării;

33
 În cazul în care cererea de asigurare a dovezilor se face în legătură cu un proces care
deja a debutat prin depunerea cererii de chemare în judecată, dar care nu a ajuns încă în faza
cercetării procesului, cererea este incidentală. Competența aparține instanței care a fost
învestită cu judecarea procesului respectiv (din prima instanță, chiar dacă procesul a ajuns în
apel).
6.4. Cuprinsul cererii
Art. 360 alin. (2) indică că cererea trebuie să cuprindă faptele ce se urmăresc a fi
dovedite și motivele care justifică urgența sau dacă nu este urgentă, acordul părții adverse.
6.5. Citarea părților
Art. 360 alin. (3), (5). Această procedură se face cu citarea părților, de regulă, dar
instanța poate dispune și efectuarea ei fără citare, în măsura în care citarea ar reprezenta un
pericol de întârziere ce ar afecta substanțial utilitatea procedurii. Urgența este atât de mare
încât chiar și citarea pentru 24h ar fi prea mult. Diferă de la caz la caz: expertiza cu ADN-ul
s-ar putea dispune fără citare. Chestiunea cu expertiza la o construcție lăsată neterminată: cu
citarea. Întâmpinarea nu este obligatorie.
6.6. Soluțiile
Dacă se admite, se dă o încheiere executorie care nu este supusă niciunei căi de
atac. Se dă o încheiere de încuviințare și după o încheiere de administrare.
Dacă se respinge, se dă o încheiere de respingere a administrării probei, caz în care
aceasta este susceptibilă de un apel separat (în cazul în care nu ne aflăm în cursul unui
proces este clar că este separat că nu este în proces), termenul fiind de 5 zile de la
pronunțare (s-a dat cu citarea părților) sau de la comunicare (s-a dat fără citarea părților).
Soluție Actul instanței Calea de atac Termen
ADMITERE Încheiere executorie Nu există
Cu citare – 5 zile de la
pronunțare.
RESPINGERE Încheiere Apel separat
Fără citare – 5 zile de la
comunicare.
Dacă se încuviințează proba, se administrează de îndată sau în interiorul unui termen pe
care îl fixează instanța (depinde de natura probei).
După ce se administrează proba, se dă o încheiere care nu este suspusă niciunei cai
de atac. Această încheiere nu face decât să constate că proba s-a administrat (art. 362).
Cheltuielile de judecată necesare pentru administrarea acestor probe nu se dau în
această procedură, ci se vor acorda în procedura de fond, fie în procesul care va începe
în viitor, dacă va începe, fie în procesul început, dar neajuns în faza cercetării
procesului (art. 363 alin. (3)).
Această procedură are o particularitate: instanța care încuviințează proba nu face o
analiză cu privire la admisibilitatea probei, decât sub aspectul urgenței.
Instanța trebuie să se pronunțe numai asupra urgenței, utilitatea probei și
admisibilitatea sub aspectul legalității nu le analizează instanța, ci instanța care va folosi
probele în procesul viitor sau cel început, dar care n-a ajuns încă în faza cercetării procesului.
Prin urmare, poți să administrezi probe in futurum și să ai surpriza că instanța de fond
să nu le admită. Nu Această instanță, care administrează probele in futurum nu analizează
nicidecum puterea lor doveditoare. Aceea va fi analizată în procesul de fond. Și aici avem o
derogare parțială de la regula nemijlocirii, pentru că instanței care judeca procesul îi scapă
administrarea. Admisibilitatea și utilitatea îi rămân. Nu înseamnă că părțile nu pot administra
alte probe. Chiar pot completa proba asigurată (art. 363).

34
 6.7. Constatarea de urgență a unei stări de fapt
În acest caz nu se mai discută despre o probă care trebuie administrată, ci verificarea
stării unor lucruri. Textul permite executorului judecătoresc să facă verificarea unor
situații de fapt și să le consemneze într-un proces verbal.
Art. 364 alin. (1) NCPC. Executorul ar putea constata, de exemplu, că o mașina ar
putea fi în curtea cuiva la ora 20.00 și mașina are numărul cutare. Uneori, însă, ar putea fi
foarte folositor, de exemplu într-un proces de partaj sau într-un proces de executare silită,
când apare problema în posesia cui se află un bun mobil.
Constatările nu presupun o evaluare din partea executorilor. Executorii nu pot veni
să spună că lucrul respectiv este viciat. Aceea nu ar fi o constatare, ci o expertiză.
Pentru a se constata de urgență o stare de fapt există următoarele condiții:
a. Dovedirea obiectului constatării de fapt. Ceva ce nu ține de o evaluarea a
executorului. Unele părți i-au cerut să constate că lucrările sunt incipiente. Executorul a fost
rezervat. N-a știut ce să zică, nu era chiar expertiza lui;
b. dovedirea interesului;
c. dovedirea urgenței, adică a pericolului că starea de fapt se schimbă;
d. acordul părții celeilalte, dacă constatarea presupune concursul ei. De
exemplu, executorul nu poate intra în casa unei persoane decât dacă deschide sau dacă nu
deschide, are nevoie de acceptul instanței.
Practic, partea are la îndemână două modalități: fie se duce direct la executor, dar
numai în ipoteza în care, pentru a constata nu este nevoie de acordul celeilalte părți (este în
domeniul public, un loc unde cealaltă parte nu poate controla vizual, nu poate închide ușa),
fie dacă este nevoie de acordul ei (să vezi ce este în casă), trebuie obținut acordul instanței
pentru a pătrunde cu forța.
Executorul face un proces-verbal în care descrie ce a văzut! Nu face evaluări. Se
comunică părții care a cerut constatarea și eventual celuilalt. Ceea ce consemnează, face
dovada până la înscrierea în fals. Valoarea constatării rămâne la aprecierea instanței.
(4)Procesul-verbal de constatare va fi comunicat în copie celui împotriva căruia s-a făcut
constatarea, dacă nu a fost de faţă, şi are puterea doveditoare a înscrisului autentic.

Instanța competentă este judecătoria în raza teritorială a căreia se face

constatarea și, într-adevăr, tocmai pentru a se păstra rațiunile acestei proceduri, instanța
poate judeca fără citarea părților.
Art. 365: Dispoziţii speciale
În caz de pericol în întârziere, asigurarea dovezii şi constatarea unei stări de fapt se vor putea
face şi în zilele nelucrătoare şi chiar în afara orelor legale, însă numai cu încuviinţarea
expresă a instanţei.
).
7. Proba prin înscrisuri
Art. 265-268 NCPC.
7.1. Clasificare

1) Preconstituite și nepreconstituite:
Probele preconstituite sunt redactate în vederea unui viitor litigiu.
preconstituite în scrisurile autentice, sub semnătură
privată, bilete, tichete
nepreconstituite registrele și hârtiile domestice,
registrele profesioniștilor, hârtiile
domestice

35
 Contează aici legea aplicabilă. Art. 26. Înscrisurile preconstituite se vor supune legii in
vigoare la momentul redactării lor, iar cele nepreconstituite se vor supune legii de la
începerea procesului, adică momentul înregistrării cererii de chemare în judecată la
instanță (momentul înregistrării la oficiul poștal prezintă importanță doar pentru calculul
termenului în care trebuiau depuse actele) (art. 192 alin. (2)).
2) În funcție de obiectul înscrisurilor preconstituite:
- Originare/primordiale: în vederea constatării încheierii, modificării, stingerii unui
raport juridic
Recognitive: sunt întocmite în scopul recunoașterii unui înscris originar pierdut, pt a-l
înlocui. Art. 288-Putere doveditoare
Înscrisul de recunoaştere sau de reînnoire a unei datorii preexistente face dovadă
împotriva debitorului, moştenitorilor sau succesorilor săi în drepturi, dacă aceştia nu
dovedesc, prin aducerea documentului originar, că recunoaşterea este eronată sau
inexactă.
- pt a avea valoare probatorie este necesar ca însuși actul recognitiv să fie valabil ca
înscris sub semnătură privată
- Confirmative: întocmite pt a confirma un act juridic lovit de nulitate relativă
3) Semnate și nesemnate:
Art. 268: semnătura face credință despre consimțământul părții până la proba contrară.
Dacă este a unui funcționar public, ne aflăm în fața unui înscris nesemnat. Art. 289. Nu
contează mereu semnătura, dacă avem alte dispoziții legale. Dacă semnătura aparține unui
funcționar public, ea va conferi înscrisului autenticitate.
Conform art. 269 alin (1) teza a II-a, autenticitatea înscrisului se referă la stabilirea
identității părților, exprimarea consimțământului acestora cu privire la conținut,
semnătura acestora și data înscrisului.
4) După modul de întocmire
- Acte autentice;
- Sub semnătură privată;
- Pe suport informatic;
- În formă electronică.
Diferența dintre primele două este esențială. Cele autentice fac dovadă până la
înscrierea în fals cu privire la ce agentul instrumentator a luat la cunoștință prin propriile
simțuri, iar cele sub semnătură privată până la proba contrară.
5) Originale, duplicate, copii. Are relevanță sub aspectul valorii probante.-art
285 si 286
7.2. Înscrisurile autentice
Definiția este cuprinsă la art. 269 NCPC: este un act făcut de o autoritate publică, de
notarul public, de o altă persoană învestită de stat cu autoritate publică, în forma și condițiile
stabilite de lege. Înscrisul notarial, așa cum rezultă din art. 269 NCPC este numai unul dintre
înscrisurile autentice (mai răspândite decât înscrisul autentic notarial sunt actele executorilor
judecătorești sau actul procedural de citare întocmit de agentul procedural învestit, pentru
comunicarea actelor de procedură, cu o funcție publică).
- art. 90 L. 36/1995 a notarilor publici și a activității notariale prevede că înscrisul
autentic notarial este cel întocmit sau, după caz, primit și autentificat de către notarul public
ori de către personalul misiunilor diplomatice și al oficiilor consulare, în forma și în
condițiile stabilite prin prezenta lege. Este o definiție diferită de cea art. 269, dar nu o
contrazice cu nimic.
Art. 269 NCPC, menționează și în ce constă autenticitatea sau asupra căror elemente
cade autenticitatea înscrisului. Astfel, autenticitatea se referă numai la 4 aspecte:
a. Identitatea părților;

36
 b. Exprimarea consimțământului lor cu privire la conținutul actului;
Cu alte cuvinte, existența consimțământului sau realitatea consimțământului,
caracterul neviciat al consimțământului nu cad în sfera autenticității.
c. Semnătura;
d. Data.
Restul elementelor din înscris nu sunt autentice, ci numai acestea 4.
În ceea ce privește numărul de exemplare al actelor notariale, 1 singur exemplar este
original, care se păstrează de notar. Părțile nu primesc exemplare originale, ci duplicate care
nu poartă semnăturile lor. Originalul poate fi cel mult scos în ipoteza în care, de exemplu, se
pune în discuție falsul (instanța va dori să facă o expertiza grafoscopică).
Conform art. 100 alin. (2) L. 36/1995 reprezintă constatări personale ale notarului
cele făcute prin propriile simțuri (nu contrazice cu nimic NCPC):
a. Faptul prezentării părților și a tuturor persoanelor participante la
procedura de autentificare, precum și identificarea acestora (corespunde cu identitatea
părților din art. 269);
b. Locul și data încheierii actului;
c. Exteriorizarea consimțământului (corespunde cu exprimarea
consimțământului din art. 269). Notarul nu verifică calitatea consimțământului, ci doar că
există la momentul respectiv.
Puterea doveditoare a înscrisurilor autentice. Art. 270 NCPC. În ceea ce privește
elementele asupra cărora poartă autenticitatea (cele 4), înscrisul autentic face dovada până la
înscrierea în fals, în sensul că nimeni, nici părțile și niciun terț, nu va putea să conteste cele 4
elemente prin orice mijloace de probă în procesul civil, ci dacă le contestă va trebui să facă o
înscriere în fals (dosarul va fi transmis procurorului pentru cercetarea falsului). În legătura cu
declarațiile părților cuprinse în înscrisul autentic, acestea fac dovada atât pentru părți,
cât și pentru terți. De asemenea, fac dovada atât pentru părți, cat și pentru terți,
mențiunile din înscris care sunt în legătură directă cu raportul juridic.
Cu alte cuvinte, cele 4 elemente fac dovada până la înscrierea în fals, dar mai sunt alte
aspecte, de exemplu, într-un act se menționează faptul că prețul vânzării a fost plătit de către
cumpărător anterior autentificării actului. Aceasta nu este o mențiune care intră sub puterea
autenticității, ea poate fi combătută și prin alte metode decât înscrierea în fals. Notarul a
autentificat faptul că o parte a declarat acest lucru, dar faptul plății în sine, dovada, are
legătură cu actul juridic, care poate fi combătut prin alte mijloace de probă decât înscrierea în
fals. Sau o parte spune că a primit prețul dublu. Acea declarație face dovadă până la proba
contrară, atât între părți cât și față de alte persoane.
Sunt și mențiuni care nu au legătură directă cu actul juridic și care constituie un
început de dovadă scrisă între părți. De exemplu, într-un înscris se pot face mențiuni cu
privire la modul în care au fost dobândite bunurile anterior, de către autorii celor care fac
actul (într-un contract de schimb fiecare parte începe să prezinte bunul pe care îl dă spre
schimb este trecut în cartea funciară, dar mai adaugă și că „îl am de pe timpul lui Ștefan cel
Mare”). Simpla înscriere în cartea funciară este suficientă, mențiunile acestea nu au legătură
directă cu actul, ele au o logică, dar constituie doar un început de dovada înscrisă. Se
deosebește aceasta de mențiunea făcută anterior referitoare la plata plății. Plata prețului este
importantă, are legătură cu contractul, este o mențiune care nu este autentică, nu este sub
puterea autenticității, însă face dovada și poate fi combătută prin orice mijloc de probă, dar
nu neapărat prin procedura falsului.
/!\ Înscrisul autentificat de notarul public care constată o creanță certă, lichidă și
exigibilă este titlu executoriu (art. 101 legea 36/1995).

37
 Conversiunea. Dacă nu este valabil ca înscris autentic, el este lovit de nulitate
absolută. Dacă este semnat, este înscris sub semnătură privată, iar dacă nu este semnat, este
început de dovadă scrisă. Trebuie completat cu alte probe.
Art. 271 NCPC. În ceea ce privește valabilitatea înscrisului, nu este valabil că înscris
autentic pentru motivele următoare înscrisul care:
a. S-a încheiat fără respectarea formelor prevăzute de lege;
b. S-a încheiat de o persoană necompetentă, incompatibilă, sau cu depășirea
competenței;
Acest înscris va fi lovit de nulitate absolută, dar va valora ca înscris sub semnătură
privată dacă cuprinde semnătura părților, dacă nu cuprinde semnătura părților constituie
început de dovadă scrisă (înseamnă că nu va putea conduce singur la câștigarea procesului,
dar permit folosirea lui în coroborare cu alte probe: martori sau chiar prezumții).
Conversiunea nu este posibilă în cazul înscrisului declarat fals.
- când un act autentic de înstrăinare este anulat de instanță el nu se convertește într-un
înscris sub semnătură privată. Înscrisul se poate converti într-un antecontract de vânzare-
cumpărare
Avantajele înscrisului autentic, spre deosebire de înscrisul sub semnătură privată:
a. Se bucură de prezumția de legalitate, în sensul că cel care îl folosește nu
trebuie să dovedească legalitatea lui;
b. Combaterea celor 4 elemente nu poate fi făcută decât prin înscrierea în fals;
c. Dacă este înscris autentic notarial și constată o creanță certă, lichidă și
exigibilă nu mai este nevoie de proces;
d. Este opozabil și terților, inclusiv sub aspectele datei lui.
7.3. Înscrisurile sub semnătură privată
1.3.1. Aspecte generale
Actul sub semnătură privată are o singură condiție generală: să poarte semnătura
părților. Semnătura semnifică prezumție de dare a consimțământului la încheierea actului,
până la proba contrară.
În unele cazuri, pentru anumite acte juridice, înscrisul trebuie să îmbrace o formă mai
complexă, unde nu este necesară doar semnătura, ci mai sunt alte condiții.
1.3.2. Puterea doveditoare a înscrisului sub semnătură privată
Conform art. 273 NCPC înscrisul sub semnătură privată, recunoscut de cel căruia îi
este opus sau, după caz, socotit de lege că recunoscut, face dovadă între părți până la proba
contrară, inclusiv în ceea ce privește mențiunile legate direct de raportul juridic. Nu se
bucură de o prezumție de validitate, trebuie acceptat de cealaltă parte. Dacă partea nu-și
recunoaște semnătura, înscrisul nu mai poate fi utilizat decât dacă se dovedește că semnătura
este a părții printr-o expertiză de verificare de scripte. Se poate combate ce este reținut în
înscris prin proba contrară.
Proba contrară poate fi făcută, de principiu, tot prin înscris dacă nu există
excepții.
Problema este “recunoașterea”. La înscrisul autentic nu trebuie să fie recunoscut de
partea căreia i se opune. Pe când pentru înscrisul sub semnătură privată depus într-un dosar
de către o parte, instanța o va întreba pe cealaltă “Recunoașteți acest înscris? Este semnătura
dumneavoastră?” Dacă zice da, este în regulă. Mai mult, terții pot să nu recunoască înscrisul
sub semnătură privată, iar data înscrisului nu este opozabilă terților, în afara de cazul în
care are o dată certă.
Terții = persoanele care au dobândit cu titlu particular drepturi de la părțile
contractante, de exemplu donatarul, legatarul cu titlu particular, locatarul. De
asemenea, sunt terți creditorii părților atunci când invocând drepturi proprii
acțiunează pe calea acțiunii pauliene sau acțiunii în simulație (nu a acțiunii oblice)

38
 Contestarea scrierii sau subscrierii poate fi făcută la primul termen după
depunerea înscrisului, sub sancțiunea decăderii.
Mențiunile care sunt în directă legătură cu raportul juridic fac dovada până la proba
contrară, iar celelalte mențiuni pot servi doar ca un început de dovadă scrisă. Exemplele
oferite la înscrisul autentic, pot fi reținute și aici.
Forța probantă a înscrisului nesemnat de părți sau de o parte: acesta nu este valabil ca
instrumentum însă dacă forma scrisă nu este cerută ad validitatem, operatiunea rămâne
valabilă putând fi dovedită cu alte mijloace de probă, de ex. recunoașterea. Chiar
înscrisul respectiv constituie început de dovadă scrisă.
- un act legalizat este și rămâne un înscris sub semnătură privată. Legalizarea
semnăturii nu îi schimbă acest caracter
- în raporturile dintre profesioniști este recunoscută forța probantă a unui înscris
nesemnat.
- data înscrisului sub semnătură privată este supusă condiției recunoașterii iar în caz de
contestare verificării de înscrisuri.
1.3.3. Condiții speciale ce privesc anumite înscrisuri
1.3.3.1. Pluralitatea de exemplare
Art. 274 NCPC. Atunci când un înscris sub semnătură privată vine să constate un act
juridic sinalagmatic, pe lângă semnătura părților (condiție generală), mai trebuie să aibă și
condiția pluralității de exemplare. Condiția pluralității de exemplare sau multiplului de
exemplare presupune că înscrisul respectiv trebuie să fie redactat în atâtea exemplare câte
părți cu interese contrare sunt, iar pe fiecare exemplar să se menționeze numărul total al
exemplarelor (alin. (1), (3)).
Această regulă nu este aplicabilă în câteva situații:
1) Părțile au depus de comun acord singurul exemplar în păstrarea unui terț
2) Raporturilor dintre profesioniști, art. 277
3) Alte cazuri
a. Actul este nul ca act autentic, dar este convertit în act sub semnătură
privată. Inițial, părțile doreau un act autentic, nu aveau de unde știi că au nevoie de multiplu
exemplar.
b. Contracte încheiate prin corespondență.
c. Contract sinalagmatic constatat prin hot. jud.Dacă se încheie o tranzacție.
Hotărârea de expedient se prezumă a fi corectă, onestă, fără greșeli.
d. Toate exemplarele sunt aduse instanței. În acest caz, nu mai contează că nu
s-a menționat în ele cate sunt, pentru că dacă toate au fost depuse în instanță și părțile
adeveresc că doar acelea sunt, viciul a fost acoperit.
e. Lipsa mențiunii numărului de exemplare nu poate fi opusă de cel care a
executat obligația prevăzută în înscris (art. 274 alin. (3)).
f. Lipsa mențiunii numărului de exemplare nu poate fi opusă nici de terți,
pentru că mențiunea era în vederea protecției părților nu și a terților. Terții pot invoca
alte elemente în legătură cu înscrisul: nu recunosc semnătura, data, dar numărul de exemplare
nu era nicio garanție pentru ei. Totuși, trebuie văzut ce înseamnă terți, pentru că, de
exemplu, succesorii părților nu înseamnă terți.
g. înscrisul este recunoscut expres de părți sau una dintre părți nu se opune la
folosirea exemplarului unic în instanță de către cealaltă parte.
h. pt acte juridice unilaterale și nici pt înscrisuri care constată contracte
unilaterale, deci nici în cazul actului juridic recognitiv sau confirmativ, chiar dacă
privește un contract sinalagmatic.
Sancțiunea neîndeplinirii formalități multiplului exemplar: înscrisul nu poate fi folosit
ca proba, este nul ca instrumentum probationis. Nu este o nulitate a actului! El poate fi

39
folosit ca început de dovadă scrisă, ceea ce înseamnă că va putea fi utilizat, dar va trebui
completat cu alte probe: martori, prezumții (art. 276).
- Neîndeplinirea multiplului exemplar și aprobat nu poate fi contestată decât de
către părți și numai în fața instanței care soluționează fondul

1.3.3.2. Mențiunea “bun și aprobat”

Se aplică actelor care constată obligații unilaterale și anume: obligația părții de a da o
sumă de bani sau o cantitate de bunuri fungibile. Mențiunea nu este sacramentală, poate fi
înlocuită cu altele, dar care să conducă la același rezultat.
Mențiunea astfel cum este prevăzută în C.civ., constă în menționarea fie cu scrierea
actului de mână a celui care se obligă (act olograf; nu doar semnătura, tot să fie olograf), fie
lângă semnătură, scrierea formulei “bun și aprobat pentru suma de x...” și indicată suma în
cifre și litere sau cantitatea (dacă este vorba de bunuri fungibile) pentru care partea se obligă.
Cu alte cuvinte, această condiție este o condiție alternativă, poate fi satisfăcută în 2
modalități:
- înscrisul este scris în întregime de mână celui care se obligă. Nu mai scrie “bun și
aprobat”;
- nu este făcut de mâna celui care se obligă, dar de mâna celui care se obligă trebuie
aplicată formula “bun și aprobat” lângă semnătură și suma în litere sau cantitatea datorată.
Art. 275 alin. (2): obligația există pentru suma cea mai mică, dacă există
neconcordanță între sumele din act. Este o prezumție simplă, poate fi vorba de o eroare, de
exemplu.
Nu este necesară formula “bun și aprobat” în cazul în care:
1) Înscrisul este nul ca înscris autentic, dar valorează ca înscris sub
semnătură privată, ca urmare a conversiunii actului. În acest caz el n-a fost redactat ca
un înscris sub semnătură privată, ci ca un înscris autentic, dar a decăzut din calitatea de
înscris autentic și căzut în calitatea de înscris sub semnătură privată (legea permite această
cădere într-o altă categorie, fără nicio altă mențiune și trebuie privit ca atare).
2) Când obligația are obiect un bun individual determinat.
3) Când vizează obligații de a face sau a nu face.
4) Nu se aplică profesioniștilor, ca la condiția multiplului exemplar (art. 277).
5) Alte cazuri.
De exemplu: chitanțele liberatorii, pentru că cel care semnează nu se obligă să dea
ceva, ci doar spune că nu mai trebuie să primească ceva
- dacă mai multe persoane se obligă prin același act către același creditor, înscrisul se
va întocmi într-un singur exemplar, fiind vorba de obligații unilaterale, însă fiecare dintre
debitori va trebui să adauge înainte de semnătură formula bun și aprobat
- formalitatea se aplică și obligațiilor accesorii, precum fideiusiunea
- formalitatea este necesară și în cazul în care o obligație unilaterală este constată
printr-un înscris sub formă aparentă de contract sinalagmatic, precum și când obligația
unilaterală este asumată cu ocazia încheierii unui contract sinalagmatic, fiind consemnată în
înscrisul întocmit pt constatarea contractului sinalagmatic, deoarece, în realitate, sunt 2
operațiuni juridice.
Sancțiunea neîndeplinirii condiției mențiunii “bun și aprobat” atrage nulitatea
mijlocului de probă. Negotium-ul supraviețuiește și poate fi folosit ca început de dovadă
scrisă completat cu alte probe, martori, prezumții, interogatorii (art. 276).
1.3.3.3. Data certă
1) În raporturile dintre părți
Între părți data înscris sub semnătură privată are aceeași putere ca toate celelalte
mențiuni, poate fi combătută numai prin proba contrară.

40
 2) În raporturile cu terții
Mențiunea privind data înscrisului sub semnătură privată este opozabilă altor persoane
decât cele care au întocmit înscrisul numai din ziua în care a devenit dată certă (art. 278
NCPC). Astfel, față de terți data actului poate fi folosită numai dacă este data certă.
Alin. (2) al art. 278 prevede că sub rezerva unor dispoziții legale contrare, instanța,
ținând seama de împrejurări, poate să înlăture aplicarea, în tot sau în parte, a dispozițiilor
alin. (1) în privința chitanțelor liberatorii. Logica există, pentru că de cele mai multe ori când
dai o chitanță, o dai celui care ți-a plătit suma de bani. Când dai chitanța nu te gândești la
toată această încrengătură din exemplul anterior, de obicei chitanța este dată pentru cel care a
plătit o suma de bani. Însă textul spune „în lipsa unor dispoziții legale contrare”, dispoziții pe
care le vom găsi la procedura executării silite (în sensul că plățile în avans trebuie notate în
cartea funciară. Această dispoziție interzice instanței că în cazul menționat mai sus să
procedeze la înlăturarea datei certe, întrucât ea a fost dobândită tocmai prin notarea în cartea
funciară).
Art. 278 alin. (1) indică care sunt acele cazuri prin care înscrisul sub semnătură
privată poate dobândi dată certă (data de la care ea devine opozabilă oricărui terț).
Înscris sub semnătură privată pot primi dată certă prin 6 modalități (de fapt sunt doar
5):
1) Din ziua în care au fost prezentate spre a se conferi dată certă de către
notarul public, executorul judecătoresc sau alt funcționar competent în această privință
Notarul are competenta de a da dată certă, la fel și executorul.
Avocatul nu este funcționar, deci nu poate fi asimilat funcționarului public (conform
legii avocaturii). Totuși, este asimilat funcționarului public în situația în care atesta
identitatea părților, a conținutului și a datei actelor prezentate spre autentificare (art. 31 și art.
392 din L. 51/1991 pentru exercitarea și organizarea profesiei de avocat). Așadar, în această
privință funcționează ca un funcționar public și are dreptul de a da dată certă în virtutea art. 3
din legea mai sus menționată.
Însă, nu este așa simplu de a da dată certă, trebuie să înregistrezi într-un registru
electronic, care se închide la sfârșitul zilei, trebuie să fie legat de un registru central. Aceste
garanții există, pentru că în cazul acestor profesii să nu existe posibilitatea antedatării. Data
certa este introdusă ca o garanție contra antedatării.
2) Din ziua când au fost înfățișate la o autoritate sau instituție publică,
făcându-se despre aceasta mențiune pe înscrisuri
Exemplu: planurile pe care le depui la o primărie în vederea eliberării unei autorizații
de construire (în momentul depunerii, autoritatea scrie pe ele: vizat spre neschimbare și pune
stampilă și dobândește dată certă).
3) Din ziua când au fost înregistrate într-un registru sau alt document public
Exemplu: într-un proces-verbal al unui executor. Executorul face un proces-verbal cu
bunurile pe care le-a găsit în casă, printre bunurile respective găsește și actul care va dobândi
dată certă prin menționarea lui în procesul-verbal.
Exemplu: DNA face o percheziție, inventariază bunurile, printre ele există niște acte
care dobândesc dată certă.

1
Art. 3. Activitatea avocatului se realizează prin […] redactarea de acte juridice, atestarea identității
părților, a conținutului și a datei actelor prezentate spre autentificare;
2
Art. 39. În exercitarea profesiei, avocații sunt ocrotiți de lege, fără a putea fi asimilați funcționarilor
publici, cu excepția situațiilor în care atestă identitatea părților, a conținutului sau datei unui act.

41
 4) Din ziua morții ori din ziua când a survenit neputința fizică (absolută,
echivalentă morții) de a scrie a celui care l-a întocmit sau a unuia dintre cei care l-au
subscris, după caz
5) Din ziua în care cuprinsul lor este reprodus, chiar și pe scurt, în înscrisuri
autentice întocmite în condițiile art. 269, precum încheieri, procese-verbale pentru
punerea de sigilii sau pentru facere de inventar
Exemplu: prezinți înscrisul instanței. Din acel moment dobândește dată certă prin
încheierea de ședință (s-a prezentat contractul nr. xx, încheiat între A și B).
Cu ocazia sechestrării imobilului, o parte a prezentat acea chitanță și executorul a
trecut-o în procesul-verbal, ea de atunci are dată certă.
Situația unei percheziții penale. Face proces-verbal, zice tot ce a găsit și peste 5 ani ai
nevoie de o dată certă. Ți-a dat dată certă pe acel înscris menționat în procesul-verbal.
6) Din ziua în care s-a petrecut un alt fapt de aceeași natură care dovedește
în chip neîndoielnic anterioritatea înscrisului
Acest text nu exista în vechea reglementare, de aceea a fost posibil ca instanța să spună
dacă nu ai murit, chiar dacă este evident că nu mai poți semna, nu te încadrezi în text (care
era de strictisimă interpretare, C.civ. nu l-a mai făcut de strictisimă interpretare prin acest
punct). Esența este de a găsi un caz care face imposibilă sau greu de conceput anterioritatea
actului.
Exemplu: executarea ce a urmat întocmirii înscrisului, ștampila poștei aplicată pe
înscrisul expediat.
3) În raporturile dintre profesioniști
Textul privind data certă nu se aplică în cazul raporturilor dintre profesioniști.
Data arătată în cambie sau titluri la ordin se prezumă adevărată până la proba
contrară.
Potrivit art. 277 alin. (3) NCPC, înscrisul sub semnătură privată întocmit în exercițiul
activității unei întreprinderi este prezumat relativ a fi fost făcut la data consemnată în
cuprinsul său. Practic, în cazul raporturilor dintre profesioniști, ar fi suficientă data
menționată în înscrisul respectiv (inclusiv pentru terți), chiar dacă nu este trecută printr-una
din ipotezele de la art. 278 alin. (1) NCPC. Totuși, înscrisul trebuie să fie întocmit în
activitatea curenta a întreprinderii respective. De regulă, profesioniștii au registre de ținere a
actelor.
Partea care dorește să răstoarne această prezumție relativă (partea care contestă data
consemnată în înscris), poate face dovada prin orice mijloc de probă (data înscrisului sub
semnătură privată poate fi combătută cu orice mijloc de probă).
În ipoteza în care înscrisul sub semnătură privată întocmit în exercițiul activității unei
întreprinderi nu conține nicio dată, aceasta poate fi stabilită în raporturile dintre părți cu orice
mijloc de probă. Per a contrario, față de terți, data înscrisului sub semnătură privată nu
poate fi stabilită prin orice mijloc de probă, acestora fiindu-le opozabilă numai data
certă, adică data devenit certă printr-una dintre modalitățile prevăzute la art. 278
NCPC.
1.4. Începutul de dovadă scrisă
Art. 310 NCPC. Este acea scriere (deci nu neapărat un înscris) căreia îi lipsește
semnătura părților (ceea ce caracterizează un înscris), indiferent de forma sau motivul pentru
care a fost făcută (consemnări pe diverse foi, caiete, agende, nu neapărat în sensul de a fi
preconstituite în vederea unui raport juridic), scrierea însă trebuie să provină de la cel căruia
i se opune și să facă credibil faptul pretins.
A fost considerat început de dovadă scrisă situația în care între părți nu s-a semnat un
contract de închiriere, dar existau chitanțe privind plata chiriei. Instanța a spus că, chiar dacă
nu există un contract de închiriere, există un început de dovadă scrisă: chitanțele emise de

42
locator (cel căruia i se opune proba cum că ar exista un contract de închiriere, dar el nu
recunoaște, pentru că el vrea să evacueze).
Există și alte fapte sau acte care, chiar dacă nu se înscriu neapărat în tipologia dată de
art. 310 NCPC, sunt considerate de lege că început de dovada scrisa. De exemplu:
- actul autentic care nu valorează act autentic din cauza necompetenței organului
instrumentator și care nu valorează nici înscris sub semnătură privată, pentru că nu conține
semnătura părților, caz în care va valora că început de dovadă scrisă;
- actul sub semnătură privată care nu respectă condiția multiplului exemplar sau cea a
mențiunii „bun și aprobat” și care este retrogradat în categoria începutului de dovadă scrisă;
- în materia interogatoriului, art. 358 NCPC conform căruia cel care nu se prezintă
sau refuză în mod nemotivat să răspundă la interogatoriu, va fi considerat că poziția lui
reprezintă fie o mărturie deplină, fie numai un început de dovadă scrisă, la aprecierea
instanței;
Esența începutului de dovadă scrisă: elementul definitoriu al acestui mijloc de proba
este că el nu poate conduce singur la câștigarea procesului (adică la dovedirea unui fapt
care să duca la câștigarea procesului). Pentru dovedirea unui fapt începutul de dovadă trebuie
completat cu alte mijloace de probă care pot fi: mărturisiri ale părții adverse, martori, chiar și
prezumții simple.
Alte înscrisuri
1. Registrele şi hârtiile domestice
Registrele şi hârtiile domestice nu fac dovadă pentru cel care le-a scris. Ele fac dovadă
împotriva lui:
1.în toate cazurile în care atestă neîndoielnic o plată primită;
2.când cuprind menţiunea expresă că însemnarea a fost făcută în folosul celui arătat drept
creditor, pentru a ţine loc de titlu.
- diferite însemnări casnice care se referă la fapte juridice- ex plata unui
împrumut. Au puterea doveditoarea a unei mărturisiri și pot fi combătute cu orice
mijloc de probă, inclusiv martori și prezumții. Scrisul trebuie să aparțină proprietarului
registrului sau hârtiei domestice dar se admite că însemnările pot fi făcute și de altă persoană
și doar semnate.

2. Mențiunile făcute de creditor pe titlul de creanță

Orice menţiune făcută de creditor în josul, pe marginea sau pe dosul unui titlu care a rămas neîntrerupt
în posesia sa face dovada, cu toate că nu este nici semnată, nici datată de el, când tinde a stabili liberaţiunea
debitorului. Aceeaşi putere doveditoare o are menţiunea făcută de creditor în josul, pe marginea sau pe dosul
duplicatului unui înscris sau al unei chitanţe, dacă duplicatul sau chitanţa este în mâinile debitorului.

3. Contracte încheiate pe formulare tipizate

4. Bilete, tichete
5. Telex
6. Anexele - aceeași putere ca înscrisurile cărora le sunt alăturate, dacă au legătură direct cu înscrisul și
poartă semnătura părților.
Registrele profesioniștilor – valoarea probatorie este lăsată la aprecierea instanței. Instanta poate
chiar să respingă motivate acest mijloc de probă.
Art. 280: Registrele profesioniştilor
(1)Registrele profesioniştilor, întocmite şi ţinute cu respectarea dispoziţiilor legale, pot face
între aceştia deplină dovadă în justiţie, pentru faptele şi chestiunile legate de activitatea lor
profesională.
(2)Registrele prevăzute la alin. (1), chiar neţinute cu respectarea dispoziţiilor legale, fac
dovadă contra celor care le-au ţinut. Cu toate acestea, partea care se prevalează de ele nu
poate scinda conţinutul lor.

43
(3)În toate cazurile, instanţa este în drept a aprecia dacă se poate atribui conţinutului
registrelor unui profesionist o altă putere doveditoare, dacă trebuie să se renunţe la această
probă în cazul în care registrele părţilor nu concordă sau dacă trebuie să atribuie o
credibilitate mai mare registrelor uneia dintre părţi.

Înscrisurile pe suport electronic

- mijlocul de probă este documentul care reproduce înscrierea făcută pe un support
informatics, iar nu înscrierea ca atare

Când datele unui act juridic sunt redate pe un suport informatic, documentul care reproduce
aceste date constituie instrumentul probator al actului, dacă este inteligibil şi prezintă
garanţii suficient de serioase pentru a face deplină credinţă în privinţa conţinutului acestuia
şi a identităţii persoanei de la care acesta emană.
(2)Pentru a aprecia calitatea documentului, instanţa trebuie să ţină seama de circumstanţele
în care datele au fost înscrise şi documentul care le-a reprodus.
Art. 283: Prezumţia de validitate a înscrierii
Înscrierea datelor unui act juridic pe suport informatic este prezumată a prezenta garanţii
suficient de serioase pentru a face deplină credinţă în cazul în care ea este făcută în mod
sistematic şi fără lacune şi când datele înscrise sunt protejate contra alterărilor şi
contrafacerilor astfel încât integritatea documentului este deplin asigurată. 0 astfel de
prezumţie există şi în favoarea terţilor din simplul fapt că înscrierea este efectuată de către
un profesionist.
Art. 284: Puterea doveditoare
(1)Dacă prin lege nu se prevede altfel, documentul care reproduce datele unui act, înscrise
pe un suport informatic, face deplină dovadă între părţi, până la proba contrară.
(2)Dacă suportul sau tehnologia utilizată pentru redactare nu garantează integritatea
documentului, acesta poate servi, după circumstanţe, ca mijloc material de probă sau ca
început de dovadă scrisă.
Înscrisurile în formă electronica
- forța probatorie recunoscută – cf legii 455/2001
- asimilat unui înscris sub semnătură private – este supus condiției recunoașterii.

1.5. Administrarea probei prin înscrisuri

1) Înscrisul se află în posesia părții care dorește să-l folosească.
Art. 292 NCPC. Depune copii certificate pentru conformitate. Partea are obligația de a
avea asupra ei originalul. Înscrisurile se depun de principiu în copii certificate de parte (nu
în original, nici măcar în copii legalizate) în sensul că ele sunt conforme cu originalul. Cu
toate acestea, partea trebuie să aibă asupra sa originalul astfel încât în tot cursul procesului,
fie la cererea părții adverse, fie din oficiu, instanța să poată confrunta exemplarul din dosar cu
originalul. Sancțiunea neprezentării originalului în cazul confruntării este înlăturarea
înscrisului din dosar, întrucât nu se va putea ține cont de copia respectivă.
Înscrisurile care sunt într-o limbă străină se depune cu o traducere legalizată.
Uneori instanța poate solicita chiar depunerea în original a unor înscrisuri. Astfel,
atunci când se declanșează procedura falsului, când se face verificarea de scripte, trebuie
depus înscrisul în original. În aceste cazuri înscrisul va fi păstrat în dosar la arhiva de valori a
instanței pentru a nu se deteriora sau a nu fi sustras de persoane rău intenționate.
2) În ceea ce privește înscrisurile care se află în posesia adversarului, partea
nu are în posesia ei înscrisul pe care vrea să-l dovedească. În acest caz, partea poate solicita
depunerea înscrisului de către partea adversă (să solicite instanței să oblige partea adversă să

44
depună înscrisul la dosar). Dacă partea adversă, deși se dovedește că are înscrisul, nu-l
depune la dosar sau refuză să se prezinte la interogatoriul luat pentru dovedirea existenței
înscrisului asupra ei, toate aceste atitudini vor fi sancționate prin faptul că se vor aprecia ca
dovedite afirmațiile pe care partea care a propus proba le face în legătură cu respectivul
înscris. Este o prezumție instituită de legiuitor, pentru că altfel proba cu înscrisul respectiv ar
fi iluzorie (art. 293, 295).
În primă fază instanța va chema această parte la interogatoriu și o va întreba dacă
are acel înscris asupra ei. Dacă partea, că să nu fie nevoită să mintă instanța, nu vine,
această atitudine va fi considerată a fi una de sustragere și din momentul respectiv se va
considera că tot ce spune partea care a propus proba în legătură cu înscrisul este
adevărat. La fel, dacă se dovedește că partea are înscrisul, refuzul de a-l depune este
sancționat în același mod.
Obligația de a depune înscrisul intervine în cazul în care:
- înscrisul este comun părților;
- partea adversa însăși a făcut referire la înscris (e.g. când s-a aparat paratul a
invocat înscrisul în întâmpinare, dar nu l-a depus);
- după lege partea este obligata să înfățișeze înscrisul. Exemplu din L. 554/2004
privind contenciosul administrativ:
Art. 13
În cazul acesta, autoritatea publică înaintează toate lucrările care au stat la baza unui act
(e.g. o autorizație de construire este atacată, cel care o atacă știe conținutul ei și de aceea o
atacă, dar nu știe toate actele făcute în baza autorizației, cum ar fi: avizele, eventualele
discuții ce au avut loc între departamentele primăriei în legătură cu legalitatea actelor depuse,
iar aceste acte sunt relevante, pentru că sunt operațiuni administrative ce susțin actul
administrativ).
Art. 5 OUG nr. 100/2005 privind asigurarea respectării drepturilor de proprietate
industrială:
(2) În cazul încălcărilor drepturilor de proprietate industrială protejate, săvârșite la
scară comercială, instanțele judecătorești competente pot, la cererea unei părți, să ordone
comunicarea documentelor bancare, financiare sau comerciale [ca să vadă, spre exemplu,
câte vânzări au avut în legătură cu un produs falsificat sau contrafăcut], care se găsesc sub
controlul părții adverse, sub rezerva ca protecția informațiilor confidențiale să fie
asigurată.
Cererea de depunere a înscrisului va fi respinsă în următoarele situații, art. 294:
- înscrisul vizează chestiuni strict personale privind demnitatea sau viața privată a
unei persoane;
- depunerea înscrisului ar încalcă îndatorirea legală de păstrare a secretului;
- depunerea înscrisului ar atrage urmărirea penala a părții, a soțului sau a unei
rude ori afin până la gradul al treilea inclusiv (expresia conform căreia “nimeni nu este
obligat să se incrimineze pe el sau o persoană apropriată”).
Dacă înscrisul nu mai există, adversarul trebuie să dovedească că nu mai există. Dacă
nu depui înscrisul nu pierzi procesul, așa cum fac unele instanțe. Ce scrie în înscris nu are
legătură directă cu soluția finală, nu în el stă soluția.
3) În ipoteza în care înscrisul se află în posesia unui terț, terțul va fi citat că
martor și i se va pune în vedere să depună și înscrisul. În acest caz, sancțiunea înlăturării
înscrisului din dosar (în cazul neprezentării înscrisului) nu este aplicabilă, ci se vor aplica
amenzi, inclusiv aducerea lui cu mandat (fiind martori).
Când deținătorul este persoană juridică, reprezentanții vor fi citați ca martori. Cu
toate acestea, terțul poate refuza depunerea înscrisului în aceleași condiții ca partea (art.
294).

45
 Instanța poate cere de exemplu procesul-verbal de la anumite autorități, de exemplu,
procesul-verbal al ședinței de la Barou, care are multe-multe probleme discutate. De aceea, ar
fi normal să se ceară un doar extras.
Art. 299. Nu se pot cere trimiterea în original a planurilor, cărții de funciare,
testamente depuse la instanțe, notari publici sau avocați, registrele autorităților. Se
trimit copii certificate ale acestora. Prin excepție, în procedura verificării înscrisului.
Art. 296. Dacă sunt prea voluminoase etc. se verifică acolo unde se găsesc. Litigiul
între o societate care gestionează drepturile artiștilor și artiștii.
NCPC vizează și ipoteza înscrisurilor aflate la o autoritate publică sau o instituție
publică (art. 298). - se va face o adresă de către instanța instituției/autorității publice
punându-i-se în vedere să trimită înscrisul. Dacă nu se conformează, se vor aplica amenzi
asupra conducătorului instituției, și nu asupra funcționarului (ci chiar asupra ministrului,
primarului, celui care răspunde de activitatea instituției, tocmai că impactul să fie unul mai
mare).
În cazul în care înscrisul vizează siguranța publică, apărarea naționala sau relațiile
diplomatice autoritatea publică poate refuza trimiterea înscrisului, dar instanța poate decide,
în aceste cazuri, depunerea unor extrase cu eliminarea părților care vizează interesul în aceste
aspecte de interes public sau raporturi între state.
De asemenea, dacă sunt aspecte clasificate, judecătorul sau avocații care le consultă
trebuie să aibă certificat ORNISS, care le permite să citească documente clasificate.
În cazul în care se solicită originalul anumitor acte care sunt absolut necesar
funcționarii unor instituții (cărți funciare, planuri, registre, testamentele depuse la arhivele
notarilor publici, instanțelor, avocaților), acestea NU se trimit în original, ci se vor trimite
copii certificate de către cel care le deține (art. 299 alin. (1)).
Totuși, dacă instanța vrea să vadă originalul lor, se poate deplasa la sediul unde se
află, citând părțile sau poate să ceară aducerea lor dosar în original pentru un singur scop, în
cazul testamentelor, și anume pentru a face expertiza grafoscopică.
1.6. Verificarea înscrisurilor
Dacă înscrisul depus de una din părți este contestat de adversar ori dacă instanța are
dubii asupra autenticității înscrisului, se va recurge la verificarea de scripte sau la procedura
falsului.
- vizează inclusiv situația în care inscrisul emană de la un terț.
1.6.1. Verificarea de scripte
Art. 301 NCPC. Înscrisurile sub semnătură privată vor face dovada între părți dacă
sunt recunoscute. Prin urmare, dacă nu sunt recunoscute sau dacă partea spune că nu
recunoaște semnătura, înscrisul sub semnătură va fi supus proceduri de verificare de scripte.
Verificarea de scripte este un incident în legătură cu administrarea probei cu înscrisul sub
semnătură, care intervine atunci când se contesta un înscrisul sub semnătură, mai exact:
- când cel căruia i se opune actul nu recunoaște scrierea sau semnătura;
- dacă succesorul celui care a semnat spune că nu cunoaște scrisul sau semnătura
autorului său.
Aceasta “contestare” a scrierii/semnăturii sau simplul faptul că nu cunoști semnătura
poate fi făcută până la primul termen de la depunerea înscrisului sub sancțiunea decăderii.
Trebuie avut în vedere faptul că înscrisuri pot fi depuse și în apel și în
recurs+revizuire, ceea ce înseamnă că această procedură va putea avea loc și în căile de atac
dacă vizează înscrisuri depuse în căile respective atac.
/!\ Faptul că recursul nu vizează cercetarea de fapt și că nu permite proba cu expertiză,
nu este un impediment, pentru că este vorba de un incident în legătură cu administrarea
probei cu înscrisuri. Proba prin expertiză este pentru a se afla dacă e utilizabil sau nu
înscrisul, este o probă într-o probă, nu este ceva care dezleagă o problemă din fond.

46
Înscrisurile fiind permise în recurs și incidentele sunt prezente. Înseamnă că este admisă și
contestarea înscrisului respectiv, chiar dacă aceasta va presupune efectuarea unei expertize.
1.6.2. Procedura verificării de scripte
Ce se întâmplă dacă are loc contestarea? Art. 302.
1) Comparare: instanța va solicita părții care se presupune că a făcut înscrisul
sau care a semnat să scrie de mână în fața ei un text.
Instanța va compara scrierea contestată cu cea făcută de parte în fața ei, eventual și cu
alte înscrisuri și care nu sunt contestate. În urma acestei confruntări, instanța se poate lămuri,
în sensul că scrierea aparține persoanei pretinse sau nu (de cele mai multe instanța nu se
lămurește, pentru că în concret scrisul poate fi schimbat, semnăturile la fel). Compararea
scrierii/semnăturii părții de la art. 302 pct. 1 nu prea dă rezultate.
2) Se va face o expertiză. În acest scop se adună scripte de comparație care pot
fi:
- înscrisurile autentice;
- înscrisuri necontestate de către cel căruia i se atribuie scrierea;
- partea din înscris necontestată;
- semnături aplicate pe înscrisuri autentificate de notarul public sau de alte autorități.
Pe baza lor se face o expertiză grafoscopică care compară scrierea de pe înscrisul
contestat cu toate înscrierile de pe aceste înscrisuri. După efectuarea expertizei, coroborând și
cu alte mijloace de probă, instanța decide păstrarea la dosar a înscrisului sau înlăturarea lui
din dosar. Rezultatul verificării este consemnat într-o încheiere interlocutorie. În ipoteza
în care verificarea se face pe cale principală, printr-o acțiune preventivă se va pronunța
o încheiere în condițiile art 360 -361?/362- asigurarea de dovezi, încheiere nesupusă
niciunei căi de atac.
- inclusiv în instanța de recurs, dacă este vorba de înscrisuri depuse la recurs.
Dacă însă recursul poate fi admis și fără a se ține cont de înscrisul nou, urmează ca
verificarea înscrisurilor să fie făcută de instanța care judecă fondul după casare.
- de asemenea, procedura verificării înscrisurilor poate avea loc și în cazul revizuirii,
când se contestă varcitatea înscrisului depus de revizuent.
Art 301-303 se ocupă de verificarea înscrisurilor numai pe cale incidentală, în cursul
unui proces pe rol. Nu este interzisă verificarea de înscrisuri pe cale principală, art 359 –
asigurarea dovezilor se referă și la obținerea recunoașterii unui înscris, iar dacă este vorba de
un înscris sub semnătură privată ce constată o obligație neexigibilă, creditorul ar avea
interesul să obțină recunoașterea înscrisului de către debitor.
- partea care a cerut o verificare de scripte va putea fi sancționată cu amendă judiciară
+despăgubiri dacă se dovedește că înscrisul provenea de la ea.
Jurispr: verificarea de scripte nu constituie un mijloc de probă, ci un incident de
procedură în legătură cu mijlocul de probă care este înscrisul
1.6.3. Procedura falsului
- poate fi folosită în cazul înscrisurilor autentice și sub semnătură privată care au fost
defăimate ca false. !!! Nu ar putea fi formulată o ceree de înscriere în fals împotriva unui
raport de expertiză, chiar dacă se invocă reaua credință a expertului și reclamantului. Însă,
în cazul mențiunilor din raportul de expertiză care fac dovadă până la înscrierea în fals,
procedura este admisibilă.
- poate fi folosită atunci când se invocă falsul material + când se susține că există un fals
intelectual cu privire la constatările agenului instrumentator. Defăimarea unui înscris sub
semnătură privată pt fals intelectual nu este posibilă, deoarece se contestă însăși existența
actului juridic (situația în care deși nu se contestă semnătura sau scrierea partea afirmă că în
cuprinsul înscrisului a fost menționată atestarea unui alt act juridic decât cel care a

47
reprezentat voința reală a părților sau cu când autorul unei mărturisiri a recunoscut un fapt
care nu corespunde realității). Nu avem în vedere situația în care se afirmă că înscrisul a fost
plăsmuit în întregime.
- partea care a recunoscut în instanță un înscris sub semnătură privată nu poate declara
ulterior că este fals, deoarece mărturisirea judiciară nu poate fi revocată.
- art 304-308 privesc un litigiu pendente. Este posibil ca ca înscrisul să fie declarat fals de
către instanța civilă, pe cale principală, atunci când acțiunea penală nu mai poate fi pusă
în mișcare sau nu poate fi exercitată. Se va recurge la o acțiune în constatare. Ex de cereri
admisibile
- în cazul în care se îndreaptă împotriva unui înscris autentic ce constată un act juridic
solemn, deoarece reclamantul solicită, practic, constatarea inexistenței unui drept
subiectiv al pârâtului
- dacă se urmărește declararea falsității PV de comunicare a hotărârii, în scopul de a
introduce ulterior o cerere de apel, sau, după caz, de recurs, fără a mai exista riscul de a se
opune excepția de tardivitate.
- când se solicită constatarea falsului unui înscris ce a stat la baza pronunțării hotărârii a
cărei revizuire se cere.

Procedura falsului este tot un incident în legătură cu administrarea probei prin

înscrisuri, dar, spre deosebire de verificarea de scripte care nu reprezentă o chestiune
prejudicială, pentru că rămâne în fața instanței civile, procedura falsului se constituie într-
o veritabilă chestiune prejudicială, deoarece transcende din zona civilului spre instanța
penală.
Se aplică înscrisurilor autentice când partea căreia îi este opus un înscris autentic
dorește să conteste cele patru elemente constatate de agentul instrumentator: data, semnătura,
exteriorizarea consimțământului (nu consimțământul în sine) și identitatea părților.
Este obligatorie atunci când partea dorește să conteste acele chestiuni din înscrisul
autentic asupra cărora poartă autenticitatea, adică cele referitoare la aspectele pe care agentul
instrumentator le-a preluat prin propriile simțuri, restul nu. Așadar, dacă se invoca faptul că
partea nu și-a dat un consimțământ valabil, pentru că se afla în eroare, cauza era ilicită sau a
fost violentată, nu te poți înscrie în fals, pentru că nu vorbești despre exterioare
consimțământului, ci despre vicierea consimțământului. Exemple de înscriere în fals:
a. partea respectivă nu a fost prezentă și a semnat altcineva în locul ei;
b. actul a fost făcut la o altă dată decât cel din încheierea notarului public.
Deși nu este obligatoriu, procedura înscrierii în fals poate fi folosită și pentru
înscrisul sub semnătură privată. Poate fi folosită numai procedura verificării de scripte, dar
partea poate să declare falsul înscrisul sub semnătură atunci când susține nu numai faptul că
nu-și recunoaște semnătura, ci și faptul că semnătura nu este justificată. Astfel, una este să
spui “nu este semnătura mea”, alta este să spui “pare să fie a mea, dar cineva a făcut-o în
locul meu” (merg pe procedura de fals). Teoretic, procedura verificării de scripte este
folositoare, dar nimeni nu te poate obliga să nu recurgi la procedura falsului, ca să afli ce s-a
întâmplat.
În ceea ce privește termenul, la fel ca la procedura verificării de scripte, defăimarea ca
fals în înscris, trebuie făcută la termenul imediat următor depunerii acestuia în instanța.
Prin urmare, această procedură poate fi făcută în căile de atac, inclusiv în
recurs+revizuire.
!!! Înscrierea în fals cu privire la acte de procedură trebuie făcută în termenele stabilite
pt contestarea actului. De pildă, procedura înscrierii în fals împotriva PV trebuie declanșată în
termenul de invocare a neregularităților referitoare la citare. În baza rolului activ,

48
judecătorul poate, din oficiu, să denunțe falsul, în ipoteza în care are îndoieli asupra
înscrisului.
Aici nu se aplică luarea termenului în cunoștință! Trebuie citat!
1) Cel care defăimează ca fals înscrisul trebuie să arate motivele pe care se
sprijină (semnătura, prezența, altă mențiune).
2) Citează partea care folosește înscrisul.
Citația se face, chiar dacă partea celeilalte are termenul în cunoștință (ea are termen
în cunoștința în general pentru actele uzuale ale procesului, nu și pentru o procedură atât de
importantă cu consecințe penale, ceea ce înseamnă că trebuie citată). Mai mult, este citată și
pentru faptul că la procedura falsului părțile nu se prezintă decât personal sau prin mandatar
special (mandatul general nu este de ajuns, trebuie să scrie “îl reprezintă în procedura
falsului” deoarece consecințele sunt de ordin penal). În urma acestei citări apar următoarele
situații:
a. dacă la termenul acordat în vederea discutării falsului, partea care utilizează
înscrisul (deci cea căreia i se opune) (i) nu se prezintă la proces, deși a fost legal citată, (ii)
refuză să răspundă la întrebările instanței sau (iii) declară că nu se mai servește de înscris,
instanța va considera înscrisul înlăturat în tot sau în parte și va continua procesul fără
înscrisul respectiv. Procedura falsului nu va mai avea loc.
Nimic nu împiedică partea care a retras înscrisul să facă plângere penală separată, dar
nu mai oprește procesul civil, pentru că înscrisul nu mai este la dosar.
b. dacă partea care a denunțat înscrisul ca fals (i) lipsește (după ce a declarat
falsul nu mai vine la proces), (ii) refuză să răspundă la întrebările instanței sau (iii) își retrage
declarația de denunțare, înscrisul va fi consolidat și va rămâne în dosar ca probă,
nemaiputând-se ulterior invoca falsul. Procedura falsului nu mai continuă.
c. dacă amândoi se prezintă îi întreabă.
Mai folosiți înscrisul? Dacă nu, se scoate din dosar.
Dacă da, îl întreabă pe cel înscris în fals dacă mai vrea să se înscrie în continuare. Dacă
nu, se merge mai departe cu procesul.
Dacă da, judecătorul îl semnează spre neschimbare și-l dă parchetului.
În acest caz, instanța va întocmi un proces-verbal în care va constata starea materiala
a înscrisului, acesta va fi semnat de președinte, grefier și de părți, după care va trimite
înscrisul la parchetul competent pentru a declanșa cercetările și dacă este cazul urmărirea
penală (art. 305 și 307).
În legătură cu situația procesului civil, instanța trimițând procurorului actului în vederea
derulării procedurii falsului în fața organelor penale și dacă este cazul în fata instanței penale,
va putea suspenda procesul civil numai dacă este indicat autorul sau complicele faptei..
Prin urmare, suspendarea este una facultativă, se va aprecia de la caz la caz, în funcție de
circumstanțele, seriozitatea demersului de denunțare ca fals a actului, de natura pricinii. Dacă
nu suspendă procesul, ci decide să-l continue, ia în calcul înscrisul și va pronunța o
hotărâre care se va baza pe înscrisul defăimat că fals, iar ulterior, instanța penală va
constata falsul, hotărârea instanței civile pronunțată în atare condiții, este supusă
revizuirii (art. 509 alin. (1) pct. 3 NCPC). Trebuie văzut cât de important era acel
înscris.
Atunci când acțiunea penală nu poate fi pus în mișcare, iar când a fost pusa în mișcare
nu mai poate fi exercitată din alte motive decât acela conform căruia fapta nu există,
cercetarea falsului se poate face de către instanța civilă pe cale incidentală, folosind
orice mijloace de probă (art. 308). Poate avea loc în fața primei instanțe și a instanței de
apel+recurs pt înscrisurile depuse direct. În revizuire, cercetarea poate avea loc doar pt
motivul de la 509 alin 1 pct 5 iar acțiunea penală nu mai poate fi pusă în mișcare ori nu mai
poate continua.

49
 De aceea instanța civilă va analiza ea însăși pe cale incidentală dacă există sau nu fals
(în acest caz, altă sancțiune decât înlăturarea înscrisului de la dosar nu ar fi). Se face pe calea
unei revizuiri sau pe calea unei acțiuni în constatare.
Art. 308 NCPC trebuie coroborat cu art. 315 NCPP care prevede clasarea în cazul în
care există vreunul dintre cazurile prevăzute la art. 16 (1) NCPP. Art. 16 NCPP prevede pe
lângă aspecte precum lipsa faptei (ar dezinteresa și instanța civilă), celelalte care deși nu mai
permit cursul procesului penal, lasă deschisă problema în civil.
Alin. (2) al art. 315 NCPP prevede că ordonanța de clasare cuprinde printre altele și
mențiunea conform căreia procurorul va sesiza judecătorul de cameră preliminară cu
propunerea de desființare totală sau parțială a unui înscris.
Art. 308 NCPC rămâne în continuare cu o aplicabilitate de conjunctură, dar suficientă.
RIL:
- procurorul are legitimitate procesuală activă de a formula acțiune civilă pt
desființarea totală sau parțială a unui înscris falsificat atunci când acțiunea penală s-a
stins în UP prin netrimitere în judecată.

Înscrisuri sub semnătură electronică, extinsă (asimilat cu un act autentificat) sau nu.
Poate fi combătută cu o expertiză informatică prin care să se demonstreze că, deși ea este o
semnătură electronică, avem o eroare.
Nu confundați înscrisurile sub semnătură electronică cu cele stocate în formă
electronică (au o semnătură fiind înscrisuri, dar ea este una aplicată pe hârtie, hârtie care este
transpusă în format electronic).
Cele sub semnătură electronică nu au semnătură olografă.
Cele stocate în format electronic sunt obișnuite, dar sunt redate în formă electronică.
Art. 282 NCPC le prevede puterea doveditoare.
Art. 283: prezumția de validitate. Se prezumă că este suficient când înscrierea este
făcută de un profesionist. Nu orice mesaj listat este înscris stocat în formă electronică.
Trebuie să fie semnat. Un mesaj pe WhatsApp nu este înscris. Pe urmă, trebuie să garanteze
nealterarea, condiție realizată adesea de profesioniști (arhiva de active mobiliare, avocații).
Art. 284: dacă nu se prevede altfel, se face până la proba contrară. Alin. (2) este mai
important: dacă înscrisul nu este garantat, poate fi valorificat ca început de dovadă scrisă sau
ca mijloc material de probă.
8. Proba cu martori
- menționarea generică în cererea de chemare în judecată sau în întâmpinare a faptului că se solicită proba
testimonială fără a se indica datele martorilor echivalează cu lipsa propunerii și atrage decăderea.
- nu este admisibilă în recurs dar este admisibila in cazul casarii cu retinere
8.1. Admisibilitatea probei cu martori
Este o probă decăzută. Cea mai dificilă chestiune este legată de admisibilitate, pentru că
este admisibilă, în principiu, pentru tot ceea înseamnă fapte juridice, dar în ceea ce privește
actele juridice, există o limitare drastică (actele juridice a căror valoare este mai mare de 250
de lei nu pot fi dovedite prin martori, ci numai prin înscrisuri). Mai mult, există și fapte
juridice care nu pot fi dovedite prin martori, cum ar fi nașterea sau moartea, dar în măsura
în care certificatele de naștere/moartea nu pot fi produse, se poate apela ulterior la
proba cu martori (nu au existat registre, au fost distruse, nu este posibilă procurarea de
certificatelor de stare civilă din străinătate)
+ ca regulă nu este admisă pt dovedirea filiației.
filiația se dovedește prin certificatul medical constatator al nașterii, prin expertiza medico-legală de
stabilire a filiației sau, în lipsa certificatului ori în cazul imposibilității efectuării expertizei, prin orice mijloc de
probă, inclusiv prin posesia de stat. Cu toate aceste, dovada filiației nu se face cu martori decât în cazul în care
s-a stabilit printr-o hot. jud. că a avut loc o substituire de copii.

