1.

Introducere
Do c t r i n a ju r i d i c ă a c a r a c t e r i z a t p r o c e s u l p e n a l c a
f i i n d " o r e a l i t a t e v i e , o a c t i v i t a t e concretă în continuă devenire, un
fenomen de viață juridică care se naște, se amplifică și se stinge o r i d e
câte ori trebuie să fie restabilită ordinea de drept pe cale de
c o n s t r â n g e r e p r i n a p l i c a r e a temeinică și legală a sancțiunilor de drept
penal".
Scopul procesului penal îl constituie nu atât aspectul punitiv,
derivat din reacția statului față de o persoană care a săvârșit o faptă penală, ci
acela de a obține efectul pozitiv al pedepsei față de conduita viitoare a
inculpatului, care trebuie să profite din plin de drepturile și libertățile
sale conferite de lege și convențiile internaționale, pe perioada acestui
proces, fie că se află în stare de detenție sau într-o altă formă de restrângere
a libertăii .
În cursul desfășurării procesului penal, părțile și ceilalți
participanți au obligația să adopte o poziție procesuală potrivit legii, în
scopul aflării adevărului și soluționării cauzei conform principiilor ce
guvernează materia.
Pentru atingerea obiectivelor majore ale procesului penal ,
constatarea la timp și în mod complet a faptelor ce constituie infracțiuni și
tragerea la răspundere penală a celor ce le-au săvârșit, activitatea procesuală
parcurge o serie de etape cu participarea unui număr mare de subiecți(
organe judiciare, părți, apărători) și de persoane (martori, experți, interpreți).
Măsurile procesuale sunt mijloace prevăzute de legea procesual-
penală de care pot uza organele judiciare penale pentru a asigura desfășurarea
normală a procesului penal, executarea pedepsei, repararea pagubei produse prin
săvârșirea infracțiunii și pentru prevenirea săvârșirii de fapte antisociale.
Măsurile procesuale nu fac parte din desfășurarea activității
principale a procesului penal, caracterul lor fiind acela de activități adiacente
celei principale. Aceste măsuri au caracter provizoriu, având atâta timp cât
subszistă situațiile de fapt care au condus la luarea lor, precum și caracter
facultativ, luarea lor fiind lăsată la aprecierea organelor judiciare, în vederea
unei normale desfășurări a procesului penal.
Intervenția reală și efectivă a măsurilor procesuale se
manifestă numai dacă în procesul penal apar dificultăți, greutăți ori se profilează
situații a căror evitare impune luarea lor. Este posibil ca desfășurarea procesului
penal să nu necesite luarea unor măsuri procesuale, ceea ce demonstrează că
instituția nu intră obligatoriu în fondul principal al activităților legate de
rezolvarea cauzei.
Cele mai multe măsuri procesuale constau în privațiuni sau
constrângeri, personale sau reale.
 Nu toate măsurile procesuale au în componență elemente de constrângere
sau privațiune, desfășurarea normală a procesului penal impunând uneori luarea
de măsuri umanitare.

Datorită obiectului și funcționalității lor măsurile procesuale pot fi

dispuse și folosite de organul judiciar numai în cadrul procesului penal.

În literatura de specialitate, s-au exprimat mai multe opinii în ceea ce

privește criteriile de clasificare a actelor procesuale:

a) după modul de reglementare: măsuri preventive, ce au ca

efect restrangerea libertății persoanei, în condițiile legii (reținerea, obligarea de
a nu părăsi localitatea, de a nu părăsi țara, arestarea preventivă a invinuitului și
inculpatului); alte măsuri procesuale (măsuri de ocrotire, de siguranță, restituirea
lucrurilor, restabilirea situației anterioare săvârșirii infracțiunii, măsurile
asiguratorii);

b) după valoarea socială asupra căreia se îndreaptă: măsuri procesuale

personale, care privesc persoanele fizice (reținerea, arestarea, obligarea de a nu
părăsi localitatea, obligarea de a nu părăsi țara, liberarea sub control judiciar și pe
cauțiune etc.); măsuri procesuale reale, care privesc bunurile anumitor persoane
(sechestrul, inscripția ipotecară, poprirea);

c) după scopul special urmărit: măsuri procesuale de

constrângere (arestare, sechestru); măsuri procesuale de ocrotire (inființarea
tutelei în conditiile art. 161);
d) după faza procesuală în care pot fi dispuse: numai la
urmărirea penală (reținerea); în ambele faze procesuale (arestarea preventivă,
obligarea de a nu părăsi localitatea sau țara);
e) în raport de organul judiciar care o dispune: instanța (arestarea preventivă,
internarea medicală, obligarea de a nu părăsi localitatea); organul de cercetare
penală sau procuror (reținerea, sechestrul asigurator, obligarea de a nu părăsi
localitatea sau țara).

