Curs 1 Introducere

PARTEA I.
PARTEA GENERALĂ
Capitolul I. Noțiuni introductive cu privire

la dreptul procesual penal
Secțiunea 1. Ordinea de drept și procesul penal
§1. Concept
Orice încălcare a legii prin săvârșirea unei infracțiuni dă naștere unui conflict între voința legii, cuprinsă în
dispozițiile normelor juridice de drept penal, și voința destinatarului care a avut o conduită contrară normei de
incriminare, conflict care creează un raport juridic de drept substanțial 1 în cadrul căruia statul își exercită
dreptul de a trage la răspundere pe cel care a încălcat legea, iar acesta din urmă are obligația să suporte
consecințele nerespectării legii penale2.
Față de încălcarea normelor de drept penal se impune ca statul să răspundă prin restabilirea ordinii de
drept, care trebuie să se materializeze prin tragerea la răspundere penală și, subsecvent, prin aplicarea unei
sancțiuni persoanei care a săvârșit infracțiunea.
Tragerea la răspundere penală prin aplicarea unei sancțiuni se realizează de către organele specializate ale
statului, un rol important avându-l autoritățile judecătorești, cărora le revine dreptul de a soluționa conflictul
apărut între stat și infractor.
Devine astfel evident faptul că întreaga activitate a organelor judiciare care are drept scop tragerea la
răspundere penală a celor care au săvârșit o infracțiune se va putea realiza doar pe calea justiției penale, în
cadrul unui proces penal.
Astfel, procesul penal reprezintă acea activitate reglementată de lege, desfășurată de organele competente,
cu participarea părților și a altor persoane, în scopul constatării la timp și în mod complet a faptelor ce
constituie infracțiuni, astfel ca orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie pedepsită potrivit vinovăției
sale și nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală 3.
Procesul penal nu trebuie confundat nici cu justiția penală, nici cu noțiunea de activitate judiciară în materie
penală4.
Astfel, justiția apare ca o funcție de judecare a proceselor izvorâte din încălcarea legilor 5; autoritatea
acesteia, atât sub aspect organizatoric, cât și funcțional 6, este evocată în Constituție.
Cu privire la noțiunea de activitate judiciară în materie penală, aceasta are o sferă de cuprindere mai
restrânsă decât procesul penal, incluzând numai totalitatea manifestărilor organelor judiciare penale7. În acest
scop, organele judiciare, prin activitatea pe care o desfășoară, pregătesc de fapt cadrul pentru desfășurarea în
condiții optime a procesului penal.
Analizând succint triada justiție penală-activitate judiciară penală-proces penal, putem contura conceptul de
proces penal. Astfel, procesul penal reprezintă acea categorie juridică cu o sferă de cuprindere mai largă decât
1
V. D ONGOROZ , Tratat de drept penal, București, 1939, p. 707.
2
AL. BOROI, ȘT.G. UNGUREANU, N. JIDOVU, Drept procesual penal, ed. a 2-a, Ed. All Beck, București, 2002, p. 3.
3
I. N EAGU , M. D AMASCHIN , Tratat de procedură penală. Partea generală – în lumina noului Cod de procedură penală, ed. a 2-a,
Ed. Universul Juridic, București, 2015, p. 14.
4
I. NEAGU, Tratat de procedură penală, Ed. PRO, București, 1997, p. 3.
5
N. V OLONCIU , Tratat de procedură penală. Partea generală, vol. I, Ed. Paideia, București, 1993, p. 7.
6
I. S TOENESCU , S. Z ILBERSTEIN , Drept procesual civil. Teoria generală, vol. I, ed. a 2-a, Ed. Didactică și Pedagogică, București,
1983, p. 19.
7
N. V OLONCIU , op. cit., vol. I, p. 9.
activitatea judiciară penală, iar justiția penală este un segment al activității judiciare penale incluse în procesul
penal8.
§2. Elementele caracteristice ale procesului penal
2.1. Trăsături
Noțiunea de proces penal presupune stabilirea principalelor trăsături ale acestuia, după cum urmează:
a) Procesul penal este o activitate
Termenul „proces” derivă din latină, și anume din cuvântul procedere, ceea ce înseamnă a progresa, a
evolua, a avansa. Sintagma „proces penal” derivă din specificul activității judiciare care se desfășoară progresiv,
de la momentul descoperirii săvârșirii unei infracțiuni și până la punerea în executare a hotărârii judecătorești
penale rămase definitivă9.
Unii autori10 consideră procesul penal un fenomen dinamic, tipic evolutiv, ce se manifestă ca o activitate
complexă.
b) Procesul penal este o activitate reglementată de lege
Menționăm în acest sens faptul că legea procesuală penală este aceea care, prin reglementările sale stricte
referitoare la procesul penal, conferă acestuia posibilitatea de a se desfășura în limitele legalității, prin
reglementarea drepturilor și obligațiilor participanților, a modului de efectuare și de succesiune a activităților,
cât și a conținutului actelor procedurale11.
Principiul legalității se regăsește în cadrul dreptului penal, concretizat în adagiul nullum crimen sine lege și
nulla poena sine lege, iar în cadrul dreptului procesual penal se regăsește în adagiul nullum iudicium sine lege12.
c) Procesul penal se realizează într-o cauză penală
Raportul juridic penal de conflict care s-a născut între stat și infractor din momentul săvârșirii infracțiunii
este adus în fața organelor judiciare care au dreptul de a-l trage la răspundere penală pe infractor în cadrul
unui proces penal.
Pentru desfășurarea procesului penal este necesar ca organul judiciar să fie sesizat despre săvârșirea unei
infracțiuni care a dat naștere raportului juridic de drept penal, infracțiunea constituind în acest caz obiectul
material al procesului penal, iar raportul juridic de drept penal reprezentând obiectul juridic al acestuia 13.
Obiectul material și cel juridic determină atât declanșarea, cât și desfășurarea procesului penal, ceea ce
reprezintă de fapt cauza penală, denumire care în practica judiciară este sinonimă cu litigiu penal sau pricină
penală14.
d) Activitatea penală se realizează de diverși participanți în procesul penal
Participanții în procesul penal sunt: organele judiciare, avocatul, părțile, subiecții procesuali principali și alți
subiecți procesuali.
Organele specializate ale statului care realizează activitatea judiciară sunt:
– organele de cercetare penală;
– procurorul;
– judecătorul de drepturi și libertăți;
– judecătorul de cameră preliminară;
– instanțele judecătorești.
8
I. N EAGU , op. cit., p. 3.
9
AL. BOROI, ȘT.G. UNGUREANU, N. JIDOVU, op. cit., p. 4.
10
V. M ANZINI , Trattato di diritto processuale penale, ed. a 7-a, Torino, 1968, p. 69, citat de N. V OLONCIU , op. cit., vol. I, p. 14.
11
12
13
14
V. D ONGOROZ ȘI COLAB., Explicații teoretice ale Codului de procedură penală român. Partea generală, vol. I, Ed. Academiei, Bu-
curești, 1975, p. 11.
Părțile în procesul penal sunt:
– inculpatul;
– partea civilă;
– partea responsabilă civilmente.
Subiecții procesuali principali sunt:
– suspectul;
– persoana vătămată.
Sunt, de asemenea, subiecți procesuali: martorul, expertul, interpretul, agentul procedural, organele
speciale de constatare, precum și orice alte persoane sau organe prevăzute de lege având anumite drepturi,
obligații sau atribuții în procedurile judiciare penale.
2.2. Scopul procesului penal
Dispozițiile anterioare ale Codului de procedură penală stipulau în cuprinsul art. 1 că procesul penal are ca
scop constatarea la timp și în mod complet a faptelor care constituie infracțiuni, astfel încât orice persoană care
a săvârșit o infracțiune să fie pedepsită potrivit vinovăției sale și orice persoană nevinovată să nu fie trasă la
răspundere penală.
Deși în prezent nu mai regăsim aceste dispoziții în normele procesuale penale din actualul Cod de procedură
penală, legiuitorul precizează totuși că, prin reglementarea desfășurării procesului penal și a altor proceduri
judiciare, normele procesuale penale urmăresc asigurarea exercitării eficiente a atribuțiilor organelor judiciare,
cu garantarea drepturilor părților și ale celorlalți participanți în procesul penal, astfel încât să fie respectate
prevederile Constituției, ale tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, ale celorlalte reglementări ale Uniunii
Europene în materie procesuală penală, precum și ale pactelor și tratatelor privitoare la drepturile
fundamentale ale omului la care România este parte.
Considerăm, în același timp, necesar să precizăm faptul că întreaga activitate procesuală trebuie să se
desfășoare într-un timp cât mai aproape de momentul comiterii infracțiunii, pentru constatarea în mod complet
a faptelor ce constituie infracțiuni 15.
2.3. Rolul educativ al procesului penal
Din cele expuse mai sus rezultă că relaționarea indivizilor în societate are loc în baza normelor care
reglementează viața socială, relațiile sociale, precum și întreaga ordine de drept care se realizează cu ajutorul
regulilor de drept în cadrul unui proces penal.
Putem spune astfel că procesul penal are și scopul de educare în spiritul respectării legilor, ca urmare a
faptului că modul de desfășurare a procesului penal, cât și pedepsele aplicate în cadrul acestuia au și valențe
educative, în sensul prevenirii săvârșirii de noi infracțiuni și reeducării, respectiv formarea unei atitudini corecte
față lege din partea indivizilor ca membri ai colectivității umane 16.
De asemenea, prin modul în care se desfășoară procesul penal, prin respectarea principiului publicității atât
în faza de urmărire penală, cât și în faza de judecată, oferă posibilitatea realizării unui contact direct cu opinia
publică, având, implicit, un rol educativ în societate.
§3. Fazele procesului penal
3.1. Noțiunea de fază a procesului penal
Așa cum precizam anterior, organele specializate ale statului care realizează activitatea judiciară sunt:
organele de cercetare penală, procurorul, judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră
15
16
preliminară, instanțele judecătorești, fiecărei categorii de organe judiciare penale fiindu-i reglementată
competența prin norme procesuale penale.
Complexul de activități din cadrul fiecărei etape a procesului penal se desfășoară într-o anumită succesiune
stabilită de lege, urmărind realizarea unei finalități [de exemplu, art. 388 alin. (1) CPP prevede că, în timpul
dezbaterilor, la judecarea cauzei în primă instanță, se dă cuvântul în următoarea ordine: procurorului,
persoanei vătămate, părții civile, părții responsabile civilmente și inculpatului].
Fazele procesului penal reprezintă diviziuni ale acestuia, care încorporează un complex de activități ce se
derulează succesiv, progresiv și coordonat, în scopul rezolvării cauzei penale deduse judecății 17, și, de
asemenea, între componentele fazelor procesului penal există o legătură de interdependență (de exemplu,
legătura între activități ca începerea urmăririi penale, punerea în mișcare a acțiunii penale, trimiterea în
judecată a inculpatului, pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive) 18.
În structura tipică a procesului penal întâlnim patru faze:
1. urmărirea penală;
2. camera preliminară;
3. judecata;
4. punerea în executare a hotărârilor penale.
3.2. Faza de urmărire penală
Identificarea autorului unei infracțiuni, prinderea acestuia, descoperirea, ridicarea și administrarea probelor
în vederea trimiterii în judecată sunt reglementate prin norme procesuale penale ce se impun a fi respectate pe
parcursul fiecărei faze a procesului penal.
Aceste activități se desfășoară pe parcursul primei faze a procesului penal, care se numește urmărirea
penală.
În această fază, activitatea de urmărire penală este efectuată de procurori, de organele de cercetare penală
ale poliției judiciare și de organele de cercetare penală speciale.
Procurorul are competența de a efectua personal orice act de urmărire penală și de a coordona întreaga
activitate de urmărire penală. Urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de către procuror în cazul
infracțiunilor cu o gravitate mai mare prevăzute în mod expres de legiuitor [art. 56 alin. (3) CPP]. Dar, și pentru
soluționarea unor asemenea cauze, procurorul poate delega organului de cercetare penală competența de a
efectua anumite acte de urmărire penală.
Tot în această fază, judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța căreia i-ar reveni competența să judece
cauza în primă instanță sau de la instanța corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripție se află locul
de deținere, locul unde s-a constatat săvârșirea infracțiunii ori sediul parchetului din care face parte procurorul
care a întocmit propunerea intervine în mod excepțional numai în anumite situații, bine determinate de lege
(de exemplu, luarea sau prelungirea arestării preventive).
Limita inițială a fazei de urmărire penală este reprezentată de dispoziția de începere a urmăririi penale, care
este materializată prin ordonanță, ce marchează momentul de început al urmăririi penale.
Limita finală a acestei faze a procesului penal este dată fie de dispoziția de trimitere în judecată,
reprezentată de rechizitoriu, fie de ordonanța prin care se clasează cauza, fie de încheierea judecătorului de
cameră preliminară prin care admite cererea de confirmare a ordonanței prin care s-a dispus renunțarea la
