Procedura specială a dării în urmărire

Aspecte generale privind darea în urmărire

După comiterea unei infracțiuni, orice infractor încearcă prin toate

mijloacele posibile să scape de răspunderea penală. Mulți infractori, după
săvărșirea infracțiunii, după ce au fost judecați sau în timpul executării, se sustrag
de la executarea pedepsei stabilită de instanța de judecată prin părăsirea ori a
domiciliului ori a reședinței.
De asemenea, exista și situații când un infractor evadează din penitenciarul
unde trebuia să-și execute pedeapsa sau un minor față de care s-a stabilit măsura
educativă a internării într-un centru de reeducare a fugit a fugit din respectivul
centru.
Pentru rezolvarea acestor situații deosebit de complexe si pentru eficiența
legii penale, astfel încât fenomenul infractional să fie diminuat, a fost instituită
procedura specială a dării în urmărire.
Trebuie menționat că procedura specială a dării în urmărire a cunoscut o
reglementare prin adoptarea O.U.G. 60/2006 fiind în acest context introduse un
număr de 7 articole noi în cadrul Titlului IV, Capitolul II al Codului de procedură
penală din 1968 – art. 4931- 4937 -. Finalitatea procedurii penale speciale fiind
identică cu cea reglementată de noul Cod de procedură penală, singurele modificări
introduse de noua reglementare nefiind unele de esență, ci vizând doar cazurile de
dare în urmărire penală și activitățile ce pot fi efectuate în procedura urmării.
 Darea în urmărire se solicită și se dispune pentru identificarea, căutarea,
localizarea și prinderea unei persoane în scopul aducerii acesteia în fața organelor
judiciare ori punerii în executare a anumitor hotărâri judecătorești.1
Această procedură specială, în funcție de împrejurările care impun darea în
urmărire a persoanei, se poate desfășura pe tot parcursul procesului penal, în toate
cele trei faze, dar și ulterior finalizării procesului penal.2

Obiectul procedurii

Așa cum rezultă din redactarea art. 521 NCPP procedura dării în
urmărire are ca și obiect identificarea, căutarea și prinderea unei persoane în scopul
prezentării acesteia organelor judiciare ori în scopul aducerii la îndeplinire a
măsurilor de executare stabilite prin hotărâri judecătorești.
Identificarea presupune nu numai acele situații în care persoana urmărită
folosește o falsă identitate, ci și situații în care se urmărește identificarea
corespondenței purtată între aceasta și o altă persoană, astfel încât să se evite darea
în urmărire a altei persoane decât cea menționată în hotărârea ce urmează a fi pusă
în executare. În acest din urmă context, hotărârile ce stau la baza inițierii procedurii
dării în urmărire trebuie sa conțină toate datele ce sunt necesare identificării exacte
a persoanei, inclusiv codul numeric personal.
Localizarea vizează stabilirea țării și a localității în care se află persoana
dată în urmărire, iar după identificarea și localizarea acesteia, se procedează și la
prinderea ei în vederea executării hotărârii instanței.

1
Art. 521 Noul Cod de procedură penală
2
Ion Neagu, Mircea Damaschin – Tratat de procedură penală. Partea specială – Ed. Universul Juridic, 2015
 În fine, ca și condiție procedurală, numai o hotărâre judecătorească
definitivă poate sta la baza declanșării procedurii dării în urmărire. 3

Cazurile dării în urmărire

Cazurile în care se poate solicita și dispune darea în urmărire a unei persoane

sunt următoarele:

a) nu s-a putut exercita un mandat de arestare preventivă, un mandat de

executare a unei pedepse privative de libertate, o măsură educativă
privativă de libertate, măsura internării medicale sau măsura expulzării,
întrucât persoana față de care s-a luat una dintre aceste măsuri nu a fost
găsită;
b) persoana a evadat din starea legală de reținere sau deținere ori a fugit
dintr-un centru educativ, centru de detenție sau din unitatea în care
executa măsura internării medicale;
c) în vederea depistării unei persoane urmărite internaționale că se află în
România. 4

Primul caz are în vedere ipoteza în care măsurile enumerate la litera a) nu

pot fi duse la îndeplinire de organele de poliție, în concret că persoana față de care
aceste măsuri au fost dispuse nu poate fi găsită. Atât în situația imposibilității
ducerii la îndeplinire a mandatului de arestare, cât și în situația mandatului de
executare a pedepsei închisorii ori a detențiunii pe viață, organele de poliție
întocmesc proces verbal prin care constată această împrejurare și înștiințează în
3
Nicolae Volonciu, Andreea Simona Uzlău – Noul Cod de procedură penală comentat – Ed. Hamangiu, 2014, pag.
1266
4
Art. 521, alin. (2), NCPP
acest sens judecătorul de drepturi și libertăți ori instanța care a emis mandatul de
executare, după caz.
Dispozițiile referitoare la punerea în executare a măsurii internării într-un
centru educativ, precum și cele referitoare la punerea în executare a măsurii
internării într-un centru de detenție sunt asemănătoare.
Cât privește măsura de siguranță a internării medicale, în ipoteza în care
persoana față de care s-a dispus măsura nu poate fi găsită, autoritatea de sănătate
publică este cea care sesizează organele de poliție, iar o copie a sesizării se trimite
la instanța de executare.
Referitor la măsura expulzării trebuie remarcat faptul că odată cu intrarea în
vigoare a noului Cod penal nu s-a mai reglementat această măsură ca fiind una de
siguranță, ci doar interzicerea străinului de a se afla pe teritoriul României ca și
pedeapsa complementară, astfel încât sintagma folosită de legiuitor apare ca fiind o
necorelare a normelor din partea specială a NCPP cu cele ale NCP.