50
 Pentru fapte juridice este suverană: posesia, tulburarea de posesie, vicii de
consimțământ, rănirea unei persoane, inundații, faptul neexecutării obligației contractuale,
delicte și fapte juridice licite, faptul edificării unei construcții.
- regula inadmisibilității probei se aplică și în penal pt dovedirea actelor juridice în
legătura cu care s-a săvârșit infracțiunea de înșelăciune, abuz de încredere, etc.
Inadmisibilitate (de la regula formei scrise ad probationem + regula formei scrise peste
250 RON):
1) Dacă obiectul actului este mai mare de 250 de lei, proba cu martori este
interzisă și trebuie administrată proba prin înscrisuri. (se poate însă folosi și mărturisirea).
Valoarea actului este cea din momentul încheierii.
Excepție: împotriva unui profesionist de către un neprofesionist (însă nu de către
un profesionist împtotriva unui neprofesionist), pentru actul făcut în exercițiul activității
sale profesionale se poate face și proba prin depozițiile martorilor, iar nu numai prin
înscrisuri.+ între profesionisti se poate face proba cu martori
Este vizată exclusiv situația părților. Terții pot dovedi actul prin orice mijloc de
probă, actul juridic fiind un fapt juridic pentru ei.
2) În cazul în care legea cere forma scrisă pentru validitatea unui act juridic
[ad validitatem], acesta nu poate fi dovedit cu martori, art. 309 alin. (3) NCPC.
Forma scrisă fiind un element constitutiv al unor acte juridice, este firesc să nu poată fi
dovedită cu martori. Mai mult, în lipsa formei scrise, actul juridic nici nu există, astfel că
nu se mai pune problema probei.
Spre exemplu, vânzarea unei moșteniri trebuie încheiată în formă autentică (art. 1747
alin. (2) C.civ.). Contractul de arendare trebuie încheiat în formă scrisă (art. 1838 alin. (1)
C.civ.). În ambele cazuri vorbim despre o formă scrisă ad validitatem.
3) În cazul în care legea cere forma scrisă pentru dovedirea unui act juridic
[ad probationem], acesta nu poate fi dovedit cu martori, art. 309 alin. (4) NCPC.
Nerespectarea formei scrise ad probationem nu atrage nevalabilitatea actului juridic ci
imposibilitatea dovedirii cu martori.
-chiar dacă valoarea lor este mai mica de 250 lei.
- ex: contractul de asociere în participație, contractul de societate, contractul de
comision
Proba cu martori nu se admite niciodată împotriva sau peste ceea ce cuprinde un
înscris [nu poți proba cu martori că ceva ce este scris, în realitate, părțile n-au vrut să-l scrie
sau că părțile au scris, dar au mai vrut să spună și alte lucruri pe care nu le-au scris] și nici
despre ceea ce s-ar pretinde că s-ar fi zis înainte, în timpul sau în urma întocmirii lui,
chiar dacă legea nu cere forma scrisa pentru dovedirea actului juridic respectiv, art.
309 alin. (5) NCPC.
Se consideră că din moment ce părțile au încheiat un înscris, tot ce au vrut să spună este
în acel înscris și nimic altceva nu mai contează. Aceste restricții vizează numai părțile și
succesorii lor în drepturi, terții fiind liberi să combată sau să completeze înscrisul prin
proba testimonială, soluție statuată și în jurisprudență. De asemenea, restricțiile vizează
numai înscrisurile preconstituite, nu și celelalte înscrisuri probatorii.
+ restricțiile vizează numai înscrisurile preconstituite.
În schimb, restricțiile nu se aplică și, ca urmare, proba testimonială este admisibilă,
atunci când se urmărește stabilirea unor acte sau fapte distincte de actul constatat prin
înscris și ulterioare încheierii lui, care nu sunt modificări ale acestuia ci moduri de executare
sau de stingere a obligațiilor: plata, compensația, remiterea de datorie, etc
EXCEPȚII de la situațiile în care proba cu martori nu este admisă, chiar dacă legea
cere forma scrisă ad probationem precum și împotriva sau peste conținutului înscrisului
preconstituit de părți:

51
 a. Partea s-a aflat în imposibilitate materială sau morală de a întocmi un
înscris pentru dovedirea actului juridic.
Conform art. 2124 alin. (2) C.civ., depozitul necesar poate fi dovedit prin orice mijloc
de probă, oricare ar fi valoarea lui. Depozitul necesar este cel care presupune predarea unor
bunuri ca urmare a unei constrângeri, întâmplări neprevăzute ce făcea cu neputință alegerea
persoanei depozitarului. Împrejurările fiind complicate (e.g. un incendiu), nu prea poți face
proces-verbal de predare bunuri (ideea este să stingi focul). Acesta este un text prevăzut în
C.civ., dar pot fi și alte situații care să semene (accidente neprevăzute), care nu permit
condițiile materiale de a se face acte scrise.
În ceea ce privește imposibilitatea morală, există o bogată practică în această materie,
care urmează două linii:
- imposibilitatea morală ce decurge din afinitățile dintre 2 persoane (grad de rudenie,
prietenia îndelungată, sentimente amoroase;
- imposibilitatea morală ce decurge din încheierea de acte între persoane care se află în
poziții ierarhice diferite (șef și subaltern). Sunt clasice aici ipotezele de împrumut, unde
subalternul împrumută superiorul, astfel că solicitarea de a se face un act scris putea fi
percepută de către superior ca o jignire, o neîncredere.
b. Există un început de dovadă scrisă, potrivit prevederilor art. 310 NCPC.
Dacă există, se poate completa prin martori sau chiar prezumții.
Condiții
1. să existe o scriptură, scriere, indiferent de formă
- se socotesc început de dovadă scrisă: o scrisoare adresată de către o parte celeilalte
părți sau unui terț, declarații extrajudiciare, declarațiile făcute în instanță și menționate în
încheierea de ședință, PV întocmit cu ocazia cercetării la fața locului, chitanțele care
atestă primirea unei sume de bani, însemnările, notele, socotelile dintr-un registru casnic,
concluziile scrise înaintate instanței.
- copiile legalizate de pe înscrisurile autentice sau sub semnătură privată constituie
un început de dovadă scrisă dacă este imposibil de prezentat originalul sau duplicatul
înscrisului autentic
- datele unui act juridic înscris pe suport informatic, poate servi, după circumstanțe,
ca mijloc material de probă sau ca început de dovadă scrisă, dacă suportul sau tehnologia
utilizată pt redactare nu garantează integritatea documentului.
2. scriptura să provină de la partea căreia i se opune sau de la cel al cărui succesor
în drepturi este partea. Scrierea care provine de la partea care o invocă nu poate
constitui un început de dovadă scrisă, însă scrierea care provine de la ambele părți /sau
un terț da. Ex. scrierea care provine de la un defunct poate fi invocată împotriva
succesorilor săi, scrierea care provine de la un tutore poate fi invocată ca început de
dovadă scrisă împotriva minorului în interesul căruia a fost făcută, declarațiile cuprinse în
cereri și concluzii scrise depuse de avocat în instanță pot fi dovedite ca început de dovadă
scrisă împotriva părții în interesul căreia a fost depusă. O scriere care nu este nici scrisă nici
semnată de persoana căreia i se opune nu poate constitui un început de dovadă scrisă decât
dacă persoana respectivă își însușește cuprinsul scrierii, în mod expres sau tacit.În cazul în
care autorul scrierii nu recunoaște că este opera sa, împrejurarea din care reiese calitatea de
autor poate fi dovedită cu martori și prezumții.

3. Scrierea să facă verosimil, credibil faptul pretins.

Dacă legea prevede expres că anumite înscrisuri valorează ca început de dovadă scrisă
nu mai este nevoie de verificarea condițiilor de mai sus.
c. Partea a pierdut înscrisul doveditor din pricina unui caz fortuit sau de
forță majoră.

52
 - **Boroi: în mod normal ar trebui să se probeze și regularitatea înscrisului, adică
faptul că răspundea tuturor cerințelor impuse de lege. + această excepție este aplicabilă
când forma era prevăzută ad validitatem, daca aceasta a fost respectată la momentul
încheierii actului (ex. un testament).
d. Părțile convin, fie și tacit, să folosească această probă, însă numai privitor
la drepturile de care ele pot să dispună.
Exemplu: reclamantul solicită proba cu martori, deși actul juridic este mai mare de 250
de lei, iar pârâtul nu invocă inadmisibilitatea probei (aici simpla tăcere = acord. În alte
cazuri legea spune expres că trebuie acord expres, aici spune că poate fi și tacit). A fortiori,
partea nu se poate plânge în apel de inadmisibilitatea probei cu martori.
Actul juridic este atacat pentru fraudă, eroare, dol, violență ori este lovit de
nulitate absolută pentru cauză ilicită sau imorală, după caz.
Textul putea să și lipsească deoarece toate acestea sunt veritabile fapte juridice și nu
se tinde la combaterea înscrisului, ci se constată niște fapte care nu combat înscrisul în sine,
ci valabilitatea operațiunii juridice. Faptele se dovedesc cu martori fără niciun bai.
- fraudarea legii trebuie deosebită de fraudarea intereselor unor persoane. Astfel,
dacă prin încheierea unui contract, vânzătorul urmărește scoaterea unor bunuri din patrimoniu
pt a le sustrage urmăririi creditorilor sancțiunea este inopozabilitate. Însă daca încheierea
actului s-a făcut în scopul eludării unor norme imperative, sancțiunea este nulitatea
contractului pt cauză ilicită.
e. Se cere lămurirea clauzelor actului juridic.
Nu este o probă care să combată ceea ce scrie, nu facem o probă cu martori pentru a
spune că, de fapt, părțile au vrut să spună altceva decât au scris (inacceptabil), dar dacă
clauza scrisă are un caracter confuz, se pot audia martori pentru a vedea ce au vrut părțile să
spună atunci când au scris (este clauza penală sau clauza de dezicere?).
Art. 309 alin. (5). BRICIU are rezerve.
Cazuri în care legea specifică în mod expres că dovada anumitor acte se poate face
cu orice mijloc de probă:
- dovada bunurilor proprii în raporturile patrimoniale dintre soți, cu excepția
bunurilor dobândite prin moștenire legală, legat sau donație.
- în cazul plății (1449 NCC), remiterii de datorie, depozitului necesar, iar în cazul
depozitului hotelier, introducerea bunurilor în hotel, indiferent de valoarea lor.
+ terții pot proba actul juridic cu orice mijloc de probă, indiferent de valoarea
obiectului și chiar împotriva înscrisului constatator, întrucât actul juridic încheiat de
către părți reprezintă pt terți un simplu fapt juridic.

8.2. Cine poate fi martor

Teoretic, orice persoană poate fi martor, cu singura condiție să cunoască anumite fapte
care să aibă relevanță în cauza respectivă.
8.2.1. Cine nu poate fi martor
Art. 315 NCPC. (1) Nu pot fi martori:
1. rudele și afinii până la gradul al treilea inclusiv;
2. soțul, fostul soț, logodnicul ori concubinul;
3. cei aflați în dușmănie sau în legături de interese cu vreuna dintre părți;
Norme dispozitive, părțile pot conveni să audieze persoanele respective. Convenția
poate fi și tacită. Tu propui o rudă, partea adversă știe că este rudă și nu se opune.
4. persoanele puse sub interdicție judecătorească;
5. cei condamnați pentru mărturie mincinoasă.

53
 Norme de ordine publică, părțile nu pot să audieze astfel de persoane, chiar dacă ar
conveni. Se poate invoca din oficiu și se poate invoca nulitatea depoziției chiar în căile de
atac. Instanța nu va primi o astfel de mărturie.
(2) Părțile pot conveni, expres sau tacit, să fie ascultate că martori și persoanele
prevăzute la alin. (1) pct. 1-3.
În ceea ce privește rudele, ele pot fi audiate drept martori, fără convenția părților, în
procesele de familie, de divorț și cele referitoare la filiație. Însă, descendenții nu pot fi
trimiși ca martori.
8.2.2. Persoanele scutite de a depune mărturie
Pe lângă persoanelor care nu pot fi martori, există o categorie de persoane care nu pot
fi obligate să depună mărturie.
În cazul în care persoanele care pot refuza să depună mărturie, dacă ele o depun, este
valabilă, dar ele nu pot fi obligate. Aceste scutiri de a depune mărturie sunt în legătură cu
persoane, care, prin mărturia respectivă, ar devoala un secret profesional, ceea ce înseamnă
că, de cele mai multe ori, dacă ar face greșeala și ar depune mărturie ar fi supuse unor
sancțiuni disciplinare sau pecuniare în sfera serviciilor pe care le furnizează.
Art. 317: Persoanele scutite de a depune mărturie. (1) Sunt scutiți de a fi martori:
1. slujitorii cultelor, medicii, farmaciștii, avocații, notarii publici, executorii
judecătorești, mediatorii, moașele și asistenții medicali și orice alți profesioniști cărora legea
le impune să păstreze secretul de serviciu sau secretul profesional cu privire la faptele de
care au luat cunoștință în cadrul serviciului ori în exercitarea profesiei lor, chiar și după
încetarea activității lor;
Textul este general, multe din aceste profesii au ele însele reglementari stricte în ceea
ce privește posibilitatea de a fi martori. Astfel, L. 51/1995 prevede în mod expres că avocatul
nu poate fi chemat ca martor în legătură cu faptele pe care le-a aflat în exercițiul
contractului pe care l-a încheiat cu un client. Mai mult, chiar dacă mandatul avocatului a
luat sfârșit, tot ce a aflat în legătură cu cauza respectivă trebuie să păstreze secret. Secretul
profesional este de ordine publică. Este baza încrederii în avocat, baza apărării și aici oare
mai contează dacă partea îl poate dezlega sau nu? Mărturia dată este nulă. El nu poate fi
martor și punct. Nelegalitatea nu pică pe mijlocul probei, ci pe obiectul ei. Secretul
profesional este protejat.
La fel și pentru notari și executori. Secretul este o obligație.
În legătură cu secretele profesionale, avocatul nici măcar de către parte nu poate fi
dezlegat. El poate depune o mărturie privind împrejurări ce au avut loc sub mandatul lui, dar
fără să zică ceva de secretele profesionale. Nici măcar partea nu-l mai poate dezlega.
2. judecătorii, procurorii și funcționarii publici, chiar și după încetarea funcției
lor, asupra împrejurărilor secrete de care au avut cunoștință în această calitate;
3. cei care prin răspunsurile lor s-ar expune pe ei înșiși sau ar expune pe vreuna
din persoanele arătate la art. 315 alin. (1) pct. 1 și 2 la o pedeapsă penală sau la disprețul
public.
Principiu: nimeni nu este obligat să se incrimineze pe el sau pe cel apropriat. Nemo
contra se edere cogitur.
(2) Persoanele prevăzute la alin. (1) pct. 1, cu excepția slujitorilor cultelor, vor putea
totuși depune mărturie, dacă au fost dezlegate de secretul de serviciu ori profesional de
partea interesată la păstrarea secretului, în afară de cazul în care prin lege se dispune altfel.
(3) Vor putea, de asemenea, depune mărturie și persoanele prevăzute la alin. (1) pct. 2,
dacă autoritatea au instituția pe lângă care funcționează ori au funcționat, după caz, le dă
încuviințarea.
Aceste persoane nu sunt interzise, ci sunt doar scutite. Adică pot fi audiate, dacă vor.
Nu sunt obligate. Dacă depun mărturie, mărturia este valabilă, dar pot fi sancționați

54
pentru că și-au încălcat alte obligații de cei față de care au dezvăluit secrete. Aceasta este
teoria clasică, care este un pic greșită conform BRICIU. El crede că totuși ele nu pot fi
audiate bazându-se pe alin. (2). Logica doctrinei clasice trebuie judecată prin acest alineat.
Pare să fie o normă privată. Dacă vin părțile și te dezleagă de obligația de confidențialitate,
putea depune mărturie doar dacă legea nu prevede altfel. Trebuie să vedem în legile speciale
ce dispoziții speciale sunt cele care reglementează activitățile acestor profesioniști.
Dispoziția de la alin. (2) este generală, pentru că, de exemplu, în cazul avocaților nu
poți fi dezlegat, în cazul judecătorilor n-are cine să dezlege de secretul deliberării (CSM-ul nu
are această atribuție). Așadar, uneori este un interes public în păstrarea secretului.
La fel, în cazul slujitorilor cultelor, există text expres conform căruia nu pot fi dezlegați
în legătură cu activitatea de serviciu în care au aflat secretul. Trebuie privit mai amplu,
această reglementare vorbește de preoții în genere, trebuie să mergi la reglementările
specifice fiecărei categorii de cult. Astfel, în ceea cea ce privește reglementarea bisericilor
ortodoxe române, într-adevăr, se face o distincție între secretele aflate sub taina
spovedaniei care nu pot fi dezlegate și secretele aflate într-o altă împrejurare, dar în
activitatea preoților pentru care ei pot fi dezlegați, pot primi dreptul de a depune mărturie de
la superiorul lor. În legătură cu alte faptele care s-au petrecut în afara activității de preot, nu
au nevoie de o astfel de dezlegare.
Nu există o limită de vârstă pentru a fi martor. În ceea ce privește minorii mai mici de
14 ani și cei lipsiți de discernământ, aceștia pot depune mărturie, dar nu depun jurământ și
instanța va avea în vedere, la evaluarea mărturiei lor, situația specială în care se află (art.
320).
- martorii minori nu pot fi amendați
Uneori dacă numai proba cu martori poate sluji la aflarea adevărului, iar la fața locului
au fost numai minori, judecătorul n-are ce face, trebuie să-i audieze (e.g.: accident într-o
clasă, învățătorul este parte în proces, deci nu poate depune mărturie, iar restul sunt minori).
Desigur, nu poți audia un minor cu privire la sensul prevederile unui contract, dar îl poți
audia în legătură cu faptul că într-o camera au fost anumite persoane.
La fel și pentru cei lipsiți de discernământ, ei nu sunt puși sub interdicție, au perioade în
care au discernământ și perioade în care nu. În funcție de întrebări, instanța va evalua dacă
lipsa de discernământ este una atât de grava încât nu-i poți întreba sau este vorba de un act de
recunoașterea unui persoane, chestiuni uzuale.
8.3. Administrarea probei cu martori
8.3.1. Aspecte generale
Martorii trebuie citați. În NCPC se vorbește și de ipoteza în care partea s-a obligat să
aducă martorul, astfel încât, este posibil că una dintre părți să zică “nu mai citați, aduc eu
martorii, pentru că sunt propuși de mine”. În cazul în care martorii nu vin, instanța va trebui
să-i citeze, pentru că nu poate sancționa partea pentru indolența martorului, motiv pentru
care, de cele mai multe ori, martorii sunt citați de la bun început (art. 312).
În cazul în care martorul nu se prezintă, va fi amendat și se va dispune aducerea lui
cu mandat, iar, dacă nu vine nici după dispunerea aducerii cu mandat, instanța va proceda la
judecarea pricinii. Nu-l va mai audia și își va întemeia hotărârea pe audierea celorlalți martori
sau pe alte probe. Nu este vina părții că nu se prezintă, dar nici instanța nu poate stopa
procesul.
Aducerea cu mandat înseamnă că un polițist delegat de instanță se duce la martor
acasă și-l invită la instanță, însoțind-l, dar polițistul nu-l poate reține (nu este caz de
reținere). Dacă martorul nu vrea să meargă, nu poate fi constrâns. El are două atitudini:
merge de bună voie sau, dacă știe că nu poate fi reținut, refuză să fie însoțit la instanță. Doar
amenda este incidentă (art. 313).

55
 Dacă nici după această procedură nu se prezintă, instanța continuă procesul fără a-l mai
audia. Dar ce vină are partea? Nu poate fi culpa in eligendo. În practică se permite părții care
are un deficit de apărare să propună un alt martor.
Înlocuirea martorilor. Martorii odată admiși, nu mai pot fi înlocuiți după cum vrea
partea. Desigur, până la încuviințarea probei partea îi poate schimba, dar odată încuviințată și
au fost identificați martorii, schimbarea lor nu poate avea loc oricum (nu mai sunt ai părții,
sunt ai cauzei, astfel încât, chiar dacă partea ar renunța la audierea lor, partea adversă poate
insista ea pentru audiere). Instanța nu ți-a admis 2 martori, ci audierea martorilor X și Y,
determinați.
Totuși, motive precum moartea, dispariția sau alte cazuri bine justificate (nu vrea să
vină, este plecat pentru mult timp undeva departe) pot îndreptăți partea să schimbe martorul
după ce a fost admis. Acest lucru se face pe baza unei încheieri în care instanța apreciază
dacă motivul este întemeiat și dă un termen de 5 zile în care să depună o listă cu alți martori.
Sancțiunea nedepunerii listei este decăderea.
De regulă, martorii se audiază în fața instanței. Martorii pot fi audiați și în afara
instanței atunci când martorul este împiedicat, este netransportabil, are o boală gravă (art.
314 NCPC). În acest caz, instanța se va deplasa, iar dacă se află într-o altă localitate, poate
face o comisie rogatorie. Dacă martorii sunt audiați în afara instanței, părțile, procurorul
(dacă participă la proces) trebuie citați, pentru ca să poată pune întrebări martorilor.
Grefierul trebuie să consemneze întrebările.
8.3.2. Audierea martorilor
Înainte de a fi audiați propriu-zis martorii, au loc următoarele operațiuni:
1) Identificarea martorilor, art. 318 NCPC
Aceasta operațiune vizează 3 elementele:
a. numele, prenumele, profesia, domiciliul și vârsta martorului. Prima parte a
identificării are un dublu scop:
- să identifice că persoana care depune mărturie este cea care a fost chemată;
- profesia și vârsta: configurarea personalității martorului, astfel încât, unele întrebări,
anumite așteptări și unele aprecieri ale probei, vor avea indisolubil legătura cu vârsta și
profesia martorului. Martorii de vârste diferite pot avea percepții diferite asupra unor lucruri,
iar cei care au profesii diferite vor răspunde cu dezinvoltura la anumite întrebări sau nu vor
înțelege nimic din alte întrebări.
b. dacă este rudă sau afin cu una dintre părți și în ce grad.
Rudenia este un caz de neacceptare a martorului, dar interdicția este una relativă, în
sensul că partea adversă va putea să accepte ca martorul să depună mărturie. Chiar și în acest
caz informația este necesară, deoarece, în funcție de acest lucru, judecătorul va aprecia
sinceritatea martorului.
c. dacă se află în serviciul uneia dintre părți.
Această ultimă întrebare vizează de pe o parte posibilitatea părții adverse celei care a
propus martor, să se opune mărturiei, deoarece persoanele aflate în dușmănie sau în legături
de interese cu vreuna dintre părți nu pot fi audiate că martori (dacă este în serviciul uneia
dintre părți, se poate spune că are interes în legătură cu partea respectivă) și pe de alta parte,
contează chiar dacă partea adversa nu se opune, în ceea ce privește aprecierea sincerității.
2) Depunerea jurământului, art. 319 NCPC
Formula jurământului este adaptată pentru a permite utilizarea ei de către cei care au o
altă confesie, inclusiv de către atei.
Dacă martorul are altă confesiune, referirea la divinitatea se schimbă în funcție de
confesiunea martorului. Referirea la divinitate rămâne, dar punerea mâinii pe cruce sau pe
Biblie, în principiu, nu se mai traduce în cadrul altor religii.

56
 Martorul fără confesiune va depune următorul jurământ: "Jur pe onoare și conștiință că
voi spune adevărul și că nu voi ascunde nimic din ceea ce știu."
Mai există o formulă care se adresează celor care au o confesiune, dar confesiunea le
interzice jurământul. Anumite biserici creștine interzic jurământul în sine, astfel încât
aceștia vor spune "Mă oblig că voi spune adevărul și că nu voi ascunde nimic din ceea ce
știu".
Despre jurământ se face mențiune în depoziția martorului, pentru că altfel nu se poate
ști dacă s-a făcut să nu, iar lipsa jurământului atrage nulitatea mărturiei (ar fi lipsită de
singura garanție găsită de legiuitor).
BRICIU zice că lipsa jurământului atrage nulitatea relativă (deși anul trecut a zis
că este absolută). Însăși credința în depoziția martorului are la bază ideea că el spune
adevărul, pentru că jură. Nu se poate invoca în căile de atac.
După depunerea jurământului, președintele va pune în vedere martorului că, dacă nu va
spune adevărul, săvârșește infracțiunea de mărturie mincinoasă. Și despre acest lucru se va
face mențiune în procesul-verbal al depoziției martorului. Nemenționarea acestui aspect
atrage sancțiunea nulității relative. Intervine nulitatea, încât dacă nu i se pune în vedere
acest aspect, se pleacă de la premisa că el nu a fost la fel de stimulat să zică adevărul pe cât ar
fi fost dacă i se spunea că riscă să săvârșească o infracțiune, ceea ce înseamnă că mărturia lui
are mai puțină credință. Nu este absolută, căci oricum martorul ar fi trebuit să știe că mărturia
mincinoasă este sancționată de legea penală, în virtutea principiului nemo censetur ignorare
legem.
/!\ Minorii mai mici 14 ani și cei care nu au discernământ, dar nu sunt puși sub
interdicție nu depun jurământ (art. 320).
3) Audierea propriu-zisă, art. 321
Martorii sunt audiați separat. Trebuie audiați în aceeași ședință, dar nu este o regulă
imperativă. Trebuie în final ca martorii să nu știe ce au zis ceilalți, ca să nu-și modifice
mărturia. La început martorul este lăsat să expună liber aspectele pe care le cunoaște în
legătură cu motivele pentru care a fost citat. După care, i se pun întrebări în următoarea
ordine:
a. președintele, eventual unul dintre judecători din complet dacă completul este
colegial;
b. partea care l-a propus (NU automat reclamantul!);
a. partea adversă;
b. procurorul, dacă participă la judecată.
În principiu, întrebările puse martorului se pun prin intermediul Președintelui, dar
ceilalți judecători, precum și părțile și procurorul pot solicita Președintelui dreptul de a pune
întrebări directe. este obligatoriu ca întrebările să se adreseze prin Președinte, pentru că el
conduce ședința;
- el poate cenzura anumite întrebări dacă nu au legătură cu dezlegarea procesului.
Încheierea prin care s-au stabilit martorii stabilește și împrejurările de fapt care urmează a fi
dovedite. Înseamnă că o întrebare în afara împrejurărilor respective nu poate fi acceptată.
Totuși există posibilitatea punerii de întrebări directe și partea poate uza de ea în
ipoteza în care vrea un efect imediat. /!\ Și la întrebările directe Președintele poate opri
martorul din a răspunde dacă apreciază că întrebarea nu are legătura cu procesul.
Art. 321 alin. (6). Întrebările se consemnează din oficiu! După legea 310 nu mai
este la cerere. Este o protecție în plus pentru părți.
Depoziția martorului este liberă, nu trebuie să citească răspunsul, dar cu încuviințarea
Președintelui poate să se folosească de anumite hotărâri atunci când este vorba de calcule,
cifre, date, denumirea unor părți sau ale unor alte persoane.

57
 După ce au fost ascultați, martorii rămân în sala de judecată, pentru că în funcție de
depozițiile celorlalți martori, dacă apar neconcordanțe, judecătorul poate dispune reaudierea
lor sau chiar confruntarea martorilor a căror depoziții prezintă neconcordanțe.
Art. 323. Mărturia se consemnează de grefier. Acum mărturia este consemnată cuvânt
cu cuvânt de către grefier direct, fără nicio implicare a președintelui. Această modificare se
aplică de îndată, fiind vorba de o administrare a probelor, indiferent de data la care a început
procesul.
După consemnarea mărturiei, va fi citită de martor și semnată de grefier, judecător și
martor. În cazul în care martorul refuză să semneze, se va face referire în încheierea de
ședință și mărturia va fi valabilă.
Locurile nescrise din declarație trebuie barate cu linii, astfel încât să nu se poată face
adăugiri. Orice adăugiri, ștersături sau schimbări în cuprinsul mărturiei trebuie încuviințate și
semnate de judecător, de grefier și martor, sub sancțiunea de a nu fi luate în considerare.
- reascultarea și confruntarea martorilor se pot face și în altă ședință, chiar după
închiderea dezbaterilor, prin repunerea cauzei pe rol, cu citarea părților
8.4. Aprecierea probei cu martori
Nu orice probă legală este și utilă. Trebuie să se verifice sinceritatea martorului.
Aprecierea probei se face de judecător care apreciază sinceritatea martorului și măsura
în care depoziția corespunde realității. Sinceritatea este o problemă care se raportează la
convingerea proprie. O mărturie nesinceră este înlăturată și se naște prezumția de comitere a
infracțiunii de mărturie mincinoasă, dacă se îndeplinesc condițiile (art. 325).
Înlăturarea depoziției unui martor trebuie motivată. O înlăturare nemotivată atrage
casarea hotărârii că neîntemeiată. Un martor poate fi suficient pentru ca judecătorul să-și
întemeieze hotărârea, după cum poate înlătura mărturia a 10 martori și să-și întemeieze
hotărârea pe mărturia unuia singur (dar trebuie să motiveze).
Art. 324. Aspectele legate de evaluarea sincerității și realității sunt chestiuni de fapt și
nu intră sub controlul instanței de recurs, care judecă numai în drept. Judecătorul va
determina:
- sinceritatea martorului;
- în ce măsura depoziția să corespunde realității.
Alterarea mărturiei se poate face prin ascunderea realității (deși martorul o cunoaște)
sau prin modificarea realității. Judecătorul poate aprecia această alterare ținând cont de relația
dintre martor și cel care l-a propus (spre exemplu, noțiunea de legături de interese este una
largă). Sinceritatea se poate desluși prin analizarea aspectelor asupra cărora se întreabă
martorul înainte de luarea depoziției, potrivit art. 318 NCPC.
Trebuie verificată și realitatea celor spuse. Martorul poate fi sincer, dar să știe lucruri
false. Mai trebuie observat caracterul direct al informației prezentate de martor. Judecătorul
trebuie să chestioneze martorul pentru a vedea dacă ceea ce spune a cunoscut prin propriile
simțuri sau reprezintă, în realitate, o expunere a altcuiva (adică o probă indirectă). De
principiu, trebuie să fie folosite în proces doar probele directe.
- în toate cazuri în care instanța ajunge la concluzia că martorul nu este sincer, va
înlătura din proces depoziția acestuia. Însă în situația în care înlătură depozițiile martorilor
favorabili uneia dintre părți pe considerentul că cele declarate trebuie privite cu rezervă,
instanța trebuie să dea părții respective posibilitatea de a audia, eventual, și alți martori care
ar putea să confirme susținerile ei în apărare.
Forța probantă a mărturiei este lăsată la aprecierea instanței care poate ajunge la
următorul rezultat: faptul probat a fost dovedit fără nicio îndoială, faptul este nesigur și
trebuie dovedit prin alte mijloace de probă, martorul a fost nesincer iar depoziția sa a fost
înlăturată.

58
 9. Prezumțiile
9.1. Noțiune
Conform art. 327, prezumțiile sunt consecințele pe care legea sau judecătorul le trage
dintr-un fapt cunoscut spre a stabili un fapt necunoscut. Astfel, prezumția în sine nu este o
probă ca natură juridică, ci este un raționament logic care se bazează pe o situație premisă
cunoscută și care, prin forța rațiunii, conduce la anumite consecințe necunoscute, dar pe care
le vom aprecia ca fiind cunoscute, fie în virtutea unei dispoziții legale (prezumții legale), fie
în virtutea gândirii judecătorului (prezumții judiciare/simple). Exemplu clasic de prezumție
legală (art. 414 C.civ.):
a. Un fapt cunoscut că un bărbat este căsătorit cu o femeie;
b. Al doilea fapt cunoscut: femeia a născut un copil conceput în timpul
căsătoriei;
c. Ele nasc prezumția că un fapt necunoscut (al cui este copilul) este cunoscut:
tatăl copilului este soțul mamei.
Astfel, din 2 fapte cunoscute, tragem concluzia unui fapt necunoscut și anume că soțul
mamei este tatăl copilului.
Dar este o prezumție relativă, pentru că permite proba contrară (alin. (2)). Nu este
suficient să creezi un dubiu pentru a o răsturna, ci o probă indubitabilă. Nu este o prezumție
simplă, nu poate fi înlăturată prin orice mijloc de probă.
Clasificarea în legale și judiciare se face în funcție de cine face conexiunea logică:
legiuitorul sau judecătorul.
Acest raționament funcționează pentru orice prezumție. Trebuie găsit un fapt dovedit
și în legătură cu acest fapt se găsește un fapt conex ce trebuie dovedit.
9.2. Prezumțiile legale
Prezumțiile legale sunt determinate, se găsesc în textele de lege. Se împart în:
a. prezumții legale simple/relative (iuris tantum) permit proba contrară. În
exemplul de mai sus, soțul mamei poate veni cu dovezi din care să rezulte că această
prezumție bazată pe un comportament obișnuit al raporturilor de familie, nu se verifică în
cazul respectiv;
b. prezumții absolute (iuris et de iure), împotriva lor nu se poate face proba
contrară.
BRICIU: la ora actuală, această clasificare a rămas fără fundament, astfel că în prezent
nu mai identificăm astfel de prezumții. În Codul din 1824 exista prezumția de adevăr
rezultată din puterea lucrului judecat, dar NCPC nu a mai păstrat această prezumție. Nu
înseamnă că nu a mai păstrat autoritatea de lucru judecat, ci a înlocuit noțiunea de putere de
lucru judecat cu noțiunea de autoritatea de lucru judecat care exprimă același lucru, dar al
cărei fundament nu se mai găsește într-o prezumție absolută de adevăr, ci în necesitatea de a
nu repeta la infinit litigiile, adică principiul imutabilității unui litigiu.
BRICIU: noțiunea de absolut este incompatibilă cu noțiunea de prezumție, nu
poate fi prezumție și tot odată absolută. Noțiunea de prezumție include în ea probabilitatea,
deci nu poate fi o probabilitate absolută, deci un lucru atât de probabil încât este absolut.
Dacă ai constatat că un lucru este absolut, atunci nu mai este prezumție, ci regulă de drept
(cum autoritatea de lucru judecat a trecut din rândul prezumțiilor în rândul regulilor de
drept).
La fel se întâmplă și în cazul incapacităților, care au la bază niște probabilități pe care
legiuitorul, pentru a nu le verifica de la caz la caz, le-a ridicat la rangul de reguli de drept. De
exemplu, incapacitatea medicilor curanți de a primi donații. Aici este o prezumție, se
prezumă că, de principiu, cel care îngrijește pe cel bolnav are o influență marcantă asupra
liberalităților pe care le-ar putea face, dar pentru a nu verifica (la asta a fost, la asta n-a fost),
legiuitorul din această prezumție, a tras o regulă de drept și anume incapacitatea (la baza a

59
avut un număr repetat de prezumții verificate). Legiuitorul și-a asumat această probabilitate,
spunând că decât să stea judecătorii să verifice fiecare caz în parte, stabilește el regula drept a
incapacității.
Aceeași este situația și în cazul pusului sub interdicție, poate uneori mai este lucid,
dar legiuitorul a spus că toate actele sale sunt nule, tocmai pentru a nu mai verifica cât de
lucid a fost, dacă și-a revenit sau nu. Și în acest caz este o prezumție conform căreia cel lipsit
de discernământ nu va reuși să-și gestioneze afacerile, dar s-a făcut regulă de drept.
/!\ Nu trebuie să confundăm regulile de drept cu prezumțiile. Prezumțiile în sine
implică o probabilitate.
c. prezumțiile mixte permit proba contrară, dar nu cu orice mijloc de probă, ci
cu un anumit mijloc de probă sau de anumite persoane sau în anumite situații. Exemple:
- Art. 412. Timpul legal al concepțiunii:
(1) Intervalul de timp cuprins între a trei suta și a o sută optzecea zi dinaintea
nașterii copilului este timpul legal al concepțiunii. El se calculează zi cu zi.
(2) Prin mijloace de probă științifice (nu poți să vii cu martori, ci o probă cu
expertiză) se poate face dovada concepțiunii copilului într-o anumită perioadă din intervalul
de timp prevăzut la alin. (1) sau chiar în afara acestui interval.
- Art. 660. Prezumția de coproprietate asupra despărțiturilor comune:
(1) Zidul, șanțul, precum și orice altă despărțitură între două fonduri sunt prezumate a
fi în proprietatea comună a vecinilor, dacă nu rezultă contrariul din titlul de proprietate,
dintr-un semn de necomunitate ori dacă proprietatea comună nu a devenit proprietate
exclusivă prin uzucapiune, în condițiile legii.
/!\ Uzucapiunea nu este o probă, ci o realitate juridică. Deci, excluzând ipoteza
uzucapiunii, dacă proba este intrinsecă, vorbim despre titlul de proprietate, iar dacă proba este
extrinsecă, trebuie să existe un semn de necomunitate. Nu se poate folosi proba cu martori.
- Art. 411. Posesia de stat conformă cu actul de naștere:
Nicio persoană nu poate reclama o altă filiație fată de mamă decât aceea ce rezultă din
actul său de naștere și posesia de stat conformă cu acesta.
Se acceptă orice mijloc de probă, dar doar în contextul existentei unei hotărâri
judecătorești prin care s-a stabilit că a avut loc o substituire de copil ori că a fost înregistrată
ca mamă a unui copil o altă femeie decât aceea care l-a născut.
- Remiterea voluntară a înscrisului original constatator al creanței făcută de
creditor către debitor sau fideiusor, art. 1503 C.civ. Din teza a doua a alin. rezultă că
singura probă admisă contra acestei prezumții poate fi făcută de către cel interesat să arate că
stingerea obligației s-a făcut pe altă cale. Rezultă că nu se admite proba contrară
prezumției, în sensul că obligația nu este stinsă.
- prezumția existenței sau inexistenței unui drept tabular poate fi combătutuă numai în
cazul în care se pretinde existența unor drepturi care se dobândesc fără înscriere în carte
funciară sau pe calea acțiunii în revendicare.
Sub imperiul Codului civil de la 1864 era o prezumție absolută (prezumția stingerii
obligației de plată). Actualmente, este o prezumție mixtă. Este situația în care creditorul are
un înscris cu semnătură privată cu mențiunea “bun și aprobat”, într-un singur exemplar, prin
care este dovedită creanța față de debitor. Creditorul remite înscrisul debitorului, în contextul
în care știe că nu va putea dovedi creanța prin martori. Dacă creditorul dă debitorului
(adversarului) singura dovadă contra lui, înseamnă că nu mai are niciun interes să mai
urmărească creanța. Din faptul remiterii și faptul că înscrisul era unica dovadă a creanței
rezultă concluzia (pe baza unei probabilități suficient de mari) că stingerea datoriei s-a
produs. Totuși, proba contrară revine celui interesat să dovedească stingerea obligației pe altă
cale. Se face proba că nu s-a stins prin plată, ci că s-a stins prin alt mod. Chiar debitorul ar fi
interesat să facă această dovadă.

60
 Așadar, singura probă contra acestei prezumții se face arătând-se că stingerea obligației
s-a făcut pe altă cale. Sub imperiul Codului civil de la 1864, proba contrară nu se putea face
decât pe cale de mărturisire. Dacă înscrisul original remis voluntar este întocmit în formă
autentică, creditorul are dreptul să probeze că remiterea s-a făcut pentru un alt motiv decât
stingerea obligației (spre exemplu, poate era un pericol de incendiu și creditorul a remis
înscrisul autentic debitorului pentru a-l conserva). Înscrisul autentic nu este singurul
exemplar.
9.3. Prezumțiile judiciare
Prezumții judiciare sunt infinite, în orice proces judecătorul va opera prezumții.
Pentru că o prezumție judiciară să fie admisibilă are nevoie de 2 condiții cumulative:
a. prezumția să aibă greutatea și puterea de a naște probabilitatea faptului
pretins și necunoscut, să aibă rezonabilitatea de a conduce la un anumit fapt;
Legătura de conexitate și vecinătate între faptul cunoscut și cel necunoscut trebuie să
fie una semnificativă, doar că nu a fost identificată de legiuitor, pentru că aceasta creează o
situație particulară. Potrivit jurisprudenței, nu pot sta la baza prezumțiilor judecătorești
simplele alegații ale părților, fără să existe o bază probatorie. De asemenea, se mai consideră
în doctrină și în jurisprudență că faptul cunoscut pe care partea trebuie să-l dovedească pentru
a ajunge prin conexitate la faptul necunoscut trebuie să fie procurat în mod licit.
b. este admisibilă numai în măsura în care este admisibilă și proba cu
martori. În cazurile în care proba cu martori nu este admisibilă, nici prezumțiile judiciare nu
vor putea fi folosite.
Există o discuție în doctrină și jurisprudență legată de posibilitatea instanței
superioare de a analiza admisibilitatea probei cu prezumția judiciară. Se face o
diferențiere:
- îndeplinirea condiției 2 (admisibilitatea) ar putea fi verificată de instanța superioară de
apel sau de recurs, pentru că admisibilitatea probei cu martori este o problemă de drept.
- în privința condiției 1 aceasta ar putea face obiectul controlului judiciar numai în fața
instanței superioare de apel, nu și în fața celei de recurs, întrucât aprecierea puterii și greutății
este o chestiune de fapt ce nu intră în competentele instanței de recurs.
Nu se prezumă:
- renunțarea la un drept
- eroare comună și invincibilă
- alegerea domiciliului
- intenția promitentului faptei altuia de a se angaja personal
- solidaritatea dintre debitori
- novația
- fideiusiunea
9.4. Efectul prezumției
Art. 328 NCPC. În primă fază, partea trebuie să dovedească numai faptul vecin și
conex celui generator de drepturi și obligații. În a doua fază intervine o scutire de probă în
privința faptului generator de drepturi și obligații.
Afirmația potrivit căreia prin existența unei prezumții partea este scutită de dovada este
neadevărată. Trebuie făcută dovada faptului vecin și conex (faptul că era căsătorit la
momentul nașterii copilului etc.), partea fiind scutită de dovedirea faptului necunoscut, ce se
dovedește prin prezumția însăși. Dacă se dorește răsturnarea prezumției, se inversează sarcina
probei.
10. Expertiza
10.1. Noțiune
Expertiza este mijlocul de probă prin care se lămuresc aspecte de fapt pentru care sunt
necesare cunoștințe de specialitate.

61
 Expertiza are caracter facultativ. Rezultă din art. 330 NCPC care prevede că atunci
când instanța apreciază că este, dispune expertiza. Însă, există cazuri excepționale în care
legiuitorul obligă pe judecător să facă expertiză. Cazuri în care expertiza este obligatorie:
a. Expertiza psihiatrică în cazul punerii sub interdicție
b. În cazul conceperii copilului într-o anumită perioadă a timpului concepțiunii
sau în afara acestuia se cer mijloace științifice de probă (proba cu expertiză, art. 412 C.civ.);
c. În cazul înregistrării tardive a nașterii (L. 119/1996 instituie obligativitatea
avizului experților). Nu se declară nașterea când are loc, ci peste 1-2 ani;
d. În cazul despăgubirilor pentru expropriere. L. 33/1994 privind exproprierea
pentru cauză de utilitate publică prevede că: dacă organul expropriator face o ofertă, dar
expropriatul nu o vrea, se face o cerere de expropriere și se desemnează automat o comisie de
experți pentru a se verifica valoarea reală care nu poate fi mai mică decât cea oferită de către
expropriator și nici mai mare decât cea cerută de expropriat;
e. În cazul garantării drepturilor gerantului împotriva celui gerat, art. 1337
alin. (4) C.civ. arată că gerantul va putea să-și înscrie în cartea funciară suma reprezentând
cheltuielile pe care le-a făcut în calitatea sa de gerant, dar numai după o expertiză efectuată
de către un expert desemnat de instanță;
f. În cazul formării loturilor în procesul de partaj. Art. 985 alin. (3) NCPC:
instanța va dispune efectuarea unei expertize pentru formarea loturilor. Dacă părțile se
înțeleg cu privire la cum se împart bunurile, nu se mai face nicio expertiză, intervine mutuus
consensus.
10.2. Încuviințarea expertizei
Se încuviințează fie la cererea uneia dintre părți (prin cererea de chemare în
judecată/întâmpinare), fie din oficiu, dar după punerea în discuție părților.
- această probă se poate încuviința și când nu există un proces pendente, în cadrul
procedurii asigurării dovezilor pe cale principală.
Încheierea de încuviințarea a probei cuprinde/stabilește:
a. Desemnarea expertului/experților;
Instanța desemnează 1 sau 3 experți, niciodată 2 pentru a se putea forma majoritatea în
cazul în care între ei apar divergențe. Sunt desemnați fie prin consimțământul părților, adică
ambele părți zic că îl vor pe X, fie dacă părțile nu se înțeleg, sunt desemnați prin trageri la
sorți. În ambele cazuri nu poate fi desemnat oricine, ci numai un expert autorizat. Absența
unei părți nu poate fi interpretată ca un acord la desemnarea unui expert (se trage la
sorți în acest caz).
În cazul în care într-un domeniu nu există experți autorizați, se va apela la specialiști..
Art. 330 se aplică și specialiștilor, cu excepția dispozițiilor privind mandatul de aducere și
sancționarea cu amendă judiciară. Acest lucru înseamnă că specialiștii trebuie să își
consemneze opinia într-un raport scris.
Instanța poate desemna un laborator în cazul expertizelor medico-legale sau
criminalistice.
Dincolo de experții desemnați de instanță, părțile au dreptul să-și desemneze și ele
experții proprii care să le consilieze la efectuarea expertizei. Ei nu sunt desemnați de instanță,
ci aleși și plătiți (direct pe baza de contract) de părți, dar sunt încuviințați de către instanță,
pentru că și ei trebuie să întrunească condiția de a fi experți autorizați sau specialiști. Aceste
persoane joacă rolul de consilieri ai părților și îi reprezintă la lucrările expertizei, fac
observații, pun întrebări, eventual întocmesc un raport separat.
b. Obiectivele expertizei adică întrebările la care expertul/experții trebuie să
răspundă (“în dovedirea …”. Încheierea stabilește și împrejurările care trebuie dovedite); Vor
putea fi definitivate la termenul la care este numit expertul și nu neapărat la termenul

62
la care este încuviințată proba, deoarece aceste obiective trebuie să se regăsească în
încheierea de numire a expertului.
c. Termenul în care trebuie efectuată expertiza;
d. Onorariul provizoriu al expertului/experților;
Trebuie depus în termen de 5 zile de la numirea expertului, sub sancțiunea decăderii din
dreptul de a mai administra proba de către partea care nu depune. De principiu, onorariul este
pus în sarcina părții care a solicitat proba, dar dacă proba este comună ambelor părți, instanța
le poate obliga pe ambele, stabilind cota fiecăreia.
Totuși, chiar dacă nu se depune onorariul, iar expertiza nu se face din alte motive
(motiv de amânare), nu se mai aplică sancțiunea decăderii.
Onorariul este provizoriu, pentru că, după efectuarea expertizei, pe baza efortului,
instanța poate mări onorariul la cererea expertului.
e. Cheltuielile de deplasare. Dacă expertul se deplasează pentru efectuarea
lucrărilor.
Art. 331 alin. (2): se poate audia expertul pentru a-l întreba cu privire la costuri.
În încheierea instanței se mai menționează și că:
- se emite adresă către expert pentru a fi înștiințat să depună cu cel puțin 10 zile înainte
de termenul de judecată fixat la o dată, în exemplare suficiente pentru instanță și fiecare
parte;
- se emite o adresă către Biroul Local de Expertize pentru a se comunica numirea
expertului în cauză în specialitatea X. Plata expertului nu se face direct în contul lui, ci în
contul Biroului de Expertize, iar acesta, pe baza adresei instanței, va dirija suma către expert.
10.3. Recuzarea și înlocuirea expertului
Este posibilă. Motivele sunt aceleași ca la constituirea completului. Cererea se face în 5
zile de la numirea expertului dacă motivele sunt anterioare sau de la cunoașterea lor dacă sunt
ulterioare numirii. Recuzarea expertului se judecă de către completul investit, cu citarea
părților și a expertului, în ședință publică (spre deosebire de recuzarea judecătorilor care se
judecă de către un alt complet sau de același fără cel recuzat, fără citarea părților).
Nu este prevăzută instituția abținerii pt experți iar instanța nu poate, din oficiu, să
invoce recuzarea.
Se pronunță o încheiere care se atacă odată cu fondul (la judecători se atacă odată cu
fondul numai dacă se respinge cererea, dar dacă se admite nu există nicio cale de atac). Este
ca orice altă încheiere interlocutorie.
Dincolo de motivele de recuzare care, dacă sunt reale și se încuviințează recuzarea, duc
la înlocuirea expertului, mai sunt și alte motive de înlocuire. Astfel, motive de înlocuire pot
fi:
a. expertul nu se înfățișează la solicitările instanței;
b. expertul nu depune raportul în termenul stabilit de instanță;
c. expertul are incapacități temporare sau totale de efectuare a lucrărilor
(motiv de boală);
d. expertul spune că nu este specialitatea lui domeniul respectiv de expertiză,
chiar dacă apare în lista experților judiciari ca fiind în domeniu, poate problema ridicată în
dosar implică o specializare mai profundă (e.g. știe să evaluează terenuri, clădiri de birouri,
de locuință, dar nu știe să evalueze centrale nucleare).
- dispozițiile referitoare la citarea, aducerea cu mandat și sancționarea martorilor care
lipsesc sunt aplicabile și experților. Expertul care refuză fără motiv întemeiat să
îndeplinească sarcina, să depună lucrarea în termenul fixat ori să dea lămuririle cerute,
va fi sancționat cu amendă judiciară și, la cererea părții interesate va putea fi obligat la
plata de despăgubiri pt prejudiciul material sau moral.

63
 10.4. Administrarea expertizei
- dpdv juridic mijlocul de probă este raportul de expertiză iar nu însăși expertiza
Art. 334, 335 NCPC. Sunt 2 moduri de administrare a expertizei:
1) Prin ascultarea expertului în ședință
Instanța solicită expertului să răspundă întrebările ce formează obiectivele expertizei. Și
părțile pot pune întrebări expertului. Opinia expertului se menționează într-un proces-verbal
semnat de președinte, grefier și expert.
În acest caz, expertul va fi citat la fel ca un martor și i se vor aplica regulile de la martor
în ceea ce privește aducerea cu mandat și amenda dacă nu se prezintă. Totuși, aceste reguli
nu se aplică atunci când avem de a face cu un specialist (art. 330 alin. (4)). Această regulă
este rar aplicabilă, de obicei se regăsește în arbitraj. În realitate, de cele mai multe ori, a doua
modalitate de administrare a expertizei este regula.
2) Efectuarea unei lucrări scrise: raportul de expertiză
Instanța acordă un termen în interiorul căruia expertul face un raport pe care îl depune
instanței cu cel puțin 10 zile înainte de termenul fixat pentru judecată.
Efectuarea expertizei se poate face cu citarea sau fără citarea părților. Efectuarea
expertizei cu citarea părților în mod obligatoriu de către expert se face în 2 cazuri:
a. dacă nevoie de o lucrare la fața locului (expertiza topo-cadastrală care
presupune măsurarea unor terenuri);
b. dacă sunt necesare explicațiile părților. Este necesară prezența ambelor părți,
deoarece explicațiile se dau în contradictoriu.
Există și cazuri în care pentru efectuarea expertizei nu este nevoie de citarea părților.
Spre exemplu, expertiza contabilă presupune doar verificarea registrelor contabile ale părților
care sunt la dosar. În schimb, dacă expertul are nevoie de lămuriri din partea uneia dintre
părți, trebuie să le citeze pe ambele, în virtutea contradictorialității.
Citarea părților înseamnă întâlnirea părților fie la momentul la care se desfășoară
lucrarea la fața locului, fie atunci când trebuie să dea explicații. Nu trebuie citați experții
consilieri!!
Citarea trebuie să se facă de către expert prin scrisoare recomandată cu conținut
declarat și confirmare de primire, iar recipisa trebuie transmisă cu cel puțin 5 zile înainte
de termen și confirmarea de primire trebuie atașată raportului de expertiză.
Pentru valabilitatea expertizei nu este necesară prezența părților, fiind suficient ca
acestea să fi fost citate conform art 335.
Efectuarea raportului de expertiză fără citarea părților, deși era obligatorie ca urmare a
uneia dintre cele două ipoteze atrage nulitatea relativă a raportului de expertiză. Este
vorba de nulitate relativă, ceea ce înseamnă că partea care este nemulțumită va putea invoca
acest caz de nulitate până la primul termen de la depunerea raportului de expertiză.
Consecința anulării raportului de exertiză: refacerea raportului de expertiză. Rezultă că
această neregularitate nu poate fi invocată direct în calea de atac (apel sau recurs), cu
excepția situației în care raportul de expertiză a fost depus cu mai puți de 10 zile înainte
de termenul fixat de instanță, iar partea interesată nu a fost prezentă la acest termen
sau, fiind prezentă, a solicitat acordarea unui termen în vederea studierii raportului de
expertiză și instanța, în loc să dispună amânarea, a trecut în mod greșit la judecată.
Jurispr:
- necitarea părților cu ocazia unei expertize științifice nu poate constitui motiv de
nulitate (nu presupune lucrări la fața locului)
- neregularitatea provocată de necitarea unei părți la efectuarea expertizei este
sancționată cu nulitatea relativă, care se acoperă dacă nu a fost invocată la prima zi de
înfățișare după săvârșirea expertizei și înainte de a se pune concluzii pe fond.

64
 - expertiza este lovită de nulitate în situația în care a fost efectuată la o altă adresă
decât cea indicată în întâmpinare, vătămarea părții care nu și-a putut prezenta punctul de
vedere cu ocazia măsurătorilor făcute de expert fiind evidentă.
10.5.1. Opunerea uneia dintre părți la efectuarea lucrării
Atunci când este nevoie de o deplasare, de o lucrare la fața locului, poate avea loc o
opunere a unei părți la efectuarea lucrării. În cazurile acestea, legiuitorul, pentru a nu bloca
cursul justiției, a creat o prezumție relativă împotriva părții care împiedică efectuarea
lucrării, în sensul că se va considera ca fiind adevărate susținerile părții adverse cu privire la
obiectul respectiv (art. 335 alin. (3): instanța va putea socoti dovedite afirmațiile părții
adverse.
Mai mult, cheltuielile efectuate cu expertiza până la data refuzului vor fi suportate de
partea care refuză. Chiar dacă ea va câștiga, tot nu poate să-și recupereze costurile. Ea le
suportă, nu doar le avansează.
Însă, exista și excepții, situații în care acest raționament baza pe prezumție nu
funcționează.
Astfel încât, conform art. 335 alin. (5): în mod excepțional, când aflarea adevărului în
cauză este indisolubil legată de efectuarea probei cu expertiză tehnică, instanța va autoriza
folosirea forței publice [expertul va fi însoțit de jandarmi,] în scopul efectuării expertizei,
prin încheiere executorie pronunțată în camera de consiliu, după ascultarea părților.
10.5. Raportul de expertiză
Expertul își concretizează lucrarea printr-un raport în care va arata obiectivele avute în
vedere, metodele folosite, constatările și concluziile motivate la care a ajuns. Acest raport se
depune cu cel puțin 10 zile înainte de termenul fixat pentru judecată. În cazurile urgente,
instanța poate dispune și un termen mai scurt pentru depunerea raportului de expertiză (art.
336 alin. (1) NCPC).
Efectul încălcării termenului de 10 zile de către expert trebuie analizat ținând-se
seama de faptul că eventualele nulități ale expertizei. Obiecțiunile se vor putea face numai la
primul termen de la depunerea raportului. Se prezumă că termenul de 10 zile (dacă este
respectat) este suficient pentru ca părțile să cunoască efectele raportului de expertiză și le dă
timp să formuleze eventuale critici. Dacă se încalcă termenul de 10 zile (se depune doar cu
câteva zile înainte de termenul fixat pentru judecată), atunci părțile pot solicita o amânare
pentru a analiza dosarul și pentru a avea timp să formuleze eventuale obiecțiuni, iar instanța
este obligată să acorde un nou termen. Amânrea trebuie solicitată la termenul imediat
depunerii raportului de expertiză și înainte de a se pune concluzii pe fond. Hotărârea
instanței este anulabilă dacă părțile au solicitat amânarea pe motiv că raportul de
expertiză a fost depus cu mai puțin de 10 zile înainte de termenul fixat, instanța nu a
dispus-o ci a trecut la judecată, însă anularea hotărârii nu duce în mod automat la
refacerea raportului de expertiză. Dacă niciuna dintre părți nu a cerut termen, instanța nu
mai este obligată să dispună amânarea judecății, deci părțile nu se vor putea plânge de
nerespectarea termenului stabilit direct în apel sau recurs.
În cazul încălcării termenului de 10 zile, expertul poate fi amendat (art. 187 alin. (1)
pct. 2 lit. h NCPC).
- termenul trebuie respectat și de experții consilieri în situația în care nu sunt de
acord cu concluziile expertului numit.
- în situația administrării probelor prin avocați, raportul trebuie depus cu cel puțin 30 de
zile înaintea termenului fixat de instanță pt finalizarea administrării probațiunii.
Raportul de expertiză va cuprinde părerea expertului, iar dacă sunt mai mulți experți va
cuprinde opinia majoritară (adică acelor 2). Dacă au fost mai mulți experți cu păreri diferite,
există posibilitatea redactării opiniei separate, în cadrul aceluiași raport de expertiză, prin care
fiecare expert își va motiva poziția sa (art. 336 alin. (2) NCPC).

65
 De asemenea, dacă legea impune obținerea unor avize, acestea trebuie atașate raportului
de expertiză (e.g. expertiza topo-cadastrală trebuie avizată de către Oficiul de Cadastru).
Experții consilieri ai părților, pot formula rapoarte separate dacă nu sunt de acord cu
concluziile raportului întocmit de expertul/experții desemnați. Sunt aleși de părți, numiți de
instanță, trebuie să fie tot pe acea listă, cheltuielile sunt suportate de părțile care-l propun.
Opiniile lor nu se consemnează în raportul de expertiză, ci într-un act separat.

În legătură cu forma raportului, există o reglementare specială (art. 21 OG 2/2001)

în care se arată că raportul cuprinde toate opiniile, chiar dacă există opinii contrare.
Se observă că exista mai multe categorii de mențiuni:
- unele sunt legate de prezența părților, de locul efectuării expertizei. Fac dovada
până la înscrierea în fals, pentru că expertul este un funcționar public. De exemplu, expertul
spune “părțile au fost prezente la fața locului și au spus blabla”. Se poate combate și dovedi
că părțile au zis ”blublu” doar prin procedura înscrierii în fals;
- altele, cum sunt concluziile, fac dovada până la proba contrară. De exemplu,
expertul spune la sfârșitul lucrării “apreciez că imobilul respectiv prezintă vicii de structură”.
Aceasta se poate combate prin orice mijloc de probă.
10.6. Lămuriri. Completare. Refacerea
După depunerea raportului de expertiză, părțile sau instanța, din oficiu, pot
cere/dispune lămurirea, completarea sau chiar o nouă expertiză, la primul termen după
depunerea raportului.
1) La cererea părților
a. Obiecțiuni
Mai întâi părțile pot face obiecțiuni, solicitând lămurirea sau completarea acestuia,
până cel mai târziu la primul termen de la depunerea raportului de expertiză sub sancțiunea
decăderii. Completarea presupune obiective noi a căror necesitate rezultă din raportul
de expertiză depus la dosar sau din alte probe administrate în cauză pe parcursul
efectuării raportului.
/!\ Sancțiunea decăderii se aplică numai dacă raportul a fost depus cu cel puțin 10 zile
înainte de termen. Dacă nu, nici partea nu este obligată la primul termen să facă obiecțiuni, ci
din contra, va putea cere termen și la termenul acordat de instanță, va putea veni cu
obiecțiuni.
Instanța va putea acorda termen pt studierea raportului și redactarea obiecțiunilor doar
în situația în care partea a fost în imposibilitate de a lua la cunoștință conținutul raportului în
timp util, iar acesta este suficient de complex încât să nu permită formularea obiecțiunilor la
acel termen. Lămurirea sau completarea raportului va putea fi solicitată cel mai târziu
la termenul acordat în acest scop, sub sancțiunea decăderii.
Eventuala excepție de nulitate a raportului de expertiză trebuie invocată la același
termen, deoarece este vorba de o nulitate relativă. Ca atare, partea va trebui să invoce
mai întâi excepția de nulitate a raportului de expertiză și, în măsura în care este
respinsă, să formuleze obiecțiuni la raportul de expertiză. În situația în care expertiza
este anulată, ea va fi refăcută iar obiecțiunile vor putea fi făcute după depunerea noului
raport de expertiză.
- dacă instanța nu este lămurită, poate să solicite lămurirea sau completarea raportului
(nu este obligată).
Acestea se pot face la primul termen la depunerea raportului. Dacă nu este depus în 10
zile, părțile pot cere termen pentru a-l citi și a face obiecțiuni.
- în situația administrării probelor prin avocați, obiecțiunile vor fi trimise de către
avocatul părții. Răspunsul la obiecțiuni ar trebui formulat înainte de termenul fixat de instanță
b. Efectuarea unei noi expertize

66
 O nouă expertiză poate fi solicitată la termenul la care se depune raportul de expertiză
sau la termenul la care se depune răspunsul la obiecțiunilor formulate, iar solicitarea trebuie
motivată.
Simpla critică a expertizei fără a solicita o nouă expertiză atrage decăderea părții
respective din dreptul a de solicita efectuarea unei noi expertize.
Partea care a fost de acord inițial cu expertiza poate solicita o nouă expertiză dacă, prin
răspunsul la obiecțiuni, concluziile inițiale sunt modificate. + instanța poate dispune, chiar
dacă părțile nu o solicită.
- efectuarea este lăsată la aprecierea instanței, care nu este obligată să o încuviințeze,
însă va trebui să motiveze încuviințarea sau respingerea.+ când partea este decăzută din
dreptul de a cere contraexpertiză, instanța, în baza rolului activ, o poate ordona din
oficiu.
- în situația administrării probelor prin avocați, contraexpertiza va putea fi efectuată
doar dacă există interval de timp rezonabil până la expirarea termenului acordat de instanță,
în condițiile art. 371. Dacă nu mai există, contraexpertiza va putea fi încuviințată în condițiile
art 386 dacă instanța consideră necesar/
Noua expertiză trebuie să aibă aceleași obiective ca și cea inițială, în caz contrar
am vorbi de o altă expertiză nu despre o nouă expertiză.
- instanța poate dispune și efectuarea celei de-a treia expertize pt lămurirea
aspectelor neclare.
Cererea de refacere a expertizei poate fi formulată motivat sub sancțiunea decăderii
(art. 338 alin. (2) NCPC):
- la primul termen de la depunerea raportului de expertiză. Deși textul nu spune, poți
face cererea de la bun început, totul depinde de încuviințarea ei de către instanță;
- la primul termen de la depunerea răspunsului la obiecțiuni;
- la primul termen de la depunerea completărilor (raportului suplimentar).
2) De către instanță, din oficiu
Deși părțile nu contestă raportul de expertiză, instanța se poate considera nelămurită și
ar putea solicita lămurirea, completarea sau refacerea expertizei, oricând în cursul
procesului.
Lămuririle și completarea se fac de către același expert care a făcut lucrarea în legătură
cu care s-au ridicat obiecțiuni.
Efectuarea unei noi expertize se face de către un alt expert sau alți experți.
/!\ Efectuarea unei noi expertize NU se confundă cu refacerea expertizei, ca
urmare a anularii raportului de expertiză, pentru că, de exemplu, părțile nu au fost citate
(în acest caz, se va face un nou raport de expertiză, probabil de același expert, dar cu citarea
părții. Aceasta dacă nu cumva va fi recuzat, pentru că s-a antepronunțat).
Dacă se anulează raportul de expertiză și se reface expertiza, onorariul se plătește o
singură dată.
Dacă se mai face încă o expertiză, se mai plătește un onorariu de expert.

