Ascultarea inculpaţilor minori în faţa instanţei de judecată constituie o activitate

relativ diferită de ascultare a inculpaţilor în general, un caz particular de ascultare, care

justifică acordarea unei atenţii speciale, o pregătire în amănunt a acestei ascultări, cu
alegerea unei tactici de ascultare bazate pe o bună pregătire juridică şi pe ample
cunoştinţe de psihologie judiciară a celui ce va realiza ascultarea.
Ascultarea inculpatului minor este o activitate complexă , care presupune, printre
altele, un contact direct, nemijlocit, în cadrul unui raport juridic procesual penal, între
minor, apărătorul acestuia, părinţii minorului ca părţi responsabile civilmente, procuror,
părţi vătămate sau civile, reprezentantul autorităţii tutelare şi instanţa de judecată.
În cadrul categoriei de „minori” sistemul nostru juridic face o diferenţiere în ce
priveşte răspunderea lor penală: astfel, până la vârsta de 14 ani nu răspund penal, chiar
dacă ei săvârşesc o faptă prevăzută de legea penală; minorii care au vârsta între 14 şi 16
ani răspund penal numai dacă se stabileşte că au săvârşit fapta cu discernământ( aceasta
se stabileşte prin expertiza medico-legală psihiatrică – art. 99 C. Pen. ); minorii care au
vârsta cuprinsă între 16 şi 18 ani răspund penal intrucât se presupune că au
discernământul faptelor lor.
Studiul conduitei delincvente a minorilor a dus la evidenţierea unui „profil
psihologic” al acestuia diferit de cel al unui infractor major, caracterizat prin
următoarele:
 Înclinaţia către agresivitate, fie latentă, fie manifestă, ce se bazează pe un fond de
ostilitate, de negare a valorilor socialmente acceptate;
 Instabilitate emoţională, generată de carenţe educaţionale şi în ultimă instanţă, de
fragilitatea eului;
 Inadaptare socială, provenită din exacerbarea sentimentului de insecuritate, pe
care minorul caută sa-l suprime, spre exemplu prin schimbarea frecventă a
domiciliului, vagabondaj ori prin evitarea formelor organizate de viaţă şi
activitate;
 Duplicitatea conduitei, manifestată în discordanţa dintre două planuri: unul
interior, ascuns, în care se gândeşte şi se pregăteşte infracţiunea şi celălalt,
exterior, de relaţie cu societatea, în care işi trădează de cele mai multe ori
infracţiunea;
 Dezechilibru existenţial exprimat prin manifestări ale unor vicii, perversiuni etc.
Mai trebuie ştiut că şi la delincvenţii minori procesul formării declaraţiilor
parcurge aceleaşi momente principale ca şi la persoanele majore ( perceperea,
memorarea şi reproducerea), însă la minori mai intervin şi alţi factori ca:
emoţionalitatea ridicată, subiectivitatea, fantezia, sugestibilitatea, strânsa legătură în
psihicul minorului între ficţiune şi realitate, etc.
Formarea psihică a unui minor este puternic influenţată de evenimentele trăite în
familie, de modelul pozitiv sau negativ al părinţilor, fraţilor, rudelor, a prietenilor din
anturaj, a colegilor de muncă, de parcurgerea sau nu a procesului educaţional şcolar.
Pe parcursul creşterii lor, minorii parcurg stadii şi perioade care au caracteristici
diferite până la deplina maturitate fizică, morală, emoţională şi de dobândire a
deprinderilor raţionale.
Caracteristicile psihice specifice personalităţii minorului delincvent trebuie bine
cunoscute pentru buna organizare şi desfăşurare a activităţii de ascultare a acelor minori
care, încălcând legea penală, vor ajunge în faţa instanţei.
 Cauzele care determină apariţia unui comportament infracţional în rândul
minorilor pot avea natură internă, individuală, ori o natură externă, socială.
