REFERAT LA DISCIPLINA:

DREPT PROCESUAL CIVIL APROFUNDAT II

Titlul referatului:
HOTĂRÂREA JUDECĂTOREASCĂ
 Semestrul II

Capitolul I. Noţiuni introductive privind hotărârea judecătorească

1. Noțiune.
Activitatea judiciară are ca finalitate soluționarea conflictului dedus judecății,
iar hotărârea judecătorească este rezultatul acestei acticitati (quod iudex sentit).
Hotărârea judecatorească reprezintă actul final și de dispoziție al instanței prin
care se soluționează cu autoritate de lucru judecat litigiul dintre părți1.
Spre deosebire de textul din codul anterior, art. 424 NCPC este mult mai
detaliat, înlăturând neajunsurile art. 255 NPC 1865.
Întreaga activitate judiciară se realizează cu scopul de a soluționa un conflict
civil concret. Datorită acestui fapt hotararea judecatoreasca – desemnand tocmai
rezultatul activitatii judiciare reprezinta, fara indoiala, cel mai important act al
justitiei.
Importanța hotărârii judecatorești se relevă pregnant atât din punct de vedere al
părților, cât și al societății în general. Pentru părți, hotărârea este destinată să pună
capăt litigiului dintre ele și să protegiuiască drepturile civile concrete.
Pentru societate, hotărârea judecătorească, în general, reprezintă un mijloc
eficient de restabilire a ordinii de drept democratice și de eficientizare a normelor
de drept substanțial.
Hotararea judecătorească are însă și un pronuntat caracter educativ, prevenind
încălcarea dreptului de catre acei cetățeni care în cazuri similar ar fi tentați să
nesocotească drepturile subiective recunoscute de ordinea juridică.
În realitate, hotărârea nu poate fi redusă la o simplă “schemă mentală” la care
recurge în mod incontestabil judecătorul. Acesta trebuie să aprecieze însa și faptele
petrecute în lumea exterioară și chiar probele administrate în prima instanță. Este
de necontestat că logica joaca un rol preponderant în activitatea desfășurată de
judecător, dar funcția acesteia nu este, așa cum judicious s-a remarcat, exclusivă.
Judecătorul nu poate fi considerat ca o “mașină producătoare de sentințe” și nici
sentința ca “un lanț de silogisme”.
Hotărârea judecătorească este rezultatul operei de înfaptuire a justiției și nu
rezultatul unei opere de legalitate formală, iar aceasta opera se realizeaza printr-o
multitudine de acte voliționale. Hotărârea finală este ea însăși un important act
juridic în elaborarea căruia logica joacă un rol foarte semnificativ, dar care se
finalizează în mod necesar în acte de voință.

2. Sentințele

1
I. Leș, Noul Cod de procedură civilă, vol. I, 2011, p. 544.
 Articolul 424, alin (1) NCPC stabilește că hotărârea primei instanțe prin care
este soluționată cauza sau prin care aceasta se dezînvestește se numește sentință.
Sintagma ”prin care este soluționată cauza” acoperă fără echivoc și din punct
de vedere terminologic și ipoteza solutionarii unei cereri de chemare în judecată pe
cate de excepție, iar nu numai atunci când instanța soluționează pe fond litigios.
Deși prin pronunțarea hotararii judecatoresti instant de dezînvesteste, astfel cum
dispune art. 429 NCPC, indifferent de soluția pe care o adoptă, art. 424 alin (1) nu
neagă acest effect principal al pronunțării hotararii, întrucât formularea alternativă
a textului are în vedere ipoteza admiterii unei excepții de necompetență, urmată sau
nu de declinarea de competență, pentru că, spre exemplu, în cazul admiterii
excepției de necompetență generala, soluția pe care instanța o va pronunța este
aceea de respingere a cererii ca inadmisibilă, astfel cum prevede art. 132 alin (4)
NCPC.
Prin urmare și desînvestirea primei instanțe prin această modalitate se
realizează prin pronunțarea unei sentințe, fie că este vorba despre respingrea cererii
ca inadmisibilă, fie despre declinarea dispusă de o instanță în favoarea alteia, ori de
o secție specializată a unei instanțe în favoarea sectiei specializate in altă materie a
aceleași instante sau între completele unei instanțe în considerarea specializării
unuia dintre ele.
Și hotărarile pronunțate de Înalta Curte în materie ca tin de competența diversă
a instanței supreme reglementează prin dispozițiile art. 97 pct. 4 NCPC (strămutări,
conflicte de competență, delegarea instanței, etc.) se vor numi încheieri, întrucât
forma de competență invocată nu reglementează o competență de primă instanță
propriu-zisă.