Cea mai importantă clasificare a măsurilor procesuale este cea dată de

Codul de procedură penală. Legea împarte aceste măsuri în: măsuri preventive și
alte măsuri procesuale.

2. Măsurile procesuale preventive

În doctrina contemporană, s-a admis necesitatea obiectivă a
măsurilor preventive în cadrul procesului penal. Avantajele și inconvenientele
arestării preventive pot fi făptuitorului,cântărite prin raportare concretă la
gravitatea faptei și periculozitatea făptuitorului.

Măsurile de prevenție sunt instituții de drept procesual penal cu

caracter de constrângere. În cuprinsul art. 136 rezidă funcționalitatea măsurilor
preventive, prin aceea că acestea se iau pentru a asigura buna desfășurare a
procesului penal ori pentru a se impiedica sustragerea invinuitului sau inculpatului
de la urmarirea penală, de la judecata ori de la executarea pedepsei.

În afara condițiilor generale, la alegerea măsurii preventive, organul judiciar

trebuie să țină seama și de unele criterii complementare, precum scopul măsurii,
gradul de pericol social al infracțiunii, sănătatea, vârsta, antecedentele și alte situații
privind persoana față de care se dispune.

Gândirea juridică contemporană admite necesitatea obiectivă a

reglementarii măsurilor de prevenție în scopul ocrotirii intereselor generale ale
colectivității. Se admite ca limitarea libertății individuale nu trebuie privită ca o
sacrificare, încălcare sau abandonare a acesteia. Măsurile de prevenție sunt strict
determinate prin lege, au un caracter provizoriu și de excepție și își găsesc
temeiul în interesul general pe care îl deservesc.
Pentru luarea măsurilor preventive trebuie
îndeplinite cumulativ următoarele condiții: să existe probe sau indicii temeinice
ca invinuitul sau inculpatul a săvârșit o faptă prevazută de legea penală; pentru
infracțiunea săvârșită, legea să prevadă pedeapsa detențiunii pe viață sau a
închisorii. Condiția nu se consideră realizată în cazul în care se prevede
alternativ pedeapsa amenzii [art. 136 alin. (6)]; să existe vreunul din cazurile
prevăzute în art. 148 lit. a)-f), și anume: a) inculpatul a fugit ori s-a ascuns în
scopul de a se sustrage de la urmărire sau de la judecată, ori exista date că va
încerca să fugă sau să se sustragă în orice mod de la urmărirea penală, de la
judecată ori de la executarea pedepsei; a) inculpatul, cu rea-credință, a încălcat
măsura obligării de a nu părăsi localitatea sau țara ori obligațiile care îi revin pe
durata acestor măsuri; b) există date că inculpatul încearcă să zădărnicească în
mod direct sau indirect aflarea adevărului prin influențarea unei părți, a unui
martor sau expert, ori prin distrugerea, alterarea sau sustragerea mijloacelor
materiale de probă; c) există date că inculpatul pregătește săvârșirea unei noi
infracțiuni; d) inculpatul a săvârșit cu intenție o nouă infracțiune; e) există date
că inculpatul exercită presiuni asupra persoanei vătămate sau că încearcă o
înțelegere frauduloasă cu aceasta; f) inculpatul a săvârșit o infracțiune pentru
care legea prevede pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii mai
mare de 4 ani și există probe ca lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret
pentru ordinea publică;

În scopul garantării libertății persoanei, măsurile preventive se iau,

de regulă, de către procuror sau instanța de judecată; singura măsură pe care o
pot dispune și organele de cercetare penală fiind reținerea pe cel mult 24 de ore.
Astfel, procurorul poate dispune reținerea, obligarea de a nu părăsi
localitatea sau pe cea de a nu părăsi țara, în timpul urmăririi penale, în timp
ce instanța, pe langă aceste ultime două măsuri, poate dispune și arestarea
preventivă a invinuitului sau inculpatului, atât în cursul urmăririi penale, cât și în
faza judecății [art. 136 alin. (3)-(5)].

