În primăvara anului 102, romanii reiau luptele şi atacă Dacia din 4 direcţii: pe Valea Mureşului;

prin pasul Vâlcan, de-a lungul Jiului; de-a lungul Oltului, prin pasul Turnu Roşu; dinspre nord şi
est. Coloana de pe Valea Mureşului este condusă de însuşi Traian. Bătălia are loc în apropierea
cetăţii Sarmizegetusa Regia. Campania a durat tot anul, astfel că iarna i-a surprins din nou pe
romani şi Traian a fost nevoit să încheie pace. Pacea din 102 era, de fapt, un armistiţiu.
Condiţiile păcii erau foarte grele pentru daci. Pacea definitivă se încheie la Roma în faţa
Senatului. Condiţiile impuse dacilor erau foarte grele, dar Decebal trebuia să le accepte. Acestea
erau:  predarea armelor, a maşinilor de război, a transfugilor romani şi a tehnicienilor; 
demantelarea fortificaţiilor;  cedarea teritoriilor cucerite de romani;  să nu aibă aliaţi;

 să nu mai recruteze ostaşi în interiorul imperiului.

În urma acestei păci, au fost distruse cetăţile de la Piatra Roşie, Blidaru şi chiar Sarmizegetusa
Regia. Teritoriile cedate romanilor cuprindeau o parte din Muntenia şi din Oltenia, sudul
Banatului şi o porţiune din Ţara Haţegului. După un timp, garnizoanele romane însărcinate cu
supravegherea aplicării condiţiilor din Tratatul de pace au fost retrase. Traian primeşte numele
de Dacicus, în semn al preţuirii victoriei asupra celui mai important duşman al Romei din acel
timp. Apar emisiuni monetare care-l prezintă pe Traian într-o trăsură triumfală, Dacia fiind în
genunchi.

Al doilea război (105-106)

Primul război se încheie nu neapărat pentru motivul că dacii şi-ar fi epuizat posibilităţile de
apărare, iar romanii, generoşi, le-ar fi acordat pacea. Unul dintre motivele încheierii acestei păci
îl reprezintă şi faptul că Traian îşi epuizase efectiv resursele şi nu mai putea continua războiul.
Traian avea, deci, nevoie de un răgaz. Atât pentru a-şi asigura o victorie definitivă în acest
război, cât şi pentru a crea condiţii şi resurse pentru campaniile următoare. Ca oricare împărat
roman, şi Traian vedea departe… Pacea, oricât de înrobitoare ar fi fost, era oricum, şi pentru
daci, mai bună decât continuarea războiului. Nu se poate însă ca Decebal să nu fi înţeles că, de
fapt, Traian avea nevoie de un răgaz pentru a pregăti un nou război împotriva Daciei. Traian
continuă să întărească linia Dunării şi garnizoanele din teritoriul deja ocupat. Experienţa lui
Domiţian din anul 87 şi războiul din 101-102 aduseseră suficiente elemente pentru ca pregătirile
pentru o nouă confruntare să se facă, de data aceasta, complet. Pentru un conducător militar de
talia lui Traian, lucrurile erau foarte clare, pe termen lung. Dar, mai ales, Traian ia măsuri pentru
consolidarea dispozitivului din Moesia, pentru a contracara o eventuală manevră ofensivă a lui
Decebal de tipul celei din primul război. În acest timp, pentru a asigura fluenţa manevrei de
forţe şi mijloace peste Dunăre, din adâncime, spre zona frontului, Traian ordonă lui Apollodor să
construiască un pod de piatră în zona Drobeta. Acest pod ar fi fost edificat între 103 şi 105.
Podul avea o lungime de 1135 metri, 20 de picioare de piatră şi portaluri monumentale cu o
deschidere de 33 de metri. Există însă opinii potrivit cărora o astfel de lucrare nu putea să fie
edificată în doi ani. Şi, dacă, totuşi, podul a fost edificat de Apollodor, de ce nu sunt prezentate,
pe Columnă, scene din timpul construcţiei sau care să prezinte soldaţii romani trecându-l? Unii
istorici consideră că podul ar fi fost construit în timpul lui Burebista care, se ştie, stăpânea
ambele maluri ale Fluviului. Cel mai probabil, el a fost realizat în timp, printr-o colaborare cu
romanii care, se ştie, erau artizanii unor astfel de construcţii. Pregătirile romanilor pentru război
1
nu l-au lăsat indiferent pe Decebal. El a continuat să-şi refacă cetăţile deteriorate (Costeşti,
Blidaru, Piatra Roşie) şi încearcă din nou să constituie o coaliţie anti-romană. Îi atacă pe iazygii
din Banat, aliaţi ai romanilor, ia înapoi, prin forţă, teritoriul dat acestora de Traian după războiul
din 102 şi îşi consolidează dispozitivul. De fapt, Decebal îşi pregătea acţiunile pentru viitorul
război cu romanii, care era iminent. Cum Decebal era un comandant iscusit, respinge
ultimatumul dat de romani şi încearcă să-i surprindă atacându-i. Este însă foarte posibil ca
situaţia să nu fi fost atât de tranşantă. Pentru că, oricum, nu Decebal este vinovat de războiul
dintre Imperiul Roman şi Dacia. Atacul lui Decebal împotriva garnizoanelor romane trebuie să
fi fost unul preventiv şi disuasiv sau măcar de întârziere a ofensivei lui Traian sau de slăbire a
forţelor acestuia. În acele vremuri, când războiul se baza îndeosebi pe confruntarea fizică faţă în
faţă, factorul psihologic conta enorm. Iar dacii se bazau şi pe acest efect. Steagurile lor cu cap de
lup şi coadă de şarpe scoteau un şuierat care-i deruta şi îi înspăimânta pe adversari. Componenta
psihologică a acţiunii dacilor este destul de bine ilustrată în ceea ce s-a spus şi s-a scris despre
aceste războaie. Bineînţeles, toate acestea s-au scris nu pentru a-i lăuda pe daci, ci pentru a-i
preamări pe romani. În fond, ei sunt cei care au inventat expresia Vae victis! Atacul lui Decebal
se produce asupra garnizoanelor romane din teritoriile ocupate de Traian. Cneus Pompeius
Longinus, care comanda o parte din forţele romane, cade într-o capcană întinsă de daci şi este
făcut prizonier. Decebal a încercat să obţină încetarea ostilităţilor şi retragerea romanilor în
schimbul lui Longinus, care nu era o persoană oarecare, ci fostul guvernator al Panoniei şi al
Moesiei Superioare. Longinus se sinucide. Planul lui Decebal cade. Trebuie să continue ofensiva
(iarna anului 104 şi primăvara anului 105), deşi şansele sunt limitate, întrucât coaliţia anti-
romană de la Dunăre la Eufrat nu a luat naştere. În aceste condiţii, Senatul declară război dacilor.
Decebal încearcă şi ultima şansă de a pune capăt unui război de care era acuzat el şi nu Traian.
Prin intermediul unor transfugi, încearcă să-l ucidă pe Traian. Aceştia sunt prinşi şi planul de
asasinare nu reuşeşte. Traian trece Dunărea şi înaintează prudent prin teritoriile deja ocupate de
romani în 102. Înaintarea lui Traian se face în etape, fiecare fiind însoţită de refacerea drumurilor
şi de efectuarea unor lucrări de fortificaţii care să permită adăpostirea rapidă a forţelor în caz de
atac prin surprindere. Atacul propriu-zis asupra teritoriilor lui Decebal are loc abia în primăvara
anului 106. Parcurgerea într-un an a unor distanţe care, în mod normal, trebuiau străbătute în
câteva săptămâni sau, în cazuri mai dificile, în câteva luni, arată cât de dificilă a fost
confruntarea Imperiului cu Dacia. Iarna 105-106, Traian a petrecut-o în Oltenia. Planul lui
Traian viza atacarea dacilor din mai multe direcţii, pentru a-i prinde într-un cerc, limitând astfel
posibilitatea de manevră şi de diversiune a regelui dac. În lipsa unor aliaţi puternici, Decebal nu
avea altă soluţie decât să primească lupta în spaţiul vital al Daciei, ceea ce, pentru romani,
reprezenta cheia reuşitei. Manevra romană era suficient de largă. Colosala forţă militară de
aproape 200.000 de oameni a fost împărţită pe cinci sau şase grupări de forţe care urmau să se
apropie de Sarmizegetusa din direcţii diferite. O primă grupare de forţe a înaintat prin culoarul
Cerna-Timiş, pe la Tibiscum, prin Poarta de Fier a Transilvaniei, ajungând în Depresiunea
Haţegului. Apoi a coborât spre Sarmizegetusa pe Valea Mureşului. Cea de a doua grupare a
înaintat pe Valea Jiului, pe la castrul de la Bumbeşti, şi a trecut spre Sarmizegetusa prin Pasul
Vâlcan. Cea de a treia grupare – cea mai importantă –, condusă de Traian, a înaintat pe Valea
Oltului, urmând să atace dinspre est cetăţile dacice din Munţii Orăştiei. A patra grupare avea ca
misiune, probabil, să întărească forţele romane din primul val şi să prevină o eventuală contra-
acţiune ofensivă de întoarcere efectuată de Decebal în stilul celei din 101-102 şi, de aceea,
trupele romane cartiruite în castrele construite în Muntenia în primul război, au trecut în Ţara