3. Deciziile.
Hotărârile prin care instanța se pronunță asupra apelului, recursului, recursului
în interesul legii, precum și hotărârea pronunțată ca urmare a anulării în apel a
hotărârii primei instanțe și reținerii cauzei spre judecare ori a rejudecării cauzei îm
fond după casarea cu reținere în recurs se numesc decizii.
Se constant ca textul omite includerea în această categorie si a hotărârilor
prealabile pronunțate de Înalta Curte ți Justiție prntru dezlegarea unor chestiuni de
drept, art. 521 alin(1) NCPC indicând în mod expres că asupra acestei sesizări
Înalta Curte se pronunță prin decizie.
Și hotărârea prin care instanța de apel, după anularea hotărârii atacate, judecă
procesul, evocând fondul se numește decizie, precizarea fiind valabilă ăn ipoteza în
care anularea hotărârii atacate si evocarea fondului nu se realizează la același
termen, prin aceeași hotărâre, rațiunile fiind identice cu cele pentru care legiuitorul
a menționat expres ipoteza rejudecării cauzei în fond după casarea cu reținere în
recurs.
 4. Hotărârile pronunțate în contestație în anulare sau revizie.
Contestația în anulare și revizuire se soluționează, după caz, prin sentință sau
decizie, acestea fiind căi de atac de retractare.
Soluția reprezintă o consacrare în cadrul dispozițiilor generale privind hotărârile
judecătorești a principiului accesoriu sequitur principale ,prin aplicarea căruia
doctrina și jurisprudența dezvoltate în aplicarea codului anterior au concluzionat în
același sens, anume ca, dacă se atacă o hotărâre în instanță, aceste căi extraordinare
de atac erau soluționate prin sentință, pe când obiectul contestației în anulare sau
revizuirii era o hotârâre dată într-o cale de atac, se pronunța o decizie.

5. Încheierile
Celelalte hotărâri judecătorești date de instanță se numesc încheieri, dacă legea
nu prevede altfel, indifferent dacă acestea sunt preparatorii sau interlocutorii,
conform distincțiilor de la art.235 NCPC.
Norma este valabilă atât pentru cele date în primă instanță, precum și în căile de
atac, ordinare sau extraordinare, ori în cadrul unor proceduri speciale, dacă legea
nu conține dispoziții derogatorii.

Capitolul II. Conținutul hotărârii

1. Caracterul normei
Dispozțiile textului sunt imperative,la fel ca și în reglementarea anterioară,
astfel că neîndeplinirea unora dintre exigențele sale poate atrage nulitatea hotărârii
în condițiile art.174 și urm. NCPC.
Textul reprezintă dreptul comun în ce privește conținutul hotărârii judecătorești,
astfel că orice hotărâre judecătorească trebuie să cuprindă elementele pe care
acesta le enumeră. Se impune însă precizarea că pentru decizia pronunțată în recurs
și, în, consecință, și în soluționarea căilor de atac de retractare formulate împotriva
ei, art.499 NCPC prevede dispoziții derogatorii de la art.425 alin. (1) lit. b).
Norma consacră în mod expres structura hotărârii judecătorești: partea
introductivă (practicaua), considerentele și dispozitivul.

2. Practicaua hotărârii
Practicaua cuprinde elementele enumerate la lit. a) de la alin. (1) al art.425,
textul făcând trimitere la dispozițiile art.233 alin. (1) și (2) NCPC, care
reglementează conținutul încheierii de ședință.
Astfel cum dispune art.233 alin. (3) NCPC, practicaua va avea această structură
în cazul în care instanța se pronunță asupra cauzei la aceeași dată la care a avut loc
dezbaterea în fond a procesului, etapă judiciară reglementată prin prevederile
art.389-394 NCPC.
Dacă însă instanța a dispus amânarea pronunțării, partea introductivă a hotărârii
pe care o va pronunța va cuprinde cele arătate în art.425 alin. (1) teza a II-a NCPC,
precum și mențiunea că restul elementelor impuse de această normă sunt arătate în
încheiere, încheiere ce va face parte integrantă din hotărâre, lipsa acesteia atrăgând
nulitatea hotărârii.
Fiecare dintre mențiunile cuprinse în practicaua hotărârii are rațiuni precise,
întrucât acestea permit verificarea de către instanțele de control judiciar a
dispozițiilor legale referitoare la competența instanței, compunerea și constituirea
completului, participarea procurorului la judecarea cauzei, respectarea limitelor
învestirii instanței, susținerile părților, respectarea drepturilor procedurale ale
acestora etc.
În practica judiciară anterioară s-a decis că hotărarea judecătorească nu va fi
lovită de nulitate dacă în practicaua acesteia s-a menționat din greșeală numele
altui judecător decât cel care a pronunțat-o și a semnat minuta, ci se va recurge la
procedura reglementată actualmente de art.442 NCPC 2; de asemenea, lipsa
prenumelui ori a prenumelor judecătorilor care au semnat hotărârea nu constituie
caz de nulitate, astfel că și în acest caz, omnisiunea este susceptibilă de îndreptare
în condițiile art.442 NCPC3, aceleași reguli sunt aplicabile și cu referire la numele
și prenumele asistenților judiciari, ale magistraților-asistenți, ale grefirilor ori ale
procurorilor, atunci când aceștia participă în proces, în raport cu modalitatea de
constituire a completului prevăzută de lege.

