DISCIPLINA: Judecata în prima instanță și căile de atac în procesul penal

TEMA: Judecata în primă instanță

CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE
Judecata este faza centrală și cea mai importantă a procesului penal și ea constă în
activități cu caracter jurisdicțional care se realizează în întregime în fața unei instanțe de judecată
care este compusă potrivit legii și care este constituită în conformitate cu dispozițiile legale,
având ca finalitate pronunțarea unei hotărâri judecătorești.
Principiul care guvernează actuala reglementare, spre deosebire de VCPP, este cel al
dublului grad de jurisdicție. Astfel, o judecată parcurge în prezent două grade de jurisdicție până
la momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătorești: prima instanță și apelul (ca și cale
ordinară de atac), ambele fiind instanțe de fond.
Judecata în primă instanță este o etapă de judecată completă, este o judecată de fapt și de
drept a cauzei și ea este, de asemenea, obligatorie și indispensabilă, spre deosebire de etapa de
judecată în căile de atac – etapă ce depinde de executarea căii de atac.

1
 Judecata în prima instanță este reglementată de NCPP, Partea Specială, Titlul III, art. 371
– 407.
Ea este declanșată, de judecătorul de cameră preliminară prin încheierea de începere a
judecății, atât în situația în care sesizarea se face prin rechizitoriu, cât și în situația în care
sesizarea se realizează prin plângerea persoanei vătămate (art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) NCPP).
Obiectul judecății în primă instanță este prevăzut în art. 371 NCPP. ”judecata se
mărginește la fapta și la persoanele arătate în actul de sesizare a instanței” (rechizitoriu/
plângerea persoanei vătămate/ acordul de recunoaștere a vinovăției).
Judecata în primă instanță nu poate avea loc cu privire la o altă faptă sau o altă persoană
decât cea arătată în actul de sesizare a instanței. În cursul judecății în primă instanță nu este
prevăzută posibilitatea instanței de extindere a procesului penal cu privire la alte fapte și alte
persoane. În privința încadrării juridice, aceasta nu este inclusă în obiectul judecății în primă
instanță. Încadrarea juridică care este indicată de procuror în rechizitoriu sau de persoana
vătămată în plângere nu este obligatorie pentru instanța de judecată care judecă în primă instanță.
Prima instanță este suverană în stabilirea încadrării juridice pe care o dă faptei materiale pentru
care este sesizată prin actul de sesizare prevăzut de lege.
Ședința de judecată are o structură specifică în cazul judecății în primă instanță care o
deosebește de ședința de judecată în căile ordinare și extraordinare de atac.
Astfel, ședința de judecată poate fi divizată în 4 stadii procesuale distincte:
- Începutul judecăţii;
- Cercetarea judecătorească;
- Dezbaterile;
- Ultimul cuvânt al inculpatului.
I. Începutul judecății
Ședința de judecată este condusă de președintele completului de judecată. În această
calitate, președintele este cel ce declară ședința deschisă (pentru asigurarea ordinii și
solemnității ședinței de judecată). Pentru asigurarea ordinii ședinței preşedintele poate să atragă
atenţia persoanelor nedisciplinate să respecte ordinea şi solemnitatea şedinţei de judecată, având
posibilitatea să dispună inclusiv îndepărtarea acestora din sala de judecată cu ajutorul
personalului de ordine publică prezent. Aceste măsuri pot fi luate faţă de orice persoană prezentă
la şedinţa de judecată (părți, persoană vătămată, alte persoane prezente în sala de ședință,
inclusiv persoane din rândul publicului) nefiind necesară consultarea celorlalți membri ai
completului pentru a lua măsuri în acest sens. În schimb, în cursul judecăţii, preşedintele poate
respinge întrebările formulate de părţi, persoana vătămată şi de procuror, dacă acestea nu sunt
concludente şi utile soluţionării cauzei, doar după consultarea celorlalţi membri ai completului.

2
În toate cazurile dispoziţiile preşedintelui completului sunt obligatorii pentru toate persoanele
prezente în sala de şedinţă.
Se face apoi strigarea cauzei şi apelul celor citaţi, având în vedere că pe listă se găsesc
mai multe cauze şi ca atare este nevoie să se strige cauza care este la rând. După strigarea cauzei,
preşedintele completului va dispune să se facă apelul părţilor şi a celorlalte persoane citate,
constatând care din ele s-au prezentat. Tot acum se verifică dacă procedura de citare este legal
îndeplinită. Când sunt nereguli în procedura de citare, judecata se amână.
Se fac anumite verificări privitoare la identitatea inculpatului.
Astfel se prevede (art. 372) că după strigarea cauzei și apelul inculpaților se procedează
la verificarea identității acestora prin prezentarea de către inculpat a cărții de identitate sau a
pașaportului. În lipsa acestora, instanța poate verifica prin orice alt mod, inclusiv prin verificarea
la Registrul de stare civilă, identitatea trebuie verificată ținând seama și de prevederile cuprinse
în art. 107 NCPP privind datele de identitate ale inculpatului.
În cazul în care inculpatul se află în stare de arest preventiv, verificarea se face prin
intermediul administrației locului de deținere care îl aduce pe inculpat în fața instanței și care își
asumă responsabilitatea în ceea ce privește identitatea inculpatului pentru că în acest caz cartea
de identitate nu se află la inculpat, ci la adminstrația locului de deținere.
În cazul în care inculpatul este o persoană juridical președintele face verificări cu privire
la: denumire, sediul social și sediile secundare, codul unic de identificare (CUI), de asemenea
având în vedere că persoana juridică se prezintă prin reprezentatul ei se verifică și identitatea și
calitatea acestuia (toate datele de identitate arătate în art. 107 NCPP). În situația în care
reprezentantul legal este trimis în judecată pentru aceeași infracțiune pentru care este trimisă în
judecată și persoana juridică se verifică dacă persoana juridică și-a desemnat un mandatar pentru
a o reprezenta.
Tot acum se verifică de către instanţă regularitatea luării şi menţinerii arestării preventive
a inculpatului. Se mai verifică dacă inculpatul a primit citaţia şi copia actului de sesizare a
instanţei. Dacă inculpatul nu a primit actul de sesizare şi acesta cere, judecata se amână şi i se
înmânează copia actului de sesizare.
În situația în care sunt chemați martori, experți, interpreți, potrivit art. 373 alin. (1)
NCPP, după apelul acestora se va trece la verificarea identității lor. Se prevede că martorii, după
identificarea lor, sunt invitați de instanța de judecată să părăsească sala de ședință și să nu se
îndepărteze fără încuviințarea instanței pentru a nu fi pus în pericol principiul aflării adevarului.
Situația experților este diferită, ei rămân la ședința de judecată pentru că ei și-au exprimat
anterior poziția în cuprinsul raportului scris de expertiză.