2
Bârsei prin culoarul Rucăr-Bran, urmând să înainteze probabil prin trecătoarea Perşani, de-a
lungul Târnavelor şi Mureşului spre Munţii Orăştiei. Cea de a cincia grupare de forţe a intrat în
Ţara Bârsei prin pasul Bratocea, iar cea de a şasea, venind de pe Valea Siretului, probabil din
Moesia Inferioară, a pătruns în Transilvania printr-una din trecătorile Carpaţilor Orientali,
probabil prin pasul Oituz. Este evident că Traian viza atacul simultan al cetăţilor dacice din
Munţii Orăştiei cu cele trei coloane principale, potrivit unui plan minuţios şi unei coordonări
riguroase a deplasării şi operaţiei. Cele trei coloane au ajuns la timp, au atacat conform planului
cetăţile dacice şi, cu multă greutate şi pierderi mari, au reuşit să ocupe primul aliniament de
cetăţi de la Costeşti, Blidaru şi Piatra Roşie. Se spune că, în aceste împrejurări, o parte dintre
dacii lui Decebal se supune lui Traian, trădându-şi astfel conducătorul.

Ultimul aliniament al forţelor lui Decebal era Sarmizegetusa Regia, aflată la 1200 m altitudine,
pe Dealul Grădişea Muncelui. Cucerirea şi distrugerea cetăţii reprezenta obiectivul final al
războiului roman. În vara anului 106, romanii încep atacul. Este respins. Cetatea dacică este
asediată. Romanii îşi construiesc o cetate paralelă şi taie alimentarea cu apă a dacilor. Din nou, o
parte dintre daci se predau. Alţii scapă şi se refugiază în terenul puternic acoperit. Cetatea, lipsită
de apă şi de apărare, este invadată şi incinta sacră incendiată. Se sfârşea astfel un mit, iar romanii
cucereau Dacia. Bicilis, confidentul lui Decebal, spune că aurul lui Decebal se ascunde în albia
răului Sargetia, în apropierea capitalei dacice. Decebal s-a retras spre nord, a încercat să ajungă
în Carpaţii Orientali şi să continue lupta cu ajutorul bastaranilor şi roxolanilor. În zona Harghitei,
îl ajunge din urmă un detaşament de cavalerie roman. Decebal se sinucide. Războiul este încheiat
oficial la 11 august 106, dată la care Dacia este declarată provincie romană. De acum, Dacia va fi
controlată strict de romani. În urma cuceririi Daciei, o mare cantitate de aur (de ordinul tonelor)
ia drumul Romei. Cursul aurului scade brusc în Imperiul roman şi în afara acestuia. Sunt,
desigur, foarte multe semne de întrebare în legătură cu aceste războaie, cu comportamentul
dacilor, chiar al regelui Decebal şi cu relatările despre acest război. Probabil, cu timpul, se va
ajunge şi la găsirea răspunsurilor. Cert este că, pentru arta militară, războaiele dintre romani şi
daci au o foarte mare însemnătate, întrucât:  Se desfăşoară în timp îndelungat şi pe spaţii mari;
 Cuprind manevre ingenioase, efectuate atât în ofensivă, cât şi în apărare;  Acţiunile militare
propriu-zise sunt combinate cu o logistică de mare amploare, care permite asigurarea cu mijloace
a peste 300.000 de luptători şi a numeroase forţe auxiliare;  Relevă rolul fortificaţiilor în
campanii care nu se desfăşurau totuşi static, ci foarte dinamic, cu deplasări pe spaţii imense. În
această confruntare, deşi iniţiativa strategică aparţine romanilor, Decebal reuşeşte să întreprindă
acţiuni extrem de subtile care au, fără îndoială, valoare strategică. Arta militară se îmbogăţeşte
cu una dintre cele mai iscusite manevre ofensive de întoarcere, desfăşurată în timpul apărării
strategice: atacul dacilor, burilor şi roxolanilor din iarna 101-102 asupra garnizoanelor romane
de la sud de Dunăre din Moesia Inferioară.

Considerăm că episodul acesta, peste care se trece uneori foarte uşor cu vederea sau care este
luat doar ca o diversiune, constituie una dintre cele mai valoroase acţiuni din timpul războaielor
daco-romane.

3
Context

Datorită amenințării pe care o reprezentau dacii față de expansiunea spre răsărit a Imperiului
Roman, în anul 101 împăratul Traian a luat decizia de a începe o campanie militară împotriva
lor. Conflictul a început pe 25 martie și trupele romane, constând din patru legiuni principale,
Legiunea a X-a Gemina, Legiunea a XI-a Claudia, Legiunea a II-a Traiana Fortis și Legiunea a
XXX-a Ulpia Victrix au învins pe daci, ducând astfel la victoria romanilor.

Deși dacii a suferit o înfrângere în timpul primului război daco-roman al lui Traian, împăratul a
amânat asaltul final asupra capitalei lor de Sarmizegetusa în scopul une victorii definitive sigure,
prin reorganizarea trupelor imperiale. Traian a impus concesii dace severe în cadrul negocierilor
de pace cu dacii. Astfel, Decebal trebuia să renunțe la toate pretențiile sale asupra unor porțiuni
ale regatului său, inclusiv Banat, Țara Hațegului, Oltenia, Muntenia și regiunea de sud-vest a
Transilvaniei. De asemenea, el a trebuit să predea toți dezertorii romani și pe toți prizonierii
capturați de trupele sale, precum și mașinile de război. La întoarcerea în Roma, Traian a fost
salutat ca un lider victorios, și în onoarea triumfului său, el a luat numele de Dacicus, un titlu
care apare pe monedele sale din această perioadă.

Cu toate acestea, în perioada următoare 103-105, Decebal nu respectă condițiile de pace impuse
de Traian. Ca represalii împăratul se pregătește să anihileze complet regatul dac și să cucerească
în cele din urmă capitala lui, Sarmizegetuza. Asediul Sarmizegetuzei a avut loc în vara anului
106. Se estimează că cel mai probabil dacii au avut mai puțin de 20.000 de oameni capabili de
luptă împotriva invaziei.

Avansarea armatei romane

Forțele romane s-au apropiat de Sarmizegetuza împărțite în trei coloane principale. Prima
coloană a traversat podul dunărean construit de Apollodor din Damasc, iar apoi a urmat văile
râurilor Cerna și Timiș până la Tibiscum. Apoi s-au întors pe valea râului Bistra, prin
depresiunea carpatică a Țării Hațegului. În aceste locuri, existau deja garnizoane romane
staționate din primul război, ușurând foarte mult înaintarea romanilor. Ei au trecut prin Valea
Cernei, Hațeg și Valea Streiului și au distrus cetățile dacice de la Costești, Blidaru și Piatra
Roșie.