3. Considerentele
Considerentele hotărârii judecătorești conțin, pe lângă arătarea obiectului
cererii, a susținerilor pe scurt ale părților, și expunerea situației de fapt reținute de
insanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se
întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele
pentru care s-au înlăturat cererile părților.
Astfel, o motivare implicit a unor capete de cerere sau cereri adiționale ori
incidentale nu poate fi considerată ca fiind corespunzătoare exigențelor art.425
alin. (1) NCPC, dat fiind faptul că în dispozitiv trebuie să se regăsească soluția dată
fiecărei cereri care a constituit cadrul obiectiv al judecății4.
Hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă nu numai împrejurările de fapt ori
doar motivele de drept care au format convingerea instanței, astfel că ea se va

2
Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 1061/1966, în Repertoriul I, p. 812,apud G. Boroi, O. Spineanu-Matei, op. cit.,
p.436.
3
C.S.J., col. civ., dec. nr. 42/1949, în J.N. nr. 5-6/1949, p.613, idem, p.437.
4
C.S.J., s. civ., dec. nr. 827/2001, în B.J. Baza de date, apud G. Boroi, O. Spineanu-Matei, op. cit., p.437.
referi la toate acestea, fără a însemna însă că instanța va trebui să răspundă tuturor
argumentelor invocate de părți pentru susținerea pretențiilor și apărărilor pe care
le-au formulat, instanța fiind îndreptățită să grupeze aceste argumente pentru a le
răspunde în cuprinsul unui considerent comun5.
Instanța va arăta în concret, în raport de probele dosarului, situația de fapt pe
care o reține în cauză și va demonstra aplicarea regulii de drept incidente, referirea
generică la probele administrate, fără a se indica în ce constau aceste probe, nefiind
suficientă pentru a satisface standardele normei, a căror încălcare va conduce la
desființarea hotărârii, întrucât aceasta o constituie, în realitate, o lipsă a motivării6.
Nemotivarea opiniei separate ca, de altfel (pentru identitate de rațiune), și a
celei comcurente, ar putea fi sancționată cu nulitatea numai dacă se face dovada
unei vătămări ce nu ar putea fi altfel înlăturate, sens în care dispune art.175 alin.
(1) NCPC7.

4. Dispozitivul
În ce privește dispozitivul hotărârii judecătorești, legiuitorul detaliază conținutul
său prin dispozițiile art.425 alin. (1) lit. c), atât referitor la datele de identificare a
părților între care a purtat judecata, personae fizice sau juridice, cât și soluția dată
de instanță asupra tuturor cererilor deduse judecății,dar și cuantumul cheltuielilor
de judecată acordate; dispozitivul reproduce minuta redactată, în condițiile
art.401,cu ocazia pronunțării hotărârii.
Instanța are îndatorirea de a arăta ce se cuvine fiecărui reclamant și la ce este
obligat fiecare pârât (pentru situația drepturilor și obligațiilor divizibile), după cum
va trebui să menționeze dacă drepturile și obligațiile disputate de părți sunt solidare
sau indivizibile, potrivit cu natura raportului juridic sau a dispozițiilor legale care
constituie cauza cererii de chemare în judecată (causa debendi) și care au generat
litisconsorțiul procesual active și/sau pasiv, potrivit prevederilor art.59 NCPC.
Toate aceste precizări sunt în mod egal valabile și pentru soluționarea cererilor
incidentale, chiar dacă textul se referă doar la dihotomia reclamant-pârât.
În practică s-a statuat în sensul că dispozitivul hotărârii judecătorești nu poate fi
incomplet, întrucât trebuie să poată fi executat potrivit dispozițiilor sale intrinseci,
astfel încât să nu fie necesară complinirea lui cu probele cauzei8.
Lipsa dispozitivului hotărârii judecătorești reprezintă o neregularitate ce atrage
nulitatea hotărârii, dar care se poate acoperi prin întocmirea ulterioară a