Al doilea caz vizează situația evadării din starea de reținere sau deținere ori
persoana a fugit dintr-un centru educativ, centru de detenție sau din unitatea în care
executa măsura internării medicale.
Față de prima teză a celui de-al doilea caz se impune următoarea precizare,
anume că noțiunea evadării trebuie raportată la prevederile art. 285 alin. (1) – (3)
NCP. Astfel se consideră a fi evadare nu numai fuga din unitatea de reținere ori
deținere, ci și neprezentarea nejustificată a persoanei condamnate la locul de
deținere, la expirarea perioadei în care s-a aflat legal în stare de libertate, ori
părăsirea, fără autorizare, de către persoana condamnată, a locului de muncă aflat
în exteriorul locului de deținere.5

5
Nicolae Volonciu, Andreea Simona Uzlău, op. cit. pag. 1267
 Al treilea caz se referă la situația în care darea în urmărire se efectuează în
vederea depistării unei persoane urmărite internațional despre care există date că se
află în România fără a prezenta vreun fel de relevanță că această persoană deține
cetățenie română, străină sau este apatrid.
Textul se referă la persoane urmărite de autorități străine în baza unor
hotărâri sau a altor acte emise de acestea și pentru care s-a dispus darea în urmărire
internațională prin Biroul Interpol sau prin alte structuri cu competențe în domeniu;
în acest caz, ordinul de urmărire se emite de organul judiciar competent potrivit
legii speciale.

Urmărirea

În toate situațiile prezentate anterior, se emite ordinul de dare în urmărire de

către autoritatea competentă, respectiv Inspectoratul General al Poliției Române, și
se pune în executare de îndată de către structurile competente ale Ministerului
Afacerilor Interne, care vor desfășura, la nivel național, activități de identificare,
căutare, localizare și prindere a persoanei urmărite. Textul se referă la urmărirea
generală a persoanei pe teritoriul statului român.
Ordinul de dare in urmărire se comunică în cel mai scurt timp următoarelor
autorități ale statului:

a) organelor competente să elibereze pașaportul(acestea au obligația să

refuze eliberarea pașaportului sau, după caz, să ridice provizoriu
pașaportul pe durata măsurii);
b) organelor de frontieră pentru darea în consemn la punctele de trecere a
frontierei de stat;
 c) celui în fața căruia urmează să fie adusă persoana urmărită în
momentul prinderii (organ de poliție, administrația locului de deținere,
administrația centrului educativ sau de detenție, etc);
d) organului judiciar competent care supraveghează activitatea de
urmărire a persoanei date în urmărire.

Activități ce pot fi efectuate în procedura urmăririi

În vederea identificării, căutării, localizării și prinderii persoanelor date în

urmărire, pot fi efectuate, în condițiile prevăzute de lege: supravegherea tehnică;
reținerea, predarea și percheziționarea corespondenței și a obiectelor; percheziția;
ridicarea de obiecte sau înscrisuri.
Activitățile prevăzute la art. 523 alin. (1) lit. a)-c) NCPP, respectiv
supravegherea tehnică, reținerea, predarea și percheziționarea corespondenței și a
obiectelor și percheziția, pot fi efectuate numai în baza mandatului emis de
judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța competentă să judece cauza în
primă instanță sau de la instanța de executare ori de la judecătorul de drepturi și
libertăți de la instanța competentă potrivit legii speciale în cazul prevăzut la art.
521 alin. (2) lit. c) NCPP, iar activitatea prevăzută la alin. (1) lit. d), respectiv
ridicarea de obiecte sau înscrisuri, poate fi efectuată numai cu autorizarea
procurorului care supraveghează activitatea organelor de poliție care efectuează
urmărirea persoanei date în urmărire.

Revocarea urmăririi
 Revocarea procedurii urmăririi unei persoane se va dispune în următoarele
doua ipoteze:

a) persoana urmărită a fost prinsă;

b) au dispărut temeiurile care au justificat darea în urmărire.
Revocarea se dispune prin ordin de Inspectoratul General al Poliției
Române, care se transmite în copie, de îndată:
a) parchetului competent care supraveghează activitatea de urmărire a
persoanei date în urmărire;
b) organelor competente să elibereze pașaportul și organelor Poliției de
Frontieră.

Procurorul care supraveghează activitatea de urmărire a persoanei date în

urmărire dispune de îndată încetarea activităților de supraveghere luate conform
art. 524, informând despre aceasta judecătorul de drepturi și libertăți.6

Bibliografie

1. Noul Cod Penal

2. Noul Cod de procedură penală

6
Ion Neagu, Mircea Damaschin, op. cit. pg. 538
3. Nicolae Volonciu, Andreea Simona Uzlău - Noul Cod de
procedură penală comentat – Ed. Hamangiu, 2014
4. Ion Neagu, Mircea Damaschin – Tratat de procedură penală.
Partea specială – Ed. Universul Juridic, 2015