A doua coloană a armatei se crede că a trecut Dunărea undeva în apropierea anticului Sucidava și
a mers apoi spre nord prin valea Jiului, unindu-se cu prima coloană romană în Țara Hațegului.

Forțele combinate ale celor două coloane au început să atace zona Munților Surianu, unde au
întâlnit rezistență sporadică din partea dacilor, dar îndârjită. Cea de a treia coloană romană, cel
mai probabil condusă de Traian însuși, a avansat prin estul Munteniei, a traversat Carpații printr-
o locație aproapiată de ceea ce este acum Bran și au mărșăluit spre vest, prin sudul Transilvaniei.

4
Restul trupelor din Moesia Inferior au trecut pe la Bran, Bratocea și Oituz, unde au distrus
cetățile dacice dintre Cumidava (Râșnov acum) și Angustia (Bretcu). În lupta pentru cucerirea
Sarmizegetuzei au fost angajate mai multe legiuni romane: Legiunea a II-a Adiutirx, Legiunea a
IV-a Flavia Felix, precum și un vexillatio (detașament) din Legiunea a VI-a Ferrata care până în
acest război a fost staționat în Iudaea.

Forțele romane au învăluit în continuare Sarmizegetuza. Despre alte unități romane se crede că
au atacat alte așezări dacice și puncte de întâlnire, într-o zonă care se întinde spre nord până la
râul Tisa și Moldova la est. Așezările dacice din vest, cum ar fi Ziridava, au fost complet distruse
în această perioadă. Cu toate acestea, Moldova și Maramureș, situate în nordul României
moderne, nu au devenit niciodată parte a provinciei romane Dacia și deci nu au cunoscut
stăpânirea romană.

Asediul

Singura înregistrare istorică a asediului este Columna lui Traian, care este o sursă controversată,
fiind în primul rând o operă edilitar-artistică. Există și o dezbatere pentru a stabili dacă romanii
au luptat de fapt pentru cucerirea Sarmizegetuzei sau dacă dacii au distrus capitala lor în timp ce
se retrăgeau în fața legiunilor care avansau. Cei mai mulți istorici sunt de acord că un asediu al
Sarmizegetuzei a avut totuși loc. Primul atac a fost respins de apărători daci. Romanii au
bombardat orașul cu armele lor de asediu și, în același timp, au construit o platformă pentru a
ușura intrarea în cetate. Ei au încercuit orașul și cu un zid circumvallatio.

În cele din urmă, romanii au distrus conductele de apă ale Sarmizegetuzei și au obligat pe daci să
se predea înainte ca să dea foc la oraș. Forțele romane au reușit să intre în incinta sacră dacică,
unde l-au salutat pe Traian ca împărat și apoi au nivelat (distrus) întreaga cetate. Legiunea a IV-a
Flavia Felix a staționat acolo pentru a păzi ruinele Sarmizegetuzei. Ca urmare a încheierii
asediului, Bicilis, un apropiat al lui Decebal, și-a trădat regele și a condus pe romani la comoara
dacică, care, în conformitate cu Jérôme Carcopino (p. 73), consta din 165.000 kilograme de aur
curat și 331.000 de kilograme de argint îngropate sub râul Sergetia (Cassius Dio 68. 14).

După luptă

Decebal și mulți dintre oamenii săi au scăpat de legiuni în timpul asediului. Ei au fugit spre est,
probabil spre fortificația de la Ranisstorum, a cărui localizare exactă nu se mai știe astăzi, doar
pentru a fi prinși de către cavaleria romană. Cunoscând tratamentul adesea brutal pe care îl
sufereau prizonierii de război luați de romani, Decebal s-a sinucis pentru a evita captura.

Capul lui Decebal și mâna sa dreaptă au fost apoi duse lui Traian. Romanii au reorganizat Dacia
ca pe o provincie romană și au construit o altă capitală la o distanță de 40 kilometri de vechea
Sarmizegetuza. Acest centru a fost numit Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetuza.

Pierderile suferite în acest război de către daci au fost uriașe, dar armata romană a avut și ea
pierderi semnificative în timpul cuceririi Daciei. Prima răscoală începe după moartea lui Traian
și începutul domniei succesorului său, împăratul Hadrian, în 117. Acest lucru arată impactul pe
care împăratul l-a avut asupra dacilor după război.În timp ce bătălia s-a încheiat cu victorie

5
romană, această bătălie este considerată de către istorici ca fiind ultima mare cucerire a
Imperiului Roman, înainte de a intra spre sfârșitul sec. al II-lea în perioada sa de declin.

Organizarea si inzestrarea oastei geto-dace

Consecintele pe plan militar ale fauriri statului dac centrlizat sub conducerea lui Burebista au
fost considerabile . Prin unirea poporului dac sub o singura stapanire s-a pus capat luptelor
interne care , dupa expresia lui Strabon , il istovisera vreme indelungata inainte de Burebista .
Exercitiile la care Burebista i-a supus pe ai sai si care au contribuit la cresterea prestigiului
dacilor nu pot fi altceva decat disciplina militara , pregatirea morala si de lupta a ostirii , a
intregului popor pentru apararea Daciei . In acelasi scop a sporit considerabil capacitatea militara
a statului dac , care , la nevoie , putea sa controleze efective impresionante de luptatori .

Statul dac dispunea si de o puternica armata permanenta , numai asa se explica marile si rapidele
sale succese in luptele cu celtii , in expeditiile sud-dunarene si in supunerea cetatilor grecesti de
pe litoralul pontic.

Izvoarele antice transmit stiri despre organizarea militara a statului dac in timpul lui burebista si
al urmasilor sai , printre care o informatie tarzie a medicului Criton despre asezarea de catre
Decebal a unor prefecti in fruntea cetatilor . Exista temeiuri pentru a se aprecia ca asemenea
comandanti de garnizoane intarite existau si sub predecesorii ultimului rege dac. Pentru aceasta
pledeaza , de exemplu , construirea unor turnuri locuinta in cetatile descoperite la Blidaru ( jud.
Hunedoara ) , Capalna ( jud. Alba ) , Tilisca ( jud. Sibiu unde nu exista nici un motiv pentru a se
presupune prezenta efectiva si de durata a regelui . De altminteri , cetatile aveau , fara indoiala ,
garnizoane si deci un comandant al lor , daca in fortaretele din regiunile periferice se poate
presupune ca acest rol era indeplinit de capetenia daca locala care recunoscuse autoritatea regelui
, in cetatile din zona Orastiei si din inmediata apropiere situatia trebuie sa fi fost diferita aici
comandant nu putea fi decat un om al regelui , numit de acesta.

Organizarea armatei dace a depins , evident , de caracteristicile generale ale suprastructurii

politice si , indeosebi , de gradul de centralizare a statului in vremea lui Burebista , de insasi
dezvoltarea social-economica a regiunilor care intrau in componenta acestuia . Se stie ca statul
condus de acest rege cuprindea cetatile grecesti de la Olbia pana la Apollonia , Zone de intensa
locuire daco-getica ( Valea Argesului , valea Siretului , sudul zonei intracarpatice ) , dar si zone
cu populatie mai putin densa ( teritoriile de la nord ), autoritatii lui Burebista i se supusesera atat
triburile daco-getice ,cat si ceilalti din nord-vest si de la dunarea mijlocie sau moesii si tracii
dintre Istru si Haemus. In aceste conditii , apartenenta la statul lui Burebista a unor triburi
periferice sau a cetatilor de pe litoralul pontic trebuie sa fi constat din plata unui tribut , din
renuntarea la o politica diferita de cea a regelui dac si , in sfarsit , din obligatia de a-i furniza
acestuia osteni in vreme de razboi.