urmărirea penală, formulată de către procuror.
3.3. Camera preliminară
Camera preliminară este o instituție nou-introdusă în legislația procesuală penală prin dispozițiile Codului
de procedură penală actual, fiind o fază intermediară între cea de urmărire penală și cea de judecată, având ca
17
N. VOLONCIU, op. cit., vol. I, p. 21.
18
scop înlăturarea duratei excesive a procedurilor în faza de judecată. Dispozițiile privind desfășurarea activității
în faza camerei preliminare se regăsesc în cuprinsul Titlului II din Partea specială a Codului de procedură penală
și reglementează obiectul, durata, măsurile premergătoare, procedura de judecată în camera preliminară,
soluțiile dispuse de judecătorul de cameră preliminară, precum și contestațiile împotriva încheierilor
pronunțate de acesta.
Prin reglementarea procedurii camerei preliminare se urmărește rezolvarea chestiunilor ce țin de
legalitatea trimiterii în judecată și de legalitatea administrării probelor, asigurându-se premisele pentru
soluționarea cu celeritate a cauzei în fond, fiind eliminate unele dintre deficiențele care au condus la
condamnarea României de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului pentru încălcarea duratei excesive a
procesului penal.
3.4. Faza judecății
Faza judecății reprezintă cea de-a treia fază a procesului penal, în care își desfășoară activitatea instanțele
judecătorești ce continuă activitatea organelor de urmărire penală din faza de urmărire penală, precum și a
judecătorului de cameră preliminară din cea de-a doua fază a procesului penal, și anume camera preliminară,
atunci când judecătorul de cameră preliminară constată că nu s-au formulat cereri și excepții ori nu s-au ridicat
din oficiu excepții, constată, de asemenea, legalitatea sesizării instanței, a administrării probelor și a efectuării
actelor de urmărire penală și dispune începerea judecății.
Limita inițială a fazei de judecată este reprezentată de dispoziția judecătorului de cameră preliminară de
începere a judecății, care se materializează printr-o încheiere, în timp ce limita finală a acestei faze este
reprezentată de momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătorești (sentință sau decizie) 19.
În cazurile în care acțiunea penală nu vizează o infracțiune care se pedepsește cu detențiune pe viață,
președintele pune în vedere inculpatului că poate solicita ca judecata să aibă loc numai pe baza probelor
administrate în cursul urmăririi penale și a înscrisurilor prezentate de părți și de persoana vătămată, dacă
recunoaște în totalitate faptele reținute în sarcina sa, aducându-i la cunoștință faptul că, în cazul în care
instanța pronunță o hotărâre de condamnare sau de amânare a aplicării pedepsei, limitele de pedeapsă
prevăzute de lege în cazul pedepsei închisorii se reduc cu o treime, iar în cazul pedepsei amenzii, cu o pătrime.
Pentru inculpații minori, instanța va avea în vedere aceste aspecte la alegerea măsurii educative, iar în cazul
măsurilor educative privative de libertate, limitele perioadelor pe care se dispun aceste măsuri, prevăzute de
lege, se reduc cu o treime.
Ca și judecata efectuată pe baza probelor administrate în faza de urmărire penală, judecata pe baza
acordului de recunoaștere a vinovăției este o formă abreviată a judecății pentru anumite infracțiuni, de natură
a responsabiliza părțile din proces și a degreva instanțele de judecată.
Activitatea la instanța de judecată se desfășoară în condiții de publicitate (de regulă), de contradictorialitate
și de oralitate, astfel încât hotărârea instanței trebuie să exprime adevărul cu privire la fapta săvârșită și gradul
de vinovăție a făptuitorului, sintetizate în sancțiunea penală aplicată acestuia, la terminarea judecății cauzei.
3.5. Punerea în executare a hotărârilor penale
Prin punerea în executare a hotărârilor penale se urmăresc atât aplicarea concretă a sancțiunii prevăzute în
hotărârea judecătorească, cât și realizarea scopului procesului penal.
În această fază își desfășoară activitatea instanța de judecată (ca instanță de executare), procurorul, unele
organe ale Ministerului Afacerilor Interne și alte organe abilitate (comandantul locului de deținere sau, după
caz, comandantul unității militare, conducerea unității economice, sanitare, consiliile locale ș.a.).
Limita inițială a acestei faze este reprezentată de momentul rămânerii definitive a hotărârii penale, iar
limita finală diferă în funcție de tipul de sancțiune aplicată. Astfel, dacă pedeapsa este închisoarea, momentul
19
A.L. LORINCZ, Drept procesual penal, conform noului Cod de procedură penală, vol. I, Ed. Universul Juridic, București, 2015, p.
9.
final îl reprezintă întocmirea procesului-verbal de constatare a începerii executării închisorii, iar dacă pedeapsa
este amenda, momentul final îl va constitui depunerea la instanța de executare a recipisei de achitare a amenzii
penale.
În cazul pedepsei complementare, interzicerea exercitării unor drepturi se pune în executare prin trimiterea
de către judecătorul delegat al instanței de executare a unei copii de pe dispozitivul hotărârii, în funcție de
drepturile a căror exercitare a fost interzisă, persoanei juridice de drept public sau de drept privat autorizate să
supravegheze exercitarea dreptului respectiv 20.
Pentru punerea în executare a măsurilor de siguranță, momentul de început al fazei de executare este
diferențiat corespunzător fiecărei măsuri de siguranță dispuse (de exemplu, comunicarea copiei de pe
dispozitiv și a copiei de pe raportul de expertiză medico-legală către autoritatea de sănătate publică din județul
pe teritoriul căruia locuiește persoana față de care s-a luat măsura obligării la tratament medical sau de
internare medicală)21.
Uneori, momentele care marchează începutul și sfârșitul fazelor procesului penal depind și de executarea
unor proceduri incidente, cum sunt amânarea executării pedepsei închisorii și contestația la executare, când
începerea punerii în executare a hotărârii penale este precedată de rezolvarea prealabilă a cererilor
formulate22.
Secțiunea a 2-a. Dreptul procesual penal
§1. Noțiune
Fiecare ramură a dreptului reprezintă un ansamblu de norme juridice care au ca obiect reglementarea unui
anumit domeniu al relațiilor sociale. Astfel, și dreptul procesual penal este alcătuit dintr-un ansamblu de norme
juridice care conțin reguli procesuale și procedurale necesare bunei desfășurări a procesului penal.
Dreptul penal apare ca o sumă de norme, de reguli de conduită generală, iar cele de drept procesual penal
apar ca reguli de conduită particulară, întrucât se adresează numai acelora care participă într-o anumită calitate
la desfășurarea procesului penal23.
În consecință, dreptul procesual penal poate fi definit ca fiind alcătuit din totalitatea normelor juridice care
reglementează activitatea organelor judiciare, a avocatului, a părților, a subiecților procesuali principali și a
altor subiecți procesuali, precum și raporturile ce se stabilesc în procesul de constatare a faptelor care constituie
infracțiuni și a aplicării pedepselor și măsurilor prevăzute de legea penală celor care le-au săvârșit 24.
§2. Autonomia dreptului procesual penal
În prezent, normele procesuale penale care reglementează desfășurarea procesului penal se regăsesc în
cuprinsul Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală 25, care a intrat în vigoare la data de 1 februarie
2014.
§3. Obiectul și sarcinile dreptului procesual penal
Obiectul dreptului procesual penal este reprezentat de relațiile sociale determinate de activitatea organelor
judiciare care are ca scop tragerea la răspundere penală a celor care au săvârșit infracțiunea. Putem preciza
astfel că obiectul dreptului procesual penal îl constituie însuși procesul penal.
20
21
Ibidem.
22
23
24
G R . T HEODORU , op. cit., p. 17.
25
M. Of. nr. 486 din 15 iulie 2010.
Sarcinile dreptului procesual penal sunt multiple, întrucât și relațiile sociale pe care le reglementează sunt
multiple26. Aceste sarcini sunt:
a) stabilirea organelor competente să participe la desfășurarea procesului penal și sfera atribuțiilor acestor
organe;
b) stabilirea persoanelor care trebuie să participe la realizarea procesului penal și drepturile și obligațiile
acestora;
c) stabilirea unui sistem de garanții procesuale penale necesare realizării și exercitării drepturilor
participanților în procesul penal.
§4. Conținutul dreptului procesual penal
Conținutul dreptului procesual penal este reprezentat de totalitatea dispozițiilor cu caracter legal privitoare
la desfășurarea progresivă și coordonată a procesului penal pentru restabilirea ordinii de drept încălcate 27.
Dreptul procesual penal cuprinde trei categorii de norme 28:
a) norme procesuale penale care prevăd actele ce se impun a fi îndeplinite pentru desfășurarea procesului
penal, condițiile în care vor fi acestea îndeplinite, precum și organele judiciare, părțile sau alte persoane
participante la procesul penal.
b) norme procesuale penale care prevăd modalitățile concrete de aducere la îndeplinire a măsurilor și a
actelor procesuale.
c) norme procesuale penale care reglementează în mod concret modul de dispunere și de realizare a
probațiunii în procesul penal, a măsurilor procesuale, efectuarea oricăror acte procedurale prin care se aduce
atingere drepturilor persoanelor, desfășurarea urmăririi penale, a judecării cauzelor penale, a punerii în
executare a hotărârilor judecătorești penale ș.a.
§5. Legăturile dreptului procesual penal cu alte ramuri ale dreptului
Ramurile de drept alcătuiesc un sistem unitar, în cadrul căruia dreptul procesual penal, ca ramură distinctă
și autonomă a dreptului român, are legături mai mult sau mai puțin strânse cu celelalte ramuri de drept, în
funcție de categoriile de relații sociale care formează obiectul de reglementare al acestora 29.
5.1. Dreptul procesual penal și dreptul constituțional
Normele juridice constituționale care consfințesc principiile fundamentale ale dreptului român se regăsesc
la baza fiecărei ramuri de drept, deci și la baza dreptului procesual penal.
Astfel, legiuitorul a prevăzut numeroase dispoziții în cuprinsul Constituției care să reglementeze înfăptuirea
justiției. În acest sens, menționăm Capitolul II din Titlul II care stipulează drepturile și libertățile fundamentale,
arătându-se în ce împrejurări pot fi efectuate perchezițiile, condițiile restrângerii libertății persoanei. În Titlul III,
în Capitolul VI, intitulat „Autoritatea judecătorească”, sunt prevăzute normele privind organizarea instanțelor
judecătorești.
De asemenea, în Titlul II, în Capitolul I este consacrată egalitatea cetățenilor în fața legii și a autorităților
publice, fără privilegii și fără discriminări, arătându-se, totodată, că nimeni nu este mai presus de lege.
5.2. Dreptul procesual penal și dreptul penal
O strânsă legătură are dreptul procesual penal cu dreptul penal. Aceasta este determinată de faptul că, în
timp ce dreptul penal stabilește faptele care sunt considerate infracțiuni, sancțiunile și condițiile tragerii la
26
27
28
G H . M ATEUȚ , Procedură penală, vol. I, Ed. Fundației „Chemarea”, Iași, 1997, p. 7, citat de AL. BOROI, ȘT.G. UNGUREANU, N.
JIDOVU, op. cit., p. 12.
29
A.L. LORINCZ, op. cit., 2015, p. 15.
răspundere penală a infractorului, dreptul procesual penal reglementează căile și procedura de stabilire a
răspunderii penale.
De altfel, dreptul penal nici nu ar fi eficace dacă nu ar exista o procedură de urmărire penală, de judecată în
primă instanță, de exercitare a căilor de atac, reglementate de dreptul procesual penal, iar, în același timp, nici
dreptul procesual penal nu ar putea funcționa fără dreptul penal, întrucât nu s-ar cunoaște care sunt faptele
periculoase care trebuie urmărite, precum și persoanele care urmează a fi trase la răspundere penală în
vederea aplicării unei sancțiuni.
5.3. Dreptul procesual penal și dreptul procesual civil
Ca urmare a faptului că în procesul penal se exercită atât acțiunea penală, cât și acțiunea civilă, considerăm
că dreptul procesual penal se află într-o strânsă legătură cu dreptul procesual civil, astfel că cele două ramuri
de drept reglementează două forme ale aceleiași activități de judecată.
Însă între cele două ramuri de drept există și numeroase deosebiri, cum ar fi 30:
– natura distinctă a normelor de drept material care reglementează cele două conflicte cu esențe diferite;
– deosebiri pe plan structural (de exemplu, existența celor patru faze în cazul procesului penal, care nu se
regăsesc în cazul procesului civil).
5.4. Dreptul procesual penal și dreptul civil
Dreptul civil, ca ramură de drept, cuprinde instituții cum ar fi partea civilă, partea responsabilă civilmente,
acțiunea civilă, care au fost adoptate și sunt folosite frecvent și în procesul penal 31.
Aceste instituții sunt comune celor două ramuri de drept ca urmare a faptului că prin săvârșirea unei
infracțiuni se produc prejudicii persoanelor vătămate, ceea ce angajează răspunderea civilă a făptuitorului, iar