3
 În privința interpretului nu există nicio prevedere, situație în care ar trebui să i se aplice
regimul juridic al expertului.
Art. 373 alin. (3) NCPP mai reglementează și situația în care se prezintă martori, experti,
interpreți care nu au fost citați anterior. Dacă instanța consideră că este necesară audierea lor, va
putea proceda la audiere, însă numai după ce s-a stabilit identitatea lor și cu aplicarea
prevederilor privind audierea martorilor (art. 122).
Odată epuizate aceste verificări, dacă instanța de fond constată că părțile și persoana
vătămată sunt prezente și procesul penal se află în stare de judecată va dispune cu privire la
începerea primului termen de judecată.
Procedura primului termen de judecată este reglementată în art. 374 NCPP intitulat
marginal ”Aducerea la cunoștință a învinuirii, lămuriri și cereri” și se referă, în realitate, la
etapele obligatorii pe care trebuie să le parcurgă instanța de judecată la primul termen de
judecată, în absență cărora nu se poate trece la cercetarea judecătorească:
- citirea actului de sesizare a instanței;
- comunicarea drepturilor procesuale;
- stabilirea modului în care se realizează judecata în continuare;
- propunerile privind administrarea de probe, care privesc fie readministrarea, fie
administrarea de probe noi.
Citirea actului de sesizare a instanței reprezintă un moment procesual fundamental în
cursul judecății pentru că de ea depinde legalitatea unor acte procesuale și procedurale a căror
efectuare trebuie să se situeze fie anterior citirii, fie ulterior (sub sancțiunea nulității). Astfel,
înainte de a se parcurge procedura de citire, este necesar să mai fie parcurse și alte acte:
 verificarea competenței instanței Se realizează înainte, întrucât citirea actului de
sesizare presupune ca instanța care este sesizată să se considere legal investită sub toate aspectele
(atât cu privire la competența materială, cât și teritorială). Invocarea acestor aspecte se poate
realiza cel mai târziu până la începerea cercetării judecătorești, adică la un moment ulterior citirii
actului de sesizare – cercetarea judecătorească începe doar cu audierea persoanelor. Sub acest
aspect, art. 47 NCPP nu este corelat cu actuala reglementare.
 consultarea părților cu privire la posibilitatea împăcării O asemenea obligație există și
în virtutea recentei decizii a Curții Constituționale din 2016 și în situația în care a fost parcursă
procedura de mediere. Președintele completului de judecată are obligația ca în același termen
(cel mai târziu până la citirea actului de sesizare) să ia act de încheierea acordului de mediere.
Citirea actului de sesizare a instanței constă, în esență, în parcurgerea unei proceduri.
Astfel, președintele completului de judecată este cel care dă dispoziție grefierului să citească

4
actul prin care s-a dispus trimiterea în judecată ori, după caz, a celui prin care s-a dispus
începerea judecății.
Întrucât, de regulă, actul de sesizare este cunoscut de către inculpat, care odată cu citația
primește și un exemplar al rechizitorului, în practică, în conformitate cu art. 374 alin. (1) NCPP,
se face doar o prezentare succintă a acestuia, se prezintă pe scurt starea de fapt (se prezintă acea
parte din rechizitoriu care conține o prezentare a încadrărilor juridice însoțite de o expunere pe
scurt doar a elementelor de fapt reținute în sarcina inculpatului).