Din datele cunoscute astazi se poate aprecia ca in acea vreme a sporit considerabil capacitatea
militara a Daciei , armata lui Burebista fiind formata din 2 categorii principale de forte : o oaste a
regelui , cu caracter mai mult sau mai putin permanent si o oaste de larga participare a
efectivelor aduse si conduse de diferitele capetenii locale din cuprinsul marelui stat dac.
Ridicarea la arme a ambelor osti , sub comanda suprema a regelui , putea ajunge pana la cifra
impresionanta de 200 000 de luptatori , potrivit aprecierii lui Strabon.

6
Se cuvine subliniat faptul ca , pentru a pune la nevoie , pe picior de razboi o asemenea forta
uriasa , Burebista si-a organizat un sistem de insttiintare-semnalizare si de mobilizare destul de
bine pus la punct . Avand in vedere diversitatea destul de mare a armelor , a intrbuintarii calului
si carelor de lupta inca din perioada anterioara , se distingea o structurare a armatei in pedestrime
si calarime , cea de a doua cu o pondere destul de insemnata daca tinem seama de distantele
impresionante pe care actiona viteazul rege.

Faptul ca a distrus asezari fortificate si cetati si ca, la randul sau , Burebista a inaltat asemenea
centre pe directiile de invazie catre tinuturile sale , denota , de asemenea , existenta unor trupe si
tehnici de asediu si distrugere cat si a unor specialisti in constructii de tip militar , defensiv. Si nu
in ultimul rand , o asemenea armata mare , ca sa intre in actiune presupunea o anume organizare
pe structurii militare comparabila cu a altor popoare din jur , in fruntea carora se aflau capetenii
de diferite ranguri. Desigur pentru expeditiile sale obsnuite Burebista va fi folosit numai o parte
din cele 2 categorii de oaste pe care le avea la dispozitie , anumite efective ramaneau ca
garnizoane sa apere cetatile din zona centrala a statului dac , fortificatiile din tinuturile marginase
si , deci , mai putin sigure.

Dovedind remarcabile calitati de comandant de osti , Burebista s-a preocupat intens de buna
pregatire militara a armatei sale , de dotarea ei cu armamentul necesar , de fundamentarea unei
tactici de lupta adecvata. Referitor la armele dacilor sursele de cunoastere sunt descoperirile
arheologice , cat si scenele de pe columna lui Traian , la care se pot adauga si anumite informatii
din izvoarele narative ale vremii.

Cavaleria dacilor era de 2 feluri: usoara si grea.

Cavaleria usoara era - pe cat se poate - libera de greutati, inarmata numai cu arcuri si sageti, sabii
si topoare fara scuturi si fara sulite. Calarasii daci nu aveau pe caii lor nici sa, nici plocat. Pentru
razboi, ei nu aveau trebuinta de pregatiri multe; ei erau in tot momentul gata de plecare si gata de
lupta. Arma principala a dacilor, in cavalerie si in pedestrime, a fost arcul. Cu arcurile lor, ce
bateau departe, ei acopereau pe inamici cu o ploaie de sageti.

Arcurile dacilor erau solide si usoare, formate din coarne de animale, impreunate la mijloc cu o
bucata dreapta, iar coarda arcului era din vana de cal. Ovidiu, vorbind despre getii si sarmatii de
langa Dunare scrie: „Cea mai mare parte din popoarele acestea nu se tem de armele ostasilor
romani. Ei au o deplina incredere in arcurile si in tolbele lor pline cu sageti si in caii lor invatati
sa faca curse foarte lungi si sa suporte timp indelungat setea si foamea'.

Cavaleria dacilor si a sarmatilor avea o deosebita deprindere in lupta cu arcul. Cand fugeau, ori
simulau ca fug, se intorceau cu jumatate corpul inapoi si indreptau sagetile asupra celor ce-i
urmareau.

Sagetile dacilor erau lungi si muiate in venin de vipera. „Nu este nimeni din sarmati si geti', scrie
Ovidiu, „care sa nu poarte o teaca cu arc si sageti muiate in sange de vipera'. Getii purtau
totdeauna cu dansii o tolba plina de sageti, din care cauza, Ovidiu ii numeste tolbasi (pharetrati),
un termen ce se vede a fi fost in uzul militar, deoarece il aflam intrebuintat si in organizarea
militara a romanilor, pana in secolul al XVIII-lea.

7
O alta parte din cavaleria daca era inarmata cu lanci. Lancile si sulitele cavaleriei, unele aveau
forma hastelor [hastae] romane si serveau ca arma de impuns si de aruncat. La cavaleria sarmata,
ne spune Tacit, era in uz lancea numita contus; ea semana cu sarissa macedonenilor, insa nu era
asa lunga.

Unele trupe de cavalerie, care luptau cu lancile si cu sulitele, mai purtau si scuturi. Scuturile dace
aveau forma ovala care era mult mai practica; ele se puteau manui mai usor decat forma patrata
si acopereau numai pieptul si pantecele luptatorului. Cand fugeau, scuturile se aruncau pe spate.
Pe scuturile dace vedem figurate diferite embleme. Unele au la mijloc o rozeta, ca simbol al
soarelui si sunt decorate pe margini cu semiluna si stele. Pe altele vedem coroane de lauri si
ornamente de flori. Afara de scutul oval sau pelta mai era in uz la cavaleria din nordul Istrului,
ne spune Lydus, si un scut mai mic, pe care italienii il numeau parma.

Cavaleria grea era compusa din trupe ce purtau catafracte sau lorice. La unele din trupele
acestea, calaretii si caii erau acoperiti cu lorice sau cu armuri peste intreg corpul. Aceasta era
armatura particulara a cavaleriei sarmate, pe care, dupa cum scrie Tacit, o purtau numai principii
si cei mai nobili dintre sarmatii roxolani. Loricele cavaleriei sarmate erau formate din o singura
bucata, ce acoperea partea de sus si de jos a corpului. Caii sarmatilor erau acoperiti cu lorice pe
cap, pe piept, pe laturi si pe picioare pana la copite, iar peste ochi aveau aparatori perforate.
Loricele dacilor insa se deosebeau de ale sarmatilor, ele aveau forma unui pieptar sau camasi si
acopereau numai pieptul, spatele, coatele si pantecele pana la genunchi. Columna lui Traian ne
infatiseaza diferite genuri de lorice intrebuintate in armata daca. Unele erau din lamine de bronz,
ori de fier in forma unui pieptar (thorax), care se incheia la piept cu copci mari. Altele erau
fabricate din solzi de metal, de os, sau de piele tare (lorica squamata). Altele erau din zale, sau
din inele de metal (lorica hamis conserta), unele erau de in (lorica lintea).

Principii si cei mai nobili dintre sarmati, scrie Tacit, purtau lorice formate din lamine de fier, ori
din bucati de piele foarte tare; iar Pausania scrie ca armurile sarmatilor (intelege ale calarimei de
rand) erau facute din solzi taiati din copite de cai, fiindca la dansii nu erau mine de fier si nici nu
se importa la ei fier din alte parti.

Trupele din cavaleria grea a dacilor si sarmatilor purtau pe cap coifuri de metal, sau de piele tare.
Coifurile dace aveau diferite forme. Unele mai aveau in partea dinapoi si o aparatoare pentru
spate, iar altele acopereau si fata luptatorului. Pe Columna lui Traian vedem figurata, ca trofee, o
lunga serie de coifuri de diferite forme, din care unele cu ornamente artistice foarte frumoase,
ceea ce ne serveste ca un indiciu, ca, in mare, parte cavaleria era compusa din nobilime si din
oameni cu avere.