10.7. Aprecierea probei cu expertiza

Instanța nu este ținută de concluziile expertului. Instanța poate înlătura concluziile
experților, dar numai motivat, iar motivele trebuie să aibă la bază argumente de aceeași
natură cu cele ale experților (cu valoare științifică, legală). Instanța nu va putea înlătura
raportul de expertiză, pentru că martorii au spus altfel sau pentru că-l consideră nesincer. În
anumite situații, raportul de expertiză nu poate fi înlăturat decât printr-un mijloc științific cu
valoare juridică egală (ex. expertiza pt stabilirea discernământului, pt excluderea
paternității).

67
 - în cazul în care în cauză a fost depusă o expertiză extrajudiciară și au fost efectuate și
expertize judiciare, instanța este obligată să țină cont de expertiza judiciară.
- în cazul expertizelor medico-legale contradictorii, instanța trebuie să le depună
spre avizare comisiei superioare medico-legale, iar nu să își însușească una dintre ele
fără sesizarea respectivă.
S-a reținut în practică, că, dacă instanța decide să combată părerea unor experți, atunci
când are mai multe rapoarte de expertiză, nu poate să facă din mai multe rapoarte unul,
creând un mixaj. Tertium non datur. Nu face ”Expertitia” tertia. Astfel, fie nu va adopta
nicio opinie, fie va adopta una dintre pozițiile experților, înlăturând-le motivat pe celelalte.
Poate înlătura numai motivat o expertiză și cu aceleași argumente pe care un expert le-ar
aduce nu oricum. Instanța s-ar putea inspira din opiniile experților-părți.
Constatările de fapt ale experților, precum prezența părților, susținerile acestora, data
raportului, arătarea operațiunilor adoptate în prezența părților și susținerile părților în fața
experților fac dovada până la înscrierea în fals, întrucât experții sunt delegați ai instanței
(instanța este legată de aceste constatări).
Raportul de expertiză, fiind un act de procedură, va putea fi anulat în condițiile
prevăzute de art 175 alin 1, deci cu condiția ca vătămarea pricinuită unei părți să nu
poată fi înlăturată decât prin anularea raportului (nulitate condiționată de vătămare).
Atunci când raportul nu a fost semnat de toți experții ori un expert nu și-a motivat părerea,
nulitatea poate fi înlăturată prin semnarea ulterioară ori motivarea ulterioară. De
asemenea, dacă raportul nu cuprinde răspunsurile la unele întrebări puse de către instanța de
judecată, aceasta va restitui experților raportului, pentru a se da răspunsurile respective.
În cazul în care vătămarea pricinuită unei părți, prin nerespectarea de către părți a
formelor prevăzute de lege, nu poate fi înlăturată prin îndreptarea neregularității, instanța va
anula raportul de expertiză, la cererea părții interesate (dacă este vorba de o nulitate relativă)
sau chiar din oficiu, sau la cererea procurorului dacă este vorba de o nulitate absolută.
Referitor la onorariul expertului, în prima faza se stabilește unul provizoriu care se va
putea majora, la cererea expertului, prin încheiere dată cu citarea părților, după depunerea
raportului și răspunsul la obiecțiuni sau depunerea completărilor.
/!\ Orice plata făcută de către una dintre părți expertului fără încuviințarea instanței =
dare de mita (respectiv luare de mită, căci expertul este funcționar public).
Raportul de expertiză ce exprimă punctul de vedere al expertului consilier poate fi
valorificat în ansamblul probatoriu, dacă este apreciat drept un mijloc de probă concludent
și pertinent
11. Mijloace materiale de probă
Sunt acele semne care se păstrează și care ar duce la stabilirea unui fapt (fotografii,
benzi înregistrate, filme, obiecte plasate în locuri care dau indicii cu privire la anumite stări).
Ex. într-un litigiu care poartă asupra calității lucrului vândut, a lucrării executate, poate
constitui mijloc material de probă chiar lucrul sau lucrarea respectivă.
Un înscris poate constitui mijloc material de probă dacă interesează forma sa
exterioară.
Așadar, potrivit legii intră în categoria mijloacelor materiale de probă nu doar
probele materiale propriu-zise ci și înregistrările privind starea sau situarea unor situații
de fapt, indiferent de înregistrare.
Ex. fotografiile pot constitui mijloc material de probă într-un litigiu având ca obiect o
plângere contravențională pt a dovedi locul situării unui autovehicul. Înregistrărilă audio
și video pot constitui mijloace materiale de probă.
- mijloacele materiale de probă sunt suporturile tehnice pe care este înregistrată starea
sau situarea unui bun însă ele nu constituie proba materială propriu-zisă (proba este
reprezentată de conținut).

68
 În anumite situații, conținutul înregistrărilor audio este reprezentat de declarațiile unor
persoane. Admisibilitatea acestor mijloace materiale trebuie analizată și din perspectiva
regulilor privitoare la proba cu martori și la mărturisire. Astfel, atunci când conținutul unei
înregistrări este o declarație de martor, mijlocul material de probă nu poate fi încuviințat,
deoarece în procesul civil, pt a avea valoare probatorie, declarațiile de martor trebuie date
nemijlocit în fața instanței. În schimb, în cazul în care cuprinde o mărturisire, chiar dacă este
o mărturisire extrajudiciară aceasta poate fi admisă chiar și în ipoteza în care, în cauza
respectivă, proba cu martori nu este admisibilă, deoarece înregistrarea permite reproducerea
mărturisirii, deci audierea unui martor pt dovada mărturisirii nu mai este necesară.
Legea impune drept condiție de admisibilitate faptul ca mijloacele materiale de probă
să fi fost obținute cu respectarea legii și a bunelor moravuri. Potrivit art. 74 din Cciv.
constituie atingeri aduse vieții private
interceptarea fără drept a unei convorbiri private, săvârşită prin orice mijloace tehnice, sau
utilizarea, în cunoştinţă de cauză, a unei asemenea interceptări;
c)captarea ori utilizarea imaginii sau a vocii unei persoane aflate într-un spaţiu privat, fără
acordul acesteia;
d)difuzarea de imagini care prezintă interioare ale unui spaţiu privat, fără acordul celui care
îl ocupă în mod legal;
e)ţinerea vieţii private sub observaţie, prin orice mijloace, în afară de cazurile prevăzute
expres de lege;
f)difuzarea de ştiri, dezbateri, anchete sau de reportaje scrise ori audiovizuale privind viaţa
intimă, personală sau de familie, fără acordul persoanei în cauză;
g)difuzarea de materiale conţinând imagini privind o persoană aflată la tratament în
unităţile de asistenţă medicală, precum şi a datelor cu caracter personal privind starea de
sănătate, problemele de diagnostic, prognostic, tratament, circumstanţe în legătură cu boala.

Administrare
- propunere prin cerere de chemare în judecată sau întâmpinare
- nu pot fi înlocuite, ceea ce presupune o atenție deosebită în conservarea lor
- sunt verificate de judecător ex propriis sensibis.
- rezultatul constărilor se menționează în încheierea de ședință sau în PV cu ocazia cercetării
la fața locului.
- verificarea probei material se poate face printr-o expertiză, atunci când implică elemente de
tehnicitate sau este necesară o evaluare a daunelor.
Ele pot fi utilizate în instanță cu următoarele condiții:
1) Însușirile, aspectul, semnele ori urmele lor servesc la stabilirea unui fapt care
poate duce la soluționarea procesului și partea să le înfățișeze.
2) Obținerea lor să nu fie contrară legii sau bunelor moravuri. Este o condiție
extrem de sensibilă. Prin aceasta înțelegem legile care nu contravin art. 74 C.civ.
3) Pentru faptele respective să nu fie solicitată proba prin înscrisuri.
Restituire
- se aplică dispozițiile procedurii necontencioase
- cererea se soluționează prin încheiere executorie, dată în camera de consiliu.
Părțile vor fi citate dacă este necesar. Încheierea este supusă acelorași căi de atac
ca și hotărârea pe baza căreia s-a cerut eliberarea bunului.
Art. 344 NCPC. Mijloacele de probă se depun la instanță și se dau înapoi după proces.
Dacă nu mai sunt revendicate, ele devin proprietatea privată a unității administrativ-teritoriale
unde se află instanța.
În cazul în care instanţa a dispus restituirea bunurilor care au servit ca mijloace materiale
de probă şi cei în drept a le primi nu le ridică în termen de 6 luni de la data când au fost

69
încunoştinţaţi în acest scop, instanţa, în camera de consiliu, citând părţile interesate şi
organul financiar local competent, va da o încheiere prin care aceste lucruri vor fi
considerate ca abandonate şi trecute în proprietatea privată a unităţii administrativ-
teritoriale unde îşi are sediul instanţa. Încheierea poate fi atacată numai cu apel la instanţa
ierarhic superioară.

Cercetarea la fața locului

- nu reprezintă un mijloc de probă ci un act procedural care are ca scop cercetarea în afara
instanței a unor împrejurări de fapt.
Cercetarea la faţa locului
Art. 345: Încuviinţarea cercetării la faţa locului
(1)Cercetarea la faţa locului se poate face, la cerere sau din oficiu, când instanţa apreciază că
ea este necesară pentru lămurirea procesului.
(2)Încheierea prin care se admite cercetarea va determina împrejurările de fapt ce urmează să
fie lămurite la faţa locului.
Art. 346: Efectuarea cercetării la faţa locului
(1)Cercetarea la faţa locului se face, cu citarea părţilor, de către judecătorul delegat sau de
către întregul complet de judecată. Prezenţa procurorului este obligatorie când participarea
acestuia la judecată este cerută de lege.
(2)Instanţa poate, de asemenea, încuviinţa ca ascultarea martorilor, experţilor şi părţilor să se
facă la faţa locului.
Art. 347: Consemnarea rezultatului cercetării
(1)Despre cele constatate şi măsurile luate la faţa locului, instanţa va întocmi un proces-
verbal, în care se vor consemna şi susţinerile ori obiecţiunile părţilor, care va fi semnat de
către cei prezenţi.
(2)Desenele, planurile, schiţele sau fotografiile făcute la faţa locului vor fi alăturate
procesului-verbal şi vor fi semnate de către judecător şi de părţile prezente la cercetare.

- după încuviințare, partea ca a propus-o sau după caz, partea desemnată de instanță este
obligată săă depună la grefă, în termennul stabilit de instanță dovada achitării sumei, prin
încheierea de încuviințare, sub sancțiunea decăderii. Depunerea sumei se va putea face și
după împlinirea termenului, dacă nu se amână judecata.
- când s-a dispus, aceasta se va efectua înainte de administrarea celorlalte probe.
- cercetarea efectuată fără citarea părților este lovită de nulitate relative condiționată de
vătămare.
- rezultatul cercetărilor se consemnează în PV care ar trebui să aibă un cuprins asemănător
unei încheieri de ședință.
- poate fi efectuată și prin comisie rogatorie.

12. Mărturisirea
12.1. Noțiune
Mărturisirea este recunoașterea unei părți fie din proprie inițiativă, fie în mod provocat,
a unui fapt pe care partea adversă își întemeiază pretențiile sau apărările. Prin urmare,
mărturisirea poate fi făcută și de pârât, dar și de reclamant, în legătură cu apărările pârâtului.
Nu este un act specific pârâtului. Părți înseamnă și intervenienți. Nu se ia față de terți!
Natura juridică: mixtă, în sensul că reprezintă atât un mijloc de probă cât și un act
de dispoziție al părții care o face.

70
 12.2. Felurile mărturisirii. Admisibilitate
Există mai multe feluri de mărturisiri:
1) Mărturisire extrajudiciară. Este făcută în fața unui notar, în fața unor
martori, în alt proces. Rezultată din:
a. declarații făcute de una dintre părți în afara litigiului;
b. din înscrisuri făcute de una dintre părți în afara litigiului;
c. din declarații făcute într-un alt litigiu decât cel în care se opun pretențiile (e.g.
declarația făcută într-un proces penal este o mărturisire extrajudiciară pentru un proces civil,
pentru că are alt obiect);
d. poate fi scrisă (admisibilă prin regimul probei cu înscrisuri) și verbală (doar
dacă este admisibilă depoziția cu martori).
Mărturisirea extrajudiciară consemnată în înscrisuri poate fi depusă în cadrul probei
cu înscrisuri (o cerere făcută de parte în care vrând anumite lucruri, a recunoscut și altele care
acum îi sunt opuse). De exemplu, acum 20 de ani, partea face un memoriu către poliție în
care spune că nu poate intra în posesia unui teren care este în viziunea ei proprietatea sa, iar
peste 20 de ani, partea respectivă cere uzucapiunea respectivului teren spunând că a început
posesia de 30 de ani. Pârâtul poate veni cu aceea cerere depusă la poliție acum 20 de ani și să
arate că nu are posesie de 30 de ani, pentru că acum 20 de ani cerea să între în posesie.
2) Mărturisi judiciară se obține în cursul judecații.
Această distincție are semnificație importantă doar atunci când vorbim da mărturisire
extrajudiciară verbală.
Dacă mărturisirea extrajudiciară este verbală, proba nu poate fi făcută decât dacă este
admisibilă proba cu martori, pentru că altfel s-ar ajunge la o eludare a dispozițiilor privind
admisibilitatea probei cu martori. Însă mărturisirea extrajudiciară verbală făcută în fața
unei instanțe sau altui organ de stat, dacă este consemnată în scris, poate fi folosită în
orice proces, chiar și în acela în care proba testimonială este inadmisibilă, deoarece,
cuprinsul mărturisirii fiind consemnat în scris, nu mai este nevoie de audierea
martorilor pt a-l dovedi
Mărturisirea extrajudiciară cuprinsă într-un act lovit de o nulitate care provine dintr-o
cauză intrinsecă (dol, violență, simulație), nu poate produce efecte. Dacă însă actul este lovit
de o nulitate care provine dintr-o cauză extrinsecă, mărturisirea conținută în acel act este
valabilă.
Având în vedere faptul că, spre deosebire de mărturisirea judiciară, care este
indivizibilă și irevocabilă, în cazul mărturisirii extrajudiciare, aceste caractere nu sunt
prevăzute expres de lege, ar rezulta că mărturisirea extrajudiciară, pe de o parte poate
fi divizată, iar pe de altă parte, instanța ar putea admite retractarea ei și pt alte motive
decât eroarea de fapt.
Mărturisirea extrajudiciară repetată în instanță devine mărturisire judiciară.
Au fost considerate mărturisiri judiciare și cele făcute în fața unei instanțe
necompetente precum și cele făcute în cazul administrării probelor prin comisie
rogatorie+ în procedura de arbitraj.

Caracterele mărturisirii judiciare (art. 349):

a. Mărturisirea judiciară poate fi spontană (este consemnată în încheierea de
ședință) sau provocată (partea este chemată să recunoască faptele).
b. Mărturisirea judiciară face deplină dovadă împotriva aceluia care a făcut-o.
Poate fi combătută cu alte mijloace de probă.
c. De principiu, nu poate fi divizată, ci trebuie luată ca atare, așa cum este
făcută. Totuși, ea poate fi divizată dacă cuprinde fapte distincte care nu au legătură între ele.
Astfel, din acest punct de vedere, există 3 feluri de mărturisiri judiciare:

71
 1) Mărturisirea simplă
Exemplu: “este adevărat că ți-am dat 1000$?” se răspunde “da”.
2) Mărturisirea calificată: este cea care pe lângă faptul recunoscut, se mai
adaugă un fapt conex cu primul și indisolubil legat care schimbă natura juridică a operațiunii,
făcând ca de fapt răspunsul să fie negativ de fapt. Este indivizibilă.
Exemplu: “este adevărat că ți-am dat 1000$?” se răspunde “da, dar nu ca titlu de
împrumut, ci ca preț al unei biciclete pe care ți-am vândut-o”.
3) Mărturisirea complexă: pe lângă faptul recunoscut, se mai adaugă un alt fapt
care este sau nu conex cu cel cunoscut și care este ulterior, astfel că, dacă faptul ulterior nu
are legătură cu primul (cu cel recunoscut), se poate diviza mărturisirea (se ia că recunoaștere
partea recunoscută, iar pentru partea adăugată se cere proba din partea celui care a adăugat).
Exemplu: “este adevărat că ți-am dat 1000$?” se răspunde “da, dar i-am restituit”.
/!\ În acest exemplu, mărturisirea NU poate fi divizată, pentru că faptul ulterior este în
interiorul aceluiași raport juridic, ceea ce înseamnă că mărturisirea nu va fi primită, pentru că
nu valorează nimic.
În schimb, dacă la întrebarea “este adevărat că ti-am dat 1 000$?” se răspunde “da, am
primit, dar pentru că și tu aveai o datorie de 1 000$ către mine, ele s-au compensat”, în acest
caz, susținerea a doua, reprezintă un raport juridic distinct, care poate fi rupt și cerută probă,
în sensul că judecătorul va zice “iau de bună partea cu recunoașterea, iar dacă susține că s-a
compensat, să facă dovada creanței pe care o avea împotriva celeilalte părți”. Astfel,
această mărturisire va putea fi divizată, pentru că cuprinde fapte distincte care nu au
legătură între ele. Nu poate fi scindată mărturisirea simplă sau calificată.
Regula indivizibilității mărturisirii nu se aplică în cazul mărturisirii
extrajudiciare.
- s-a apreciat că și o mărturisire care cuprinde declarații asupra problemelor de drept
poate fi divizată, deoarece aparține numai judecătorului dreptul de a decide asupra
problemelor de drept.Pe de altă parte, principiul indivizibilității mărturisirii nu exclude
puterea judecătorului de a interpreta o mărturisire îndoielnică, obscură și echivocă și de a da
termenilor utilizați o altă întrebuințare decât cea dată de autorul lor, deoarece mărturisirea
este indivizibilă în privința faptelor materiale pe care le constată, dar nu și în privința
consecințelor juridice pe care autorul lor pretinde să le tragă din ele.

d. Este irevocabilă.Fiind un act unilateral, mărturisirea își produce efecte fără a

fi nevoie să fie acceptată de cealaltă parte și este irevocabilă. Se poate revoca numai pentru
eroare de fapt scuzabilă. Eroarea de drept, chiar esențială, nu poate constitui temei pt
mărturisire.
e. Este un act de dispoziție. Trebuie să provină de la o persoană cu
discernământ. Voința trebuie să fie conștientă și liberă, neavând valoare dacă a fost dată sub
imperiul violenței, stării de nebunie, beție.+ cel care o face trebuie să aibă capacitatea
necesară pt încheierea actelor de dispoziție, ceea ce înseamnă că minorii și interzișii nu
pot face mărturisiri care să le fie opozabile, nici personal nici prin reprezentant sau
ocrotitor legal. De altfel, art. 353 prevede că reprez. legal/ocrotitorul persoanei fără
capacitate/cu capacitate restrânsă poate face o recunoaștere dar numai pt actele și
faptele săvârșite în calitatea sa de reprezentant/ocrotitor legal.
f. Se face personal sau prin mandat cu procură specială.
g. Trebuie să se facă cu privire la drepturi de care părțile pot dispune.
h. act juridic unilateral
i. *** Boroi*excepție art 358** - trebuie să fie expresă, neputând fi dedusă din
tăcerea părții .

72
 j. fiind un mijloc de probă, nu se poate referi decât la împrejurări de fapt.
Eventualele declarații ale părților referitoare la legea aplicabilă, în ipoteza unui conflict de
legi în timp și în spațiu, nu constituie mărturisire ci simple păreri. Dacă însă una din părți
pretinde că la încheierea unui contract cu elemente de extraneitate s-a convenit ca acel
contract să fie guvernat de o lege, mărturisirea este admisibilă numai că, în această situație
este vorba de o împrejurare de fapt, iar nu de stabilirea conținutului legii străine.
În principiu, este admisibilă în toate materiile. Prin excepție, nu este admisibilă:
✓ când este expres prohibită de lege
✓ când pt admiterea mărturisirii s-ar eluda dispozițiile legale imperative
✓ când prin admiterea mărturisirii s-ar putea ajunge la pierderea totală sau parțială
a unui drept la care nu se poate renunța sau care nu poate face obiectul unei
tranzacții. De exemplu, în acțiunile în filiație.
✓ dacă legea cere ca anumite fapte să fie dovedite numai prin anumite mijloace de
probă
13. Administrarea mărturisirii. Interogatoriul
Interogatoriul este un mijloc de probă prin care se urmărește obținerea unei mărturisiri
provocate. Având în vedere că se încearcă obținerea unei mărturisiri, interogatoriul vizează
părțile procesului, nu vizează participanții sau terții.
La fel ca orice mijloc de probă, interogatoriul presupune o etapă de propunere a
mijlocului de probă, admisibilitate, încuviințare, administrare, apreciere. În privința
propunerii:
1) Potrivit art. 194, reclamantul trebuie să propună probe prin cererea de
chemare în judecată, iar forma în care trebuie propus acest mijloc de probă se regăsește la
art. 194 lit. e). Astfel, dacă interogatoriul urmează a fi luat unei persoane fizice, reclamantul
trebuie să solicite prin cererea de chemare în judecată înfățișarea în persoană a pârâtului. În
situația în care interogatoriul vizează o persoană juridică, reclamantul, o dată cu solicitarea
acestui mijloc de probă, trebuie să anexeze la cererea de chemare în judecată întrebările
interogatoriului. Nedepunerea interogatoriului anexat cererii nu poate conduce la
anularea cererii introductive ci decăderea din probă. De asemenea, sancțiunea decăderii
trebuie analizată în concret, deoarece în multe situații necesitatea interogatoriului
rezultă din poziția procesuală a pârâtului expusă prin întâmpinare sau, corelativ, din
răspunsul la întâmpinare.
Având în vedere natura juridică a interogatoriului, mijloc de probă și act de dispoziție al
părții, partea nu poate fi decăzută din dreptul de a răspunde la interogatoriu. Mai
concret, chiar dacă partea nu se prezintă la interogatoriu la termenul stabilit, va putea
răspunde la acesta oricând în timpul procesului, eventuala recunoaștere păstrându-și
caracterul judiciar și forța probantă.
2) Potrivit art. 205 lit. d), pârâtul poate cere interogatoriul reclamantului, ca
regulă, prin întâmpinare (textul face trimitere la art. 194 lit. e)).
Ca orice mijloc de probă, interogatoriul poate fi propus și peste cererea de chemare în
judecată/întâmpinare, în condițiile art. 254 alin. (2), dacă ipotezele de la acest text sunt
aplicabile. Mai mult, el poate fi propus și din oficiu de judecător (art. 351), fiind pus, mai
întâi, în discuția părților.
Întrucât interogatoriul vizează obținerea unei mărturisiri provocate a uneia dintre părți,
prin întrebările propuse trebuie să vizeze recunoașterea unor fapte personale ale părților.
Astfel, este admisibil în orice materie, cu condiția de a fi concludent și util soluționării
cauzei. Totuși, în materie recuzării, interogatoriul nu poate fi administrat. În consecință,
întrebările, pe lângă faptul că trebuie să vizeze fapte personale ale părții, trebuie să nu vizeze
fapte cu privire la care părțile s-au pronunțat deja prin actele de procedură (cererea de

73
chemare în judecată, întâmpinare). Cu alte cuvinte, dacă părțile au avut o anumită poziție,
întrebarea din interogatoriu nu poate relua aceea poziție, pentru că nu este utilă cauzei.
Dacă aceste condiții sunt respectate (termenul, forma, structura întrebărilor), instanța va
încuviința interogatoriul prin încheiere preparatorie și va declanșa administrarea acestuia.
Obiectul interogatoriului
- se încuviințează numai când este vorba de chestiuni de fapt și cu respectarea
următoarelor cerințe
✓ faptele să fie personale părții chemate la interogatoriu
✓ faptele să fie în legătură cu pricina, putând duce la soluționarea ei (deci fapte
concludente și pertinente)
- instanța nu poate încuviința interogatoriul dacă proba mărturisirii, care este scopul
interogatoriului, nu este admisibilă (ex. drepturi la care părțile nu pot să renunțe sau
care nu pot face obiectul unei tranzacții).
Persoanele care pot răspunde
- numai părțile din proces: reclamant, pârât, intervenient voluntar, chemat în
garanție, chemat în judecată, arătat ca titular al dreptului, persoanele străine de
proces putând fi ascultate ca martori.Prin excepție mandatarul părții poate răspunde
la interogatoriu, însă numai în temeiul unei procuri speciale.
Nici procurorul nu poate fi chemat la interogatoriu, chiar dacă el a introdus cererea
de chemare în judecată.
13.1. Administrarea interogatoriului
Administrarea probei diferă în funcție de partea căreia i se ia interogatoriul (persoană
fizică sau persoană juridică).
13.1.1. Interogatoriul luat persoanei fizice
Art. 352. Partea care a propus interogatoriul are obligația numai să ceară acest mijloc
de proba prin cererea de chemare în judecată/întâmpinare, nu are obligația să anexeze lista cu
întrebări, deoarece partea trebuie să fie surprinsă de conținutul întrebărilor și nu trebuie să le
lectureze în prealabil, altfel, efectul de surpriză al interogatoriului se va pierde. Astfel, în
momentul administrării, partea va înmâna președintelui de complet lista de întrebări.
Partea supusă interogatoriului va răspunde personal la aceste întrebări fără să depună
jurământ (nu este martor) și fără să fie asistată de avocat, chiar dacă acesta este prezent
în sală. Aceasta modalitate de administrare vizează o relație directă între judecător și parte.
Întrebările puse de parte vor fi citite de judecător. Mai mult, anumite întrebări pot fi
respinse de judecător motivat (se pune o întrebare la care partea a luat poziție deja).
Răspunsul la întrebări este consemnat pe scurt de judecător în dreptul întrebării puse
(de mână). De asemenea, lista propusă de parte poate fi suplimentată de:
- președintele completului;
- de fiecare dintre judecători completului via președinte;
- de procuror, dacă participă la judecată, cu acordul președintelui;
- partea adversă;
/!\ Toate aceste întrebări sunt supuse filtrului președintelui care le încuviințează sau nu.
Partea nu are voie, ca regula, să citească un răspuns, să consulte cu avocatul, să ceara
un termen că să studieze răspunsul la respectiva întrebare. Partea trebuie să răspundă în
ședință. Prin excepție, conform art. 352 alin. (3), (4):
- partea se poate folosi de însemnări, cu încuviințarea președintelui, dar numai cu
privire la cifre sau denumiri;
- în situația în care partea, pentru a răspunde la interogatoriu, învederează instanței că
este nevoie să cerceteze înscrisuri, registre, dosare, se poate fixa un termen pentru
interogatoriu (se poate amâna răspunsul în mod excepțional).

74
 Interogatoriul luat persoanei fizice presupune prezența efectivă a persoanei fizice la
interogatoriu. Ca regulă, acest mijloc de probă nu poate fi administrat prin mandatar
avocat/neavocat.
De asemenea, potrivit art. 229 alin. (2) pct. 3, partea nu mai are termen în
cunoștință, chiar dacă avea până atunci, ceea ce implica că, dacă partea nu este
prezentă, va fi citată cu mențiunea expresă că este citată pentru a răspunde la
interogatoriu.
Totuși, se poate admite că interogatoriul se poate lua persoanei fizice prin mandatar,
însă numai în condițiile restrictive prevăzute de art. 356 NCPC. Conform acestui text există
3 condiții care trebuise îndeplinite:
a. interogatoriul se ia unei persoane fizice;
b. partea se află în străinătate la momentul când ar trebui administrat interogatoriul;
Din formularea textului, rezulta că “partea se află” înseamnă că poate să aibă
domiciliul/reședința în străinătate sau nu, singura condiție este bifarea unei situații de fapt, și
anume aflarea părții în străinătate. Textul nu condiționează aflarea părții în străinătate de
vreun motiv anume (temeinic, netemeinic).
c. partea să fie reprezentată în proces de către mandatar.
Textul nu distinge deci putem fi în ipoteza unui mandatar avocat sau neavocat.
Dacă aceste 3 condiții sunt îndeplinite, partea va putea fi interogată prin mandatar după
procedură de la art. 356 alin. (2). Astfel, în practică s-au dezvoltat 2 opinii:
a. această procedură ar funcționa după următoarea configurație:
- partea supusă interogatoriului sau mandatarul ei face dovada că la data administrării
se afla în străinătate;
- instanța va comunica mandatarului judiciar întrebările;
- mandatarul judiciar le va transmite părții aflate în străinătate;
- partea aflata în străinătate va răspunde în scris la întrebări și va înapoi răspunsul
mandatarului;
- mandatarul va depune răspunsul în scris instanței.
Pentru această depunere, trebuie să justifice calitatea de mandatar printr-o procură
specială autentică sau împuternicire specială (dacă este avocat). Specială înseamnă că va
avea trecută mențiunea expresă că va răspunde la interogatoriu, în condițiile art. 356. Cu
alte cuvinte, procura mandatarului avocat/neavocat de a reprezenta/asista în instanță
(mandatul judiciar) nu ar fi suficient în această situație, legiuitorul cere o clauză specială în
acest mandat – dreptul mandatarului de a răspunde la interogatoriu.
b. În realitate se comunică întrebările mandatarului avocat/neavocat, iar acesta în
baza unei procuri speciale autentice sau unei împuterniciri avocațiale, va răspunde el în
numele părții la întrebări, cu toate că întrebările vizează fapte personale ale părții
reprezentate.
Opinia 1 este majoritară, dar opinia 2 cu toate că este mai rară în practică, este mai
corectă pe text, pentru că, dacă mergem pe prima varianta, acel mandatar devine un simplu
curier. Dacă este un simplu curier, oare n-ar fi fost suficient mandatul judiciar dacă a făcut o
simplă activitate de curierat (fără caracterul special)? Din acest motiv legiuitorul a vrut un
mandat special pentru răspunsul la interogatoriu, pentru că, dacă mandatarul poate face
recunoașteri care să te angajeze pe tine (tu, partea), iar dacă mandatarul va recunoaște ceva ce
tu nu i-ai dat mandat să recunoască, este o problemă între mandatar și mandant. Din această
cauză, legiuitorul a prevăzut procura specială, pentru că, dacă ar fi vrut să fie un simplu
curier, mandatarul judiciar era mai mult ca suficient.
Nu mandatarul răspunde! El are procură să depună interogatoriul care este scris de
parte, iar răspunsurile sunt scrise în procură. ”Îl mandatez pe X în procesul Y să depună
următoarea procură cu următoarele răspunsuri”. Singurul caz în care s-ar putea ca

75
mandatarul să răspundă el, este să dai un mandat prin care să recunoști toate. Dar aceasta nu
mai este răspuns la interogatoriu, ci o recunoaștere a pretențiilor, o altă instituție.
Luarea interogatoriului presupune prezența în sală a părții, însă potrivit art. 357 luarea
interogatoriului se poate face la locuința celui chemat la interogatoriu printr-un judecător
delegat, dacă există motive temeinice că partea ar fi împiedicată de a veni în fața instanței
(motiv de boală). Poate fi întrebat de către cealaltă parte dacă este prezentă. Întrebările se pun
prin judecător, nu direct.
După ce judecătorul trece răspunsurile la întrebări, vine momentul semnării
interogatoriului. Acesta va fi semnat pe fiecare pagină de următoarele persoane:
președintele completului, grefierul, partea care a propus interogatoriu și partea care a răspuns
la interogatoriu. Astfel, spre deosebire de declarație de martori, partea care a propus proba
semnează și ea. Mai mult, orice modificare/corectură/completare trebuie semnată de toate
celelalte persoane. În cazul în care partea care a răspuns la interogatoriu refuză să semneze,
acest lucru se va consemna nefiind un viciu cu privire la luarea interogatoriului. Ședințele
oricum se înregistrează.
În situația în care ambele părți sunt prezente, se poate proceda la confruntarea
părților. Nu este necesar ca în prealabil să fi fost încuviințat interogatoriul ambelor părți,
fiind suficient să fie încuviințat un singur interogatoriu, dar să fie prezente părțile aflate pe
poziții adverse, avându-se în vedere caracterul spontan al confruntării. Totuși se apreciază util
ca înainte de confruntare instanța să încuviințeze și să administreze proba cu interogatoriul
celeilalte părți, față de care nu fusese solicitat inițial.
13.1.2. Interogatoriul luat persoanelor juridice
Interogatoriul persoanelor juridice se ia în scris. Astfel, conform art. 355 statul și
celelalte persoane juridice de drept public, precum și persoanele juridice de drept privat vor
răspunde în scris la interogatoriul ce li se va comunica în prealabil în condițiile prevăzute la
art. 194 lit. e). De aceea, la art. 194 se spune că, dacă partea propune interogatoriu, trebuie
să și anexeze întrebările, pentru că odată cu cerere de chemare în judecată/întâmpinarea se
transmite și interogatoriul părții adverse.
În concret, se va răspunde în scris la interogatoriu care va fi semnat de reprezentantul
părții persoanei juridice și depus la dosar cauzei. Alin. (2) spune că se exceptează de la
această probă societățile de persoane (societățile în nume colectiv și în comandită simplă), ai
căror asociați cu drept de reprezentare vor fi citați personal la interogatoriu (se aplică
regulile de la persoana fizică). Ele sunt interogate ca o persoană fizică. Sunt citați
personal asociații cu drept de reprezentare.
Interogatoriul luat în scris (unei persoane juridice sau a unei persoane fizice care are
domiciliu în străinătate) trebuie să prevadă întrebările în cererea de chemare în judecată, altfel
ești decăzut din dreptul de a-l mai cere.
Dacă în interogatoriu sunt trecute ulterior și alte întrebări decât cele încuviințate de
instanță, partea este în drept să refuze să răspundă acestor întrebări, fără a i se aplica
sancțiunea prevăzută de art 358.
13.1.3. Reprezentantul legal
Art. 353 NCPC. Minorii și cei fără capacitate nu au ce căuta la interogatoriu!
Interogatoriul este un act de dispoziție! Este altfel decât la mărturie, atenție! Pot fi chemați
reprezentanții legali, dar pentru fapte comise de ei, nu de cei pe care-i ocrotesc. Este o
excepție de la regula conform căreia terții nu sunt interogați.
Sancțiunea neprezentării la interogatoriu (deși este citată cu aceasta mențiune) sau
refuzului de a răspunde fără motive temeinice. Dacă nu ai motive temeinice, ești obligat să
te prezinți și să răspunzi, iar dacă ai motive temeinice, care este o problemă de fapt, lăsată la
aprecierea judecătorului, poți să nu te prezinți și să se amâne interogatoriul sau poți să nu
răspunzi fără să fii pasibil de o sancțiune.

76
 La art. 358 legiuitorul oferă instanței 2 variante de sancționare:
- instanța poate socoti aceste împrejurări (neprezentare/refuz) ca o mărturisire
deplină. Această sancțiune este cea mai drastică. Dacă nu te prezinți/refuzi să răspunzi,
înseamnă că ai recunoscut ce te-a întrebat partea. Este o mărturisire tacită, efect al poziției
procesuale.
- instanța poate socoti aceste împrejurări (neprezentare/refuz) ca un început de dovadă
în folosul aceluia care a propus interogatoriul. Atât dovada cu martori, cât și alte probe,
inclusiv prezumțiile pot fi admise pentru completarea probatoriului.
Practica judiciară. Dacă în speța respectivă, există și alte mijloace de probă
încuviințate și administrate se va aplica teza a-2-a, adică va fi un început de dovadă scrisă în
folosul părții care a propus interogatoriul. Dacă nu există și alte mijloace de proba, se va
aplica teza 1, adică se va merge pe ideea unei mărturisiri tacite, dacă și-a format convingerea
în acest sens din împrejurările concrete ale cauzei.
**Boroi, de verificat/intrebat* În realitate, în primul caz este vorba de o prezumție de
recunoaștere tacită, prezumție pe care legea o recomandă instanței fără a o impune. Deci,
suntem în prezența unei prezumții judiciare simple, deoarece ea este opera judecătorului iar
nu a unei prezumții legale. Prezumția de mărturisire tacită poate fi răsturnată de cel care a
fost chemat la interogatoriu, dacă se prezintă ulterior în instanță, dovedește că au existat
motive justificate, iar apoi răspunde la interogatoriu. Această posibilitate nu ar mai exista
dacă s-ar considera refuzul părții de a se prezenta sau de a răspunde la interogatoriu ca o
mărturisire.
Nu se încheie procesul atunci, dacă se consideră o recunoaștere. La final, în deliberări,
judecătorul apreciază această probă.Să nu se confunde neprezentarea cu răspunsul negativ.
Jurisprudență: când pârâtul este chemat personal la interogatoriu și lipsește, deși procedura
este îndeplinită, judecătorul poate să respingă acțiunea reclamantului, dacă la dosar nu mai
sunt și alte probe prin care să-și dovedească acțiunea.
13.2. Aprecierea probei cu interogatoriul
Dacă partea nu recunoaște, nu poate fi sancționată în niciun fel procesual (amenzi),
astfel că judecătorul trebuie să se întemeieze pe alte mijloace de probă.
Dacă partea recunoaște, operează o mărturisire provocată totală sau parțială și care
poate genera o hotărâre parțială în condițiile art. 436 NCPC (desigur dacă reclamantul cere
o hotărâre parțială sau totală în măsura recunoașterii. Dacă nu, va fi coroborată cu
celelalte mijloace de probă). În cazul în care, în prezența mărturisirii judiciare, reclamantul
nu solicită în mod expres pronunțarea hot. în baza acesteia, judecătorul păstrează
puterea de apreciere asupra acesteia, putând chiar să înlăture motivat recunoașterea
unei părți, dacă din ansamblul probelor administrate își formează convingerea că
mărturisirea nu corespunde adevărului.

Seminar 5
- Termenul de la art. 74 (3) nu se aplica doar chematului in garantie, ci si tuturor
persoanelor care pot face intampinare, conform profei.
- Raspuns la intampinare nu poate sa depuna decat cel care a chemat in garantie.
- Art. 78 (1) si (2) nu se aplica etapei scrise, ci e nevoie cel putin de primul termen de
judecata.
- Nu esti decazut din dreptul de a cere verificarea de scripte dupa inscrierea in fals. E
suficient chiar si sa spui „am un dubiu”
- Prezumtia de autenticitate emanand de la notar este absolut si restricitv limitata de
lege, in NCPC si extrinsa de legea notarilor, dar ceea ce permite legea notarilor se
admite doar pana la inscrierea in fals. Desigur, el poate scrie si emana orice, dar
autentice sau doar acelea.

77
 SECȚIUNEA V – ETAPA DEZBATERILOR
Cercetarea procesului se termină printr-o încheiere prin care se constată încheierea
etapei, dar nu mai este nevoie de acordarea unui termen, căci ambele etape sunt publice
acum.
Dezbaterile pot continua la aceeași ședință unde s-a terminat cercetarea.
Totusi, la cererea părților, instanța poate dispune ca dezbaterile să aibă loc la o altă
ședință. De exemplu, au fost prea multe cauze într-o zi și suntem obosiți sau este nevoie de
concluzii scrise. Există posibilitatea separării etapelor, dar doar facultativ (art. 244 și art.
394).
Dacă au loc dezbaterile, se intră pe urmă în deliberare și pronunțare.
SECȚIUNEA VI – ETAPA DELIBERĂRII ȘI A PRONUNȚĂRII
1. Deliberările
Odată încheiate dezbaterile, urmează o etapă a procesului care nu mai presupune
participarea părților: etapa deliberării. Ulterior, urmează procedura hotărârii. Numai
judecătorii din complet deliberează. Grefierul nu are ce căuta acolo.
Deliberarea este o procedura secretă care are loc în camera de consiliu. În L.
303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor se prevede o sancțiune disciplinară
pentru dezvăluirea secretului deliberării. Constituie modul în care judecătorul își formează
opinii.
În mod obișnuit deliberarea are loc chiar în ziua în care au avut loc dezbaterile, dar
legea prevede și posibilitatea pentru judecător de a amâna pronunțarea, ceea ce însemna că și
deliberarea va avea loc la un moment ulterior zilei dezbaterilor.
Amânarea pronunțării poate fi făcută pe o durată de cel mult 15 zile
(nerespectarea termenului nu atrage nulitatea, fiind un termen relativ). Dacă instanța a
fixat un termen pentru pronunțare, ea nu poate pronunța hotărârea mai repede, chiar dacă
între timp s-a clarificat, trebuie să aspecte termenul respectiv, sub sancțiunea nulității (art.
396).
În cazurile în care se amâna pronunțarea, există două consecințe colaterale:
a. încheierea de dezbateri, de la termenul la care au avut loc dezbaterile, va
face corp comun cu hotărârea judecătorească ce se va pronunța, iar aceasta nu va mai
menționa în cuprinsul ei dezbaterile. Acest lucru înseamnă că orice nulitate asupra
încheierii de dezbateri, se va răsfrânge și asupra hotărârii pronunțate;Lipsa de încheierii
de dezbateri atrage nulitatea hot. + nesemnarea acesteia. Art. 233 interpretat per a contrario –
dacă hot. nu se pronunță în ziua dezbaterilor se întocmește încheieri
b. când se amână pronunțarea, președintele completului poate stabili ca
pronunțarea să nu se facă în ședință publică, ci să fie pusă la dispoziție soluția prin
mijlocirea grefei instanței. Este derogare de la regula pronunțării în ședință publică (art.
396 alin. (2)).

În cadrul deliberării fiecare judecător este obligat să-și spună părerea. NCPC spune
că președintele este cel care ia opinia tuturor, începând cu cel mai nou în funcție și
terminând cu opinia lui.
Art. 395. Dacă un judecător care a luat parte la dezbateri nu mai funcționează la
instanța respectivă (detașat, delegat, promovat) va fi ținut să participe la deliberări cu
excepția cazului în care nu mai are funcția de judecător, a decedat, este în imposibilitate
motivată, lungă sau este suspendat din funcție pentru motive disciplinare.
În aceste din urmă cazuri, cauza se repune pe rol și se reiau dezbaterile cu citarea
părților. Acea nouă compunere va rămâne iar pentru deliberare.
Cum se ia decizia? Printr-un „vot majoritar”, caz în care avem și opinie separată.
Judecătorul minoritar își exprimă opinia separată în hotărâre.

78
 Putem avea și opinii concurente. Ele au același rezultat ca opinia principală, dar altă
motivare. Și ea trebuie trecută în hotărâre.
Majoritățile se fac ușor la completurile cu numere impare.
2. Completul de divergență
În ipoteza unui complet colegial (2 judecători) și opinii divergente, adică nu se poate
face o majoritate, art. 399 prevede că se va relua judecata într-un complet de divergență.
Reluarea judecății va avea loc în aceeași zi sau într-un termen ce nu poate depăși 20 zile,
iar în pricinile urgente, nu mai mare de 7 zile. Părțile vor trebui citate, pentru că ele nu
mai au termen în cunoștința, ele așteaptă hotărârea, nu să fie citate înapoi la proces.Nu este
nevoie de citarea părților atunci când acestea au fost prezente la proces când s-a anunțat
divergența (de ex. a apărut în legătură cu un incident al judecății, în timpul ședinței)
Completul va fi format din cei 2 judecători inițiali care nu s-au înțeles și un al treilea
judecător, membru al completului de permanență. În cadrul acestui complet de
divergență se vor relua numai aspectele asupra cărora există neînțelegeri, deci nu toată
pricina (de obicei neînțelegerea privește toata pricina sau poate sunt 3 capete de cerere, iar
divergența vizează numai un capăt care va fi pus în discuție).
Părților se aduce la cunoștință divergența chiar în ziua dezbaterilor, până atunci ei nu
știu.
Repunerea pe rol pentru judecarea divergenței presupune reluarea dezbaterilor (cu
citarea părților). Art. 399 alin. (2): se pot administra probe noi și orice alte măsuri legale
dacă sunt necesare.
După punerea unor noi concluzii, completul va rămâne din nou în deliberare și
pronunțare și va relua procedura deliberării. În noua procedura de deliberare, judecători care
și-au exprimat un punct de vedere inițial și-l pot schimba, fără să existe vreo sancțiune (de
aceea nu este motiv de recuzare. Completul de divergență oferă posibilitatea judecătorilor să-
și schimbe opiniile inițiale, singura dată când pot face acest lucru) (art. 399 alin. (4)).
După pronunțare însă, judecătorii nu mai pot reveni!
Dacă în urma divergenței apar 3 opinii, judecătorii ale căror opinii se apropie mai
mult sunt obligați să-și unească opiniile într-una singură (judecător 1: respinge, judecător
2: admite, judecător 3: admite în parte. Judecătorul 2 + judecătorul 3 trebuie să-și unească
opinia într-una singură și practic se va admite în parte) (art. 398 alin. (2)).
Aceeași soluție se aplică, fără a fi caz de divergență, completelor de 3 sau 5
judecători.
Poate exista divergență nu doar pentru hotărârea finală! Legea prevede că, dacă se
face complet de divergență pentru o chestiune intermediară, după rezolvarea ei, judecata
continuă în formula inițială (art. 399 alin. (5)).
3. Situația completului nelegal compus
Reluăm ideea: ce se întâmplă în ipoteza în care între momentul dezbaterilor și
momentul deliberării, un judecător pierde calitatea de judecător, este suspendat din funcție, a
decedat, este în comă?
a. procesul trebuie repus pe rol (cu citarea părților, pt că nu mai au termenul
în cunoștință) și schimbat judecătorul respectiv (probabil cu colegul care face completul
de permanență);
b. părțile vor relua dezbaterile;
c. se va rămâne din nou în deliberare și pronunțare (art. 395 alin. (3)).
Ce se întâmplă dacă judecătorul a părăsit instanța, pentru a promova sau pentru că a
fost detașat/delegat la o altă instanță? Va putea să delibereze și să pronunțe hotărârea
/!\ Art. 400. Pricina poate fi repusă pe rol, ori de cate ori, în cadrul deliberării,
completul apreciază că sunt necesare probe noi sau lămuriri pe care părțile ar trebuie să le
dea. Astfel încât, părțile vor fi citate, iar procesul se va relua, instanța punând în discuția

79
părților fie probe, fie lămuriri. De exemplu, inițial instanța a tratat cu superficialitate
probatoriul și a zis că poate calcula singură, dar la deliberare își dă seama că este nevoie de o
expertiză.
Un alt exemplu: poate a uitat să pună în discuție vreo excepție și nici părțile n-au făcut-
o, iar, dacă pronunță soluția pe excepție, hotărârea va fi nulă, pentru că nu a pus-o în discuția
părților sau dacă pronunța hotărârea făcând totalmente abstracție de excepție iar este nulă,
pentru că mai întâi trebuia să rezolve excepția ca să rezolve fondul.
Mai poate fi și cazul în care uită să pună în discuție o cerere incidentală, o intervenție
accesorie (nu este imposibil, uneori pot fi 20 de cereri incidentale într-un dosar).
4. Minuta
După ce are loc deliberarea și există o soluție, aceasta se va consemna într-un act
numit minută. Minuta este dispozitivul hotărârii, dar pe scurt, adică nu se vor trece în el și
datele de identificare ale părții, ci va zice numai „admite acțiunea reclamantului, obligă
pârâtul la plata sumei de x, cu cheltuieli în cuantum de x, cu căile de atac prevăzute de lege”.
În dispozitivul hotărârii soluția va fi aceeași cu precizarea datelor de identificare ale părților.
În minută se trece opinia separată, dacă există. Nesemnarea opiniei minoritare nu pune
în discuție legalitatea hotărârii.
Trebuie semnată pe fiecare pagină sub sancțiunea nulității de judecători, nu și de
grefier (el nu participa la deliberare). Se trec semnăturile judecătorilor pe fiecare pagină, iar
la ICCJ și a magistratului-asistent care participă la deliberări. La litigiile de muncă și
semnăturile consilierilor sunt necesare. Nesemnarea pe fiecare pagină atrage nulitatea totală
nu parțială.
Se scrie de mână de obicei, dar, dacă este amplă, se poate tehnoredacta.
Se trec și opiniile minoritare. Prezența mai multor opinii nu scade din forța opiniei
majoritare.
În cazul în care nu există concordanța între minută și dispozitivul ce se va redacta
ulterior, sancțiunea nu este nulitatea dispozitivului hotărârii, ci refacerea lui conform
minutei.
Trebuie să fie și data! Data minutei = data pronunțării hotărârii (art. 403).
Minuta este cea mai importantă, motivarea se face în 30 zile.
Mai mult, minuta nesemnată duce la nulitate, în timp ce hotărârea nesemnată nu,
deoarece poate fi semnată ulterior. Minuta nesemnată duce la nulitate, pentru că nu este
sigur că judecătorul respectiv a fost la deliberare. Din moment ce minuta se face imediat după
deliberare și nu este semnătura lui atunci, cu ocazia deliberării, dacă ar semna ulterior, acest
lucru ar însemna cel mult că el este de acord cu deliberarea celorlalți, dar esențial este că el
să participe la deliberare, de aceea lipsa semnăturii pe minută nu poate fi complinită.
După redactarea minutei, aceasta se trece într-un registru special care se ține la grefa
instanței atât în formă scriptică, cât și electronic. După trecerea în acest registru, are loc
pronunțarea în ședință publică, mai puțin în situațiile în care s-a amânat pronunțarea și grefa
va pune la dispoziția publicului mențiunea din registrul respectiv. Dar nu este obligatorie
pronunțare în ședință publică (L. 310/2019)!
În minută nu trebuie să se facă referire la pronunțarea hot. în ședință publică sau după
caz prin punerea ei la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței. Prin urmare, lipsa
unei asemenea mențiuni din minută nu constituie cauză de nulitate a hotărârii, deoarece
această mențiune trebuie inserată în dispozitiv.
- art 404- Renunțarea la calea de atac – o formă de achiesare la hot. pronunțată și un act
de dispoziție al părții/.
Nulitatea hotărârii nu poate fi cerută decât prin căile de atac prevăzute de lege, în
afară de cazul în care legea prevede în mod expres altfel.
Excepție:

80
 • acțiunea în nulitatea hot. declarative de moarte poate fi cerută oricând
dacă cel declarat mort este în viață + dacă i se descoperă certificatul de
deces
• debitorul poate formula acțiunea în anulare împotriva ordonanței de plată
în termen de 10 zile de la data înmânării sau comunicării.
Sunt situații în care hot. jud poate fi lipsită de efecte și în urma executării altei
acțiuni decât cea în nulitate: 2778 NCC – hotărârea prin care s-a desființat
tranzacția face ca hotărârea judecătorească prin care tranzacția fusese constatată
să fie lipsită de orice efect

CAPITOLUL VIII – UNELE INCIDENTE PROCEDURALE

I. SUSPENDAREA PROCESULUI
II. PERIMAREA CERERII
III. ACTELE PROCESUALE DE DISPOZIȚIE
Cercetarea judecătorească nu se oprește la probe, pentru că în această perioadă pot
apărea și alte incidente (apar în cursul judecații) și care sunt de natură de a temporiza sau
chiar de a bloca procesul civil. Incidentele ce pot apărea sunt următoarele: suspendarea
procesului, perimarea procesului și actele procesuale de dispoziție.
SECȚIUNEA I – SUSPENDAREA PROCESULUI
1. Noțiune și feluri
Suspendarea este „acea măsură procesuală care constă în oprirea cursului judecății”
din motive, împrejurări voite (avem în vedere prezumția de desistare a părților din
continuarea procesului) sau independente de voința părților (cazuri de imposibilitate fizică
sau juridică a părților de a continua procesul).
Cazurile de drept comun în materie de suspendare sunt reglementate la art. 411 și
procedura aferentă de la art. 415 NCPC, însă la acest drept comun în materie de suspendare
se adaugă alte cazuri de suspendare din cuprinsul NCPC sau din reglementări speciale.
În funcție de natura împrejurărilor care determină suspendarea, aceasta este de 3 feluri:
a. suspendarea voluntară. Presupune voința părților (inclusiv intervenienți, mai
puțin cei accesorii).
Nu este posibilă dacă se duce la pierderea unor drepturi ale minorilor sau ale
persoanelor puse sub interdicție;
b. suspendarea legală de drept;
c. suspendarea legală facultativă.
Deși există această clasificare, în toate cele 3 cazuri suspendarea se va dispune numai
în condițiile expres și limitativ prevăzute de lege. Aceste cazuri nu pot fi
suplimentate/înlăturate prin voința părților.

2. Suspendarea voluntară
Suspendarea voluntara este de doua feluri: expresă și tacită.

1.1. Suspendarea voluntară expresă

Judecătorul va suspenda judecata când amândouă părțile o cer. Acest caz de
suspendare este, în realitate, o aplicare a principiului disponibilității. Presupune un acord
expres al părților cu privire la măsura suspendării procesului.
Din formularea textului rezultă că judecătorul este obligat să suspende în acest caz
(“va suspenda”). Întrucât presupune un acord al părților, se va dispune numai la cererea lor și
nu poate fi dispusă din oficiu.
Acest caz de suspendare nu presupune o motivare (deși poate avea în spate o eventuală
tranzacție de exemplu).

81
 1.2. Suspendarea tacită/subînțeleasă
Condiții cumulative
1. niciuna din părți nu se prezintă la strigarea pricinii
2. ambele părți sunt legal citate
3. nici reclamantul nici pârâtul nu au solicitat judecarea în lipsă. **** Dinu: si in
cazul intervenientului principal
Cererea de judecare în lipsă produce efecte numai la instanța în fața căreia a fost
formulată. Întrucât textul este aplicabil și în fond și în căile de atac, pentru a produce efecte
și a nu se suspenda cauza, cererea de judecare în lipsă trebuie reiterată la fiecare nivel
jurisdicțional. De asemenea, nu înseamnă că se renunță la dreptul de a fi citat!!!
- judecătorul este obligat să dispună suspendarea- art. 411 alin. (1) pct. 2 este o
normă de ordine publică
Cererea de judecare în lipsă trebuie făcută în scris, poate fi inserată în cererea de
chemare în judecată/întâmpinare sau poate fi făcută separat.
Mai mult, se poate face verbal în ședință și va fi consemnată în încheiere.
De asemenea, potrivit ROI, art. 121 alin. (5) teza I a instituit o procedură în ședința de
judecată, în sensul că, dacă la prima strigare părțile nu se prezintă și nici nu au cerut
judecarea în lipsă, cauza va fi lăsată la a doua strigare (la sfârșitul listei), iar dacă la a doua
strigare rămânem în aceeași ipoteză de neprezentare a părților, instanța va rămâne în
pronunțare pe art. 411 alin. (1) pct. 2 și va suspenda judecata.
Mai mult, fiind un incident de procedură, măsura suspendării este prioritară față de
unele excepții procesuale de procedură. De exemplu, între excepția netimbrării și
incidentul cu privire la suspendarea pe art. 411 alin. (1) pct. 2, va avea prioritate
suspendarea procesului. Dacă cererea este netimbrată, nulă, depusă la o instanță
necompetentă. Ce intervine prima? Suspendarea voluntară! Ea are prioritate față de alte
incidente.
Suspendarea voluntară (art. 411) nu se aplică în materie contravențională (art. 34
alin. (1) OG 2/2001).
Efectul: se suspendă procesul și nu mai face niciun act de procedură. În aceasta situație
de suspendare voluntară, întrucât are la bază atât un acord expres sau tacit al părții, iar
instanța este obligată să suspende cauza, procesul poate fi repus pe rol în condițiile art.
415, însă legiuitorul a înțeles să aplice și o taxă de timbru suplimentară drept sancțiune:
50% din taxa datorată la momentul depunerii cererii de chemare în judecată. Cu alte cuvinte,
oricare dintre părți care cere repunerea cauzei pe rol. Pentru ca instanța să ia în discuție
cererea de repunere pe rol, va trebui să facă dovada achitării a 50% din taxa introductivă,
altfel se anulează cererea de repunere ca netimbrată și cauza rămâne suspendată.
Nu se aplică mereu. În legea medierii se prevede că părțile pot suspenda dacă convin să
suspende litigiul printr-o mediere, iar reluarea procesului nu atrage plata taxei de timbru. În
cazul acesta nu curge perimarea timp de 3 luni.
2. Suspendarea legală de drept
În cazul suspendării de drept, instanța este obligată să dispună suspendarea în cazurile
anume prevăzute de lege. Această suspendare are la bază o împrejurare străină de voința
părților, ele fiind în imposibilitate fizică sau juridică de a mai continua procesul. Art. 412
NCPC prevede mai multe cazuri în care intervine suspendarea legală de drept:
Termenul de perimare curge de la încheierea de suspendare
Repunerea pe rol: la cerere

1) Prin decesul uneia din părți, Decesul trebuie să intervină după sesizarea
până la introducerea în cauza a instanței de judecată, până la rămânerea în
moștenitorilor, în afara de cazul când pronunțare, pentru că, dacă partea era decedată

82
partea interesata cere termen pentru înainte de introducerea cererii de chemare în
introducerea în proces a acestora judecată, cererea va fi lovită de nulitate absolută
- suspendarea nu va opera dacă persoana
interesată cere termen pt introducerea în cauză a
moștenitorilor.
2) Prin interdicție judecătorească sau punerea sub curatelă a unei părți, până la
numirea tutorelui sau a curatorului

3) Prin decesul reprezentantului sau al Dacă evenimentul se produce într-un

mandatarului uneia dintre părți, termen mai lung, se va amâna judecata și nu
survenit cu mai puțin de 15 zile înainte se va suspenda.
de ziua înfățișării, până la numirea unui
nou reprezentant sau mandatar

4) Prin încetarea funcției tutorelui sau curatorului, până la numirea unui nou tutore sau
curator

5) Când persoana juridică este dizolvată, până la desemnarea lichidatorului

6) Prin deschiderea procedurii insolvenței, în temeiul unei hotărâri judecătorești

definitive, dacă debitorul trebuie reprezentat, până la numirea administratorului ori
lichidatorului judiciar

7) În cazul în care instanța formulează o cerere de pronunțare a unei hotărâri

preliminare adresata Curții de Justiție a Uniunii Europene, potrivit prevederilor
tratatelor pe care se întemeiază Uniunea Europeană

1) În alte cazuri prevăzute de lege. În acest sens putem menționa:

✓ Art. 49 alin. (1) în materia declarației de abținere, nu se poate face niciun act
Repunerea pe de procedură” semnifică ipoteza unei suspendări de drept
rol: din oficiu
✓ Art. 74 alin. (4) dacă judecarea cererii principale ar fi întârziată prin
cererea de chemare în garanţie, instanţa poate dispune
Repunerea pe disjungerea ei pentru a o judeca separat. În acest din urmă
rol: la cerere caz, judecarea cererii de chemare în garanţie va fi
suspendată până la soluţionarea cererii principale.
✓ Art. 138 alin. litispendență, când unul dintre procese se judecă în recurs, iar
Repunerea pe celălalt înaintea instanţelor de fond, acestea din urmă sunt
rol: la cerere obligate să suspende judecata până la soluţionarea recursului.
✓ Art. 134 Instanţa înaintea căreia s-a ivit conflictul de competenţă va
conflictul de suspenda din oficiu judecata cauzei şi va înainta dosarul
competență. instanţei competente să soluţioneze conflictul.
Repunerea pe
rol: din oficiu
✓ Regula că până la rezolvarea în primă instanță a cauzei penale, dar nu
„penalul ține în mai mult de un an”. Art. 27 alin. (7) CPP. Dacă părțile nu
loc civilul s-au constituit parte civilă în procesul penal, partea vătămată
Repunerea pe sau succesorii săi pot introduce la instanța civilă acțiune
rol: la cerere civilă. Dacă se pune în mișcare acțiunea penală, va interveni

83
 suspendarea acțiunii civile până la rezolvarea în primă
instanță a acțiunii penale, dar nu mai mult de un an. Se
suspendă numai dacă se pune în mișcare acțiunea penală,
adica exista o certitudine.
Dacă se dă o hotărâre în termen de un an, continuă
suspendarea până la rămânerea definitivă a hotărârii penale.

✓ Art 221 alin 2 După amânarea prin învoiala părților, dacă părţile nu stăruiesc în
judecată, aceasta va fi suspendată şi cauza va fi repusă pe rol numai
după plata taxelor de timbru, potrivit legii.
✓ Art 520 alin 2 în cazul sesizării ICCJ cauza va fi suspendată, prin încheierea de sesizare,
Repunerea pe până la pronunţarea hotărârii prealabile pentru dezlegarea chestiunii de
rol: din oficiu drept.
✓ L. 85/2014 art. suspendarea de drept de la data deschiderii procedurii
75 insolvenței a tuturor acțiunilor judiciare , extrajudiciare ori a
măsurilor de executare silită pt realizarea creanțelor asupra
Repunerea pe averii debitorului.
rol: la cerere Nu sunt supuse suspendării:
doar în cazul ✓ căile de atac promovate de debitor împotriva acțiunilor unor
desființării hot. de creditori începute înainte de deschiderea procedurii insolvenței
deschidere a procedurii, și nici acțiunile civile din procesele penale îndreptate împotriva
a revocării încheierii de debitorului.
✓ acțiunile judiciare îndreptate împotriva codebitorilor și/sau
deschidere a procedurii terților garanți
sau în cazul închiderii ✓ procedurile extrajudiciare aflate pe rolul comisiilor sportive
procedurii ✓ + acțiunile judiciare pt determinarea existenței și cuantumului
unor creanțe asupra debitorului, născute după data
deschiderii procedurii.