Odată cu parcurgerea acestei proceduri de citire a actului de sesizare, conform alin. (2) al
art. 374 NCPP președintele aduce la cunoștința inculpatului:
- obiectul învinuirii;
- dreptul de a nu da declarații atragându-i-se atenția că dacă dorește să dea declarații și
dacă va da declarații, acestea vor putea fi folosite împotriva sa;
- dreptul de a participa activ la cercetarea judecătorească, formulând întrebări
coinculpatilor, persoanei vătămate și celorlalte părți, martorilor, experților și interpreților;
- dreptul de a da explicații în fața instanței ori de câte ori dorește în cursul cercetării
judecătorești.
În privința persoanei vătămate, a părții civile și a părții responsabile civilmente, există o
prevedere în Art. 347 alin. (3) porivit cărei instanța are obligația de a aduce la cunoștința
acestora probele care au fost excluse în procedura de cameră preliminară.
În ceea ce privește partea civilă, acesteia i se aduce la cunoștință dreptul de a se contitui
parte civilă, adică de a solicita în fața instanței repararea prejudiciului cauzat prin infracțiune prin
cererea de constituire de parte civilă care trebuie formulată cel mai târziu până la începerea
cercetării judecătorești.
Totuși, nici această prevedere nu mai are o importanță fundamentală față de schimbările
generate de constatarea ca neconstituțional a art. 21 alin. (1) NCPP, pentru că în actuala
reglementare persoana vătămată se poate constitui parte civilă inclusiv în camera preliminară.
Astfel, persoana vătămată trebuie să ceară introducerea în proces, în același termen, a părții
responsabile civilmente.
Stabilirea modului în care se va realiza judecata.
Conform art. 374 alin. (4) NCPP se prevede obligația primei instanțe de a informa
inculpatul care este prezent cu privire la dreptul acestuia de a solicita să fie judecat pe baza
probelor administrate în faza de urmărire penală (procedura simplificată) în cazul în care
infracțiunea pentru care este trimis în judecată nu se sancționează cu pedeapsa detențiunii pe

5
viață și dacă inculpatul recunoaște în totalitate fapta materială pentru care a fost trimis în
judecată arătându-i și beneficiile unei asemenea cereri [art. 396 alin. (10) NCPP].
În funcție de poziția inculpatului la primul termen de judecată se va desfășura judecata în
continuare. În situația în care inculpatul declară la primul termen cu procedura îndeplinită că
solicită instanței să fie judecat în baza procedurii simplificate (abreviate) de judecată pe baza
recunoașterii învinuirii, prima instanță nu va putea trece la cercetarea judecătorească înainte de a
soluționa cererea formulată de inculpat, analizând condițiile de admisibilitate a procedurii
simplificate, o procedură care creează un dublu avantaj:
- pentru stat, din punct de vedere procedural, deoarece are ca efect suprimarea unei etape
importante din cadrul judecății în primă instanță (cercetarea judecătorească), etapă care necesită
costuri și un interval de timp;
- pentru inculpatul care se consideră vinovat deoarece beneficiază de o reducere a
limitelor de pedeapsă legală: în cazul pedepsei închisorii cu o treime, iar în cazul pedepsei
amenzii, reducere cu o pătrime a limitelor.
În cazul în care, fie nu se cere aplicarea procedurii simplificate, fie instanța a respins
cererea, se va trece la etapa următoare, obligatorie în cadrul primului termen de judecată: etapa
Astfel, conform art. 374 alin. (5) NCPP, președintele completului întreabă procurorul,
persoana vătămată și părțile dacă propun probe. Dacă se formulează propuneri de administrare
de probe în cursul judecării cauzei, potrivit alineatului (6) al art. 374, propunerile trebuie să
conțină în mod obligatoriu faptele și împrejurările de fapt care formează obiect al probei,
mijloacele prin care acestea urmează să fie dovedite, locul unde se află aceste mijloace. În
situația în care se propune administrarea probei cu martori și experți (inclusiv interpreți), atunci
se prevede că propunerile trebuie să conțină și identitatea și adresa acestor persoane pentru a fi
citate.
Art. 374 alin. (7) NCPP prevede că probele care au fost administrate în cursul urmăririi
penale nu se readministrează în mod automat (se readministrează doar probele care sunt
contestate). În această situație se prevede că probele necontestate vor fi puse ulterior în
dezbaterea contradictorie a procurorului, a persoanei vătămate și a părților. Această punere în
dezbatere se realizează în stadiul ultim al ședinței de judeacată, cel al dezbaterilor judiciare.
Problema care se pune este de a ști dacă procurorul ar putea cere readministrarea probelor. În
acest sens, nu există niciun impediment ca procurorul să poată formula o asemenea cerere în
vederea dovedirii acuzației, în considerarea faptului că readministrarea probelor, în mod
nemijlocit în fața instanței penale, ar putea să întărească convingerea instanței cu privire la
justețea acestora.

6
 Totodată, alineatul (8) al art. 374 NCPP prevede că însăși instanța, din oficiu, ar putea să
procedeze la readministrarea probelor necontestate de părți și persoana vătămată, dacă apreciază
necesar în vederea aflării adevărului și a justei soluționări a cauzei penale. În consecință,
readministrarea probelor este adminisbilă numai în situația necontestării acestora de către părți și
de către persoana vătămată. De regulă, atunci când inculpatul solicită ca judecarea cauzei să se
realizeze după procedura obișnuită, solicitarea sa este însoțită și de cererea de readministrare a
probelor. Totuși, în acest sens, nu este vorba de o contestare propriu-zisă, ci de exercițiul
dreptului la apărare, dreptul inculpatului de a cere ca judecarea cauzei să se realizeze după
procedura obișnuită și ca probele obținute în cursul urmăririi penale să fie readministrate în mod
direct, în vederea garantării aflării adevărului și a soluționării juste a cauzei. Ca atare, nu este
necesar ca inculpatul să justifice cererea de readministrare de probe. Mai mult, cererii
inculpatului îi corespunde o obligație a instanței, în situația în care părțile și persoana vătămată
contestă probele.
Alineatul (9) al art. 374 NCPP prevede cu titlu general că pot fi formulate propuneri de
probe atât de către procuor, cât și de persoana vătămată sau de părți nu numai în cadrul
procedurii primului termen de judecată (până la începerea cercetării judecătorești), ci și ulterior,
în tot cursul cercetării judecătorești.
Mai mult, alin. (10) al art. 374 NCPP instituie principiul potrivit căruia însăși instanța
poate dispune, din oficiu, administrarea în tot cursul cercetării judecătorești a oricăror probe pe
care le poate găsi ca necesare pentru aflarea adevărului și justa soluționare a cauzei.
În cazul probelor noi, ele trebuie analizate prin prisma prevederilor art. 100 alin. (4)
NCPP, a cerințelor de pertinență, concludență și utilitate prevăzute de lege. Din conținutul
acestei reglementări rezultă că propunerile de probe se formulează cu prioritate de procuror,
persoana vătămată și părți, iar administrarea din oficiu, atât a probelor necontestate, cât și a
probelor noi de către instanță relevă rolul secundar care este rezervat primei instanțe în ceea ce
privește administrarea probelor în faza de judecată în primă instanță, ca o consecință a eliminării
formale a rolului activ al instanței de judecată.

