Lipsa plângerii prealabile – noțiune și efecte

1. Principiul oficialității în cadrul procesului penal

1.1. Regula

Obligativitatea punerii în mișcare și a exercitării acțiunii penale, numit și principiul

oficialității se regăsește în articolul 7 NCPP1. Din textul legal citat, se poate observa cu ușurință,
faptul că procurorul are această forță juridică de a trage la răspundere o persoană care a săvârșit
un act infracțional, fără a fi nevoie, în principiu, de un alt act procedural adiacent din partea unei
persoane fizice sau juridice.
Așadar, un efect firesc al acestui principiu, este acela că, organele judiciare au obligații
legale de declașare și derulare a procesului penal. În baza art. 305 alin (1) NCPP: “Acțiunea
penală se pune în mișcare de procuror, prin ordonanță, în cursul urmăririi penale, când acesta
constată că există probe din care rezultă că o persoană a săvâșit o infracțiune și nu există vreunul
dintre cazurile de împiedicare prevăzute de la art. 16 alin. (1).”

În baza titlului art. 7, din structura acestuia, “Obligativitatea punerii în mișcare și a

exercitării acțiunii penale”, rezultă doua aspecte:

- structura incubează o obligație pozitivă a organelor de urmărire penală;

- principiul oficialității operează numai pe latura penală.

În conformitare cu art.7 alin. (2) NCPP, și anume: “În cazurile şi în condiţiile prevăzute
expres de lege, procurorul poate renunţa la exercitarea acţiunii penale dacă, în raport cu
elementele concrete ale cauzei, nu există un interes public în realizarea obiectului acesteia.”

Aplicabilitatea acestui articol se va face numai după o analiză concretă a elementelor

cauzei, a modului de săvârșire, a prejudiciului suferit (subiectul pasiv poate fi fie statul fie o
persoană fizică). Cu totate că, în mod firesc se aflirmă, cine greșește este nevoit să plătească,
există situații în care actul lezionar va fi expus unei aprecieri, aceasta din urmă făcută de către un
procuror. Aspectele pe care le va avea în considerare în aprecierea acelei situații infracționale
pot fi următoarele: modul și mijloacele folosite în comiterea infracțiunii, consecințele produse,
subiectul activ al infracțiunii, fapta are o însemnătate redusă și nu există un interes public în
urmărirea acesteia (ancheta și actele procesuale se ridică la costuri mult prea mari în comparație
cu valoarea pecuniară a acelei infracțiuni). În acest caz procurorul, va renunța, la urmărirea
penală (în baza articolului 318 NCPP), ceea ce constituie o veritabilă excepție de la

1
Art.7 C. proc. pen.: “(1) Procurorul este obligat să pună în mişcare şi să exercite acţiunea penală din oficiu atunci
când există probe din care rezultă săvârşirea unei infracţiuni şi nu există vreo cauză legală de împiedicare, alta decât
cele prevăzute la alin. (2) şi (3).”
obligativitatea exercitării acțiunii penale în cazul săvârșirii oricărei infracțiuni.
Declanșarea activității organelor de urmărire are la bază săvârșirea unui act infracțional ,
în toate cazurile încunoștiințarea acestora despre săvârșirea unei infracțiuni, așadar acest aspect
dă neștere acelui raport juridic de drept sustanțial care, prin conținutul său, cuprinde, dreptul
organelor de a trage la răspundere penală făpuitorul și obligația acestuia din urmă de a se supune
și suporta sancțiunea penală.
În urma începerii procesului penal, acesta se va desfășura din oficiu, activitățile și
măsurile procesuale se vor înfăptui din oficiu, există și activități care se îndeplinesc și la cererea
părților. Organele de urmărire penală pot avea inițiativa de a îndruma persoana să-și exercite un
actul procesual care va facilita tragerea la răspunderea penală a făptuitorului. Acest ultim aspect
își are rădăcina din rolul activ al organelor de urmărire penală, scopul primordial fiind aflarea
devărului cu lămurirea cauzei sub toate aspectele.