Măsurile preventive pot fi luate prin următoarele acte procesuale:

ordonanța organului de cercetare penală;
ordonanța sau rechizitoriul procurorului;hotărârea instanței de judecată
(încheiere, sentința sau decizie). Indiferent de denumirea actului prin care s-a
dispus luarea măsurii preventive, în raport cu art. 137, acesta trebuie
să cuprindă: a) fapta care face obiectul învinuirii sau inculpării; b) textul de lege
în care aceasta se încadrează; c) pedeapsa prevazută de lege pentru infracțiunea
săvârșită.

Luarea măsurii arestării preventive nu poate fi dispusă în cazul

infracțiunilor pedepsite alternativ cu amendă.

Potrivit art.136 măsurile preventive sunt: reținerea, arestarea preventivă,

obligarea de a nu părăsi localitatea, obligarea de a nu părăsi țara.

2.1 Reținerea

Retținerea este măsura preventivă, privativă de libertate cea mai ușoară,

având o durată de cel mult 24 de ore (art.144 alin.1).

Potrivit art.143 C.p.p. pentru luarea măsurii reținerii trebuie să fie

îndeplinită condiția generală a existenței unor probe sau indicii temeinice că
invinuitul a săvârșit o infracțiune. Noțiunea de probă este deja cunoscută,
conținutul ei fiind dat de art.63 C.p.p. Potrivit art.143 alin.3 sunt indicii temeinice
când din datele existente rezultă presupunerea că persoana față de care se
efectuează urmărirea penală a săvârșit fapta.
 Dacă măsura reținerii este luată de către organul de cercetare penală,
acesta este obligat să-l incunoștiințeze de îndată, dar nu mai tarziu de 10 ore pe
procuror, iar dacă măsura este luată de procuror acesta îl va încunoștiința pe
conducătorul parchetului. Invinuitul va fi ascultat. Cu prilejul audierii invinuitului
i se aduce la cunostință că are dreptul de a nu face nici o declarație (dreptul de a
păstra tăcerea) și ca ceea ce declară poate fi folosit și impotriva sa. De asemenea,
i se aduce la cunoștință ca are dreptul să-și angajeze un apărător.

Cazurile de reținere sunt cele prevăzute la art.148 C.p.p. și sunt

următoarele:

 nu pot fi stabilite din lipsa datelor necesare identitatea sau domiciliul

persoanei supuse prevenției preventive;
 comiterea unei infracțiuni flagrante, iar pedeapsa închisorii prevăzută de
lege este mai mare de 1 an;
 făptuitorul a fugit, s-a ascuns ori a facut pregătiri pentru asemenea acte
spre a se sustrage procesului penal sau executării pedepsei;
 există date suficiente că făptuitorul a încercat să împiedice aflarea
adevărului prin influențarea vreunui martor sau expert, distrugerea ori
alterarea mijloacelor materiale de probă sau alte asemenea fapte;
 făptuitorul a comis o nouă infracțiune, ori există date care justifică temerea
că va săvârși și altele;
 făptuitorul este recidivist;
 făptuitorul a săvârșit o infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa
detențiunii pe viață alternativ cu pedeapsa închisorii sau pedeapsa
închisorii mai mare de 4 ani și există probe certe că lăsarea sa în libertate
prezintă pericol concret pentru ordinea publică;
 există date sau indicii suficiente care justifică temerea ca inculpatul va
exercita presiuni asupra persoanei vătămate sau că va încerca o înțelegere
frauduloasă cu aceasta.

Reținerea nu poate fi prelungită peste durata de 24 ore. Din durata reținerii

se scade timpul cât o persoană a fost condusă la poliție potrivit art.31 lit.b din
Legea nr.218/2002 privind organizarea și funcționarea Poliției. Dacă se întrevede
necesitatea privării de libertate a invinuitului în continuare, organul de urmărire
penală procedează după caz potrivit art.144 alin.3 sau 4 C.p.p.

În mod excepțional minorul între 14 și 16 ani care răspunde penal poate fi

reținut la dispoziția procurorului sau organului de cercetare penală cu
încunoștiințarea și încuviințarea procurorului pentru o durată ce nu poate depăși
10 ore, dacă există date certe că minorul a comis o infracțiune pedepsită de lege
cu detențiunea pe viață sau închisoare de 10 ani sau mai mare. Reținerea poate fi
prelungită dacă se impune prin ordonanță motivată de procuror pentru o durată de
cel mult 10 ore.

2.2 Obligarea de a nu părăsi localitatea

Obligarea de a nu părăsi localitatea este o măsură restrictivă de libertate.

Legiutorul a introdus o asemenea măsură de prevenție pentru a acoperi situațiile
în care privațiunea de libertate nu se impune, dar făptuitorul nu poate fi lăsat într-
o deplină libertate fără restricții și fără garanția nesustragerii lui de la urmărire
penală.