PROCEDURA ÎN CAZUL RECUNOAȘTERII ÎNVINUIRII - art. 375 NCPP

Judecata bazată pe recunoașterea învinuirii este reglementată în art. 375 NCPP care
prevede că atunci când inculpatul solicită la primul termen de judecată, înainte de începerea
cercetării judecătorești să i se aplice procedura simplificată, adică să fie judecat doar pe baza
probelor administrate în faza de urmărire penală, instanța de judecată este obligată să procedeze
la ascultarea inculpatului. Ascultarea nu este o audiere, ea reprezintă o procedură specifică
situațiilor în care luarea unei măsuri este condiționată de consemnarea unei poziții procesuale a

7
inculpatului. Ea nu înseamnă relatarea de către inculpat a faptelor și a împrejurărilor de fapt
pentru care este trimis în judecată, ci ascultarea inculpatului, nu reprezintă altceva decât o
consemnare cu caracter procedural a unei condiții de fond care trebuie îndeplinită pentru
aplicarea procedurii simplificate, și anume condiția recunoașterii totale a faptei materiale astfel
cum ea este descrisă în actul de sesizare a instanței, în rechizitoriu sau în încheierea judecătorului
de cameră preliminară în condițiile art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) NCPP.
Condițiile admisibilității procedurii sunt prevăzute în art. 349 alin. (2) NCPP:
 infracțiunea care formează obiectul actului de sesizare să nu fie pedepsită de lege cu
detențiunea pe viață (singură sau alternativ cu amenda); în caz de concurs, dacă una dintre
infracțiuni este pedepsită cu detențiunea pe viață, procedura este inadmisibilă
 inculpatul să recunoască în totalitate faptele reținute în actul de sesizare a instanței
(starea de fapt, așa cum este descrisă).
În ceea ce privește declarația de recunoaștere și solicitarea expresă a inculpatului, atunci
când inculpatul este prezent în fața instanței penale, conform art. 375 alin. (1) NCPP, acesta este
ascultat. Cu ocazia ascultării, inculpatul este întrebat dacă recunoaște în totalitate faptele și dacă
solicită ca judecarea cauzei să se realizeze pe baza probelor administrate în cursul urmăririi
penale. De aceea, în cuprinsul declarației se va menționa și cererea expresă a inculpatului de
solicitare a judecării cauzei exclusiv pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale.
Dacă inculpatul însă lipsește de la judecată, în cadrul procedurilor care au loc în absența
inculpatului, conform modificărilor aduse prin OUG nr. 18/2016, declarația de recunoaștere și
solicitarea de judecată simplificată se pot consemna și într-un înscris autentic pe care inculpatul
îl trimite instanței prin intermediul avocatului.
Instanța se pronunță asupra cererii printr-o încheiere, însă în cazul în care instanța dă
hotărârea la același termen la care a fost formulată cererea și a fost parcursă procedura de
examinare și soluționare a cererii va da o sentință.
Când instanța admite cererea de judecată simplificată, nu se mai administrează probe, cu
o singură excepție, proba cu înscrisuri în situația în care inculpatul solicită instanței să se
administreze proba cu înscrisuri.
În situația în care proba cu înscrisuri nu poate fi administrată la termenul la care a fost
admisă cererea formulata de inculpat, instanța va putea acorda doar un singur termen pentru
administrarea probei. Dacă însă proba cu înscrisuri poate fi administrată la acel termen, ea va fi
administrată chiar la termenul la care a fost admisă cererea formulată de inculpat. În această
situație, dacă nu mai există și alți inculpați în cauză, instanța va proceda la soluționarea cauzei.
În situația în care exista mai mulți inculpați, dacă doar unii formulează cerere de aplicare a