despăgubirea părții civile se realizează de obicei pe calea exercitării acțiunii civile în procesul penal.
5.5. Dreptul procesual penal și dreptul familiei
Legătura dintre dreptul procesual penal și dreptul familiei se manifestă doar prin intermediul unor instituții
de drept procesual penal32, cum ar fi chestiunile prealabile, luarea măsurilor de ocrotire a minorilor, precum și
în cazul unor infracțiuni care aduc atingere relațiilor de familie (abandonul de familie – art. 378 CP) și care sunt
judecate conform normelor procesuale penale.
5.6. Dreptul procesual penal și dreptul administrativ
Între dreptul procesual penal și dreptul administrativ există numeroase elemente comune, ca urmare a
faptului că o serie de activități judiciare din sfera procesuală penală sunt înfăptuite de organe administrative
(înmânarea citațiilor prin intermediul serviciului poștal, încheierea unor acte de constatare de către organele
inspecțiilor de stat și cele de conducere ale administrației de stat, executarea mandatului de aducere de către
poliție)33.
Pe lângă litigiile penale și civile deduse justiției pot apărea și numeroase situații de contencios administrativ,
aplicându-se în acest caz normele cuprinse în Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 34.
5.7. Dreptul procesual penal și criminalistica
Organele judiciare au obligația de a strânge și de a administra probele atât în favoarea, cât și în defavoarea
suspectului sau a inculpatului, ele folosind la cunoașterea împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a
30
31
Ibidem.
32
33
Ibidem.
34
M. Of. nr. 1154 din 7 decembrie 2004.
cauzei, contribuind la aflarea adevărului în procesul penal. Pentru aceasta, se vor aplica metodele și mijloacele
de cercetare criminalistică35, conform regulilor de tactică și metodică criminalistică (cercetarea la fața locului,
percheziția, reconstituirea, ascultarea persoanelor în procesul penal ș.a.).
Procedeele tehnico-științifice stabilite de criminalistică permit identificarea, relevarea, ridicarea și
valorificarea urmelor infracțiunilor, care devin apoi probe în procesul penal 36.
5.8. Dreptul procesual penal și medicina legală
Pentru dovedirea săvârșirii unor infracțiuni contra vieții sau integrității corporale a persoanelor este nevoie
de probe. Soluționarea legală a acestor cauze ar fi dificilă și uneori chiar imposibilă fără sprijinul medicinii
legale.
De exemplu, în cazul vătămării integrității corporale, cum ar fi lovire sau alte violențe (art. 193 CP),
vătămare corporală (art. 194 CP), vătămare corporală din culpă (art. 196 CP), este hotărâtoare stabilirea
numărului zilelor necesare îngrijirii medicale, iar ulterior, în funcție de acestea, se determină încadrarea juridică
a faptei și organele judiciare competente să efectueze urmărirea penală sau judecata. Pentru stabilirea cauzei
morții, când aceasta nu se cunoaște, este necesară efectuarea unei constatări medico-legale sau a unei
expertize medico-legale, utilizându-se în acest scop cunoștințe avansate de medicină legală, căci, în funcție de
concluziile acestor constatări medico-legale sau expertize, se va declanșa sau nu procesul penal 37.
5.9. Dreptul procesual penal și psihiatria judiciară
Cunoștințele specialiștilor în psihiatrie sunt necesare pentru a stabili dacă persoana care a săvârșit
infracțiunea este sau nu responsabilă pentru faptele sale.
Astfel, potrivit art. 184 alin. (1) CPP, organele judiciare dispun efectuarea unei expertize medico-legale
psihiatrice:
– în cazul infracțiunilor comise de minorii cu vârsta între 14 și 16 ani;
– în cazul uciderii sau vătămării copilului nou-născut ori a fătului de către mamă;
– atunci când organul de urmărire penală sau instanța are o îndoială asupra discernământului suspectului
ori inculpatului în momentul săvârșirii infracțiunii ce face obiectul acuzației.
5.10. Dreptul procesual penal și psihologia judiciară
În vederea descoperirii infracțiunilor, precum și a persoanelor care le-au săvârșit, sunt utilizate studiile
valoroase realizate în domeniul psihologiei, ori de câte ori este necesar în activitatea de ascultare și confruntare
a persoanelor sau de cunoaștere a comportamentului uman în diverse situații, pentru stabilirea de către
organele judiciare a adevărului în cauzele penale 38.
Secțiunea a 3-a. Știința dreptului procesual penal
§1. Noțiunea și obiectul științei dreptului procesual penal
Dreptul procesual penal ca știință reprezintă un sistem de cunoștințe despre raporturile juridice procesuale
și despre normele procesuale penale care le reglementează 39.
Știința dreptului procesual penal se ocupă de studierea instituțiilor procesuale penale, evoluția lor istorică
fiind determinată de politica statală și de realitățile economice și sociale specifice fiecărei orânduiri sociale 40.
35
I. M IRCEA , Criminalistică, Ed. Lumina Lex, București, 1998, p. 5.
36
37
Ibidem.
38
39
40
Putem spune astfel că obiectul științei dreptului procesual penal îl constituie studiul normelor juridice
procesuale penale, raporturile juridice pe care acestea le reglementează, precum și instituțiile procesuale
penale în evoluția lor istorică.
§2. Metodele științei dreptului procesual penal
Normele procesuale penale pot fi cunoscute în mod științific doar prin prisma rolului și a importanței lor în
societate, de aceea, pentru studierea acestora, este necesară utilizarea unor metode specifice 41:
a) metoda dialectică, prin care sunt studiate instituțiile procesuale penale în dezvoltarea lor istorică. Sunt
avute în vedere împrejurările istorice, politice, socio-economice care au dat naștere instituțiilor respective,
folosindu-se legile dialecticii;
b) metoda logică. Normele procesuale penale pot fi înțelese numai analizându-se logic rolul și importanța
pe care o au în societate, de apărare a ordinii de drept și de menținere a orânduirii sociale;
c) metoda istorică. Instituțiile procesuale penale sunt studiate ca fenomene sociale care au luat naștere în
anumite condiții istorice determinate și care se modifică în raport cu schimbările social-economice ale
diferitelor perioade istorice și în funcție de voința politică a puterii de stat din epoca respectivă (de exemplu,
competența judecării unor cauze cu pericol social redus de către comisiile de judecată, în regimul statului
totalitar);
d) metoda comparativă are rolul, pe de o parte, de a aprecia normele de drept procesual penal în raport cu
normele juridice ale altor discipline ale dreptului, iar, pe de altă parte, de a studia normele procesuale penale
române în relație directă cu cele similare din alte state. În acest sens, și legiuitorul a prevăzut în cuprinsul art. 1
alin. (2) CPP că în aplicarea normelor procesuale penale române sunt garantate drepturile părților și ale
celorlalți participanți în procesul penal, în concordanță cu prevederile Constituției, ale tratatelor constitutive ale
Uniunii Europene, precum și ale celorlalte reglementări ale Uniunii Europene în materie procesuală penală,
precum și ale pactelor și tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte.
§3. Părțile științei dreptului procesual penal
Știința dreptului procesual penal cuprinde două părți, care corespund structurii Codului de procedură
penală: o parte generală și o parte specială.
Partea generală a dreptului procesual penal studiază principiile și limitele de aplicare a legii procesuale
penale, acțiunea penală și civilă în procesul penal, competența organelor judiciare, probele și mijloacele de
probă, măsurile preventive și alte măsuri procesuale, actele procesuale și procedurale comune, participanții la
procesul penal.
Partea specială a dreptului procesual penal studiază modul în care se derulează activitățile procesuale
penale pe timpul procesului penal, fiind analizate în acest sens normele care reglementează urmărirea penală,
camera preliminară, judecata, punerea în executare a hotărârilor penale și procedurile cu caracter special.
§4. Sarcinile științei dreptului procesual penal
Potrivit unei opinii42, la care achiesăm, principalele sarcini ale științei dreptului procesual penal sunt:
a) studierea normelor dreptului procesual penal, precum și a raporturilor juridice care se formează în urma
aplicării acestor norme. Aceasta rezultă din însăși definiția obiectului științei dreptului procesual penal, studiul
având în vedere condițiile care au determinat adoptarea lor 43;
41
Idem, p. 16-17.
42
AL. BOROI, ȘT.G. UNGUREANU, N. JIDOVU, op. cit., p. 17-18.
43
N. V OLONCIU , op. cit., vol. I, p. 49; M. B ASARAB , Drept procesual penal, vol. I, Tipografia Universității „Babeș-Bolyai”, Cluj-
Napoca, 1993, p. 26.
b) studierea practicii organelor de urmărire penală și a instanțelor judecătorești 44, pentru teoretizarea și
promovarea a tot ceea ce este nou, precum și adâncirea caracterului aplicativ al normelor dreptului procesual
penal, aceasta fiind singura posibilitate de verificare a justeței normelor procesuale penale;
c) studiul legislației procesuale penale, al practicii și al doctrinei din alte țări, adoptându-se instituții juridice
în funcție de și cu respectarea specificului românesc.
Secțiunea a 4-a. Izvoarele dreptului procesual penal
§1. Noțiunea de izvor de drept procesual penal
În doctrina juridică, termenul de izvor de drept are mai multe accepțiuni, făcându-se distincție între
izvoarele materiale și cele formale, între izvoarele interne și cele externe, între cele directe și cele indirecte.
În acest sens, menționăm ca izvor material de drept viața, realitatea, condițiile materiale de existență care
stau la baza întregii reglementări juridice.
Formele juridice specifice în care se exprimă voința statului constituie izvor formal sau juridic al dreptului.
Definind izvoarele formale ale dreptului procesual penal, vom spune că sunt acele acte normative care
reglementează desfășurarea procesului penal, drepturile și obligațiile organelor judiciare, ale părților și ale altor
persoane chemate să participe la realizarea procesului penal, actele ce pot fi încheiate și măsurile ce pot fi luate
în vederea soluționării legale a cauzelor penale.
Prin prisma dreptului procesual penal sunt recunoscute ca izvoare formale și directe actele normative,
emanație a puterii legislative, care, prin forma și conținutul lor, oferă posibilitatea exprimării precise, clare și
concise a regulilor de conduită specifice unei ramuri de drept 45.
În același timp, reglementările în materie procesuală penală se circumscriu dispozițiilor cuprinse în
Constituția României, precum și unor dispoziții cuprinse în tratatele constitutive ale Uniunii Europene, în
celelalte reglementări ale Uniunii Europene în materie procesuală penală, precum și în pactele și tratatele
privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, așa cum se precizează de altfel și
în cuprinsul art. 1 alin. (2) CPP.
Izvoarele juridice ale dreptului procesual penal sunt: Constituția, Codul de procedură penală, Codul de
procedură civilă, Codul civil, Codul penal, convențiile internaționale.
§2. Constituția
Constituția este izvor de drept pentru toate ramurile de drept, deci și pentru dreptul procesual penal,
deoarece stabilește reguli cu caracter general necesare pentru înfăptuirea justiției.
Menționăm în acest sens art. 21 din Constituție privitor la accesul liber la justiție, potrivit căruia „Orice
persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime” și
„Părțile au dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil”.
De asemenea, menționăm art. 23 din Constituție privitor la libertatea individuală, potrivit căruia
„Percheziționarea, reținerea sau arestarea unei persoane sunt permise numai în cazurile și cu procedura
prevăzute de lege”, art. 24 din Constituție privitor la dreptul la apărare, care stipulează că „Dreptul la apărare
este garantat” și că, „În tot cursul procesului, părțile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din
oficiu”, iar în cuprinsul art. 27 alin. (2) lit. a)-d) din Constituție sunt arătate condițiile în care se poate pătrunde
în locuința unei persoane, derogând astfel de la principiul inviolabilității domiciliului.
În același timp, prin dispozițiile Constituției sunt asigurate dreptul la viață și la integritate fizică, libera
circulație, inviolabilitatea domiciliului, secretul corespondenței, imunitatea parlamentarilor și a Președintelui
țării, dreptul de a utiliza căile de atac împotriva hotărârilor judecătorești, dreptul de a folosi interpret când
persoana implicată în proces nu cunoaște limba română.
44
45
I. CETERCHI, M. LUBURICI, Teoria generală a statului și dreptului, Tipografia Universității din București, 1989, p. 340.
§3. Codul de procedură penală
Codul de procedură penală reprezintă principalul izvor al dreptului procesual penal, întrucât el conține
majoritatea normelor juridice care reglementează activitatea organelor judiciare în vederea tragerii la
răspundere penală a celor care au săvârșit infracțiuni.
Primul Cod de procedură penală modern a intrat în vigoare la 2 noiembrie 1864, în timpul domnitorului