Conceptia si modul de lupta

Situat in locuri de ispititor belsug, poporul dac si-a elaborat de timpuriu o gandire si o arta
militara propice apararii. In acest scop s-a recurs la organizarea si ducerea apararii strategice
pentru a provoca pierderi fortelor inamice, uneori la distrugeri pe mari adancimi pe directiile de
inaintare ale inamicului, aplicand ceea ce posteritatea a numit 'tehnica pamantului parjolit'. La
daco-geti modul obisnuit de lupta era hartuiala dar la trebuinta ,angajau lupta cel mai adesea in
dispozitiv in forma de pana. Cand se luptau in retragere contra cavaleriei inamice, aici alergau
raspanditi, inainte aici se comasau in plutoane si se aparau, reusind prin aceasta tehnica sa isi

8
reduca pierderile. Adesea recurgeau la atacuri nocturne, cunosteau bine serviciul de santinela
inamic si tineau intotdeauna langa ei caii inseuati si gata de lupta sau fuga. In timpul apararii,
felul de lupta consta in hartuiri permanente cu scopul de a-l slabi pe inamic si de a-l aduce in
pozitii dezavantajoase de lupta. Intrebuintau frecvent cursele si inselaciunile recurgand la tot
felul de stratageme. In timpul actiunilor de riposta geto-dacii, folosind terenul impadurit,
preparau lovituri si manevre bine intocmite pe care le alternau cu atacuri neasteptate, fie in zona
vadurilor fie in zone stramte. Cavaleria avea atat rolul de cercetare cat si pe acela de legatura
intre diferite corpuri militare. Dar principala actiune a calaretilor era lupta de hartuire, lupta in
care dupa aruncarea sulitei si descarcarea arcului, calaretul se repezea inapoi pentru a scapa de
lovitura dusmanului si pentru a reveni din nou dintr-o alta directie. In conceptie si executie
armata geto-daca nu a recurs la formatii de lupta rigide, masate si putin articulate. Modul de
organizare, pe obsti satesti, depindea de resursele demografice ale asezarilor si deci efectivele
erau variabile si suple. In ofensiva aveau predilectie pentru dispozitivul in forma de unghi cu
varful inainte, cu scopul de a strapunge falangele, cohortele sau manipulele si a le disocia fortele
pentru ale nimici din partile laterale. In aparare recurgeau la dispozitivul In forma de potcoava cu
flancurile avansate cu scopul participarii a cat mai multe forte la lovirea simultana si pe o
adancime cat mai mare a inamicului. In toate aceste dispozitive insa luptatorul avea in juru-i
suficient spatiu pentru libera miscare si actiune. Dispunerea fortificatiilor in teren, structura si
varietatea dispozitivelor de lupta arata o temeinica si justa cunoastere a terenului si avantajelor
amenajarilor genistice. Constructia acestor lucrari si asezarea lor reflecta o pricepere deosebita a
rolului strategic si tactic al fortificatiilor. Realizarea unui sistem de cetati s-a facut pe baza unor
conceptii si principii ce raspundeau nevoilor strategice. Astfel aceste cetati si fortificatii au fost
edificate la confruntariile Daciei si indeosebi pe axele de comunicatii pe care puteau sa patrunda
mai usor invadatorii. In timpul bataliilor de aparare a cetatilor, aparatorii aruncau asupra
asediatorilor bolovani de mare greutate, plumb topit, oale si butoaie pline cu smoala fierbinte,
seu si alte substante inflamabile, sulite si sageti incendiare. Se foloseau de asemenea pe scara
mare si catapulte si baliste, atat in luptele duse in jurul fortificatiilor cat si in luptele in camp
deschis cand erau transportate pe care cu 2 roti. In ceea ce priveste cucerirea cetatilor strategii
daci au recurs la procedeul asediului, prin care se urmarea incercuirea si izolarea garnizoanelor
adversarului. In timpul asediului, alaturi de armele individuale, foloseau catapulte de mare
putere, berbeci din stejar cu cap de bronz sau fier. Geto-dacii au mai folosit si falces murales cu
care scoteau pietre din ziduri si perforatoare de ziduri numite terebrac de fapt un berbec cu varf
ascutit. La unison, izvoarele lumii antice ii prezinta pe daco-geti in razboaie de aparare si toate le
subliniaza curajul si vitejia, disciplina si organizarea. Modalitatea proprie de purtare a unui
razboi, prin ridicarea la lupta a intregii populatii apte de efort militar, le-a dat permanent un
avantaj in luptele necurmate cu aceia care le doreau avutul, facandu-i de neclintit de pe pamantul
Daciei, pe care il considerau sacru si numai al lor.

Fortificatii

Urmare a perfectionarii si generalizarii uneltelor de metal, avantul economic si explozia

demografica au impulsionat, in secolele XII - IV i.e.n. trecerea la realizarea unor lucrari de
fortificare de mari proportii, suprafete de pana la 30 hectare fiind amenajate ca fortificatii de
refugiu ( Santana, Cornesti, Ciceu-Corabia - jud. Bistrita-Nasaud). Ridicate pe inaltimi greu de
atins, constructiile se adaptau perfect terenului, indeosebi in zona muntoasa si deluroasa, pe
directiile slab protejate natural fiind amenajate santuri de aparare de mari dimensiuni (adancime
9
de 4 m si latime de cca. 13 m la Santana) si valuri de pamant puternice (25 m latime la 7 m
inaltime tot la Santana), intarite, in functie de materialul existent in zona cu miez de piatra
nefasonata, cu ziduri de sprijin de piatra (Seica Mica, jud. Sibiu, Sona, jud. Alba, Ciceu-Corabia
jud. Bistrita-Nasaud), sau placate cu lespezi de piatra acoperita cu lut ars (Babadag jud. Tulcea).
In zonele de campie, unde, adesea, era necesara ridicarea circulara a fortificatiilor, se utilizau
lutul si lemnul, tehnica constand in realizarea unui nucleu de arsura prin ardere deschisa sau
aplicarea 'turtelor' de pamant pe un schelet de pari si barne transversale ( Popesti, jud. Giurgiu;
Bucovat jud.Dolj).

In secolele VIII - IV i.e.n. conceptia si executia fortificatiilor se perfectioneaza generalizandu-se

asezarile tip pinten barat, aparate de santuri, valuri de pamant cu palisarde de mari dimensiuni,
cu ziduri de piatra sau caramida, 'bastioane' si poarta cu intrare 'in cleste' reprezentative fiind cele
de la Seica Mica (jud. Sibiu), Cotofenii de Jos (jud. Dolj). Apar ca o dovada a evolutiei sociale si
politice, a accelerarii procesului de constituire a statului, cetatile puternice de mare importanta
strategica, cu ziduri, valuri de pamant cu miez de piatra, santuri succesive etc. ca cele de le
Cotnari si Stancesti in Moldova, Voievodeni (jud. Mures), Bodoc (jud. Covasna) etc. In epoca
urmatoare, a afirmarii statale la geto-daci (sec. III i.e.n. - I e.n.) asezarile fortificate si cetatile de
resedinta ale capeteniilor sau cele cu rol de acropola inchizand incinte restranse vor incepe sa se
constituie in sisteme de fortificatii, ridicate prin munca colectiva a obstiilor uniunilor politice
regionale. Centre politice pot fi identificate in zonele complexului fortificat Jigodin (jud.
Harghita), la Poiana (Piroboridava) - Barbosi (jud.Galasi), Cozla-Batca Doamnei (Petrova?)(jud.
Neamt), Piatra Craivii-Cugir-Sona (jud. Alba), Polovragi (jud. Gorj), Ocnita (Buridava - jud.
Valcea), Cetateni (jud. Arges), Pietroasele(jud. Buzau), Campuri-Surduc (jud.Hunedoara),
Tilisca - Arpasu de Sus (jud. Sibiu), etc.

Inegalabil ramane insa sistemul de fortificatii incluzand cca 200 Km.2 din Muntii Orastiei avand
ca punct de plecare centrul politic de la Costesti si cel religios (Kogaionon) din zona Gradistei
Muncelului, unde se va ridica Sarmizegetusa Regia capitala statului unificat al geto-dacilor,
aparata de fortificatiile de la Faeragu, Varful lui Hulpe, Prisaca, Cetatuia si cetatile Blidaru,
Piatra Rosie, Banita, Capalna.