8
procedurii simplificate, iar ceilalți solicită să fie judecați după procedura comună, instanța va
dispune continuarea judecății.
Inculpatul nu este obligat să accepte și încadrarea juridică dată faptei. Mai mult, dacă din
actele existente, din materialul dosarului, rezultă că încadrarea juridică dată faptelor este greșită,
procurorul (din oficiu) ar putea să solicite schimbarea încadrării juridice (care poate fi pusă în
discuție și de către instanță din oficiu, sau cerută de persoana vătămată/părți). În situația în care
există cerere de schimbare a încadrării juridice se permite inculpatului să ceară lăsarea cauzei la
urmă, în vederea pregătirii apărării, fiind parțial aplicabile prevederile cuprinse în art. 386 alin.
(1) NCPP. Dacă din schimbarea încadrării juridice ar putea rezulta o infracțiune pentru care este
necesară plângerea prealabilă a persoanei vătămate, sunt aplicabile prevederile art. 386 alin. (2)
NCPP. Astfel, este obligatorie acordarea unui termen, pentru că persoana vătămată trebuie
chemată și întrebată dacă formulează plângere prealabilă. Dacă aceasta declară că nu formulează
plângere prealabilă, atunci instanța dispune încetarea procesului penal. Dacă se formulează
plângere prealabilă, procedura va continua. În situația în care, în vederea schimbării încardării
juridice, sau ulterior schimbării încadrării juridice instanța constată că este necesară
administrarea altor probe decât proba cu înscrisuri, atunci sunt aplicabile prevederile cuprinse în
art. 374 alin. (5)-(10) NCPP.
Dacă, cu ocazia deliberării și luării hotărârii, în ipoteza în care s-a admis solicitarea de
judecare a cauzei în baza procedurii în caz de recunoaștere a învinuirii, instanța constată că este
necesară administrarea de probe, că probele cu înscrisuri sunt insuficiente, că nu poate delibera
exclusiv pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale, va dispune prin încheiere
repunerea cauzei pe rol în vederea efectuării cercetării judecătorești. În acest caz vor fi aplicabile
prevederile referitoare la procedura comună. După repunerea cauzei pe rol se va dispune citarea
părților și a persoanei vătămate pentru termenul stabilit.
În situația în care instanța respinge cererea formulată de inculpat, judecata se va realiza
după procedura comună fiind aplicabile prevederile cuprinse în art. 374 alin. (5) - (10) NCPP.

II. Cercetarea judecătorească

Cercetarea judecătorească presupune administrarea de probe în mod nemijlocit de către
instanța penală. Procedura vizează atât readministrarea, în situația probelor contestate în cursul
urmăririi penale (dacă instanța a dispus ca acestea să fie readministrate), cât și administrare de
probe noi.
Articolul 376 NCPP prevede o ordine a cercetării judecătorești dar dispozițiile cuprinse
în acest articol au caracter de recomandare, în condițiile în care ultimul alineat prevede în mod
expres că instanța poate schimba oricând ordinea, dacă apreciază că este necesar.

9
 În principiu, ordinea cercetării judecătorești este următoarea:
- audierea inculpatului (dacă este prezent);
- audierea persoanei vătămare, părții civile, părții responsabile civilmente;
- administrarea probelor încuviințate de instanță;

CERCETAREA JUDECĂTOREASCĂ ÎN CAZUL RECUNOAȘTERII

ÎNVINUIRII
Art. 377 NCPP Art. 377 NCPP reglementează o cercetare judecătorească în cazul
recunoașterii învinuirii. Poate avea loc o cercetare restânsă când se administrează proba cu
înscrisuri, la termenul când se soluționează solicitarea de aplicare a procedurii simplificate sau la
un singur termen viitor, special acordat de instanță în acest scop. Tot în art. 377 NCPP se mai
prevede și o procedură de schimbare a încadrării juridice în cazul în care a fost admisă cererea
inculpatului de aplicare a procedurii simplificate, sunt aplicabile prevederile art. 386 alin. (1)
NCPP. Potrivit acestui text, schimbarea încadrării juridice poate fi invocată din oficiu de către
instanță sau poate fi cerută de către procuror, persoana vătămată, inculpat sau oricare dintre
celelalte părți. Solicitarea inculpatului nu înseamnă nerecunoașterea învinuirii pentru că
încadrarea juridică privește doar corespondența dintre fapta materială și norma de incriminare.
Astfel, inculpatul ar putea recunoaște în totalitate faptele dar să conteste încadrarea juridică. În

10
această situație însă, există o particularitate impusă de simplitatea procedurii și de urgența
acesteia. Astfel, după ce este pusă în discuție solicitarea de schimbare a încadrării juridice,
instanța este obligată, la cererea expresă a inculpatului să lase cauza la urmă în vederea pregătirii
apărării. Spre deosebire de procedura comună de schimbare a încadrării juridice, instanța nu
poate acorda un termen, ci poate, cel mult, să lase cauza la urmă pentru a i se da posibilitatea
inculpatului să se pregătească. În situația în care în vederea schimbării încadrării juridice sau
după schimbarea încadrării juridice este necesar să se administreze probe noi, instanța va trece de
la procedura simplificată la procedura comună fiind aplicabile prevederile cuprinse în art. 374
alin. (5) - (10), se va trece la administrarea și a alor probe, inclusiv audierei de persoane sau chiar
probe prin încuviințarea unor procedee probatorii (ex: perchezitie, expertiză: în situația în care se
solicită schimbarea încadrării juridice raportat la prejudiciul cauzat sau raportat la urmarea
produsă, dacă instanța apreciază că este necesară efectuarea unei expertize, procedura nu va mai
fi simplificată, ci va deveni o procedură comună cu cercetare judecătorească comună).