Alexandru Ioan Cuza. La data de 19 martie 1936 a intrat în vigoare pe teritoriul țării un nou Cod de procedură
penală46, care a suferit modificări succesive în 1948, în 1949 și în 1960. La 1 ianuarie 1969 a intrat în vigoare un
nou Cod de procedură penală, adoptat prin Legea nr. 29/1968 privind Codul de procedură penală 47, care a
suferit la rândul său numeroase modificări, prin mai multe acte normative.
În prezent, dispozițiile Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală au fost modificate și
completate prin: Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de
procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual
penale48, precum şi prin intermediul altor acte normative.
Codul de procedură penală constituie legea generală în materie penală.
§4. Codul de procedură civilă
Dispozițiile Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă 49 pot constitui izvor de drept procesual
penal în măsura în care se aplică cu privire la desfășurarea unor activități pe parcursul procesului penal.
Amintim în acest sens art. 727-728 CPC privitoare la bunurile care nu sunt supuse urmăririi silite și asupra
cărora nu se poate dispune sechestrul asigurător, precum și art. 952-959 privind sechestrul asigurător.
§5. Codul civil
Din cuprinsul Legii nr. 287/2009 privind Codul civil 50 numeroase dispoziții își găsesc aplicabilitate pentru
soluționarea unor aspecte în cauzele penale deduse judecății. Menționăm în acest sens art. 19 alin. (5) CPP,
care prevede că repararea prejudiciului material și moral se face potrivit dispozițiilor legii civile, în sensul
aplicabilității în procesul penal a dispozițiilor art. 1372-1380 C. civ., care reglementează răspunderea pentru
fapta altuia și care se corelează cu art. 86 CPP ce stipulează că persoana care, potrivit legii civile, are obligația
legală sau convențională de a repara în întregime sau în parte, singură sau în solidar, prejudiciul cauzat prin
infracțiune și care este chemată să răspundă în proces este parte în procesul penal și se numește parte
responsabilă civilmente.
§6. Codul penal
Codul penal cuprinde dispoziții care fac trimitere la unele instituții reglementate de Codul de procedură
penală. Amintim în acest sens dispozițiile prevăzute în Partea generală a Codului penal, și anume renunțarea la
aplicarea pedepsei (art. 80 CP) și amânarea aplicării pedepsei (art. 83 CP), lipsa plângerii prealabile (art. 157
CP), retragerea plângerii prealabile (art. 158 CP) și împăcarea (art. 159 CP) ș.a.
De asemenea, menționăm tipurile de infracțiuni prevăzute în Codul penal, Partea specială, pentru care
punerea în mișcare a acțiunii penale se face la plângerea prealabilă a persoanei vătămate: lovirea sau alte
violențe (art. 193 CP), vătămarea corporală din culpă (art. 196 CP), amenințarea (art. 206 CP), hărțuirea (art.
208 CP), violul în forma simplă [art. 218 alin. (1) și (2) CP], agresiunea sexuală în forma simplă [art. 219 alin. (1)
46
Codul de procedură penală din 1936, publicat în M. Of. nr. 66 din 19 martie 1936, abrogat prin Legea nr. 31/1968 pentru pu -
nerea în aplicare a Codului de procedură penală din 12 noiembrie 1969 (B. Of. nr. 147 din 13 noiembrie 1968).
47
Publicată în B. Of. nr. 145-146 din 12 noiembrie 1968, republicată în M. Of. nr. 78 din 30 aprilie 1997.
48
M. Of. nr. 515 din 14 august 2013.
49
Republicată în M. Of. nr. 247 din 10 aprilie 2015.
50
Republicată în M. Of. nr. 505 din 15 iulie 2011.
CP], hărțuirea sexuală (art. 223 CP), violarea de domiciliu (art. 224 CP), violarea sediului profesional (art. 225
CP), violarea vieții private (art. 226 CP), violarea secretului profesional (art. 227 CP), furtul săvârșit în condițiile
art. 231 alin. (1) CP, abuzul de încredere (art. 238 CP), abuzul de încredere prin fraudarea creditorilor (art. 239
CP), bancruta simplă (art. 240 CP), bancruta frauduloasă (art. 241 CP), gestiunea frauduloasă (art. 242 CP),
distrugerea săvârșită în condițiile art. 253 alin. (1) și (2) CP, tulburarea de posesie (art. 256 CP), asistența și
reprezentarea neloială (art. 284 CP), nerespectarea hotărârilor judecătorești [art. 287 alin. (1) lit. d)-g) CP],
violarea secretului corespondenței [art. 302 alin. (1) CP], abandonul de familie (art. 378 CP), nerespectarea
măsurilor privind încredințarea minorului (art. 379 CP) și împiedicarea exercitării libertății religioase (art. 381
CP).
§7. Alte acte normative
Constituie, de asemenea, izvoare ale dreptului procesual penal și unele legi ce reglementează organizarea și
funcționarea organelor judiciare care au atribuții pe tot parcursul procesului penal. Menționăm astfel Legea nr.
303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor 51, Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, Legea
nr. 364/2004 privind organizarea și funcționarea poliției judiciare 52.
De asemenea, constituie izvoare de drept procesual penal și legile speciale care conțin dispoziții procesuale
penale. Menționăm în acest sens Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de
corupție53 și Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală 54.
§8. Unele convenții internaționale
Ca urmare a faptului că statele lumii își acordă reciproc asistență juridică, se consideră că în mod firesc
tratatele sau convențiile internaționale reprezintă izvoare ale dreptului procesual penal 55, însă doar în măsura
în care acestea sunt ratificate de țara noastră 56.
Convențiile internaționale la care țara noastră a aderat și care conțin norme procesuale penale pot fi
considerate izvoare ale dreptului procesual penal.
Constituie astfel de izvoare, de exemplu, convențiile sau tratatele de asistență juridică cu China 57, Republica
Arabă Egipt58, Statele Unite ale Americii 59, precum și Convenția asupra privilegiilor și imunităților
reprezentanților Națiunilor Unite, ratificată de România în anul 1946, Convenția împotriva torturii și altor
pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante, adoptată la New York în 10 decembrie 1984 și
ratificată de România în anul 1991, Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților
fundamentale, ratificată de România în anul 1994.
51
Republicată în M. Of. nr. 826 din 13 septembrie 2005.
52
Republicată în M. Of. nr. 305 din 24 aprilie 2014.
53
M. Of. nr. 219 din 18 mai 2000.
54
Republicată în M. Of. nr. 411 din 27 mai 2019.
55
I. NEAGU, M. DAMASCHIN, op. cit., p. 41.
56
Art. 548 alin. (1) CPP: „Cooperarea judiciară internațională va fi solicitată sau acordată în conformitate cu dispozițiile actelor
juridice ale Uniunii Europene, tratatelor internaționale din domeniul cooperării judiciare internaționale în materie penală la care
România este parte, precum și cu dispozițiile cuprinse în legea specială și în prezentul capitol, dacă în tratatele internaționale nu se
prevede altfel”.
57
Tratatul încheiat în 16 ianuarie 1991 între România și Republica Populară Chineză privind asistența juridică în materie civilă și
penală (M. Of. nr. 32 din 3 martie 1992).
58
Convenția din 28 iunie 2001 între România și Republica Arabă Egipt privind asistența judiciară în materie penală, transferul
condamnaților și extrădarea (M. Of. nr. 516 din 17 iulie 2002).
59
Tratatul dintre România și Statele Unite ale Americii privind asistența judiciară în materie penală, semnat la 26 mai 1999, ra -
tificat prin O.G. nr. 93/1999 (M. Of. nr. 425 din 31 august 1999), aprobată prin Legea nr. 53/2000 (M. Of. nr. 169 din 20 aprilie
2000).
Secțiunea a 5-a. Normele dreptului procesual penal
§1. Considerații generale
Orice lege procesuală penală este alcătuită dintr-un ansamblu de norme juridice care configurează
conținutul său normativ.
Normele juridice procesuale penale au, în general, aceleași trăsături ca și cele aparținând normelor juridice
ale celorlalte ramuri de drept, reprezentând o specie de norme juridice care se caracterizează prin conținut și
structură specifice și care au ca obiect de reglementare desfășurarea procesului penal.
Normele de drept procesual penal reglementează relațiile sociale care se stabilesc între organele judiciare,
ca reprezentante ale autorității statului, avocat, părți, subiecți procesuali principali și alți subiecți procesuali
care participă la desfășurarea procesului penal, pe de o parte, și persoana care a săvârșit fapta prevăzută de
legea penală, pe de altă parte.
Spre deosebire de normele dreptului substanțial, care se adresează tuturor cetățenilor, normele de drept
procesual penal sunt norme speciale de conduită.
Normele de drept procesual penal indică 60:
– autoritățile publice care au dreptul și, totodată, obligația să tragă la răspundere persoanele care au
săvârșit infracțiuni, stabilind în același timp structura și atribuțiile autorităților respective;
– persoanele fizice sau juridice care pot fi antrenate în activitatea de înfăptuire a justiției, atribuțiile,
drepturile și obligațiile procesuale ale persoanelor în cauză;
– actele și mijloacele care pot fi folosite de organele judiciare, părți, subiecți procesuali principali și alți
subiecți procesuali în desfășurarea procesului penal;
– sancțiunile ce pot fi aplicate în cazul încălcării normei procesuale penale (nulitatea, decăderea, amenda
judiciară, sancțiuni disciplinare, aducerea silită la organul judiciar, sancțiuni penale). Sancțiunile prevăzute de
norma procesuală penală sunt de grade diferite, în funcție de importanța normei încălcate.
§2. Structura normei de drept procesual penal
Structura tehnico-juridică a normelor de drept se aplică și în cazul normelor dreptului procesual penal,
aceasta fiind formată din ipoteză, dispoziție și sancțiune.
După gradul de precizare a ipotezei și a dispoziției în cuprinsul normei de drept procesual penal, acestea pot
fi determinate sau relativ determinate.
Situația în care atât ipoteza, cât și dispoziția sunt determinate în mod clar o putem exemplifica prin
dispozițiile art. 124 alin. (1) CPP, care stipulează că „Audierea martorului minor în vârstă de până la 14 ani are
loc în prezența unuia dintre părinți, a tutorelui sau a persoanei ori a reprezentantului instituției căreia îi este
încredințat minorul spre creștere și educare”.
În alte situații, ipoteza este relativ determinată, de exemplu, „Este de asemenea considerată flagrantă și
infracțiunea al cărei făptuitor, imediat după săvârșire, este urmărit de organele de ordine publică și de
siguranță națională, de persoana vătămată, de martorii oculari sau de strigătul public ori prezintă urme care
justifică suspiciunea rezonabilă că ar fi săvârșit infracțiunea sau este surprins aproape de locul comiterii
infracțiunii cu arme, instrumente sau orice alte obiecte de natură a-l presupune participant la infracțiune” [art.
293 alin. (2) CPP].
Puține norme juridice procesuale penale au însă o formă tipică, majoritatea acestora, din punct de vedere
formal, nu exprimă în context sancțiunea, deoarece sancțiunile în cazul normelor procesuale penale se referă în
principal la nulitatea actelor încheiate cu încălcarea prevederilor procesuale penale 61.
60
G R . T HEODORU , op. cit., p. 43.
61
§3. Categorii de norme de drept procesual penal
A. După forța juridică prin care se impun datorită sancțiunii pe care o prevăd, normele dreptului procesual
penal sunt:
a) norme absolut imperative, a căror încălcare atrage întotdeauna nulitatea actelor întocmite sau decăderea
din drepturi (de exemplu, determină întotdeauna aplicarea nulității absolute încălcarea dispozițiilor privind
compunerea completului de judecată și competența materială și competența personală a instanțelor
judecătorești, atunci când judecata a fost efectuată de o instanță inferioare celei legal competente. Prin Decizia
nr. 302/201762, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că soluția
legislativă cuprinsă în dispozițiile art. 281 alin. (1) lit. b) CPP, care nu reglementează în categoria nulităților
absolute încălcarea dispozițiilor relative la competența materială și după calitatea persoanei a organului de
urmărire penală, este neconstituțională);
b) norme relative – sunt prevăzute sub sancțiunea nulității relative, dar numai dacă nu pot fi înlăturate
altfel, astfel cum se arată în art. 282 alin. (1) CPP (încălcarea oricăror dispoziții legale în afara celor prevăzute la
art. 281 CPP determină nulitatea actului atunci când prin nerespectarea cerinței legale s-a adus o vătămare
drepturilor părților ori ale subiecților procesuali principali, care nu poate fi înlăturată altfel decât prin
desființarea actului);
c) norme dispozitive sau permisive – încălcarea unor astfel de norme atrage aplicarea de amenzi sau
sancțiuni disciplinare (art. 283 CPP privind încălcarea prevederilor legale referitoare la citare, neprezentarea
martorului ș.a.);
d) norme divizate, care se prezintă, de regulă, sub forma normelor de trimitere [potrivit art. 276 alin. (6)
CPP, restituirea cheltuielilor judiciare făcute de părți în cursul procesului penal se face „potrivit legii civile”];
e) norme de excepție – suspendarea urmăririi penale în cazul îmbolnăvirii grave a suspectului sau
inculpatului, potrivit art. 312 alin. (1) CPP.
B. După sfera de aplicabilitate, normele procesuale penale sunt:

a) generale sau de drept comun – se aplică întotdeauna tuturor cauzelor penale, orice derogare sau excepție
urmând să fie menționată în mod expres;
b) speciale – au aplicabilitate numai în anumite cazuri sau situații cu caracter derogator (de exemplu,
normele care se aplică numai în cazul procedurii în cauzele cu minori – art. 504-520 CPP).
Norma specială se completează cu norma generală. Norma specială derogă întotdeauna de la norma
generală când reglementează aceleași relații sociale.
§4. Interpretarea normelor juridice procesuale penale
4.1. Considerații generale
Interpretarea se definește ca fiind procesul logico-rațional prin care se stabilește sensul exact al normei
juridice în vederea aplicării acesteia, reprezentând mijlocul prin care se face înțeles sensul juridic al textului.
Interpretarea normelor juridice reprezintă operațiunea absolut necesară în procesul de cunoaștere
teoretică și de aplicare practică a dispozițiilor legale cuprinse în respectivul text.
Oricât de clar ar fi formulate normele procesuale penale, activitatea de aplicare a lor presupune numeroase
eforturi de interpretare din partea organelor judiciare pe parcursul procesului penal.
Prin activitatea de interpretare a normelor juridice procesuale penale pot fi cunoscute limitele fiecărei
reglementări, finalitatea și funcțiunea sa procesuală, astfel încât conținutul sintetic și generic al acestor norme
să poată asigura buna desfășurare a procesului penal, indiferent de particularitățile concrete ale cauzei
penale63.
62
M. Of. nr. 566 din 17 iulie 2017.
63
Obiectul interpretării îl constituie legea procesuală penală sub toate aspectele ei esențiale, forma legii,
preceptul legii și scopul ei64.
Interpretarea normelor de drept se face în funcție de următoarele criterii: subiectul care face interpretarea,
metodele folosite și efectele interpretării65.
4.2. Formele sau felurile interpretării
Interpretarea legii procesuale penale poate fi făcută de legiuitor, de organul judiciar sau de teoreticienii
dreptului penal. În funcție de cel care face interpretarea, vom avea interpretare legală, interpretare judiciară și
interpretare doctrinară.
Interpretarea legală este făcută de către organul care a adoptat legea, realizându-se chiar în cuprinsul
actului normativ unde se află norma juridică interpretată. Această interpretare, numită și autentică, este
obligatorie pentru subiecții cărora li se adresează și are aceeași forță juridică precum norma interpretată 66.
În Codul de procedură penală există asemenea interpretări. Astfel, în cuprinsul art. 77 CPP, legiuitorul
definește suspectul ca fiind „persoana cu privire la care, din datele și probele existente în cauză, rezultă
bănuiala rezonabilă că a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală”, iar în cuprinsul art. 82 CPP precizează că
inculpatul este „persoana împotriva căreia s-a pus în mișcare acțiunea penală” și care „devine parte în procesul
penal”.
Interpretarea judiciară se realizează de către organele judiciare în procesul de aplicare a normelor
procesuale penale. În timp ce interpretarea judiciară este obișnuită, cotidiană, interpretarea legală este
excepțională67.
Interpretarea doctrinară se realizează de către cercetători, specialiști în domeniul dreptului și se bazează pe
forța argumentelor științifice 68. Aceasta nu este obligatorie, însă poate conduce la noi reglementări legale sau la
modificarea celor vechi ori poate influența organele judiciare în aplicarea legii 69.
4.3. Metodele de interpretare
După metodele folosite la explicarea conținutului legilor, interpretarea este apreciată a fi 70: interpretare
gramaticală, interpretare sistematică, interpretare logică sau rațională, interpretare istorică.
Interpretarea gramaticală constă în lămurirea conținutului normelor juridice prin înțelegerea exactă a
termenilor folosiți.
În interpretarea gramaticală, funcția conjuncțiilor „sau”, „ori”, „fie” este aceea de a determina o alternanță.
Exemplificăm aici prin art. 529 CPP, al cărui enunț este următorul: „Competentă să se pronunțe asupra
reabilitării judecătorești este fie instanța care a judecat în primă instanță cauza în care s-a pronunțat
condamnarea pentru care se cere reabilitarea, fie instanța corespunzătoare în a cărei circumscripție domiciliază
condamnatul sau în care a avut ultimul domiciliu, dacă la data introducerii cererii domiciliază în străinătate”.
Interpretarea sistematică se realizează în scopul lămuririi conținutului unei norme juridice prin corelarea ei
cu alte dispoziții legale din aceeași ramură de drept sau din alte ramuri ale dreptului 71. Exemplificăm în acest
sens cu dispozițiile art. 203 alin. (3) CPP, conform cărora măsurile preventive prevăzute la art. 202 alin. (4) lit. d)
și e) (arestul la domiciliu și arestarea preventivă) pot fi luate față de inculpat, în cursul urmăririi penale, de către
judecătorul de drepturi și libertăți, în procedura de cameră preliminară, de către judecătorul de cameră
preliminară, iar în cursul judecății, de către instanța de judecată, pentru aceasta fiind necesar să corelăm
64
I. O ANCEA , Drept penal. Partea generală, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1971, p. 84.
65
Ibidem, p. 84.
66
67
68
Ibidem, p 44.
69
70
71
N. V OLONCIU , Drept procesual penal, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1972, p. 36.
dispozițiile art. 202 alin. (4) lit. d) și e) cu cele ale art. 309 alin. (1) CPP, care prevăd că punerea în mișcare a
acțiunii penale se face de către procuror, prin ordonanță, în cursul urmăririi penale, caz în care, potrivit art. 82
CPP, persoana față de care se pune în mișcare acțiunea penală devine inculpat, față de acesta putându-se
dispune măsurile preventive menționate mai sus.
Interpretarea logică sau rațională constă în lămurirea sensului unor norme juridice cu ajutorul
raționamentelor logice. Modalitatea de interpretare rațională mai frecvent folosită este interpretarea a fortiori,
care presupune că, acolo unde legea permite mai mult, poate permite și mai puțin, iar acolo unde legea
interzice mai puțin, poate interzice și mai mult.
Se poate exemplifica72 prin art. 158 alin. (7) lit. d) CPP, conform căruia perioada pentru care s-a emis
mandatul de percheziție nu poate depăși 15 zile. Textul menționat poate fi interpretat cu ajutorul
raționamentului a fortiori în sensul că judecătorul competent poate să dispună ca această perioadă să fie mai
mică de 15 zile.
În cazul interpretării per a contrario, o dispoziție de aplicare limitată nu se poate extinde pentru cazurile
care nu sunt prevăzute de lege, deoarece prin interpretare organul judiciar ar crea el însuși noi norme juridice,
ceea ce nu poate fi legal acceptat. Se poate exemplifica 73 prin art. 139 alin. (1) lit. a) CPP, potrivit căruia
supravegherea tehnică se dispune de judecătorul de drepturi și libertăți atunci când una dintre condiții este
reprezentată de existența unei suspiciuni rezonabile cu privire la pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni
dintre cele prevăzute la alin. (2)74; per a contrario, rezultă că supravegherea tehnică nu se poate dispune atunci
când infracțiunea nu face parte dintre cele prevăzute la art. 139 alin. (2) CPP.
Interpretarea istorică constă în determinarea înțelesului unei norme juridice procesuale penale pe baza
analizei evoluției istorice a procesului de elaborare a acesteia, luând în considerare condițiile istorice, social-
politice sau economice care au condus la elaborarea respectivului act normativ, pentru determinarea scopului
adoptării acelei norme75.
Secțiunea a 6-a. Aplicarea în spațiu și în timp