1.2. Excepții de la principiul oficialității

Excepția este data de același articol 7 alin. (3) NCPP unde se prevede, că “în cazurile
prevăzute expres de lege, procurorul pune în mişcare şi exercită acţiunea penală după
introducerea plângerii prealabile a persoanei vătămate sau după obţinerea autorizării ori sesizării
organului competent sau după îndeplinirea unei alte condiţii prevăzută de lege.”
Din structura acestuia, rezultă faptul că pot exista anumite situații, în care,
datorită anumitor infracțiuni, procesul penal nu se poate declanșa din oficiu. De pildă:
infracțiunea de loviri sau alte violențe (art.193 NCP), violul în forma tip (art.218 alin. (1)-(2) sau
vătămarea corporală din culpă (art.196 NCP). Tot din analiza alineatului 3 reiese faptul că,
pentru a se începe procesul penal, în cazul anumitor infracțiuni, este nevoie de sesizarea în
prealabil a comandantului.2 De pildă: infracțiunea de absență nejustificată (art. 413 NCP),
dezertarea (art.414 NCP), încălcarea consemnului (art. 415 NCP ), părăsirea postului comenzii
(art. 416 NCP) sau insubordonarea (art. 417 NCP).

De asemenea, există situații când pentru a se putea pune în mișcare acțiunea penală, este
nevoie de autorizarea procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de apel sau, în
funcție de caz, a procurorului general al parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și
Justiție. Este aceeși chestiune, ipoteza în care subiectul activ al infracțiunii are o anumită
calitate, urmărirea penală se poate efectua numai în ipoteza în care s-a obținut autorizarea. De
pildă, făptuitoprul are calitatea de ministru.3
2
Art. 431 NCP “Acţiunea penală pentru infracţiunile prevăzute în art. 413-417 se pune în mişcare numai la
sesizarea comandantului.”
3
Art. 109 alin. (2) din Constituția României (2) “Numai Camera Deputaţilor, Senatul şi Preşedintele României au
dreptul să ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor. Dacă s-a
cerut urmărirea penală, Preşedintele României poate dispune suspendarea acestora din funcţie. Trimiterea în
 Există posibilitatea ca, acțiunea penală să fi fost pusă în mișcare din oficiu, dar
continuitatea acesteia este lăsată în sarcina principiului disponibilității, deoarece subiectul pasiv
al infracțiunii dorește împăcarea, dar numai în cadrul acelor infracțiuni care prevăd expres
această opțiune (art.228 infracținea de furt sau art.244 infracțiunea de înșelăciune.
În aceste condiții, doctrinarii4 au făcut următoarea clasificare a cauzelor penale: de
acuzare publică (atunci când principiul oficialității funcționează în mod neîngrădit), de acuzare
privată (situație în care principiul oficialității poate suferi anumite îngrădiri) și de acuzare mixtă
(situație în care oficialitatea este înlăturată fie în privința începerii procesului penal, fie în
privința continuării sale.

2. Cauzele care înlătură răspunderea penală

Înlăturarea răspunderii penale nu este un act de voinţă arbitrar. Necesitatea ei este

obiectiv determinată de anumite fenomene sau date ale realităţii care fac ca utilitatea socială a
răspunderii penale să diminueze până la dispariţie ori să se transforme chiar în contrariul ei 5.
Astfel de fenomene sunt, de exemplu, stingerea rezonanţei sociale a infracţiunii şi
dispariţia sentimentului de insecuritate socială provocat prin săvârşirea acestuia, restabilirea
ordinii sociale o dată cu trecerea timpului, anumite schimbări intervenite în viaţa social-
politică, în relaţiile dintre infractor şi persoana vătămată etc. Toate aceste fenomene şi date
ale realităţii stau la baza elaborării unor instituţii de drept penal de-sine-stătătoare cunoscute
sub denumirea de cauze care înlătură răspunderea penală.
Cauzele care înlătură răspunderea penală sunt anumite stări situaţii împrejurări,
posterioare săvârşirii infracţiunii, reglementate de lege, în prezenţa cărora se stinge raportul
juridic penal de conflict, se stinge dreptul statului de a aplica o sancţiune infractorului şi
obligaţia acestuia de a executa acea sancţiune.
În ştiinţa dreptului penal se face distincţie între cauzele generale care înlătură
răspunderea penală şi cauzele speciale6.