Potrivit art.145 C.p.p. obligarea de a nu părăsi localitatea constă în

îndatorirea supusă invinuitului sau inculpatului de a nu părăsi localitatea în care
locuiește fără încuviințarea organului judiciar care a dispus aceasta. Restricțiunea
este susceptibilă de atenuări prin acordarea unor încuviințări de deplasare.

În cursul urmăririi penale măsura se ia de către procuror prin ordonanță

dacă există probe sau indicii temeinice că făptuitorul a săvârșit o faptă penală
indiferent dacă pedeapsa prevazută de lege este închisoare sau închisoare
alternativ cu amendă. Măsura luată are o durată de până la 30 de zile, dar poate fi
prelungită de instanță, fiecare prelungire neputând să depășească 30 zile. Durata
maximă a măsurii nu poate depăși termenele prevăzute de art.145 alin.2 C.p.p.

În cursul judecății măsura se dispune de instanța prin încheiere.

Instanța nu este obligată să determine cu anticipație durata măsurii, însă poate fixa
prin încheiere o limitare a ei în timp.

2.3 Obligarea de a nu părăsi țara

Obligarea de a nu părăsi țara este o măsura de prevenție mai noua fiind

introdusă între măsurile preventive, restrictive de libertate prevăzute de Codul de
procedură penală prin Legea nr.281/2003.

Măsura constă în îndatorirea impusă invinuitului sau inculpatului de

procuror în cursul urmăririi penale sau de instanța în cursul judecății de a nu părăsi
țara fără încuviințarea organului judiciar care a luat-o (art.145).
 Condițiile și procedura luării măsurii obligării de a nu părăsi țara sunt
identice cu cele privind măsura obligării de a nu părăsi localitatea.

Copia ordonanței procurorului sau după caz a încheierii instanței rămase

definitivă se comunică invinuitului sau inculpatului, secției de poliție în a cărei
rază teritorială locuiește acesta, autorității competente în privința eliberării
pașaportului și organelor de frontieră. Organul în drept refuză eliberarea
pașaportului sau după caz ridică provizoriu pașaportul.

Dacă invinuitul sau inculpatul nu respectă îndatorirea impusă prin

obligarea de a nu părăsi localitatea sau obligarea de a nu părăsi țara, fără
incuviințarea cuvenită, organul care a luat măsura o poate înlocui cu o măsura
privativă de libertate, dacă sunt intrunite condițiile legale.

2.4 Arestarea invinuitului

Necesitățile procesului pot impune că după epuizarea celor 24 de ore

afectate reținerii, invinuitul să fie privat în continuare de libertate. Întrucât
reținerea nu poate fi prelungită legea a instituit măsura preventivă a arestării
invinuitului.

Arestarea invinuitului este o măsura preventivă, privativă de libertate și

se poate dispune pentru un interval ce nu poate depăși 10 zile. Arestarea
invinuitului nu poate fi prelungită. În continuare poate fi luată măsura arestării
inculpatului.

Pentru luarea măsurii arestării invinuitului se cer următoarele condiții:să

existe probe sau indicii temeinice că invinuitul a comis o infracțiune; să existe
probe din care să rezulte vreuna din situațiile prevăzute de art.148 constituind în
mod corespunzator și cazuri de reținere; privarea de libertate să fie necesară
interesului urmăririi penale.

Arestarea invinuitului se dispune în faza de urmărire penală de președintele

instanței căreia i-ar reveni competența să judece cauza în fond sau al instanței
corespunzatoare în a cărei circumscripție se află locul de detenție sau de
judecătorul delegat de președintele instanței. Instanța dispune asupra luării
măsurii prin încheiere.

Judecătorul competent dispune asupra arestării invinuitului în camera de

consiliu la sesizarea procurorului. Invinuitul trebuie ascultat de procuror înainte
de sesizarea instanței și de judecător în cursul procedurii de arestare, în prezența
avocatului.

Arestarea invinuitului de către instanța în cursul judecății intervine numai

în cauzele exprese, arătate în partea specială a Codului de procedură penală. O
astfel de situație este reglementată de art.229 C.p.p. Măsura se dispune prin
încheiere. Mandatul de arestare se emite de președintele completului de judecată.

Daca in cauza urmeaza a fi arestati mai multi invinuiti dispozitia se ia

printr-un act unic (incheiere) insa mandatele de arestare se vor emite individual,
pentru fiecare invinuit in parte. Cu privire la executarea mandatului de arestare a
invinuitului a se vedea in continuare procedura executarii mandatului de executare
a inculpatului.