a legii procesuale penale
§1. Considerații generale
Aplicarea legii procesuale penale reprezintă îndeplinirea dispozițiilor legii, precum și executarea sau
exercițiul dispozițiilor acesteia76.
Nu putem vorbi despre aplicarea legii procesuale penale fără a ne referi la elementele care fixează limitele
aplicării ei, și anume spațiul și timpul, deși, potrivit altor opinii 77, aplicarea legii procesuale penale se face
întocmai ca și în cazul legii penale, în raport cu timpul, spațiul, teritoriul și persoanele.
72
73
Ibidem.
74
Art. 139 alin. (2) CPP: „Supravegherea tehnică se poate dispune în cazul infracțiunilor contra securității naționale prevăzute
de Codul penal și de legi speciale, precum și în cazul infracțiunilor de trafic de droguri, de efectuare de operațiuni ilegale cu precur -
sori sau cu alte produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, infracțiunilor privind nerespectarea regimului armelor, muniții -
lor, materialelor nucleare, al materiilor explozive și al precursorilor de explozivi restricționați, de trafic și exploatarea persoanelor
vulnerabile, acte de terorism, de spălare a banilor, de falsificare de monede, timbre sau de alte valori, de falsificare de instrumente
de plată electronică, în cazul infracțiunilor care se săvârșesc prin sisteme informatice sau mijloace de comunicare electronică, con -
tra patrimoniului, de șantaj, de viol, de lipsire de libertate în mod ilegal, de evaziune fiscală, în cazul infracțiunilor de corupție și al
infracțiunilor asimilate infracțiunilor de corupție, infracțiunilor împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene ori în cazul al -
tor infracțiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai mare”.
75
A.L. LORINCZ, op. cit., 2015, p. 26.
76
77
C. BARBU, Aplicarea legii penale în spațiu și timp, Ed. Științifică, București, 1972, p. 5, citat de I. NEAGU, M. DAMASCHIN, op. cit.,
p. 48.
§2. Aplicarea în spațiu a legii procesuale penale
Valorile fundamentale consacrate prin dispoziții constituționale nu ar putea fi apărate într-un alt spațiu
decât cel aflat sub autoritatea statului român și a organelor sale judiciare.
Principiul teritorialității legii procesuale penale decurge din principiul suveranității statului asupra
întregului său teritoriu definit în art. 8 alin. (2) CP și care constă în întinderea de pământ și apele cuprinse între
frontiere, cu subsolul și spațiul aerian, precum și marea teritorială (12 mile de la țărm), cu solul, subsolul,
spațiul aerian ale acesteia.
Având în vedere prevederile art. 8 alin. (3) CP, tot infracțiune săvârșită pe teritoriul României se consideră a
fi și infracțiunea săvârșită pe o navă sub pavilion românesc sau pe o aeronavă înmatriculată în România, astfel
încât deducem că legea procesuală penală se va aplica și în cazul săvârșirii unor infracțiuni pe nave aflate sub
pavilion românesc, cât și pe aeronave înmatriculate în România.
Pentru legea procesuală penală nu se pune problema personalității, realității, universalității, ca în dreptul
penal, deoarece în materie procesuală penală are importanță locul desfășurării procedurii judiciare, și nu locul
unde s-a săvârșit fapta78.
În principiu, legea procesuală penală română se aplică pe întreg teritoriul țării noastre, aceasta neputându-
se aplica pe teritoriul altor state, la fel cum nici legea străină nu se poate aplica pe teritoriul țării noastre 79.
Aceste afirmații sunt exprimate de către legiuitorul român prin art. 13 alin. (2) CPP, potrivit căruia „Legea
procesuală penală română se aplică actelor efectuate și măsurilor dispuse pe teritoriul României, cu excepțiile
prevăzute de lege”.
Aplicarea în spațiu a legii procesuale penale are la bază principiul teritorialității, potrivit căruia dispozițiile
legii de procedură penală nu pot fi aplicate decât actelor procesuale și procedurale efectuate pe teritoriul
României80. Conform principiului teritorialității legii procesuale penale, actele procesuale penale au eficiență
juridică numai dacă sunt realizate în conformitate cu legea procesuală penală de la locul efectuării lor, conform
dictonului locus regit actum81.
Ca urmare a intensificării luptei contra infracționalității pe plan mondial, constatăm o creștere a eforturilor
autorităților judiciare de a promova o politică de colaborare în diverse domenii de activitate, în vederea
desfășurării unei lupte eficiente împotriva infracționalității, fapt care determină urmărirea și judecarea
infractorilor în altă țară decât țara pe teritoriul căreia s-a săvârșit infracțiunea, fiind necesară în acest sens
desfășurarea în acel loc a unor activități cum ar fi ridicarea unor obiecte sau înscrisuri, ascultarea de martori
sau părți, extrădarea unor persoane ș.a.
În astfel de situații, nu se aplică legea procesuală penală română, acestea reprezentând excepții de la
aplicarea legii procesuale penale în spațiu conform principiului teritorialității legii procesuale penale82:
a) Comisiile rogatorii internaționale
Comisia rogatorie internațională reprezintă acea formă de asistență judiciară internațională care constă în
împuternicirea pe care o autoritate judiciară dintr-un stat o acordă unei autorități de același fel din alt stat,
mandatată să îndeplinească, în locul sau în numele său, unele activități judiciare referitoare la un proces
penal83.
Comisia rogatorie internațională poate fi de două feluri:
– comisie rogatorie internațională activă. Astfel, la solicitarea organelor judiciare române, organul judiciar
străin va îndeplini acte procedurale pe teritoriul său după legea acelui loc, urmând ca actul să producă efecte
juridice în procesul penal din țara noastră, în fața organelor judiciare române;
78
79
80
G.A. RADU, Drept procesual penal. Partea generală, Ed. C.H. Beck, București, 2012, p. 10.
81
82
Idem, p. 63-64.
83
A.L. LORINCZ, Drept procesual penal cu modificările legislative operate prin Mica reformă și referiri la prevederile noului Cod
de procedură penală, Ed. Universul Juridic, București, 2011, p. 28.
– comisie rogatorie internațională pasivă. Astfel, la solicitarea organelor judiciare străine, organele judiciare
române, în mod similar, vor efectua activități judiciare, actele încheiate prin comisiile rogatorii fiind admise ca
valabile în procesele penale din țara solicitantă.
Activitățile pe care le pot întreprinde comisiile rogatorii internaționale sunt reprezentate de îndeplinirea
unor acte procedurale ce constau în ascultarea părților, a martorilor sau a experților, efectuarea percheziției,
cercetarea la fața locului, comunicarea documentelor, transmiterea unor mijloace materiale de probă etc.
b) Recunoașterea hotărârilor penale străine sau a actelor judiciare străine
Potrivit art. 156 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, în cazul în care România este stat de executare, executarea
unei pedepse sau măsuri privative de libertate aplicate printr-o hotărâre judecătorească, recunoscută de
instanța română, este guvernată de legea română. Durata perioadei privative de libertate executate în statul
emitent, ca urmare a efectelor produse de amnistia sau grațierea acordată anterior, precum și, dacă este cazul,
numărul de zile deduse din totalul de pedeapsă ca urmare a oricăror altor măsuri dispuse conform legislației
statului emitent se deduc din durata totală a pedepsei sau măsurii privative de libertate care trebuie executată
în România. De asemenea, conform alin. (3) al aceluiași articol, în cazul în care România este stat emitent,
executarea unei pedepse sau măsuri privative de libertate, aplicată printr-o hotărâre judecătorească
recunoscută de autoritatea competentă a statului de executare, este guvernată de legea statului de executare.
Dispozițiile art. 156 din lege se aplică în relația cu statele membre ale Uniunii Europene care au transpus
Decizia-cadru 2008/909/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008 privind aplicarea principiului recunoașterii
reciproce în cazul hotărârilor judecătorești în materie penală care impun pedepse sau măsuri privative de
libertate în scopul executării lor în Uniunea Europeană 84, precum și în relația cu statele cu care România a
încheiat un tratat care conține dispoziții similare deciziei-cadru. În relația cu statele membre care nu au
transpus decizia-cadru sunt aplicabile dispozițiile Titlului V din Legea nr. 302/2004, intitulat „Recunoașterea și
executarea hotărârilor judecătorești, a ordonanțelor penale și a actelor judiciare în relația cu statele terțe”.
c) Imunitatea de jurisdicție diplomatică și consulară
Potrivit art. 31 din Convenția de la Viena din 1961, ratificată de România în 1968, personalul diplomatic se
bucură de imunitate de jurisdicție penală absolută, în sensul că acesta nu poate fi reținut, arestat, chemat în
instanță sau să depună ca martor.
Principiile imunității sunt extinse în parte și la personalul consular prin Convenția internațională de la Viena
din 1963 și convenții consulare bilaterale ale statului nostru 85.
d) Legea penală, ca și cea procesuală penală, nu se aplică în cazul unor infracțiuni săvârșite pe teritoriul
nostru, când acestea sunt comise pe o navă sau aeronavă militară străină ori chiar civilă , în anumite condiții, fie
pe bază de reciprocitate, fie în cazul săvârșirii de infracțiuni de către persoane aparținând unor armate străine
sau aflate în trecere pe teritoriul statului nostru 86.
§3. Aplicarea în timp a legii procesuale penale
Aplicarea legii procesuale penale în raport cu timpul implică soluționarea prealabilă a unor probleme privind
determinarea legii incidente.
Spre deosebire de dispozițiile vechiului Cod de procedură penală, în prezent, acest principiu se află enunțat
în cuprinsul art. 13 alin. (1) CPP. Astfel, legea procesuală penală se aplică în procesul penal actelor efectuate și
măsurilor dispuse, de la intrarea în vigoare și până la momentul ieșirii ei din vigoare, consacrându-se în acest
mod principiul activității legii procesuale penale, conform căruia aceasta este de imediată aplicare, toate
activitățile procesuale realizându-se numai în conformitate cu legea procesuală penală aflată în vigoare la
momentul efectuării actului (tempus regit actum)87.
84
J.O. L 327 din 5 decembrie 2008, document disponibil și online, pe portalul eur-lex.europa.eu.
85
I. A NGHEL , Dreptul consular, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1978.
86
C. B ULAI , Manual de drept penal. Partea generală, Ed. All, București, 1997, p. 95.
87
Regula tempus regit actum cuprinde sub incidența sa toate actele și lucrările efectuate în cauza penală,
indiferent dacă procesul penal a fost pornit sub imperiul legii anterioare sau sub imperiul legii noi 88. În baza
celor precizate mai sus, putem spune că prin aplicarea legii procesuale penale în timp se înțelege aplicarea ei în
perioada cuprinsă între momentul intrării în vigoare a legii și momentul ieșirii din vigoare.
Activitatea legii înseamnă aplicarea ei din momentul intrării în vigoare, de regulă la 3 zile de la publicarea în
Monitorul Oficial al României, și până în momentul ieșirii din vigoare. Uneori, intrarea în vigoare poate avea loc
mai târziu, la o dată prevăzută în textul de lege.
Ieșirea din vigoare a legii procesuale penale se face în următoarele situații:
a) când durata în timp a legii este determinată în cuprinsul ei (cazul legilor temporare sau cu durată
determinată), aceasta ieșind din vigoare prin ajungerea ei la termenul stabilit;
b) prin abrogarea totală sau parțială;
c) prin încetarea împrejurărilor excepționale pentru care a fost adoptată (în cazul legilor extraordinare sau
excepționale);
d) prin căderea ei în desuetudine.
Acest principiu este denumit și principiul imediatei aplicări a legii, consacrat de altfel și în art. 15 alin. (2) din
Constituția României, unde se prevede că legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau
contravenționale mai favorabile.
Legea procesuală penală, în principiu, nu poate fi retroactivă și nici ultraactivă, spre deosebire de legea
penală, astfel încât o reglementare aflată în vigoare nu se aplică actelor procedurale îndeplinite anterior și nici
invers, nefiind posibil ca o lege ieșită din vigoare să se aplice în continuare 89.
Pe parcursul aplicării unor dispoziții procesuale penale care reglementează desfășurarea procesului penal,
este posibil să apară dispoziții noi care generează unele dificultăți în aplicarea legii procesuale penale în timpul
rezolvării unor cauze penale deduse judecății. Apar astfel unele situații tranzitorii pe parcursul judecării
cauzelor penale, în care este înlocuită legea procesuală penală sub imperiul căreia s-a declanșat respectivul
proces.
În situații tranzitorii, normele legale reglementează trecerea de la o lege veche la legea nouă. De obicei,
pentru rezolvarea acestor situații tranzitorii, se vor adopta dispoziții tranzitorii cuprinse în conținutul legii noi.
Uneori, dispozițiile tranzitorii sunt cuprinse în alte acte normative (cum ar fi Legea nr. 255/2013 pentru
punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și
completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale 90).
Prevederile unor altfel de acte normative nu au aplicabilitate generală, valabilă pentru toate situațiile
tranzitorii, ele având un caracter particular. Menționăm în acest sens dispozițiile art. 3 din Legea nr. 255/2013,
care prevăd că legea nouă (în cazul nostru este vorba despre Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură
penală) se aplică de la data intrării ei în vigoare tuturor cauzelor aflate pe rolul organelor judiciare, cu excepțiile
prevăzute în cuprinsul acestei legi. Pentru aceasta, actele de procedură îndeplinite înainte de intrarea în
vigoare a Codului de procedură penală, cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data îndeplinirii lor,
rămân valabile, cu excepțiile prevăzute de prezenta lege, așa cum se menționează în cuprinsul art. 4 din Legea
nr. 255/2013.
Situațiile de excepție sunt prevăzute în mod distinct de legiuitor și putem exemplifica. Astfel, potrivit art. 5
alin. (1) din Legea nr. 255/2013, cauzele aflate în cursul urmăririi penale la data intrării în vigoare a legii noi
rămân în competența organelor de urmărire penală legal sesizate, urmând a fi soluționate potrivit acesteia, cu
excepția cauzelor de competența parchetelor militare și a secțiilor militare din cadrul parchetelor competente.
De asemenea, pentru cauzele aflate în curs de judecată în primă instanță la data intrării în vigoare a Legii nr.
135/2010 privind Codul de procedură penală, în care nu s-a început cercetarea judecătorească, soluționarea se
va face de către instanța competentă conform legii noi.
88
Ibidem.
89
90
M. Of. nr. 515 din 14 august 2013.
Pentru cauzele aflate în curs de judecată în primă instanță în care s-a început cercetarea judecătorească
anterior intrării în vigoare a legii noi, competența de judecată va aparține aceleiași instanțe, însă judecata se va
desfășura potrivit legii noi.
Secțiunea a 7-a. Faptele și raporturile juridice