Dintre cauzele de natură internă pot fi amintite afecţiunile neuro-psihice,
particularităţi ale personalităţii în formare generate de influenţa mediului familial,
sentimentele de frustrare; cauzele externe pot consta în influenţa colectivelor în care
minorul se dezvoltă ( şcoală, grup de prieteni, etc.) care stabilesc anumite relaţii sociale,
economice, culturale, educaţionale şi afective. Din întălnirea şi influenţa, mai mare sau
mai mică, a unora dintre aceşti factori va rezulta conduita delincventă a minorului.
Cunoaşterea aspectelor psihologice privitoare la vărsta inculpatului minor în
general trebuie completată cu un studiu asupra minorului ce urmează a fi ascultat din
care cel care va efectua audierea trebuie să tragă concluzii juste, clare, privitoare la
tactica ce trebuie folosită. Persoana minorului poate fi cel mai bine cunoscută din
cuprinsul anchetei sociale care se efectuează în mod obligatoriu în faza de urmărire
penală, însă şi din alte probe administrate în cauză ( declaraţii, procese-verbale de
confruntare, note de relaţii, etc.).
Pregătirea ascultării minorului urmează aceleaşi coordonate ca şi ascultarea unui
infractor major, însă cu un mai mare accent pe studiul comportamentului corespunzător
vârstei acestuia.
În vederea ascultării, în timpul studierii probelor administrate în faza de urmarire
penală şi a aspectelor de personalitate ale minorului, trebuie să se încerce şi stabilirea
motivelor care ar putea determina un anumit comportament al acestuia când va fi
ascultat şi să prevadă, pe cât posibil, atitudinea minorului în faţa instanţei.
Potrivit art. 484 C. Pr. Pen., în faţa instanţei, la ascultarea minorului, trebuie să
participe autoritatea tutelară şi părinţii minorului, iar dacă este cazul, tutorele, curatorul
sau persoana în îngrijirea căreia se află minorul, pe lângă acestea instanţa având
posibilitatea de a chema şi alte persoane a căror prezenţă o consideră necesară.
Această prezenţă a unor persoane ce se bucură de afecţiunea minorului ori cu
autoritate în faţa acestuia dau un plus de încredere, de siguranţă, dar şi de respect şi
obligaţia de a se destăinui şi de a spune adevărul.
Din păcate însă, în majoritatea cazurilor, instanţa nu are posibilitatea de a stabili
şi de a alege persoanele corespunzătoare care, prin prezenţa lor, să contribuie la reuşita
procesului de ascultare a minorului. Aceasta pentru că în faza de urmărire panală nu
există o preocupare pentru identificarea acestor „alte persoane”, citându-se doar părinţii,
eventual tutorele, curatorul ( în situaţiile când aceştia există ), dar nicăieri nu se face
vorbire despre vreo persoană de care minorul este legat afectiv şi care ar fi necesară
alături de el. Chiar în cauze în care minorul a comis faptele cu asentimentul părinţilor
sau aceştia au valorificat bunurile obţinute de minor prin comiterea infracţiunii, la
instanţă sunt citaţi aceşti părinţi, deşi minorul a fost crescut de bunici, este legat
sufleteşte de aceştia. Dupăprimul termen de judecată la care, de regulă, s-a realizat şi
audierea inculpatului minor, chiar dacă instanţa identifică persoane a căror prezenţă ar fi
fost necesară , totul devine tardiv întrucât momentul ascultării a trecut.
Mai trebuie relevat şi faptul că în faza de urmărire penală infractorul minor poate
fi ascultat fie la sediul organului de urmărire penală, fie la domiciliu, fie la locul de
muncă sau învătătură, în faza cercetării judecătoreşti ascultarea nu se poate realiza decât
în sala de dezbateri. Chiar dacă şedinţa de judecată nu este publică ( art. 485 alin. 2 C.
Pr. Pen.), cadrul solemn, noebişnuit pentru minor, va putea determina reţineri din partea
acestuia.