5
C.S.J., s. cont. adm., dec. nr. 2922/2000 și nr. 2079/2000, în B.J. 2000, p.952-953 și p.955; Trib. Suprem, col. civ.,
dec. nr.806/1957, în Repertoriu I, nr.421, p.815, apud I. Leș, Noul Cod de procedură civilă, vol. I, 2011, p.547.
6
C.S.J., s. cont. adm., dec. nr. 53/2000, în B.J. Baza de date, apud G. Boroi, O. Spineanu-Matei, op. cit., p.437.
7
G. Boroi, O.Spineanu-Matei, op. cit., p.438.
8
C.A. Craiova, s. civ., dec. nr. 1208/2000, în G. Boroi, O. Spineanu-Matei, op. cit., p.438.
dispozitivului, potrivit art.179 alin. (2) NCPC, minuta fiind cea care reflectă soluția
adoptată de instanță, în timp ce dispozitivul doar o reproduce9.
De asemenea, neconcordanța dintre minută și dispozitiv [care se redactează
ulterior, comform art.426 alin. (5) NCPC] reprezintă și ea o neregularitate ce ar
trebui îndreptată prin refacerea dispozitivului în sensul minutei, în aplicarea
acelorași prevederi ale art.179 alin. (2) NCPC, având în vedere că dispozițiile
minutei sunt cele care indică soluția reală pronunțată în cauză10.

5. Partea finală a dispozitivului

Alineatul (3) din același text reglementează conținutul ultimei părți a
dispozitivului, precizări care sunt deosebit de utile până la asimilarea noilor
dispoziții de procedură, fiind menite să asigure părților o mai bună orientare în
sistemul și activitatea juridică și o eficientă exercitare a drepturilor lor.
Textul introduce obligația instanței de a indica în dispozitiv dacă hotărârea este
executorie, dacă este supusă unei căi de atac ori este definitivă, dispozițiile noului
cod fiind substanțial diferite față de reglementarea anterioară în privința acestor
instituții.
Indicarea greșită a căilor de atac este însă lipsită de consecințe vătămătoare
pentru părți, dată fiind consacrarea explicită a principiului legalității căilor de atac
prin dispozițiile art.457 NCPC și remediile procesuale adoptate prin noul cod
pentru anihilarea unei eventuale vătămări a părților decurgând dintr-o atare eroare
a instanței de judecată în desemnarea căii de atac prevăzute de lege pentru
hotărârea pe care o pronunță [art.457 alin. (3)].
Alte elemente obligatorii prevăzute de acest text sunt: data pronunțării,
mențiunea pronunțării în ședință publică sau în altă modalitate prevăzută de lege,
precum și semnăturile membrilor completului de judecată.
Considerăm că și nonconcordanța dintre data pronunțării menționată în minută
și cea trecută în dispozitivul hotărârii ar trebui înlăturată prin refacerea
dispozitivului în sensul minutei, astfel încât să se menționeze în dispozitiv data
cuprinsă în minută11.
Regula este pronunțarea în ședință publică, în condițiile art.402 NCPC, excepția
fiind pronunțarea prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei
instanței, astfel cum prevede art.396 alin. (2), aplicabil doar în cazul în care
instanța s-a pronunțat la o dată ulterioară celei la care a avut loc dezbaterea în fond
a procesului, dispunând, așadar, amânarea pronunțării.

9
G. Boroi, O. Spineanu-Matei, op. cit., p.438.
10
Idem, p.439;I.C.C.J., s. civ. și de propr. int., dec. nr. 9696/2009, nepublicată.
11
G. Boroi, O. Spineanu-Matei, op. cit., p.439.
 Lipsa mențiunii referitoare la pronunțarea în ședință public atrage nulitatea
relativă numai atunci când s-a produs o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât
prin anularea acelui act, potrivit art.175 alin. (1) NCPC, dezlegare dată de instanța
supremă în recurs în interesul legii prin Decizia nr. XIII/2007. Opinăm că această
soluție își păstrează valabilitatea și sub auspiciile noului cod, întrucât chestiunea
este diferită de nulitatea necondiționată reglementată de legiuitor prin prevederile
art.176 pct.5 NCPC, normă care sancționează cu nulitatea nerespectării
dispozițiilor legale referitoare la publicitatea ședinței de judecată, în timp ce
prevederile art.425 alin. (3) NCPC sunt norme care reglementează conținutul
hotărârii judecătorești, iar nu publicitatea ședinței de judecată.