2.5 Arestarea inculpatului

Comentariile de la arestarea invinuitului sunt valabile și în cazul arestării

inculpatului. Aspectele care caracterizează procedura arestării inculpatului sunt
următoarele: măsura poate fi luată după ce impotriva invinuitului a fost pusă în
mișcare acțiunea penală. Dacă față de persoana împotriva căreia se efectuează
urmărirea penală este pusă în mișcare acțiunea penală aceasta dobândește calitatea
de inculpat; arestarea inculpatului poate dura cel mult 30 de zile existând
posibilitatea prelungirii acestui termen.

Termenul de arestare curge din momentul emiterii mandatului de arestare

dacă inculpatul a fost audiat în cursul procedurii sau de la prezentarea inculpatului
în fața judecătorului care a emis mandatul de arestare, dacă măsura a fost luată
fără ascultarea inculpatului.

Mandatul de arestare se pune în executare de regulă prin organele de poliție.

Procedura de punere în executare este diferită după cum a avut sau nu loc
ascultarea inculpatului înaintea emiterii mandatului.

În caz de ascultare prealabilă a inculpatului, situație care constituie regula,

judecătorul care a emis mandatul înmanează un exemplar celui arestat, iar un alt
exemplar se remite organului de poliție pentru a fi depus la locul de deținere odată
cu arestatul.

Împotriva încheierii instanței prin care se dispune în cursul urmăririi penale

arestarea invinuitului sau inculpatului precum și impotriva încheierii prin care se
respinge propunerea de arestare preventiva invinuitul, inculpatul sau procurorul,
după caz, pot recurs în termen de 24 ore. Recursul se soluționează în termen de
48 ore în cazul arestării invinuitului, respectiv 3 zile în cazul arestării inculpatului.

Înlocuirea sau revocarea măsurilor preventive. Art.139 C.p.p. prevede că

dacă s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea măsurii,
aceasta se înlocuiește cu altă măsură (alin.1), iar când nu mai există vreun temei
care justifică menținerea ei trebuie revocată din oficiu sau la cerere (alin.2).

Întrucât luarea unei măsuri preventive, când sunt îndeplinite condițiile

legale, este apreciată totdeauna de organul judiciar, în principiu, și înlocuirea unei
măsuri preventive cu altă măsura este facultativă și se dispune cănd organul
judiciar socotește că aceasta se impune.

În privința revocării, în lumina art.23 alin.9 din Constituție, textul art.139

alin.2 trebuie interpretat mult mai categoric în sensul că eliberarea celui reținut
sau arestat este obligatorie.

Încetarea de drept a măsurilor preventive. Art.140 C.p.p. înscrie

următoarele cazuri în care măsura preventivă încetează de drept: a expirat
termenul prevăzut de lege sau stabilit de organul judiciar pentru măsura luată; a
survenit scoaterea de sub urmărire penală sau încetarea urmăririi penale, respectiv
achitarea sau încetarea procesului penal; durata arestării preventive a atins înainte
de pronunțarea unei hotărâri de condamnare în prima instanță, jumatate din
maximul pedepsei prevăzute de lege pentru infracțiunea săvârșită fără a se putea
depăși în cursul urmăririi penale un termen rezonabil și nu mai mult de 180 zile,
precum și în alte cazuri prevăzute de lege.

Când reținerea sau arestarea încetează de drept, organul judiciar are

obligația să dispună punerea în libertate a celui în cauză comunicând aceasta și
locului de deținere.

Art.140 C.p.p. prevede ca încheierea prin care instanța dispune în cursul

urmăririi penale asupra înlocuirii, revocării ori încetarii arestării preventive poate
fi atacată de procuror, invinuit sau inculpat la instanța superioară în termen de 24
de ore. Dosarul se soluționează în cel mult 48 ore.

Legea prevede o cale de atac și împotriva încheierii primei instanțe sau

instanței de apel din care se dispune înlocuirea, revocarea, încetarea de drept a
unei măsuri preventive . Aceste încheieri pronunțate de instanța în cursul judecății
pot fi atacate separat prin recurs de procuror sau de inculpat în termen de 24 de
ore. Recursul se judecă în 3 zile.
 3. Măsurile asiguratorii

Măsurile asiguratorii, ca măsuri procesuale, au caracter real și se

iau în vederea acoperirii despăgubirilor civile și a executării pedepsei
amenzii, având ca efect indisponibilizarea bunurilor mobile și imobile care
aparțin invinuitului sau inculpatului sau părții responsabile civilmente.Prin
efectul produs, măsurile asiguratorii garantează executarea obligațiilor de ordin
patrimonial ce decurg din rezolvarea acțiunii penale (executarea amenzii penale)
și a acțiunii civile din cadrul procesului penal.