 Ascultarea propriu-zisă a inculpatului minor urmează şi ea fazele oricărei
ascultări: stabilirea identităţii civile şi a discuţiilor prealabile, relatarea liberă şi
adresarea de întrebări şi primire a răspunsurilor.
Chiar dacă din punct de vedere procedural nu este prevăzută o fază a discuţiilor
prealabile, în situaţia minorilor, se consideră că aceasta trebuie realizată ca cerinţă a
tacticii criminalistice. Apropierea psihică de minor, precum şi apropierea minorului de
instanţă se impune în interesul aflării adevarului. Această fază se va putea materializa
printr-o stabilire a identităţii civile a minorului în cadrul unor întrebări mai ample cu
privire la datele personale ( spre exemplu: când va fi întrebat asupra ocupaţiei şi va
răspunde că este elev, se va continua cu întrebări privind şcoala, materiile preferate,
prietenii de şcoală; când va fi întrebat de numele părinţilor se va putea continua discuţia
despre aceştia, ce ocupaţie au, unde lucreză, ce meserii au, etc.). Această prelungire a
discuţiilor despre el şi familia sa, despre preocupările sale, despre colegi, prieteni, va
putea crea cadrul necesar stabilirii unei viitoare comunicări deschise, de apropiere, de
încredere, bineînţeles şi prin folosirea unui ton adecvat, cu răbdare şi inţelegere.
O dată stabilit contactul psihologic, după prezentarea învinuirii se va putea trece
la etapa următoare în care minorul va relata liber cu privire la fapta reţinută în sarcina
sa.
Dacă cerinţa de a nu fi întrerupt este necesar a fi respectată pentru orice inculpat,
pentru inculpatul minor aceasta va fi respectată cu stricteţe. În acest fel, fără a-l aproba
sau dezaproba, dar ascultat cu atenţie, minorul se va elibera de emoţii şi, căpătând
încredere îşi va face ceclaraţia cât mai complet. În situaţia în care minorul se va
îndepărta de obiect se va putea interveni spre a-l readuce la o relatare concretă, însă cu
mult tact, fără schimbarea tonului, prin păstrarea aceleiaşi atitudini.
Este posibil ca unii inculpaţi minori, datorită mediului în care au trăit, influenţei
părinţilor, faptului că au fost pregătiţi anterior ce să declare, să afişeze o atitudine de
bravadă, obraznică, situaţie în care cei ce participă la ascultare s-ar putea să fie deranjaţi
de această atitudine. Judecătorului nu-i este permis să exprime vreo atitudine de
enervare ( care ar da satisfacţie minorului ), însă pe un ton ferm, dar fără duritate, va
trebui să-l aducă la ordine pe inculpat, explicându-i chiar că o asemenea atitudine nu-i
este favorabilă, iar apoi să-l invite să-şi continue relatarea cu privire la faptă, fără a face
consideraţii care nu şi-ar avea locul.
Pentru etapa întrebărilor şi răspunsurilor pregătirea anterioară a ascultării poate fi
hotărâtoare în obţinerea adevărului. Nu trebuie nici o clipă uitat că minorii sunt mult
mai influenţabili decât adulţii. Prin urmare, întrebările ce se vor adresa acestora trebuie
să nu conţină în nici un chip elemente de sugestibilitate, să fie clare, precise, prin
folosirea unor cuvinte pe înţelesul minorului. Alegerea întrebărilor ce se vor pune
minorului trebuie să se facă în funcţie de natura faptei şi condiţiile în care a fost
săvârşită, de caracteristicile de personalitate ale minorului studiate şi observate până în
acel moment, de poziţia pe care minorul o are în proces ( cu privire la fapta sau faptele
ce i se impută ). Este potrivit ca întrebările să fie ordonate în trei categorii, respectiv
întrebări referitoare la anumite activităţi care au avut loc înainte de comiterea
infracţiunii, întrebări care urmăresc precizarea procesului concret al comiterii
infracţiunii şi apoi întrebări referitoare la activităţile intreprinse de anumite persoane
după săvărşirea faptei. Dacă desfăsurarea audierii minorului impune, întrebările vor
putea fi ordonate în succesiunea necesară pentru ascultarea în condiţiile concrete,
judecătorul fiind cel care va aprecia pe moment oportunitatea şi necesitatea unor
întrebări în care să fie puse.