Aceste cazuri de suspendare de drept pot fi evitate uneori prin acordarea unui termen,
dar acest lucru trebuie să fie prevăzut expres de cod. Art. 412 alin. (1) pct. 1 oferă această
posibilitate. Cu alte cuvinte, atunci când partea decedează, instanța, la cerere, poate acorda un
termen pentru a fi introduși în cauză moștenitorii de către partea care rămâne în proces.
Potrivit art. 412 alin. (2) aceste cazuri nu mai sunt aplicabile dacă au intervenit
după închiderea dezbaterilor. Adică ele trebuie să intervină de la momentul sesizării
instanței până la rămânerea în pronunțare. După acest moment, aceste cauze nu mai
determină suspendarea judecății, pentru că nu mai ai ce să suspenzi, judecata nu mai există
odată cu rămânerea în pronunțare, hotărârea va fi pronunțată.
În schimb, poate determina, după caz, întreruperea/suspendarea termenului pentru calea
de atac, recomunicarea cererii.
3. Suspendarea legală facultativă
Suspendarea facultativă este lăsată la aprecierea instanței de judecată, însă această
apreciere poate funcționa numai în cazurile limitativ prevăzute de lege (art. 413).
Caracterul facultativ rezultă din art. 413 alin. (1) care menționează că instanța “poate”
suspenda. Această facultate aparține puterii discreționare a judecătorului care are varianta
suspendării facultative, iar dacă n-o va dispune, NCPC propune alte soluții de remediere. Cu
alte cuvinte, dacă instanța nu suspendă, nu apare o problemă cu privire la hotărârea
pronunțată sau o problemă de nulitate, pentru că nu există o obligație și există remedii
procesuale dacă judecătorul nu suspendă. Această suspendare poate avea la bază o bună

84
măsura de administrare a justiției pentru a evita pe viitor promovarea unor eventuale căi de
atac de retractare.
1) când dezlegarea cauzei depinde, în tot sau în parte, de existența sau
inexistența unui drept care face obiectul unei alte judecăți. Repunere pe rol: la cerere
Acest caz reglementează așa-zisa chestiune prealabilă sau pre-judicială. Are influență
în dosarul pe rol a cărui suspendare se cere. Acest caz presupune că este un proces pe rol și o
altă judecată în care se pune în discuție existența/inexistența unui drept care determină soluția
în dosarul principal. Poate fi o problemă arbitrală, de contencios administrativ.
De exemplu:
✓ judecarea cererii în evacuare sau revendicare poate fi suspendată până la
soluționarea acțiunii în anularea titlului de proprietate
✓ judecarea procesului de partaj asupra unui imobil poate fi suspendată până la
soluționarea cererii de anulare a titlului introdusa de un terț
✓ judecarea cererii de stabilire a paternității din afara căsătoriei față de un
copil născut de o femeie căsătorită este indicat să fie suspendată până la
judecarea cererii de tăgăduire a paternității introduse de soțul mamei
✓ judecarea unei petiții de ereditate intentate de un copil din afara căsătoriei
poate fi suspendată până la soluționarea procesului privind stabilirea filiației.
În schimb, în practică s-a reținut că textul nu este aplicabil și nu este incident acest caz
de suspendare în cazul în care se dezbate procedura succesorală notarială (acolo nu este
o “altă judecată” ci este o procedură necontencioasă).
De asemenea, nu este aplicabil nici în situația în care există o procedură în fața
comisiilor de fond funciar reglementată de L. 18/1991 (nu este procedură contencioasă, nu
se judecă).
Chiar dacă există 2 judecăți, aparent cu legătură între ele, nu trebuie să conducă
automat la pronunțarea suspendării. De exemplu:
✓ un partaj făcut în timpul căsătoriei (permis de C.civ., la ora
actuală nu presupune un motiv temeinic) nu ar avea influență în procesul
de divorț, deoarece soluționarea primei cereri nu depinde de cea de a doua
✓ judecata cererii de anulare a unei construcții nu poate fi judecată până
obținerea autorizației administrative referitoare la lucrările ce s-ar impune a fi
efectuate în vederea realizării unui partaj în natură
✓ dacă s-a dispus disjungerea cererii de chemare în garanție sau a unei
alte cereri incidentale (ori instanța și-a declinat competența în favoarea unui
organ de jurisdicție din afara sistemului instanțelor judecătorești), judecata
cererii principale nu poate fi suspendată pe temeiul art 413 alin 1, însă într-o
asemena situație, judecarea cererii de chemare în garanție este suspendată de
drept până la soluționarea cererii principale.
✓ acțiunea posesorie nu poate fi suspendată până la rezolvarea
acțiunii în revendicare.
Poate opera și conexarea, nu sunt incompatibile. Conexarea se poate
cere doar până la primul termen. Se invocă succesiv.
În fine, în temeiul art 413 alin 1 pct 1, dacă dispune sesizarea CCCR cu o excepție de
neconstituționalitate a unei legi sau ordonanțe, instanța în fața căreia a fost invocată poate
suspenda judecata cauzei până la suspendarea excepției.
2) când s-a început urmărirea penală pentru o infracțiune care ar avea o
înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii ce urmează să se dea, dacă legea nu prevede
altfel
Nu se confundă cu primul caz. Acolo era latura civilă a unei acțiuni penale. Aici
condițiile sunt mai laxe. Nu trebuie să fie neaparat parte vătămată.

85
 Condițiile:
a. s-a început urmărirea penală. Trebuie interpretat strict procesual penal,
nefiind suficientă o depunere de plângere penală, de sesizare, de denunț, nici efectuarea unor
acte de urmărire penală față de suspect, dacă nu s-a început procedural urmărirea (dispusă
prin ordonanța procurorului). A nu se confunda cu dispozițiile de la fals. Acolo din
momentul trimiterii la parchet se poate dispune suspendarea fără ca urmărirea penală
să fi început. Este un caz special;
b. textul are în vedere o urmărire penală in rem, pentru că trebuie să vizeze
faptele, nu contează persoana fața de care se va continua urmărirea. De ce trebuie să vizeze
infracțiunea? Pentru că art. 412 alin. (1) pct. 2 vizează această urmărire drept o infracțiune
care are sau poate avea o influență hotărâtoare asupra hotărârii ce urmează a se da. Influența
nu mai vine dintr-un proces civil ca la pct. 1, ci poate veni dintr-un proces penal.

În contenciosul administrativ, art. 28 alin. (2), instanța de contencios nu poate

suspenda judecata pricinii când s-a început urmărirea penală pentru o infracțiune săvârșită în
legătură cu actul administrativ atacat dacă reclamantul, persoană vătămată (în contenciosul
administrativ) stăruie în continuarea judecății. Este caz de suspendare, dar numai dacă
vrea reclamantul. Dacă reclamantul nu vrea, nu intervine suspendarea. În rest, suspendarea
legală facultativă poate fi invocată și de instanță din oficiu.
Cele 2 cazuri de mai sus pot fi invocate de părți, dar și de instanță din oficiu.
3) În alte cazuri prevăzute de lege
143 alin 1 În cazul strămutării, la solicitarea celui interesat, completul de judecată poate
dispune, dacă este cazul, suspendarea judecării procesului, cu darea unei cauţiuni în
cuantum de 1.000 lei. Repunerea pe rol: din oficiu
art 242 Când constată că desfăşurarea normală a procesului este împiedicată din vina
reclamantului, prin neîndeplinirea obligaţiilor stabilite în cursul judecăţii, potrivit legii,
judecătorul poate suspenda judecata, arătând în încheiere care anume obligaţii nu au
fost respectate.
Ex. îi pune în vedere reclamantul să arate adresa pârâtului iar acesta nu o arată sau nu îi
adduce o adresă de la evidența populației, îi spune reclamantului să aducă dovezi pt a
demonstra că imobilul este înscris în CF.
În acest caz se suspendă până când va repune cauza pe rol cu plata a
50% din taxele judiciare datorate inițial.

art 307 pe durata procedurii de declarare a falsului; Repunere pe rol: la

cerere
Dacă partea care a prezentat înscrisul stăruie să se folosească de acesta, deşi
denunţarea ca fals a acestuia nu a fost retrasă, instanţa, dacă este indicat autorul
falsului sau complicele acestuia, poate suspenda judecata procesului, înaintând de
îndată înscrisul denunţat ca fals parchetului competent, pentru cercetarea falsului,
împreună cu procesul-verbal ce se va încheia în acest scop.
art 517 Cauzele similare aflate pe rolul instanţelor la data sesizării Înaltei Curţi de Casaţie
şi Justiţie, în care soluţionarea acestora depinde de dezlegarea problemelor de
drept ce fac obiectul recursului în interesul legii, pot fi suspendate până la data
publicării deciziei în Monitorul Oficial al României.
Repunerea pe rol: din oficiu
520 cauzele similare… în cazul pronunțării de către ICCJ a unei hotărâri prealabile pt
dezlegarea unei probleme de drept.
Repunerea pe rol: din oficiu
1076 La cea de drept comun se unesc
în caz de litispendență internațională.
procesele sau al doilea se suspendă legal de drept. Daca este
internațională (aceeași cauză este la instanța rămână și la cea

86
 străină), suspendarea este un legală facultativă
673 C civ. instanța sesizată cu cererea de partaj poate suspenda pronunțarea partajului pt
cel mult un an, pt a nu se aduce prejudicii grave intereselor celorlalți
coproprietari
Repunere pe rol: la cerere

Până când durează suspendarea? Art. 413 alin. (2) spune că suspendarea va dura
până când hotărârea pronunțată în cauza care a provocat suspendarea a devenit
definitivă, adică până în momentul în care se termină acel proces. Cu toate acestea, ipoteza
de la acest text nu este suficientă să acopere toate cazurile.
Astfel, textul acoperă în totalitate primul caz, adică se așteaptă definitivarea în celălalt
proces civil lato sensu în care se tranșează existența/inexistența, însă pentru cazul 2 cu
problema din penal, alin. (2) acoperă doar o parte. Hotărârea penală definitivă se dă în acel
proces și atunci ar fi momentul la care se repune pe rol procesul civil, însă nu este obligatoriu
ca în toate procesele penale să se ajungă la o hotărâre, pentru că procesul se poate finaliza în
faza urmăririi penale prin ordonanța procurorului. Așadar, textul trebuie interpretat că, dacă
procurorul prin ordonanță termină procesul penal (clasează), momentul este rămânerea
definitivă a ordonanței procurorului (chiar dacă este contestată ordonanța, va fi judecată și,
dacă este respinsă, devine definitivă).
Ce se întâmpla dacă nu se dispune suspendarea pe art. 413 (ea fiind facultativă)?
Codul prevede remedii de la caz la caz. Astfel, la art. 145 alin. (2), dacă nu s-a suspendat și
se va strămuta, se va spune și ce se întâmplă cu actele de procedură (rămân/nu rămân).
De asemenea, se poate exercita revizuirea pe art. 509 alin. (1) pct. 3, 11.
Ca noutate legislativă, art. 413 alin. (3) pentru acest caz de suspendare facultativă vine
cu o soluție pe care judecătorul o poate îmbrățișa, în anumite condiții, de revenire asupra
suspendării. Astfel, judecătorul poate reveni motivat asupra suspendării dacă:
- se constată că partea care a cerut-o nu are un comportament diligent în cadrul
procesului care a determinat suspendarea, tergiversând soluționarea acestuia (prima ipoteză:
a cerut suspendarea și în procesul civil lato sensu în care este, face acte de tergiversare);
dacă urmărirea penală care a determinat suspendarea durează mai mult de 1 an de
la data la care a intervenit suspendarea în civil, fără a se dispune o soluție în aceea
cauză. Solutie are în vedere nu o sentință ci rezolvarea cazei în faza de UP, adică
trimiterea în judecată, clasarea, renunțarea la UP.

3.1. Procedura suspendării

Sediul materiei: art. 414 NCPC. Conform acestui articol, suspendarea se dispune prin
încheiere interlocutorie judecătorească. Chiar în ipoteza suspendării facultative pe art. 413
alin. (3), faptul că instanța poate reveni nu schimbă caracterul interlocutoriu, când
situația este de fapt alta, adică s-a tergiversat acel proces.
Încheierea asupra suspendării poate fi atacată cu recurs, în mod separat, la instanța
ierarhic superioară, iar când suspendarea a fost dispusă de ICCJ, hotărârea este
definitivă. Dacă procesul se soluționează printr-o hotărâre definitivă. Se mai atacă? ICCJ a
zis că da, nu este recurs la recurs.
Prin RIL 2/2017 ICCJ: “ recursul formulat împotriva încheierii prin care a fost
suspendată judecata, precum și împotriva încheierii prin care s-a respins cererea de
repunere pe rol a cauzei este admisibil, indiferent dacă încheierea de suspendare a fost
pronunțată de instanță într-o cauză în care hotărârea ce urmează a se da asupra fondului
este sau nu definitivă.”
Cu alte cuvinte, nu contează hotărârea care urmează a se da pe fond, încheierea de
suspendare se atacă întotdeauna cu recurs, cu excepția încheierii de suspendare dată de ICCJ.

87
 Termenul de recurs.
Încheierea prin care s-a dispus cât timp durează suspendarea procesului
suspendarea și încheierea prin care s-a
respins cererea de repunere pe rol
Încheierea prin care s-a respins cererea de termenul general de recurs, de 30 zile
suspendare

- încheierea prin care se admite cererea de repunere pe rol poate fi atacată doar
odată cu fondul
3.2. Efectele suspendării
Ce se întâmpla dacă se suspendă? Suspendarea presupune rămânerea în nelucrare
(premisa perimării) a procesului. Astfel, orice act de procedură făcut în perioada suspendării,
în afară de cererea de repunere pe rol sau de recurs, este lovit de nulitate relativă. Este o
nulitate relativă si trebuie invocată la primul termen la care s-a produs neregularitatea.
Suspendarea operează în bloc: produce efectele pentru toate părțile procesului
(principale, intervenienți) și cu privire la toată cauza. Cu alte cuvinte, dacă avem cauze
conexate, suspendarea va opera cu privire la toate cauzele conexate, nu numai la una dintre
ele.
În anumite situații, odată cu dispunerea suspendării, începe să curgă termenul de
perimare, anume în acele cazuri în care suspendarea este voluntară.
Procedura de reluarea judecații procesului: art. 415 NCPC:
a. în cazul suspendării voluntare: prin cererea de redeschidere făcută de una
dintre părți, când suspendarea s-a dispus prin învoirea părților sau din cauza lipsei lor. În
această situație, părțile nu mai au termenul în cunoștință, deci se impune citarea părților
pentru punerea în discuție a reluării judecării procesului (art. 229 alin. (2) pct. 1).
b. în cazul suspendării de drept: prin cererea de redeschidere a procesului,
făcută cu arătarea moștenitorilor, tutorelui sau curatorului (punerea sub interdicție/încetarea
funcției tutorelui sau curatorului, a celui reprezentat de mandatarul defunct, a noului
mandatar ori, după caz, a părții interesate, a lichidatorului, a administratorului judiciar ori a
lichidatorului judiciar, în cazurile prevăzute la art. 412 alin. (1) pct. 1-6;
c. se repune și din oficiu în următoarele cazuri:
• soluționarea conflictului de competență
• soluționarea incidentelor referitoare la compunerea sau constituirea
instanței (abținere)
• excepția de neconstituționalitate (dacă se decide suspendarea)
• Trimirea la CJUE (chiar și într-o cauză similară)
• Trimiterea la ICCJ pt pronunțarea unei chestiuni de drept – atât în cazul
suspendării de drept cât și al celei facultative
• suspendarea facultativă până la soluționarea unui recurs în interesul legii
de către ICCJ
• pt procesele începute anterior legii 310/2018 – când se ataca o încheiere
premergătoare distinct de fond (ex. cererea de intervenție)
d. În cazul suspendării facultative, judecata va fi reluată prin cererea de
redeschidere formulată de partea interesată, dar numai după ce hot. pronunțată în cauza care a
provocat suspendarea a devenit definitivă, în afară de cazurile la cae se referă alin 3. Dacă s-a
dispus clasarea, scoaterea de sub urmărire penală sau încetarea urmăririi penale,
suspendarea facultativă va dăinui până la rămânerea definitivă a soluției procurorului.
e. prin alte modalități prevăzute de lege: procesul se repune pe rol, de regulă,
din oficiu sau, la cererea părților.

88
 Ca regulă, în cazul suspendării de drept, reluarea judecății nu are loc din oficiu. Prin
urmare, dacă după încetarea cauzei care a atras suspendarea, partea interesată nu
solicită repunerea pe rol, începe să curgă termenul de perimare.
Dacă avem suspendare voluntară sau din cauze imputabile acestora se va taxa cu
50% din taxa judiciară de timbru inițială.
Nu se aplică această regulă suspendărilor legale de drept, mai puțin cea privind
amânarea succesivă a cauzelor.
Nu se aplică suspendărilor legale facultative, pentru că nu este culpa părților că
există un proces paralel civil sau penal, sau că se trimite de instanță la ICCJ). Se va distinge
după caz.
Se aplică taxa de 50 % în cazul suspendării facultative care intervine în momentul
în care instanța constată că reclamantul nu își îndeplinește obligațiile puse în sarcina lui
de instanță.
Odată cauza repusă pe rol, se reia de la momentul la care a fost suspendată, iar actele
de procedură făcute anterior suspendării sunt câștigate cauzei.

SECȚIUNEA II – Perimarea

1. Noțiune și natură juridică

Natură juridică: sancțiune procedurală și prezumție de desistare
2. Domeniul de aplicare și termenul de perimare

Orice cerere de chemare în judecată, contestaţie, apel, recurs, revizuire şi orice altă cerere de reformare
sau de retractare se perimă de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din motive
imputabile părţii, timp de 6 luni.
- desi art se referă doar la cererea de chemare în judecată sau de exercitare a unei căi de atac, perimarea
se răsfrânge nu doar asupra cererii respective, ci se raportează la întreaga activitate desfășurată în instanța
sesizată, în acest sens art. 422 prevăzând că perimarea lipsește de effect toate actele de procedură făcută în acea
instanță. Excepție: probele administrate în cursul judecării cererii perimate, care pot fi folosite de părți într-un
nou process, dacă instanța hotărăște că nu este necesară refacerea lor.

Pentru intervenirea acestei sancțiuni 3 condiții trebuie analizate de judecător:

1) Să existe o cerere, în sensul art. 416 alin. (1), adică un proces (cerere
introductivă, cerere de cale de atac, cerere de retractare) și să nu fie din cele neperimabile.
Regula dată de art. 416 alin. (1) este că perimarea se aplică pentru “orice cerere”,
adică se aplică pentru orice proces civil lato sensu, indiferent de obiectul litigiului sau de
părți, se aplică pentru judecata în primă instanță și pentru toate căile de atac (inclusiv
contestația în anulare și acțiunea în anulare împotriva hot. arbitrale).
Prin excepție, s-a considerat că perimarea nu este aplicabilă:
a. RIL-urilor (aici nu este vorba de o cerere a părții, partea nu are calitate
procesuală activă să sesizeze ICCJ cu un RIL);
b. HP-urilor;
c. acțiunilor civile disjunse din cauzele penale și nici cele atașate acțiunii
penale;
d. hotărârilor judecătorești;
e. procurorului, atunci când acesta pornește procesul civil, pentru că odată ce l-
a pornit, părțile sunt introduse în proces și pot să se folosească de toate drepturile procesuale
pe care le au și pot, de asemenea, din atitudinea lor procesuală să conducă la perimare;
f. în materia arbitrajului, lăsarea în nelucrare în materie de arbitraj timp nu
atrage sancțiunea perimării cererii arbitrale, ci sancțiunea caducității arbitrajului (art.
567).

89
 g. Cererile care nu implică analiza fondului (măsuri asigurătorii, asigurarea
dovezilor, etc.).
h. Contestația privind tergiversarea procesului
2) Cererea să rămână în nelucrare 6 luni
Adică nu se fac acte de procedură în acest timp.. Este un termen imperativ, dar
sancțiunea nu este decăderea. Fiind un termen prevăzut de lege, se aplică art. 181 alin. (1)
pct. 3. De când curge acest termen?
Art. 416 alin. (2) spune că termenul de perimare curge de la ultimul act de procedură
îndeplinit de părți sau de către instanță.
Poate constitui momentul începerii curgerii termenului de perimare data încheierii
prin care s-a dispus suspendarea procesului. în temeiul art. 411 sau art. 242. Momentul
curgerii termenului de suspendare se poate situa și ulterior rămânerii cauzei în nelucrare după
suspendarea judecății, în cazurile de suspendare de drept sau facultativă, cu excepția celui de
la art 242. Astfel, termenul de perimare va începe să curgă de la:
• data încheierii de suspendare de drept – cazurile de la art 412
• data rămânerii definitive a hotărârii în litigiul care a atras suspendarea, cu
mențiunea că în cazul în care suspendarea a fost dispusă în condițiile art 27,
perimarea începe să curgă de la data expirării termenului de un an de la data
suspendării, dacă litigiul penal nu a fost soluționat în decursul acelui interval de
timp
• data soluționării cererii de strămutare

3. Întreruperea termenului de perimare

Este unul singur. Art. 417 NCPC prevede că perimarea se întrerupe:

- prin îndeplinirea unui act de procedură (în interiorul termenului de 6 luni);
- făcut în vederea judecării procesului de către partea (nu de instanță);
- care justifică un interes
Așadar, actul de procedură trebuie să fie apt să ducă la reluarea judecării procesului. De
exemplu, în cazul suspendării voluntare, actul care ar întrerupe perimarea ar fi cererea de
repunere pe rol a cauzei, dacă este admisă. Un act al părții prin care cere studierea
dosarului la arhivă, fotocopierea dosarului în perioada de suspendare nu este apt să
atragă o întrerupere a perimării, pentru că nu este un act făcut în vederea reluării judecării.
Sau cererea de comunicare a încheierii de suspendare, la fel nu este un act întreruptiv.
Nu este un act întreruptiv un act de procedură nevalabil. Nulitatea unui act produce și
ștergerea efectelor lui procesuale (aici un efect ar fi fost întreruperea termenului de perimare).
De exemplu, o parte cere rejudecarea, dar nu timbrează cererea.
- nu se intrerupe prin formularea unei căi de atac indiferent dacă ar fi admisibile
sau inadmisibile împtoriva încheierii de suspendare.
- nu se întrerupe nici prin cererile de repunere pe rol urmate de neprezentarea
părților legal citate, fără a cere judecata în lipsă.

De obicei reclamantul este cel care face cererea, intervenientul principal, pârâtul
prin cererea reconvențională, un pârât într-o cerere de partaj, un intervenient accesoriu
chiar (nu chematul în garanție). Un alt caz în care pârâtul ar avea un interes: dreptul invocat
de reclamant este imprescriptibil și pârâtul ar fi în continuare expus unei noi chemări în
judecată.
De asemenea, art. 419 NCPC reglementează situația coparticipării procesuale,
conform căruia: în cazul în care sunt mai mulți reclamanți sau pârâți împreună, cererea de
perimare ori actul de procedură întrerupător de perimare al unuia folosește și celorlalți. Acest

90
articol este o excepție de la principiul independenței procesuale, pentru că actele utile profită
coparticipării (actul de întrerupere este un act util).
Efectul: curge un alt termen de perimare. Produce efecte față de toate părțile,
indiferent de natura participării.
4. Suspendarea termenului de perimare
a. Intervine când avem un caz de suspendare a judecății procesului potrivit
regulilor de la art. 413 (suspendarea legală facultativă).
- Cât este suspendată cauza, este suspendat și termenul de perimare:
1. când dezlegarea cauzei depinde, în tot până la rămânerea definitivă a hotărârii
sau în parte, de existenţa ori inexistenţa civile pronunțate în pricină
unui drept care face obiectul unei alte Eventualele căi extraordinare (de
judecăţi; retractare) nu prelungesc suspendarea

11.când, într-o cauză similară, Curtea de până la pronunțarea de către CJUE

Justiţie a Uniunii Europene a fost sesizată
cu o cerere de decizie preliminară;

2. când s-a început urmărirea penală
pentru o infracţiune care ar avea o
înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii ce
urmează să se dea, dacă legea nu prevede
altfel;
până la rămânerea definitivă a hot. penale
sau, după caz, definitivarea soluției
procurorului
Eventualele căi extraordinare (de
retractare) nu prelungesc suspendarea

Dar nu se reia automat procesul! Avem nevoie de o cerere.

b. Cazurile de la art. 412 produc și ele efecte, dar numai pentru o lună, dacă a intervenit
în ultimele 3 luni ale termenului de 6 luni.
Suspendarea de drept
1.prin decesul uneia dintre părţi, până la introducerea în cauză a moştenitorilor, în afară de
cazul când partea interesată cere termen pentru introducerea în judecată a acestora;
2.prin interdicţia judecătorească sau punerea sub curatelă a unei părţi, până la numirea
tutorelui sau curatorului;
3.prin decesul reprezentantului sau al mandatarului uneia dintre părţi, survenit cu mai puţin
de 15 zile înainte de ziua înfăţişării, până la numirea unui nou reprezentant sau mandatar;
4.prin încetarea funcţiei tutorelui sau curatorului, până la numirea unui nou tutore sau curator;
5.când persoana juridică este dizolvată, până la desemnarea lichidatorului;
6.prin deschiderea procedurii insolvenţei, în temeiul unei hotărâri judecătoreşti definitive,
dacă debitorul trebuie reprezentat, până la numirea administratorului ori lichidatorului
judiciar;
7.în cazul în care instanţa formulează o cerere de pronunţare a unei hotărâri preliminare
adresată Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, potrivit prevederilor tratatelor pe care se
întemeiază Uniunea Europeană;

Textul are o hibă. BRICIU zice că, deși se face trimitere la art. 412 in corpore, în realitate
nu tot art. 412 este incident. Trebuie tot luat, mai puțin pct. 7 (ar interveni suspendarea
până la pronunțarea CJUE). Aici partea nu are niciun control asupra Curții. Nu este ca la
mandatar sau la tutore. Ea nu poate decât să aștepte. Textul este copy-paste din trecut, doar că
pe atunci nu aveam CJUE. Așadar, pct. 7 intră la alte cauze, dacă suspendarea nu intervine
din culpa părților.

91
 Și în situațiile de la art. 412 poate să curgă perimarea. De exemplu, dacă s-a suspendat
prin decesul uneia dintre părți, până la introducerea în cauza a moștenitorilor, regula spune că
termenul se suspendă, dar până când? Dacă s-a făcut succesiunea, iar partea care a rămas în
viață în proces are cunoștință de moștenitori (acest lucru se dovedește prin orice mijloc de
probă), de la data când cunoaște moștenitorii ea este în culpă cu repunerea pe rol (începe
să curgă termenul de perimare), astfel că ar trebuie să facă în maximum 6 luni o cerere
de repunere pe rol și să indice moștenitorii. Deci dacă inițial se pleacă cu o suspendare a
perimării pentru nicio culpă a părților și nu ești obligat să cunoști moștenitorii, de la
data când se probează că i-ai cunoscut, intervine termenul de perimare.
b. Un alt caz este cel în care partea este împiedicată să stăruie în judecată din
motive neimputabile. Nu trebuie să fie forță majoră. Poți fi plecat și în Kuala Lumpur cu
afaceri sau ți-a murit un verișor din Hong Kong și mergi la funeralii. Mai sunt și alte cauze
de suspendare (toate celelalte: un conflict de competență, disjungerea cererii de
chemare în garanție) care nu intervin din culpa părților.
c. Dacă suspendarea voluntară a intervenit, pentru ca părțile să declanșeze
procedura de mediere prin care vor să stingă procesul în legea medierii se prevede că
termenul nu curge timp de 3 luni de la data contractului de mediere. Dacă intervine
suspendarea, timp de 3 luni nu curge perimarea, dar să nu fie mai mult de 3 luni de la
încheierea contractului de mediere. Repunerea pe rol a cauzei după reușita/eșecul medierii
este scutită de plata taxelor de timbru.

În toate cazurile de suspendare a termenului de perimare, după încetarea împrejurărilor care

au determinat suspendarea, cursul perimării va continua de la punctul la care s-a oprit,
incluzându-se și timpul scurs înaintea suspendării. Așadar în cazul în care pricina a rămas în
nelucrare mai mult timp, iar în acest interval nu au intervenit
3) Rămânea în nelucrare se datorează culpei părții/părților
În realitate, este o chestiune de fapt. Ori de câte ori nu există culpă, perimarea nu
poate opera. Perimarea nu operează, culpa nu se reține (art. 416 alin. (3)):
a. când se dispune suspendarea pe art. 412, de drept, (partea nu se socotește
în culpă), dar și aici în funcție de ceea ce se întâmplă după, partea poate fi socotită în culpă.
Chiar dacă procesul s-a suspendat, dar nu părțile trebuiau să repună pe rol procesul, atunci nu
se reține culpa, oricât de mult timp ar trece. Când ar trebui făcut din oficiu? La conflictul de
competență, la strămutare, la abținere, casare cu trimitere, hot. preliminară adresată
CJUE (inclusiv cazul de la 413 alin 1), soluționarea excepției de necompetență, hot.
prealabilă ICCJ;
b. când actul de procedură trebuia făcut din oficiu. De exemplu: partea a
depus cerere de chemare în judecată la instanță, dar instanța nu fixează primul termen de
judecată. Dacă nu s-a fixat termen în 6 luni de la depunere și nu s-au mai făcut acte de
procedură, nu ține de culpa părții, ci de culpa instanței;
c. când dosarul nu a ajuns la instanța competentă să judece. De exemplu: în
cazul în care se declină competența, dosarul este luat de la o instanță și mutat la alta, iar dacă
între această mutare și primul termen la instanța cealaltă, trec mai mult de 6 luni, nu este
culpă părții.
d. când din motive neimputabile părții nu se poate fixa termen de judecată.
/!\ El curge și împotriva incapabililor, deși nu este legat de culpă. Dacă el rămâne
fără tutore, art. 418 ne spune ce se întâmplă. Dacă după o lună nu se numește tutorele, începe
termenul de perimare!
4) Să nu existe un alt caz dintr-o normă specială care prevalează asupra
perimării

92
 Art. 925 de la divorț. Soții se pot împăca, chiar dacă nu s-a plătit taxa de timbru.
Este un mod particular de stingere a procesului care prevalează față de perimare.
5. Procedura și constatarea perimării
Conform art. 416 alin. (1), perimarea operează de drept, dar trebuie mereu să
existe o hotărâre judecătorească care sa constatate perimarea (impusă și de art. 420).
Când se pronunță o hotărâre prin care se constată perimarea, instanța verifică cele 4
condiții:
• cererea a rămas în nelucrare 6 luni
• rămânerea în nelucrare se datorează părții
• să nu fi intervenit o cauză de întrerupere sau suspendare
• să nu existe o cauză de stingere a procesului prevăzută printr-o normă
specială care se aplică cu prioritate.
Problema perimării, deși aparent vizează un interes privat în procesul civil, fiind o
sancțiune procedurală, poate fi constatată și din oficiu, normele fiind de ordine publică (art.
420 alin. (1): perimarea se constată din oficiu sau la cererea părții). Se ridică și de procuror
dacă participă la judecată (normele sunt de ordine publică).
De asemenea poate fi invocată de terți: intervenienți, chemat în garanție, cel arătat
titular al dreptului real, cel chemat în judecată, intervenientul forțat.
Perimarea poate fi invocată pe cale de excepție (dacă procesul este în curs) sau prin
cerere (prin calea de atac sau printr-o cerere de repunere pe rol și de constatarea perimării).
Excepția de perimare este o excepție de procedură, vizează formele procesului.
Este o excepție absolută și peremptorie (admiterea ei duce la finalizarea procesului).
Aceasta vizează situația în care, deși termenul de perimare se împlinise, s-a fixat totuși
termen pt judecata în fond.
Pentru constatarea perimării judecătorul va cita de urgență părțile și va dispune
grefierului să întocmească un referat asupra actelor de procedură în legătură cu perimarea.
Deși este o excepție de ordine publica, legiuitorul a prevăzut la art. 420 alin. (3) faptul
că perimarea cererii de chemare în judecată nu poate fi ridicată pentru prima oară în
instanța de apel. A fortiori, nici în recurs sau în alte căi extraordinare de atac. Poate fi
invocată din oficiu de instanța de fond, dar poate fi invocată și de instanța de apel în apel, cu
condiția să fi fost invocată în fond și respinsă sau instanța să fi omis să se pronunțe
asupra ei.
Întrucât perimarea este un incident de procedură, este judecat în aceeași compunere
și în aceeași constituire de către completul/instanța care a fost investită cu respectivul
litigiu ce urmează a fi perimat. Mai mult, dacă participarea procurorului era
obligatorie, va fi obligatoriu să participe și la constatarea perimării, sub sancțiunea
nulității.
Indiferent de mijlocul procedural de invocare a perimării (cererea de perimare sau excepția
de perimare) dacă:
- instanța constată că perimarea nu a intervenit pronunță o încheiere prin care se
respinge excepția de perimare. Este o încheiere interlocutorie care poate fi atacată numai
odată cu fondul dacă fondul se atacă;
- instanța constată că perimarea a intervenit pronunță o hotărâre (sentință în primă
instanță sau decizie în recurs, întrucât se termină procesul) care este supusă recursului la
instanța ierarhic superioară în termen de 5 zile de la pronunțare. Spre deosebire de
suspendare (unde este definitivă, art. 414 alin. (1) teza finală), când perimarea este
constatată de o secție a ICCJ (adică se perimă un recurs) și atunci există recurs, care va merge
la completul de 5 judecători. Se atacă cu recurs, chiar dacă hotărârea este definitivă.
- dacă în aceeași zi se formulează și cererea de perimare și un act întrerupător de
perimare:

93
 1. atunci când ambele acte sunt efectuate cel mai târziu în ultima zi a termenului
de perimare, înseamnă că actul întrerupător este făcut în termen , deci cursul
perimării s-a întrerupt,
2. dacă sunt efectuate după ultima zi a termenului de perimare, actul de întrerupere nu
își mai produce efectul, deci instanța trebuie să constate perimarea.
6. Efectele perimării
Perimarea este o sancțiune procedurală, astfel încât efectele unei asemenea sancțiuni
sunt, în primul rând, procedurale.
1) Stingerea procesului în mod indivizibil în faza în care se găsește, împreună
cu toate actele de procedură făcute până la acel moment (se sting, se șterg). Cu alte cuvinte,
este ca și cum procesul nu ar fi existat, un fel de repunere a părților în situația anterioară
sesizării instanței.
În cazul cererii de chemare în judecată, se sting toate efectele și actele subsecvente.
Înseamnă că se șterge efectul întreruptiv de prescripție, cu aplicarea art. 2539 alin. (2) C.civ.
Dacă în 6 luni introduce o nouă cerere și se admite, se bucură de întrerupere în continuare.
2) Indivizibilitatea perimării. Perimarea operează împotriva tuturor
părților, persoane fizice sau juridice, chiar împotriva incapabililor (art. 416 alin. (1)).
Operează în bloc, cu privire la toate părțile, chiar și în ipoteza unei coparticipări
procesuale. Se stinge procesul, dosarul
Din consecințele indivizibilității perimării:
• perimarea se răsfrânge nu numai asupra părților ci și asupra terților intervenienți
• actul întrerupător de perimare făcut de un coparticipant profită și celorlalți
coparticipanți
• invocarea excepției de perimare de către un coparticipant profită și celorlalți
• dacă perimarea nu poate fi cerută față de un reclamant, ea nu poate fi cerută nici
față de ceilalți
• nulitatea cererii de perimare folosește sau, după caz, vatămă tuturor părților
3) Perimarea nu afectează dreptul subiectiv în mod direct. Perimarea stinge
procesul procedural, dar nu se poate vorbi de o autoritate de lucru judecat, deoarece
procesul nu mai este judecat prin perimare, astfel încât se poate introduce o nouă cerere de
chemare în judecată, cu condiția ca reclamantul să se regăsească în termenul de prescripție
extinctiv. Trebuie precizat faptul că hotărârea de perimare anulează efectul întreruptiv al
prescripției (dacă se introduce o cerere de chemare în judecată se întrerupe prescripția,
iar prin efectul constatării perimării, efectul întreruptiv pică). Însă, conform art. 2539
alin. (3) C.civ., dacă i se constată perimată cererea, reclamantul poate, o singură dată, să
introducă din nou o cerere în termen de 6 luni de la data definitivării hotărârii de
perimare, iar efectul întreruptiv este câștigat. Condiții: (i) 6 luni de la data când s-a
perimat în mod definitiv, (ii) să fie admisă și (iii) să fie făcută o singură dată (dacă se mai
perimă încă odată, asta este, trebuie să vezi dacă mai ești în termenul de prescripție).
4) Dacă se face o cerere de chemare în judecată, părțile pot folosi dovezile
administrate în cursul judecării cererii perimate, în măsura în care noua instanță socotește
că nu este necesară refacerea lor. Astfel, perimarea, ca regulă, nu afectează probele (la fel
se întâmplă la declinare). Este o excepție de la principiul nemijlocirii.
5) Perimarea apelului are ca efect dobândirea caracterului executoriu de către
hotărârea primei instanțe de fond.
Perimarea nu afectează direct dreptul subiectiv dedus judecații, din moment ce
reclamantul mai poate face o cerere de chemare în judecată, fără să i se opună autoritatea de
lucru judecat. Însă, dacă se perima calea de atac (apel, recurs), se afectează direct și dreptul
subiectiv, pentru că efectul perimării unei cai de atac este definitivarea hotărârii atacate.
Astfel, dacă se perimă apelul, se definitivează soluția de la fond, iar recursul nu mai poate fi

94
făcut omissio medio, pentru că apelul s-a perimat. Dacă se perimă recursul, se definitivează
hotărârea recurată, deci va fi afectat în mod direct dreptul subiectiv care a fost tranșat prin
hotărârea care urmează a se definitiva. Dacă s-a perimat o contestație în anulare sau revizuire,
calea extraordinară de atac pt motivul invocat în cererea perimată nu mai poate fi reiterată.
Mai mult, o hot. împotriva căreia s-a exercitat contestația în anulare nu mai poate fi atacată de
aceeași parte cu o nouă contestație în anulare, chiar dacă se invocă alte motive.
Nu se poate reapela. Doar o dată poți merge pe o cale de atac.
6) Perimarea lipsește procesul/cauza doar de efectele procesuale. Însă, dacă
actele de procedură conțin și manifestări de voință, producătoare de efecte juridice, acestea
pot fi folosite și aceste efecte nu se pierd. Astfel, dacă într-o cerere de chemare în judecată,
reclamantul recunoaște o plată parțială de la pârât și pe urmă cererea se perimă. În cazul în
care se face o nouă cerere de chemare în judecată, pârâtul poate folosi cerere de chemare în
judecată nr. 1 ca înscris (sub semnătură privată), chiar dacă este scos ca act de
procedură dintr-un dosar perimat. Cu alte cuvinte, efectele de drept substanțial a acelor
manifestări de voință din actul de procedură perimat rămân în viață.
7. Perimarea instanței
Pe lângă perimarea cererii, care este o sancțiune procedurală și vizează perimarea
judecării procesului, legiuitorul a reglementat un alt caz de perimare: perimarea instanței.
Astfel, conform art. 423 orice cerere adresată unei instanțe și care a rămas în nelucrare
timp de 10 ani se perimă de drept, chiar în lipsa unor motive imputabile părții. Chiar dacă
textul precizează că se perimă de drept, totuși constatarea efectivă a aesteia trebuie făcută de
instanța de judecată, cf art 420.
Este o „măsură de bună-administrare a justiției” care conduce la scoaterea de pe rol a
unor cauze în care n-au mai insistat nici instanța, nici părțile.
SECȚIUNEA III – ACTELE PROCESUALE DE DISPOZIȚIE
1. Justificare și enumerare
Actele de dispoziție sunt:
a. renunțarea (la judecată sau la drept);
b. achiesarea (la pretențiile reclamantului sau la hotărârea pronunțată);
c. tranzacția.
Frecvența în practică este destul de mare, dar nu întotdeauna sunt finalizatoare, adică nu
duc mereu la finalizarea litigiului. Astfel, ele pot fi doar pe anumite capete de cerere sau față
de anumite persoane (atunci când există o coparticipare procesuală).
Așadar, cursul normal al procesului poate fi influențat și de actele de dispoziție ale
părților, fie că provin de la reclamant (renunțare la judecată/la drept), de la pârât (renuntarea
la judecata/la drept in cazul unei cereri reconventionale sau achiesarea, act specific pârâtului)
sau de la ambele părți (tranzacția).
Caracteristici generale – fiind acte de dispoziție:
a. au caracter unilateral, mai puțin tranzacția, ceea ce înseamnă că, de
principiu, sunt irevocabile;
b. cel care le face trebuie să aibă capacitate deplină de exercițiu, iar dacă este
minor sau pus sub interdicție, este nevoie de autorizarea autorității tutelare;
Art. 81 alin. (2) NCPC referindu-și la actele de dispoziție, dar în materia reprezentării,
spune că: “actele procedurale de dispoziție prevăzute la alin. (1), făcute în orice proces de
reprezentanții minorilor, ai persoanelor puse sub interdicție și ai dispăruților, nu vor
împiedica judecarea cauzei, dacă instanța apreciază că ele nu sunt în interesul acestor
persoane”. Cu alte cuvinte, nu numai că pentru minori sau persoane puse sub interdicție este
necesară autorizarea autorității tutelare, dar, deși există autorizarea, instanța ar putea să nu
țină cont de actul de dispoziție respectiv dacă îl apreciază drept contrar intereselor celui
reprezentat.

95
 c. sunt acte personale, pot fi făcute de parte sau de un mandatar (convențional),
cu procură specială și autentică. Nu se pot face în baza unui mandat ad litem dacă nu se
menționează expres dreptul de a face un anumit act de dispoziție și limitele în care se face.
Dacă se dă mandat de reprezentare în proces, nu se include și dreptul de a renunța la
proces, de a fi de acord cu pretențiile părții adverse sau de a încheia o tranzacție. Pentru acest
lucru trebuie o procură specială. În cazul avocaților nu este necesară procura, tot
împuternicirea face dovadă, dar trebuie menționată o clauză specială în contractul de
asistență.
d. vizează drepturi de care părțile pot dispune, nu pot interveni în anumite
materii.

96
Renunţarea la judecată
Art. 406: Condiţii
(1)Reclamantul poate să renunţe oricând la judecată, în tot sau în
parte, fie verbal în şedinţă de judecată, fie prin cerere scrisă.
(2)Cererea se face personal sau prin mandatar cu procură
specială.
(3)Dacă renunţarea s-a făcut după comunicarea cererii de chemare în
judecată, instanţa, la cererea pârâtului, îl va obliga pe reclamant
la cheltuielile de judecată pe care pârâtul le-a făcut.
(4)Dacă reclamantul renunţă la judecată la primul termen la care
părţile sunt legal citate sau ulterior acestui moment, renunţarea
nu se poate face decât cu acordul expres sau tacit al celeilalte
părţi. Dacă pârâtul nu este prezent la termenul la care reclamantul
declară că renunţă la judecată, instanţa va acorda pârâtului un
termen până la care să îşi exprime poziţia faţă de cererea de
renunţare. Lipsa unui răspuns până la termenul acordat se
consideră acord tacit la renunţare.
(5)Când renunţarea la judecată se face în apel sau în căile
extraordinare de atac, instanţa va lua act de renunţare şi va
dispune şi anularea, în tot sau în parte, a hotărârii sau, după caz,
a hotărârilor pronunţate în cauză.
(6)Renunţarea la judecată se constată prin hotărâre supusă
recursului, care va fi judecat de instanţa ierarhic superioară celei
care a luat act de renunţare. Când renunţarea are loc în faţa
unei secţii a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, hotărârea este
definitivă.
Art. 407: Efectele renunţării
(1)Renunţarea la judecată a unuia dintre reclamanţi nu este opozabilă
celorlalţi reclamanţi.
(2)Renunţarea produce efecte numai faţă de părţile în privinţa cărora
a fost făcută şi nu afectează cererile incidentale care au caracter de
sine stătător.
Renunţarea la dreptul pretins
Art. 408: Renunţarea în prima instanţă
(1)Reclamantul poate, în tot cursul procesului, să renunţe la
însuşi dreptul pretins, dacă poate dispune de acesta, fără a fi
necesar acordul pârâtului.
(2)În caz de renunţare la dreptul pretins, instanţa pronunţă o hotărâre
prin care va respinge cererea în fond, dispunând şi asupra
cheltuielilor de judecată.
(3)Renunţarea se poate face atât verbal în şedinţă, consemnându-
se în încheiere, cât şi prin înscris autentic.
Art. 409: Renunţarea în căile de atac
(1)Când renunţarea este făcută în instanţa de apel, hotărârea primei
instanţe va fi anulată în tot sau în parte, în măsura renunţării,
dispoziţiile art. 408 aplicându-se în mod corespunzător.
(2)Când renunţarea este făcută în căile extraordinare de atac, vor fi
anulate hotărârile pronunţate în cauză, dispoziţiile art. 408 aplicându-
se în mod corespunzător.
Art. 410: Căi de atac
Hotărârea este supusă recursului, care se judecă de instanţa
ierarhic superioară celei care a luat act de renunţarea la dreptul
pretins. Când renunţarea are loc în faţa unei secţii a Înaltei Curţi
de Casaţie şi Justiţie, recursul se judecă de Completul de 5
judecători.
1
 Renunțarea la judecată Renunțarea la judecată
Natură juridică desistare/dezicere de proces ), ceea ce abandonarea dreptului dedus judecății, ceea ce înseamnă
înseamnă că își conservă dreptul de a face în viitor că reclamantul (sau alte părți cu poziție de reclamant), odată ce
un alt proces. face acest act de dispoziție, nu va mai putea face un nou proces
în care să reclame dreptul respectiv, pentru că i se va opune
hotărârea judecătorească pronunțată.

Cine Reclamantul, intervenientul principal şi pârâtul cu Reclamantul, intervenientul principal şi pârâtul cu privire la
privire la cererea reconvenţională cererea reconvenţională
Nu pot renunţa: chematul în garanţie, cel arătat ca Nu intervenientul accesoriu, chematul în garanţie, cel arătat ca
titular al dreptului, intervenientul accesoriu titular al dreptului

Când Oricând în timpul judecăţii, dar dacă reclamantul Oricând în cursul judecății, fără a fi nevoie de consimțământul
renunţă la primul termen la care părţile sunt legal pârâtului
citate, este nevoie de consmţământul pârâtului.
Excepţie: în materia divorţului, reclamantul poate
renunţa chiar dacă pârâtul se împotriveşte
Cum Verbal în ședință sau cerere scrisă depusă la Verbal în ședință (judecătorul verifică datele de identificare
dosar. ale părții) sau prin autentic (ca să certifice semnătura părții).
- în cazul mandatarului, trebuie mandat special Dacă este făcut prin mandatar, este nevoie de o procură specială.
autentic care să prevadă exact procesul la care se
renunță, iar în cazul avocatului, mențiune specială
în împuternicire.

Condiţii 1. până la data comunicării cererii de chemare
în judecată: nu trebuie consimţământul pârâtului şi
nu se plătesc nici cheltuieli de judecată.
2. după comunicarea cererii de chemare în
judecată, dar până la primul termen de judecată: nu
ai nevoie de consimțământul pârâtului, dar pârâtul
va putea solicita plata cheltuielilor de judecată.
NU este nevoie de consimțământul pârâtului indiferent de
faza procesuală (în primă instanță, în apel sau recurs).
-odată ce reclamantul a făcut actul de dispoziție, se pronunță
o hotărâre care respinge cererea reclamantului pe fond, iar el nu
va putea formula o nouă cerere de chemare în judecată, pentru că
i se va opune excepția inexistenței dreptului

2
 3. la primul termen de judecată la care părțile
sunt legal citate sau ulterior, în tot cursul judecății
(apel, recurs): este nevoie de consimțământul
pârâtului și pârâtul poate cere și cheltuieli de
judecată.
- se poate accepta şi consimţământul tacit al
pârâtului: dacă pârâtul nu este prezent la termenul la
care se face renunțarea, se va acorda un termen și
pârâtul va fi citat cu mențiunea de a-și exprima
poziția cu privire la renunțare, iar dacă nu-și exprimă
nicio poziție, se consideră că și-a dat
consimțământul. Pârâtul trebuie citat.
Actul prin care Se ia act de renunțare și se închide dosarul. Se respinge cererea ca nefondată (pe fond);
se dispune • se dispune printr-o hotărâre (sentință la prima • se dispune prin hotarare (sentinta sau decizie). O nouă
instanță; decizie la instanța de apel sau de recurs). acțiune nu mai poate fi făcută sau daca va fi făcută, va fi respinsă
Prin acea sentință/decizie se va menționa “ia act de fără a fi judecată în fond pe argumentul că reclamantul nu mai are
renunțarea la judecată”; dreptul subiectiv (excepție de ordine publică)
Sunt două soluții pentru renunțarea parțială:
- fie se disjunge și se rezolvă prin hotărâre
care se atacă separat cu recurs;
fie se dă o încheiere care se atacă odată cu
fondul. Dacă fondul nu se atacă, se atacă separat cu
recurs (Tabarca).

Cale de atac -recurs la instanța ierarhic superioară, se atacă numai cu recurs la instanța ierarhic superioară, în
termen 30 zile de la comunicare; termen de 30 de zile;
• dacă este dată de ICCJ, hotărârea nu se mai • dacă este dată de ICCJ, se atacă cu recurs (nu mai există
atacă deloc, fiind definitivă. apel) la completul de 5 judecători.

Efecte Dacă intervine în căile de atac, implică anularea hotărârilor pronunțate. Astfel va trebui mai întâi să desființeze
hotărârile pronunțate și să dispună închiderea dosarului.

3
 Produce efecte numai în privința părții care a făcut cererea de renunțare și nu afectează cererile incidentale și
cele care au caracter de sine stătător (însă le afectează pe cele accesorii), deci produce efecte numai în privința
capetelor de cerere cu privire la care s-a renunțat. Poate privi doar anumite persoane sau la anumite capete!
jurispr: reclamantul care a renunțat la rezoluțiunea contractului nu mai poate pretinde restituirea prestației.
Astfel este posibil ca aceste renunțări să nu conducă la finalizarea în totalitate a procesului, pentru că din 5 capete
poți renunța la 3, procesul continuă pe cele 2, se disjung și se dă o hotărâre pentru cele cu privire la care s-a renunțat, iar
judecarea celorlalte 2 continuă.
De asemenea, poate să nu vizeze toate părțile din proces: ai 3 pârâți, renunți la 2, mai rămâne 1.
Mai mult, daca s-a renunțat la cererea de chemare în judecată sau reclamantul a renunțat la dreptul subiectiv
dedus judecății, dar pârâtul are și el cerere reconvențională, aceasta va continua să se judece. Dacă este o cerere de
intervenție principală, renunțarea la cererea de chemare în judecată sau la dreptul subiectiv de către reclamant, nu
împiedică judecarea cererii de intervenție principală.
Totuși, dacă s-a renunțat la judecată sau la drept, judecarea cererii de intervenție accesorie sau de chemare în
garanție (aceasta se admite numai dacă reclamantul câștigă, automat rămâne fără obiect) nu va mai continua.
Reclamantul poate formula o nouă cerere dacă dreptul Reclamantul nu mai poate formula o nouă cerere,
material nu s-a prescris. deoarece dreptul nu mai există.
• Se restituie 50% din taxa judiciară de timbru când
reclamantul a renunțat la judecată până la comunicarea
cererii de chemare în judecată către pârât (renunțarea
făcută într-o fază incipientă).

Drepturi de care nu se poate dispune

- acţiunile privitoare la filiaţie
- Conform art. 28 alin. (3) L. 554/2004: acțiunile introduse de persoanele de drept public și de orice autoritate publică, în apărarea unui
interes public [deci nu toate actele de contencios, ci numai acestea], precum și cele introduse împotriva actelor administrative normative
[hotărâri de guvern sau ordine ale ministerelor] nu mai pot fi retrase.
1.1. Efectele renunțării**
Există în doctrină o poziție corectă conform căreia hotărârea de renunțare la judecată (aici clar nu are) sau la dreptul subiectiv nu are
autoritate de lucru judecat, pentru că soluția nu decurge dintr-o judecată. Însă, aceiași autori recunosc că excepția care poate fi opusă este la fel
de energică ca autoritatea, în sensul că ține de imputabilitatea litigiului (principiul din care decurge și autoritatea), astfel tot de ordine publică
va fi și excepția inexistentei dreptului.
/!\ A nu se confunda renunțarea la apel/recurs cu renunțarea la judecată.

4
 Renunțarea la apel/recurs = renunțarea la calea de atac, nu la judecată, ceea ce înseamnă că soluția de prima instanța se definitivează.
Renunțarea la judecată = ceri să desființezi hotărârea primei instanțe ca să închidă dosarul.
***Boroi * de intrebat: În cazul în care renunțarea la judecată are loc în etapa verificării și regularizării cererii de chemare în judecată, nu
se va pronunța o încheiere ci o sentință deoarece art 406 are caracter de normă specială față de art 200.

Achiesarea la hotărârea pronunţată Achiesarea la pretenţiile reclamantului

Art. 404: Renunţarea la calea de atac în faţa primei instanţe
(1)Partea prezentă la pronunţarea hotărârii poate renunţa, în condiţiile legii,
la calea de atac, făcându-se menţiune despre aceasta într-un proces-verbal
semnat de preşedinte şi de grefier.
(2)Renunţarea se poate face şi ulterior pronunţării, chiar şi după declararea
căii de atac, prin prezentarea părţii înaintea preşedintelui instanţei sau a
persoanei desemnate de acesta ori, după caz, prin înscris autentic care se va
depune la grefa instanţei, atât timp cât dosarul nu a fost înaintat la instanţa
competentă, dispoziţiile alin. (1) aplicându-se în mod corespunzător.
Hotărârile date în baza recunoaşterii pretenţiilor
Art. 436: Cazuri
(1)Când pârâtul a recunoscut în tot sau în parte pretenţiile reclamantului,
instanţa, la cererea acestuia din urmă, va da o hotărâre în măsura
recunoaşterii.
(2)Dacă recunoaşterea este parţială, judecata va continua cu privire la
pretenţiile rămase nerecunoscute, instanţa urmând a pronunţa o nouă
hotărâre asupra acestora.
Art. 437: Calea de atac
(1)Hotărârea prevăzută la art. 436 poate fi atacată numai cu recurs la
instanţa ierarhic superioară.
(2)Când recunoaşterea pretenţiilor a fost făcută înaintea instanţei de apel,
hotărârea primei instanţe va fi anulată în măsura recunoaşterii,
dispunându-se admiterea, în mod corespunzător, a cererii. Dispoziţiile art.
436 alin. (2) rămân aplicabile.

5
 Achiesarea la hot. pronunțată Achiesarea la pretențiile reclamantului
Noțiune Act de dispoziției prin care partea care a pierdut procesul (în act de dispoziție al pârâtului prin care acesta renunță la mijloacele e care
primă instanță sau în apel) renunță la dreptul de a exercita calea legea i le pune la dispoziție pt a se apăra
de atac împotriva hot. respective ori, dacă a formulat deja calea
de atac, o retrage.
Cine Partea care a pierdut procesul: pârât sau reclamant Pârât
Termen În fața instanțelor de fond: prima instanță sau apel La pronunțarea hot. sau ulterior, chiar și după declararea căii de atac, prin
prezentarea părții sau a persoanei desemnate înaintea președintelui
instanței, atât timp cât dosarul nu a fost înaintat la instanța competentă, în
ambele cazuri făcându-se mențiune în Procesul verbal. semnat de
președinte și de grefier. După înaintea dosarului la instanța competentă,
declarația de renunțare se poate face în fața acestei instanțe, fie anterior
termenului de judecată, fie în ședință publică.
Forma • verbal în instanță; • verbal în instanță – se face proces-verbal;
• act autentic (la fel de puternică ca renunțarea la drept a • înscris autentic;
reclamantului);- mărturisire extrajudiciară mandat special
mandat special.
Feluri • totală și parțială. Achiesarea parțială privește numai o • totală și parțială
parte din soluțiile cuprinse în dispozitivul hotărârii. Atunci când pârâtul recunoaște în tot sau în parte pretențiile reclamantului,
• pură și simplă (necondiționată) sau condiționată. Spre instanța, la cererea reclamantului, va da o hotărâre în limitele
deosebire de achiesarea la pretențiile reclamantului, poate fi și recunoașterii. Dacă recunoașterea este parțială, va continua cu privire la
condiționată însă produce efecte numai dacă este acceptată în pretențiile rămase nerecunoscute. Se va da o a doua hotărâre sau se va
mod expres de cealaltă parte (trebuie să își manifeste acordul în disjunge și se va constitui un dosar separat (sunt admise ambele).
mod simetric fie prin înscris autentic, fie verbal în fața Recunoașterea totală a pretențiilor se poate face doar pe calea unei
președintelui) mărturisiri pure și simple. Mărturisirea calificată și complexă nu poate fi
• expresă sau tacită. Constituie achiesare tacită faptul că achiesare, deoarece, în ambele cazuri, pârâtul nu recunoaște pretențiile
partea care a pierdut procesul execută de bunăvoie hotărârea. reclamantului.
Nu poate fi însă considerată achiesare împrejurarea că partea nu • spontană sau provocată
se opune la executarea silită, deoarece ar fi pedepsită de legea Achiesarea spontană produce efecte în privința cheltuielilor de judecată.
penală. Nu este achiesare nici executarea unei hotărâri date cu Atunci când achiesarea intervine în fața primei instanțe și dacă pârâtul nu
executare provizoriei sau executarea sub amenințarea fusese pus în întârziere anterior pornirii procesului sau nu era de drept în
penalităților și nici lăsarea trecerii termenului (în acest caz este întârziere, el nu va fi obligat la plata cheltuielilor de judecată.
decădere). Importanța apare la art. 448 NCPC conform căruia hotărârile parțiale, date

6
 - s-a considerat achiesare și prezentarea unei părți în apelul în limita recunoașterii sunt executorii de drept.
făcut de cealaltă parte, afirmând că hot. este temeinică și
legală iar apoi, invocând un viciu de procedură cu
comunicarea, a introdus propriul apel împotriva hot. Instanța a
apreciat că poziția pârâtului de a veni în apelul reclamantului și
să susțină că hotărârea este temeinică și legală fără să
amintească că el are nemulțumiri proprii vizavi aceea hotărâre
pentru care face apel fără să facă atunci un apel, se consideră
de a fi un act destul de clar de achiesare la hotărârea
pronunțată
Act de Se ia act prin proces-verbal care se face când se prezintă Se pronunță o hotărâre (sentință în primă instanță; decizie în apel).
procedură partea care a pierdut procesul la pronunțare sau ulterior Dacă intervine în apel, hotărârea primei instanțe se desființează în
pronunțării dacă dosarul încă este la instanța care a pronunțat limitele recunoașterii, pentru că poate hotărârea primei instanțe nu era în
hotărârea. favoarea reclamantului, dar dacă pârâtul s-a decis să recunoască pretențiile
Dacă se trimite dosarul la instanța superioară, cerere de reclamantului în apel după ce a câștigat hotărârea primei instanțe, trebuie
achiesare se face la instanța care judecă apelul/recursul și sedesființată hotărârea
pronunță o decizie care se atacă cu calea de atac prevăzută de Se atacă doar cu recurs la instanța ierarhic superioară (art. 436 NCPC). De
lege pentru hotărârea respectivă data aceasta legea nu mai spune că hotărârea ICCJ ar fi definitivă. BRICIU
Dacă se dă o hotărâre judecătorească în calea de atac va spune că este logic. Logica este următoarea: nici nu avea de ce să spună așa
menționa în dispozitiv că respinge calea de atac ca ceva, pentru că nu se poate achiesa în recurs,iar ICCJ judecă doar recursuri.
inadmisibilă, pentru că ai renunțat la dreptul de exercitare a - se poate achiesa după trimiterea spre rejudecare la instanța de apel sau
acelei căi de atac, deci este un exercițiu fără drept prima instanță.
** pârâtul va putea invoca un viciu de consimțământ pt anularea
recunoașterii și lipsirea de fundament a hotărârii.
Efecte Renunțând la calea de atac prin faptul aderării la hotărârea • Se admite cererea reclamantului.
pronunțată, hotărârea judecătorească devine definitivă. • Dacă intervine în apel se anulează sentința, în limitele achiesării pentru
a se da loc pronunțării hotărârii pe baza achiesării.
• Un nou proces nu mai este posibil.
/!\ A nu confunda răspunsul la interogatoriu cu o achiesare! Este adevărat
că achiesarea poate decurge și din interogatoriu, dar o recunoaștere a
faptelor nu este o achiesare. Pentru a fi achiesare, pârâtul trebuie să spună
“recunosc că am primit, sunt de acord cu pronunțarea unei hotărâri în baza
achiesării mele”,

7
 2. Tranzacția
Tranzacția este două feluri:
- Extrajudiciară, preîntâmpină un litigiu;
- Judiciară, stinge un litigiu deja început;
Contractul de tranzacție este reglementat de art. 2267 C.civ.:
(1) Tranzacția este contractul prin care părțile previn sau sting un litigiu, inclusiv în
faza executării silite, prin concesii sau renunțări reciproce la drepturi ori prin transferul
unor drepturi de la una la cealaltă.
(2) Prin tranzacție se pot naște, modifica sau stinge raporturi juridice diferite de cele
ce fac obiectul litigiului dintre pârți.
Cu alte cuvinte sunt acele tranzacții care, tranzacționând asupra obiectului litigiului,
una dintre părți spune că este de acord cu faptul că cealaltă parte este proprietarul asupra
bunului litigios dacă îi dă în schimb un alt bun
Tranzacția se poate face prin renunțări la drepturi din interiorul procesului sau prin
transferul unor drepturi care nu fac obiectul procesului respectiv.
Condiția generală: tranzacția trebuie să vizeze drepturi de care părțile pot dispune.
Astfel încât nu pot face obiectul unei tranzacții:
- bunurile proprietate publică a statului (inalienabile);
- drepturile din materia filiației;
- actele de stare civilă;
- capacitatea persoanei.
Forma tranzacției judiciare este scrisă, ad probationem.
Procedura tranzacției. Poate interveni în tot cursul procesului, inclusiv în faza
executării silite. Părțile se pot prezenta la termen și să spună că au ajuns la soluția încheierii
unei tranzacții, dar părțile nu trebuie să aștepte neapărat termenul, ci se pot prezenta cu
soluția de tranzacționare chiar înainte de termen, adică atunci când sunt pregătite să
tranzacționeze, caz în care hotărârea se va da în camera de consiliu.
Dacă se prezintă la termenul de judecată, atunci când este complet colegial, nu trebuie
să fie toți judecătorii, este suficient să fie prezent unul singur (hotărârea se va da de toți,
dar atunci când se ia act de tranzacție nu se face o activitate de judecată, ci doar se ia
act de faptul că părțile sunt de acord cu încheierea tranzacției).
Se poate da și între termene, nu doar la termen, dar trebuie să fie toate părțile în fața
judecătorului ca să-și exprime consimțământul. Dacă tranzacția este într-un act autentic,
nu mai este nevoie de prezența lor.
Dacă judecătorul apreciază că părțile sunt de acord cu tranzacția și că obiectul este unul
tranzacțional și că nu se încalcă regulile de ordine publică, va pronunța o hotărâre de
expedient.
Hotărârea de expedient are o particularitate: (doar) dispozitivul ei este constituit din
tranzacția părților. Hotărârea înlocuiește dezlegarea dată de instanță cu dezlegarea dată de
părți. Instanța doar consemnează punctul de vedere al părților. Instanța analizează:
- consimțământul;
- dacă sunt drepturi de care părțile pot dispune;
- aspecte de nulități absolute;
- dacă sunt minori, puși sub interdicție, dispăruți, instanța poate să nu ia act de
tranzacție, dacă consideră că actul contravine intereselor părții.
Cam atât analizează. Procedura tranzacției este mai suplă.
Calea de atac este numai recursul care se poate promova numai pentru motive de
procedură. Cu toate acestea, tranzacția în sine este un contract, ceea ce înseamnă că acest
contract de tranzacție va putea fi atacat separat cu o acțiune în nulitate, anulare,

1
rezoluțiune, reziliere, simulație, acțiune revocatorie, toate acțiunile care pot viza un
contract, dar printr-o acțiune distinctă. Cu alte cuvinte, dacă este viciu de consimțământ nu
faci recurs, ci faci acțiune în anulare (art. 2278 C.civ.).
- Fiind o hotărâre fără drept de apel, hotărârea de expedient este executorie.
Dacă se admite o acțiune în rezoluțiune, o acțiune în anulare, în declararea simulației
sau revocatorie împotriva tranzacției, rămâne o hotărâre valabilă, dar nu are efecte
juridice substanțiale.
În ceea ce privește hotărârea de expedient s-a purtat o discuție referitoare la autoritatea
de lucru judecat a hotărârii de expedient. Unii dintre autori au spus că nu are autoritate de
lucru judecat, pentru că, în realitate, nu este vorba de o judecată a instanței, ci este vorba de o
decizie a părților. Cu toate acestea, aceeași autori spun că, dacă una dintre părți ar încerca să
reia procesul după ce s-a finalizat printr-o tranzacție, cealaltă parte va putea opune o excepție
la fel de energică ca autoritatea de lucru judecat și anume o excepție care s-ar numi exceptio
litis per transactionem finitae, adică pentru un lucru finalizat prin tranzacție, care ar avea un
regim similar autorității de lucru judecat, pentru că ambele provin din principiul
imutabilității litigiului (ce s-a decis odată printr-un litigiu nu se mai poate relua).
Desigur, decurge și din puterea convențiilor dintre părți care, sub rezerva normelor de
ordine publică au putere de lege, stă la baza acestei excepții, însă BRICIU zice că este mai
mult decât atât, pentru că ideea imutabilității litigiului face diferența dintre tranzacția
extrajudiciară (își trage puterea exclusiv din convenția părților) și tranzacția judiciară, de
aceea este o excepție de ordine publică.
Medierea. Tranzacția poate interveni ca urmare a efortului direct al părților, dar și ca
urmare a unei proceduri de medieri reglementată de L. 192/2006, care presupune aducerea în
fața unei terțe persoane a disputei dintre părți. Exista 3 posibilități:
- una dintre părți să nu vrea să medieze, să nu semneze contractul de mediere;
- ambele părți semnează contractul de mediere, dar nu găsesc nicio soluție;
- părțile semnează contractul de mediere și găsesc o soluție de comun acord făcând o
tranzacție.
Art. 61 din legea medierii prevede exact ipoteza în care conflictul dedus judecății este
adus în fața mediatorului și conform alin. (2): la încheierea procedurii de mediere,
mediatorul este obligat în toate cazurile să transmită instanței de judecată competente
acordul de mediere, dacă s-a ajuns la o înțelegere sau doar procesul-verbal în situațiile
prevăzute la art. 56 lit. b) și c) (celelalte 2 posibilități de mai sus).
Art. 63 prevede că în cazul în care litigiul a fost soluționat pe calea medierii, instanța,
la cererea părților, va pronunța o hotărâre de expedient. Alin. (2) prevede că odată cu
pronunțarea hotărârii, instanța dispune, la cererea părții interesate, restituirea taxei
judiciare de timbru plătite pentru investirea instanței, cu excepția cazului în care conflictul
soluționat pe calea medierii este legat de transferul vreunui drept de proprietate sau pentru
constituirea unui alt drept real.
CAPITOLUL IX – HOTĂRÂREA JUDECĂTOREASCĂ
I. DISPOZIȚII GENERALE
II. EFECTELE HOTĂRÂRII JUDECĂTOREȘTI
III. ÎNDREPTAREA, LĂMURIREA ȘI COMPLETAREA HOTĂRÂRII
IV. EXECUTAREA PROVIZORIE
V. CHELTUIELILE DE JUDECATĂ
SECȚIUNEA I – DISPOZIȚII GENERALE
1. Clasificarea hotărârilor

Art. 424: Denumirea hotărârilor

2
 (1)Hotărârea prin care cauza este soluţionată de prima instanţă sau prin care aceasta se
dezînvesteşte fără a soluţiona cauza se numeşte sentinţă.
(2)Hotărârea prin care judecătoria soluţionează căile de atac împotriva hotărârilor autorităţilor
administraţiei publice cu activitate jurisdicţională şi ale altor organe cu astfel de activitate, în
cazurile prevăzute de lege, se numeşte sentinţă.
(3)Hotărârea prin care instanţa se pronunţă asupra apelului, recursului şi recursului în
interesul legii, precum şi hotărârea pronunţată ca urmare a anulării în apel a hotărârii primei
instanţe şi reţinerii cauzei spre judecare ori ca urmare a rejudecării cauzei în fond după
casarea cu reţinere în recurs se numeşte decizie.
(4)Hotărârea prin care instanţa se pronunţă asupra contestaţiei în anulare sau asupra revizuirii
se numeşte, după caz, sentinţă sau decizie.
(5)Toate celelalte hotărâri date de instanţă se numesc încheieri, dacă legea nu prevede altfel.