Capitolul III. Redactarea și semnarea hotărârii

1. Redactarea hotărârii
Articolul 426 alin. (1) NCPC prevede responsabilitatea judecătorului care a
soluționat procesul de a redacta hotărârea, regula fiind însă aplicabilă și în cazul
completelor colegiale, având compunerea prevăzută de lege pentru soluționarea
căilor de atac, caz în care obligația de redactare revine oricăruia dintre membrii
completului.
Deși noua reglementare nu mai prevede că președintele completului de
judecată are atribuția desemnării redactorului și în cadrul cauzelor soluționate în
complet colegial, apreciem că această atribuție trebuie subînțeleasă, chiar dacă
art.426 alin. (1) teza a II-a stabilește această posibilitate a președintelui de a
proceda la desemnarea în calitate de redactor al hotărârii doar a unuia dintre
asistenții judiciari, iar nu și a celorlalți membri judecători care compun completul
de judecată pentru soluționarea căilor de atac.
Dispoziția legală analizată este incidentă în materia litigiilor și conflictelor
de muncă, a căror soluționare revine în primă instanță tribunalului, situație în care
președintele îl va putea desemna pe unul dintre membrii completului să redacteze
hotărârea, asistenții judiciari având, în această privință, obligațiile legale ale
judecătorilor [art.111 alin. (2) din Legea nr. 304/2004].

2. Opinia separată
Dacă vreunul dintre judecători sau asistenții judiciari a rămas în minoritate
la deliberare, va redacta opinia separată ce va cuprinde expunerea considerentelor,
soluția pe care a propus-o și semnătura sa.
Deși art.425 alin. (1) lit. b) NCPC include în cuprinsul considerentelor și
obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, precum și expunerea situației de
fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, apreciem că în conținutul
opiniei separate cel rămas în minoritate (judecător, asistent judiciar ori magistrat-
asistent) va trebui să prezinte argumentele de fapt și de drept pe care se bazează
soluția sa, întrucât celelalte elemente se vor regăsi, în mod necesar, în redactarea
hotărârii adoptate în opinie majoritară, astfel încât nu ar trebui reluate.
3. Opinia concurentă
Codul aduce ca element de noutate opinia concurentă. Ca și în cazul
opiniei separate, norma are aplicabilitate în ce privește completele colegiale, deci
în compunerea prevăzută de lege pentru soluționarea căilor de atac, dar și în cazul
litigiilor și conflictelor de muncă în primă instanță, astfel încât și asistenții judiciari
vor putea formula opinie concurentă; pentru identitate de rațiune, magistrații-
asistenți care participă la ședințele de judecată ale Înaltei Curți de Casație și Justiție
au aceeași vocație.
Opinia concurentă, spre deosebire de opinia separată, devine posibilă și
pentru judecătorul care intră în compunerea completului pentru soluționarea
conflictelor de muncă în primă instanță, având în vedere faptul că redactarea
hotărârii poate fi repartizată unuia dintre asistenții judiciari, astfel încât judecătorul
ar putea să nu își însușească argumentele redate în cuprinsul considerentelor
hotărârii redactate de acesta.

4. Semnarea hotărârii. Sancțiuni procedurale.

Hotărârea va fi semnată de către membrii completului de judecată și de
către grefier (sau magistratul-asistent pentru cazul Înaltei Curți), semnarea hotărârii
fiind o chestiune distinctă de cea a semnării minutei; precizarea este importantă
întrucât regimul juridic al nulității este diferit în cele două situații.
Nesemnarea minutei de către judecători și după caz, de către magistratul-
asistent este prevăzută de art.401 alin. (2) NCPC sub sancțiunea nulității hotărârii,
pe când nesemnarea hotărârii redactate de către judecători și grefier este o
neregularitate procedural ce poate fi acoperită în condițiile art. 426 alin(1) NCPC.

5. Termenul de redactare a hotărârii judecătorești.

Termenul de redactare și semnare a hotărârii este de 30 de zile de la
pronunțare.
Norma de la art. 426 alin.(5) are o redactare formal imperativă, întrucât
nerespectarea termenului nu poate afecta valabilitatea hotărârii pronunțate, ci,
atunci când se constată motive imputabile judecătorului, încălcarea acesteia poate
constitui abatere disciplinară în condițiile art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004
privind statutul magistraților12.