AUDIEREA INCULPATULUI ȘI A COINCULPAȚILOR - art. 378 - 379 NCPP

Administrarea probelor în cercetarea judecătorească începe prin ascultarea inculpatului.
Neascultarea inculpatului atrage nulitatea hotărârii dacă implică o vătămare care nu a putut fi
înlăturată în alt mod.
Audierea inculpatului se realizează în condițiile prevăzute de art. 378 NCPP. Alineatul
(1) prevede că inculpatul este lăsat mai întâi să relateze tot ceea ce știe despre faptele și
împrejurările de fapt care formează actul de sesizare a instanței obiect al învinuirii. Această
reglementare este eronată, pentru că inculpatul nu declară ceea ce știe, ci ceea ce dorește.
Aceeași eroare este prevăzută și în art. 379 NCPP, care reglementează audierea persoanei
vătămate și a celorlalte părți.
După parcurgerea etapei relatării libere, inculpatului i se pot pune întrebări, în mod
nemijlocit, într-o ordine prevăzută în mod expres de lege. Din modul de reglementare rezultă că
această ordinea este imperativă: procurorul, persoana vătămată, partea civilă, partea responsabilă
civilmente, ceilalți inculpați, avocații acestora, avocatul inculpatului audiat. Se prevede că pot
pune întrebări și președintele completului de judecată și ceilalți membrii ai completului dacă
aceștia consideră necesar în vederea aflării adevărului și soluționării juste a cauzei penale.
Din acest mod de reglementare rezultă două elemente de tip acuzatorial:
- formularea de întrebări în mod direct de participanții la procesul penal, nu prin
intermediul completului de judecată;

11
 - instanța - președintele și ceilalți membrii ai completului - pune întrebări doar în
subsidiar (în practică, de fapt, președintele completului de judecată pune întrebări înca din primul
moment, cere explicații, procedeu care este nelegal).
În situația în care inculpatul a dat declarații și în faza de urmărire penală, dacă se constată
existența unor contraziceri, precum și în situația în care acesta face declarații incomplete, sau
când nu-și mai amintește ce a declarat anterior, inculpatului i se poate reaminti, fiind permisă
citirea în integralitate sau parțial a declarațiilor date anterior în cursul urmăririi penale. Este
posibil, totodată, ca inculpatul să-și exercite dreptul la tăcere, dacă a dat declarații anterior (în
faza de urmărire penală) acestea pot fi citite în fața instanței. Astfel, instanța va putea ține seama
de aceste declarații la judecarea cauzei.
În cadrul procedurii de audiere prevăzută la art. 378 NCPP mai este prevăzută obligația
primei instanțe de a lua consimțământul inculpatului cu privire la prestarea unei munci în folosul
comunității în situația în care va fi condamnat, în cazul condamnării la o pedeapsă cu
suspendarea supravegheată când munca în folosul comunității este obligatorie sau în cazul
amânării aplicării pedepsei, situație în care măsura poate fi dispusă de instanță.
Dacă în cauză sunt mai mulţi inculpaţi, ascultarea fiecăruia se face în prezenţa celorlalţi
inculpaţi. Uneori însă ascultarea unui inculpat în prezenţa celorlalţi coinculpaţi ar putea impieta
asupra aflării adevărului, astfel că instanţa poate dispune ca ascultarea lui să se facă fără ca
ceilalţi să fie de faţă. Declaraţiile luate însă separat sunt citite în mod obligatoriu celorlalţi
inculpaţi după ascultarea lor.
AUDIEREA PERSOANEI VĂTĂMATE, A PĂRȚII CIVILE ȘI A PĂRȚII
RESPONSABILE CIVILMENTE
Art. 380 NCPP Persoana vătămată, partea civilă și partea responsabilă civilmente se
audiază după regulile prevăzute în partea generală. Mai întâi se parcurge etapa relatării libere
după care i se pot pune întrebări, pe rând, de către: procuror, inculpat și apoi celelalte persoane și
avocații acestora. Atât inculpatul cât și persoana vătămată, partea civilă și partea responsabilă
civilmente au dreptul de a da explicații în tot cursul cercetării judecătorești. În subsidiar,
întrebările pot fi puse și de către instanță.
În toate cazurile, întrebările care se pun în fața instanței sunt verificate de președintele
completului de judecată, putând fi respinse dacă nu sunt competente. Întrebările respinse se
consemnează în cuprinsul încheierii de ședință.
Urmează apoi o activitate deosebit de importantă în cercetarea judecătorească şi anume
ascultarea martorilor.
AUDIEREA MARTORULUI ȘI A EXPERTULUI - art. 381 NCPP