Piatra se impune ca principal material de constructie si acolo unde aceasta lipsea (la ses),
caramizile (lupe) de lut . Majoritatea cetatilor dacice insa au fost ridicate in tinuturi muntoase
printr-o perfecta integrare a constructiilor in peisajul specific montan, imaginea contemporanilor
fiind aceea sugerata de Florus, a dacilor 'aninati de munti'.

Constructorii daci au adaptat particularitatilor terenului nu numai planul cetatilor ci si tehnica de

inspiratie elenistica, rezultatul fiind aparitia genului original de zid-murus Dacicus: gros de la 1
la 3 metri (prin dublare la cetatile refacute de Decebal) cu doua fete (exterioara si interioara) din
blocuri variabile(0,6-0,8 m lungime, 0,4-0,6 m inaltime, 0,3-0,4 m grosime) de piatra taiata
regulat (opus quadratum), intre care se tasa un emplecton de pamant si pietris; pentru realizarea
coeziunii partilor componente (piatra legata cu mortar a fost identificata doar la Dava de la
Cetateni-Arges, ca marturia legaturilor culturale cu lumea romana) in partea superioara ale
blocurilor se taiau jgheaburi ('babi') in care se introduceau capetele barnelor care, strabatand
emplectonul, faceau legatura intre cele doua fete ale zidului. Dublate uneori de valuri de pamant
si santuri, zidurile de incinta inchideau la colturi bastioane patrulatere de aparare, in timp ce, in
interior se aflau sub supravegherea turnurilor locuinta. Astfel construite, cetatile dacilor s-au
10
dovedit in masura sa reziste masinilor de razboi romane soldatii lui Traian fiind nevoiti sa
infrunte 'multe primejdii' in 'muntii cei intariti cu ziduri', sa faca mari sacrificii ca sa poata lua 'cu
pericole, munte dupa munte'.

Cel de-al doilea război

Articol principal: Al doilea război daco-roman.

Decebal nu respectase acordul, și astfel, Senatul l-a decretat pe Decebal din nou ca "inamic al
Romei", iar Traian a pornit cu generalii la un nou război. Trupele romane au părăsit Roma la 4
iunie 105, îmbarcându-se la Brundisium. Traian este întâmpinat de o solie dacă, care îi cere pace.
Traian nu acceptă condițiile impuse de regele dac. Decebal însuși a întins o cursa trupelor
romane, gata să-l ucidă pe împărat, trimițând dezertori în Moesia. Decebal l-a capturat pe
comandantul unei legiuni, Longinus, și l-a obligat să mărturisească planurile împăratului.
Longinus nu i-a dezvăluit nimic, iar Decebal a trimis din nou o solie împăratului pentru a cere
bani și înapoierea teritoriilor în schimbul eliberării lui Longinus. Traian i-a răspuns prin vorbe
îndoielnice că nici nu-l prețuiește, dar nu dorea să-l piardă, dar nici să-l scape cu sacrificii mari.
Longinus se otrăvește, nu înainte să trimită o scrisoare plină de rugăminți prin intermediul
libertului lui Traian. Decebal făgădui lui Traian că-i va da în schimbul libertului trupul lui
Longinus și zece prizonieri. Traian refuză să-l trimită pe libert înapoi. Ostilitățile au reizbucnit.
Decebal cere pace după ce a observat că mulți nobili-comati daci au trecut de partea romanilor.
Traian și trupele romane au traversat Dunărea pe podul construit. În vara anului 105, romanii au
atacat Dacia în mai multe direcții: din vest, prin Banat până spre Valea Mureșului și pe valea
Apei Orașului; dinspre sud, de la Drobeta, prin pasul Vâlcan, și apoi, pe valea Oltului. Ultimele
cetăți sunt treptat cucerite în vara anului 106, printre care și Sarmizegetusa, unde apărătorii
rezistă cu înverșunare. Primul atac a fost respins de apărătorii daci. Romanii au bombardat orașul
cu armele lor de asediu și, în același timp, au construit o platforma pentru a ușura intrarea în
cetate. Ei au încercuit orașul și cu un zid circumvallatio. În cele din urmă, romanii au distrus
conductele de apă ale Sarmizegetusei și au obligat pe daci să se predea înainte că să dea foc la
oraș. Forțele romane au reușit să între în incinta sacră dacică, unde l-au salutat pe Traian că
împărat și apoi au nivelat (distrus) întreagă cetate. Legiunea a IV-a Flavia Felix a staționat acolo
pentru a păzi ruinele Sarmizegetusei. Ca urmare a încheierii asediului, Bicilis, un apropiat al lui
Decebal, și-a trădat regele și a condus pe romani la comoara dacică, ascunsă sub râul Sargetia.

Decebal și cei scăpați din încercuire sunt urmăriți. Decebal și mulți dintre oamenii săi au scăpat
de legiuni în timpul asediului. Ei au fugit spre est, probabil spre fortificația de la Ranisstorum, a
cărui localizare exactă nu se mai știe astăzi, doar pentru a fi prinși de către cavaleria romană.
Cunoscând tratamentul adesea brutal pe care îl sufereau prizonierii de război luați de romani, se
sinucide, în timp ce era urmărit de cavaleria romană, printre aceștia fiind veteranul Tiberius
Claudius Maximus. Acesta l-a decapitat. Capul lui Decebal și mâna să dreapta au fost apoi duse
lui Traian. Romanii au reorganizat Dacia că pe o provincie romană și au construit o altă capitală
la o distanță de 40 kilometri de vechea Sarmizegetusa. Acest centru a fost numit Colonia Ulpia
Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa. Pierderile suferite în acest război de către daci au fost

11
uriașe, dar armata romană a avut și ea pierderi semnificative în timpul cuceririi Daciei. Romanii
distrug cetățile și sanctuarele lor pentru a înăbuși orice rezistență. Victoria împotriva dacilor a
fost sărbătorită cu fast la Roma.

Concluzii și urmări

Războaiele dacice au reprezentat un triumf uriaș pentru Roma și armatele sale. Traian a anunțat
135 de zile de sărbătoare în întreg imperiul. Minele de aur bogate ale Daciei au fost folosite de
romani, și se estimează ca Dacia a contribuit atunci cu 700 milioane de dinari pe an la economia
romană[1], asigurând surse importante de finanțare pentru alte campanii romane. Cele două
războaie au reprezentat victorii importante în cadrul campaniilor expansioniste ale Romei,
câștigând sprijinul și admirația oamenilor pentru Traian. Prin cuceririle ulterioare din Asia,
Traian a realizat cea mai mare întindere din istoria Imperiului Roman. O mare parte a populației
masculine a Daciei a fost ucisă în luptă, trecută în sclavie sau înrolată în legiuni romane și
trimisă să lupte la mare distanță de Dacia, în parte pentru a descuraja alte rebeliuni. Mai puțin de
jumătate din Dacia a fost oficial anexată și apoi organizată ca provincie a imperiului (Dacia
romană).

Perioada de după războaiele dacice a fost, prin folosirea tezaurului dacic și prin preluarea și
extinderea exploatării aurului din Carpații Apuseni, una de creștere economică susținută și de
relativă pace la Roma. A fost început un mare proiect de construcții, îmbunătățind infrastructura
Romei în general. Traian a devenit cu adevărat un împărat civil, deschizând drumul unor întăriri
interne ulterioare în cadrul imperiului, ca stat unitar și puternic.

12
raian pleaca la 25 martie 101, din Roma si parcurge trseul Lederata-Arcidava –Centum Putea-
Berzobis-Aizis-Tibiscum, armata romana ocupa Banatul, Tara Hategului, dupa o victorie
moderata la Tapae.