Hotărârea este actul final al judecății.

După nivelul a. sentințe: acele hotărâri judecătorești prin care se judecă

judecății: procesul în primă instanță, fie că soluționează fondul, fie că rezolvă o
excepție peremptorie.
b. decizii: acele hotărâri prin care se finalizează procesul în
căile de atac (apel, recurs, contestație în anulare, revizuire).
c. încheieri: acele hotărâri adoptate în cursul unei proceduri,
la fiecare termen. Atunci când se adoptă o încheiere, toate aspectele
referitoare la deliberare și pronunțare sunt aplicabile și în cazul ei.

După posibilitatea •
nedefinitive: pot fi atacate cu apel sau recurs
atacării •
definitive sun cele care nu pot fi atacate cu apel și nici cu
recurs
Art. 634. Sunt hotărâri definitive:
1.hotărârile care nu sunt supuse apelului şi nici recursului;
2.hotărârile date în primă instanţă, fără drept de apel, neatacate cu recurs;
3.hotărârile date în primă instanţă, care nu au fost atacate cu apel;
4.hotărârile date în apel, fără drept de recurs, precum şi cele neatacate cu
recurs;
5.hotărârile date în recurs, chiar dacă prin acestea s-a soluţionat fondul
pricinii;
6.orice alte hotărâri care, potrivit legii, nu mai pot fi atacate cu recurs.
(2)Hotărârile prevăzute la alin. (1) devin definitive la data expirării
termenului de exercitare a apelului ori recursului sau, după caz, la data
pronunţării.
Esențial pentru hotărârile definitive este să nu mai existe drept de
recurs asupra lor.
După cum pot fi puse • executorii
sau nu în executare • neexecutorii
Art. 633: Hotărârile executorii
Sunt hotărâri executorii:
1.hotărârile date în apel, dacă prin lege nu se prevede altfel; Există
hotărâri date în apel pentru care legea spune că totuși nu sunt
executorii (e.g. desființarea unei construcții: legea prevede că o astfel
de hotărâre nu se poate executa decât când rămâne definitive.).

3
 2.hotărârile date în primă instanţă, fără drept de apel, ori cele în
legătură cu care părţile au convenit să exercite direct recursul,
potrivit art. 459 alin. (2).
Hotărârile date în apel sunt executorii, indiferent dacă sunt susceptibile de
recurs iar hot. pronunțată în apel care nu poate fi atacată cu recurs este și
definitivă.
- executarea hotărârilor nedefinitive din apel se face pe riscul
creditorului
Hotărârile primei instanțe sunt executorii și în cazul în care nu sunt
definitive în baza unei prevederi legale exprese, după cum pot fi puse în
executare hotărârile primei instanțe care sunt executorii de drept, cf art
448 precum și cele pt care s-a încuviințat executarea provizorie.
Dacă o hotărâre este dată în primă instanță și se atacă doar cu recurs
ce e? Executorie!
Dacă e dată în apel și nu s-a exercitat recursul? Este definitivă.
Dar o hotărâre de primă instanță susceptibilă de apel, dar
neapelată în termen? Este executorie și definitivă! Este
definitivă, pentru că nu am apel și recurs nu fac omisso medio.
După conținut • integrale: rezolvă în întregime procesul, dezînvestind instanța de
întregul dosar.
• parțiale: hotărârea care se dă când pârâtul recunoaște doar o
parte din pretențiile reclamantului, caz în care, instanța admite
acțiunea reclamantului în limitele achiesării. Hotărârea parțială
este executorie de drept.

După condamnare •cu o singură condamnare – pârâtul este obligat la efectuarea

unei prestații determinate
• cu condamnare alternativă – cuprinde condamnarea principală
(ex. predarea unui bun) și condamnarea subsidiară în măsura în
care nu este posibilă condamnarea princilă (plata unei sume de
bani).
După acțiunea în timp • nelimitate în timp: hotărâri propriu-zise, care rezolvă fondul și au
o acțiune, de regulă, nelimitată în timp.
a. provizorii: hotărâri cu caracter temporar și prin care se iau
măsuri vremelnice în cursul procesului. Exemple:
- acțiunea posesorie. Are valoarea până când se decide asupra
proprietății, ea vizează numai posesia însă, la final există acțiunea
petitorie care are autoritate de lucru judecat și chiar dacă ai câștigat
posesia, dacă petitoriu zice că celălalt este proprietar, ai pierdut și posesia;
- ordonanța președințială, prin care se adoptă niște măsuri până la
soluționarea fondului;
- hotărârea prin care se adoptă masurile asiguratorii. Durează până
când se soluționează pretenția pe fond, după care masurile se ridicau sau
deveneau masuri de executare;
- hotărârea prin care s-a stabilit locuința minorului.

2. Redactarea hotărârii judecătorești

Forma hotărârii. Hotărârea judecătorească are 3 părți:
a. partea introductivă (practicaua hotărârii);

4
 b. considerente (cea mai consistentă);
c. dispozitivul (cea mai concisă și cea care se execută).
2.1. Partea introductivă
Partea introductivă cuprinde mențiunile pe care le cuprinde orice încheiere
judecătorească, motiv pentru care codul nu mai menționează ceea ce cuprinde și face direct
trimitere la art. 233 care menționează cuprinsul încheierilor judecătorești. Totuși, acest
articol trebuie aplicat în mod corespunzător: numai acele mențiuni care se potrivesc cu partea
introductivă (e.g. semnătura judecătorilor nu va apărea în partea introductivă, ci la sfârșit.
Soluția nu va apărea în partea introductivă, ci în dispozitiv).
Practicaua cuprinde identificarea instanței, identificarea părților, obiectul pricinii,
dacă părțile au fost prezente sau nu, dacă a participat sau nu procurorul, ce au spus
părțile.
Această parte este importantă, din cauza faptului că menționează numele judecătorilor,
adică compunerea completului. În cazul în care mențiunile privind compunerea
completului nu concordă cu semnăturile de pe minută, este caz de nulitate, pentru că se
ajunge la concluzia că hotărârea a fost decisă (în deliberare) de alți judecători decât cei
care au luat act de dezbateri.
Mai mult, în cazurile în care participarea procurorului este obligatorie, iar în
practicaua hotărârii nu scrie că acesta a participat, hotărârea va fi nulă.
Tot această parte reflectă dacă părțile au fost prezente sau nu. Mențiune care face
dovada până la înscrierea în fals (pentru că hotărârea judecătorească este act autentic). Partea
nu va putea pretinde doar prin exercitarea căii de atac că nu și-ar fi exprimat o anume poziție
procesuală (ex. a renunțat la judecată) ci va trebui să se înscrie în fals.
În cazul în care pronunțarea hotărârii a fost amânată (art. 396 NCPC), pentru ședința
de dezbateri, se face o încheiere redactată la termenul la care au avut loc dezbaterile, numită
încheiere de dezbateri. Încheierea de dezbateri face corp comun cu hotărârea, astfel încât
orice nulitate a încheierii de dezbateri va atrage implicit și nulitatea hotărârii. Mai mult,
când se va comunica hotărârea, va trebui comunicată și încheierea de dezbateri. Încheierea
de dezbateri este de fapt introducerea hotărârii.
2.2. Considerentele

Considerentele ocupă cel mai mare spațiu din hotărâre, deoarece cuprind pe lângă
obiectul pricinii și susținerile pe scurt ale părților:
- expunerea situației de fapt pe care o face instanța (în baza probatoriului administrat);
- motivele de drept și de fapt pentru care a dat o anumită soluție;
- motivele pentru care nu a primit apărările părții care a pierdut procesul.
Ar trebui reținute următoarele aspecte:
1) Considerentele reprezintă o garanție împotriva arbitrariului, pentru că fără
considerente nu poți înțelege de ce judecătorul a ajuns la o anumită soluție în dispozitiv.
2) Dacă lipsește, hotărârea se casează. La fel dacă este insuficientă sau
neclară/contradictorie (ambele apărări par bune/rele).
3) Considerentele trebuie să răspundă atât la problematica pentru care instanța a
adoptat o soluție, dar și de ce nu a primit apărările părții care a pierdut. Astfel,
considerentul trebuie să aibă o contradictorialitate. În cazul în care motivările nu se
regăsesc, se poate considera că motivarea este incompletă, ceea ce atrage nulitatea
hotărârii. Astfel, motivarea incompletă este cea care nu precizează de ce anume instanța nu a
luat în considerare anumite argumente prezentate de către partea care a pierdut procesul.
Mai mult, tot motivare incompletă este și cea care are formulări generale, de genul
„din probele administrate rezultă că pretențiile reclamantului sunt întemeiate”,. O formulare
generală este asimilată inexistenței.

5
 4) Motivarea cu considerente contradictorii este nulă.
5) Un alt viciu al considerentelor este contradicția dintre considerente și
dispozitiv.
Considerentele contradictorii cu dispozitivul conduc la nulitate.
6) În ciuda faptului că considerentele trebuie să fie complete, nu este
neapărat nevoie că ele să fie stufoase.
7) Considerentele trebuie să fie clare și de înțeles chiar și de un nespecialist .
8) Se consideră că nu este nevoie ca judecătorul să răspundă chiar la tot. El
poate grupa argumentele și să răspundă cu un singur dispozitiv.
9) Pot fi și motivații implicite. Mă pronunț pe ea, dar nu o motivez, deoarece
reiese din altă motivație. De exemplu, resping cererea principală și zic de ce, iar cererea
accesorie nu o mai motivez. Dispunerea nu poate fi implicită! Doar motivarea ar putea.
2.3. Dispozitivul
Dispozitivul cuprinde soluția, care trebuie să concorde în totalitate cu minuta. În
plus față de minută, în dispozitiv se trec și datele de identificare ale părților.
Neconcordanța dintre dispozitiv și minută nu se sancționează cu nulitatea, ci cu
refacerea dispozitivului în conformitate cu minuta.
Însă neconcordanța dintre dispozitiv și considerente echivalează cu o nemotivare a
soluției, deoarece, câtă vreme soluția nu –și găsește sprijin și explicație în considerente,
nu se poate ști care au fost argumentele în adoptarea aesteia, astfel încât, practic este
nemotivată.
În dispozitiv se va arata soluția dată tuturor cererilor deduse judecății. Cu alte cuvinte,
lăsarea cererilor nesoluționate este un viciu al dispozitivului, iar acest viciu se numește minus
petita (mai puțin decât s-a cerut). Acest viciu poate fi înlăturat, dar nu prin căile de atac, ci
printr-o cerere de completare a hotărârii. Dispozitivul ar putea cuprinde în mod greșit și
cereri pe care părțile nu le-au făcut, caz un care ne afla într-un caz de plus petita, iar în acest
caz hotărârea va fi desființată.
Deși este vorba numai de cereri, în dispozitiv poate fi regăsită și soluția cu privire la
o excepție procesuală de fond, de principiu, dacă aceasta a fost unită cu judecarea
fondului, caz în care nu se pronunța asupra ei prin încheiere, ci odată cu fondul.
Pe lângă mențiunea legată de soluție, se mai regăsesc câteva mențiuni:
a. dacă hotărârea este sau nu executorie. Are rol de informare, deoarece
executorialitatea, de cele mai multe ori, este dată de către lege. Nemenționarea nu atrage
nulitatea.
+ trebuie să cuprindă mențiunile necesare pt ca hotărârea să fie pusă în executare.
Instanța poate să acorde și termen de grație debitorului.
b. dacă hotărârea este supusa vreunei cai de atac sau dacă este definitivă.
Are caracter de informare pentru părți, pentru că nu judecătorul dă calea de atac..
c. Nu se anulează hotărârea dacă nu se prevede calea de atac, iar
dacă este indicată o cale greșită, partea trebuie să exercite calea legală. Dacă merge pe
calea greșită, i se respinge cererea ca inadmisibilă, dar este repus în termen pentru cea
corectă. De la momentul comunicării hotărârii partea poate să declare apel, în urma lămuririi
date în hotărâre.
Art. 457 2. Menţiunea inexactă din cuprinsul hotărârii cu privire la calea de atac deschisă
contra acesteia nu are niciun efect asupra dreptului de a exercita calea de atac prevăzută
de lege. Indicarea în mod greşit de către instanţă a termenului pentru exercitarea căii de
atac constituie cauza de repunere în termen din oficiu a căii de atac exercitate cu
respectarea indicaţiei greşite a instanţei.
(3)Dacă instanţa respinge ca inadmisibilă calea de atac neprevăzută de lege, exercitată de
partea interesată în considerarea menţiunii inexacte din cuprinsul hotărârii cu privire

6
la calea de atac, hotărârea pronunţată de instanţa de control judiciar va fi comunicată,
din oficiu, tuturor părţilor care au luat parte la judecata în care s-a pronunţat
hotărârea atacată. De la data comunicării începe să curgă, dacă este cazul, termenul pentru
exercitarea căii de atac prevăzute de lege.
(4)Atunci când instanţa dispune recalificarea căii de atac, de la data pronunţării
încheierii, pentru părţile prezente, sau de la data comunicării încheierii, pentru părţile
care au lipsit, va curge un nou termen pentru declararea sau, după caz, motivarea căii
de atac prevăzute de lege.

Acest principiu nu se aplică atunci când partea face calea de atac neprevăzută de
lege și neprevăzută nici în hotărâre, adică are ea o bănuială că ceea ce scrie în hotărâre
este greșit, dar în realitate este corect. Ea își asumă riscul.
d. Tot în dispozitiv trebuie menționată data pronunțării, care trebuie să fie
conformă cu data din minută.
e. Mențiunea că s-a pronunțat în ședință publica sau în altă modalitate
prevăzută de lege. Nepronunțarea în ședință publică este motiv de nulitate
necondiționată potrivit art. 176 NCPC. Dacă instanța amână pronunțarea, adică dacă nu dă
hotărârea în ziua în care au avut loc dezbaterile, va putea să nu mai fie pronunțată în ședință
publică, ci să fie pusă la dispoziția părților prin intermediul grefei (art. 396). Însă, lipsa
oricărei mențiuni atrage nulitatea hotărârii.
f. Hotărârea trebuie să cuprindă și semnăturile membrilor completului, și
semnătura grefierului..
g. Mai există o ultimă mențiune: pentru hotărârea supusă apelului sau
recursului, se prevede în dispozitivul hotărârii și locul unde se depune cererea de apel
sau cererea de recurs, adică instanța care a pronunțat hotărârea. Dacă tribunalul a
pronunțat hotărârea, un recurs sau un apel se va depune la tribunal.
- sancțiunea nulității dacă cererea de apel sau de recurs este depusă la altă instanță decât
cea care a pronunțat hotărârea
3. Reguli comune
3.1. Termenul de redactare
Potrivit art. 426 alin. (5) NCPC hotărârile se redactează în 30 de zile de la
pronunțare dacă legea nu prevede un alt termen (precum cele de la art. 999 din materia
ordonanței președințiale care prevăd alt termen de redactare: 48h).
Tot în același termen de 30 de zile trebuie să fie redactate și opiniile separate (dacă
există) și opiniile concurente.
În cazul în care unul dintre judecători sau asistenţi judiciari a rămas în minoritate la deliberare, el îşi va
redacta opinia separată, care va cuprinde expunerea considerentelor, soluţia pe care a propus-o şi semnătura
acestuia. De asemenea, judecătorul care este de acord cu soluţia, dar pentru considerente diferite, va redacta
separat opinia concurentă.
Cu toate acestea, nici opinia separată, nici opinia concurenta nu slăbesc cu nimic forța
unei hotărâri, tot obligatorie este.
- dacă nu se respectă termenul nu există nicio sancțiune asupra actului procesual.
Pentru acest motiv judecătorii consideră acest termen ca unul de recomandare (însă din textul
de lege reiese clar că este unul obligatoriu), întrucât nu intervine sancțiunea nulității.
Posibile sancțiuni: condamnare la CEDO + acțiuni disciplinare.
Se poate amână de două ori, adică maximum 90 de zile.
3.2. Semnarea hotărârii
Hotărârea este semnată de judecători, de asistenții judiciari (în litigiile de muncă), de
magistrații-asistenți de la ICCJ și de grefieri (art. 426 alin. (3) NCPC), spre deosebire de
minută care nu se semnează de grefier ci doar de cei care participă la deliberare, adică
judecătorii.

7
 În cazul în care un membru al completului se află în imposibilitate de a semna
hotărârea, semnează pentru el președintele completului (ceea ce înseamnă că trebuie să
fie un complet colegial).
Dacă este un complet unic și judecătorul nu poate să semneze pentru el va semna
președintele instanței. Deși avem nulitate expresă pentru nesemnarea minutei, pentru
hotărâre avem o larghețe mare.
În cazul grefierului semnează grefierul-șef în măsura în care grefierul de ședință se află
într-o imposibilitate de a semna. Pot apărea multe întrebări, dar ele sunt antice și clasice. Așa
a fost procedura sute de ani.
În trecut se considera că doar dispozitivul intra în autoritate de lucru judecat, dar
acum și considerentele intră (deci ALJ = considerente + dispozitiv).
/!\ Toate aceste persoane semnează menționând și motivul imposibilității (poate fi
vorba de un concediu, de o spitalizare).
Președintele completului stabilește și judecătorul care redactează hotărârea..
Referitor la numărul de exemplare originale, acestea sunt 2 (art. 426 alin. (6)
NCPC): unul se pune în dosar, iar altul în mapa instanței, ceea ce se comunică părților sunt
copii.
4. Comunicarea hotărârii
Art. 427 NCPC. Intervine din oficiu și se comunică tuturor părților,
intervenienților care au fost acceptați în proces, și chemaților în garanție dacă s-a admis
cererea în acest sens sau altor terți participanți care au fost primit în proces. Intervenientului
căruia i s-a respins cererea de intervenție principală nu i se comunică hotărârea, ci încheierea
de respingere ca inadmisibilă a cererii de intervenție și el o poate ataca cu fondul (art. 64
alin. (3)).
În realitate, în anumite cazuri hotărârile pot fi comunicate și altor persoane decât
cele implicate în cauză:
a. art. 427 alin. (2) vorbește de faptul că în cazul în care s-a dispus o înscriere în
cartea funciară sau în alte registre publice, hotărârea se va comunica din oficiu și instituției
sau autorității care tine acele registre..
b. Art. 198 C.civ.: hotărârea prin care se constată nulitatea unei persoane juridice
se comunică din oficiu pentru a fi notată în registrele publice în care persoana juridică a
fost înregistrată sau, după caz, menționată (adică ONRC sau registrul asociațiilor și
fundațiilor).
c. Art. 427 alin. (3) spune că anularea, în tot sau în parte, a unui act notarial
se comunică și notarului care a făcut actul fie direct, fie prin intermediul camerei notarilor
publici în circumscripția căreia funcționează notarul public instrumentator, deși notarul nu a
fost parte.
d. Art. 427 alin. (4): hotărârile prin care instanța se pronunță în legătură cu
prevederi cuprinse în TFUE și în alte acte juridice ale UE se comunică, din oficiu, chiar dacă
nu sunt definitive, și autorității sau instituției naționale cu atribuții de reglementare în
materie.
e. Art. 928 alin. (4) NCPC: în procedura divorțului, instanța la care hotărârea de
divorț a rămas definitivă o va trimite, din oficiu, serviciului public comunitar local de
evidență a persoanelor unde a fost încheiată căsătoria (pentru a opera în registrul respectiv
modificarea), Registrului național al regimurilor matrimoniale și, dacă unul dintre soți este
profesionist, și registrului comerțului.
f. Prevederi similare mai găsim în ceea ce privește procedura de punere sub
interdicție (unde se comunică hotărârea unor autorități cu atribuții în domeniu, art. 941),
precum și în cazul hotărârii de declarare a morții, art. 947.

8
 În prezent NCPC prevede comunicarea indiferent dacă hotărârea este supusă sau nu
căilor de atac (se comunică și hotărârile care nu mai pot fi atacate, ideea fiind că nu
trebuie să se comunice numai când este de făcut cale de atac, ci trebuie ca părțile să vadă
motivarea în orice caz, pentru a ști de ce s-a dat o anumita soluție. Este o extindere a
principiului contradictorialității).
SECȚIUNEA II – EFECTELE HOTĂRÂRII JUDECĂTOREȘTI
1. Dezînvestirea instanței
Art. 429 NCPC. Instanța nu mai are atributul de a decide în cauza respectivă. Așadar,
judecătorul nu mai poate reveni asupra soluției pe care a dat-o, chiar dacă poate o
regretă. Eventuala eroare va fi îndreptată prin intermediul căilor de atac.
Atunci când judecătorul nu se pronunță asupra unor cereri, lui i se va putea solicita să
completeze hotărârea cu privire la soluția relativă asupra cererilor la care nu s-a pronunțat
2. Forța de înscris autentic a hotărârii
Art. 434 NCPC. Acest lucru este important, pentru că:
a. Atunci când există o hotărâre care ține loc de contract de vânzare, iar
promitentul-vânzător nu își respectă obligația de a încheia contractul, instanța poate suplini
consimțământul său printr-o hotărâre care să țină loc de act de vânzare. Dacă pentru
acel act de vânzare, legea prevede o formă autentică, hotărârea judecătorească care suplinește
consimțământul îndărătnicului promitent-vânzător va fi suficientă, pentru că este act autentic
(cumpărătorul nu trebuie să se mai ducă la notar).
b. Atunci când se încheiere o tranziție judiciară care presupune transferul unor
drepturi, iar pentru transferul acelor drepturi legea prevede forma autentică ad validitatem, nu
mai este necesar ca părțile să meargă la notar, pentru că judecătorul, consfințind tranzacția și
introducând-o chiar în corpul hotărârii, forma autentică a fost complinită.
Mențiunile pe care judecătorul le face în hotărâre cu privire la prezența părților
în fața sa, cu privire la ce a spus fiecare sau n-au spus, ori la ce s-a întâmplat în ședința
de judecată fac dovada până la înscrierea în fals (ele sunt mențiuni dintr-un act autentic și
care sunt percepute prin propriile simțuri ale judecătorului).
Chiar dacă hotărârea va fi anulată pentru necompetența judecătorului (mai puțin în
ipoteza în care el nu ar fi deloc judecător), nulitatea afectează actul procesual, dar nu
afectează constatările făcute personal. Toate mențiunile rămân perfect valabile în baza
dispozițiilor de la nulitate (care spun că efectele secundare, altele decât cele pentru care a
fost făcut actul juridic, cele precum declarațiile părților, rămân valabile).
3. Executorialitatea hotărârii
Art. 433 NCPC. Hotărârile sunt date pentru a fi aplicate. Aplicarea are două forme: de
bunăvoie sau cu forța (dacă cel are a pierdut nu dorește să execute de bunăvoie).
Acesta este un efect general, însă nu toate hotărârile au acest efect:
- acțiunile în constatare nu au putere executorie în ceea ce privește capătul principal
de cerere. În schimb, în ceea ce privește capetele secundare, acelea ar putea să aibă putere
executorie: cheltuielile de judecată;
- hotărârea prin care se respinge pretenția reclamantului și nu se acordă nici
cheltuieli de judecată, instanța nu a obligat la nimic pe nimeni, deci nimeni nu are ce executa.
Din acest punct de vedere hotărârile se încadrează în următoarele categorii:
a. hotărâri de primă instanța care sunt supuse apelului. Ca regulă, nu sunt
executorii, pentru că termenul de apel și apoi întreaga perioada necesară soluționării apelului
suspendă de drept executarea hotărârii. Și aici există niște excepții (hotărâri atacate cu
apel care totuși pot fi executate). Este vorba de executarea vremelnică/provizorie (sunt
executate hotărârile, dar executarea poate fi întoarsă în apel). Ea intervine în situații precum
pensiile, salariul, despăgubiri pentru vătămare corporală gravă, măsurile asiguratorii

9
(dacă s-a dispus sechestru, spre exemplu, chiar dacă se face apel, încheierea se execută până
se face apelul).
- de asemenea au valoare executorie ordonanțele, încheierile declarate de lege
executorii, titlurile executori europene în materia dreptului UE
b. hotărârile executorii. Sunt cele pronunțate de instanța de apel (când deja
hotărârea este una validată de instanța de apel sau o hotărâre pronunțată de instanța de apel
după două judecați în fond) sau cele din prima instanță pentru care legea nu mai prevede
calea de atac a apelului (încheieri de suspendare, cheltuielile de judecată).
În privința hotărârilor date în apel, ele sunt executorii, dar nu sunt definitive, ceea ce
înseamnă că mai poate interveni recursul (executarea se va face pe riscul creditorului întrucât
dacă se va admite apelul și hotărârea se va desființa, el va trebui să restituție ceea ce a
executat și să plătească și cheltuielile debitorului).
c. hotărârile definitive sunt executorii, însă sunt unele hotărâri care nu
dobândesc putere executorie decât atunci când devin definitive: cele în materie de
desființare de construcții, de plantații (pentru că executarea este ireversibilă) sau cele
privind radierea din cartea funciară, pentru că de înscrierea în carte depinde și
existența dreptului.
Executorialitatea hotărârii are și ea o durată. Există un termen de prescripție al
dreptului de a cere executarea silită care este diferit de termenul de prescripție pentru
introducerea acțiunii (chiar dacă partea a obținut o hotărâre judecătorească favorabilă, ea nu
poate să o execute decât într-un anumit timp de prescripție al executării).
Depășirea acestui termen nu afectează celelalte atribute ale hotărârii (forța de act
autentic, obligativitatea sau autoritatea de lucru judecat (chiar dacă și-a pierdut puterea
executorie hotărârea rămâne act autentic, are autoritate, numai că nu mai poate fi
executată). Aceasta sub rezerva invocării excepției în termen (pentru că este o excepție de
ordine privată). De asemenea, conform art. 707 alin. (2) teza finală, hotărârea rămâne fără
autoritate de lucru judecat negativă, creditorul putând cere din nou un titlu executoriu (dacă
nu s-a prescris dreptul la acțiune) folosindu-se de efectul pozitiv.
4. Obligativitatea și opozabilitatea hotărârii judecătorești
Art. 435 NCPC. Obligativitatea are legătură directă cu relativitatea efectelor hotărârii
(hot. jud se bucură de o dublă relativitate: a efectelor obligatorii și a autorității de lucru
judecat). Este un efect ce se aplică numai părților din proces. Aceasta înseamnă că o parte
care a fost implicată într-o procedură este obligată să respecte acea procedură de bunăvoie,
iar dacă nu o va respecta, va interveni puterea executorie prin forța coercitivă a statului.
Opozabilitatea se referă la un efect pe care hotărârea nu îl produce pentru părți, ci față
de terți. Față de terți hotărârea nu este obligatorie, pentru că pentru ei hotărârea nu este res
inter alios acta, ci ea este numai opozabilă. Asta înseamnă că terții nu pot să ignore situația
juridică stabilită printr-o hotărâre judecătorească, dar pot să o combată prin mijloace
de probă contrare și să ajungă, prin pronunțarea unei alte soluții, la o situație juridică
diferită. Nu produce efecte obligatorii sau executorii.
Exemplu 1: există o hotărâre prin care se constată că X a uzucapat o proprietate, procedură în care s-a
judecat cu Y. Pe teren se confruntă cu Z care va spune că el nu a fost în procedura de uzucapiune și spune că X
s-a judecat cu Y, nu cu el. Dacă Z aduce un titlu pentru a susține că este proprietar sau probe zicând că posesia
lui X nu a fost utilă sau că nu a avut durata prevăzută de lege, el va putea să câștige. Dacă Z își limitează
susținerea doar la ideea că nu a fost parte în procesul respectiv și că poate ignora complet hotărârea, nefăcând
nicio probă în susținerea propriilor sale drepturi, el va pierde. Dacă Z nu a făcut nicio probă contrară, chiar dacă
hotărârea dintre X și Y nu este executorie, judecătorul poate pronunța o hotărâre între X și Z pe baza
opozabilității celei dintâi).

Terții sunt îndreptățiți să înlăture opozabilitatea și atunci când nu au fost respectate formalitățile de
publicitate a hot. (atunci când hotărârea este supusă acestora) sau în prezența unei situații de fraudă care l-ar
putea afecta pe un terț.s

10
 Noțiunea de „părți” se referă la reclamant, pârât, intervenient și alții care au
intervenit. Tot aici vom include și succesorii universali sau cu titlu universal, precum și
succesorii cu titlu particular ai părților (art. 39 NCPC spune că subdobânditorii trebuie să
intervină în proces, iar dacă nu intervin, hotărârea va produce efecte și în ceea ce îi privește,
mai puțin în situația în care au dobândit cu bună-credință și nu pot fi evinși. Astfel, din
punctul de vedere al dreptului civil subdobânditorii sunt avânzi-cauză, însă din punctul de
vedere al procesului civil ei sunt părți, astfel încât li se aplică obligativitatea).
- creditorii ipotecari și gajisti sunt asimilați succesorilor cu titlu particular iar creditorii
chirografari sunt asimilați succesorilor universali, în sensul că lor li se opun toate actele
încheiate de autorul lor, indiferent dacă au fost anterioare sau ulterioare nașterii creanței lor.
Tuturor acestora (terți aparenți) li se aplică obligativitatea.
Terții desăvârșiți nu pot ignora hotărârea dacă nu fac proba contrară.
Obligativitatea hotărârii este pentru părți, opozabilitatea (permite proba contrară)
este pentru terți.
5. AUTORITATEA DE LUCRU JUDECAT

Art. 430-432 NCPC. Nu mai este o prezumție irefragabilă de adevăr. Presupune o

imposibilitate de reluare a litigiului după ce el a fost dezlegat în mod definitiv.
5.1. Domeniul autorității de lucru judecat
Autoritatea de lucru judecat se aplică numai procedurilor cu caracter contencios.
1) Poate o hotărâre provizorie să aibă efecte asupra unei cereri tot
provizorii?
DA, dar autoritatea de lucru judecat este una relativă, în sensul că ea joacă numai în
măsura în care a doua cerere provizorie este întemeiată pe aceleași temeiuri ca prima și
dacă nu s-au schimbat temeiurile ce au stat la baza pronunțării celei dintâi.

430: Autoritatea de lucru judecat

(1)Hotărârea judecătorească ce soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului sau
statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunţare,
autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată.
(2)Autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta
se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă.
(3)Hotărârea judecătorească prin care se ia o măsură provizorie nu are autoritate de lucru
judecat asupra fondului.
(4)Când hotărârea este supusă apelului sau recursului, autoritatea de lucru judecat este
provizorie.
(5)Hotărârea atacată cu contestaţia în anulare sau revizuire îşi păstrează autoritatea de lucru
judecat până ce va fi înlocuită cu o altă hotărâre.

Autoritatea de lucru judecat privește și considerentele nu doar dispozitivul:

- distincție între:
considerente decisive acele motive care constituie - au autoritate de lucru
sau necesare temeiul hotărârii judecat
considerente cele care ar putea lipsi - nu au autoritate de lucru
indiferente sau judecat
suprabundente
considerente decizorii cele care conțin o soluție asupra - au doar cele prin care se
unei chestiuni litigioase supuse rezolvă chestiuni litigioase
procesului pe care se sprijină soluția în
dispozitiv. Ex. invocarea

11
 nulității pe cale de apărare va
fi rezolvată în considerente

Nu se are în vedere situația unei redactări defectuoase a hotărârii, când rezolvarea de

fond este așezată în motivare. În asemenea caz, nu se poate recunoaște autoritate de
lucru judecat considerentelor, deoarece s-ar eluda interdicția art. 429 cf căreia, după
pronunțare nici un judecător nu mai poate reveni asupra părerii sale.
Efectul de autoritate de lucru judecat se aplică și cu privire la hotărârile date pe
baza unor excepții : dacă o cerere a fost respinsă ca fiind prescrisă, dacă a fost
constatată ca inadmisibilă o cerere în constatare pentru nerespectarea principiului
subsidiarității (dar numai sub acest aspect)
- nu există autoritate de lucru judecat când cererea a fost respinsă pe baza unui aspect
formal precum neplata taxei de timbru, nesemnarea cererii, neîndeplinirea unei
proceduri prealabile.
Efectul autorității de lucru judecat este atașat hotărârii indiferent de calitatea
acesteia. Dacă o instanță constată că s-a săvârșit o greșeală într-o hotărâre
anterioară nu doar că nu poate să o îndrepte, dar trebuie să se conformeze.

5.2. Momentul în care intervine autoritatea de lucru judecat

Autoritatea de lucru judecat intervine la data pronunțării, dar ea nu devine definitivă

decât în momentul în care hotărârea se definitivează. Între data pronunțării și data rămânerii
definitive a hotărârii există o autoritatea de lucru judecat provizorie (care nu este apărată prin
excepția autorității de lucru judecat, ci este apărată prin litispendență sau, dacă deja a ajuns
în recurs, prin suspendarea celui de-al doilea litigiu).

5.3. Legătura dintre procedurile penale și procedura civilă

Art. 28 CPP. Hotărârea penală de achitare sau de încetare a procesului penal nu

are autoritatea de lucru judecat asupra cererii civile în ceea ce privește existența
prejudiciului și a vinovăției.
În schimb, hotărârea penală are autoritatea de lucru judecat asupra celei civile în
privința existenței faptei și a persoanei care a săvârșit-o.
Hotărârea civilă nu are autoritatea de lucru judecat asupra celei penale în ceea ce
privește existența faptei, a autorului și asupra vinovăției (nici cea penală nu are asupra celei
civile aici).
În unele hotărâri, civilul are autoritate asupra penalului: în materie de filiație, dacă
problema filiației contează în ceea ce privește infracțiunea (persoana vătămată și inculpatul
sunt rude, lucru stabilit printr-o hotărâre civilă), vor fi consecințe cu privire la pedeapsă.
Mai mult, art. 440 C.civ.3 spune că nici nu se judecă procesul penal până nu se clarifică
problema filiației, aceasta fiind o chestiune ce generează caracterul penal sau care are
relevanță în ceea ce privește sancțiunea penală (aici civilul tine în loc penalul).

3
Art. 440 Efectele stabilirii filiației asupra unui proces penal
În cazul infracțiunilor a căror calificare presupune existenta unui raport de filiație care nu este legal stabilit,
hotărârea penală nu poate fi pronunțată înainte de rămânerea definitivă a hotărârii civile privitoare la raportul de
filiație.

12
 5.4. Efectele autorității de lucru judecat
5.4.1. Efectul pozitiv
Art. 431 alin. (2) NCPC. Înseamnă valorificarea unei chestiuni juridice rezolvate într-
un alt dosar în care chestiunea respectivă reprezintă doar o componentă a litigiului. Un litigiu
soluționat definitiv este incorporat într-un alt litigiu care începe ulterior, primul litigiu
reprezentând doar o piesă din al doilea.
Exemplu 1: se face o acțiune în revendicare în care X este declarat proprietar al unui
imobil. După care se face altă acțiune prin care X împreună cu alte persoane partajează niște
bunuri, printre care și acest imobil. În acest al doilea proces instanța trebuie să verifice dacă
bunurile pretins existente în masa succesorală aparțin sau nu părților. În cazul acesta există o
autoritatea de lucru judecat, pentru că printr-o hotărâre anterioara s-a stabilit că imobilul
aparține într-adevăr lui X, prin urmare instanța poate trece la partaj.
Aceasta înseamnă autoritate de lucru judecat în sens pozitiv, adică valorificarea
rezultatelor unui proces într-un alt proces unde se pune în discuție aceeași chestiune
litigioasă, dar împreună cu alte chestiuni.
În aceste cazuri nu se ridică nicio excepție, ci se invocă autoritatea de lucru judecat ca o
apărare. Pârâtul spune că are titlu de proprietate, dovada acestui fapt regăsind-se chiar într-o
hotărâre judecătorească. Pârâtul nu face decât să vină cu probe, proba lui fiind hotărârea
judecătorească care este purtătoare de autoritate de lucru judecat și începe litigiul cu o astfel
de probă. El aduce această probă tocmai ca să se judece litigiul și nu să-l stopeze, dar să se
judece sub auspiciile rezolvării pe care el a primit-o anterior.
5.4.2. Efectul negativ
Art. 431 alin. (1) NCPC. Autoritatea de lucru judecat este invocată pentru a stopa un
litigiu. Procesul nu poate fi reluat. De exemplu, A l-a dat în judecată pe B cerând anularea
unui contract și a pierdut. A face alt litigiu împotriva lui B în care cere anularea aceluiași
contract pe baza acelorași motive.. B blochează procedura invocând o excepție:
- absolută (poate fi invocată și de către instanță, din oficiu, și de către procuror, dacă
participă la judecată);
- peremptorie (admiterea ei duce la stoparea procedurii. Se respinge cererea ca fiind în
autoritate de lucru judecat);
- poate fi invocată în recurs chiar omisso medio (deși nu a mai fost invocată în apel).
- înfrânge chiar și principiul non reformatio in peius (poate agrava situația părții
în propria cale de atac) (art. 432). Instanța va admite recursul, va desființa toate hotărârile
și va respinge cererea că fiind în autoritatea de lucru judecat (în contra principiului non
reformatio in peius). Într-adevăr, intimatul poate lua o amendă dacă se dovedește că el a
cunoscut existența hotărârii anterioare și a ascuns-o.
Pentru a exista efectul negativ există niște condiții: autoritatea de lucru judecat
operează numai în cazul în care există o triplă identitate de părți, obiect și cauză.
La autoritatea pozitivă este nevoie doar o identitate de părți și o identitate de
chestiune dezlegată.
Părți - îi vizează și pe succesorii cu titlu universal ai părților precum și pe dobânditorii
cu titlu particular, deoarece au dobândit aceleași drepturi. Aceeași este situația și
în cazul creditorilor chirografari. Cu toate acestea, în măsura în care
demonstrează frauda, aceștia se pot apăra printr-o acțiune revocatorie.
- în raporturile de solidaritate: Hotărârea judecătorească obţinută de unul dintre
creditori împotriva debitorului comun profită şi celorlalţi creditori.
(4)Hotărârea judecătorească pronunţată în favoarea debitorului comun nu poate
fi invocată şi împotriva creditorilor care nu au fost parte în proces.
-situație asemănătoare în cazul coproprietarilor
Dacă în cele două procese se dezbat drepturi care intră în conțunutul aceluiași

13
 raport juridic, există identitate de părți chiar dacă, în primul proces, o parte a
figurat ca reclamantă iar alta ca pârât, atâta vreme cât părțile au stat în ambele
procese în aceeași calitate juridică (vânzător, cumpărător)
Obiect se include nu numai obiectul material (pretenția concretă) ci și dreptul subiectiv
care poartă asupra obiectului material. Există identitate de obiect dacă, într-o
primă cerere pretenția a constituit-o recunoașterea dreptului de proprietate
asupra unui imobil, iar în cea de-a doua cerere s-a solicitat ieșirea din
indiviziune.
- identitatea de obiect poate fi totală sau parțială (ex.. într-un prim proces
reclamantul solicită obligarea pârâtului la 100.000 de lei dintr-un contract de
împrumut iar în al doilea obligarea la plata a 50.000 pe baza aceluiasi contract.
Dacă însă s-au formulat mai multe pretenții iar instanța a omis să se pronunțe,
capetele respective vor putea fi reiterate în alt proces.
În ipoteza în care în primul proces se discută nulitatea unui contract, iar în al
doilea caz se discută rezoluțiunea. Dacă s-a respins cererea de nulitate din primul
proces, evident că în ceea ce privește rezoluțiunea nu se mai poate relua discuția
dacă contractul este sau nu valabil pe temeiurile pentru care s-au respins. Se
poate veni cu alte motive de nulitate, care nu au făcut obiectul primului proces
ori se trece direct la problema rezoluțiunii. Dacă se invoca excepția nulității, o să
se opună autoritatea de lucru judecat, pentru că a fost rezolvată prin procesul
anterior.
Cauza - fundamentul pretenței. Cauza nu se confundă cu dreptul subiectiv (există atâtea
acțiuni în nulitate câte cauze de nulitate există) dar nici cu mijloacele de dovadă
a faptelor pe care reclamantul își întemeiază pretențiile.
Cauza este compusă din temeiurile de drept și temeiurile de fapt ce
susțin cererea de chemare în judecată.

SECȚIUNEA III – ÎNDREPTAREA, LĂMURIREA ȘI COMPLETAREA

HOTĂRÂRII
Toate cele trei reprezintă intervenții asupra hotărârii judecătorești.
1. Îndreptarea hotărârii judecătorești
Art. 442 NCPC. Această procedură presupune înlăturarea din hotărârile
judecătorești a greșelilor materiale/omisiunilor care nu influențează soluția. Acestea se
pot referi la numele, calitatea părților, reprezintă erori de calcul. Această procedură nu
produce un efect, nu schimbă soluția, ci înlătură o deficiență formală.
Cerere cererea părții interesate, fie din oficiu
Termen oricând
Competența instanței care a pronunțat hotărârea, iar dacă nu au intervenit
modificări în structura instanței, aceluiași complet de judecată care a
pronunțat hotărârea (acesta este cel mai în măsură să-și dea seama de
erorile săvârșite și să le înlăture).

Procedura în camera de consiliu, de principiu, fără citarea părților, dar

părțile pot fi citate atunci când instanța consideră necesară prezența
lor pentru a da anumite lămuriri.

Hotărâre încheiere de rectificare care poate fi atacată cu aceleași căi

de atac care sunt prevăzute și pentru hotărârea îndreptată (art.
446).

14
 2. Lămurirea hotărârii judecătorești
Art. 443 NCPC. Aceasta procedură se angajează în cazul în care se impune
clarificarea înțelesului, întinderii sau aplicării dispozitivului hotărârii ori în situația în
care hotărârea cuprinde dispoziții contrare. Nu este vorba de o schimbare a dispozitivului,
ci numai clarificarea înțelesului hotărârii, necesară pt a putea fi executată.
Dispozitivul poate cuprinde dispoziții contrare: s-a admis cererea principală și
cererea reconvențională (solicitându-se anularea titlului pe baza căruia reclamantul își
întemeia pretențiile din cererea principală). Se admite acțiunea în rezoluțiune și cererea
reconvențională privind nulitatea contractului. La executor vor veni fiecare cu plata lui din
hotărâre.
Spre deosebire de procedura înlăturării erorilor materiale, procedura lămuririi vizează
un aspect care se poziționează în dispozitivul hotărârii, în timp ce la îndreptarea hotărârii,
eroare putea să apară și în practicaua hotărârii sau în considerente. De ce? Pentru că numai
dispozitivul se execută și atunci dacă neclaritatea nu se află în dispozitiv, nu ai
procedura lămuririi. Prin urmare, dacă considerentele sunt contradictorii, neclare sau
contrare dispozitivului, soluția nu este lămurirea, ci casarea hotărârii (înseamnă că ai o
hotărâre nemotivată).
Cerere numai de către partea interesată, nu din oficiu

Termen Cererea se poate face în orice termen, dar doctrina atașează o condiție și
anume: existența interesului, care se va analiza și în funcție de apariția
sau nu a cazului de prescripție a dreptului de a cere executarea. Dacă
intervine prescripția dreptului de a cere executarea, caracterul
lămuritor al dispozitivului deja nu mai are mare interes.
Competența revine instanței care a pronunțat hotărârea și mai mult decât atât,
dacă nu intervin modificări în structura instanței, este de preferat să fie
același complet (este cel mai în măsură să lămurească eventuala
neclaritate generată tot de el).

Procedura numai cu citarea părților, de urgență, în camera de consiliu.

Hotărâre Se va pronunța o încheiere supusă cailor de atac prevăzute
pentru hotărârea a cărei lămurire se dispune (art. 446).

3. Completarea hotărârii
Art. 444 NCPC. Această procedură intervine când instanța nu s-a pronunțat
referitor la:
- un capăt de cerere principal/accesoriu;
- o cerere conexă/incidentală;
- cererile martorilor, experților, avocaților din oficiu, curatorilor judiciari, traducătorilor
sau interpreților cu privire la drepturile pe care ei le au în legătură cu procesul
(remunerația/despăgubiri). Aici avem o particularitate, pentru că vorbim de niște persoane
care nu au calitatea de părți în proces, ceea ce înseamnă că este o procedură declanșată de
persoane care nu au calitatea de părți, dar sunt simpli participanți la procedură.
Termenul
Hotărâri nedefinitive termenul prevăzut pentru calea de atac (apel/recurs)
pronunțate în prima instanță împotriva hotărârii

15
în căile extraordinare de atac 15 zile de la pronunțare
sau în fond după casarea cu
reținere,
Hotărâri definitive pronunțate 15 zile de la comunicare
în apel sau în recurs

Cererea se judecă de urgență, cu citarea părților, prin hotărâre separată (art. 444 alin.
(2)). La completare se judecă, de fapt, partea care nu s-a judecat. Completarea și hotărârea
inițiala fac corp comun.
Se pronunța o hotărâre care este prevăzută căilor de atac prevăzute pentru hotărârea
inițială (art. 446).
Omisiunea de pronunțare se distinge de ipoteza în care instanța nu a admis capătul de
cerere. Dacă instanța omite, înseamnă că nu a abordat o cerere, iar dacă respinge înseamnă că
a abordat capătul de cerere, dar s-a pronunțat în mod nefavorabil, nu a făcut un minus petita.
a. În cazul în care reclamantul spune „obligați pârâtul la plata sumei de bani de
100.000 de lei și dobânzi de 5.000”, instanța „admite în parte cererea și obligă pârâtul la
plata sumei de 100.000 de lei”, dar nu mai spune și „respinge cererea privind dobânzile”, în
acest caz a spus că admite în parte, deci este clar că a abordat capătul privind dobânzile. Mai
mult, este suficient că în considerente există o singură propoziție în care spune că „în ceea ce
privește dobânzile, acestea nu sunt datorate pentru că ...”, este clar că dispozitivul în acest
caz nu este incomplet, ci ipoteza privind dobânzile a fost acoperită prin formularea „admite în
parte”.
b. În cazul în care se cere rezoluțiunea, iar prin cererea reconvențională se cere
anularea și instanța dispune rezoluțiunea, dar cerere reconvențională nu apare nicăieri, atunci
da, se poate cere completarea (să o respingă).
Nu există omisiune de pronunțare (minus petita) atunci când instanța omite să se
pronunțe asupra unor probe, excepții (chiar dacă sunt unite cu fondul) sau apărări. În aceste
cazuri nu vorbim de cereri (cererea este cea prin care investești instanța cu o pretenție).
Nepronunțarea asupra lor nu rămâne nesancționată, din contra, sancțiunea va fi mai gravă:
admitea apelului/recursului, pentru că nu s-au luat în considerare anumite probe, excepții.
Completarea nu este o sancțiune, ci este pur și simplu o solicitare respectuoasă de a se
pronunța asupra ceea ce instanța a uitat să se pronunțe, nu vizează o reacție a părții de control
a hotărârii
4. Reguli generale pentru toate cele trei proceduri
a. NU pot fi făcute pe calea apelului/recursului. Astfel, dacă critici hotărârea în
apel, pentru că nu este lămurită sau pentru că instanța a făcut minus petita, apelul se va
respinge că inadmisibil (art. 445).
b. Căile de atac împotriva încheierilor/hotărârilor prin care se finalizează aceste
proceduri sunt cele prevăzute pentru hotărârea îndreptată, lămurita sau completată (art. 446).
c. Dacă sunt admise, cheltuielile de judecată rămân în sarcina statului, pentru că
niciuna dintre părți nu este vinovată. În cazul în care nu au fost admise, vor fi suportate de
către parte (art. 447).

SECȚIUNEA IV – EXECUTAREA PROVIZORIE A HOTĂRÂRII DE PRIMĂ

INSTANȚĂ
Unul dintre efectele pe care le produce hotărârea judecătorească este efectul executoriu.
Acest efect nu se produce întotdeauna de drept, în sensul că, de principiu, hotărârile devin
executorii după expirarea termenului de apel sau exercitarea apelului și menținerea hotărârii
ori înlocuirea ei cu o altă hotărâre (hotărârea dată în apel).

16
 Aceasta este regula, dar există și excepții. Acestea presupun că o hotărâre
judecătorească poate fi executată de îndată, adică apelul nu este suspensiv de executare.
Așadar, a apărut măsura execuției provizorii, adică o executare care intervine chiar și
în ipoteza în care se face apel. Executarea provizorie este de două feluri:
a. de drept. Legiuitorul a stabilit că pentru anumite categorii de pricini hotărârile
se execută din momentul în care se comunică părților, iar nu după soluționarea apelului. În
acest caz, judecătorul nu are drept de apreciere, dacă admite cererea care se încadrează în
enumerarea prevăzută la art. 448, hotărârea va fi cu execuție provizorie de drept;
b. judecătorești..
1. Executarea provizorie de drept

Executarea provizorie de drept intervine în temeiul legii, în cazurile prevăzute expres.

Partea nu trebuie să o ceară iar instanța nu are posibilitatea să aprecieze dacă este cazul ori nu
să o acorde.
1.1. Stabilirea modului de exercitare a autorității părintești, stabilirea locuinței
minorului, precum și modul de exercitare a dreptului de a avea legături personale cu minorul
- hotărârile sunt supuse apelului
1.2. Plata salariilor sau a altor drepturi izvorâte din raporturile juridice de muncă,
precum și a sumelor cuvenite, potrivit legii, șomerilor
1.3. Despăgubiri pentru accidente de muncă
1.4. Rente ori sume datorate cu titlu de obligație de întreținere sau alocație pentru
copii, precum și pensii acordate în cadrul asigurărilor sociale

1.5. Despăgubiri în caz de moarte sau vătămare a integrității corporale ori sănătății,
dacă despăgubirile s-au acordat sub formă de prestații bănești periodice
1.6. Reparații grabnice
1.7. Punerea sau ridicarea sigiliului ori facerea inventarului
1.8. Cereri privitoare la posesie, numai în ceea ce privește posesia
Posesia odată tulburată trebuie repusă în funcție de îndată și energic, fiind o situație de
fapt, care nu este acceptat să fie tulburată prin acte violente. Dacă s-au acordat și cheltuieli de
judecată, acestea vor fi executate după rămânerea definitiva a hotărârii.
1.9. Hotărâri pronunțate în temeiul recunoașteri de către pârât a pretențiilor
reclamantului, pronunțate în condițiile art. 436
Art. 436 vorbește de ipoteza în care pârâtul recunoaște parțial pretențiile reclamantului,
urmând să se dea o hotărâre parțială pe aspectele recunoscute, iar procesul va continua cu
privire la pretențiile nerecunoscute. Hotărârea dată pe partea recunoscută de pârât, achiesată
de pârât, devine executorie de îndată.
1.10. Orice alte cazuri în care legea prevede că hotărârea este executorie
Spre exemplu:
a. în materie de ordonanță președințială
b. ordonanța de plată. Calea de atac împotriva ei (acțiunea în anulare) nu
suspendă de drept executarea hotărârii;
c. hotărârea pronunțată în procedura evacuării pentru imobilele deținute fără
drept sau stăpânite în mod abuziv (este executorie de drept, apelul nu suspendă executarea);
d. sechestrul judiciar și sechestrul asigurător. Încheierile, chiar dacă sunt
atacate cu apel, pot fi puse în executare pe durata apelului.
Putem regăsi formulări de genul: „apelul nu suspendă executarea”, fie „hotărârea este
executorie de drept”, fie „hotărârea este executorie provizoriu”, fie formulări de genul
„instanța de apel poate suspenda executarea.

17
 2. Executarea provizorie judecătorească

Este lăsată la aprecierea instanței care analizează de la caz la caz dacă acordă o această
măsură favorabilă creditorului.
Condiții de fond
1. obiectul procesului să aibă conținut patrimonial
2. obiectul procesului nu este încadrat într-una dintre următoarele situații, în care
nu poate fi pronunțată executarea provizorie
✓ în materie de strămutare de hotare, desființare de construcții, plantații sau a oricăror
lucrări având o așezare fixă;
✓ când prin hotărâre se dispune intabularea unui drept sau radierea lui din cartea
funciară.
3. măsura trebuie să fie necesară în raport cu (elemente alternative):
- temeinicia vădită a dreptului;
- cu starea de insolvabilitate a debitorului;
- faptul că neluarea de îndată a măsurii executării provizorii ar fi vădit prejudiciabilă
pentru creditor.

Cauțiunea facultativă, procent din sumă

Condiții de formă în scris sau verbal, în fata instanței
Termenul în fața primei instanțe, până la închiderea dezbaterilor.

Dacă instanța respinge cererea, cererea poate fi reiterată în apel (art. 449 alin.
(4)). Din formularea textului rezultă că cererea de execuție provizorie nu poate fi făcută
direct în apel. Decizia instanței cu privire la execuția vremelnică este una care are o
autoritatea de lucru judecat relativă.
3. Suspendarea executării provizorii
Suspendarea execuției provizorii este o instituție aplicabilă atât execuției provizorii de
drept, cât și celei judecătorești.
Pentru a cere suspendarea executării provizorii trebuie mai întâi făcut apel, pentru că
cererea se face fie odată cu cererea de apel, fie în tot cursul judecății în apel.
Cauțiunea obligatorie, procent din sumă
Condiții de formă odată cu apelul la instanța care a pronunțat hotărârea, fie dacă se
depune separat, direct la instanța de apel
Termenul în tot cursul apelului, fiind o cerere incidentală în apel.
Hotărâre Încheiere dată cu citarea părților și termen scurt.
Atac: se atacă în 5 zile de la pronunțare/comunicare, dar nu cu
apel, ci cu recurs
Suspendarea provizorie a executării silite provizorii (art. 450 alin. (5))
- până să se judece cererea de suspendare a executării provizorii, pe calea ordonanței
președințiale, cu plata unei cauțiuni (dacă se plătește aici, nu va mai fi plătită și ulterior, va fi
utilizată pentru următoarea suspendare).
În legătură cu această chestiune există un RIL 8/2015 conform căruia completul de
judecata va fi format din 2 judecători și că încheierea nu este supusă niciunei căi de
atac.
Încheierea de suspendare se va comunica din oficiu și executorului judecătoresc.
SECȚIUNEA V – CHELTUIELILE DE JUDECATĂ
Cheltuielile de judecată constau în:
➢ taxe judiciare de timbru;
➢ onorariile avocaților, experților și ale altor specialiști;

18
 ➢ sumele cuvenite martorilor pentru deplasări;
➢ cheltuielile de cazare și transport în ceea ce le privește pe părți;
➢ alte cheltuieli privind procesul cum ar fi: plata traducerilor, fotocopierea lor,
onorariile pentru experții pe care partea îi angajează pentru a o consilia la o
eventuală expertiză.
NU reprezintă cheltuieli de judecată:
✓ amenzile pe care una dintre părți le primește;
✓ despăgubirile care se dau împotriva unei părți pentru exercitarea abuzivă a
unor drepturi în cursul procesului.
În legătură cu cheltuielile făcute anterior procesului este o discuție cu privire la ele.
Dar pe text reiese că nu ar intra. În practică ele se dau însă dacă sunt aferente unei proceduri
prealabile obligatorii pentru declanșarea procesului (plângerea prealabilă din administrativ
sau procedura notarială succesorală).
În legătură cu posibilitatea instanței de a dimensiona sub aspectul proporționalității
cheltuielile de judecată. Nu este vorba de dovedirea lor. Dovada trebuie să existe mereu.
Instanța spune ”da, ai dovedit, dar sunt prea mari și eu le reduc” (art. 451 alin. (2), (3) și
(4)). Cheltuielile privind taxele de timbru sau sumele cuvenite martorilor nu pot fi
micșorate de instanță. Însă, pot fi micșorate (sub aspectul lor de cheltuială judiciară, nu
onorariul în sine care se dă de către parte avocatului ales de ea în cuantumul în care ei s-au
înțeles. Aici partea nu-și recuperează integral onorariul plătit. Atât), cheltuielile aferente
onorariilor avocaților, cele privind experții judiciari și specialiștii numiri conform art. 330
NCPC (specialiștii sunt numiți în acele domenii în care nu exista experți judiciari). Pentru
aceste categorii instanța poate reduce cheltuielile. Două condiții trebuie îndeplinite:
- să fie vădit (să fie vădit, nu cum vrem noi) disproporționate în raport cu valoarea sau
cu complexitatea pricinii cauzei.
- activitatea desfășurată de avocat și circumstanțele cauzei nu justifică onorariul
respectiv.
Reducerea cheltuielilor constând în onorariul avocaților nu reprezintă o intervenție a
instanței în raportul avocat-client. Așadar, instanța nu reduce onorariul, reduce doar
cheltuielile de judecată aferente onorariului.
Termen:până la închiderea dezbaterilor asupra fondului. Sunt supuse principiului
disponibilității, se dau doar dacă sunt solicitate.
De asemenea, dacă aceste cheltuieli nu au fost solicitate în cursul procesului sau au
fost solicitate, dar instanța a omis să se pronunțe asupra lor, ele vor putea fi solicitate
separat, în cadrul unui proces distinct. În acest caz, termenul de prescripție este cel comun
de 3 ani, dar va începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii în care s-a
câștigat procesul. Competența: de drept comun, fiind o pretenție civilă ce decurge din
răspunderea delictuală (fapta ar fi: a continua un proces fără a avea drept sau fapta de a
întreține un proces început de altul fără a avea dreptate). Pentru noul proces, se plătește taxă
de timbru chiar dacă acțiunea principală era scutită de taxă de timbru.
Dacă instanța a respins cheltuielile, ele nu mai pot fi cerute pe cale separată, ci vor
fi solicitate prin căile de atac (apel, recurs).
În ceea ce privește dovezile privind cheltuielile de judecată, ele trebuie depuse până
la închiderea dezbaterilor asupra fondului (art. 452). Prin urmare, nu este acceptată
depunerea de dovezi privind cheltuielile după închiderea dezbaterilor, pentru că partea
adversă trebuie să-și spună punctul de vedere cu privire la respectivele înscrisuri (acestea
fundamentează un capăt de cerere. Trebuie să vadă dacă cheltuielile de transport sau de
cazare au legătura cu procesul). Mai mult, cheltuielile privind onorariul avocațial se acordă
doar pentru onorariul achitat, nu pentru cel stabilit prin contract, dar neachitat.
Orice dovezi depuse după închiderea dezbaterilor nu sunt luate în calcul!