a) Cauze generale
Cauzele generale sunt situate în partea generală a codului penal şi privesc orice
infracţiune, sunt incidente cu alte cuvinte pentru orice infracţiune. Acestea sunt: amnistia,
prescripţia răspunderii penale, lipsa plângerii prealabile şi împăcarea părţilor. Aceste cauze

judecată a unui membru al Guvernului atrage suspendarea lui din funcţie. Competenţa de judecată aparţine Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie.”
4
Gr. Theodoru, I. Chiș, Tratat de Drept procesual penal, ed. a 4-a, Ed. Hamangiu, București, 2020, p. 83.
5
Ghe. Ivan, M.-C. Ivan, Drept penal. Partea generală, ed. a 2-a, Ed. C.H. Beck, București, 2015, p. 182.
6
A. Boroi, Drept penal. Partea generală, ed. a 4-a, Ed. C.H. Beck, București, 2020, p. 435.
înlătură efectul săvârşirii unei infracţiuni, adică răspunderea penală. Fapta a fost, este şi
rămâne infracţiune, doar consecinţa ei, răspunderea penală, este înlăturată datorită intervenţiei
ulterioare a unei astfel de cauze. Prin această caracteristică se deosebesc cauzele care înlătură
răspunderea penală de cauzele care înlătură caracterul penal al faptei (cauze care fac ca fapta
să nu aibă caracter penal, respectiv cauzele justificative și cauzele de neimputabilitate) când
în aceste cazuri fapta nu mai este infracţiune şi răspunderea penală nu va mai interveni pentru
acest considerent.
b) Cauze speciale

Cauzele speciale care înlătură răspunderea penală se mai numesc şi cauze de

nepedepsire ori cauze de impunitate şi se găsesc reglementate atât în partea generală cât şi în
partea specială a codului penal. Aceste cauze speciale de nepedepsire sunt subiective, au în
vedere conduita făptuitorului în timpul săvârşirii infracţiunii7. Cauzele speciale de
nepedepsire prevăzute în partea generală au o sferă întinsă de incidenţă şi sunt: desistarea şi
împiedicarea producerii rezultatului (articolul 34 Cod penal) şi împiedicarea săvârşirii faptei
de către participant (articolul 51 Cod penal).
Spre deosebire de acestea, cauzele de impunitate prevăzute în partea specială sunt
mult mai numeroase şi sunt prevăzute în legătură cu anumite infracţiuni. Şi aceste cauze sunt
subiective, legate de conduita făptuitorului după comiterea faptei. Sunt cauze speciale de
nepedepsire spre exemplu: denunţarea faptei de către mituitor (articolul 255 alineat 3 cod
penal); retragerea mărturiei mincinoase (articolul 260 alineat 2 cod penal) şi altele.

3. Noțiunea de plângere prealabilă

Din punct de vedere procesual, plângerea prealabilă scrisă nu este un act de punere în
mișcare a acțiunii penale ci reprezintă un act de sesizare a organului competent să îl primească 8.
În legătură cu natura juridică a plângerii prealabile, aceasta constituie o instituţie atât a
dreptului penal, cât şi a dreptului procesual penal, având deci o natură juridică mixtă.
Textul legal nu oferă o definiție plângerii penale, acesta precizează în primul alineat al
articolului 295 faptul că: “punerea în mișcare a acțiunii penale se face numai la plângerea
prealabilă a persoanei vătămate, în cazul infracțiunilor pentru care legea prevede că este necesară
o astfel de plângere.”9
În schimb, în doctrină se arată că plângerea prealabilă constituie manifestarea de voință
realizată pe plan procesual penal sub forma unui act procesual prin care persoana vătămată