Bunurile asupra cărora sunt instituite măsuri asiguratorii

sunt indisponibilizate, adică cel care le are în proprietate pierde dreptul de a le
înstrăina sau greva cu sarcini ori chiar dreptul de folosință în unele cazuri (în
situațiile în care bunurile sechestrate trebuie ridicate în mod obligatoriu).

Măsurile asiguratorii se dispun dacă sunt

îndeplinite cumulativ condițiile: a) să existe o pagubă materială; b) paguba să fie
produsă prin infracțiune; c) să existe un proces penal cu privire la
infracțiune; d) să existe constituire de parte civilă (excepție face cazul exercitării
acțiunii civile din oficiu în condițiile art. 17).

Din punct de vedere al obiectului lor, măsurile asiguratorii se pot lua

asupra: bunurilor aparținând invinuitului sau inculpatului ori ale persoanei
responsabile civilmente, până la concurența valorii probabile a pagubei, în cazul
în care se urmărește asigurarea reparării pagubei. Dacă valoarea bunurilor
inculpatului asupra cărora s-au luat măsuri asiguratorii depășeste valoarea
pagubei, nu există temei pentru a se lua măsuri asiguratorii și asupra bunurilor
părții responsabile civilmente; bunurilor aparținând numai invinuitului sau
inculpatului, în cazul în care se urmărește garantarea executării pedepsei amenzii.

Potrivit art. 163 alin. (4), nu se pot lua măsuri asiguratorii asupra
următoarelor categorii de bunuri: a) bunuri care aparțin unei unități dintre cele la
care se referă art. 145 C.pen.; b) bunurile exceptate de lege, arătate în dispozițiile
art. 406-409 C.proc.civ.Luarea măsurilor asiguratorii în vederea reparării
pagubei se face la cererea părții civile sau din oficiu. De regulă, aplicarea
măsurii este facultativă, legea lăsând instituirea ei la aprecierea organului
competent.Luarea măsurilor asiguratorii este obligatorie în cazul în care cel
vătămat este o persoană lipsită de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de
exercițiu restransă.
 Organele competente să dispună măsurile asiguratorii sunt: procurorul, în
faza de urmărire penală, prin ordonanță; instanța de judecată, în faza judecății,
prin încheiere.

Din moment ce legea nu prevede expres, măsurile asiguratorii pot fi

dispuse de instanța de judecată și prin sentință sau decizie (hotărârea prin care se
dispune restituirea cauzei la procuror în vederea refacerii urmăririi penale).

Măsurile asiguratorii pot fi aduse la îndeplinire de un cerc mai larg de

organe decât cele care pot dispune luarea acestor măsuri. Astfel, acestea pot fi
aduse la îndeplinire de către: a) procurorul care a luat măsura [art. 164 alin.
(1)]; b) executorul judecătoresc, când măsura a fost luată de instanța de judecată
[art. 164 alin. (2)]; c) organe proprii de executare ale unității păgubite, în cazul
în care aceasta este una din cele la care se refera art. 145 C.pen. și măsura
asiguratorie a fost dispusă de procuror sau de instanța de judecată [art. 164 alin.
(3)]; d) secretarul parchetului, în cazul în care procurorul care efectuează
urmărirea penală a dispus expres aceasta [art. 164 alin. (4)].

Măsurile asiguratorii se realizează prin aplicarea pe bunurile indispo-

nibilizate a unui sechestru penal, care poate avea următoarele
forme: a) sechestrul penal propriu-zis, aplicabil bunurilor mobile; b) inscripția
ipotecară, aplicabilă bunurilor imobile; c) poprirea pentru sumele de bani.
Inscriptia ipotecara si poprirea sunt forme speciale ale sechestrului.