19
 Cine le suportă? Regula: Cheltuielile de judecată se suportă de către partea care a
pierdut procesul. Noțiunea de pierdere a procesului trebuie văzută într-o manieră mai
relaxată, în sensul că, uneori, dispozitivul ar putea să spună „respinge cererea
reclamantului”, dar reclamantul să fi câștigat procesul. De exemplu, reclamantul solicită plata
unei sume de bani ca urmare a executării unui contract, iar pârâtul execută plata în timpul
procesului. Soluția în acest caz va fi: „respinge cererea reclamantului ca rămasă fără
obiect”, dar el nu a pierdut procesul, ci i s-a confirmat faptul că are dreptate prin faptul că
pârâtul nici n-a mai așteptat să se pronunțe hotărârea și a plătit. În acest caz este evident că
pârâtul va fi obligat la plata cheltuielilor de judecată.
Dacă cererea se admite numai în parte, cheltuielile se vor admite proporțional cu
partea în care s-a admis cererea și se suportă proporțional de reclamant cu partea respinsă.
Dacă există o cerere principala și o cerere reconvențională și se admit ambele,
cheltuielile se compensează în limita sumei celei mai mici (art. 453 alin. (2)).
La fel se întâmplă și în cazurile în care avem procese de partaj, unde, deși nu avem
cerere reconvențională, procesul de partaj este un proces în care fiecare parte are de luat ceva
din masa partajabilă, astfel încât, cheltuielile se vor compensa între copărtași și proporțional
cu cotele pe care le revendică (se consideră că procedura, deși a fost declanșată de unul,
profită tuturor).
Dacă sunt mai multe părți deopotrivă reclamante sau pârâte, adică există coparticipare
procesuală activă/pasivă, regula este că aceștia vor suporta cheltuielile după natura
raporturilor juridice deduse judecații, adică fie proporțional fiecare cu partea datorată, fie în
solidar dacă raportul dedus impune răspunderea solidară. Cu alte cuvinte, legiuitorul tratează
natura răspunderii în materia suportării cheltuielilor în corelare cu natura raportului
juridic dedus judecații. Dacă în raportul juridic răspunderea este solidară, solidare vor fi și
cheltuielile, dacă acolo răspunderea nu este solidară, cheltuielile nu vor fi suportate solidar, ci
fiecare va suporta proporțional partea pe care o datorează și în limita în care datorează (art.
455).
Intervenientul accesoriu plătește doar dacă prin apărările lui a suplimentat cheltuielile
părții pe lângă care intervine și a acționat fără știrea părții. În rest ea nici nu-și recuperează
cheltuielile, nici nu le poate cere.
Se mai reține în practică că, întotdeauna, dacă una dintre părți a promovat cheltuieli
exagerate, va fi obligată să le suporte separat. De exemplu, una dintre părți a generat o
cheltuială reprezentând o expertiză, pentru că nu a recunoscut semnătura ei pe un înscris sub
semnătură privată, cu toate că era a ei, pentru a provoca o verificare de scripte. Însă, celelalte
părți (pârâte) nu au avut o astfel de atitudine și au recunoscut semnăturile, astfel încât,
cheltuiala suplimentară va fi suportată doar de către partea care a generat-o.
Art. 454 NCPC. Exonerarea de plată a cheltuielilor de judecată. Există un caz în
care partea care pierde procesul nu va plăti cheltuieli de judecată. Condiții:
a. pârâtul să recunoască pretențiile reclamantului;
b. recunoașterea trebuie să fie spontană, nu provocată printr-un interogatoriu;
c. recunoașterea să fie necondiționată;
d. recunoașterea să aibă loc la primul termen la care părțile sunt legal citate;
e. pârâtul să nu fi fost pus în întârziere înaintea introducerii cererii de chemare
în judecată și să nu fie de drept în întârziere potrivit C.civ.
C.civ.
Art. 1522 alin. (5) C.civ.: cererea de chemare în judecată formulată de creditor fără
ca anterior debitorul să fi fost pus în întârziere conferă debitorului dreptul de a executa
obligația într-un termen rezonabil, calculat de la data când cererea de chemare în judecată
a fost comunicată. Dacă obligația este executată în acest termen, cheltuielile de judecată
rămân în sarcina creditorului. Este cam aceeași poveste, dar se schimba câteva date:

20
 - nu este suficient potrivit C.civ. ca debitorul să recunoască, ci să execute. Poate
recunoaște (din punctul de vedere al NCPC este ok), dar n-are bani să plătească (C.civ. este
mai restrictiv);
- NCPC vorbește de primul termen la care părțile sunt legal citate, iar C.civ. de un
termen rezonabil de la data comunicării cererii de chemare în judecată (care poate fi și primul
termen, dar și un termen mai scurt sau mai lung. Instanța va aprecia de la caz la caza ce
înseamnă pentru ea termen rezonabil, în funcție de sumă, de probleme pe care le are
debitorul, circumstanțele pe care le prezintă).
Cele două texte parțial se exclud, chiar dacă spiritul este același. NCPC, cu toate că a
sesizat existența unui text paralel în C.civ. n-a decis să-l aplice, ci din contra, a decis că
dispozițiile art. 1522 alin. (5) C.civ. rămân aplicabile, ceea ce înseamnă că C.civ. se va aplica
unde nu se aplică NCPC. Când? Rareori, strict vorbind, pentru că ai 2 categorii de situații:
(i) cele în care există obligația de a pune în întârziere (unde se aplică C.civ.) și (ii) cele în
care ești de drept în întârziere unde nu se aplică nici NCPC, nici C.civ. pentru că una dintre
condiții este să fii de drept pus în întârziere. Mai rămâne o a treia categorie și anume
procesele care nu sunt în materia obligațiilor pentru că, într-adevăr, punerea în întârziere este
în materia obligațiilor, deci pot fi alte procese care decurgă din zona dreptului familiei unde
poți aplica textul din C.civ. (cu mențiunea că multe dintre pretențiile de acolo nu pot face
obiectul unei achiesări).
CAPITOLUL X – CĂILE DE ATAC
I. CONSIDERAȚII GENERALE
II. APELUL
III. RECURSUL
IV. CONTESTAȚIA ÎN ANULARE
V. REVIZUIREA
SECȚIUNEA I – CONSIDERAȚII GENERALE

1. Clasificarea cailor de atac

1.1. Căi ordinare/căi extraordinare de atac

Căile ordinare apelul

Căile extraordinare
- poate fi exercitat pt simpla nemulțumire cu privire la soluție
recursul, contestația în anulare, revizuirea
- nu este suficientă nemulțumirea, trebuie ca
nemulțumirile să fie încadrate într-un nomenclator prevăzut de
lege, adică în cazurile strict limitativ prevăzute de lege.

1.2 Căi de reformare/căi de retractare

Căile de reformare (apel - apelul și recursul

si recurs) - sunt cele care supun o hotărâre controlului instanței ierarhic superioare.
Este un control judiciar de legalitate (recurs) sau de legalitate și temeinicie
(apel).
Căile de retractare - contestație în anulare și revizuire
- se adresează chiar instanței care a pronunțat hotărârea atacată pt ca, în
temeiul motivelor prevăzute de lege, aceasta să își retragă hotărârea și să
pronunțe alta

1.3 Căi devolutive/căi nedevolutive

Contează dacă provoacă sau nu o nouă judecată de fond.

21
 Căile devolutive presupun că judecătorul are plenitudinea drepturilor de a analiza
pricina în drept și în fapt, adică analizând și modul în care se aplică legea, cât și temeinicia
pretențiilor prin analizarea și interpretarea fondului. Apărările sunt de fapt și de drept. De
multe ori ele se îmbină.
Căile nedevolutive presupun doar analizarea legilor, nu și analizarea faptelor, deci nu
mai contează cum au stat faptele, ci contează doar cum se interpretează și se aplică legea la
niște fapte care nu se mai comentează.
Devolutiv este doar apelul.
Restul sunt nedevolutive.
În mod excepțional, este posibil ca nici apelul să nu aibă efect devolutiv, atunci
când prin exercitarea căii de atac se urmărește anularea hotărârii de prima instanța și
respingerea ori anularea cererii de chemare în judecată ca urmare a invocării unei
excepții sau trimiterea dosarului la instanța competentă (art 476 alin 3).
1.2. Căi suspensive de executare/căi nesuspensive de executare
Ca regulă, suspensiv de executare este numai apelul, în rest celelalte căi sunt, de
principiu, nesuspensive de executare. De la ambele există excepții:
- executarea provizorie: excepție de la caracterul suspensiv al apelului;
- strămutarea de hotare: recursul este suspensiv de executare;
- în materie de contencios administrativ, recursul suspendă executarea.

2. Reguli generale și comune privind căile de atac

2.1. Cine le atacă?
Art. 458 NCPC. Căile de atac, de principiu, se exercită de către părțile din proces,
inclusiv terții care au intervenit voluntar în proces sau care au fost introduși forțați. Cu toate
acestea, cf art 67, calea de atac exercitată de intervenientul accesoriu se socoteşte neavenită dacă partea
pentru care a intervenit nu a exercitat calea de atac, a renunţat la calea de atac exercitată ori aceasta a fost
anulată, perimată sau respinsă fără a fi cercetată în fond.
- partea respectivă trebuie să justifice un interes pt declararea apelului. Astfel, partea
care a câștigat nu va avea interes să declare o cale de atac, cu excepția cazului în care legea
permite exercitarea apelului sau recursului exclusiv împotriva considerentelor.

Totuși există anumite excepții prevăzute de lege:

a. procurorul poate face apel, chiar dacă nu a figurat ca parte în fața primei
instanțe (evident, poate face și atunci când a declanșat procesul);
b. după L. 310/2018, dacă se respinge cererea de intervenție se face apel/recurs
odată cu fondul. Terțul nu a devenit parte, dar poate ataca hotărârea prin care i s-a respins
intervenția.
c. procedura necontencioasă (presupune niște cereri care nu sunt opuse
drepturilor sau intereselor unei părți). Apelul poate fi făcut de orice persoană interesată, chiar
dacă nu a fost citată la soluționarea cererii în prima instanța.;
Excepții aparente:
- apelul făcut de creditorii chirografari, în baza acțiunii oblice, în numele
debitorului lor, atunci când acesta, în prejudiciul creditorilor săi, refuză sau neglijează să o
exercite. Strict vorbind este o excepție, pentru că creditorii nu au fost parte în primă instanță,
dar ei nu exercita drepturile lor, ci drepturile debitorilor lor care au fost parte;
- ipoteza celui care dobândește drepturile aflate în dispută de la una dintre părțile în
proces între momentul pronunțării hotărârii și momentul expirării termenului de exercitare a
apelului (transmiterea calității procesuale până la pronunțarea hotărârii. Din punct de vedere
juridic exercită drepturile celui de la care a dobândit).

22
 2.2. Ordinea de exercitare

Art. 459 alin. (1) NCPC. Căile extraordinare de atac nu pot fi exercitate cât timp este
deschisă calea apelului..
Există o situație în care este posibilă atacarea unei hotărâri fără să existe apel. Părțile
pot consimți prin înscris autentic sau prin declarație verbală dată în fața instanței, ca recursul
să fie limitat la greșita aplicare a normelor de drept material (art. 459 alin. (2)).Din economia
dispozițiilor art. 459 rezultă că o convenție în sensul exercitării directe a recursului nu poate
interveni decât dacă hotărârea este încă susceptibilă de apel, adică înainte de expirarea
termenului de apel (și după nașterea dreptului la apel). O asemenea convenție nu ar putea
fi încheiată în mod valabil după expirarea termenului de apel, pt că după expirarea acestui
termen, în cazul hotărârilor susceptibile de apel, dacă acesta nu a fost exercitat, recursul este
inadmisibil.

2.3. Când sunt căi extraordinar pot fi exercitate concomitent

Însă, recursul și contestația în anulare nu se pot exercita concomitent (recursul are

prioritate)
- în unele situații, calea de atac extraordinară devine inadmisibilă, dacă partea interesată
putea să invoce motivul respectiv prin intermediul căii de atac ordinare și nu a făcut-o. Astfel,
motivele de casare nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului
sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau
instanța a omis să se pronunțe asupra lor; dacă a expirat termenul de apel, fără a fi exercitat,
recursul devine inadmisibil; nelegalitatea procedurii de citare pt termenul la care a avut loc
judecata nu poate fi invocată direct pe calea contestației în anulare, ci partea interesată este
obligată să valorifice acest motiv prin intermediul apelului și, cu unele nuanțări, al recursului
(art 504)..

2.4. Unicitatea căii de atac

Art. 460 NCPC. O cale de atac se poate exercita împotriva unei hotărâri o singură dată.
Astfel, dacă s-a anulat apelul ca inform, acesta nu mai poate fi refăcut. La cererea de chemare
în judecată nu este așa, pentru că dacă se anulează cererea, se poate introduce una nouă, pe
când în cazul căilor de atac, dacă și s-a anulat apelul, hotărârea de prima instanța s-a
definitivat.
- în cazul revizuirii, întrucât legea prevede și termene diferite și momente diferite de la
care acestea curg pt cele 11 motive de revizuire, acest principiu nu se aplică, în schimb va
opera decăderea în legătură cu termenele în care pot fi invocate motivele de revizuire, astfel
încât, într-o a doua cerere de revizuire nu vor putea fi invocate decât motivele prevăzute în art
509 pt care nu a expirat termenul de exercitare a căii de atac.

2.5. Regimul întregii hotărâri

1) Dacă prin aceeași cerere au fost soluționate cereri principale, cât și cereri
accesorii, iar căile de atac prevăzute de lege pentru unele și altele sunt diferite, calea de atac
va fi cea prevăzută pentru cererea principală (art. 460 alin. (2)).
- constituie asemenea exemple de cereri accesorii: cazul în care, în cadrul unei
contestații la executare este formulat și cerere de întoarcere a executării silite, cel în
care în cadrul unei acțiuni de evacuare reclamantul solicită și plata chiriei. În
ambele exemple, calea de atac va fi cea pe care o prevede legea pt cererea principală

23
 însă, termenul de apel va fi cel de drept comun iar nu cel special, prevăzut de art 651
alin 4, respectiv 1042 alin 5.
- o rezervă trebuie făcută în cazul cheltuielilor de judecată atunci când acestea sunt
solicitate în cadrul procesului. Nu devin aplicabile prevederile art. 460 alin 5,
deoarece reglarea cheltuielilor de judecată nu reprezintă o veritabilă cerere accesorie
ci mai degrabă un incident în cadrul hotărârii respective.
2) În situația în care prin aceeași hotărâre au fost soluționate și cereri incidentale, dintre
care unele sunt supuse apelului iar altele recursului, hotărârea în întregul ei este supusă
apelului iar hotărârea dată în apel este supusă recursului. În plus, aceeași soluție se
aplică și în cazul în care prin aceeași hotărâre au fost soluționate mai multe cereri
principale, dintre care unele sunt supuse apelului iar altele recursului.
De asemenea, dacă ai făcut o cerere incidentală într-un proces unde nu este prevăzută
calea de atac a apelului, ci numai calea de atac a recursului, iar cererea incidentală vizează
și apelul și recursul, toata hotărârea va fi supusă apelului și recursului pentru că este
calea mai favorabilă, mai generoasă.
Însă, dacă există o cerere principală/incidentală alături de o cerere accesorie, iar
pentru capătul de cerere principal/incidental nu este prevăzută nicio cale de atac,
cererea accesorie va fi atacată, totuși, cu căile de atac prevăzute de lege, deci aici nu se
mai aplică accessorium sequitur principale. Aici nu mai avem unicitatea regimului hotărârii
(art. 460 alin. (4)).
De exemplu, părțile vor să divorțeze de comun acord, iar la divorțul de comun acord
este definitiv. Capătul de cerere principal este divorțul, iar capetele accesorii sunt partajul și
exercițiul autorității părintești (acestea sunt capete accesorii, pentru că nu se pot discuta decât
după discutarea divorțului). Divorțul este definitiv, dar nu va afecta capetele accesorii,
acestea se vor ataca cu apel, așa cum prevede legea.

2.6. Ce se atacă?

Doar dispozitivul sau și considerentele? Se atacă soluția care este în minută (art. 461
alin. (1)). Evident critici automat dispozitivul și indirect și argumentele.
Noul cod prevede atacarea doar a considerentelor. A se vedea efectul pozitiv al
autorității de lucru judecat. Pot fi atacate numai considerentele doar dacă s-au dat dezlegări
unor probleme de drept care au constatări greșite, care nu au legătură sau conțin constatări de
fapt care prejudiciază partea (art. 461 alin. (2)). Pt atacarea considerentelor, este necesar ca
partea să justifice un interes (poate fi partea care a câștigat sau a pierdut procesul).
Măsurile de administrare judiciară nu fac obiectul căilor de atac!
- în ceea ce privește suportarea cheltuielilor de judecată în calea de atac exercitată pt
considerente – opinie Ciobanu – nu ar trebuie să rămână în sarcina părții care formulează
calea de atac, pt că nu este în culpă, ci vor fi suportate de intimat.
2.7. Legalitatea căii de atac

Art. 457 NCPC. – hot. judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de
lege.
Pe cale de consecință, menționarea din eroare în dispozitivul hot. a unei alte căi de atac
nu creează părții dreptul de a formula calea de atac respectivă. În schimb, partea poate
formula calea de atac prevăzută de lege chiar dacă instanța a omisă să o menționeze
457 (3)-Dacă instanţa respinge ca inadmisibilă calea de atac neprevăzută de lege, exercitată de partea
interesată în considerarea menţiunii inexacte din cuprinsul hotărârii cu privire la calea de atac, hotărârea
pronunţată de instanţa de control judiciar va fi comunicată, din oficiu, tuturor părţilor care au luat parte la
judecata în care s-a pronunţat hotărârea atacată. De la data comunicării începe să curgă, dacă este cazul,
termenul pentru exercitarea căii de atac prevăzute de lege.

24
 457 (4)- Atunci când instanţa dispune recalificarea căii de atac, de la data pronunţării încheierii, pentru
părţile prezente, sau de la data comunicării încheierii, pentru părţile care au lipsit, va curge un nou termen
pentru declararea sau, după caz, motivarea căii de atac prevăzute de lege.

Precizări
- acest text își găsește aplicarea numai în cazul apelului și a recursului, pt că numai aceste căi de atac
sunt căi în reformare prin care se realizează controlul judiciar.
- nu se aplică în situația în care partea denumește greșit calea de atac formulate, desi în dispozitivul hot.
fusese menționată correct calea de atac. În această situație pot deveni aplicabile dispozițiile art. 152 precum și
cele ale art 457 alin 4 în măsura în care se poate reține eroarea părții. Cu toate acestea, dacă partea declară o
cale de atac neprevăzută de lege, fără a se putea reține eroare în denumirea cererii, în hotărârea atacată fiind
menționată correct calea de atac, aceasta urmează a fi respinsă ca inadmisibilă, fără a se putea proceda la
recalificare. De asemenea, nu va exista posibilitatea declarării ulterioare a căii de atac prevăzute de lege.

Repunrea în termen din oficiu poate fi dispusă de instanță și în situația în care instanța a indicat grești
momentul de la care începe să curgă termenul.
Repunerea în termen din oficiu nu se va putea dispune în cazuri precum:
➢ instanța nu a indicat deloc termenul de exercitare a căii de atac
➢ în cazul căilor extraordinare de atac în retractare
➢ în cazul încheierilor date de executorul judecătoresc, deoarece împotriva acestora nu se
formulează vreo cale de atac în reformare, ci contestația la executare, care iese din domeniul
de aplicare al art. 457.

SECȚIUNEA II – APELUL
1. Caracterizarea și obiectul apelului
Apelul este o cale de atac:
a. de reformare,
b. ordinară.;
c. devolutivă.;
d. suspensivă de executare..
În ceea ce privește obiectul apelului, de regulă, în filozofia NCPC, apelul se exercită
împotriva oricărei hotărâri. Astfel, obiectul apelului este: hotărârea judecătorească de
prima instanța. Soarta hotărârii de primă instanță:
a. instanța de apel o păstrează –> respinge apelul;
b. instanța de apel o schimbă –> admite în tot sau în parte;
c. instanța de apel o anulează –> trebuie anulată sau trimisă spre rejudecare.
De la regula potrivit căreia hotărârile de primă instanță sunt apelabile (regula generală),
exista excepții:

Hotărâri care nu ➢ hot. de declinare a competenței

sunt supuse ➢ hot. prin care se soluționează conflictul de competență
niciunei căi de ➢ hot. de divorț în cazul divorțului prin acordul soților
atac
Hotărâri supuse ➢ hotărârea prin care s-a admis excepția de necompetență și s-
numai recursului a respins cererea ca inadmisibilă întrucât este de competența
unui organ fără activitate jurisdicțională ori ca nefiind de
competența instanțelor române
➢ hotărârea prin care se constată renunțarea la judecată în
fața primei instanțe sau în apel, atunci când, potrivit legii, hot.
instanței de apel ar fi fost supusă recursului
➢ hotărârea prin care se respinge cererea în fond ca urmare a
renunțării la însuși dreptul dedus judecății, indiferent de
stadiul procesual (dacă renunțarea are loc în fața unei secții

25
 ICCJ, recursul se judecă de completul de 5 judecători).
➢ hotărârea de perimare, indiferent de de stadiul procesual în
care se constată. Dacă se constată de o secție a ICCJ, recursul se
judecă de completul de 5 judecători.
➢ hotărârea dată în baza recunoașterii pretențiilor
➢ hotărârea de expedient care consfințește tranzacția părților
➢ hot. în materie de contencios administrativ

- hotărârile de completare sunt supuse aceloraşi căi de atac ca şi hotărârea în legătură cu care
se face completarea.
În privinţa încheierilor premergătoare, regula este aceea că se atacă odată cu fondul,
afară de cazul în care legea dispune altfel. Întrucât legea nu prevede că apelul formulat
împotriva hot. finale se socoteşte făcut şi împotriva încheierilor premergătoare, intenţia
legiuitorului a fost de a institui obligaţia apelantului de a indica, dacă este cazul şi
încheierile premergătoare pe care le consideră netemeinice sau nelegale şi pe care
doreşte să le atace.
De la această regulă există 3 categorii de excepţii:

Încheieri nesupuse • încheierea prin care s-a încuviinţat sau s-a respins
niciunei căi de atac abţinerea, cea prin cre s-a admis recuzarea şi cea prin care s-a
respins recuzarea ca rămasă fără obiect.
• încheierea privind cererea de suspendare în cazul
strămutării
• încheierea prin care s-a admis contestaţia privind
tergiversarea procesului şi prin care instanţa ia de îndată
măsurile necesare înlăturării situaţiei care a provocat
tergiversarea judecăţii.
• încheierea de admiere a cererii de asigurare a probelor

Încheieri care pot • încheierea prin care s-a soluţionat cererea de

fi atacate separat înfiinţare/ridicare a sechestrului asigurător, dacă creditorul
cu apel dă o garanţie îndestulătoare, sau a propririi asigurătorii. În
cazurile în care competenţa în prima instanţă aparţine
curţii de apel, calea de atac este recursul.
• încheierea de respingere a cererii de asigurare a probelor
Încheieri care pot • cu recurs: încheierea prin care prima instanţă a dispus
fi atacate cu altă suspendarea precum şi cea prin care a fost respinsă cererea de
cale de atac repunere pe rol. Când hotărârea a fost dispusă de ICCJ, hot.
este definitivă
• reexaminare: încheierea prin care s-a dispus obligarea la
amendă judiciară sau despăgubiri
• plângere: încheierea prin care instanţa a respins contestaţia
privind tergiversarea procesului

În ceea ce priveşte încheierile prin care se pronunţă o soluţie finală asupra

procesului, acestea sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege:

Încheieri supuse apelului ✓ încheierile pronunţate în cadrul procedurii

necontencioase, cu excepţia celor pronunţate de ICCJ

26
 care sunt definitive
✓ încheierea prin care se soluţionează cererea de
suspendare a executării silite, cu excepţia celei
pronunţate de curtea de apel, care este definitivă
✓ încheierea prin care se soluţionează cererea de
suspendare provizorie a executării silite
Încheieri care nu pot fi ✓ încheierea prin care se admite cererea de încuviinţare
atacate a executării silite, însă poate fi cenzurată în cadrul
contestaţiei la executare

2. Felurile apelului

1) Apel principal: ești nemulțumit de soluție și formulezi apel împotriva ei.

2) Apel incident: este formulat de intimatul din apelul principal, după împlinirea
termenului de apel, printr-o cerere care tinde la schimbarea hotărârii primei instanțe.
Așadar, cel care este intimat într-un apel, poate face la rândul lui apel, solicitând
schimbarea hotărârii primei instanțe. Acest lucru se poate face chiar după împlinirea
termenului de apel în ceea te privește. Pentru a înțelege de ce intimatul nu a făcut apel de la
început, situația trebuie gândită circumstanțiată la anumite aspecte:
A îl dă în judecată pe B și cere o sumă de bani de 100.000. Prima instanță i-a admis
cererea în parte: 70.000. Teoretic ar putea face apel pentru diferență, dar spune că nu mai
face.
B care a pierdut procesul, face apel principal în termen de 30 zile.
În măsura în care apelul principal este anulat ca netimbrat, anulat pentru alt motiv, se
perimă sau este restrâns de apelantul principal sau orice alt motiv care nu presupune analiza
lui pe fond, și apelul incident se va respinge (art. 472 alin. (2.
Este perfect valabil apelul incident în cazul în care se face apel doar pentru
cheltuielile de judecată.

Caracteristici
- poate fi formulat numai de către intimat şi este îndreptat împotriva părţii cu
interese contrare care are poziţia de apelant în apelul principal. Aşa fiind, rezultă că
părţile cu aceleaşi interese nu pot formula apel incident una împotriva celeilalte.
- se exercită doar după împlinirea termenului de apel şi se depune odată cu
întâmpinarea la apelul principal
- fiind o formă de apel, cereea prin care se declară apel incident trebuie să
îmbrace forma scrisă şi să aibă conţinutul prevăzut de lege pt apelul principal.
- prin apelul incident, intimatul trebuie să tindă la schimbarea hotărârii primei instanţe.
Altfel, dacă intimatul nu a căzut în pretenţii în faţa primei instanţe, apărarea în apelul
principal o va face prin întâmpinare şi nu pe calea apelului. Însă, intimatul poate solicita
reformarea hotărârii atacate în aceleaşi limite în care ar fi putut să o facă dacă ar fi declarat
apelu principal, nu se limitează la cererea apelantului.
- apelul incident are caracter accesoriu faţă de apelul principal, în sensul că soarta
lui depinde de apelul principal. Dacă apelantul îşi retrage apelul sau dacă este respins ca
tardiv, inadmisibil sau alte motive ce nu implică cercetarea fondului, apelul incident rămâne
fără efect şi va fi respins.

3) Apelul provocat. Intervine atunci când la prima instanță a existat o

coparticipare procesuală ori au participat terți la proces și intimatul din apelul

27
principal după împlinirea termenului principal declară apel nu împotriva a celui care a
făcut apelul principal, ci împotriva unui alt intimat sau chiar împotriva unuia care nu
este intimat, dar care a fost parte în procesul din prima instanță și nu mai figurează în
apelul principal. Acest lucru se poate face dacă admiterea apelului principal ar fi de natură
să producă consecințe asupra situației sale în proces în raport cu intimatul sau cu acea
persoană care figura în procesul de primă instanță, dar nu mai figurează în apelul principal
care va produce oricum efecte asupra lui.
Ipoteze:
1. În cazul coparticipării procesuale, când intimatul declară apel împotriva altui intimat
(coparticipare procesuală pasivă în apel), dacă apelul principal ar fi de natură să
producă consecinţe asupra situaţiei sale juridice din proces. Ex: reclamantul introduce o
cerere în pretenţie împtoriva a doi pârâţi, prima instanţă admite cererea faţă de un pârât
şi o respinge faţă de celălalt. Pârâtul care a căzut în pretenţii poate face apel împotriva
ambilor, iar fiecare dintre cei doi pot face apel incident pt ipoteza în care ar fi admis
apelul principal (nu împotriva apelantului principal, fiind suficient să depună
întâmpinare faţă de acesta).
2. În situaţia în care în prima instanţă au intervenit terţe persoane sau în caz de
coparticipare procesuală în faţa primei instanţe, intimatul este în drept să declare apel
împotrivia unei persoane care a figurat în prima instanţă şi care nu este parte în apelul
principal, dacă acesta din urmă ar fi de natură să producă consecinţe asupra situaţiei
sale juridice din proces: ex chemat în garanție, partea care îl cheamă în garanție
câștigă procesul iar partea adversă formulează apel.

Caracteristici
- poate fi formulat tot numai de intimat, dar se îndreaptă împotriva altui intimat sau a
unei persoane care a fost parte la judecata în prima instanţă şi nu este parte şi în apelul
principal
- se exercită doar după împlinirea termenului de apel şi se depune odată cu
întâmpinarea la apelul principal
- fiind o formă de apel, cererea prin care se declară apel provocat trebuie să
îmbrace forma scrisă şi să aibă conţinutul prevăzut de lege pt apelul principal, inclusiv
timbrarea
- apelul provocat poate fi folosit de intimat în situaţia în care admiterea apelului
principal ar fi de natură să producă consecinţe asupra situaţiei sale juridice în proces
- existenţa şi soluţionarea apelului provocat depind de exeistenţa şi soarta apelului
principal, în acelaşi mod ca şi în cazul apelului incident.

3. Sesizarea instanței de apel

3.1. Instanța competentă
Competența aparține instanței superioare celei care a pronunțat hotărârea.
În cazul în care hotărârea de primă instanță este dată de curtea de apel, știind că ICCJ
nu judecă apeluri în materie civilă, calea de atac va fi cea a recursului, mai puțin în situația
în care hotărârea nu va spune că este definitivă.
3.2. Termenul de apel
Termenul general este de 30 de zile și curge de la comunicare (termenul se
calculează pe zile libere. Este un termen fix.
Noțiunea de comunicare este cea prevăzută în materia citării. Tot la materia termenelor,
existau cazurile de echipolență, situațiile pe care legiuitorul le echivala cu momentul
comunicării, deși nu erau comunicăr:

28
 - art 468 alin 2, termenul de apel curge de la comunicarea hotărârii, chiar dacă aceasta a
fost comunicată odată cu încheierea de încuviinţare a executării silite.
- dacă o parte face apel înainte de comunicarea hotărârii, aceasta se socoteşte
comunicată la data depunerii cererii de apel.
-184 alin 2 – se consideră că actul a fost comunicat părţii şi atunci când aceasta a
primit sub semnătură o copie, precum şi când partea a cerut comunicarea unei alte
părţi.
Nu este echipolenţă:
✓ dacă o parte a introdus o cerere de îndreptare a unei erori materiale din cuprinsul
unei hotărâri ce nu i-a fost comunicată
✓ introducerea unei contestaţii în anulare sau a unei revizuiri împotriva unei
hotărâri de primă instanţă ce nu a fost comunicată părţii, nu echivalează cu o
comunicare în vederea exercitării apelului.
✓ cu excepţia cazului în care, la cererea sa, instanţa ar fi încuviinţat părţii comunicarea
hot. primei instanţe pe cheltuiala sa în condiţiile art 154, în susţinerea tardivităţii unui
apel, intimatul nu ar putea dovedi că i-a comunicat el însuşi hotărârea
apelantului din proprie iniţiativă, la o dată anterioară celei la care s-a făcut
comunicarea, deoarece regula este că actele de procedură se comunică din oficiu.

Termene de apel speciale:

✓ încheierea de respingere a cererii de asigurare a dovezilor poate fi atacată cu
apel în 5 zile de la pronunţare, dacă s-a dat cu citarea părţilor şi de la
comunicare dacă s-a dat fără citare.
✓ ordonanţa preşedinţială poate fi atacată numai cu ael în 5 zile de la pronunţare,
dacă s-a dat cu citarea părţilor şi de la comunicare dacă s-a dat fără citare, cu
excepţia cazurile în care prin legi speciale nu se dispune altfel. În toate cazurile în
care competenţa de primă instanţă aparţine curţii de apel, calea de atac este
recursul, în acelaşi termen.
✓ încheierile prin care se dispun scoaterea la vânzare a bunului în cadrul
procedurii partajului şi stabilirea termenului de efectuare a vânzării prin bună
învoială, respectiv efectuarea vânzării prin executor judecătoresc pot fi atacate
separat cu apel în 15 zile de la pronunţare.
✓ termenul de apel împotriva încheierii pronunţate în cadrul procedurii
nececontencioase curge de la pronunţare pt cei care au fost prezenţi la ultima
şedinţă şi de la comunicare pt cei care au lipsit. Apelul poate fi făcut de orice
persoană, chiar dacă nu a fost citată.
În ceea ce privește procurorul, termenul suferă o derogare. Atunci când procurorul are
dreptul să facă cale de atac, termenul curge de la pronunțarea hotărârii când nu a
participat la proces și de la comunicarea hotărârii când a participat la proces. Adică exact
invers decât ar fi de așteptat. Totul are o logică, pentru că hotărârea se comunică numai
participanților, iar dacă el n-a participat la proces nu i se comunică hotărârea. Acest lucru
înseamnă că, dacă s-ar prevedea curgerea termenului de la comunicare, ar fi sine die în
termen în toate cazurile în care n-a participat. Pentru aceste ipoteze, termenul curge de la
pronunțare.

3.3. Cazuri de întrerupere a termenului

1) Moartea părții care are interes să facă apel. Dacă intervine în interiorul
termenului de apel, se va face o comunicare pe numele moștenirii la ultimul domiciliu al
defunctului..

29
 Este important de reținut faptul că exercitarea apelului de către moștenitori nu
reprezintă un act de acceptare a moștenirii (art. 469 alin. (3) NCPC). Cu alte cuvinte,
deși vorbim de moștenitori, este doar o conveniență de limbaj. Ei sunt de fapt succesibili, cei
care ar avea vocație la moștenire.
2) Moartea mandatarului căruia i s-a făcut comunicare. Va trebui să se facă o
nouă comunicare, pe adresa părții, dată de la care va curge un nou termen pentru exercițiul
apelului.
3) Pe perioada în care cel lipsit de capacitate de exercițiu sau cu capacitate
de exercițiu restrânsă nu are o persoană care să-i semneze sau să-i contrasemneze
actele, nu curge termenul de apel până nu s-a numit un tutore sau un curator, ceea ce
înseamnă că aceasta figurează mai curând ca un caz de suspendare (art. 469 alin. (2) NCPC).
4) OG 51/2008 privind ajutorul public judiciar care prevede că în măsura în care
se formulează o cerere de ajutor public judiciar în interiorul termenului de exercițiu a căii de
atac a apelului sau recursului, se întrerupe termenul de exercițiu al căii de atac până la
soluționarea cererii privind ajutorul public judiciar, iar de la comunicarea soluției începe să
curgă un nou termen.
Acest lucru are în vedere ipoteza în care, de exemplu, apelul trebuie timbrat și atunci în
interiorul termenului de apel ceri ajutorul public judiciar, iar, dacă ți se va acorda, faci apel.
În situația în care nu se acordă ajutor public judiciar, nu faci apel, pentru că nu poți plăti taxa
de timbru, în schimb partea adversă va cere cheltuieli de judecată, anularea apelului ca
netimbrat.
O altă situație poate fi aceea în care ai nevoie de avocat (ajutorul public judiciar
presupune taxa de timbru, dar și avocat din oficiu), astfel că nu faci apel înainte să se
numească avocatul (el de aceea se numește, să facă apel) și atunci se întrerupe termenul până
la soluționarea cererii de ajutor și va curge unul nou.
Termenul de apel este un termen legal imperativ, nerespectarea lui se sancţionează cu
decăderea. Excepţia de tardivitate a apelului poate fi invocată de partea interesată, de
procuror sau de instanţă din oficiu.În ipoteza în care apelul a fost respins ca tardiv,
hotărârea primei instanţe devine executorie la data la care a expirat termenul de apel,
iar nu la data respingerii. Totodată, deoarece recursul nu poate fi exercitat omissio
medio, hotărârea primei instanţe devine şi definitivă.
Repunerea în termen este prevăzută de art. 186 NCPC, când partea se află în
imposibilitate de a exercita calea de atac, din motive temeinice. Termenul de a cere repunerea
în termen este de 15 zile de la momentul încetării motivului temeinic, dar pentru căile de atac
termenul va fi identic cu cel care există pentru exercitarea căii de atac. Rezolvarea cererii de
repunere în termen este de competenţa instanţei de apel, întrucât această cerere are
caracterul unui incident procedural.
Termenul de exercitare a apelului coincide, în principiu cu cel de motivare, atât ca
durată cât şi ca moment de la care începe să curgă. Prin excepţie, art 470 alin 5 prevede că, în
cazul în care termenul pt exercitarea apelului curge de la un alt termen decât comunicarea
hotărârii, motivarea apelului se va face într-un termen de aceeaşi durată, care curge însă de la
data comunicării: ex. în cazul ordonanţei preşedinţiale date cu citarea părţilor, termenul de
motivare a apelului este de 5 zile de la comunicare.

3.4. Cererea de apel. Cuprinsul cererii

1) Cerințe intrinseci
a. numele, prenumele, CNP-ul (datele de identificare ale părților)
Nulitatea prevăzută pentru neindicarea acestora este o nulitate virtuală (este
condiționată de vătămare și aceasta trebuie dovedită). Pentru aceleași elemente la cererea de
chemare în judecată era o nulitate expresă.

30
 b. indicarea hotărârii atacate (obiectul apelului)
Această mențiune este prevăzută sub sancțiunea nulității exprese. Cu toate acestea, nu
se poate anula apelul, chiar dacă se arată numărul hotărârii atacate su data ei, dacă cererea de
apel cuprinde suficiente elemente care să permită cu certitudine identificarea hotărârii.
c. motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază apelul;
Aceste mențiuni sunt prevăzute sub sancțiunea decăderii și nu a nulității.
Lipsa mențiunilor privind motivele de fapt în cazul cererii de chemare în judecată sunt
motiv de nulitate expresă. În cazul apelului, neindicarea motivelor de drept și de fapt nu
conduce la nulitate, ceea ce înseamnă că este posibil un apel nemotivat. Acest lucru este
explicabil prin natura apelului, dar și prin art. 476 alin. (2) conform căruia: în cazului care
apelul nu se motivează ori motivarea apelului sau întâmpinarea nu cuprinde motive, mijloace
de apărare sau dovezi noi, instanța de apel se va pronunța, în fond, numai pe baza celor
invocate la prima instanță. Sancțiunea este decăderea din dreptul de a motiva apelul! Ar
putea să se mai judece un apel nemotivat? Da! Spre deosebire de recurs, unde un recurs
nemotivat este nul, acest lucru nu atrage respingerea de plano a apelului, instanța de apel
fiind motivată să analizeze cauza pe baza celor invocate la prima instanță.
Acesta este de fapt efectul devolutiv al apelului: nu trebuie neapărat să critici, este
suficient să spui că faci apel, ceea ce înseamnă că instanța de apel va trebui să analizeze încă
o dată pricina, sub toate aspectele de fapt și de drept.
Totuși, dacă pierzi dreptul de a motiva apelul (nu-l motivezi în termen), pierzi
posibilitatea de a invoca nulitățile relative din hotărârea primei instanțe sau cele care s-
au întâmplat la ultimul termen pe care nu le-ai putut invoca în fața primei instanțe,
pentru că s-au închis dezbaterile. Într-adevăr, în situația apelului nemotivat, instanța
analizează tot ceea ce s-a spus în prima instanță, însă nulitățile din prima instanță nu mai pot
face obiectul analizei. Mai mult, instanța va relua toate cele spuse la prima instanță, însă dacă
există mijloace sau motive noi care nu au fost indicate la prima instanță și s-a pierdut
termenul de motivare nu se mai pot invoca (dacă ai mai găsit o teză juridică, un mijloc nu
probă, asta este).
În cererea de apel nu trebuie repetate motivele din cererea de chemare în judecată,
întâmpinare, cerere reconvenţională ci este necesară o expunere a justificării apelului, care
stabileşte şi limitele în care va avea loc judecata în apel.
Cu excepţia cazurilor anume prevăzute de lege, partea care nu şi-a motivat apelul în
termen nu va putea invoca recurs, prin intermediul motivelor de casare, neregularităţile
cu privire la judecata în prima instanţă pe care ar fi putut să le indice prin cererea de
apel, inclusiv reregularităţile rezultând din încălcarea unor norme de ordine publică.
d. probele invocate în susținerea apelului
Probele neinvocate în susținerea apelului presupun decăderea din dreptul de a mai
invoca aceste probe. Pierderea dreptului de a face probe în susținerea apelului, de multe ori,
nu este o catastrofă, pentru că oricum instanța de apel va analiza probele care au fost
administrate la prima instanță (este obligată). Problema este că nu se mai pot aduce probe noi,
altele decât cele de la prima instanță și nici nu se mai poate cere readministrarea probelor
administrate la prima instanță, ceea ce de multe ori putea potenta posibilitățile câștigării
apelului.
e. semnătura
Lipsa semnăturii atrage nulitatea expresă, dar poate fi înlăturată în tot cursul
procesului în instanța de apel. În concret, instanța dacă constată cererea este nesemnată, va
invita partea să semneze, iar dacă nu este prezentă, o va cita cu mențiunea că trebuie să
vină să o semneze, iar, dacă nu va veni, va anula cererea. Este genul de excepție care începe
cu un efect dilatoriu pentru a produce ulterior un efect peremptoriu, în măsura în care nu se
înlătură viciul.

31
 2) Există și două condiții extrinseci.
a. taxa judiciară de timbru
Ca regulă generală, se datorează într-un cuantum de 50% din taxa datorată la prima
instanță, calculată numai la valoarea contestată. Așadar, dacă apelul este redus doar la
anumite aspecte, se va plăti 50% din cât s-ar fi plătit la prima instanță pentru aspectele
respective. În cazul în care se face un apel care vizează tot, se va plăti 50%.
Neplata taxei judiciare de timbru atrage o nulitate necondiționată de vătămare,
nulitate extrinsecă, dar instanța nu va anula cererea din prima, ci va pune în vederea părții
care nu a timbrat, să achite taxa judiciară de timbru, iar în cazul în care nu achită în termenul
stabilit, cererea de apel se va anula.
b. locul în care se depune cererea de apel
Sub sancțiunea nulității necondiționate de vătămare, chiar la instanța care a
pronunțat hotărârea. Cu alte cuvinte, în cazul în care cerea de apel se depune la instanța de
apel, nu mai este nimic de făcut. Este foarte adevărat că în corpul hotărârii, la dispozitiv scrie
și locul în care se depune cererea de apel.
4. Efectele cererii de apel
4.1. Investește instanța de apel
Acest lucru înseamnă că instanța de apel nu se poate investi de una singură, oricât de
greșită ar fi hotărârea de primă instanță.
4.2. Efectul suspensiv de executare
Durează pe toată perioada necesară soluționării apelului, în sensul că pe durata
soluționării apelului, nu poate fi executată hotărârea (poate fi executată dacă este menținută
de instanța de apel sau se va executa hotărârea instanței de apel care o va înlocui pe prima).
Avem excepția hotărârilor cu executare provizorie.
4.3. Efectul devolutiv
Acest efect presupune că instanța de apel va analiza pricina sub toate aspectele de fapt
și de drept, atât sub aspectul legalității (modul de interpretare a textelor și principiilor de
drept), dar și sub aspectul interpretării, aprecierii probelor (cât de sincer a fost un martor,
cât de relevant este un înscris, cât de concludente sunt răspunsurile date la un interogatoriu,
cât de bună este opinia unui expert, dacă opinia lui ar trebui modificată).
4.3.1. Excepții de la caracterul devolutiv
a. atunci când apelantul solicită anularea hotărârii primei instanțe
Apelantul critică hotărârea primei instanțe pentru singurul motiv că nu a fost legal citat.
În acest caz nu este nicio devoluție, instanța de apel spune două lucruri:
- ai dreptate (admite apelul și trimite spre rejudecare, nu devoluează nimic);
- nu ai dreptate (respinge apelul, nu devoluează nimic, pentru că discuția ține de
verificarea faptului că s-a judecat cu sau fără citare). Deci instanța de apel nu discută fondul
și nu se vorbește despre devoluție.
b. apelantul solicită admiterea apelului și anularea sau respingerea cererii
de chemare în judecată pe baza unei excepții peremptorii
Apelantul a invocat excepția autorității de lucru judecat în primă instanță, dar s-a
respins și a pierdut pe fond. În apel critică hotărârea doar pe un singur aspect și anume:
greșita soluționare a autorității, solicitând instanței de apel să admită apelul și să schimbe
soluția primei instanțe, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca existând
autoritate de lucru judecat. În cazul acesta nu este nicio devoluție. Instanța de apel va verifica
dacă este sau nu este autoritate de lucru judecat.
Dacă este autoritate îi dă dreptate, iar dacă nu, va respinge apelul, pentru că el oricum
nu a cerut altceva. Desigur, de multe ori apelantul le combină: critica lipsa autorității, dar
pentru cazul în care se trece pe acest aspect, atacă soluția pe fond.

32
 De asemenea, apelantul poate spune că a invocat prescripția la prima instanță, instanța a
respins-o și pe fond a pierdut procesul, astfel că în apel critică soluția doar în ceea ce privește
excepția prescripției (apelantul consideră că pretenția reclamantului este prescrisă, prin
urmare cere instanței să admită apelul și să nu mai trimită spre rejudecare, ci să schimbe
soluția primei instanțe și să respingă cererea ca prescrisă). Mai mult, apelantul va spune că în
cazul în care instanța consideră că nu are dreptate pe prescripție, nu-l interesează modificarea
hotărârii pentru că oricum datorează banii.
Alte excepții ce pot fi invocate: lipsa de interes, netimbrarea. Alte situații:
- apelantul invocă nulitatea minutei: nu devoluează nimic, practic în acest caz se va
trimite spre rejudecare sau va judeca instanța de apel încă odată pe fond (nu și apelul).
- apelantul invocă necompetența instanței: a fost invocată și respinsă în prima instanță
și s-a făcut apel. Dacă se admite apelul, se trimite la instanța competentă, nu există nicio
devoluție).
4.3.2. Limitele efectului devolutiv
Devoluția, în afara cazurilor de excepție de mai sus ar fi totală, dar există două limite,
două ipoteze în care efectul devolutiv este limitat:
1) Art. 477 NCPC. TANTUM DEVOLUTUM QUANTUM APELATUM este o
expresie a principiului disponibilității, pentru că spune că în apel se judecă atât cât partea a
dorit să apeleze. Cu alte cuvinte, în apel judecata va purta numai asupra a ceea ce apelantul
dorește. Apelantul poate deduce instanței de apel întreaga pricină, cu toate că nimeni nu-l
obligă la acest aspect (el poate fi mulțumit în legătură cu anumite părți/cereri ale hotărârii). În
cazul în care apelantul deduce instanței de apel întreaga pricină, devoluția este totală. Însă el
poate limita efectul devolutiv atacând numai anumite aspecte ale hotărârii.
De exemplu, apelantul nu atacă hotărârea în privința unora dintre părți, ci numai cu
privire la unele părți (dacă nu există un acord de indivizibilitate). De asemenea, în cazul în
care sunt mai multe capete de cerere, iar unele au fost bine soluționate altele nu, le va ataca
doar pe acelea pe care le consideră greșit soluționate.
Dacă hotărârea a fost atacată numai parțial, ceea ce nu a fost suspus apelului
dobândește autoritate de lucru judecat, iar instanța de apel nu poate modifica aceste aspecte
sau afecta părțile care nu au făcut apel.Însă în stabilirea întinderii devoluțiunii, trebuie să
se aibă în vedere nu doar cererea de apel ci și întâmpinarea intimatului, plus eventualul
apel incident sau provocat.
/!\ Totuși, art. 477 alin. (2) spune că devoluțiunea va opera cu privire la întreaga cauză
atunci când apelul nu este limitat la anumite soluții din dispozitiv ori atunci când se tinde la
anularea hotărârii sau dacă obiectul litigiului este indivizibil.
Deci există 3 ipoteze în care aceasta limita efectului devolutiv nu se aplică și se revine
la regulă, devoluțiunea totală:
- partea nu a spus că vrea anumite părți și spune doar că vrea apel;
- se cere anularea hotărârii primei instanțe-;
- părțile sunt indivizibile pentru că obligațiile sunt indivizibile, ceea ce înseamnă că nu
pot fi aleși debitorii. Astfel, dacă sunt 3 debitori, degeaba îl ataci doar pe unul dintre ei și pe
restul nu. O să se afle toți în accesai situație. Așadar, chiar dacă sunt atacați doar unii, soluția
va fi schimbată în ceea ce-i privește pe toți.
La fel și în cazul revendicării: dacă cel ce pierde procesul revendică bunul numai de la
unul și ceilalți coproprietari vor fi obligați să predea bunul.
- tot la devoluțiune (regula) se revine și în situația în care anumite soluții din hotărâre
sunt dependente de altele (art. 477 alin. (1) teza finală). Așadar, chiar dacă apelantul atacă
doar unele, dacă apelul va fi admis, soluția va produce efecte și asupra soluțiilor neatacate,
ele fiind dependente de soluția schimbată.

33
 Exemplu: reclamantul invocă rezoluțiunea, pârâtul invocă anularea actului. Se admite
rezoluțiunea și se respinge apărarea privind nulitatea. Pârâtul face apel invocând doar
nulitatea, uitând să menționeze ca instanța să schimbe soluția privind rezoluțiunea. În acest
caz, instanța va fi nevoită să schimbe toată soluția și să respingă cererea de rezoluțiune, chiar
dacă nimeni nu a invocat, dar este dependent de ce s-a invocat.
Alte exemple:
- pârâtul a fost obligat să plătească o sumă de bani și dobândă. Apelul său cu privire la
inexisența obligației de plată a sumei de bani se va extinde și în privința obligării la plata
dobânzii.
- într-un proces de partajare a bunurilor comune ale foștilor soți, în care unul dintre soți
a cerut instanței să se constate că anumite bunuri sunt bunuri proprii implică și scoaterea
bunurilor respective din masa partajabilă.
2) Art. 478 NCPC. TANTUM DEVOLUTUM QUANTUM IUDICATUM. Atât
se judecă în apel (atâta se devoluează) cât s-a judecat și în prima instanță. Legiuitorul vrea să
spună că apelul rămâne, totuși, o cale de atac, în sensul că nu este permis părților să vină
cu lucruri noi care să schimbe elementele structurale al litigiului astfel cum el a fost
supus în fața primei instanței, adică să se facă în apel un nou proces. Într-adevăr, este o
cale devolutivă, adică se poate reexamina sub toate aspectele, dar numai ceea ce s-a examinat
la prima instanță.
Dacă se fac cereri noi în apel, se schimbă elementele structurale ale pricinii, avem de a
face cu un nou litigiu în apel, ceea ce înseamnă un veritabil nou proces și s-ar afecta
principiul dublului grad de jurisdicție.
În concret, principiul presupune faptul că părțile, în apel, pot solicita probe noi,
mijloace de apărare noi, pot veni cu argumente noi, dar nu se pot schimba următoarele
elemente:
a. părțile/calitatea părților nu poate fi schimbată, nu pot apărea părți noi din
punct de vedere juridic sau părțile inițiale să-și schimbe calitatea. Noțiunea de calitate
privește raportul de drept substanțial nu poziția procesuală a părților. O parte care s-a
prezentat în calitate de legatar testamentar și a pierdut procesul, nu va putea să ceara, în apel,
schimbarea soluției pentru că el este și moștenitor legal sau invers. În acest caz, nu se mai
vorbește despre aceeași calitate. Există și o excepție: în materie necontencioasă apelul poate
fi făcut de orice persoană interesată;
b. obiectul. Nu pot cere întâi partaj și în apel revendicare sau invers. Dacă ai
revendicat un bun și ai pierdut, nu poți să zici în apel că, de fapt, te refereai la casa de alături.
Au existat cazuri, s-a greșit numărul, dar în cazul acesta trebuie făcută o alta cerere, nu poți
face apel, pentru că nu s-a judecat obiectul respectiv;
c. cauza cererii. Nu pot cere întâi eroare și după garanție contra viciilor ascunse.
Dacă ai pierdut procesul în rezoluțiune, în apel nu ceri nulitatea. În prima instanța a cerut
rezoluțiunea pentru neconformitatea mărfii, în apel spune că, de fapt, se afla în eroare la
momentul cumpărării, astfel că cere nulitatea. Este altă cauză, se vorbește despre o altă
judecată, alt proces.
3) Nu se pot face în apel cereri noi. Cererea noua înseamnă: repunerea părților
în situația anterioară în cazul în care în prima instanță s-a cerut anularea/rezoluționea precum
și o cerere reconvențională, o chemare în garanție, o cerere de arătare a titularului dreptului.

Excepție: intervenția principală care poate fi făcută direct în apel, dar numai cu
acordul tuturor părților. Cu alte cuvinte, se derogă în mod convențional de la primul grad de
jurisdicție.

34
 În materie de divorț, soțul poate face cerere reconvențională direct în apel, dacă
motivele divorțului s-au ivit după începerea dezbaterilor la prima instanță și în timp
timp ce judecata primei cereri se află în apel.
Întoarcerea executării silite poate fi cerută și direct în apel –art 724 alin 1. În cazul în
care instanţa judecătorească a desfiinţat titlul executoriu sau însăşi executarea silită, la cererea celui interesat,
va dispune, prin aceeaşi hotărâre, şi asupra restabilirii situaţiei anterioare executării.
Intervenție accesorie se poate face, deoarece ea este o simplă apărare.
/!\ Aceasta nu împiedică faptul că se pot ridica excepții noi de ordine publică, pentru
că ele nu sunt cereri, ci mijloace de apărare. Totul este să fie de ordine publică pentru a putea
fi invocate direct în apel.
Excepțiile absolute pot fi invocate pt prima dată în apel, dacă legea nu le limitează (ex.
necompetența de ordine publică).
Cu privire la invocarea în apel a excepțiilor absolute, trebuie precizat că atunci când în
fața primei instanțe pârâtul invocă o excepție peremptorie care este respinsă de prima
instanță ca neîntemeiată, reiterarea excepției respective în fața instanței de apel nu se
poate face de intimat doar prin întâmpinare. Pentru invocarea din nou a excepției
respective, nu este suficientă formularea unei simple întâmpinări, ci este necesar ca
intimatul (pârâtul din prima instanță) să formuleze apel incident împotriva hotărârii
primei instanțe pentru acest motiv.
Excepțiile relative vor putea fi invocate în apel doar dacă instanța le-a respins sau a
omis să se pronunțe asupra lor. În mod excepțional, se poate invoca direct în apel o excepție
relativă când partea nu a avut posibilitatea să o ridice în fața primei instanțe (ex. nelegala
citare la ultimul termen).
Mijloacele de apărare, fie că sunt de drept material, fie că sunt de drept procesual sunt
admisibile cu condiția de a-și păstra această natură. Astfel, s-a decis că se poate invoca pt
prima dată în apel termenul de grație sau dreptul de retenție. Cu toate acestea, nu pot fi
invocate dacă legea prevede un anumit moment până la care trebuie invocate: ex. fideiusorul
va putea invoca beneficiul de discuțiune în prima instanță, înainte de judecarea
fondului, el neputându-se prevala de această apărare de fond direct în apel.
4) Art. 478 alin. (5) NCPC. Se pot solicita în apel, potrivit chiar unui text expres
de lege, dobânzi, penalități, rate și alte venituri cu caracter periodic care au curs după
pronunțarea hotărârii de prima instanța. Cu alte cuvinte, ele sunt niște cereri aparent noi și ar
fi o derogare parțială de la ideea cererilor noi în apel, însă ele de fapt nu sunt noi.
5) De asemenea, în apel se poate invoca direct compensarea legală, care este o
simplă apărare. Aceasta pentru a fi invocată într-un proces nu este nevoie de cerere, este
suficientă o apărare. Poate fi invocată pe cale de apărare, pentru că invoci că datoria s-a stins
în trecut când au coexistat cele două creanțe reciproce, efectul extinctiv s-a produs atunci,
acum este doar invocat, nu se cere instanței recunoașterea creanței, ci numai constatarea
faptului că în trecut a operat.
În schimb, compensația judiciară presupune ca instanța să se pronunțe asupra unei
cereri noi, care nu poate fi făcută direct în apel.
6) O problemă controversată. Art. 478 alin. (4) spună că în apel părțile pot să
expliciteze pretențiile care au fost cuprinse implicit în cererile sau apărările adresate primei
instanțe. Nu sunt cereri noi, ci sunt explicitări ale cererilor care au fost cuprinse implicit în
cererea adresată primei instanțe.
În concret, sunt anumite aspecte, care de-a lungul timpului au tot existat. Nu este o
situație nouă. De exemplu, se cere admiterea acțiunii în nulitate și repunerea părților în
situația anterioară, dar nu se spune și cu privire la ce, în ce constă repunerea părților în
situația anterioară. Pentru cel care cere este clar ce înseamnă, dar nu scrie negru pe alb, adică

35
nu spune “se cere repunerea părților în situația anterioară, reclamantul trebuie să dea suma
de bani înapoi și pârâtul, imobilul”..
Un alt exemplu ar fi situația în care se cere anularea deciziei prin care s-a desfăcut
CIM, dar nu se cere și reintegrarea în postul respectiv sau nu se cer și banii la care partea este
în drept între momentul desfacerii contractului și momentul reintegrării, dacă a fost ilegală
desfacerea lui. Evident că în apel va putea spune “ca urmare a înlăturării desfacerii CIM,
doresc plata drepturilor salariale”. Nu este nimic nou, pentru că era clar că, dacă se anulează
desfacerea contractului de muncă, acesta este urmarea, dar nu spusese. Problema este că
executorul, dacă se va duce, nu va executa salariul.
Sau în primă instanță a cerut reintegrarea și în apel zice că vrea reintegrarea pe postul
X, nemenționat în primă instanță. Nu este ceva nou, căci se deducea din prima instanță.
Soliciți predarea unor bunuri, se admite, până în apel bunurile sunt distruse. În apel poți
cere contravaloarea.
Există situații și mai complicate: într-o pricină există ipoteza în care A l-a dat în
judecată pe B și îi cere o sumă de bani, dar pe care o evaluează provizoriu, spunând că o va
cuantifica exact în momentul în care se vor administra niște probe, adică o expertiză. Instanța
nu admite expertiza în prima instanță, astfel încât A a rămas cu o evaluare provizorie pe care
instanța s-a pronunțat și a respins-o. A face apel și în apel cere din nou expertiza și i se
admite. Din aceasta rezultă o valoare diferită de cea pe care o prognozase. În cazul acesta,
evident că poate să precizeze valoarea, pentru că el nu cere altceva. El a cerut să i se
înapoieze valoarea unui bun. Înainte de expertiză a făcut o evaluare, dar nu a fost clară.
Acum, după expertiză, el poate să spună cât evaluează. Nu se consideră o majorare a
pretențiilor în apel (o cerere nouă), în cazul în care valoarea este mai mare, ci de fapt este o
cerere pe care el implicit a făcut-o la prima instanță, numai că a explicat faptul că indică o
valoare provizorie până la o expertiză. Nu i s-a admis expertiza, dar s-a admis în apel și se
poate modifica.
Există și Decizia 28/2015 ICCJ, hotărâre prealabilă, care spune ceea ce s-a menționat
mai sus. ICCJ a zis că nu se poate modifica obiectul judecății, ci doar îl explică, pentru că în
primă instanță a fost ceva neclar. Se explică faptul că acest lucru nu poate fi un subterfugiu
pentru aducerea unor pretenții noi.
5. Depunerea cererii de apel și pregătirea dosarului de apel

Apelul se depune la instanța a cărei hotărâre se atacă sub sancțiunea nulității

(necondiționate de vătămare).
Preşedintele instanţei sau persoana desemnată de acesta va înainta instanţei de apel dosarul,
împreună cu apelurile făcute, numai după împlinirea termenului de apel pentru toate părţile.
(4)Dacă s-au formulat atât apel, cât şi cereri potrivit art. 442-444, dosarul nu va fi trimis
instanţei de apel decât după împlinirea termenului de apel privind hotărârile date asupra
acestor din urmă cereri.

Verificarea și regularizarea cererii

- se face de instanța de apel.
4711: Pregătirea judecăţii apelului
(1)Preşedintele instanţei de apel sau persoana desemnată de acesta, îndată ce primeşte
dosarul, va lua măsuri în vederea repartizării aleatorii la un complet de judecată.
(2)În cazul în care cererea de apel nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege, completul
căruia i s-a repartizat dosarul va stabili lipsurile cererii de apel şi îi va comunica, în scris,
apelantului că are obligaţia de a completa sau modifica cererea. Completarea sau
modificarea cererii se va face în termen de cel mult 10 zile de la data comunicării.