6. Comunicarea hotărârii

12
I. Leș, Noul Cod de procedură civilă, vol. I, 2011, p. 551.
 Comunicarea hotărârii judecătorești este o formalitate procedurală importantă,
singura care îi conferă acesteia o eficacitate totală 13. Întradevăr, comunicarea
deciziei este necesară și pentru îndeplinirea formalităților necesare pentru
declanșarea executării silite. Pe de altă parte, comunicarea marchează, în principiu,
și momentul de la care începe să curgă termenul pentru exercitarea căilor de atac.
Hotărârea se comunică părților de îndată ce a fost semnată în condițiile
legii[art. 427, alin (1) NCPC]. Textul are în vedere comunicarea hotărârii după ce
aceasta a fost semnată da membrii completului de judecată și de catre grefier. Cu
alte cuvinte, înainte de semnarea hotărârii de catre toți membrii completului de
judecată și de grefier nu se poate dispune comunicarea. În toate cazurile, hotărârea
se comunică părților în copie, iar nu în original.
Noul Cod de procedură civilă impune și obligația comunicării hotărârilor
judecătorești instituțiilor, autorităților publice sau persoanelor cu atribuții în
legătură cu executarea dispoziților cuprinse în respectivele decizii judiciare.
Hotărârile prin care instanța se pronunță în legătură cu prevederi cuprinse în
Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene și în alte acte juridice ale Uniunii
Europene se comunică, din oficiu, chiar dacă nu sunt definitive, și autorității sau
instituției naționale cu atribuții de reglementare în materie( art. 427, alin.4 din
NCPC). De data aceasta, spre deosebire de cele două ipoteze precedente, obligația
comunicării subzistă chiar dacă hotărârea nu a rămas încă definitivă. Aceasta
înseamnă că după rămânerea definitivă a hotărârii, în baza aceluiași text legal, o
nouă comunicare este necesară. Soluția este una criticabilă, întrucă comunicarea
unei hotărâri nedefinitive este de o inulitate evidentă, de vreme ce aceasta poate fi
desființată sau modificată în urma exercitării căilor legale de atac14.

Capitolul IV. Dezînvestirea instanței

Un prim efect al oricărei hotărâri judecătorești vizează dezînvestirea instanței.
Acest efect se prodeuce din chiar momentul pronunțării hotărârii. Prin urmare,
odată pronunțată semntința, judecătorii nu mai pot revenii asupra soluției adoptare
(art. 429 NCPC). Există unele situații particulare care sugerează și existența unor
excepții de la efectul dezînvestirii. În realitate astfel cum s-a observat, nu este
vorba de veritabile excepții, ci doar de unele situații particulare care numai aparent
pot fi calificate astfel15. Aceste ”excepții” vizează, în primul rând, îndreptarea
erorilor materiale(art.442 NCPC), completarea hotărârii judecătorești (art. 444
NCPC) și interpretarea dispozitivului hotărârii ce se execută (art. 443 NCPC). În
13
L. Cadiet, E. Jeuland, op. Cit., p. 456.
14
A se vedea, pentru o critică perinentă a acestor prevederi legale, I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, Ed.
Universul Juridic, 2013, vol II, pag. 36, nota 1.
15
A se vedea: I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, Ed. Universul Juridic, 2013, Vol. II, p. 48., I.Leș, Tratat de drept
procesual civil, p. 665. A se vedea, de asemenea, A. Nicolae, în Noul Cod de procedură civilă, comentat și adnotat,
p.946.
toate situațiile evocate, judecătorul nu se află în postura de a reveni asupra propriei
sale hotărâri sau de a judeca din nou cauza. În categoria unor ”excepții” particulare
pot fi incluse și căile extraordinare de retractare: contestația în anulare și revizuire.
De data aceasta, judecătorul este chemat să pronunțe o nouă hotărâre, dar aceasta
intervine ca o consecință a survenirii unor împrejurări noi, în general, necunoscute
la data primei judecăți16.

Capitolul V. Autoritatea de lucru judecat

1. Funcțiile lucrului judecat
Unul dintre cele mai semnificative și definitorii efecte ale unei hotărâri
judecătorești este autoritatea lucrului judecat. Acest efect este statuat în art. 430
NCPC, text ce ne oferă repere definitorii ale autorității lucrului judecat. Potrivit
primului alineat al acestui text, ”Hotărârea judecătorească ce soluționează, în tot
sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepții procesuale ori
asupra oricărui alt incident are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat cu
privire la chestiunea tranșată”.
Autoritatea de lucru judecat are o dublă funcție în procesul civil. În primul
rând, autoritatea de lucru judecat reprezintă o interdicție privitoare la reeditarea
unei judecăți în aceeași cauză. Această funcție este enunțată de art. 431 alin.1
NCPC, text potrivit căruia ”nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în
aceeași calitate, în temeiul aceleiași cause și pentru același obiect”. Acesta este
efectul negative al autorității de lucru judecat.
Cea de-a doua funcție a autorității lucrului judecat este postulată în art. 431
alin 2 NCPC. Potrivit acestui text: ”Oricare dintre părți poate opune lucru anterior
judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă”. O
atare opunere se face pe cale de excepție. Acesta este efectul pozitiv al autorității
lucrului judecat17.

2. Hotărâri judecătorești care se bucură de autoritatea lucrului judecat

Doctrina și jurisprudența au precizat categoriile de hotărâri judecătorești care
dobândesc autoritate de lucru judecat. În general, se consideră că, pentru ca o
horărâre judecătorească să se bucure de putere de lucru judecat, ea trebuie să
îndeplinească anumite condiții, respectiv: a) să fie pronunțată de o instanță română;
b) să fie pronunțată în materie contencioasă; c) să dezlege fondul cauzei.