12
 Aceştia sunt invitaţi pe rând în sala de judecată şi sunt ascultaţi după aceeaşi procedură ca
şi inculpaţii.
După relatarea liberă, martorului i se pun întebări într-o anumită ordine, în funcție de
persoana care a propus martorul. Dacă martorul este propus de procuror, atunci întrebările vor fi
mai întâi adresate de acesta. Dacă martorul este propus de părți, mai întâi se pun de partea care a
propus martorul sau de persoana vătămată, după care procurorul, persoana vătămată, celelalte
părți și de avocații acestora.
Dacă martorul posedă un înscris care prezintă relevanță pentru aflarea adevărului, dacă
este esențial, poate fi citit în fața instanței. Mai mult, instanța poate dispune reținerea acestui
înscris, ca mijloc de probă, dacă apreciază necesar. În situația în care martorul a dat declarații și
în faza de urmărire penală, sau în cadrul procedurii de cameră preliminară, dacă declarația dată
conține contradicții față de cele anterioare, martorului i se vor cere explicații și se va putea
încuviința citirea în integralitate sau parțial a declarațiilor anterioare.
Dacă ascultarea martorului nu mai este posibilă (spre exemplu acesta a decedat ori e
plecat din ţară şi nu i se cunoaşte domiciliul ori nu poate să se prezinte), instanţa va proceda la
citirea depoziţiei date de el în cursul urmăririi penale şi va ţine seama de ea în cursul judecării
cauzei. Când unul sau mai mulţi martori lipsesc, instanţa poate dispune motivat fie continuarea
judecății, fie amânarea cauzei. Martorul care lipseşte nejustificat poate fi adus la instant cu
mandate de aducere. După ascultare, martorii rămân în sala de şedinţă până la terminarea actelor
de cercetare care se desfăşoară în cauza respectivă. Acest lucru va împiedica martorii ascultaţi să
ia legătura cu cei care nu au fost încă ascultaţi. Se poate şi renunţa la audierea anumitor martori,
dar această posibilitate trebuie pusă în discuţie şi instanţa să fie de acord cu ea.
Dispoziţiile pentru ascultarea martorului se aplică în mod corespunzător şi în caz de
ascultare a expertului sau interpretului.
CONSEMNAREA DECLARAȚIILOR - art. 382 NCPP
Art. 382 NCPP preia o prevedere din partea generală cuprinsă la art. 110 NCPP, ea se
referă la toate declarațiile obținute în urma audierilor realizate în fața instanței, atât în urma
audierii inculpatului, a părților, persoanei vătămate, martorilor, experților și interpretului. Se
consemnează întrebările, persoanele care le-au pus și răspunsurile persoanelor audiate.
În art. 383 NCPP este reglementată o procedură de renunțare la probele care au fost
propuse și încuviințate de instanță și o procedură de revenire asupra dispoziției instanței de
încuviințare a unor probe, constatate ulterior ca fiind inutile. În ceea ce privește renunțarea, este
posibilă doar privind titularii propunerilor de probe. Instanța va pune în discuție cererea de
renunțare în contradictoriu, după care va putea să admită această cerere, dacă va aprecia, în urma
evaluării ei, că administrarea probelor nu mai este necesară în vederea aflării adevărului și

13
soluționării juste a cauzei. În situația în care din cuprinsul actelor de cercetare judecătorească
rezultă inutilitatea unor probe, (când proba a fost stabilită printr-un alt mijloc de probă), fie
imposibilitatea administrării unor probe (în cazul decesului martorului sau a dispariției obiectului
expertizat), instanța – după punerea în discuția în contradictoriu a procurorului, părților și
persoanei vătămate – poate reveni în mod justificat asupra probei administrate.
Cercetarea judecătorească nu este ferită de incidente procesuale. În afara incidentelor
cu caracter general, poate interveni și necesitatea schimbării încadrării juridice. Schimbarea
încadrării juridice este reglementată de art. 386 NCPP. Aceasta poate fi dispusă într-o
procedură contradictorie, la solicitarea procurorului, persoanei vătămate, a părților sau chiar a
instanței (din oficiu). În toate cazurile, se pune în discuția în contradictoriu a procurorului, a
persoanei vătămate și a părților. Instanța este obligată, de asemenea, ca la cererea inculpatului
să-i acorde termen pentru pregătirea apărării. În acest sens, președintele completului de
judecată are obligația de a-i pune în vedere inculpatului că poate să ceară fie lăsarea cauzei la
urmă, fie chiar amânarea cauzei în vederea pregătirii, în raport de noua încadrare juridică.
Această obligație este imperativă, chiar dacă noua încadrare juridică este mai ușoară, pentru că
este necesar ca inculpatului să i se acorde timpul și înlesnirile necesare pregătirii apărării în
raport de noua încadrare juridică. Dacă în urma schimbării încadrării juridice, conform noii
încadrări juridice este necesară plângerea prealabilă a persoanei vătămate, instanța este
obligată să amâne judecarea cauzei și să cheme persoana vătămată pentru a o întreba dacă
înțelege să formuleze plângere. Dacă persoana vătămată formulează plângere, judecata va
continua, dacă însă nu formulează plângere, instanța va dispune încetarea procesului penal.
Cercetarea judecătorească se consideră terminată atunci când au fost administrate toate
probele necesare aflării adevărului şi urmează discutarea lor în condiţii de oralitate, publicitate şi
contradictorialitate.
Terminarea cercetării judecătorești este o procedură distinctă, reglementată în art. 387
NCPP. Președintele completului de judecată are obligația să întrebe pentru ultima dată
procurorul, persoana vătămată și părțile dacă mai au de dat explicații, sau dacă mai au de
formulat cereri privind completarea cercetării judecătorești. În situația în care nu mai sunt cereri
noi, sau dacă deși sunt cereri, ele au fost respinse ori dacă cererile fiind admise au fost
completate actele de cercetare judecătorească, intanța declară terminată cercetarea
judecătorească, constatând că s-au administrat toate probele necesare aflării adevărului și
soluționării juste a cauzei și va dispune trecerea în stadiul procesual următor –
III. Dezbaterile judiciare.
Dezbaterile judiciare formează un stadiu distinct, reprezintă punctul culminant al
judecării cauzei penale, fiind reglementate succint în art. 388 NCPP. Acestea constau în