In timpul iernii, ostilitatile incetara in aceasta regiune — dacii se intarisera la Poarta de Fier,
trecatoarea care duce din Banat in Transilvania — incepura insa in partea de rasarit a Moesiei
Inferioare, adica in Dobrogea. O armata a lui Decebal, impreuna cu un corp de sarmati acesti
aliati ai regelui dac luptau imbracati de sus pina jos, inclusiv caii, in zale de piele — trecu pe
malul drept al Dunarii si ataca cetatile romane. Avura loc lupte grele si insusi Traian trebui sa
coboare pe Dunare spre a veni in ajutorul alor sai. In cele din urma insa, navalitorii fura respinsi
pe malul sting.

Diversiunea moesiana din iarna lui 101/102 initiata de Decedal este prezentata de istoricii Pliniul
cel Tanar, Ammianus Marcellinus, Cassiodorus, Iordanes : el trece Dunarea si ataca asezarile
romane dintre fluviu si Pontul Euxin. Traian trecand prin Oescus, Novae, Durostorum a ridicat
oastea pentru a apara Moesia Inferior. In prima lupta ii bate pe roxolani, apoi pe daci si pe aliati
lor, iar la Adamclisi, iesind din nou invingator determina esecul acestei campanii. Traian reia
ofensiva in primavara lui 102. Se dau o serie de batalii in care dacii, desi lupta cu un eroism
vred-nic de admirat si cu un dispret de moarte pe care numai credinta lor in nemurirea sufletului
il poate explica, sunt totusi batuti. Romanii cuceresc, intre altele, cetatea in care se aflau trofeele
luate de la armata distrusa a lui Cornelius Fuscus; cu acest prilej ei prind si pe o sora a lui
Decebal. Regele dac, vazand ca primejdia e din ce in ce mai mare, se hotaraste sa trimita o a
doua ambasada, alcatuita; de data aceasta, din nobili. Solii vin in fata lui Traian, ingenuncheaza
si implora, cu mainile intinse, pacea. Imparatul refuza pentru a doua oara. Romanii cuceresc si
ultimele intarituri care aparau drumul spre Sarmizegetusa si ajung aproape de capitala. In fata ei,
se da o noua lupta inversunata, in care dacii sunt iarasi invinsi. Vazind ca sorta armelor ii este
statornic dusmana si ca Traian va intra in cetatea sa de scaun, Decebal se hotaraste sa se duca el
insusi spre a cere pace. Ajuns in fata imparatului, care il primeste stand pe jiltul domnesc si in-
conjurat de generali si steagurile armatei sale, regele dac, ai carui insotitori ingenunche la
picioarele biruitorului, se supune. Imparatul ii acorda, de data aceasta, pacea. Decebal
obliginduse „Sa inapoieze toate armele, masinile si mesterii primiti de la romani, sa predea
dezertorii, sa darime toate cetatile, sa paraseasca toate cuceririle facute in afara de propria sa tara,
sa recunoasca dupa formula traditionala — de prieteni si dusmani, pe prietenii si dusmanii
poporului roman si, in sfirsit, sa nu mai primeasca nici un roman civil sau militar in slujba sa"
(toamna anului 102). In afara de acestea, Traian anexeaza imperiului Banatul, Oltenia, Muntenia
si sudul Moldovei. Erau regiuni in care influenta romana patrunse-se deja si pe drumurile carora
negustorii sud-dunareni umblau de multa vreme. Dupa ce lasa garnizoane in centrele mai

13
importante din Dacia si, in primul rand, in Sarmizegetusa, spre a supraveghea pe Decebal,
imparatul se intoarce la Roma. Aici el serbeaza un binemeritat triumf, luind numele de Dacicus.

In amintirea barbatilor viteji care au murit pentru republica; pentru a comemora luptele purtate in
Dobrogea in iarna anului 101—102 imparatul Traian a poruncit ridicarea monumentului
Tropaeum Traiani — azi Adamclisi.

Dreptatea ne obliga sa recunoastem ca Decebal nici n-ar fi putut respecta tratatul. Cu o buna
parte din tara anexata de romani, cu garnizoana romana in centrele sale mai importante, cu
interzicerea de a mai avea alta politica externa decat aceea a imperiului, cu obligatia de a-si
darima cetatile, statul dacic era de fapt si de drept numai o aparenta sau un simulacru de stat, iar
regele sau un personaj pur decorativ. Decebal nu era insa omul sa admita o asemenea situatie
falsa si o asemenea umilinta. El care batuse doua armate romane, sa vada acum garnizoana de
legionari din Sarmizegetusa supraveghindu-i orice miscare. De aceea, sfirsitul se putea prevedea.
El avea sa fie razboiul si anume, de data aceasta, un razboi fara crutare, mergand pana la
distrugerea unuia din adversari. Traian, spirit realist, a simtit-o de la cea dintai stire despre
manevrele lui Decebal. In consecinta, dandu-si seama de proporti-ile si caracterul luptei ce avea
sa se desfasoare, el ia o serie de masuri, atat de ordin militar, cat si de ordin administrativ.
Intareste mai intai considerabil linia Dunarii prin intemeieri de castre sau lagare militare, cum e
acela de piatra de la Carsium, inaugurat in anul 103 al erei noastre, sau acela de la Barbosi unde
era, in acelasi timp, si o statiune a flotei romane de pe Dunare. Garnizoane puternice primesc
orasele Durostorum si Troesmis; in acelasi timp, se fundeaza centre noi urbane, precum
Nicopolis ad Istrum, in fata Zimnicei, Marcianopolis si Abrittus in Moesia, la Devnja, respectiv
Razgrad. . Pentru a avea o legatura usoara si permanenta intre cele doua maluri ale Dunarii,
Traian insarcinase dupa primul razboi dacic pe vestitul arhitect Apollodor din Damasc sa
construiasca un pod de piatra peste fluviu. Locul ales a fost in dreptul orasului Drobeta (azi
Drobeta-Turnu Severin), unde Du-narea are o latime de 1 127 de metri. Lucrarea s-a executat
repede : in primavara anului 105 era gata. Picioarele care sustineau suprastructura podului, in nu-
imar de 20, au fost facute din piatra legata cu ciment roman si din caramida. Ele se aflau la
distanta de 170 de picioare unul de celalalt, adica 56,74 de metri, socotindu-se din centrul unui
picior la centrul celuilalt. Partea de deasupra a podului era, se pare, de lemn, iar lungimea totala a
lui, intre cele doua portaluri, de 1134,90 metri. In luna ianuarie 1858, scazind in mod neobisnuit
nivelul apelor Dunarii, s-au putut examina de aproape stilpii podului si s-a constatat ca in zidarie
erau gauri in care fusesera asezate birne de stejar, gasindu-se chiar ,si citeva bucati de lemn.
Caramizile care acopereau stilpii — caramizi care au de fapt consistenta si soliditatea pdetrii,
fiind facute, intocmai ca si cimentul roman, dupa o reteta pe care astazi n-o mai cu-noastem —
poarta marcile Legiunei a Vll-a Claudia, precum si a unor cohorte independente; asadar, la
aceasta mare constructie tehnica — care a stir-nit admiratia istoricului Cassius Dio — au lucrat,
cum era de altfel obiceiul la romani, ostasii. Se poate spune ca nu numai Dacia, dar intreg
imperiul roman a fost cucerit, in timp de razboi, cu sabia, iar in timp de pace cu ciocanul, dalta si
mistria legionarilor. Ostasii erau in acelasi timp si zidari, ofiterii erau si arhitecti. Stau si astazi,
in multe parti ale Europei, ca pilde vii de traini-cie si indrazneala, constructiile facute acum
aproape doua mii de ani de acesti admirabili arhitecti care au fost romanii.