36
(3)După primirea dosarului sau, când este cazul, după regularizarea cererii de apel potrivit
alin. (2), completul va dispune comunicarea cererii de apel, precum şi a motivelor de apel
intimatului, împreună cu copiile certificate de pe înscrisurile alăturate şi care nu au fost
înfăţişate la prima instanţă, punându-i-se în vedere obligaţia de a depune la dosar
întâmpinare în termen de cel mult 15 zile de la data comunicării.

Dacă nu sunt îndeplinite obligațiile privind regularizarea cererii stabilite în sarcina

apelantului, nu va putea interveni anularea cererii de apel. Aceasta înseamnă că în măsura în
care apelul nu întrunește condițiile cerute de lege, sancțiunea nulității urmează a se aplica de
instanța competentă să soluționeze cererea de atac, în cadrul procedurii de judecată de drept
comun.
- după primirea dosarului și după caz regularizarea cererii, completul va dispune comunicarea
către intimat, punându-i-se în vedere obligația de a depune la dosar întâmpinare în termen de
cel mult 15 zile de la data comunicării.
- întâmpinarea este obligatorie, astfel încât pârâtul nu va putea să îli facă apărările verbal
înaintea instanței. Apelul incident și apelul provocat se depun de intimat odată cu
întâmpinarea.
- întâmpinarea se comunică de instanța de apel apelantului, punându-i-se în vedere
posibilitatea de a depune răspuns la întâmpinare în 10 zile de la data comunicării.
- În termen de 3 zile de la data depunerii întâmpinării (sau de la data expirării termenului de
depunere a întâmpinării), judecătorul fixează prin rezoluţie primul termen de judecată, care
va fi de cel mult 60 de zile de la data rezoluţiei, dispunând citarea părţilor.
- în procese urgenete acte termene pot fi reduse de instanța de apel

6. Judecarea apelului

Dacă sunt mai multe apeluri împotriva uneia și aceleași hotărâri, regula este că apelurile
se vor judeca împreună. Nu este conexitate (care este o opțiune), este mai mult decât o
conexitate, ține de indivizibilitatea hotărârii judecătorești ca act de procedură. La conexitate
sunt mai multe cereri care se unesc, aici sunt mai multe cereri, dar vizează același act de
procedură, ceea ce înseamnă că este o indivizibilitate, nu o conexitate. Aici vorbim de o
problemă de ordin public.
Sub aspectul probelor, în apel se poate cere:
- readministrarea probelor de la prima instanță;
- administrarea unor probe noi.
În mod evident, instanța de apel va analiza întotdeauna și probatoriul administrat în
prima instanță. Acest lucru nu trebuie cerut, pentru că oricum îl analizează. Problema este
dacă se cere readministrarea sau suplimentarea cu probe noi.

BRICIU: dacă partea a fost decăzută în prima instanță pt că nu a avansat cheltuielile pt

o probă, decăderea nu se menține și în apel.
. În apel apare un nou drept de administrare a probelor, pe ideea că apelul
reprezintă o nouă șansă dată părților de a analiza pricina în fapt și în drept.
Odata cu RIL 9/2020, s-a stabilit ca in notiunea de probe noi ce pot fi propuse si
incuviintate in faza apelului se includ atat probele propuse in fata primei instante prin
cerere sau intampinare, cat si acelea care nu au fost propuse in fata primei instante sau
au fost propuse tardiv, inar in privinta lor prima instanta de fond a constatat
decaderea.

37
 7. Soluțiile pe care le poate pronunța instanța de apel
7.1. Admite apelul
Soluțiile sunt următoarele:
a. Admite apelul și schimbă soluția în tot/parte, cum s-a solicitat și este corect.
Intimatul va plăti cheltuielile de judecată în măsura admiterii.
b. Dacă prima instanță a soluționat fără judecarea fondului sau fără citarea
părții, va interveni nulitatea hotărârii de primă instanță (instanța de apel nu mai are ce să
schimbe, pentru că este nulă) și instanța de apel va judeca ea procesul evocând fondul și
pronunțând o hotărâre executorie, susceptibilă de recurs, dacă legea nu prevede altfel.
Totuși, dacă una dintre părți solicită fie prin cererea de apel, fie prin întâmpinare,
trimiterea cauzei la prima instanță, instanța de apel va trimite cauza spre rejudecare.
/!\ Această trimitere nu poate interveni decât o singură dată în cursul procesului, în
sensul că, dacă și a doua oară se întâmplă la fel, instanța de apel va judeca ea fondul.
Retrimiterea poate avea loc doar o singură dată!
În măsura în care se trimite spre rejudecare, dezlegarea dată problemelor de
drept de către instanța de apel este obligatorie pentru prima instanța care rejudecă
cauza. Obligatorie este și necesitatea administrării unor probe. Adică instanța de apel trimite
cererea spre rejudecare, spunând că cererea nu trebuie respinsă și cere ca în rejudecare
să se administreze și o anumită probă. Ceea ce se deduce din expertiză este libertatea
primei instanțe, dar s-o administreze este obligată, dacă a zis instanța de apel.
c. Dacă prima instanță nu este competentă, soluția instanței de apel este de
admitere a apelului, de anulare a hotărârii date de instanța necompetentă și trimiterea
cauzei la instanța competentă sau menținerea ei dacă instanța de apel este competentă
să judece în primă instanța. În acest caz, admite apelul și anulează hotărârea primei
instanței și reține cauza în primă instanță (va judeca un complet de un judecător). Pentru că în
acest caz, împotriva hotărârii de primă instanță va putea exista un apel, iar împotriva apelului
recurs.
Diferența față de alin. (3) unde anulează hotărârea și evocă fondul, este că acolo se va
judeca evocarea fondului de către doi judecători și hotărârea va fi supusă numai recursului
sau niciunei căi de atac, dacă este cumva dată fără drept de recurs. Pe când la alin. (4) este
necompetență, pentru că s-a judecat la judecătorie și este de competența tribunalului. Instanța
de apel, care este chiar tribunalul, admite apelul, anulează și reține, pentru că era competentă,
dar era competentă în prima instanța, deci se va constitui complet de un judecător și va da o
hotărâre susceptibilă de apel. De exemplu, hotărârea are la bază o hotărâre nulă (raport de
expertiză făcut fără citarea parților).
d. Dacă există un motiv de nulitate cu privire la sentința atacată, iar prima
instanță a judecat cauza în fond, instanța de apel anuleaza în tot sau în parte procedura
de la prima instanță și reține procesul spre judecare, pronunțând o hotărâre care este
susceptibilă numai de recurs (dacă există recurs în cauza respectivă). Aici este o nulitate a
procedurii de primă instanță, dar spre deosebire de cazul anterior, la prima instanță s-a
judecat fondul. Acest text vizează exclusiv neregularități de ordin procedural în fața primei
instanțe, cum ar fi nerespectarea principiilor procesului civil, neregularități privind
hotărârea atacată (nesemnarea minutei, lipsa încheierii de dezbateri). Un alt exemplu
este cel în care s-a judecat la primă instanță, dar judecătorul era incompatibil. În acest caz, se
anulează hotărârea, pentru că judecătorul era incompatibil, dar va judeca instanța de apel
fondul și hotărârea se va supune numai recursului. În cazul acesta, părțile nu mai pot cere
trimiterea spre rejudecare.
După L. 310/2018, avem incompatibilitate. În cazul în care prima instanță a
soluționat acțiunea pe baza unei excepții peremptorii și instanța de apel a zis că a fost greșit
soluționată pe acea excepție, judecătorii inițiali nu sunt incompatibili. Ei acum vor soluționa

38
fondul. Prima dată ei nu l-au atins. Materia litigioasă este alta acum. A se vedea art. 41 alin.
(1).
Regimul juridic al hotărârii instanței de apel în cazul admiterii apelului și al anulării primei instanțe
- decizia prin care se anulează hotărârea pronunțată de prima instanță și se trimite cauza spre rejudecare
este susceptibilă de recurs dacă legea nu prevede altfel.
- decizia prin care instanța de apel după admiterea apelului anulează în tot sau în parte hotărârea primei
instanțe și reține cauza spre rejudecare, respectiv pt evocarea fondului (adică decizia de anulare intermediară) nu
este susceptibilă de recurs. Această hotărâre poate fi atacată cu recurs numai odată cu decizia pronunțată asupra
fondului, după judecarea cauzei în apel, dacă, potrivit legii, hotărârea instanței de apel este susceptibilă de
recurs.
- decizia instanței de apel prin care se anulează hotărârea primei instanțe atunci când se constată că prima
instanță a fost necompetentă, iar necompetența a fost invocată în condițiile legii, este supusă recursului, dacă
legea nu prevede altfel.
7.2. Respinge apelul
7.3. Anulează apelul
7.4. Constată perimarea lui
8. Principiul non reformatio in peius
Art. 481 NCPC. În apel nu se poate crea apelantului o situație mai grea în propriul
apel, dar poate primi o situație mai grea ca urmare a apelului celuilalt sau a apelului incident,
dar nu este propria cale de atac. Se admite acest principiu și în cazul în care apelul este
declarat de către procuror în favoarea uneia dintre părți.
- trebuie să se țină cont de acest principiu și când se invocă pt prima dată o excepție
absolută în apel. Spre exemplu, dacă prima instanță a admis cerera în parte și numai
reclamantul a făcut apel, iar în apel se invocă în mod întemeiat o excepție absolută și
peremptorie, instanța de apel va respinge apelul, fără însă a modifica soluția, deci fără a
respinge soluția pe fond. Aceeași este soluția și în cazul în care în apelul formulat doar de
reclamant, care a câștigat în parte judecata în primă instanță, se invocă pt prima oară nulitatea
actului juridic pe care reclamantul și-a întemeiat pretenția.
De asemenea, non reformatio in peius nu este o normă de ordine publică. Se pare că
este de ordine privată, căci părțile pot deroga. Astfel, partea poate consimți la agravarea
situației în propria cale de atac.
Mai mult, se poate înrăutăți situația apelantul ca urmare a excepției autorității de lucru
judecat. Astfel, dacă a câștigat procesul în parte (fără a i se acorda cheltuielile de judecată) și
face apel și dacă instanța constată că exista autoritate de lucru judecat cu privire la drepturile
câștigate, partea le poate pierde. Chiar dacă partea nu făcea apel și nu se afla de autoritatea de
lucru judecat, mai exista calea de atac a revizuirii hotărârii din prima instanță.
Art. 482 NCPC. Regulile procedurale din prima instanță se aplică și în apel dacă nu
sunt potrivnice celor referitoare la apel.

Regimul juridic al hotărârii pronunțate de instanța de apel

- este exectorie, care poate fi pusă în executare
- poate fi atacată cu recurs dacă legea nu prevede altfel
- poate forma obiectul revizuirii sau contestației în anulare de drept comun ( pt aceasta
din urmă numai dacă partea a invocat motivul de contestație în prealabil, pe calea recursului
care a fost respins).
- poate face obiectul unei cereri de îndreptare a greșelilor materiale precum și a unei
cereri de completare, lămurire sau de înlăturare a dispozițiilor potrivnice.

39
 SECȚIUNEA III – RECURSUL

- cale de atac: de reformare, nedevolutivă, extraordinară şi nesuspensivă de executare

- se realizează exclusiv un control de legalitate, recursul nefiind un al treilea grad de
jurisdicţie

1. Obiectul recursului și felurile recursului

Hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum şi alte hotărâri în
cazurile expres prevăzute de lege sunt supuse recursului.

1. Hotărârile pronunţate în apel, indiferent de soluţia dată în apel (Admis, respins,

perimat, anulat). De asemenea, poate fi atacată cu recurs şi decizia prin care s-a admis apelul
şi pricina a fost trimisă spre judecare primei instanţe. În ceea ce priveşte hotărârile pronunţate
de instanţele de apel prin care s-a anulat în tot sau în parte procedura din prima instanţă, cu
reţinerea cauzei spre rejudecare, aceste hotărâri pot fi atacate cu recurs numai odată cu
deciziile pronunţate asupra fondului, după judecarea cauzelor în apel.
Dacă instanţa de apel nu s-a pronunţat şi asupra fondului, ci a soluţionat apelul admiţând o
excepţie peremptorie (ex. apelul a fost respins ca tardiv), atunci, în recurs, pot fi formulate
critici exclusiv cu privire la soluţia pronunţată de instanţa de apel asupra excepţiei, nu şi cu
privire la fond.

- recursul nu poate fi exercitat omisso medio, trecând peste calea de atac a apelului.
Excepţie – art 459 alin 2- condiţii:
➢ părţile consimt expres prin înscris autentic sau declaraţie în faţa instanţei
➢ convenţia părţilor intervine după naşterea dreptului la apel
➢ convenţia părţilor are loc înăuntrul termenului de apel
➢ recursul să fie exercitat pt încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept
material.

NU pot face obiectul recursului:

1) Cauzele care sunt de competența judecătoriei (art. 94 pct. 1 lit. a-j3);
Logica este clară: dacă începe la judecătorie, se termină la curtea de apel.
Lit. k) art. 94 pct. 1 este exceptată. Pe ea se pot face recursuri. Dacă avem o categorie
care este evaluabilă în bani, dar care se regăsește la celelalte litere, nici ea nu are recurs (un
partaj de exemplu, o acțiune posesorie).
2) cererile privind navigația civilă și activitate portuară;
3) cererile în materie de asigurări sociale sau litigiile de muncă;
4) cererile în materie de expropriere;
5) cererile pronunțate în materia protecției consumatorului;
6) cererile privind asigurările;
7) cererile privind L. 77/2016, darea în plată a unor bunuri imobile;
8) hotărârile de primă instanță pentru care legea prevede doar apelul.

Nu sunt supuse recursului nici hotărârile date în apel în cazul în care legea
dispune că hotărârile de primă instanţă sunt supuse doar apelului, recursul fiind
suprimat:
➢ contestaţia la executare, cu excepţia hot. pronunţate în temeiul art 712 alin 4
(Împărţirea bunurilor proprietate comună pe cote-părţi sau în devălmăşie poate

40
 fi hotărâtă, la cererea părţii interesate, şi în cadrul judecării contestaţiei la
executare), 715 alin 4 (, contestaţia prin care o terţă persoană pretinde că are
un drept de proprietate sau un alt drept real asupra bunului urmărit poate fi
introdusă în tot cursul executării silite, dar nu mai târziu de 15 zile de la
efectuarea vânzării ori de la data predării silite a bunului) şi în contestaţia la
titlu
➢ partajul judiciar
➢ ordonanţa preşedinţială, cu excepţia cazului în care competenţa în prima
instanţă aparţine curţii de apel, când calea de atac este recursul.
➢ acţiunile posesorii
➢ cererile cu valoare redusă
➢ hotărârile pronunţate în procedura evacuării din imobilele folosite sau
ocupate fără drept
➢ opoziţia la cererea de uzucapiune
➢ hotărârile pronunţate de instanţa de executare, dacă prin lege nu se dispune
altfel.

Hotărâri pronunţate fără drept de apel dar cu drept de recurs:

hotărârea prin care s-a admis excepţia de necompetenţă şi s-a respins cererea ca
inadmisibilă, întrucât este de competenţa unui organ fără activitate jurisdicţională
hotărârea prin care se constată renunţarea la judecată în faţa primei instanţe sau în
apel, atuncând când hotărârea din apel este suspusă recursului
hotărârea prin care se respinge în fond cererea ca urmare a renunţării la însuşi dreptul
pretins, indiferent de statiul procesual în care se ia act de renunţare
hotărârea de perimare
hotărârea dată în baza recunoaşterii pretenţiilor
hotărârea de expedient care consfinţeşte tranzacţia păţilor.
Cât priveşte hotărârile pronunţate într-o contestaţie în anulare, acestea sunt supuse recursului
numai dacă hotărârea ce a fostmat obiectul contestaţiei în anulare este supusă recursului.
Dacă hotărârea ce a format obiectul revizuirii este susceptibilă de recurs, atunci şi hotărârea
pronunţată în revizuire este suspusă recursului. Cu atoate acestea, atunci când se cere
revizuirea pt contrarietate de hotărâri, calea de atac a recursului este deschisă nu numai dacă
hotărârea ce a încălcat autoritatea de lucru judecat este o decizie a unei instanţe de apel, ci şi
atunci când este o sentinţă de primă instanţă.

În ceea ce privește formele recursului există:

- recurs principal;
- recurs incident
- recurs provocat.
Tot ceea ce am subliniat la apel se aplică în mod corespunzător.
În legătură cu subiectele recursului, se aplică în totalitate regulile de la apel, în sensul
că recursul poate fi făcut numai de părțile în procedura instanței de apel, cu distincțiile pe
care le-am făcut acolo (succesori ai părților, creditori chirografari care exercită acțiunea
oblică și atunci formulează ei recursul, procurorul în anumite condiții, chiar dacă nu a fost
parte).
Observația conform căreia recursul nu s-ar putea exercita decât prin avocat sau prin
consilier juridic a căzut ca fiind neconstituțională (pentru persoane fizice și juridice).
- partea care introduce recurs se numeşte recurent iar cea împotriva căreia se introduce
recursul se numeşte intimant.

41
 2. Instanța competentă

Până la L. 310/2019 plenitudinea de competență în materie de recurs aparținea ICCJ.

Acest lucru s-a schimbat prin art. 483 alin. (3) și (4).
Recursul se formulează acum la instanța imediat ierarhic superioară.Depunerea se
face la instanța a cărei hotărâre se atacă, sub sancțiunea nulității.
Dacă hotărârea aparține unei secții a ICCJ și este recurabilă, recursul este judecat de
un complet de 5 judecători.
Din alin. (3) reiese faptul că recursul are un scop fundamental. Instanța de recurs
trebuie să examineze conformitatea hotărârii cu regulile de drept aplicabile. Cu alte cuvinte,
instanța de recurs nu mai judecă speța, ci hotărârea și o compară nu cu realitatea
faptică, ci numai cu regulile de drept.

3. Motivele de recurs
Motivele de casare sunt cuprinse în art. 488 NCPC. Ele vizează numai aspecte de
nelegalitate, nu de fapt. Ele pot fi de procedură sau de interpretarea și aplicarea dreptului
material.
Aceste motive sunt prevăzute în mod limitativ, dar ele nu sunt aplicabile pentru
recursul împotriva considerentelor. Necesită câteva precizări:
- toate motivele de la art. 488 sunt motive de nelegalitate, ele nu urmăresc
contrazicerea situației de fapt reținute de instanțele de fond;
- aceste motive nu se aplică în cazurile unui recurs exclusiv împotriva considerentelor,
pentru că există art. 461 NCPC care indică motivele pentru care se pot ataca numai
considerentele (text special, pentru că nu se referă la calea de atac împotriva hotărârii, ci la o
cale de atac împotriva unei părți din hotărâre, astfel încât se aplică în mod prioritar).
Dar asupra corelării art. 461 cu art. 488 sunt niște dispute în doctrină.
Motivele de casare nu pot fi primite decât dacă (art. 488 alin. (2)):
a. nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecății apelului;
b. au fost invocate în apel, dar au fost respinse;
c. au fost invocate în apel, dar instanța de apel a omis să se pronunțe asupra lor.
În situația în care instanța omite să se pronunțe asupra unui capăt cerere, se va
face completare, nu recurs!
Pot fi invocate direct în recurs, peste regula aceasta, autoritatea de lucru judecat, dar
și necompetența generală, întrucât, în cazul acestora, legea prevede în mod expres că pot fi
invocate în orice stare a pricinii, chiar direct în căile de atac.
Motivele pentru care poți să ataci doar considerentele: dacă s-au dat dezlegări
asupra unor probleme de drept care nu au legătură cu judecata acelui proces sau care
sunt greșite ori cuprind constatări de fapt ce prejudiciază partea.

Este aplicabil și instanței textul? Și ei, și părților. Nu se aplică principiul că instanța

nu poate fi decăzută, pentru că aici nu vorbim de o decădere. Este o inadmisibilitate.
Neindicarea motivelor de recurs atrage nulitatea recursului, spre deosebire de apel
unde instanța de apel judecă apelul pe baza celor invocate la prima instanță.
Aceeași soluție se aplică și atunci când motivarea există, dar este tardivă, pentru că
se va admite excepția tardivității, apelul va deveni nemotivat, pentru că efectul actului făcut
peste termen este socotit un act nul, iar actul nul nu produce niciun efect, ceea ce înseamnă că
nu există, deci recursul este nemotivat și se va anula.
Neîncadrarea în motivele prevăzute la art. 488 NCPC se sancționează cu nulitate.
Nu se pot invoca alte motive decât cele 8 (e.g. neluarea/interpretarea greșită a unor probe,
motive noi, nu se iau în seamă).

42
 În schimb, indicarea greșită a motivului nu duce la nulitate dacă instanța îl poate
încadra corect într-unul din cele 8. De exemplu, partea indica un aspect de nulitate, cum ar fi
nesemnarea minutei, dar spui că el este încadrat la pct. 8, adică partea nu face distincție între
material și procesual. Motivul indicat de parte se încadrează la pct. 5. În acest caz, instanța nu
anulează recursul, ci constată că partea s-a încadrat greșit și califică ca fiind corect la pct. 5 și
îl admite ca atare. Dacă nu ai făcut nicio încadrare, este nul. Trebuie să ai o încadrare
nereușită.
Instanța de recurs poate invoca și motive de ordine publică din oficiu, caz în care,
dacă recursul este nemotivat, nu mai intervine nulitatea.

Motive:
3.1. Când instanța nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale
Este vorba de încălcarea normelor de organizare sub aspectul compunerii sau
constituirii completului de judecata. Pot intra aspecte privind:
- numărul de judecători care au compus completul;
- pe obligativitatea participări procurorului când el trebuia să participe și nu a
participat+ participarea asistenţilor judiciari;
- pe incompatibilitatea unora dintre judecători/grefieri/procuror/asistenți-judiciari, dacă
este absolută, invocată și respinsă;
- aspecte privind nerespectarea distribuirii aleatorii.
Motivul în mare măsură este de ordine publică, mai puțin în privința
incompatibilităților (unele sunt de ordine publică, iar altele de ordine privată. Astfel dacă s-a
încălcat unul de ordine publică, este motiv de ordine publică și invers). Incompatibilitatea de
ordine privată poate fi invocată în faţa instanţei de recurs numai dacă partea a formulat o
cerere de recuzare dar aceasta a fost respinsă sau instanţa de fond a omis să se pronunţe
asupra ei.
De asemenea, pe acelaşi motiv se pot invoca, în condiţiile legii, şi incompatibilitatea
grefierului, a procurorului sau a magistratului –asistent ori, după caz, a asistenţilor judiciari,
precum şi orice lte situaţii în care, potrivit legii de organizare judiciară, instanţa nu a fost
alcătuită corespunzător. Constituie un astfel de exemplu ipoteza soluţionării de către un
judecător stagiar a unei cauze care nu este cuprinsă în enumerarea limitativă prevăzută de
lege.
3.2. Când hotărârea a fost pronunțată de un alt judecător decât cel care a luat
parte la dezbaterea pe fond a procesului/de un alt complet de judecată decât cel stabilit
aleatoriu pentru soluționarea cauzei ori a cărui compunere a fost schimbată, cu
încălcarea legii – motiv de ordine publică

3.3. Când hotărârea a fost dată cu încălcarea competenței de ordine publică a

altei instanțe, invocate în condițiile legii
Acest text oferă 2 mențiuni extrem de importante:
- este vorba numai de competența de ordine publică, ceea ce înseamnă că
competența de ordine privată, indiferent dacă a fost soluționată bine sau nu, indiferent
dacă a fost invocată sau nu în termen, nu va putea face obiectului recursului.
- competența de ordine publică (competența materială, teritorială exclusivă, generală și
internațională) poate fi invocată în recurs, însă numai dacă a fost invocată în condițiile legii
până atunci. Astfel, în condițiile legii înseamnă: chiar dacă este competență de ordine
publică, trebuie invocată la primul termen. În plus, necompetenţa primei instanţe trebuie să fi
fost invocată şi în apel iar instanţa să fi respins excepţia sau să fi omis să se pronunţe asupra
ei.
Competența generală și internațională pot fi invocate direct în recurs.

43
 - încălcarea regulilor privind repartizarea cauzelor în cadrul aceleiaşi instanţe între
completele sau secţiile specializate ale acesteia nu poate constitui motiv de casare a hotărârii
pronunţate

3.4. Când instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești – de ordine publică

Este vorba de încălcarea limitelor puterii judecătorești atunci când instanța săvârșește
un act care fie aparține puterii executive, fie aparține puterii legiuitoare. Doctrina clasică o
numește exces de putere. Sunt astfel de abateri:
- deciziile prin care instanța se pronunță pe cale de reglementare, în sensul că creează
norme de drept. Dacă nu există nicio normă de drept, instanța trebuie să aplice principiile
generale ale dreptului;
- instanța judecă în echitate, cu toate că legea nu-i dă acest drept;
- instanța refuză să aplice anumite texte de lege ori consideră că anumite texte au fost
abrogate în mod injust și le aplică în continuare, ceea ce înseamnă că se substituie
legiuitorului;
- instanța face incursiuni în zona actelor administrative. De exemplu: pronunță o
hotărâre care ține loc de act administrativ. Insa instanța ar putea să oblige autoritatea publică
să emită un act administrativ atunci când consideră că condițiile legii erau întrunite, iar
refuzul autorității este unul nejustificat (aici nu este o substituie, ci instanța constată că
autoritatea a eludat legea).
NU există un act de încălcare a puterii judecătorești în situația în care:
- instanța înlătură aplicarea unei legi, dar în virtutea faptului că contravine unei
convenții internaționale la care Romania este parte. Instanța dă prioritate anumitor legi în
defavoarea altora, potrivit unor dispoziții constituționale, ceea ce înseamnă că acționează în
atribuțiile sale;
- instanța dă prioritate DUE aplicând un principiu la care România a aderat.
Instanța înlătură textele de lege prin raportare la alte texte;
- instanța declară că un text anterior Constituției din 1991 nu mai este în vigoare
ca urmare a intrării în vigoare a Constituției sau constată că un text este declarat
neconstituțional.
/!\ Însă instanța nu poate face un control de constituționalitate, numai CCR poate decide
în legătură cu constituționalitatea sau neconstituționalitatea unor legi/OG.
- instanța înlătură o lege care nu mai este în vigoare. Aplicarea în timp a legilor este
atributul instanței judecătorești, nu a CCR.
Motivul este un motiv de ordine publică, pentru că ține de structura statului, depășește
interesatul privat al părții.

3.5. Când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a

căror nerespectare atrage sancțiunea nulității
Acest motiv este un motiv „sac”, intră în el toate greșelile de procedură care nu sunt în
celelalte (tot de procedura erau și în celelalte):
- nu este semnată minuta;
- nu au fost citate părțile (citate nelegal, fără respectarea termenului prevăzut de lege);
- nu s-a dat cuvântul uneia dintre părți.
Trebuie făcută o distincție:
- nulitatea absolută poate fi invocată pentru prima oară ca motiv de casare, dacă legea
nu o interzice în mod expres și de asemenea, după sesizarea instanței de recurs, pe cale de
excepție absolută, dar numai dacă pentru soluționarea acesteia nu este necesară administrarea
altor dovezi în afara înscrisurilor noi (art. 247 alin. (1) teza a II-a). Înscris nou se referă la
instrumentul probator. Nu sunt înscrisuri alte probe, chiar dacă sunt consemnate în scris

44
(expertiza extrajudiciară, depoziția unui martor, un început de dovadă scrisă, o anchetă
socială. Sunt admisibile însă înscrisurile constând în relațiile pe care instanța le-ar putea
obține de la autorități.
Dacă au apărut la prima instanță și nu au fost invocate în apel, nu mai pot fi invocate
direct un recurs.
- nulitatea relativă poate fi invocată ca motiv de casare numai de către partea ocrotită
prin norma încălcata, cu condiția să nu i se datoreze chiar ei neregularitatea și numai dacă a
fost invocată în termen în fața instanței unde s-a produs neregularitatea (art. 178 alin. (3)) în
faţa instanţei înaintea căreia s-a săvârşit.
Se exceptează de la această ultimă condiție neregularitățile referitoare la hotărârea
atacată, care pot fi invocată ca motiv de casare, deoarece dezbaterile fiind închise, partea nu
avea posibilitatea să le invoce mai întâi în fața instanței de apel sau a instanței care a
pronunțat hotărârea fără drept de apel. Așadar, nulitățile relative trebuie invocate anterior (la
prima instanță sau în apel, în funcție de unde au apărut) și soluția dată de instanța în fața
căreia au fost invocate poate fi criticată prin motivele de recurs. Dacă nulitățile vizează
chiar hotărârea de apel, partea nu avea când să le invoce decât prin cererea de recurs.
Noțiunea “atrage sancțiunea nulității” trebuie privită cu o oarecare îngăduință, pentru
că sunt și sancțiuni procedurale care nu atrag direct sancțiunea nulității.
De exemplu, aici ar intra și încălcarea regulilor privind decăderea, chiar dacă ele în sine
nu atrag direct sancțiunea nulității, dar+ așa-numitele inadmisibilități care, de fapt, la bază
sunt tot niște nulități. De exemplu, când instanța respinge o cerere de constatare ca
inadmisibilă, tot aici se încadrează, chiar dacă nu este vorba de o nulitate.. Un alt exemplu
ar fi: instanța a respins în mod greșit cererea ca inadmisibilă, pentru că nu a îndeplinit o
procedură prealabilă.
- motivul de casare este după caz de ordine publică sau privată
3.6. Când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde
motive contradictorii ori numai motive străine de cauza ei
Nerespectarea cerințelor legale privind motivarea ar atrage nulitatea hotărârii în
condiţiile art. 175 alin 1, numai că partea interesată ar trebui să facă dovada existenţei unei
vătămări, care nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii. Pt a evita aceste dificultăţi,
legiuitorul a prevăzut un motiv distinct de casare, care are în vedere, atât lipsta totală a
considerentelor, cât şi existenţa unor considerente contradictorii care nu au legătură cu cauza.

Viciile motivării:
- motivarea să nu existe;
- motivarea să fie incompletă;
- motivarea să fie contradictorie;
Ipoteze:
a. Situația precum contradicția dintre dispozitiv și considerente..
b. Situația contradicției dintre considerente..
c. Cazul în care considerentele sunt insuficiente..
S-a reținut că, copierea de către instanța de control judiciar a considerentelor instanței
pe care o controlează nu satisface cerința motivării și, practic, ne aflăm în fața unei hotărâri
nemotivate, deși s-ar putea să existe vreo 20 de pagini de motivare, dar ele să fie identice cu
cele anterioare.
Pot fi preluate critic anumite solutii date de prima instanta”soluția primei instanțe fiind
examinată și de către noi, este considerată corectă pentru următoarele argumente [...]”.
- se pot grupa anumite motive
Acest motiv este de ordine publică.

45
 3.7. Când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat
Autoritatea de lucru judecat este unul dintre acele motive care poate fi invocat direct
în recurs, chiar dacă nu a fost invocat la prima instanță sau la instanța de apel. Este
vorba de invocarea autorității de lucru judecat sub ambele efecte, negativ (pe calea excepției)
și pozitiv (ca mijloc de apărare).
- motiv de ordine publică

3.8. Când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de
drept material
Strict vorbind este singurul motiv care vizează dreptul material, restul vizează
normele de procedură. Particularități ale acestui motiv:
- este singurul motiv pt care poate fi exercitat recursul omissso medio dacă părţile se
înţeleg
- exemple: aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, extinderea normei juridice
dincolo de ipotezele la care se aplică sau restrângerea nejustificată (ex. aplicarea unor norme
de drept comun acolo unde există norme speciale), interpretarea greşită a textului de lege,
violarea unor principii generale de drept.

În ceea ce privește taxa judiciară de timbru, toate cele 7 motive anterioare se

timbrează o suma fixa (100 lei). Motivul 8 se timbrează cu 50% din taxa datorată
pentru introducerea cererii de chemare în judecată, dar numai în limita contestării (ca
în apel).
Încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material nu înseamnă:
- interpretarea greșită a probelor;
- calificarea greșita a naturii actului.
/!\ Textul de lege zice încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, și
nu a actelor ce fac obiectul probatoriului.
Lucrurile nu trebuie luate la extremă. În realitate, sunt situații în care greșeala de drept
substanțial/procesual generează greșeli privind situația de fapt. Astfel că poate exista o
situație de fapt care are la bază o greșeală de drept material sau o greșeală de drept procesual.
Exemplu: ipoteza în care instanța evaluează anumite probe, dar la bază există o nulitate
în ceea ce privește administrarea regulilor respective sau o regulă privind administrarea
probelor (regulă de drept procesual) cum ar fi o prioritate în stabilirea probelor.

La fel pot exista calificări diferite: răspundere contractuală/delictuală care să privească

dreptul substanțial (material) cu consecința aplicării unui sistem probatoriu greșit. Problema
aici este că în materie delictuală culpa trebuie dovedită, pe când în materie contractuală ea
este presupusă.

4. Cererea de recurs și efectele ei

4.1. Cerințe formale intrinseci ale cererii de recurs
Art. 486 alin. (1) NCPC. Cererea de recurs trebuie să cuprindă:
a. Numele și prenumele, domiciliul sau reședința părții în favoarea căreia se
exercită recursul, numele, prenumele și domiciliul profesional al avocatului care formulează
cererea ori, pentru persoanele juridice, denumirea și sediul lor, precum și numele și
prenumele consilierului juridic care întocmește cererea. Prezentele dispoziții se aplică și în
cazul în care recurentul locuiește în străinătate.
Sancțiunea incidentă este nulitatea expresă (diferit de apel, unde nulitatea este
virtuală).

46
 Spre deosebire de apel, devine foarte importantă și indicarea datelor de identificare ale
avocatului sau consilierului juridic care întocmește cererea.
b. Numele și prenumele, domiciliul sau reședința ori, după caz, denumirea și
sediul intimatului. Sancțiunea incidentă este nulitatea virtuală.
Menționarea în cerere a datelor de identificare ale avocatului sau ale consilierului
juridic se va face numai în cazul în care cererea este făcută printr-un atare reprezentant
convențional, fără a mai constitui o obligație în acest sens.
După L. 310/2019, s-a adăugat mențiunea privind obligativitatea indicării de către
recurentul care își are domiciliul în străinătate a unui domiciliu ales în România.
În caz de nerespectare a acestei prevederi, nu există practic sancțiune, ci partea va fi
citată prin scrisoare recomandată la domiciliul din străinătate, conform tezei finale a art. 156
NCPC.
c. Indicarea hotărârii care se atacă: obiectul recursului. Sancțiunea incidentă
este nulitatea expresă.
d. Motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor
sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat. Sancțiunea
incidentă este nulitatea expresă. Motivele de nelegalitate trebuie depuse în termenul prevăzut
pentru exercițiul recursului, dar pot fi depuse printr-un memoriu separat, nu neapărat odată cu
recursul, dar tot în interiorul termenului de recurs.
e. Semnătura părții sau a mandatarului părții, reprezentantul legal sau
consilierul juridic. Sancțiunea incidentă este nulitatea expresă.
Recursul trebuie semnat de parte, însă poate fi semnat și de mandatar, caz în care
mandatarul trebuie să întrunească condițiile de la art. 83 alin. (2) NCPC, respectiv să fie soț
sau rudă până la gradul al doilea inclusiv al părții și să fie licențiat în drept. Semnătura părții
sau a mandatarului părții poate fi acoperită în tot cursul procesului în fața instanței de recurs
(ca la apel).
Dacă motivele de recurs nu se încadrează în cele expres prevăzute de lege, sancțiunea
este nulitatea expresă a recursului (recursul este o cale extraordinară de atac, astfel încât nu
poate fi exercitat decât pentru motivele anume prevăzute de lege, care nu presupun întregul
spectru al nedreptății).
Motivele de ordine publică pot fi invocate și din oficiu de către instanță, caz în
care nu mai intervine nulitatea recursului (chiar dacă nu este motivat recursul, nu mai este
anulat, dacă instanța găsește ea însăși motive de ordine publică). Dacă legea nu dispune altfel,
aceste motive pot fi ridicate și din oficiu de instanță, chiar după împlinirea termenului de
motivare a recursului, fie în procedura de filtrare, fie în ședință publică (art. 489 alin. (3)).
Deși textul vorbește despre motive, în realitate sunt avute în vedere excepții de ordine
publică, deoarece motivele se invocă prin cererea de recurs, iar în cursul judecații mijlocul
procesual de invocare este excepția. Totuși, există anumite excepții de ordine publică ce pot fi
invocate doar până la un anumit termen (spre exemplu, excepția necompetenței materiale și
teritoriale exclusive).
Atunci când instanța invocă din oficiu motive de ordine publică, este obligată să le pună
în discuția părților. Totuși, dacă partea nu precizează motivele invocate, nu se poate plânge
de faptul că nici instanța nu le-a ridicat, întrucât invocarea motivelor de ordine publică
rămâne la discreția acesteia.
4.2. Cerințe extrinseci ale cererii de recurs
a. Se pot atașa EXCLUSIV înscrisuri noi (se pot folosi și alte înscrisuri decât
cele depuse la instanțele de fond), acestea fiind singurele probe admise în recurs. Trebuie
depuse, din perspectiva recurentului, odată cu cererea de recurs și, din perspectiva
intimatului, odată cu întâmpinarea. În mod excepțional, dacă recursul a fost declarat admisibil

47
în principiu și urmează a fi soluționat în ședință publică, pot fi depusa înscrisuri noi până la
primul termen de judecată. Sancțiunea depășirii termenului este decăderea, art. 492 NCPC.
b. În privința taxei judiciare de timbru, întrucât recursul nu presupune analiza
în fond a cererilor, este prevăzută o taxă de timbru în sumă fixă (100 lei), cu excepția
motivului de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 8 NCPC (când hotărârea a fost dată cu
încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material). Acest motiv este singurul
care presupune analiza legii de drept substanțial (taxa de timbru este calculată la fel că la
apel: 50% din valoarea datorată la prima instanță, raportată numai la valoarea contestată).
Sancțiunea este nulitatea necondiționată de vătămare.
c. La cererea de recurs vor trebui atașate (ipoteze alternative): împuternicirea
avocațială/delegația consilierului juridic dacă este semnată de către aceștia. Lipsa mențiunilor
și dovezilor referitoare la reprezentantul convențional nu mai este sancționată cu nulitate.
5. Efectele cererii de recurs
1) Investirea instanței de recurs.
2) Deschiderea posibilității de a cere suspendarea executării hotărârii.
Recursul, de regulă, nu este suspensiv de executare, dar legea prevede posibilitatea ca
instanța de recurs să suspende executarea de la caz la caz.
Cererea de suspendare a executării se soluționează de către un complet al instanței de
recurs. Prin urmare, este un complet format din 3 judecători. De principiu, se soluționează cu
citarea părților, în camera de consiliu și cu darea unei cauțiuni (numai dacă se plătește se
suspendă). Cauțiunea se achită anticipat și se va pronunța o încheiere definitivă.
Dacă cererea de suspendare se formulează când există deja un termen fixat în ședință
publică. Va fi soluționată de completul care judecă cauza în ședință publică.
Dacă cererea de suspendare este făcut în momentul în care dosarul încă nu a ajuns la
recurs și s-a desemnat un complet de 3 judecători, numit aleatoriu, iar între timp, până la
soluționarea cererii, ajunge dosarul și se desemnează un complet de titlu, competența
rămâne câștigată în legătură cu cererea de suspendare pentru completul inițial
desemnat. Completul se pronunţă în cel mul 48 h printr-o încheiere care eset definitivă. Pt
motive temeinice, instanţa poate reveni asupra suspendării.
Sunt anumite cereri în care recursul este suspensiv de drept (art. 484 alin. (1)):
- în materie de contencios administrativ recursul suspendă executarea fără să faci
nicio cerere, în virtutea legii;
- desființarea de construcții, plantații sau alte așezări fixe.

6. Depunerea cererii de recurs

Cererea de recurs se depune la instanța care a pronunțat hotărârea.

Termen: 30 zile de la comunicare, dacă legea nu prevede altfel. Este un termen
procedural legal (se calculează pe zile libere), imperativ şi absolut.
- sunt aplicabile cazurile de echipolenţă prevăzute pt începutul termenului de apel
(comunicarea hot. împreună cu încheierea de încuviinţare a executării silite şi depunerea
cererii de recurs înainte de comunicarea acesteia). De asemenea, sunt aplicabile cazurile
generale de echipolenţă prevăzute de art 184 alin 2, potrivit cărora se consideră că actul a fost
comunicat părţii şi în situaţia în care aceasta a primit sub semnătură copie de pe act, precum
şi atunci când partea a cerut comunicarea actului unei alte părţi.
- pt procuror termenul de recurs cuge de la pronunţare, în afară de cazurile în care a
participat la judecată, când termenul curge de la comunicare
La fel ca în cazul apelului, odată ce trece termenul de recurs pentru toate părțile, cererea
de recurs va fi înaintată instanței superioare și acolo se va face regularizarea care constă în
solicitarea de a se rectifica eventualele vicii în termen de 10 zile. La expirarea acestui

48
 termen, fie că se rectifică, fie că nu, instanța comunică intimatului cererea de recurs. El are la
dispoziție 30 de zile să facă întâmpinare (dublu față de apel) și se poate face răspuns la
întâmpinare în termen de 10 zile de către recurent.
- la fel ca în cazul apelului, nu este reglementată o sancţiune pt nerespectarea
obligaţiilor impuse în procedura regularizării.

7. Judecarea recursului și soluțiile pe care le poate pronunța instanța de

recurs
Art. 498 NCPC. În ceea ce privește soluțiile, instanța poate admite, respinge, anula sau
constata perimarea recursului:
a. admiterea recursului. Singura soluție posibilă este casarea hotărârii atacate,
casare care poate fi în tot sau în parte, cu trimitere sau cu reținere (potrivit distincțiilor făcute
de art. 497-498 NCPC);
b. respingerea recursului în anumite ipoteze:
- dacă motivele de casare sunt neîntemeiate sau vădit nefondate și deci hotărârea
atacată este considerată legală;
- dacă hotărârea atacata nu este susceptibilă de recurs sau recursul a fost exercitat
omisso medio. Se respingere ca inadmisibil;+ tot inadmisibil în cazul în care recursul a fost
introdus de partea care a achiesat, prin executarea de bunăvoie sau renunţarea la recurs, la
hot. instanţei de apel sau primei instanţe nesupuse recursului.
- dacă recursul nu a fost exercitat în termenul prevăzut de lege. Se respingere ca tardiv;
- dacă recursul a fost introdus de o persoană căreia legea nu îi recunoaște calitatea
procesuală activă. Se respingere ca fiind introdus de o persoana fără calitate;
- dacă recurentul nu justifică interes. Se respingere ca fiind lipsit de interes.
c. anularea recursului în anumite ipoteze:
- în cazul în care recursul nu a fost depus la instanța a cărei hotărâre se atacă;
- în cazul în care recursul nu este motivat;
- dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488;
- dacă recursul nu este timbrat;
- dacă recursul a fost introdus de o persoană care nu-și justifică calitatea de
reprezentant;
d. perimarea recursului se constată în condițiile art. 416 și urm. NCPC, dacă
recursul a rămas în nelucrare din motive imputabile părții, timp de 6 luni de la ultimul act de
procedură îndeplinit de părți sau de instanță.

Casarea totală şi casarea parţială

- casarea totală vizează întreaga hotărâre atacată iar cea parţială desfiinţează doar o parte,
sub aspectul capetelor de cerere soluţionalte.
Distincţia între casarea totală şi parţială prezintă interes pt stabilirea limitelor în care se va
face judecarea fonudlui după casare.
În practică, însă, uneori instanţa de recurs nu precizează dispozitivul hot. dacă este
vorba de o casare totală sau parţială ci limitele se stabilesc prin examinarea motivelor şi a
considerentelor.

Art. 500 prevede că hotărârea casată nu are nicio putere şi că actele de executare sau de
asigurare făcute în temeiul unei asemenea hotărâri sunt desfiinţate de drept, dacă instanţa de
recurs nu dispune altfel. În cazul casării parţiale, textul nu se aplică decât în ceea ce priveşte
partea din hotărâre care a fost casată, deoarece celaltă parte a trecut definitiv în autoritatea de

49
 lucru judecat. Conform art. 500 alinn 2, instanţa va constata aceasta, din oficiu, prin dispozitivul
hot. de casare. Din dispoziţiile acestea s-ar putea deduce intenţia legiuitorului ca în cazul casării
hotărârii care a constituit titlu executoriu, părţile să fie repuse de plin drept în situaţia anterioară
iar întoarcerea executării să se facă în temeiul constatării de către instanţa de recurs a desfiinţării
de drept a actelor de executare, fără a fi nevoie să se introducă o nouă cerere, cu acest obiect.
Este o derogare de la judecata non ex officio. Dacă nu o dispune, ar putea să o dispună instanța
care rejudecă fondul după casare.

Casarea cu trimitere şi casarea cu reţinere

Casarea cu trimitere reprezintă regula pt ICCJ iar cea cu reţinere regula pt tribunale şi curţile de
apel.
Potrivit art. 497 ICCJ trimite cauza spre o nouă judecată fie instanţei de apel care a
pronunţat hot. casată fie primei instanţe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată, atunci
când este cazul şi sunt îndeplinite condiţiile art 480 alin 3, respectiv atunci când, în mod greşit,
prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului ori judecata s-a făcut în
lipsa părţii care nu a fost legal citată, iar părţile au solicitat în mod expres, prin cererea de apel
ori prin întâmpinare să se trimită cauza primei instanţe, iar trimiterea spre rejudecare a fost
trimisă o singură dată în timpul procesului.
- instanţa supremă nu poate dispune această măsură decât o singură dată în cadrul procesului.
ICCJ poate trimite spre rejudecare la prima instanța sau la instanța de apel, depinde care este
motivul de casare:
- dacă motivul de casare este nemotivarea hotărârii de apel (cea de primă instanță fiind
motivată) atunci casează și trimite la instanța de apel (care va rejudeca și va motiva);
- dacă nici cea din prima instanță, nici cea din apel nu este motivată atunci le casează
pe amândouă și trimite la prima instanță (de regulă se trimite la instanța de apel);
Exemplu: în prima instanță s-a judecat fără citarea părților. Una dintre părți a făcut apel
și a solicitat să se admită apelul, pentru că nu a fost citată, și să se trimită cauza spre
rejudecare la prima instanță. Instanța de apel a respins apelul. Soluția instanței de recurs va fi
admiterea recursului, casarea hotărârii instanței de apel, admiterea apelului, anularea hotărârii
pronunțate în prima instanță ca efect al admiterii apelului și trimiterea cauzei spre rejudecare
la aceasta din urmă.
Exemplu 2: nemotivarea a vizat hotărârea de apel, soluția va fi casarea hotărârii
instanței de apel și trimiterea spre rejudecare la această instanță.

Atunci când interesele bunei administrări a justiţiei o cer, cauza va putea fi trimisă oricărei alte
instanţe de acelaşi grad, cu excepţia cazului casării pt lipsă de competenţă, când cauza va fi
trimisă instanţei competente sau altui organ cu activitate jurisdicţională competent potrivit legii.
Dacă cererea era de compenţa unui organ fără activitate jurisdicţională, după ce va casa hotărârea
atacată, va respinge cererea ca inadmisibilă iar când competenţa ar aparţin unui organ de
jurisdicţie dintr-un alt stat, inclusiv un stat membru UE, cererea va fi respinsă ca nefiind de
competenţa instanţelor române.

Prin excepţie de la regula casării cu trimitere, în cazul admiterii recursului pt motivele

de casare privind depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti sau încălcarea autorităţii de
lucru judecat, ICCJ va casa hotărârea atacata şi va respinge cererea ca inadmisibilă.
O altă excepţia de la regula potrivit căreia ICCJ casează cu trimitere este prevăzută de
legea contenciosului administrativ: în cazul admiterii recursului, instanţa de recurs, casând
sentinţa, va rejudeca litigiul în fond. Întrucât textul nu face nicio distincţie, înseamnă că acesta

50
se aplică şi atunci când instanţa de recurs este ICCJ. Cu toate acestea, când hot. primei instanţe
a fost pronunţată fără a se judeca fondul ori judecata s-a făcut în lipsa părţii care a fost
nelegal citată atât la administrarea probelor cât şi la dezbaterea fondului, cauza se va trimite
o singură dată acestei instanţe. În schimb, în cazul în care judecata în prima instanţă s-a
făcut în lipsa părţii cre a fost nelegal citată la administrarea probelor dar a fost legal citată la
dezbaterea fondului, instanţa de recurs, indifrent dacă este vorba de tribunal, curtea de apel
sau iccj, casând sentinţa, va rejudeca litgiul în fond.
Potrivit art 498, în cazul în care competenţa de soluţionare a recursului aparţine
tribunalului sau curţii de apel şi s-a casat hotărârea atacată, rejudecarea procesului în fond se va
face de către instanţa de recurs, fie la termenul la care a avut loc admiterea recursului,
situaţie în care se pronunţă o singură decizie, fie la un alt termen stabilit în acest scop. Aceste
instanţe vor casa cu trimitere o singură dată în cursul procesului în cazul în care instanţa a cărei
hotărâre este atacată cu recurs a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului sau
judecata s-a făcut în lipsa părţii care a fost nelegal citată, atât la administrarea probelor,
cât şi la dezbaterea fondului. În vederea rejudecării, cauza se trimite la instanţa care a
pronunţat hotărârea casată ori la altă instanţă de acelaşi grad cu aceasta, din aceeaşi
circumscripţie. Dispoziţiile art. 497 se aplică în mod corespunzător, în caz de necompetenţă, de
depăşire a atribuţiilor puterii judecătoreşti şi de încălcare a autorităţii de lucru judecat.
Aşadar, tribunalele şi curţile de apel casează cu trimitere în următoarele situaţii:
1. Când instanța a cărei hotărâre a fost recurată a rezolvat pricina fără a intra în
judecata fondului: ex. a admis o excepție peremptorie precum lipsa calității procesuale, lipsa
interesului, prescripția, etc.
2. Când judecata s-a făcut în lipsa părții care nu a fost legal citată, atât la
administrarea probelor cât și la dezbaterea fondului. Dacă partea a fost legal citată la
administrarea probelor însă nu a fost legal citată la dezbaterea fondului casarea se va face cu
reținere. Aceeași este soluția și atunci când partea a fost legal citată la dezbaterea fondului dar
nu a fost la administrarea probelor, ea având posibilitatea să invoce neregularitatea administrării
probelor. Dacă însă partea a invocat această neregularitate, iar instanța de fond i-a respins în
mod nejustificat cererea sau a omis să se pronunțe asupra ei, se va casa cu trimitere.
- în cele două ipoteze privind rejudecarea fondului și lipsa părții nelegal citate, casarea
cu trimitere se poate dispune o singură dată în cursul procesului.
3. În situația în care instanța care a pronunțat hotărârea recurată nu era
competentă, se va casa cu trimitere spre rejudcare la instanța competentă sau la un alt
organ cu activitate jurisdicțională competent.

8. Forma hotărârii de recurs și efectele acesteia

8.1. Forma hotărârii de recurs
Art. 499 NCPC. Are o particularitate: considerentele cuprind numai motivele de
casare invocate și analiza acestora .
Dacă recursul nu se analizează în fond, considerente vor surprinde numai motivarea
soluției, fără analizarea motivelor de casare (e.g. în cazul în care recursul este netimbrat, se
spune că recursul este netimbrat punct, nu se mai analizează și motivele în ipoteza în care ar
fi fost timbrat).
Motivarea se face în 30 de zile de la pronunțare (termenul este de recomandare,
relativ).
Soluția dată în recurs are consecințe asupra cheltuielilor de judecată. Dacă se respinge
recursul, la cererea intimatului, instanța va obliga prin hotărâre și la plata cheltuielilor de
judecată. Dacă se admite recursul și se casează hotărârea atacată, pricina se rejudecă și numai
care care va câștiga definitiv recursul va avea dreptul la cheltuieli de judecată.

51
 Hotărârea pronunțată în recurs este definitivă indiferent de soluție: respingere oric
casare cu trimitere/casare cu reținere. Ea poate fi atacată cu contestație în anulare și prin
revizuire.

8.3. Rejudecarea în fond după casare

1) Casarea cu trimitere și casarea cu reținere (ICCJ nu casează decât cu trimitere,

restul instanțelor, de principiu, cu reținere).
Aceasta clasificare contează în privința incompatibilităților, pentru că la casarea cu
reținere judecători care au admis recursul sunt compatibili să judece și pe fond, nefiind caz de
incompatibilitate, în timp ce la casarea cu trimitere judecători care au judecat în prima
instanță sau în apel devin incompatibili, cu excepția cazului în care se pronunță asupra altor
chestiuni decât cele dezlegate de instanța de recurs (art. 41 alin. (1)).
Contează și în ceea ce privește introducerea în proces a unor terți. Dacă se casează cu
reținere, se mai pot face numai intervenții accesorii, în timp ce dacă se casează cu trimitere la
prima instanța, se poate face cerere de intervenție principală, de chemare în garanție de către
reclamant, se deschid niște posibilități de atragere a terților sau instanța poate invoca din
oficiu participarea unui terț sau să o pună în discuția părților.
De asemenea, această clasificare are importanță în privința căilor de atac, pentru că la
casarea cu reținere se pronunță o hotărâre care este definitivă, în timp ce la casarea cu
trimitere se pronunță, după rejudecare, o hotărâre care la rândul ei este supusă căilor de atac.

Limitele rejudecării fondului.

Se determină după cum casarea este totală sau parțială. În cazul casării totale, pricina se
rejudecă în întregime, iar când casarea este parțială se rejudecă în limitele părții desființate.
- Se casează pentru necompetență, se reia procesul de la 0. Eventual unele probe pot
fi conservate.
- Dacă se casează pentru nesemnarea minutei, se reia de la dezbateri. Dacă este
nemotivată hotărârea, ne întoarcem tot la dezbateri. Sau nu a fost citată când trebuia să fie,
nemaiavând termenul în cunoștință. Contează să știi momentul pentru a vedea cine mai poate
interveni în proces.
Sunt și situații (precum pct. 5) unde sunt nulități parțiale. De exemplu, când instanța
constată că partea nu a fost legal citata la ultimul termen din apel, trimite spre rejudecare, dar
nu pentru toată dezbaterea din apel, ci doar pentru ultima ședință, pentru că atât este nul de
acolo. Administrarea probelor din apel nu se mai reia, este valabilă. La fel și dacă este
nesemnată minuta, instanța de recurs trimite spre rejudecare (normal ar trebui să trimită în
faza deliberării, dar dacă în faza deliberării nu poate trimite, pentru că nu pot delibera
judecătorii care nu au audiat părțile, iar cei care i-au audiat au devenit incompatibili, se va
trimite la ultimul) la ultimul termen la care au avut loc dezbaterile, să asculte judecătorii
părțile, să rămână în pronunțare, să pronunțe o hotărâre pe care să o semneze.
Această clasificare are relevanță sub aspectul introducerii unor terți în proces. La o
casare totală pentru necompetență se trimite spre rejudecare la o altă instanță unde se va relua
procesul de la 0 și partea poate modifica cererea de chemare în judecată, fiind la primul
termen. Dacă se casează și se trimite la prima instanță, pentru că judecătorul care a intrat la al
treilea termen era incompatibil (casare parțială), cererea nu mai poate fi modificată, pentru că
casarea cu trimitere este până la al treilea termen de la prima instanța (de acolo se va anula).

Reguli comune privind rejudecarea fondului după casare

52
 Hotărârea instanței de recurs este obligatorie pentru rejudecarea fondului după
casare. Practic, la casarea cu trimitere, problemele de drept dezlegate sunt obligatorii nu
și cele referitoare la fapte.
Aici este o diferență fata de apel, unde erau obligatorii problemele de drept dezlegate și
necesitatea administrării unor probe (art. 479). În ceea ce privește rejudecarea după casare,
instanța care rejudecă nu mai este ținută de administrarea unor probe, pentru simplul fapt că
ICCJ nu are cum să spună despre necesitatea administrării unor probe, ele căzând în sfera
fondului. În ceea ce privește probele, după casarea cu reținere sau cu trimitere se pot
administra probele specifice fondului. Ambele sunt în fond. Așadar putem administra orice
probă care respectă legea, ca și cum am fi pentru prima dată în fond.
După ce s-a admis recursul și se rejudecă fondul, instanța de recurs va aplica
reguli de fond.
Recurentului nu se poate agrava situația în propria cale de atac, cu aceleași precizări de
la apel. Este posibil însă un recurs incident! Exact ca la apel (art. 502).

Regimul juridic al hotărârii pronunțate ca urmare a rejudecării fondului după

casare
- în cazul în care s-a dispus casarea cu trimitere, hotărârea pronunțată ca urmare a
rejudecării fonudlui fondului după casare este susceptibilă de recurs. Dacă a fost casată atât
hot. instanței de apel cât și cea din prima instanță, atunci hotărârea pronunțată la rejudecarea
fondului după casare cu trimitere la prima instanță este supusă apelului.
Hotărârea pronunțată după casarea cu reținere este o hotărâre definitivă, deci nu este
supusă recursului.

SECȚIUNEA IV– CONTESTAȚIA ÎN ANULARE

Contestația în anulare este definită ca o cale de retractare, extraordinară,

nesuspensivă de executare și nedevolutivă. Din perspectiva felurilor ei, există o clasificare
doctrinară:
- contestația în anulare de drept comun (obișnuită) care se exercita împotriva
oricărei hotărâri definitive, indiferent de instanța care a dat-o;
- contestația în anulare specială. Poarta această denumire, pentru că este destinată, de
principiu, numai hotărârilor pronunțate în recurs. Printr-o extrapolare, va fi utilizată, în unele
cazuri, și hotărârilor date în apel, dar care nu au drept de recurs.
1. Contestația în anulare de drept comun
1.1. Motivele
Art. 503 NCPC.
1) Contestatorul nu a fost legal citat și nici nu a fost prezent la termenul la
care a avut loc judecata (atunci când au avut loc dezbaterile finale, ultimul termen).
Este o citare nelegală, totală sau nu ești citat în termen. Din start, nu ne aflăm în situația
în care partea nu a fost citată cândva în cursul judecații, ci este necesar ca lipsa citarii să fi
intervenit chiar la momentul la care au avut loc dezbaterile finale. Observații:
a. Trebuie ca procedura respectivă să impună citarea (să nu ne aflam în fața
unei proceduri în care fie se face fără citare, fie citarea este lăsată la aprecierea instanței
iar judecata a avut loc fără citare (în materia ordonanței președințiale, asigurarea dovezilor)).
b. Lipsa citarii trebuie să fi intervenit doar la momentul dezbaterilor.
Dacă partea a fost citată sau nu se impunea citarea, iar hotărârea nu a fost comunicată,
nu există calea contestației în anulare, ci calea apelului sau recursului, pentru că, nefiind
comunicată hotărârea, înseamnă că nu a început să curgă termenul de apel sau de recurs.
Contestația în anulare nu poate fi exercitată decât atunci când hotărârea este definitivă.

53
Prin urmare, dacă hotărârea nu a fost legal comunicată (a fost comunicată la o altă adresă de
exemplu), termenul de apel sau de recurs nu a început să curgă, deci nu suntem în fata unei
hotărâri definitive.
Sunt situații în care termenul curge de la pronunțare. La judecată nu ai fost citat.
Termenul curge de la pronunțare și l-ai pierdut, nefiind citat. Nici în acest caz nu ai
contestație în anulare. Doctrina și jurisprudența au zis așa: când termenul curge de la
pronunțare, citarea la primul termen joacă rolul unei veritabile comunicări a hotărârii.
Deci citarea și comunicarea sunt inseparabile. Tot apel sau recurs faci și acolo se unesc
problemele. Dacă se constată că ai fost nelegal citat, înseamnă că ești în termen și este
admisibilă calea de atac.
- pt același considerent, contestația nu este admisibilă în cazul în care se invocă numai
comunicarea nelegală a hotărârii.
În plus, dacă procedura a fost fără citare (sechestru asigurator) și nu s-a comunicat nici
hotărârea, partea are deschisă calea apelului, nu a contestației în anulare.
Motivul că nu a fost citat nu înseamnă neapărat lipsa efectivă a procedurii de citare, ci
în acest concept de a nu fi citat intră și:
- viciile procedurii de citare (există procesul-verbal de citare, dar nu este semnat de
agentul procedural);
- a fost citația făcută, dar nu s-a încadrat în termen.
1.2. Condițiile de admisibilitate
Art. 504 NCPC. Hotărârea trebuie să fie definitivă
În această categorie intră hotărârile pronunțate în fond, în primă instanță sau în
apel, în recurs, într-o altă contestație în anulare sau revizuire sau în materie de
executare silită Nu contează dacă hotărârea a fost dată în fond sau fără cercetarea fondului
ori dacă este o decizie intermediară de casare cu trimitere sau reținere. În această categorie
intră și încheierile judecătorești, dacă prin acestea se finalizează o procedură: ex.
îndreptarea hotărârii, dacă s-a dispus citarea părților, lămurirea hotărârii și înlăturarea
dispozițiilor contrare. Încheierile premergătoare se atacă numai o dată cu fondul.
Nu fac obiectul contestației în anulare hotărârile judecătorești pt care legea interzice
expres contestația în anulare sau prevede în mod expres că nu sunt supuse niciunei căi de
atac. Ex:
- în materia alegerilor parlamentare, prezidențiale
- hotărârea prin care s-a desfăcut căsătoria, în ceea ce privește divorțul, dacă unul dintre
soți s-a recăstorit (art 928) nu este suspusă contestației în anulare și nici revizuirii
- hotărârile arbitrare
- hot. de declinare (doar procedura de drept comun pt nelegală citare, nefiind admisă
cosntestația în anulare specială sau revizuirea).
- încheierea de admitere a cererii de asigurare a dovezilor
În schimb, se poate introduce împotriva hotărârii de strămutare.