7
.C. Bulai, B. Bulai, Manual de drept penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic, București, 2007, p. 494.
8
M. Alexandru, Modurile de sesizare în procesul penal.Noul Cod de procedură penală, Editura Siteh, Craiova,
2016, p.105
9
Art. 295 alin (1) C.Proc. Pen.
solicită tragerea la răspundere penală a celui care a comis infracțiunea10.
Așadar în esență plângerea penală reprezintă o condiție de procedibilitate și
pedepsibilitate, aceasta trebuie să conțină manifestarea expresă de voință a persoanei vătămate
de a obține tragerea la răspunderea penală a autorului faptei, aceasta nu poate fi formulată de
către substituții procesuali.
Ea reprezintă o excepţie de la principiul oficialităţii procesului penal şi totodată, în cazul
acelor infracţiuni expres prevăzute de lege, condiţia pentru punerea în mişcare a acţiunii penale şi
tragerea la răspundere penală a persoanei care a săvârşit o infracţiune. Dreptul de a pune în
mişcare acţiunea penală prin plângere prealabilă are un caracter personal şi aparţine exclusiv
părţii vătămate, care ar fi suferit prin fapta penală pe care o invocă o vătămare materială sau
morală. Plângerea prealabilă trebuie să fie formulată de persoana vătămată, personal sau prin
mandatar special, însă ea nu se poate formula şi de către unul din soţi pentru celălalt soţ sau de
către copilul major pentru părinţi decât dacă aceştia au mandatul cerut de lege11.

În cazul în care persoana vătămată este un minor sau un incapabil, plângerea prealabilă se
formulează de către reprezentantul legal (părinte, tutore, curator), respectiv cu încuviinţarea
persoanelor prevăzute de legea civilă, în aceleaşi situaţii acţiunea penală putând să fie pusă în
mişcare şi din oficiu.
În cazul unor infracţiuni împotriva patrimoniului, persoana vătămată poate fi şi o
persoană juridică, dar legea penală nu face distincţie după cum persoana vătămată este o persoană
fizică sau o persoană juridică atunci când condiţionează exercitarea acţiunii penale de formularea
plângerii prealabile. Pentru persoanele juridice plângerea prealabilă este formulată de persoanele
abilitate să le reprezinte12. Plângerea prealabilă trebuie să îmbrace forma şi să îndeplinească
cerinţele prevăzute de lege (art. 289 C. Pr. Pen.): ea trebuie să fie formulată în scris şi trebuie să
cuprindă: numele, prenumele, codul numeric personal, calitatea şi domiciliul petiţionarului ori,
pentru persoane juridice, denumirea, sediul, codul unic de înregistrare, codul de identificare
fiscală, numărul de înmatriculare în registrul comerţului sau de înscriere în registrul persoanelor
juridice şi contul bancar, indicarea reprezentantului legal ori convenţional, descrierea faptei care
formează obiectul plângerii, precum şi indicarea făptuitorului şi a mijloacelor de probă, dacă
sunt cunoscute. Există situații în care din cauza săvârșirii unei infracțiuni au fost vătămate mai
multe personae, cel care a săvârsit infractiunea va răspunde penal, chiar dacă plângerea a fost
întocmită numai de una din persoanele vătămate (indivizibiliate active a răspunderii penale) 13. în

10
A. Crișu, Drept procesual penal. Partea specială, ed. a 2-a, Ed. Hamangiu, București, 2020, p. 51.
11
M. Udroiu, Procedură penală. Partea specială, ed. a 6-a, Bucureşti, Ed. C.H. Beck, 2019, p. 36.
12
G. Antoniu, A. Boroi, B. Bulai, C. Bulai ş.a., Explicaţii preliminare alei noului cod penal, Vol. II, Universul
Juridic, Bucureşti, 2011, p. 450
13
C.-S. Paraschiv, M.-G. Teodorescu, A.S. Nicolaescu, op. cit., p. 17.
situația în care infracțiunea a fost săvârșită de mai multe personae fizice sau juridice, aceștia vor
răspunde penal, chiar dacă plângerea prealabilă a fost formulate numai împotriva unui dintre
aceștia (indivizibilitatea pasivă a răspunderii penale).