procesuale penale
§1. Noțiunea și clasificarea faptelor juridice procesuale penale
Înfăptuirea justiției presupune existența unor raporturi juridice care se nasc între subiecții care participă la
realizarea procesului penal91. Atunci când se ivesc anumite împrejurări care, potrivit legii, dobândesc
semnificația unor fapte juridice, devin incidente normele juridice.
Astfel, faptele juridice procesuale penale sunt împrejurări de fapt care, potrivit legii, dau naștere, modifică
sau sting raportul juridic procesual penal sau împiedică nașterea lui.
În funcție de voința oamenilor, faptele juridice sunt fie acțiuni, fie evenimente.
Acțiunile reprezintă fapte dependente de voința oamenilor, care dobândesc conotație juridică atunci când
sunt prevăzute într-o normă de drept. Acestea pot fi conforme cu cerințele legale, purtând denumirea de
acțiuni licite, iar atunci când contravin normei juridice care le reglementează, sunt considerate ilicite. Astfel de
acțiuni, ca omorul, furtul, înșelăciunea, vor da naștere unui raport juridic procesual penal.
Evenimentele reprezintă fapte juridice produse independent de voința oamenilor și care pot determina
consecințe juridice (de exemplu, îmbolnăvirea suspectului sau a inculpatului, care poate determina luarea
măsurii de siguranță a obligării provizorii la tratament medical de către judecătorul de drepturi și libertăți, pe
durata urmăririi penale, de către judecătorul de cameră preliminară, în cursul procedurii de cameră
preliminară, sau de către instanța de judecată, în cursul judecății; decesul suspectului sau inculpatului, care
determină clasarea sau încetarea procesului penal).
Cât privește clasificarea faptelor juridice procesuale penale, după efectele pe care le produc, acestea sunt:
– constitutive – sunt cele care determină nașterea raporturilor juridice procesuale (sesizarea organelor de
urmărire penală prin plângere de către persoana vătămată, constituirea de parte civilă în procesul penal ș.a.);
– modificatoare – sunt cele care modifică raporturile juridice procesuale;
– extinctive – sunt cele care duc la stingerea raporturilor juridice, cum ar fi împăcarea, retragerea plângerii
prealabile, amnistia, decesul suspectului sau al inculpatului după declanșarea procesului, toate acestea ducând
la încetarea procesului penal;
– impeditive92 – sunt cauze care împiedică desfășurarea procesului penal, intervenind înainte de declanșarea
acestuia, spre deosebire de cele extinctive, care intervin după declanșarea procesului. Sunt astfel de fapte
juridice procesuale penale retragerea plângerii prealabile, împăcarea, prescripția, care, dacă intervin înainte de
începerea procesului penal, împiedică declanșarea acestuia.
§2. Raportul juridic procesual penal
2.1. Noțiune
Raportul juridic procesual penal este acel raport juridic care apare în cursul desfășurării procesului penal și
este reglementat de norme procesuale penale.
2.2. Structura raportului juridic procesual penal
Raportul juridic procesual penal apare ca urmare a încălcării normei penale prin săvârșirea unei infracțiuni,
fapt care dă naștere unui raport juridic penal substanțial de conflict.
91
I. N EAGU , M. DAMASCHIN, op. cit., p. 28.
92
Aducerea acestui raport juridic substanțial de conflict în fața organelor judiciare determină apariția unor
raporturi juridice procesuale penale93, care conțin următoarele elemente:
a) Subiecții raportului juridic procesual penal
Subiecții raportului juridic procesual penal sunt participanții la realizarea procesului penal. Subiectul prezent
în toate raporturile este statul, reprezentat de organele judiciare competente să soluționeze cauzele penale.
În orice raport juridic procesual penal sunt prezenți inculpatul, dar și persoana vătămată, partea civilă,
partea responsabilă civilmente ș.a.
b) Conținutul raportului juridic procesual penal
Conținutul raportului juridic procesual penal este format din drepturile și obligațiile stabilite prin normele
juridice procesuale penale pentru subiecții care participă la realizarea procesului penal (de exemplu, organul
judiciar comunică suspectului sau inculpatului drepturile acestuia, calitatea în care este audiat, fapta prevăzută
de legea penală pentru săvârșirea căreia este suspectat sau pentru care a fost pusă în mișcare acțiunea penală
și încadrarea juridică a acesteia, precum și obligația de a se prezenta la chemările organelor judiciare,
atrăgându-i-se atenția că, în cazul neîndeplinirii acestei obligații, se poate emite mandat de aducere împotriva
sa, iar în cazul sustragerii, judecătorul poate dispune arestarea sa preventivă).
c) Obiectul raportului juridic procesual penal
Obiectul raportului juridic procesual penal constă în acțiunea de valorificare a dreptului statului de a-l trage
la răspundere penală pe inculpat, în cazul în care se dovedește în urma administrării tuturor probelor că a
existat raportul juridic penal94.
Pentru a se constata însă existența sau inexistența acestui raport, statul, prin organele sale abilitate,
administrează toate probele existente în cauză (audiază persoane – suspect, inculpat, persoană vătămată,
parte civilă, parte responsabilă civilmente, martori –, dispune utilizarea unor metode speciale de supraveghere
sau de cercetare, efectuarea de expertize și constatări, cercetări la fața locului ș.a.).
Conform art. 327 CPP, atunci când constată că au fost respectate dispozițiile legale care garantează aflarea
adevărului, că urmărirea penală este completă și există probele necesare și legal administrate, procurorul fie
emite rechizitoriul prin care dispune trimiterea în judecată, dacă din materialul de urmărire penală rezultă că
fapta există, că a fost săvârșită de inculpat și că acesta răspunde penal, fie emite ordonanța prin care clasează
sau renunță la urmărirea penală, potrivit dispozițiilor legale.
Instanța de judecată se pronunță după terminarea celei de-a treia faze a procesului penal (judecata) și
poate dispune achitarea, încetarea procesului penal sau condamnarea, precum și renunțarea la aplicarea
pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei.
2.3. Trăsăturile raporturilor juridice procesuale penale
Raporturile juridice procesuale penale prezintă unele particularități față de celelalte raporturi juridice:
a) sunt raporturi juridice de autoritate (de putere), reprezentate de drepturile și obligațiile care izvorăsc
din raportul de drept penal material. Aceste raporturi iau naștere prin manifestarea autorității exercitate de
către stat prin intermediul organelor judiciare.
Sunt avute în vedere însă și drepturile pe care le au părțile, subiecții procesuali principali, precum și alți
subiecți procesuali care participă la desfășurarea procesului penal. Aceste drepturi sunt obligatorii pentru
organele judiciare;
b) raporturile juridice procesuale penale iau naștere, de regulă, indiferent de acordul de voință al părților.
Manifestările de voință, în majoritatea raporturilor procesuale, sunt unilaterale, venind din partea subiectului
autoritar, dominant, ca o consecință a aplicării principiului obligativității punerii în mișcare și a exercitării
acțiunii penale. Uneori, manifestarea de voință trebuie să vină din partea altor subiecți (de exemplu, a
persoanei vătămate, când punerea în mișcare a acțiunii penale se face la plângerea prealabilă a acesteia).
93
A.L. LORINCZ, Drept procesual penal, Ed. Universul Juridic, București, 2009, p. 13.
94
D. PAVEL, Despre obiectul raportului de drept procesual penal, în R.R.D. nr. 4/1974, p. 29.
În reglementarea procesuală penală este prevăzută și situația când raportul juridic de drept procesual penal
se naște prin acordul de voință al unui subiect [de exemplu, acordul rudei de a fi ascultată ca martor – art. 117
alin. (3) CPP, acordul dat de persoana față de care există obligația de a păstra secretul profesional pentru a se
depune mărturie – art. 116 alin. (4) CPP];
c) existența în raportul juridic procesual penal a unui subiect cu rol dominant, care conduce procesul
penal (procurorul, judecătorul și instanța de judecată). Această trăsătură are relevanță sub aspectul delimitării
relațiilor procesuale în diverse momente ale desfășurării procesului penal. De exemplu, vor fi diferite relațiile
dintre procuror și suspect sau inculpat în faza de urmărire penală, față de cele din faza de judecată, când rolul
dominant îl are instanța.
Subiectul dominant trebuie să fie totdeauna prezent în raporturile procesuale;
d) drepturile organelor judiciare au, totodată, și valoare de obligații [de exemplu, procurorul are dreptul
să pună în mișcare acțiunea penală, dar, totodată, în anumite împrejurări, acest drept devine obligație, când
condițiile legale sunt îndeplinite, astfel încât acțiunea penală se pune în mișcare de procuror, prin ordonanță, în
cursul urmăririi penale, când acesta constată că există probe din care rezultă că o persoană a săvârșit o
infracțiune și nu există vreunul dintre cazurile de împiedicare prevăzute la art. 16 alin. (1) CPP].
§3. Garanțiile procesuale
Pentru ca procesul penal să se poată desfășura în condiții normale și să se poată realiza tragerea la
răspundere penală a celui care a săvârșit o infracțiune, legea procesuală penală trebuie să cuprindă o serie de
reglementări care să asigure înfăptuirea justiției penale.
Garanțiile procesuale reprezintă acele instrumente, mijloace și instituții juridice care contribuie la
rezolvarea optimă a cauzei penale, asigurând în același timp respectarea drepturilor tuturor participanților la
proces.
De exemplu, potrivit art. 12 alin. (3) CPP, părților și subiecților procesuali care nu vorbesc sau nu înțeleg
limba română ori nu se pot exprima li se asigură, în mod gratuit, posibilitatea de a lua cunoștință de piesele
dosarului, de a vorbi, precum și de a pune concluzii în instanță, prin interpret.
Cele mai importante garanții procesuale sunt:
a) obligația organelor judiciare de a desfășura din oficiu activități pentru ca părțile să cunoască drepturile pe
parcursul procesului penal. Menționăm aici obligația organului de urmărire penală de a identifica și chema
persoana vătămată pentru a i se aduce la cunoștință că se poate constitui parte civilă în procesul penal;
b) obligația organelor judiciare de a asigura exercitarea drepturilor de către părți, de exemplu, dreptul de a
participa la desfășurarea procesului penal, pentru aceasta organul judiciar citând părțile;
c) instituirea unui control judiciar integral și eficient. Exemplificăm aici supravegherea urmăririi penale
efectuată de către procuror pe parcursul urmăririi penale;
d) consacrarea unor sancțiuni, constând în desființarea sau refacerea actelor întocmite cu încălcarea
prevederilor legale. Astfel, poate interveni sancțiunea nulității actelor întocmite cu încălcarea dispozițiilor legii,
care poate fi nulitatea absolută, în cazul încălcării dispozițiilor privind compunerea completului de judecată,
competența materială și competența personală a organelor judiciare, atunci când urmărirea penală sau
judecata a fost efectuată de un organ de urmărire penală sau de o instanță inferioare celor legal competente,
publicitatea ședinței de judecată, participarea procurorului, atunci când participarea sa este obligatorie potrivit
legii, prezența suspectului sau a inculpatului, atunci când participarea sa este obligatorie potrivit legii, asistarea
de către avocat a suspectului sau a inculpatului, precum și a celorlalte părți, atunci când asistența este
obligatorie conform art. 281 CPP.
De asemenea, poate interveni nulitatea relativă, în cazul încălcării oricăror dispoziții legale în afara celor
prevăzute în cuprinsul art. 281 CPP, atunci când prin nerespectarea cerinței legale s-a adus o vătămare
drepturilor părților ori ale subiecților procesuali principali, care nu poate fi înlăturată altfel decât prin
desființarea actului. Nulitatea relativă poate fi acoperită în cazul în care persoana interesată nu a invocat-o în
termenul prevăzut de lege sau în cazul în care aceasta a renunțat în mod expres la invocarea nulității.