1) Motivul să nu fi putut fi invocat pe calea apelului sau a recursului (prin

căile de reformare)
Prin urmare, partea trebuie să se afle în ipoteza în care nu a putut să invoce, pentru că
dacă a invocat este clar că i s-a spus care este soluția. Să nu fi putut invoca este doar în
recurs, pentru că dacă este în apel, poți invoca în recurs.
Altă ipoteza este cea a apelului în care nu există calea de atac a recursului.
Există 2 excepții de la regula 2:
- motivul a fost invocat în recurs, dar a fost respins, pentru că avea nevoie de verificări
de fapt incompatibile cu recursul;

54
 Ideea ce trebuie reținută: partea a invocat în recurs, dar recursul a fost respins pentru
aspecte ce țin de imposibilitatea instanței de recurs de a intra pe analiza situației de fapt
vizând chestiunea de citare.
- motivul a fost invocat în recurs, dar recursul a fost respins fără culpa părții și fără a
fi cercetat în fond.
Practic, nu s-a mai ajuns la analiza motivelor de recurs, pentru că el s-a respins fără o
analiză asupra motivelor de recurs (s-a anulat, s-a perimat), dar totuși trebuie să nu fi fost
culpa părții.
2) Nu se poate face o nouă contestație în anulare către aceeași parte, chiar
dacă se invocă motive diferite

2. Contestația în anulare specială

2.1. Motivele
1) Hotărârea dată în recurs a fost pronunțată de către o instanța necompetentă
absolut sau cu încălcarea normelor referitoare la alcătuirea instanței (compunerea sau
constituirea completului de judecată) și, deși se invocase excepția corespunzătoare,
instanța de recurs a omis să se pronunțe asupra acesteia
Competența este cea materială, teritorială exclusivă și cea generală.
În ceea ce privește încălcarea regulilor privind alcătuirea instanței avem:
- incompatibilitățile absolute (pot fi invocate direct în recurs);
- problemele legate de distribuirea aleatorie a dosarului;
- neparticiparea procurorului, când participarea este obligatorie
- continuitatea completului de judecată, adică schimbarea judecătorilor vor avea un
motiv temeinic. Și aceste elemente sunt cunoscute la data comunicării hotărârii.
Excepția corespunzătoare (excepția de necompetență sau excepția greșitei compuneri
sau constituiri ale completului) trebuie să fi fost invocată, dar instanța de recurs a omis să
se pronunțe asupra acesteia.
Legea spune “excepția corespunzătoare”, astfel încât se deduce că nu ne aflăm în fața
unei contestații în anulare admisibile dacă problema de necompetență sau greșită alcătuire a
completului de judecată a apărut în apel, iar în recurs s-a invocat ca motiv de recurs greșita
dezlegare a problemei necompetenței sau a compunerii completului de judecată de către
instanța de apel. În acest caz, nu este o excepție, ci este un motiv de recurs. Astfel, totul se
reduce la o problemă apărută în fața instanței de recurs.Așadar, partea nu poate
valorifica nici competența materială, nici cea teritorială, în schimb poate valorifica
necompetența generală sau cea a instanțelor române. Acestea din urmă pot fi invocate și
direct în recurs (nu ca motiv de recurs).
Sunt posibile următoarele situații:
1. Încălcarea normelor privind competența generală sau a celor care
reglementează competența instanțelor române. Acestea pot fi invocate direct în
recurs.
2. Încălcarea normelor de competență referitoare numai la calea de atac a
recursului, fără a se pune în discuție competența primei instanțe sau a instanței de apel
(ex. Curtea de Apel vs ICCJ).
La greșita alcătuire a instanței, partea nu poate spune că invocă excepția greșitei
alcătuiri a instanței din apel. În acest caz nu este o excepție, partea invocă în recurs motivul
de apel constând în greșita compunere sau alcătuire a instanței din apel. Cu alte cuvinte,
trebuie să fie o greșită alcătuire a instanței de recurs (e.g. partea a invocat că unul dintre
judecătorii din recurs este incompatibil și instanța de recurs s-a făcut că plouă și a dat părții
cuvântul pe fond).
2) Dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale

55
 De exemplu:
• judecătorul nu a văzut că la dosar există foaia de vărsământ cu care s-a
achitat taxa judiciară de timbru și a anulat cererea ca netimbrată (greșeală
materială)
• a respins un recurs ca tardiv deși era în termen
• a anulat greșit recursul ca fiind făcut de o persoană fără calitate, deși la
dosar se afla procura dată reprezentantului
• s-a pronunțat asupra legalității unei alte hotărâri decât cea recurată.
Prin urmare, trebuie să fie erori materiale și nu erori de judecată sau de apreciere a
probelor. Astfel, nu intră în această ecuație ipoteza în care judecătorul nu a observat că una
dintre părți este scutită de taxa de timbru (greșeală de judecată). O altă ipoteză: instanța nu a
observat că la dosar există un act adițional prin care se amendează contractul, instanța
întemeindu-și hotărârea exclusiv pe baza contractului neamendat (problemă de apreciere a
probelor, nu mai este o problemă de eroare materială).
Se mai reține că:
- nu trebuie să existe culpa părții, adică partea să nu fi indus ea în eroare instanța;
- eroarea să fie esențială (cea care a determinat soluția; dezlegarea este rezultatul unei
greșeli). Astfel, dacă este o eroare materială, dar ea nu este cea care a determinat soluția, nu
este deschisă calea contestației în anulare.
3) Instanța de recurs, respingând recursul sau admițând-l în parte, a omis să
cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen
Instanța trebuie să fi respins recursul sau să-l fi admis doar în parte, pentru că dacă
îl admite în tot, nu mai are importanță că nu a analizat un motiv de recurs, pentru că
trimițând-l spre rejudecare oricum instanța care-l rejudecă, analizează toate aspectele,
inclusiv motivele neanalizate de instanța de recurs.
Motivul de casare trebuie să fie invocat în termen, nu este vorba de un motiv pe care
partea l-a invocat peste termen și instanța nu s-a mai pronunțat asupra lui, fiind oricum tardiv.
Este vorba de omisiunea instanței de recurs, nu și de motive pe care instanța le-a
respins, ci asupra cărora a uitat să se pronunțe.
În caz de admitere în totalitate, motivele necercetate vor fi avute în vedere la judecarea
fondului după casare, ceea ce nu dă dreptul la contestație în anulare.
Clasic vorbind, regula este că nu ai deschisă contestația în anulare atunci când
motivarea este neconvingătoare, ci numai atunci când instanța de recurs a uitat să
analizeze un motiv de recurs. Astfel, dacă analiza motivelor de recurs este nesatisfăcătoare,
în sensul că partea o critică (trebuia să fie mai amplă, mai clară), nu mai este deschisă
contestație în anulare, pentru că principiul este că partea nu trebuie să critice, ci doar să spună
că instanța a uitat.
Prin influența CEDO s-a început o ușoară reformă la acest motiv, de a se considera ca
fiind acceptabilă contestația în anulare și atunci când motivarea este pur formală (judecătorul
spune “în legătura cu motivul de recurs x, instanța respinge întrucât este nefondat” sau “este
nefondat, întrucât nu se încadrează în motivele de recurs”). În acest caz, este clar că instanța
nu a omis, dar este și clar că nici nu a analizat. Actualmente s-ar admite și această concepție..
Trebuie să fie soluția respingerii recursului sau a admiterii în parte.
4) Instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra unuia dintre recursurile
declarate
Practic, este motivul 3, dar raportat nu la motive, ci chiar la recurs. Motivul 4 este
aplicabil exclusiv în ipoteza în care avem de a face cu o hotărâre atacată de către mai multe
părți (recursuri multiple care se judecă împreuna). Dacă instanța uită să se pronunțe asupra
unuia dintre recursuri, hotărârea va fi anulată.

56
 2.2. Condițiile de admisibilitate
Fiind o contestație în anulare specială, toate motivele de mai sus se aplică, de principiu,
numai hotărârilor de recurs, dar ele se aplică și hotărârilor date în apel, dacă hotărârea din
apel nu este susceptibilitate de recurs (definitivă).
Condiția generală de a nu putea face o nouă contestație în anulare de către aceeași
parte.
3. Sesizarea instanței competente
Fiind o cale de retractare, contestație în anulare este de competența instanței care a
pronunțat hotărârea atacată.
Termenul: 15 zile de la comunicare, dar nu mai târziu de un an (termen limită) de
la data la care hotărârea a rămas definitivă.
Termenul de 1 an se respectă în măsura în care judecătorul respectă termenul de
30 zile pt redactarea și semnarea hotărârii. Dacă nu îl respectă, partea poate cere
repunerea în termen.
Dacă hotărârea a fost redactată dar nu a fost comunicată părții, nu se poate cere
repunerea în termen, pt că avea obligația să obțină o copie a acesteia.
Nemotivarea cererii atrage nulitatea, fiind o cale extraordinară.
4. Reguli privind judecata
Art. 508 NCPC. În ceea ce privește procedura de judecata, se aplică regulile judecații
din etapa procesuală în care a fost pronunțată hotărârea atacată. Astfel, dacă se atacă o
hotărâre de recurs, se aplică regulile de la recurs.
Judecătorii care au pronunțat hotărârea atacată sunt incompatibili să judece
contestația în anulare. Incompatibilitatea este de ordine publică.
Nu este suspensivă de executare, dar se poate cere suspendarea cu plata unei cauțiuni
(art. 507).
Întâmpinarea este obligatorie, nu se comunică. Nu avem procedură scrisă sau
regularizare.
5. Soluții
Se respinge.
Se admite, se anulează hotărârea și se rejudecă cauza.
Se dau două hotărâri dacă nu se poate judeca pe fond, pentru că ai nevoie de informații
suplimentare. Se dă o hotărâre provizorie și încă una după rejudecare (art. 508 alin. (3)).
6. Căi de atac
În ceea ce privește căile de atac, hotărârea dată în contestație în anulare este supusă
acelorași căi de atac ca hotărârea contestată. De principiu, fiind definitive hotărârile atacate,
prin ipoteza se atacă tot cu o contestație în anulare sau cu o revizuire (recurs nu merge, pentru
că sunt definitive hotărârile atacate). Practic, hotărârea dată în contestația în anulare va putea
fi atacată cu recurs numai dacă s-a întemeiat pe motivul nelegalei citări în apel iar recursul a
fost respins pt că avea nevoie de verificări de fapt incompatibile cu această cale de atac sau
dacă, fără vina părții, a fost respins fără a fi cercetat în fond. În acelelalte cazuri, hotărârile
date în contestație în anulare nu sunt susceptibile de recurs. Poate fi exercitată o singură
contestație în anulare sau o revizuire.
SECȚIUNEA V– REVIZUIREA

1. Caracterizare. Obiect
Revizuirea este o cale extraordinară de atac, de retractare, nesuspensivă de
executare și nedevolutivă (nu poate determina o nouă judecată în fond).
Obiectul revizuirii: hotărârile pronunţate asupra fondului precum şi cele care
evocă fondul.

57
 Noţiunea care evocă fondul include:

➢ hotărârile primei instanţe, mai puţin cele prin care cererea de chemare în
judecată a fost respinsă sau anulată în temeiul unei excepţii procesuale, fără a fi
analizată pe fond;
➢ hotărârea instanţei de apel prin care s-a respins apelul ca nefondat sau prin care
s-a schimbat în tot sau în parte sentinţa atacată;
➢ hotărârea instanţei de recurs date ca urmare a rejudecării fondului după casare
cu trimitere;
➢ hotărârile date în fond, după sau odată cu admiterea altei cereri de revizuire;
➢ hotărârile date în fond ca urmare a admiterii unei contestaţii în anulare
➢ hotârârile de fond în contestaţiile la executare propriu-zise formulate de către
terţi sau debitor, în cazul în care legea permite ca pe această cale să se invoce
apărări de fond.

Dimpotrivă, nu pot face obiectul revizuirii hotărâriile prin care nu se analizează sau nu
se evocă fondul, cum ar fi:
➢ hotărârea de declinare a competenţei
➢ regulatorul de competenţă
➢ hotărârea de expedient
➢ ordonanţa preşedinţială. Cu toate acestea, autoritatea de lucru judecat poate
privi două ordonanţe preşedinţiale, cu condiţia ca împrejurările care au stat la
baza adoptării lor să nu se fi modificat.Aşa fiind, revizuirea pt contrarietate de
hotărâri este admisibilă şi în cazul a două ordonanţe contradictorii, cu condiţia
ca împrejurările de fapt ce au stat la baza lor să fie neschimbate.
➢ hotărârea prin care se respinge sau se anulează apelul în temeiul unei excepţii
procesuale
➢ hotărârile instanţei de recurs prin care s-a respins recursul ca nefondat sau tardiv
➢ hotărârile prin care s-a anulat recursul ca neregulat introdus, netimbrat sau
nemotivat
➢ decizia prin care se admite recursul si se modifica solutia dar fara a schimba
situatia de fapt retinuta de instantele de fond.
➢ deciziile de casare intermediare (prin care s-a admis recursul şi s-a casat cu
reţinere sau cu trimitere)
➢ încheierile prin care instanţa de recurs explicitează dispozitivul deciziei sau
îndreaptă erori materiale.
➢ hot. prin care s-a respins contestaţia în anulare
➢ hot. prin care s-a admis contestaţia în anulare şi s-a fixat termen pt rejudecarea
recursului
➢ hotărârea prin care s-a respins o altă cerere de revizuire.

Pt motivele prevăzute expres de lege, respectiv cele de la art 509 alin 1 pct. 3 dar numai
în ipoteza judecătorului, pct 4 şi pct 7-11, sunt supuse revizuirii şi hotărârile care nu
evocă fondul:
✓ un judecător- a fost condamnat definitiv pentru o infracţiune privitoare la pricină sau
dacă hotărârea s-a dat în temeiul unui înscris declarat fals în cursul ori în urma
judecăţii,când aceste împrejurări au influenţat soluţia pronunţată în cauză.
✓ un judecător a fost sancţionat disciplinar definitiv pentru exercitarea funcţiei cu rea-
credinţă sau gravă neglijenţă, dacă aceste împrejurări au influenţat soluţia pronunţată
în cauză;

58
 ✓ statul ori alte persoane juridice de drept public, minorii şi cei puşi sub interdicţie
judecătorească ori cei puşi sub curatelă nu au fost apăraţi deloc sau au fost apăraţi cu
viclenie de cei însărcinaţi să îi apere;
✓ există hotărâri definitive potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau de grade
diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri;
✓ partea a fost împiedicată să se înfăţişeze la judecată şi să înştiinţeze instanţa despre
aceasta, dintr-o împrejurare mai presus de voinţa sa;
✓ Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau
libertăţilor fundamentale datorată unei hotărâri judecătoreşti, iar consecinţele grave
ale acestei încălcări continuă să se producă;
✓ după ce hotărârea a devenit definitivă, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra
excepţiei invocate în acea cauză, declarând neconstituţională prevederea care a făcut
obiectul acelei excepţii.
În materia divorţului, dacă unul dintre soţi s-a recăsătorit, hotărârea definitivă prin
care s-a desfăcut căsătoria nu este supusă revizuirii în ceea ce priveşte divorţul.
Interdicţia nu priveşte capetele accesorii soluţionate prin hotărârea de divorţ. Nu sunt
supuse revizuirii nici hot. arbitrale și nici cele în materie electorală.

O a doua condiţie de admisibilitate: pot forma obiectul revizuirii numai hotărârile care
nu sunt sau nu mai sunt susceptibile de apel.
Spre deosebire de celelalte căi de atac extraordinare (recursul şi contestaţia în anulare), care,
potrivit art. 459 alin 2 şi 504 alin 1 nu pot fi folosite omisso medio, revizuirea poate fi
exercitată chiar dacă partea interesată nu a exercitat calea de atac a apelului. În plus,
spre deosebire de recurs, care urmăreşte remedierea problemelor de drept, revizuirea are drept
scop, de regulă, îndreptarea erorilor săvârşite în legătură cu starea de fapt stabilită în
hotărârea executorie sau definitivă, cele două căi extraordinare de atac sunt complementare,
pot fi exercitate concomitent, însă, într-un asemenea caz, soluţionarea recursului va avea
prioritate.

Motivele de revizuire

1.1. S-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunțat
asupra unui lucru cerut ori s-a dat mai mult decât s-a cerut

Exprimă principiul disponibilității unit cu regula că judecătorul nu se pronunță de

regulă din oficiu.

1. „Lucruri care nu s-au cerut”, extra petita, s-a depășit regula potrivit căreia instanța
se pronunță numai asupra obiectului fixat de către reclamant. Ex. reclamantul a cerut
obligarea la plata sumei iar instanţa a obligat şi la dobânzi, s-a soliditat restituirea bunului
iar instanţa a obligat şi la plata fructelor, au fost solicitate despăgubiri iar instanţa a dispus
şi rezoluţiunea contractului.
În literatura de speialitate, s-a arătat că revizuirea este admisibilă şi în cazul în care
capătul de cerere nesoluţionat a fost respins, deoarece este posibil ca partea să fie
prejudiciată: ex. reclamantul revendică un imobil iar instanţa, respingându-i cererea, stailete
şi faptul că nu are dreptul la fructe.
Revizuirea nu este însă admisibilă pt această ipoteză atunci când:
instanţa a comis o greşeală de judecată, în sensul că a soluţionat o cerere
formulată cu încălcarea dispoziţiilor legale (ex. reclamantul şi-a modificat

59
 cererea după primul termen, fără acordul pârâtului). Instanța a acceptat tardiv
modificarea, dar i-a răspuns la ce a cerut. Greșeala este la acceptare care este
motiv de apel sau de recurs.
a fost schimbată cauza sau s-a pus în discuție temeiuri noi
s-a invocat o excepție din oficiu (chiar relativă)
a fost primită o cerere direct în apel
a fost primit un motiv direct în recurs, fără a fi invocat în fața instanțelor
de fond

De asemenea, ipoteza nu are în vedere acele situaţii în care instanţa este obligată să
se pronunţe din oficiu: ex. asupra autorităţii părinteşti în materie de divorţ.
Pt extra petitia este necesar ca partea să nu fi formulat o cerere (în scris sau oral)

2. „Nu s-a pronunțat asupra unui lucru cerut”, minus petita (a omis să se pronunțe,
nu a respins). De ex. nu s-a pronunţat asupra cheltuielilor de judecată, asupra cererii
reconvenţionale, a cererii de intervenţie voluntară sau forţată.Poți face completare. Dacă nu ai
făcut completare, poți face revizuire, dar nu simultan.
Nu reprezintă minus petita:
✓ admiterea pretenţiilor în parte sau respingerea pretenţiilor
✓ situaţia în care unele capete de cerere accesorii au fost rezolvate implicit
prin respingerea capătului principal. Ex. respingerea cererii în stabilirea
paternităţii implică şi respingerea cererii prin care se solicită pensie de
întreţinere
✓ dacă instanţa nu a primit cererea, dispunând respingerea ei ca tardivă sau
inadmisibilă. În acest caz, se poate folosi calea apelului sau a recursului.
✓ când instanța omite să se pronunțe asupra unei probe solicitate de parte,
asupra unei excepții (chiar peremptorii), asupra unui motiv de apel sau
recurs, acestea fiind greșeli de judecată care pot fi îndreptate prin alte
mijloace procedurale.

Pentru minus petita mai există și posibilitatea completării. Calea completării nu anulează
posibilitatea de a face revizuirea. Astfel, partea poate face completare, iar dacă nu a făcut-o,
poate face revizuirea. În schimb, dacă partea a făcut completare și i s-a respins, nu mai poate
face revizuire (există autoritate de lucru judecat).
/!\ Apelul și recursul sunt inadmisibile pentru minus petita.
Revizuirea pentru acest motiv, nu se poate exercita decât în legătură cu hotărâri care fie sunt
pronunțate pe fond, fie evocă fondul

3. „A dat mai mult decât s-a cerut”, plus petita. Ex. se solicită 380.000 RON şi se
acordă 500.000 RON: Poți face apel. Instanța se pronunță asupra unei cereri formulate dar îi
acordă mai mult. Nu există plus petitia atunci când prin cererea de partaj, reclamantul solicită
stabilirea dreptului la o anumită cotă, ex. 1/3, iar în urma analizei instanța a constatat că
drepturile sale succesorale sunt de ½, deoarece reclamantul a solicitat partajul în raport de
cota legală cre i se cuvinea.

60
 1.2. Obiectul pricinii nu se află în ființă

- dacă printr-o hot care nu este sau nu mai este susceptibilă de apel şi care evocă fondul,
debitorul a fost obligat să predea creditorului un bun individual determinat iar acesta a pierit,
astfel încât, executarea în natură a obligaţiei de predare a bunului nu mai este posibilă.
În cazul în care obiectul cererii este pierdut sau piere în cursul procesului, reclamantul
are posibilitatea de a-şi preciza cererea chiar şi după primul termen la care a fost legal citat.
Se admite că revizuirea este admisibilă nu numai când obiectul cererii a pierit după
pronunţarea hotărârii, ci şi în cazul în care obiectul a pierit în cursul judecăţii, chiar dacă
reclamantul nu şi-a modificat cererea.
În cazul hot. de condamnare alternativă, revizuirea este lipsită de interes, deoarece
debitorul poate fi obligat să plătească suma stabilită de instanţă.
Alternativ revizuirii, creditorul are la dispoziţie şi procedura art 891-892, în cazul în
care predarea silită a unui bun a devenit imposibilă din cauza distrugerii, ascunderii sau
deteriorării, creditorul poate cere instanţei de executare să stabilească suma prin hot. dată cu
citarea părţilor. Acest mijloc poate fi folosit când dispoziţia bunului se constată după
începerea executării silite.
Desigur, partea are la dispoziţie şi o acţiune de drept comun prin care poate solicita
contravaloarea bunului.
NU există caz de revizuire dacă:
- imobilul a fost înstrăinat (nu este dispariție);
- pe teren s-a edificat o construcție (nu a dispărut bunul, s-a schimbat situația lui
juridică);
- s-a desființat postul în care s-a dispus reintegrarea angajatului.
Revizuirea este aplicabilă numai dacă hotărârea nu este dată cu executare
alternativă (nu mai este nevoie de revizuire). În acest caz, executorul poate pune în aplicare
hotărârea fără a apela la revizuire.
Hotărârea trebuie să fie neapărat una care evocă fondul.
1.3. Un judecător, martor sau expert, care a luat parte la judecata, a fost
condamnat definitiv pentru o infracțiune privitoare la pricina sau dacă hotărârea s-a
dat în temeiul unui înscris declarat fals în cursul ori în urma judecații, când aceste
împrejurări au influențat soluția pronunțată în cauză. În cazul în care constatarea
infracțiunii nu se mai poate face printr-o hotărâre penală, instanța de revizuire se va
pronunța mai întâi, pe cale incidentală, asupra existenței sau inexistenței infracțiunii
invocate. În acest ultim caz, la judecarea cererii va fi citat și cel învinuit de săvârșirea
infracțiunii.
Prima ipoteză: un judecător, martor sau expert, condamnat definitiv pentru o
infracțiune privitoare la pricină, în măsura în care a influențat soluția;
A doua ipoteză: declararea ca fals a unui înscris utilizat în pricină, dacă înscrisul
respectiv a influențat soluția cauzei.
În cazul în care constatarea infracțiunii nu se mai poate face prin hotărâre penală
(motive: moartea autorului, prescripția sau alte cazuri care împiedică punerea în mișcare a
acțiunii penale, altele decât cele conform cărora nu există fapta sau că nu a fost săvârșită de
persoana respectivă) instanța de revizuire se va pronunța mai întâi pe cale incidentală cu
privire la faptă, iar în funcție de rezultatul cu privire la această chestiune incidentală, va
judeca revizuirea pe fond sau nu. Va da o încheiere de admitere în principiu spunând că
înscrisul este fals. Mai încolo, instanța de revizuire, dacă constată înscrisul ca fiind fals, va
schimba soluția (poate fi fals, determinant în cauză, dar să nu schimbe soluția). La judecarea
cererii, va fi citat și cel învinuit de săvârșirea infracțiunii (martorul, judecătorul, expertul sau

61
cel care făcut falsul înscrisului nu este parte). Dacă a murit, se citează moștenitorii. De
infracțiune au scăpat, dar se pot cere daune.
Astfel, partea care a pierdut a pierdut procesul prevalând-se de înscrisul fals (fiind
inocentă și crezând în buna-credință a lui) se va îndrepta cu daune împotriva celui care va fi
considerat cel care a săvârșit fapta. Tocmai pentru a nu se crea opozabilități dezavantajoase,
el trebuie să participe la proces pentru a se putea apăra. De exemplu, un terț a făcut un fals,
reclamantul câștigă, intervine amnistia pentru terț. Pârâtul face revizuire. Reclamantul se
poate întoarce în daune contra terțului pentru daune. De aceea se citează.
Nu este caz de revizuire pe acest motiv, la fals, când vorbim de o simulare (sancțiune
civilă) sau când nu corespunde actul voinței juridice a părților (anulabilitatea actului).
Ordonanța de clasare prevede sesizarea judecătorului de cameră preliminară pentru a se
pronunța cu privire la desființarea unui înscris când nu s-a pus în mișcare acțiunea penală,
ceea ce face ca această parte a textului să rămână ipotetică în cele mai multe cazuri. Însă,
există situații în care art. 315 NCPP nu a fost aplicat: când procurorul nu a sesizat
judecătorul de cameră preliminară sau l-a sesizat, dar acesta a respins cererea c1a fiind
inadmisibilă, pentru că nu avea elemente de probe că să desființeze înscrisul. Nu rezultă dacă
era fals sau nu (caz în care va spune instanța de revizuire).
O altă problemă este că judecătorul, martorul sau expertul a fost condamnat pentru o
infracțiune privitoare la pricină. Trebuie subliniat că nu trebuie să fie neapărat judecătorul
care a judecat (de cele mai multe ori așa este).
Dacă este vorba de un judecător, hotărârea poate să nu evoce fondul (poate fi o
hotărâre dată pe baza unei excepții. Poate judecătorul a luat mită ca să respingă cererea ca
prescrisă).
Dacă este vorba de martor, expert sau înscris, trebuie să fie vorba de o hotărâre care
evocă fondul. Martorul sau expertul nu putea să intervină decât în legătură cu aspecte de
fond, iar înscrisul trebuie să vizeze aspecte de fond (atunci când se anulează cererea sau se
respinge pe baza unei excepții nu se analizează marturii, expertize sau înscrisuri sub aspectul
falsității, ele ținând de fond) (art. 509 alin. (2)).
1.4. Un judecător a fost sancționat disciplinar definitiv pentru exercitarea
funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, dacă aceste împrejurări au influențat
soluția în cauză
Condiții:
a. un judecător să fi fost sancționat disciplinar;
Nu trebuie să fie neapărat cel care a judecat cauza, poate fi judecătorul care a distribuit
aleatoriu procesul (e.g. într-o instanță se știe jurisprudența fiecărui complet, astfel dacă partea
are o cerere de revendicare și știe că un complet admite cererile mai ușor decât altele, iar un
judecător face astfel încât să ajungă la completul care admite, completul va face o crimă fără
să știe).
b. sancțiunea să fie pentru rea-credință (încălcarea cu știință a normelor de
drept pt vătămarea unei persoane) sau gravă neglijență (nesocotirea, în mod grav,
nescuzabil a normelor de drept);
c. sancțiunea să fie definitivă;
d. fapta să fie determinantă pentru soluție (dacă există rea-credință, dar nu
influențează soluția: este sancționat un judecător pentru adresarea verbală violentă față de
părți. Aceasta poate atrage sancțiuni, dar soluția poate nu are legătură cu ea).
În cazul în care nu se dispune pe cale disciplinară, nu există posibilitatea ca materia
infracțiunii să se analizeze pe cale incidentală. Astfel, dacă s-a pierdut termenul de prescripție
în materie disciplinară, se închide calea revizuirii.

62
 1.5. După darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reținute de
partea potrivnică sau care nu au putut fi înfățișate dintr-o împrejurare mai presus de
voința părților
Motivul de revizuire care acoperă cele mai multe ipoteze. Este cel mai utilizat, fiind
neînțeles. Condiții:
a. să existe un înscris (legat). Noţiunea de înscris trebuie privită în
accepţiunea restrânsă: nu include declaraţiile unor martori chiar autentificate,
mărturisiri, rapoarte de expertiză, începutul de dovadă scrisă, schimbarea legii.
b. să aibă o forță probantă prin el însuși (să nu fie un început de dovadă
scrisă);
c. să fie prezentat de revizuent, iar nu să solicite instanței obligarea părții
adverse să-l depună sau o adresă către o instituție publică sau altă instituție ca să-l trimită;
d. înscrisul să fi existat la data hotărârii a cărei revizuiri se cere, să nu fie
ulterior fabricat. Fostul Tribunal a zis că atunci când înscrisul constă într-o hotărâre
judecătorească, aceasta poate interveni şi după soluţionarea litigiului în fond, atunci când hot.
a fost obţinută pe baza unei cereri introduse înainte de soluţionarea definitivă a litigiului în
care se cere revizuirea. S-a apreciat că hot. invocată ca act nou nu putea fi înfăţişată în acel
litigiu, întrucât partea nu avea posibilitatea să determine pronunţarea ei la o dată anterioară.
De asemenea, s-a apreciat că este îndeplinită condiţia preexistenţei înscrisului la data
pronunţării hot. a cărei revizuire se cere, chiar dacă înscrisul poartă o dată ulterioară
pronunţării acesteia, cu condiţia însă să se refere la situaţii atestate de alte înscrisuri
preexistente.
În practică se acceptă ca înscris o adresă care atestă că în Arhivele Naționale există un
înscris care exista la data procesului și care, din varii motive, nu a putut fi folosit
anterior.
e. neprezentarea înscrisului să decurgă:
din faptul că au fost reținute de partea potrivnică. Este necesar ca revizuentul să nu fi
cunoscut faptul reţinerii de către cealaltă parte, pt că ar fi putut uza de prevederile art
293.
- dintr-o împrejurare mai presus de voința părților (caz fortuit). Este mai mult decât
motivele temeinice (faptul că înscrisul era în Arhivele Naționale și partea nu a făcut adresă la
momentul procesului și s-a gândit abia acum);
f. înscrisul să fie determinant, să aibă aptitudinea de a duce la un alt rezultat
decât cel pronunțat în cauză.
/!\ Determinant nu înseamnă că va conduce cu adevărat la schimbarea soluției, dar să
conțină aptitudinea (poate cealaltă parte vine cu contraprobă, iar pe baza coroborării,
înscrisul nu mai duce la schimbarea soluției) de a contesta chestiunile deja pronunțate.
- poate constitui un înscris și ordonanța de scoatere de sub urmărire penală.
1.6. Dacă s-a casat, s-a anulat ori s-a schimbat hotărârea unei instanțe pe care
s-a întemeiat hotărârea a cărei revizuire se cere
- hotărârea judecătorească a cărei revizuire se cere se sprijină pe o altă hotărâre, care
este ulterior anulată, desființată sau schimbată.
Nu are importanță natura civilă, administrativă sau penală a hotărârii pe care se sprijină
hotărârea a cărei revizuire se cere. Pot fi hotărâri ale unor organe cu activitate jurisdicțională,
cum ar fi hotărârea arbitrală.
- pt acest motiv, cererea urmează să fie admisă numai în măsura în care hotărârea care a
fost casată, anulată sau schimbată a fost determinantă pt soluţia din hotărârea a cărei revizuire
se cere.
- intră și hot. pronunțate de organe jurisdicționale

63
 1.7. Statul ori alte persoane juridice de drept public, minorii și cei puși sub
interdicție judecătorească ori cei puși sub curatelă nu au fost apărați deloc sau au fost
apărați cu viclenie de cei însărcinați să îi apare
În prima situaţie (nu au fost apăraţi deloc), revizuirea este admisibilă dacă se constată
lipsa totală de apărare, indiferent de cauza care a condus la această situaţie, deci chiar şi în
cazul unei lipse nejustificate a apărătorului. În schimb, cererea de revizuire urmează a fi
respinsă dacă apărarea s-a făcut în scris, prin memoriu depus la dosar ori în cazul unei apărări
incomplete sau greşite.
În cea de-a doua situaţie, apărarea cu viclenie trebuie să provină de la cel însărcinat să îl
apere pe revizuent şi să constea în manopere dolosive care au determinat, în mod evident,
pierderea procesului. Fiind o împrejurare de fapt, viclenia poate fi dovedită cu orice mijloc de
probă.
Acest motiv de revizuire priveşte şi hotărârile care nu evocă fondul cauzei.
1.8. Există hotărâri definitive potrivnice, date de instanțe de același grad sau
de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri
Trebuie să avem în vedere două procese în care nu s-a invocat litispendența (nu s-au
unit), nu s-a invocat suspendarea (nu s-a suspendat unul până la soluționarea celuilalt), ci au
mers paralel, existând triplă identitate de părți, obiect, cauză și s-a ajuns la pronunțarea a
două hotărâri care, în final, sunt și potrivnice. S-a realizat exact riscul pentru care au fost
înființate instituțiile precum litispendența și suspendarea judecații. Așadar, una dintre hotărâri
este data cu încălcarea autorității de lucru judecat. Care? A doua. Trebuie anulată. Condiții:
a. hotărârile să fie potrivnice;
NU este necesar ca ambele să rezolve fondul cauzei (e.g. una respinge cererea ca
prescrisă, iar cealaltă spune că cererea este fondată și obligă pe una dintre părți să plătească
suma de bani).
Contrarietatea trebuie să se găsească la nivelul dispozitivelor celor două cereri și nu
este vorba de o contrarietate pe considerentele lor. BRICIU acceptă ideea că există autoritate
de lucru judecat la nivelul considerentelor, dar în caz de contradictorialitate nu este
aplicabilă revizuirea (mecanismul de reglare este altul).
b. să existe o triplă identitate de părți, obiect și cauză între cele 2 procese;
c. hotărârile să fi fost pronunțate în procese/dosare diferite. Nu același
dosar;
Nu este vorba despre același dosar în cicluri diferite pentru că atunci unele hotărâri se
desființează în dauna altora și nu mai sunt două hotărâri existente.
Nu este necesar ca hotărârea să rezolve fondul, poate fi și de procedură. Contrarietatea
se poate găsi și la nivelul dispozitivelor, dar și în considerente ca autoritate cu efect pozitiv.
d. în al doilea proces să nu se fi invocat excepția autorității de lucru judecat
sau instanța să nu se fi pronunțat asupra ei ori să nu se fi invocat apărarea autorității de
lucru judecat sau instanța să nu se fi pronunțat asupra ei;
Dacă s-a invocat și instanța a respins-o, revizuirea ar înseamnă încălcarea autorității
instanței care a respins excepția autorității de lucru judecat (o instanță a zis că nu este triplă
identitate, nu se poate face revizuire ca să zici că instanța a gândit prost. S-ar încalcă
autoritatea acelei hotărâri). Astfel, este inadmisibilă revizuirea în acest caz, indiferent dacă a
doua instanță a respins în mod greșit autoritatea de lucru judecat.
Într-un fel sau într-altul excepția autorității trebuite să nu fi fost dezlegată de instanța de
a doua învestire.
e. să se ceară anularea celei de-a doua hotărâri, care s-a pronunțat cu
încălcarea autorității de lucru judecat.
Prin urmare, acest motiv de revizuire nu presupune un concurs de calitate între cele
două hotărâri, ci, în realitate, prima hotărâre care a dobândit mai întâi autoritate de lucru

64
judecat, se impune față de cea de-a doua. Oricât de bună ar fi a doua hotărâre, încalcă
autoritatea (poate pe fond este bună, dar procedura este dezastru).
Nu se anulează toată hotărârea ulterioară, se desființează partea referitoare la autoritatea
pozitivă și se rejudecă (L. 310/2019).
1.9. Partea a fost împiedicată să se înfățișeze la judecată și să înștiințeze
instanța despre aceasta, dintr-o împrejurare mai presus de voința sa
Nu avem motive temeinice, deci trebuie să fie caz fortuit (accidente de circulație). Nu
presupune o spitalizare simplă, pentru că în acest caz, partea nu putea să se prezinte, dar
putea anunța instanța.
Condiții cumulative: partea să nu se înfățișeze în mod obiectiv, dar nici să nu
înștiințeze.
1.10. CEDO a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăților fundamentale
datorată unei hotărâri judecătorești, iar consecințele grave ale acestei încălcări continua să se
producă
Condiții:
a. să fie o hotărâre a Curții de la Strasbourg;
b. hotărârea să constate o încălcare;
c. încălcarea să intervină printr-o hotărâre judecătorească;
d. încălcarea să continue să-și producă efectele;
Astfel, dacă este o hotărâre CEDO conform căreia s-a încălcat termenul rezonabil, dar
între timp procesul s-a terminat, revizuirea nu va fi admisibilă.
Dacă s-a încălcat protocolul 1 privind dreptul la proprietate revizuirea va fi admisibilă.
Acest punct poate fi exercitat în legătură cu hotărâri care nu antamează fondul, pentru
că poate fi o încălcare ale unor drepturi procesuale faptul că nu s-a permis accesul la justiție
(e.g. s-a respins cererea pe un motiv care încalcă drepturile părții. I s-a impus o cauțiune
pentru a declanșa procesul).
1.11. După ce hotărârea a devenit definitivă, Curtea Constituționala s-a
pronunțat asupra excepției invocate în aceea cauză, declarând neconstituțională
prevederea care a făcut obiectul acelei excepții
Condiții:
a. hotărârea să fie definitivă;
b. excepția s-a invocat în acel proces;
c. CCR a declarat neconstituționalitatea;
d. decizia CCR a fost publicată în M.Of;
Acest motiv se aplică inclusiv hotărârilor care nu antamează fondul, pentru că prin
Decizia nr. 866/2015 s-a decalarăți neconstituțional textul care spunea că se aplica numai în
ipoteza în cea s-a judecat fondul.
1.12. Motiv din legea contenciosului administrativ
Există o hotărâre pronunțată cu încălcarea principiului priorității DUE4.
Acest motiv nu le elimina pe cele din NCPC, ci se adaugă lor. Legea nu spune nimic
altceva, poate fi orice, ceea ce se și întâmplă (nu-l înțelege nimeni, dar trebuie să-l știm).
BRICIU a explicat (teorie acceptată) că textul trebuie aplicat acolo unde rezultă că
judecătorul nu a analizat problema DUE, adică nu s-a invocat și nici el, din oficiu, nu a
discutat-o (a omis. Nu au observat nici părțile sau ele au observat, dar judecătorul a ignorat).

4
Art. 21: Căile extraordinare de atac
Constituie motiv de revizuire, care se adaugă la cele prevăzute de Codul de procedură civilă, pronunțarea
hotărârilor rămase definitive și irevocabile prin încălcarea principiului priorității dreptului comunitar,
reglementat de art. 148 alin. (2), coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituția României, republicată. Cererea de
revizuire se soluționează de urgență și cu precădere, într-un termen maxim de 60 de zile de la înregistrare.

65
Acolo unde s-au aplicat normele, iar judecătorul a spus că nu sunt aplicabile, conform Briciu,
revizuirea nu este admisibilă.
De la punctul 3 (în afara de ipoteza judecătorului) 4, 7 până la 10 se poate formula
revizuire și în legătura cu hotărâri care nu evoca fondul (art. 509 alin. (2)).
Nu este cerută condiția exercitării apelului, astfel că poate fi o hotărâre neapelată.
Între revizuire și recurs, recursul va avea prioritate la soluționare (art. 459 alin. (3)).
Logica: dacă se admite recursul, revizuirea sau contestația în anulare (care se face împotriva
hotărârilor de recurs) rămân fără obiect.
Revizuirea nu este aplicabilă în materie de divorț dacă unul dintre soți s-a recăsătorit.
2. Sesizarea instanței competente
Regula generală: art. 510. fiind o cale de retractare, se judecă de către aceeași instanță
care a judecat hotărârea a cărei revizuire se solicită.
Excepție: pct. 8, cea cu hotărârile contrare, pentru că încalcă autoritatea de lucru
judecat, competența va fi instanța mai înaltă în grad, față de cea care a pronunțat prima
hotărâre. În cazul în care una dintre instanțe este ICCJ, tot ea va judeca revizuirea.
Nu operează prorogarea de competență dacă un motiv de revizuire atrage o
competență, iar alt motiv de revizuire altă competență și se exercita amândouă. Practic, se vor
disjunge și se vor trimite la instanțele competente.
Este important să se rețină, deoarece nu se aplică regulile de la apel și recurs. Dacă sunt
mai multe revizuiri sau contestații, se judecă separat
Termenele. Art. 511. Nu este doar unul. Primul, cel general, este de o lună, dar curge
în mod diferit.

Termenul curge de la Se poate

invoca şi în
legătură cu
hotărâri care
nu evocă
fondul
1. s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s- comunicarea hotărârii nu
au cerut sau nu s-a pronunţat asupra unui
lucru cerut ori s-a dat mai mult decât s-a
cerut;
2. obiectul pricinii nu se află în fiinţă; ultimul act de executare (PV al nu
executorului)
3. un judecător, martor sau expert, care a luat din ziua în care partea a luat doar în cazul
parte la judecată, a fost condamnat definitiv cunoştinţă de hotărârea instanţei judecătorului
penale de condamnare a
pentru o infracţiune privitoare la pricină sau judecătorului, martorului sau
dacă hotărârea s-a dat în temeiul unui înscris expertului ori de hotărârea care a
declarat fals în cursul ori în urma declarat fals înscrisul, dar nu mai
judecăţii,când aceste împrejurări au influenţat târziu de un an de la data
soluţia pronunţată în cauză. În cazul în care rămânerii definitive a hotărârii
penale. În lipsa unei astfel de
constatarea infracţiunii nu se mai poate face hotărâri, termenul curge de la
printr-o hotărâre penală, instanţa de revizuire data când partea a luat
se va pronunţa mai întâi, pe cale incidentală, cunoştinţă de împrejurările
asupra existenţei sau inexistenţei infracţiunii pentru care constatarea
invocate. În acest ultim caz, la judecarea infracţiunii nu se mai poate face
printr-o hotărâre penală, dar nu
cererii va fi citat şi cel învinuit de săvârşirea mai târziu de 3 ani de la data
infracţiunii; producerii acestora;
4. un judecător a fost sancţionat disciplinar din ziua în care partea a da

66
definitiv pentru exercitarea funcţiei cu rea-
credinţă sau gravă neglijenţă, dacă aceste
împrejurări au influenţat soluţia pronunţată în
cauză;
5. după darea hotărârii, s-au descoperit
înscrisuri doveditoare, reţinute de partea înscrisului
potrivnică sau care nu au putut fi înfăţişate
dintr-o împrejurare mai presus de voinţa
părţilor;
6. s-a casat, s-a anulat ori s-a schimbat
hotărârea unei instanţe pe care s-a întemeiat cunoştinţă de casarea, anularea
hotărârea a cărei revizuire se cere; sau schimbarea hotărârii pe care s-
7. statul ori alte persoane juridice de drept
public, minorii şi cei puşi sub interdicţie
judecătorească ori cei puşi sub curatelă nu au
fost apăraţi deloc sau au fost apăraţi cu
viclenie de cei însărcinaţi să îi apere;
8. există hotărâri definitive potrivnice, date de
instanţe de acelaşi grad sau de grade diferite,
care încalcă autoritatea de lucru judecat a
primei hotărâri;
9. partea a fost împiedicată să se înfăţişeze la
judecată şi să înştiinţeze instanţa despre
aceasta, dintr-o împrejurare mai presus de
voinţa sa;
10. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a
constatat o încălcare a drepturilor sau
libertăţilor fundamentale datorată unei
hotărâri judecătoreşti, iar consecinţele grave
ale acestei încălcări continuă să se producă;
11. după ce hotărârea a devenit definitivă,
Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra
excepţiei invocate în acea cauză, declarând
67
luat cunoştinţă de hotărârea
prin care a fost sancţionat
disciplinar definitiv
judecătorul, dar nu mai târziu
de un an de la data rămânerii
definitive a hotărârii de
sancţionare disciplinară;.
data descoperirii nu
din ziua în care partea a luat nu
a întemeiat hotărârea a cărei
revizuire se cere, dar nu mai târziu
de un an de la data rămânerii
definitive a hotărârii de casare,
anulare sau schimbare;
din ziua în care statul ori da
altă persoană de drept public a luat
cunoştinţă de hotărâre, dar nu mai
târziu de un an de la data rămânerii
definitive a acesteia; în cazul
minorilor, persoanelor puse sub
interdicţie judecătorească sau sub
curatelă termenul de revizuire este
de 6 luni de la data la care cel
interesat a luat cunoştinţă de
hotărâre, dar nu mai târziu de un
an de la dobândirea capacităţii
depline de exerciţiu sau, după caz,
de la înlocuirea tutorelui persoanei
puse sub interdicţie, de la încetarea
curatelei ori înlocuirea curatorului;
data rămânerii definitive a da
ultimei hotărâri
15 zile de la data la da
care a încetat împiedicarea
părții
3 luni și curge de la da
data publicării hotărârii în
Monitorul oficial al
României.
3 luni și curge de la da
data publicării hotărârii în
Monitorul oficial al
neconstituţională prevederea care a făcut României.
obiectul acelei excepţii.

Motivarea: este obligatorie. În lipsa ei, cererea este nulă. Termenul în care se
motivează este același ca pentru declararea căii de atac.
Fiind o cale extraordinară, nu produce suspendarea hotărârilor. Hotărârea este
executorie. Instanța de revizuire va putea să dispună suspendarea cu plata unei cauțiuni (art.
512).
Întâmpinarea este obligatorie, dar trebuie depusă cu 5 zile înainte de termen și nu se
comunică, se ia cunoștință de ea din dosar (art. 513 alin. (2)). Nu există o limită în ceea ce
privește probele. Motivele de revizuire se discută doar pe admisibilitate, deci nu prea poți
propune altceva decât înscrisuri (art. 513 alin. (3)).
3. Reguli privind judecata
Se aplică procedura din faza de judecată specifică hotărârii a cărei revizuire se cere.
Mai mult, judecătorii care au judecat hotărârea a cărei revizuire se cere sunt incompatibili să
judece cererea de revizuire (art. 41).
Dispozițiile din primă instanță sunt, în principiu, incidente și se vor aplica, ținând cont
de dispozițiile speciale. Astfel, se vor aplica dispozițiile privitoare la regularizare dar nu și
cea cu privire la fixarea termenului de judecată și nici cea de comunicare a întâmpinării.
Completarea sau modificarea cererii de revizuire, sub aspectul motivelor, este posibilă la
primul termen.
- este puțin probabilă existența unei etape de cercetare a procesului.
Când cererea de revizuire are ca obiect o hot. pronunțatăă de instanța de apel, se aplică
regulile pt depunerea cererii de apel, cu următoarele precizări: cererea se depune la instanța
care judecă revizuirea și nu sunt aplicabile dispoz art 471 pt depunerea cererii de apel.
Caracterul devolutiv al apelului se manifestă doar în cazul admiterii revizuirii și judecării
fondului.
Dacă instanța rezolvă cererea printr-o singură hotărâre sau prin două hotărâri, în 2 etape
distincte:
în primul caz – extra o singură hotărâre prin care va schimba dispozitivul în
petitia/plus limitele obiectului stabilit.
În caz de minus petitia, instanța va soluționa în fond capătul
de cere omis și va pronunța o nouă hotărâre
al doilea caz după dezbateri contradictorii cu privire la pieirea bunului și
despăgubiri, va schimba hotărârea în sensul că va obliga
pârâtul la plata echivalentului
al treilea caz dacă există o hot de condamnare, instanța va da mai întâi o
hot prin care va desființa hot. atacată iar după rejudecarea
procesului se va pronunța o nouă hotărâre. Dacă nu există o
hot. penală, se va pronunța mai întâi prin încheiere
interlocutorie iar după dezbateri va respinge cererea de
revizuire sau o va admite și va da o nouă soluție
al patrulea motiv referitor la va da mai întâi o hot de desființare iar după rejudecare o nouă
sancționarea disciplinară hot.
al cincilea motiv – înscrisuri dacă se invocă înscrisuri noi, se va da o încheiere de admitere
noi în principiu, iar apoi se va da o singură hotărâre
al șaselea motiv – anulare, judecarea se va face deodată când nu mai sunt probe de
casare, schimbare administrat sau se va da mai întâi o încheiere de admitere în
principiu
al șaptelea motiv – lipsa de se desființează hotărârea iar după rejudecare se va pronunța o

68
apărare nouă hotărâre.
al optulea motiv- autoritatea o singură hot prin care se anulează a doua hot.
de lucru judecat
al nouălea motiv - o hotărâre prin care se retractează hotărârea atacată iar apoi
împiedicare trece la judecarea în fond
al zecelea motiv – CED o singură hotărâre prin care se retractează hotărârea atacată
iar apoi se pronunță pe fond
al unspreecelea motiv - CCR va retracta hot și va da o nouă hotărâre care nu se va întemeia
pe textul declarat neconstituțional

În ceea ce privește întinderea dezbaterilor, ele sunt limitate numai la admisibilitatea

revizuirii și la faptele pe care se întemeiază aceasta.
Dacă se admite revizuirea, se dispune schimbarea soluției revizuite în tot sau în parte
sau anularea celei de-a doua în cazul contrarietății de hotărâri (pct. 8).
Dacă contradicția este în considerente pe efectul pozitiv, soluția va fi anularea celei de-
a doua hotărâri și rejudecarea ei de instanța competentă să judece cauza (art. 513 alin. (4)).
L. 310/2019: a rămas necorelat textul cu textul de la termenele de revizuire. Termenul
este de la pronunțare. De la pronunțare nu ai cum să știi considerentele. Este o necorelare de
texte, în trecut neexistând autoritate la nivelul autorității de lucru judecat în sens pozitiv.
În ceea ce privește căile de atac:
Regula generala: hotărârea este supusă, de regulă, acelorași cai de atac ca hotărârea a
cărei revizuire se cere. Fiind de retractare, hotărârea se înlocuiește cu alta care poate fi atacată
în mod normal (art. 513 alin. (5));
Excepție: la pct. 8 calea de atac este recursul, cu mențiunea că dacă una dintre hotărâri
este dată de ICCJ, recursul se va exercita la completul de 5 judecători (art. 513 alin. (6)).
Recursul este posibil numai pentru a doua hotărâre (cea supusă anularii), legiuitorul a
vrut să zică că nu se poate face apel (nu că iți dă recurs acolo unde nu există). Cu alte cuvinte,
când legiuitorul a zis că hotărârea de anulare se dă cu recurs, a vrut să zică că nu ai apel, că
este numai cu recurs, dar aceasta înseamnă că aceea hotărâre să fi fost supusă recursului (dacă
era o hotărâre care era supusa numai apelului și nu aveai recurs, nu mai ai drept de recurs,
practic, hotărârea din revizuire este definitivă). Trebuie ca și a doua hotărâre să fie recurabilă!
CAPITOLUL XI – PROCEDURI SPECIALE
I. ORDONANȚA PREȘEDINȚIALĂ
II. ORDONANȚA DE PLATĂ
.
SECȚIUNEA II – ORDONANȚA PREȘEDINȚIALĂ
Se adoptă măsuri cu caracter provizoriu. Pentru a fi admisibilă se cer 4 condiții. De fapt
sunt 3. 2 criterii sunt relevante în legislațiile europene, fie alternativ, fie cumulativ: bonus
fumus iuris și pericolum in mora. La noi avem mai mult pericolum.
1. Condiții
1) Urgența. Decurge fie din necesitatea păstrării unui drept ce s-a păgubit din
întârziere, fie din ivirea unei pagube iminente ce nu se poate repara, fie din înlăturarea unei
piedici care poate interveni într-o executare (care prin esența ei este urgentă) (art. 997 alin.
(1)). Ce ar putea fi urgent? Ridicarea unei construcții în vecinătate care riscă prin modul de
construire să prejudicieze imobilul. Se fac săpături neautorizate care riscă să surpe clădirea.
Cer sistarea autorizației. Sau vorbim de niște emisiuni calomnioase. Se cere stoparea
acestora.
- urgența trebuie probată. În practică, s-a decis că nu a fost probată urgența dacă
sesizarea instanței s-a făcut după trecerea unei anumite perioade de timp de la
săvârșirea presupuselor acte de concurență neloială sau că dacă reclamanta a fost

69
 alungată din locuința proprietate a pârâtului cu 7 luni înainte de formularea cererii de
reintegrare, a trecut un interval de timp suficient de mare. În același sens: există urgență
ori de câte ori dreptul părții ce introduce o cerere de ordonanță se poate piere dacă
aceasta introduce o cerere obișnuită. Astfel, urgența trebuie să rezulte din fapte concrete
și nu din perspectiva unei probabilități. Este îndeplinită condiția urgenței dacă
îngrădirea abuzivă are consecințe în ceea ce privește posibilitatea degradării bunurilor
sau punerea reclamantului în imposibilitatea de a-și realiza obligațiile contractuale.
Urgența trebuie analizată numai în ipoteza n care legiuitorului nu a prezumat această
condiție, prevăzând expres că se poate pronunța ordonanță președințială:
• stabilirea locuinței minorilor
• obligarea la plata obligației de întreținere
• în procedura de divorț
• încetarea abuzului de folosință
• efectuarea reparațiilor necesare
• suspendarea actelor emise de PJ odată cu intentarea acțiunii în anulare
• în cazul pactului de opțiune, dacă părțile nu au stabilit un termen
• suspendarea executării provizorii – ar 450 alin 5 NCPC

În următoarele cazuri urgența nu este prezumată:

✓ măsuri provizorii în cazul drepturilor nepatrimoniale
✓ reducerea termenului de opțiune
✓ constatarea unei mărfi transportate în cazul contractului de transport
În aceste cazuri, legiuitorul face trimitere la aplicarea regulilor privitoare la ordonanța
președințială și nu că se iau măsuri pe cale de ordonanță președințială
În cazul în care trebuie pronunțată ordonanță președințială pt înlăturarea piedicilor ce s-ar
ivi cu prilejul unei executări silite, urgența este prezumată.
Urgența trebuie să existe pe tot parcursul judecății, cât și în calea de atac, fiind analizată
de instanță. Dacă dispare în calea de atac, urmează să se desființeze măsura provizorie
dispusă de prima instanță.

2) Caracterul vremelnic. Este o măsură provizorie (art. 997 alin. (2)). Se

adoptă până la clarificarea problemei de fond. Vremelnicia rezultă din natura măsurii (la
exemplul cu lucrările). Chiar legea prevede că ea produce efecte până la un moment. Art. 450
NCPC.
Condiția se analizează în funcție de obiectul cererii. Astfel, în cazul unei obligații de a
face, aceasta nu trebuie să fie ireversibilă.
În practică, s-a statuat că este admisibilă cererea proprietarului de a fi evacuată pe calea
ordonanței președințiale persoana care îi ocupă locuința fără titlu, pe baza unei toleranțe
vremelnice. În sens contrar, s-a prevăzut că măsura evacuării pe cale de ordonanță
președințială nu este posibilă în cazul în care între părți apar susțineri contradictorii
asupra dreptului de proprietate.

Poate fi dată chiar și atunci când este în curs judecata asupra fondului. Caracterul
provizoriu este doar de natura ordonanței. În cazul în care după admiterea ordonanței
reclamantul nu mai introduce o cerere pe fondul cauzei, pârâtul ori poate sesiza el instanța,
ori va putea introduce o cerere de ordonanță președințială prin care să ceară restabilirea
situației anterioare.
3) Neprejudecarea fondului. Nu trebuie să se dezlege aspecte de fond. Nu poate
fi obligat pârâtul la plată, la demolări, doar la sistarea unor lucrări, nu poate fi exclus un
asociat, nu se poate dispune rezilierea unui contract, revocarea unui administrator,

70
lichidarea unei creanțe, simulația, caracterul abuziv al excluderii dintr-o societate. (art.
997 alin. (5)).
4) Mai este a patra condiției, dar ea ține direct de admisibilitate: este necesar să
existe o aparență de drept în favoarea reclamantului. Instanța face un examen sumar al
cauzei pt a vedea de partea cui este aparența de drept.
2. Judecata
Procedura. Regula este că se citează. Când cazurile sunt foarte urgente, se poate face
fără citare (nicio parte nu se citează). Întâmpinarea nu este obligatorie. Se poate face cerere
reconvențională, dar se pot cere tot lucruri vremelnice (art. 999).
Competență: instanța care judecă în primă instanță fondul. Dacă există o cerere privind
fondul care pune probleme privitoare la competentă, până la o eventuală soluție
judecătorească care să stabilească o altă competență în dosarul de fond, instanța rămâne
competentă
În cazul în care cu privire la fond, cererea a fost străumtată, cererea de ordonanță se
va introduce la instanța la care s-a făcut strămutarea.
Regularizarea este exclusă.
În cazul în care s-a dispus judecarea fără citarea părților, completul nu poate să
administreze probe la propunerea reclamantului și nici nu poate să asculte concluziile
acestuia, pt că s-ar încălca principiul egalității armelor.
Nu poate fi invocată excepția de litispendență, pt a fi unită cu o cerere pe fond. La fel
și în cazul conexității.
- se va lua act de eventualele renunțări și achiesări
- estimarea duratei procesului în încheiere nu este aplicabilă, deoarece este o procedură
urgentă.
- se judecă în ședință publică
Terți. Doar intervenția accesorie este admisibilă. Intervenția principală presupune
cererea unui drept.
Probele. Nu ne spune codul ce probe sunt sau nu admisibile, doar că sunt admisibile
acele probe care sunt compatibile cu natura urgentă a ordonanței președințiale.
Calea de atac. Apelul în 5 zile de la pronunțare/comunicare (art. 1000 alin. (1)). Dacă
este la ICCJ, avem recurs (art. 1000 alin. (4)).
- se poate face contestație la executare și revizuire
Hotărârea este executorie, iar instanța poate hotărî ca executarea să se facă fără
somarea pârâtului și fără vreun termen. Dacă hot. nu cuprinde nicio mențione cu privire la
durată și nu s-au modificat împrejurările de fapt, măsurile dispuse produc efecte până la
soluționarea litigiului pe fond. Împotriva executării ordonanței se poate face contestație la
executare
Măsura poate fi revocată sau modificată printr-o altă ordonanță, dacă s-a schimbat
situația de fapt.
Autoritatea de lucru judecat. Nu are autoritate de lucru asupra unei proceduri de
fond. Are față de o altă cerere formulată pe cale de ordonanță? Da, dar este relativă, numai
dacă condițiile nu s-au schimbat (art. 1002).
Posibilitatea ca cererea de ordonanța se să transforme în proces de drept comun. Este o
modificare a cererii de fapt care se poate face până la încheierea dezbaterilor. Pârâtul va fi
citat (art. 1001).
SECȚIUNEA III – ORDONANȚA DE PLATĂ
Art. 1014 NCPC. Domeniul de aplicare se referă la sume de bani (nu obligații de a
face, nu pretenții care rezultă dintr-un contract de depozit) care rezultă dintr-un contract civil.
Vizează numai creanțe certe (existență neîndoielnică care rezultă din însuși titlul), lichide

71
(când obiectul ei este determinat sau conține elemente care permit stabilirea lui) și
exigibile. Art. 663
Creanța trebuie constatată prin înscris care nu trebuie să fie titlu executoriu, pt că, într-o
asemenea ipoteză, demersul ar fi lipsit de interes. Nu sunt admise creanțele înscrise la masa
credală în cadrul unei proceduri de insolvență.
Procedura. Există una prealabilă obligatorie. Trebuie făcută o somație cu 15 zile
înainte (art. 1015), care are efectul punerii în întârziere a pârâtului. Sancțiunea este
respingerea ei ca inadmisibilă. Devine aplicabil art 19, ce impune ca excepția inadmisibilității
trebuie invocată numai de pârât prin întâmpinare, sub sancțiunea decăderii.
- trebuie să urmeze procedura regularizării
Întâmpinarea este obligatorie. Nedepunerea ei poate atrage recunoașterea pretenției,
(prezumție de recunoaștere tacită). Nu se comunică întâmpinarea. Părțile se citează (art.
1019).
Probe. Numai înscrisuri. Dacă este nevoie de alte probe, se respinge ordonanța (art.
1021 alin. (2)).
Soluții.
Reclamantul declară că a primit încheiere definitvă prin care -
banii închide dosarul
Părțile ajung la o înțelegere în hotărâre de expedient – -
privința plății definitivă și titlu executoriu
Pârâtul contestă iar contestația încheiere de respingere. Se cerere în anulare în 10
este întemeiată poate introduce acțiune de zile de la comunicare sau
drept comun înmânare
Apărările pârâtului presupun încheiere de respingere. Se erere în anulare în 10 zile
administrarea unor probe poate introduce acțiune de de la comunicare sau
inadmisibile în procedură, dar drept comun înmânare
admisibile în dreptul comun
Pretențiile creditorului sunt emite ordonanța de plată în erere în anulare în 10 zile
întemeiate care se precizează suma și de la comunicare sau
termenul de plată (între 10 și înmânare
30 de zile, dar părțile pot
conveni alt termen)
- dacă constată că numai o
pearte din pretenții sunt
întemeiată emite ordonanță pt
această parte. Pt restul se
poate formular cerere potrivit
dreptului comun.

Se dă prin încheiere când debitorul face apărări din care să rezulte caracterul îndoielnic
al pretențiilor sau dacă sunt necesare mai multe probe decât înscrisuri.
Dacă dovedește ce și cum trebuie, se admite cererea prin ordonanță.
Dacă se admite cererea, ordonanța este executorie.
Cale de atac. Cerere în anulare se face în 10 zile și se judecă de instanța care a
pronunțat acea ordonanță, dar de doi judecători (art. 1024). Se poate invoca doar
nerespectarea cerințelor proprii acestei proceduri sau, dacă este cazul, stingerea ulterioară a
obligației. Hotărârea este definitivă .
Art. 1024 alin. (5) și 1025 NCPC. Ordonanța este executorie, dar completul care
judecă cererea în anulare poate dispune suspendarea cu plata unei cauțiuni. Dacă creditorul
pierde în ordonanța de plată, poate face o nouă cerere pe drept comun.

72
 Ordonanța de plată este executorie, chiar dacă este atacată cu acțiune în anulare și are
autoritate de lucru judecat provizorie până la soluționarea acțiunii în anulare. Ordonanța
devine definitivă ca urmare a neintroducerii sau respingerii acțiunii în anulare.
Împotriva executării silite a ordonanței se poate face contestație la executare. Pot fi
invocate doar neregularități privind procedura de executare precum și cauze de stingere a
obligației civile ivite ulterior rămânerii definitive a ordonanței.
CAPITOLUL XII – EXECUTAREA SILITĂ
I. DISPOZIȚII GENERALE
II. TITLUL EXECUTORIU
III. PERIMAREA EXECUTĂRII
IV. PRESCRIPȚIA EXECUTĂRII
V. CONTESTAȚIA LA EXECUTARE
VI. ÎNTOARCEREA EXECUTĂRII
SECȚIUNEA I – DISPOZIȚII GENERALE
Se învață din cod și carte.
SECȚIUNEA II – TITLU EXECUTORIU
Se învață din cod și carte.
SECȚIUNEA III – PERIMAREA EXECUTĂRII
Se învață din cod și carte.
SECȚIUNEA IV – PRESCRIPȚIA EXECUTĂRII
Se învață din cod și carte.
SECȚIUNEA V – CONTESTAȚIA LA EXECUTARE
Se învață din cod și carte.
SECȚIUNEA VI – ÎNTOARCEREA EXECUTĂRII
Se învață din cod și carte.

73