4. Termenul de introducere al plângerii prealabile

Plângerea prealabilă trebuie să fie introdusă în termen de 3 luni (care reprezintă un

termen procedural de decădere). Acest termen se calculează din ziua în care persoana vătămată
a aflat despre săvârșirea faptei. Nu are relevanță forma infracțiunii (tentativă, faptă consumată,
faptă epuizată), această modalitate de calcul a termenul de 3 luni , se aplică și în cazul
infracțiunilor continue sau contiunate.
Persoana vătămată nu este obligată să cunoască identitatea făptuitorului la data săvârșirii
infracțiunii, calcularea termenului se va face potrivit dispozițiilor at. 269 NCPP. Luând în
considerare termenul procedural de 3 luni de formare a plângerii prealabile, vor avea incidență
dinspozițiile at. 270 NCPP referitoare la actele făcute în acel termen procedural, așadar,
plângerea prealabilă nu va putea fi considerată tardivă,dacă în acel termen de 3 luni a fost
formulată și depusă la unitatea militară, administrația locului de deținere sau la oficiul poștal
prin scrisoare recomandată.
În situația în care persoana vătămată este un minor ( nu are importanță vârsta acestuia)
sau un incapabil, termenul de 3 luni începe să curgă de la data când reprezentantul sau legal a
aflat destre săvârșirea faptei, dacă făptuitorul este și reprezentantul legal al persoanei vătămate
sau incapabile, termenul de 3 luni va începe să curgă de la data numirii unui nou reprezentant
legal. Articolul 296 alin. (4) NCPP statuează că plângerea prealabilă greșit îndreptată se
consideră valabilă, dacă a fost introdusă în termen la organul judiciar necompetent. Plângerea
prealabilă va fi considerată valabilă, dacă se constată că aceasta a fost formulată în termenul
imperativ prevăzut de lege și dacă a înregistrat-o din eroare la un organ de urmărire penală
necompetent sau chiar direct la instanța de judecată, nu și în situația în care plângerea a fost
depusă la alte autorități publice (spre exemplu, la Avocatul Popotului, Înalta Curte de Casație și
Justiție).

5. Cazuri în care lipsește plângerea prealabilă

Așa cum se arată în cadrul literaturii juridice de specialitate, există mai multe situații în
care putem afirma că lipsește plângerea prealabilă. Unele dintre aceste situații se referă la lipsa
efectivă a unei plângeri prealabile, iar altele se referă la ipoteza în care a fost formulate o
plângere prealabilă, însă acestea nu îndeplinește anumite condiții din cele enumerate mai sus.
Printre cazurile în care lipsește plângerea prealabilă, putem aminti14:

- ipoteza în care persoana vătămată efectiv nu a înțeles să formulize plângere prealabilă;

- cazul în care plângerea prealabilă este formulate după expirarea termenului de trei;
- în situația în care plângerea prealabilă este formulate de către o altă persoană decât
persoana vătămată, fără a avea un mandate special din partea acesteia din urmă;
- în cazul retragerii plângerii prealabile;
- cazurile în care plângerii prealabile îi lipsesc anumite elemente esențiale (spre exemplu,
datele de identificare ale persoanei vătămate, semnătura, descrierea faptei etc.).