Sechestrul penal propriu-zis

Sechestrul penal propriu-zis reprezintă măsura asiguratorie cu cea
mai frecventă aplicare în practică și consta în indisponibilizarea anumitor
bunuri mobile aparținând invinuitului sau inculpatului ori părții
responsabile civilmente, în vederea reparării pagubei produse prin infracțiune,
precum și pentru garantarea executării pedepsei amenzii. Organul care
procedează la aplicarea sechestrului este obligat să identifice și să evalueze
bunurile sechestrate, putând recurge, în caz de necesitate, și la
experți. Operațiile necesare instituirii sechestrului sunt: a) identificarea, care
constă în individualizarea și enumerarea bunurilor sechestrate; b) evaluarea, care
presupune stabilirea valorii bunurilor pe baza de acte sau prin folosirea
experților; c) declararea ca sechestrate, în total sau în parte, a bunurilor care
formează obiectul măsurii asiguratorii.

În funcție de cum apreciază organul competent pericolul înstrăinării:

bunurile sechestrate, sigilate sau nesigilate, rămân în posesia celui împotriva
căruia s-a luat măsura, acesta având obligația de a nu le înstrăina sau
greva; bunurile sechestrate se ridică și se încredințează spre păstrare altor
persoane sau unități de profil.

Este posibil ca, datorită pericolului sporit de înstrăinare, ridicarea bunurilor

sechestrate să devină obligatorie, ea nemaifiind lăsată la aprecierea organului
competent. Astfel: bunurile perisabile se predau unităților comerciale cu capital
majoritar de stat, potrivit profilului activității, care au obligația de a le primi și
valorifica de îndată [art. 165 alin. (2) si alin. (3)]; metalele sau pietrele prețioase
ori obiectele confecționate cu acestea, precum și mijloacele de plată străine se
predau, în termen de 48 de ore de la ridicare, la cea mai apropiată instituție
bancară competentă; dacă obiectele sunt strict necesare urmăririi penale,
depunerea se face ulterior, dar nu mai târziu de 48 de ore de la rezolvarea cauzei
de către procuror, după terminarea urmăririi penale; titlurile de valoare interne,
obiectele de artă sau de muzeu și colecțiile de valoare se predau spre păstrare, în
termen de 48 de ore de la ridicare, instituțiilor de specialitate; dacă acestea sunt
strict necesare urmăririi penale, predarea se face ulterior, dar nu mai târziu de 48
de ore de la rezolvarea cauzei de către procuror, după terminarea urmăririi penale;
sumele de bani, precum și cele rezultate din valorificarea bunurilor perisabile se
consemnează, după caz, pe numele invinuitului, inculpatului sau părții
responsabile civilmente, la dispoziția organului care a dispus instituirea
sechestrului, căruia i se preda recipisa de consemnare a sumei, în termen de cel
mult 3 zile de la ridicarea banilor ori de la valorificarea bunurilor.

Potrivit art. 165 alin. (7), obiectele sechestrate se păstreaza de cei care le-au
primit până la ridicarea sechestrului.

Organul care aplică sechestrul încheie un proces-verbal care va cuprinde, în

afara de mențiunile prevăzute la art. 91, și următoarele
elemente:a)indicarea activităților efectuate de organul competent;b)descrie
rea amănunțită a bunurilor sechestrate cu indicarea valorii lor.c) indicarea
bunurilor gasite la persoana careia i s-a aplicat sechestrul si care
sunt exceptate de lege de la urmărire; d) consemnarea obiecțiilor părților sau
ale altor persoane interesate [art. 166 alin. (1)].

Un exemplar de pe procesul-verbal se lasă persoanei căreia i s-a aplicat

sechestrul, iar în lipsa, celor cu care locuiește, administratorului, portarului ori
celui care, în mod obișnuit, îl înlocuiește sau unui vecin. În cazul în care parte
din bunuri ori totalitatea lor au fost predate unui custode, se lasă acestuia o copie
de pe procesul-verbal. Un exemplar se înaintează și organului care a dispus luarea
măsurii asiguratorii, în termen de 24 de ore de la încheierea procesului-
verbal [art. 166 alin. (2)].

Inscripția ipotecară
 Inscripția ipotecară este o formă specială a sechestrului, aplicabilă în cazul
bunurilor imobile.

Ca și celelalte măsuri asiguratorii cu caracter real, inscripția ipotecară are ca

efect indisponibilizarea bunului imobil în vederea garantării reparării pagubei
produse prin infracțiune sau executării pedepsei amenzii.

Organul judiciar care a dispus instituirea sechestrului cere organului

competent luarea inscripției ipotecare asupra bunurilor sechestrate, anexând
copii de pe actul prin care s-a dispus sechestrul și un exemplar al pro-cesului-
verbal de sechestru.

Poprirea
Poprirea reprezintă o măsură asiguratorie și, în același timp, o procedură
folosită pentru urmărirea sumelor de bani.