16
A se vedea, în sensul că în cazul căilor de retractare ne aflăm în prezența unei limitări aparente a principiului
dezînvestirii, A. Nicolae, Relativitatea și opozabilitatea efectelor hotărârii judecătorești, Ed. Universul Juridic,
București, 2008, nr. 13.
17
A se vedea I.Deleanu, Tratar de procedură civilă, Ed. Universul Juridic, 2013, Vol. II, p. 52. A se vedea, cu privire
la distincția dintre cele două funcții ale autorității lucrului judecat, și I.C.C.J., s. civ. Propr. Int. , dec. Nr. 995/2009, în
B.C. nr. 2/2009, p. 37.
 Prima condiție a fost afirmată constant și în doctrina nastră mai veche 18 și în
cea mai recentă19. Într-adevăr, hotărârile judecătorești străine nu dobândesc în mod
automat putere de lucru judecat, cid oar în urma recunoașterii lor de către
autoritatea judiciară competentă.
A doua condiție se referă la caracterul procedurii realizate în fața instanței de
judecată. Se recunoaște în present că autoritatea lucrului judecat constituie o
calitate care se atașează numai hotărârilor pronunțate în cadrul unor procedure
contencioase20.
Ultima condiție deosebit de importantă, este aceea ca prin hotărâre instanța să
fi soluționat cauza în fond. Numai în aceste condiții partea care a câștigat procesul
se poate prevala în cadrul unei acțiuni ulterioare de dreptul recunoscut. Dacă
litigiul nu a fost soluționat în fond, instanța nepronunțându-se asupra drepturilor
părților, hotărârea pronunțată nu are autoritate de lucru judecat. Practica judiciară a
făcut o aplicațiune constantă a acestei reguli21.
Odată însă ce faptele care au stat la baza deciziei judecătorești au suferit
modificări, hotărârea judecătorească poate fi revocată sau modificată în mod
corespunzător22. Hotărârea judecătorească prin care se adoptă o măsură provizorie
nu are însă autoritate de lucru judecat asupra fondului. Soluția prezentată este
statuată, în prezent, în mod expres de articolul 430 alin. 3 NCPC.
Doctrina a considerat că autoritatea de lucru judecat privește și hotărârile
arbitrale23. În jurisprudență s-a apreciat, de asemenea, că autoritatea de lucru
judecat a unei hotărâri judecătorești poate fi opusă și în cadrul unei proceduri
arbitrale24. Socotim și noi că și reciproca este întru totul valabilă 25.Aceasta
deoarece, în lumina noului Cod de procedură civilă, hotărârea arbitrală comunicată
părților este ”definitivă și obligatorie”.

3. Momentul donândirii autorității lucrului judecat

Din prevederile art. 430 alin. 1 NCPC rezultă că hotărârea dobândește
autoritate de lucru judecat din momentul pronunțării ei. Autoritatea de lucru
judecat este deplină numai după rămânerea definitivă a hotărârii. Soluția este

18
A se vedea, în acest sens, P. Vasilescu, op. Cit., vol III, p.717.
19
I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, Ed. Universul Juridic, 2013, Vol. II, p. 113; I. Leș, Tratat de drept procesual
civil, editura a 5-a, p.532.
20
A se vedea, în acest sens: P. Vasilescu, op, cit. vol. III, p. 713 .
21
A se vedea, în acest sens: trib. Suprem, col. Civ. , dec. Nr. 635/1968, în RRD nr. 10/1968, p. 171.
22
A se vedea, cu privire la caracterul provizoriu și la putea de lucru judecat a hotărârilor pronunțate asupra
obligațiilor de întreținere: Trib. Suprem, col. civ., dec. Nr. 913/1953, în CD 1952-1954, p. 162.
23
A se vedea: I. Leș, Tratat de drept procesual civil, Ed. A 5-a, cu notele bibliografice indicate p. 904; P. Vasilescu,
op. Cit., vol. III, p. 714.
24
ICCJ , s. com. , dec. Nr. 1031/2009, în BC, nr. 3/2009, pp. 55-56.
25
A se vedea, în același sens, I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, Ed. Universul Juridic 2013, p. 98.
statuată expres de art. 430 alin. 4 NCPC, potrivit căruia, în cazul în care ”hotărârea
este supusă apelului sau recursului, autoritatea de lucru judecat este provizorie”.
În schimb, caracterul definitiv al autorității lucrului judecat se păstrează dacă
hotărârea este atacată cu contestație în anulare sau revizuire, ”până ce va fi
înlocuită cu o altă hotărâre”. Este ceea ce rezultă din prevederile clare ale art. 430
alin 4 NCPC.