În cauzele în care fapta sau faptele infracţionale au fost săvârşite de inculpaţi
majori împreună cu inculpaţi minori, ascultarea acestora din urmă este de preferat a se
face separat, în toate situaţiile în care, în urma studierii declaraţiilor date în faza de
urmărire penală se constată neconcordanţe între acestea ori că cel puţin unul dintre
inculpaţi a declarat opus celorlalţi, în sensul de recunoaştere ori de nerecunoaştere a
faptei. Această regulă tactică îşi are motivarea în aceea că minorul este mai uşor
influenţabil, se poate teme de coinculpaţi, poate fi legat afectiv de vreunul dintre ei,
poate avea unele reţineri şi astfel se poate ajunge să declare altfel decăt ar declara cănd
este singur şi nu se simte presiunea morală a coinculpaţilor. Chiar şi atunci cînd în faza
de urmărire penală toţi inculpaţii au recunoscut faptele ( inclusiv inculpatul minor ), în
faţa instanţei se poate întâmpla ca unul sau mai mulţi să revină la recunoaştere, uneori
aruncând vina pe minor, care, potrivit dispoziţiilor legale, va suporta o pedeapsă mai
redusă. De aceea, considerăm că din punct de vedere tactic nu este potrivit să se înceapă
cu ascultarea minorului şi apoi cu ascultarea inculpaţilor majori ( mai ales dacă printre
ei se află şi recidivişti), ci să se inceapă cu un inculpat major, iar în situaţia cănd acesta
îşi schimbă atitudinea, în sensul că nu recunoaşte fapta ori îi dă o altă interpretare,
regula ascultării inculpaţilor unul în prezenţa celorlalţi să fie schimbată şi să se treacă la
ascultarea separată.
Pentru cazul în care între cele declarate de inculpaţi exisţă contraziceri şi se
impune efectuarea unei confruntări în care inculpatul minor va fi în opoziţie cu
coinculpaţii majori, pregătirea acestei activităţi necesită în primul rând cântărirea
aspectelor de natură psihologică în amănunt, alături de pregătirea obişnuită a unei
confruntări. Aspectele de personalitate legate de vârsta celor ce vor fi confruntaţi trebuie
bine ştiute pentru ca scopul urmărit prin confruntare să fie atins şi nu deturnat.
În pregătirea confruntării trebuie stabilit dacă minorul va rezista psihic acestei
activităţi, cu ce rezultate. Atunci când vom constata că minorul care va fi supus
confruntării are un psihic labil, este puternic influenţat de coinculpaţii majori, se teme
de cel cu care va fi confruntat, este indicat a se renunţa la această activitate.
În situaţia în care nu există nici un undiciu că minorul s-ar afla în aceste situaţii şi
confruntarea se va putea desfăşura în mod normal, considerăm că, totuşi, se impune
adoptarea unor măsuri speciale de natură tactică, respectiv poziţia în timpul confruntării
să nu fie în nici un caz faţă în faţă, pentru că aceasta l-ar timora pe minor, ar putea fi
supus observării unor semne, atitudini din partea celorlalţi, poziţia optimă fiind cea în
care inculpaţii nu se pot privi.
Inculpaţii minori pot fi ascultaţi prin folosirea oricăror procedee tactice
prezentate, însă nu trebuie pierdute din vedere aspectele de natură psihologică ale
acestei categorii de inculpaţi care dau particularitate ascultării.
UNIVERSITATEA „LUCIAN BLAGA” SIBIU
FACULTATEA DE DREPT „SIMION BĂRNUŢIU”

CRIMINALISTICĂ
ASCULTAREA INCULPATULUI MINOR

STUDENT:
ANULIV-TÂRGOVIŞTE