Curs 1 Introducere

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs 1 Introducere

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

PARTEA I.

Capitolul I. Noțiuni introductive cu privire

Secțiunea 1. Ordinea de drept și procesul penal

§2. Elementele caracteristice ale procesului penal

2.2. Scopul procesului penal

2.3. Rolul educativ al procesului penal

§3. Fazele procesului penal

3.1. Noțiunea de fază a procesului penal

3.2. Faza de urmărire penală

3.3. Camera preliminară

3.4. Faza judecății

3.5. Punerea în executare a hotărârilor penale

Secțiunea a 2-a. Dreptul procesual penal

§2. Autonomia dreptului procesual penal

§3. Obiectul și sarcinile dreptului procesual penal

§4. Conținutul dreptului procesual penal

§5. Legăturile dreptului procesual penal cu alte ramuri ale dreptului

5.1. Dreptul procesual penal și dreptul constituțional

5.2. Dreptul procesual penal și dreptul penal

5.3. Dreptul procesual penal și dreptul procesual civil

5.4. Dreptul procesual penal și dreptul civil

5.5. Dreptul procesual penal și dreptul familiei

5.6. Dreptul procesual penal și dreptul administrativ

5.7. Dreptul procesual penal și criminalistica

5.8. Dreptul procesual penal și medicina legală

5.9. Dreptul procesual penal și psihiatria judiciară

5.10. Dreptul procesual penal și psihologia judiciară

Secțiunea a 3-a. Știința dreptului procesual penal

§1. Noțiunea și obiectul științei dreptului procesual penal

§2. Metodele științei dreptului procesual penal

§3. Părțile științei dreptului procesual penal

§4. Sarcinile științei dreptului procesual penal

Secțiunea a 4-a. Izvoarele dreptului procesual penal

§1. Noțiunea de izvor de drept procesual penal

§4. Codul de procedură civilă

§5. Codul civil

§6. Codul penal

§7. Alte acte normative

§8. Unele convenții internaționale

§1. Considerații generale

§2. Structura normei de drept procesual penal

B. După sfera de aplicabilitate, normele procesuale penale sunt:

§4. Interpretarea normelor juridice procesuale penale

4.1. Considerații generale

4.2. Formele sau felurile interpretării

4.3. Metodele de interpretare

Secțiunea a 6-a. Aplicarea în spațiu și în timp

§1. Considerații generale

§3. Aplicarea în timp a legii procesuale penale

Secțiunea a 7-a. Faptele și raporturile juridice

§1. Noțiunea și clasificarea faptelor juridice procesuale penale

§2. Raportul juridic procesual penal

2.2. Structura raportului juridic procesual penal

2.3. Trăsăturile raporturilor juridice procesuale penale

§3. Garanțiile procesuale

S-ar putea să vă placă și