4. Puterea executorie
Efectul executoriu al unei decizii judiciare este recunoscut de art. 433
NCPC26. Potrivit acestui text: ”Hotărârea judecătorească are putere executorie, în
condițiile prevăzute de lege”. Potrivit art. 633 NCPC, sunt hotărâri executorii:
1.Hotărârile date în apel, dacă prin lege nu se predeve aletfel,
2.Hotărârile date în primă instanță, fără drept de apel, ori cele în legătură cu
care părțile au convenit să exercite direct recursul.
Toate aceste hotărâri constituie titluri executorii, estfel cum dispune în mod
expres art. 632 alin 2 NCPC. Pentru aducerea la îndeplinire a unei hotărâri
judecătorești nu mai este necesară învestirea ei cu formulă executorie, astfel cum
era instituită o atare procedură in Codul anterior.
Noul Cop de procedură civilă nu mai cunoaste o procedură distinctă de
învestire cu formulă executorie27. În viziunea noii legislații procesuale, formula
executorie se atașează în partea finală a încheierii de încuviințare a executării silite
( art. 665 alin 7 NCPC).
Puterea executorie nu trebuie confundată cu autoritatea lucrului judecat 28.
Aceasta din urmă este atașată hotărârii judecătorești încă din momentul pronunțării
ei, astfel cum precizează în mod expres art. 430 alin. 1 NCPC. Autoritatea de lucru
judecat nu este supusă, așadar, unor condiții subsecvente pronunțării hotărârii
judecătorești. În schimb, executarea hotărârii este condiționată de încuviințarea
acesteia și de încorporarea formulei executorii în cuprinsul încheierii pronunțate de
instanța competentă.

5. Forța probantă
Un efect important al hotărării este acela de a constituii un înscris autentic.
Este o consecință a elaborării unui act juridic de o autoritate public, care a acționat
în forma și condițiile prevăzute de lege art. 269 NCPC.

26
A se vedea, în sesnsul că forța executorie este un atribut, iar nu un efect al hotărârii judecătorești, I. Deleanu,
Considerații cu privire la titlurile executorii, în RRDP nr. 3/2008, p.33.
27
Procedura învestirii cu formula executorie a fost considerată în doctrină ca fiind anacronică, inutilă si chiar
neconstituțională. A se vedea, în acest sens: I. Deleanu, în tratat de procedură civilă, Ed. Universul Juridic, Vol. II, p.
53.
28
A se vedea, pentru amănunte I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, Ed. Universul Juridic, 2013, vol II, pp. 75-76.
 Hotărârea judecătorească are, astfel, forța probantă a unui înscris authentic
(art. 434 NCPC). În doctrina mai veche s-a spus sugestiv că hotărârea îi oferă
reclamantului, care nu a avut niciun titlu sau a avut numai un titlu sub semnătură
privată, un titlu autentic29.

29
R. Japiot, op. Cit. p. 436. A se vedea, de asemenea: V. Cădere, op. Cit. p. 357; I. Deleanu, V. Deleanu, op. Cit. p.
52.
 Referinte bibliografice:

1. I. Leș, Noul Cod de procedură civilă, vol. I, 2011,

2. I. Leș, Tratat de drept procesual civil, Vol. I, 2014,
3. I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, Ed. Universul Juridic, 2013, vol II,
4. I. Deleanu, Considerații cu privire la titlurile executorii, în RRDP nr. 3/2008
5. A. Nicolae, în Noul Cod de procedură civilă, comentat și adnotat,
6. A. Nicolae, Relativitatea și opozabilitatea efectelor hotărârii judecătorești,
Ed. Universul Juridic, București, 2008,
7. G. Boroi, Noul Cod de procedură civilă, Ed. Hamangiu 2013 Vol. I,
8. Trib. Suprem, col. Civ. , dec. nr. 635/1968, în RRD nr. 10/1968,
9. Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 913/1953, în CD 1952-1954,
10.I.C.C.J., s. com., dec. nr. 1031/2009, în BC, nr. 3/2009,
11.I.C.C.J., s. civ. propr. int. , dec. nr. 995/2009, în B.C. nr. 2/2009,
12.I.C.C.J., s. civ. și de propr. int., dec. nr. 9696/2009, nepublicată,
13.C.S.J., s. cont. adm., dec. nr. 2922/2000,
14.Trib. Suprem, col. civ., dec. nr.806/1957, în Repertoriu I, nr.421,
15.C.A. Craiova, s. civ., dec. nr. 1208/2000, în G. Boroi, O. Spineanu-Matei,