Potrivit art. 167, sumele de bani datorate cu orice titlu

invinuitului, inculpatului sau părții responsabile civilmente de către o a treia
persoană ori de către cel păgubit, sunt poprite în mâinile acestora și în limitele
prevăzute de lege, de la data primirii actului prin care se înființează sechestrul.
Astfel, elementul specific al popririi, ca masură asiguratorie, îl reprezintă caracterul
triunghiular al acestei operațiuni procesuale, care implică participarea
următorilor subiecți: a) creditorul popritor – persoană fizică sau juridică
prejudiciată prin săvârșirea unei infracțiuni; b) debitorul poprit – invinuitul,
inculpatul sau partea responsabile civilmente; c) terțul poprit – persoana fizică
sau juridică ce datorează debitorului poprit o sumă de bani.

Procedura popririi cuprinde două momente: primul moment îl

constituie înființarea popririi prin ordinul dat terțului, debitor al invinuitului,
inculpatului sau părții responsabile civilmente, să nu plătească suma datorată și să
o țină la dispoziția organului judiciar care a înființat poprirea; al doilea moment
îl constituie plata sumei, care va fi consemnată de debitor, după caz, la
dispoziția organului care a dispus poprirea sau a organului de executare, în termen de
5 zile de la scadență, recipisele urmând a fi predate aceluiași organ, în 24 de ore de
la consemnare.

Contestarea măsurilor asiguratorii

Atât invinuitul sau inculpatul ori partea responsabilă civilmente, cât și orice
altă persoană interesată, pot formula plângere sau contestație împotriva
măsurilor asiguratorii luate pe parcursul procesului penal, precum și a modului
de aducere la îndeplinire a acestora.Contestația poate privi atât actul
procesual prin care s-a dispus măsura asiguratorie (ordonanța procurorului sau
încheierea instanței de judecată), cât și actul procedural prin care se aduce la
îndeplinire actul procesual (procesul-verbal de instituire a
sechestrului).Contestația se poate adresa: a) procurorului care a dispus măsura,
soluționarea ei făcându-se în raport cu dispozițiile art. 275-278; b) instanței de
judecată, încheierea prin care se soluționează putând fi atacată cu recurs, care nu
suspendă executarea; c) după soluționarea definitivă a cauzei, instanțelor
civile (art. 399-405 C.proc.civ.).

Restituirea lucrurilor
Restituirea lucrurilor este măsura procesuală ce se ia în scopul reparării în
natura a pagubei pricinuite prin infracțiune și asigurării lucrurilor împotriva
riscului înstrăinări viitoare de către invinuit sau inculpat. Persoana în favoarea
căreia s-a dispus măsura restituirii lucrurilor are obligația de a le păstra până la
rămânerea definitivă a hotărârii.Organul competent să dispună restituirea bunurilor
este: procurorul în faza de urmărire penală, printr-o rezoluție; instanța de judecată,
printr-o încheiere.Condițiile cumulative cerute a fi îndeplinite pentru a se
dispune restituirea lucrurilor: a) lucrurile sunt proprietatea persoanei vătămate ori
au fost luate pe nedrept din posesia sau detenția sa; b) lucrurile au fost ridicate de
la invinuit sau inculpat sau de la cel care le-a primit de la aceștia pentru a le
păstra; c) restituirea lucrurilor nu stingherește aflarea adevarului și
justa soluționare a cauzei.Orice altă persoană care pretinde un drept asupra
bunurilor ridicate poate cere, pe calea unei contestații, stabilirea acestui drept și
restituirea lucrurilor.
Restabilirea situatiei anterioare
Ca și restituirea lucrurilor, restabilirea situației anterioare reprezintă o modalitate
de reparare în natură a pagubelor provocate prin infracțiune.

Restabilirea situației anterioare are caracter provizoriu, producând efecte

definitive și depline în momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătorești.

Organul competent să dispună restabilirea situației anterioare

este: procurorul, în faza de urmărire penală, printr-o rezoluție; instanța de
judecată, printr-o încheiere.

Condițiile cumulative necesare pentru a se dispune restabilirea situației

anterioare sunt: a) schimbarea situației să fi rezultat în mod vădit din comiterea
infracțiunii; b) restabilirea să fie posibilă (în caz de bigamie, instanța va restabili
situația anterioară prin anularea căsătoriei ulterioare).

Măsura procesuală a restabilirii situației anterioare trebuie luată de organele

judiciare în timp util, rapiditatea cu care consecințele unei infracțiuni sunt
îndepărtate fiind esențială pentru atingerea scopului acestei măsuri