14
Razboiul din 105-106 incepe in primele luni ale lui 105 , Traian pleaca din Roma la 4 iunie al
anului 105 ; in cursul lui iulie, dupa ce toate preparativele fusesera facute si podul ispravit,
incepe campania propriu-zisa. O parte din armata ocupase inca dinainte malul stang si ridicase
aici fortificatii pentru a apara podul; restul, in frunte cu imparatul, trece acum peste batranul
fluviu, dupa ce mai intai se adusesera zeilor sacrificiile necesare. Pentru prima data, in cursul
istoriei, malurile Danubiului erau legate prin-tr-un pod de piatra. Act simbolic care voia parca sa
anunte luarea pentru tot-deauna in stapanire a Daciei de catre romanitatea biruitoare. O alta
armata a trecut Dunarea la Oescus. Ea se intalni, urcind pe rau in sus, cu cea dintai, care
strabatuse Oltenia de la apus spre rasarit. Avand acum fortele reunite, Traian inainta spre
miazanoapte si trecu in Transilvania pe la Turnu Rosu. O dovada ca acesta a fost drumul urmat
de imparat in cel de al doilea razboi este denumirea de Castra Traiana pe care o are o localitate
de pe valea Oltului, in hartile vechi. Ba ne arata ca acolo a fost una din taberele principale
instituite de-a lungul drumului, cand Decebal ataca garnizoanele romane din Banat , Muntenia,
Oltenia si-l face prizioner pe Caius Pompelius Longinus. Vara, Traian ataca pe 6 coloane :Valea
Cernei, Hateg, la S de Mures, Costesti, Blidaru, Piatra Rosie; Valea Jiului, Masivul Sureanu,
Banita; Drobeta, Sucidava, Romula, Valea Oltului, Tilisca, Capalna ; Restul coloanelor romane
au mers pe ruta Moesia Inferior, S-E Transilvaniei, Bran, Bratocea, Oituz si distrug fortificatile
dintre Cumidava (Rasnov) si Augustina (Bretcu). Cu masini de razboi, romanii ataca
Sarmisegetuza. Bacilis tradeaza secretul conductelor de apa si locul tezaurului. Ultima lupta
areloc la Porolissum (Miograd). Decebal se retrage spre Carpatii Orientali, dar este ajuns din
urma de decurionul Tiberius Claudius Maximus si se sinucide. La 11 august 106, Dacia era deja
provincie romana conform unei diplome militare si unor emisiuni monetare (Porolissum) .

Dacia Traiana cuprindea : Transilvania fara coltul de S-E, Banatul, Oltenia pana la Jiu . Traian
alipeste Moesia Inferior Transilvania de S-E, Moldova de mijloc, Oltenia de Est, Muntenia.
Administratia a fost incredintata lui Decimus Terentius Scaurianus, care reconstituieste orasele si
satele Daciei, construieste o noua capitala Colonia Sarmisegetuza Ulpia Traiana Augusta
Dacica . Caius Avidus Nigrinus : noul guvernator – desavarseste opera de organizare si
colonizare a Daciei. Olonizarea provinciei dintre dintre Dunare si Carpati, de o mare insemnatate
strategica, urbanizarea, propasirea economica, noile structuri sociale, introducerea dreptului civil
si privat roman vor marca evolutia spre o sinteza etno – culturala ce va conduce la formarea
poporului roman. “Duras care avea domnia mai inainte de, o oferi de buna voie lui Decebal,
regele dacilor, pentru ca era priceput in ale razboiului si iscusit la fapta; stiind cand sa navaleasca
si cand sa se retraga la timp, mester in a intinde curse, viteaz in lupta, stiind a se folosi cu dibacie
de o victorie si a scapa cu bine dintr-o infrangere ; pentru romani un potrivnic de
temut”(CASSIUS DIO , LXVIII,14).

Prada pe care o iau romanii, dupa cucerirea Sarmizegetusei, este enorma. Se stie doar ca mi-nele
de aur din Muntii Apuseni erau exploatate din vremuri imemoriale. Si e foarte natural sa
admitem ca tezaurul regilor daci trebuia sa cuprinda cantitati importante de metal pretios. Exista
si in vremea aceea, cum exista si azi, obiceiul de a acumula, de a stoca aurul. S-a gasit si argint.
S-au mai luat apoi „un numar de vase si de cupe care desfide orice evaluare", ca sa intrebumtam
insesi cuvintele scriitorului antic loannes Lydus, turme de vite, arme si multi prizonieri. Pe
statuile de bronz aurite din forul lui Traian sta scris : „Ex manubiis", adica facute din prada de
mana, deci din ce a putut lua fiecare soldat, la repezeala, si duce cu el. Intre spolii, s-a aflat si

15
cornul de baut, poate de zimbru, imbracat in aur, al lui Decebal, pe care imparatul il in-china lui
Jupiter Kassios.

Cat de insemnata a fost prada luata de romani din Dacia se vede din urmatorul fapt : inainte de
razboaiele lui Traian, imperiul trecea printr-o grava criza financiara. Se numise chiar o comisie
care sa propuna reduceri si economii in cheltuielile publice. Dupa razboaie, dimpotriva, se
constata o situatie financiara infloritoare ; nu mai e vorba de reduceri; mai mult, se fac
constructii insemnate, teatre, apeducte, fortificatii in diferite parti ale imperiului si, ceea ce e intr-
adevar extraordinar, se suprima impozitele pe anul 106, contri-buabilii primind, dimpotriva, de la
im-parat, cite 650 de dinari fiecare. Aceasta schimbare totala nu poate avea decit o explicatie :
cantitatea enorma de aur si de argint pe care cucerirea Daciei a adus-o in tezaurul roman. Nu
degeaba a fost calificata aceasta tara de catre invatatii vremii noastre „California lu-mei vechi".

Cucerirea Daciei a produs la Roma o satisfactie extraordinara. Serbarile date au intrecut in

maretie si somptuozitate tot ce se facuse pina atunci. Ele au durat 123 de zile, cu participarea a
10 000 de gladiatori; 11 000 fiare salbatice au fost aduse in circuri spre a indestula pofta de
spectacol a publicului roman. S-au facut donatii in bani si distributii de alimente celor nevoiasi.
S-au batut, in afara de monede, 3 medalii comemorand acest eveniment : una mai mare, de
argint, celelalte doua de bronz. S-au realizat, in ceramica, bibelouri sau mici obiecte in legatura
cu supunerea Daciei; pe unele s-a scris si numele lui Decebal. Dar in afara de aceste manifestari,
mai mult sau mai putin trecatoare, s-au realizat si unele lucrari si monumente de mari proportii,
destinate sa aminteasca multor generatii stralucitele fapte de arme ale imparatului.

In sudul Dobrogei, in regiunea unde se dadusera luptele grele din iarna anului 101—102 si ca o
dovada a insemna-tatii lor, s-a ridicat in anul 109 — data o stim chiar din inscriptia pusa de
Traian si dedicata zeului „Marte Razbunatorul" („Marti Ultori") — un monument numit
Tropaeum Traiani, de proportii impunatoare (inaltime — 38,29 metri, diametrul bazei —
39,3286 metri), impodobit cu sculpturi reprezentind diferite scene de razboi. Si astazi se mai vad,
in apropiere de satul Adamclisi, adica, in turceste, Biserica omului, nume in legatura tocmai cu
monumentul, ruinele, de forma circulara, ale Trofeului ; alaturi, randuite cu grija, sint sculpturile
ce au impodobit monumentul; una singura dintre metopele pastrate lipseste : se afla la Muzeul
Arheologic din Istanbul.

Al doilea monument comemorativ a fost Columna lui Traian, asezata in mijlocul frumosului for
construit de imparat la Roma si inaugurata in ziua de 12 mai, anul 113. Este o coloana de mar-
mura alba, inalta de aproape 40 de metri (exact : 39,83 m), cu un diametru de aproape 4 metri,
impodobita cu un sir continuu de sculpturi care o acopera de la baza pina in varf. Aceste
sculpturi reprezinta scene din cele doua razboaie dacice si suplinesc, dar numai in mica parte,
pretioasele Comentarii ale lui Traian si Geticele lui Criton, astazi pierdute. In soclul columnei a
fost depusa in anul 117 urna de aur continind cenusa imparatului Traian, mort la 65 de ani in
orasul Selinus din Cilicia Asiei Mici, oras care s-a numit apoi Traianopolis.

16