Spre exemplu, în practica judiciară s-a stabilit că 15, „plângerea formulată în scris și
nesemnată echivalează cu lipsa plângerii, atrăgând incidența art.16 alin. (1) lit. e) teza I NCPP.
Acest aspect are caracter prioritar în raport cu aspectele reținute de instanța de fond privind
împrejurarea că plângerea prealabilă, vizând o persoană vătămată minoră, dar cu o vârstă mai
mare de 14 ani, trebuie fromulată personal de acesta, dar cu încuviințarea asistentului legal
(părinte),plângerea formulată de părinte în asemenea situații echivalânnd cu lipsa plângerii”.
Cu toate acestea, legiuitorul a prevăzut şi o măsură cu caracter protecţionist, menită să
apere interesele persoanelor incapabile şi ale persoanelor lipsite de capacitate de exerciţiu ori cu
capacitate de exerciţiu restrânsă, şi anume că în cazul acestor categorii de persoane, acţiunea
penală se poate pune în mişcare din oficiu – art. 157 alin. 4 Cod Penal.
Elementele de noutate aduse de art. 157 alin. 5 Cod Penal: „Dacă persoana vătămată a
decedat sau în cazul persoanei juridice aceasta a fost lichidată, înainte de expirarea termenului
prevăzut de lege pentru introducerea plângerii, acţiunea penală poate fi pusă în mişcare din
oficiu” sunt controversate în jurisprudenţă, autorii având interpretări diferite ale textului de lege
şi ale efectelor acestuia. Deşi părerea este unanimă că dreptul de a formula plângerea prealabilă
nu se transmite către moştenitori, după unii autori, când partea vătămată a decedat după
depunerea plângerii prealabile şi nu este incident niciunul dintre cazurile prevăzute în art. 16 C.
pr. pen., procesul penal continuă şi se vor introduce în cauză moştenitorii săi dacă se constituie
parte civilă. De asemenea, procesul penal continuă şi când decesul părţii vătămate intervine
după primul termen de judecată dacă aceasta se constituise parte civilă ori a propus probe
încuviinţate de instanţă16. Alţi autori consideră însă că prevederea amintită nu este de natură a
clarifica exerciţiul acţiunii penale în caz de deces al părţii vătămate, dimpotrivă poate genera
noi confuzii. Faptul că acţiunea penală poate fi pusă în mişcare din oficiu înseamnă că nu
14
C. Mitrache, Cr. Mitrache, Drept penal român. Partea generală, ed. a III-a, Ed. Universul Juridic, București,
2019, p. 431.
15
C.A. București,secția a II-a penală, decizia nr 1274/7.10.2015, citată de M. Udroiu, op. cit., p. 36.
16
G. Antoniu, A. Boroi, B. Bulai, C. Bulai ş.a, op. cit., p. 452
există o obligaţie pentru Ministerul Public în a exercita acţiunea penală, exerciţiul acesteia fiind
facultativ. Exercitarea din oficiu a acţiunii penale ar putea fi justificată doar de existenţa unui
interes public şi nu de cererileoştenitorilor, ale căror interese ar fi fost mai bine apărate de ei
înşişi, dacă legiuitorul le-ar fi acordat acest drept 17. Aceeaşi autori consideră că exercitarea din
oficiu a acţiunii penale în cazul unei persoane juridice lichidate nu ar profita nimănui.

6. Plângerea prealabilă în cazul schimbării încadrării juridice

Încadrarea juridică cuprinde toate textele a căror îmbinare realizează în mod complet
caracterizarea juridică a faptei.18 Principalul efect al retragerii plângerii prealabile este acela de a
înlătura răspunderea penală, acest efect survine în cazul în care retragerea se face în condițiile
legale.
Poate exista situația unei schimbări a încadrării juricide după ce s-a terminat momentul
sesizării organului de urmărire penală, deoarece în raport cu noile probe care s-au descoperit și s-
au administrat, organele de urmărire penală sunt obligate să dea faptei săvârșite o altă încadrare
juridică, într-o infracțiune care necesită plângerea prealabilă din partea persoanei vătămate.
În aceste condiții, textul legal precizează faptul că: “dacă într-o cauză în care s-au făcut
acte de urmărire penală se constată că este necesară plângerea prealabilă, organul de urmărire
penală cheamă persoana vătămată și o întreabă dacă înțelege să facă plângere.”19
Așadar, în condițiile de față, organul de urmărire penală va chema persoana vătămată
pentru a o întreba dacă înțelege să facă plângere prealabilă. Dacă subiectul pasiv dorește să facă
plângere prealabilă, atunci actele de procedură penală se vor putea dispune în continuare, în caz
contrar, adică persoana vătămată nu dorește să facă plângerea prealabilă, organul de urmărire
penală va dispune încetarea urmăririi penale în baza lipsei plângerii prealabile.20
Spre exemplu, subiectul activ este acuzat că ar fi săvârșit infracțiunea de vătămare
corporală(art.194), în urma probelor administrate, organul de urmărire penală constată ca, în fapt
s-au produs leziuni traumatice care au necesitat îngrijiri medicale de 30 de zile. Pe cale de
consecință acesta va schimba încadrarea juridică din vătămare corporală(art.194) în lovirea sau
alte violențe (art.193), iar pentru a putea pune în mișcare acțiunea penală, va chema subiectul
pasiv și-l va întreba dacă dorește să depună o plângere prealabilă.

7. Efectele lipsei plângerii prealabile

17
Prof. univ. dr. Viorel Paşca – Universitatea de Vest Timişoara –, Unele consideraţii privind reglementarea
efectelor plângerii prealabile şi a împăcării părţilor în noul Cod penal, pp. 26-28, disponibil on-line la
https://drept.uvt.ro/administrare/files/1481039589-viorel-pas--ca-1.pdf, accesat la data de 31.01.2021.
18
G. Marcov, Despre încadrarea juridică, în RRD nr. 2/1967, p. 106.
19
Art 297. alin (2) C. proc. pen
20
Art 16. Alin (1) lit. (e). C. proc. pen.
 În cazul infracțiunilor pentru care este necesară formularea unei plângeri prealabile, lipsa
acesteia se manifestă în imposibilitatea angajării răspunderii penale a persoanei care a săvârșit o
anumită infracțiune. Într-o asemenea ipoteză, caracterul penal al faptei subzistă, fapta constituind
o infracțiune, însă nu poate fi angajată răspunderea penală a persoanei, întrucât lipsește o
condiție de pedepsibilitate, respectiv formularea plângerii prealabile.
Așa cum se subliniază în literatura de specialitate, lipsa plângerii prealabile produce
efecte in rem, adică cu privire la toți făptuitorii21. Cu toate acestea, dorim să subliniem faptul că
această situație constituie regula. Există și situații de excepție. Spre exemplu, în cazul în care un
viol este comis de două persoane, în calitate de coautori, iar unul dintre coautori are și calitatea
de frate al victimei, chiar dacă victima nu ar formula plângere prealabilă, răspunderea penală a
coautorului care are și calitate de frate va fi angajată, fiind înlăturată doar răspunderea penală a
celuilalt coautor. Aceasta deoarece, în cazul fratelui, discutăm despre un viol în formă agravată
(art. 218 alin. 3 C. Pen.), unde legiuitorul nu a prevăzut necesitatea formulării unei plângeri
prealabile. Ca regulă generală, în cazul lipsei unei plângeri prealabile, nu se va declanșa un
proces penal. Cu toate acestea, în ipoteza în care a fost declanșat procesul penal, iar ulterior se
constată că lipsește plângerea prealabilă (spre exemplu, în cazul unei schimbări a încadrării
juridice) ori a fost retrasă plângerea prealabilă, în funcție de faza procesuală în care ne aflăm, se
va dispune clasarea cauzei (în faza de urmărire penală) ori încetarea procesului penal (în faza de
judecată), în temeiul dispozițiilor art. 16 lit. e) Cod procedură penală.

Bibliografie

1. Alexandru Marian, Modurile de sesizare în procesul penal.Noul Cod de procedură penală,

Editura Siteh, Craiova, 2016.

21
Ghe. Ivan, M.-C. Ivan, op. cit., p. 187.
2. Antoniu George, Boroi Alexandru, Bulai Bogdan, Bulai Costică ş.a., Explicaţii preliminare alei
noului cod penal, Vol. II, Universul Juridic, Bucureşti, 2011.
3. Boroi Alexandru, Drept penal. Partea generală, ed. a 4-a, Ed. C.H. Beck, București, 2020.
4. Bulai Costică, Bulai Bogdan, Manual de drept penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic,
București, 2007.
5. Crișu Anastasiu, Drept procesual penal. Partea specială, ed. a 2-a, Ed. Hamangiu, București,
2020.
6. Ivan Gheorghe, Ivan Mari-Claudia, Drept penal. Partea generală, ed. a 2-a, Ed. C.H. Beck,
București, 2015.
7. Mitrache Constantin, Mitrache Cristian, Drept penal român. Partea generală, ed. a III-a, Ed.
Universul Juridic, București, 2019.
8. Theodoru Grigore, Chiș Ioan, Tratat de Drept procesual penal, ed. a 4-a, Ed. Hamangiu,
București, 2020.
9. Udroiu Mihail, Procedură penală. Partea specială, ed. a 6-a, Bucureşti, Ed. C.H. Beck, 2019.