14
concluziile orale pe care procurorul, persoana vătămată și părțile le pun în fața completului de
judecată, concluzii care privesc aspectele referitoare la fondul cauzei – fapta materială și
încadrarea juridică a faptei care formează obiectul învinuirii.
Legea prevede o ordine a dezbaterilor judiciare. Astfel, se acordă cuvântul mai întâi
procurorului, care trebuie să susțină acuzarea, argumentând cu privire la toate aspectele de fapt și
de drept care susțin acțiunea penală. De regulă, procurorul cere o soluție de condamnare (dar
poate cere și renunțarea la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei). Apoi, se acordă
pe rând cuvântul: persoanei vătămate (care se alătură procurorului), părții civile, părții
responsabile civilmente (care pune concluzii în latura civilă, dar poate pune concluzii și în latura
penală în măsura în care rezolvarea laturii penale influențează rezolvarea laturii civile) și în cele
din urmă pune concluzii inculpatul (argumente pentru a convinge instanța cu privire la
netemeinicia învinuirii). Deși legea se referă la concluzii puse de persoana vătămată și părți, în
realitate, în acest stadiu al dezbaterilor, concluziile se pun de avocații acestora, atunci când este
asigurată asistența juridică. Concluziile care se pun de inculpat nu trebuie confundate cu ultimul
cuvânt al inculpatului (acesta poate pune concluzii când nu are avocat). Dezbaterile sunt
esențiale, reprezentând o premisă necesară pentru aflarea adevărului și pentru soluționarea justă a
cauzei, pentru că instanța își extrage argumentele nu numai din materialul scris, ci și din
concluziile orale formulate. Spre deosebire de procesul civil, unde concluziile orale ale
participanților prezintă o importanță redusă, fiind aproape insignifiante, în procesul penal
pledoariile finale cu privire la toate aspectele de fapt și de drept sunt esențiale, putând influența
hotărârea instanței. În actuala reglementare, președintele completului poate limita durata
concluziilor pentru toți participanții (atât pentru procuror cât și pentru persoana vătămată și
părți). În acest caz, poate stabili ca durata concluziilor să fie similară pentru toți participanții. În
principiu, dezbaterile sunt neîntrerupte. În mod excepțional, se prevede că dezbaterile ar putea să
fie întrerupte, astfel președintele completului de judecată poate întrerupe cuvântul oricărui
participant în dezbateri, inclusiv cuvântul procurorului dacă apreciază că acesta depășește
limitele alocate cauzei. De asemenea, potrivit legii, în mod excepțional dezbaterile pot fi
întrerupte însă întreruperea nu poate dura mai mult de trei zile – de exemplu, în cauzele
complexe, se depășește programul normal de deliberare al instanței. Instanța poate fragmenta
dezbaterile, cu condiția respectării limitei de trei zile.
În cadrul dezbaterilor, procurorul pune concluzii atât în latura penală cât şi în latura
civilă a cauzei. El trebuie să menţioneze fapta pentru care solicită condamnarea şi încadrarea
juridică a acesteia, prezintă probele din care rezultă vinovăţia inculpatului, pericolul social al
faptei şi cere aplicarea pedepsei cu modalitatea de individualizare. Poziţia procurorului în sala
de şedinţă trebuie să aibă un rol educativ atât pentru inculpat cât şi pentru cei prezenţi în sala

15
de judecată. Dacă cercetarea judecătorească nu confirmă învinuirea, existând vreunul din
cazurile prevăzute în art. 16 literele a-j din Codul de procedură penală, procurorul va formula
motivat concluzii de achitare sau de încetare a procesului penal. În latura civilă a procesului
penal procurorul este obligat să susţină interesele civile în faţa instanţei de judecată atunci când
persoana vătămată este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de
exerciţiu restrânsă, chiar dacă aceasta nu este constituită parte civilă. Partea vătămată pune
concluzii în latura penală a cauzei prin susţinerea învinuirii şi menţionarea probelor care o
confirmă, arătarea încadrării juridice a faptei şi sancţiunea care urmează a fi aplicată
inculpatului. Partea civilă pune concluzii cu privire atât cu privire la acţiunea penală cât şi cu
privire la acţiunea civilă pe care a pus-o în mişcare şi a exercitat-o în faţa primei instanţe, ori
care a fost pusă în mişcare din oficiu în cazurile prevăzute de lege. În cuvântul său, partea civilă
trebuie să se refere la fapta cauzatoare de prejudiciu pentru care inculpatul a fost trimis în
judecată, la probele administrate, întinderea prejudiciului, modalitatea de acoperire a acestuia
şi să conţină solicitarea de obligare a inculpatului şi a părţii responsabile civilmente dacă este
cazul, la repararea pagubei cauzate. Partea responsabilă civilmente pune concluzii numai cu
privire la latura civilă a cauzei, putând cere respingerea acţiunii civile promovate împotriva sa,
ori poate să arate că valoarea pagubei cauzate este mai mică decât cea pretinsă. Inculpatul
pune concluzii atât în latura penală cât şi în latura civilă a cauzei. Dacă el nu recunoaşte
comiterea faptei va indica probele de nevinovăţie. Dacă recunoaşte comiterea infracţiunii, va
putea argumenta că fapta se încadrează într-o infracţiune mai uşoară, sau că există
circumstanţe atenuante în cauză, va putea solicita aplicarea unei sancţiuni mai blânde. Pe
latură civilă, inculpatul poate cere respingerea acţiunii civile sau admiterea ei numai în parte în
limitele dovedirii ei. Dacă părţile sunt asistate de apărători li se acordă cuvântul la dezbateri.

IV. Ultimul cuvânt al inculpatului

reprezintă un moment distinct al judecăţii (reglementat în art. 389 NCPP) când
preşedintele completului de judecată, înainte de a se încheia dezbaterile, dă ultimul cuvânt
inculpatului personal.
Exprimarea folosită este greșită, pentru că acordarea ultimului cuvânt nu se realizează
înainte de încheierea dezbaterilor, ci după acest moment, dar înainte de terminarea ședinței.
Aceasta reprezintă o garanţie a dreptului de apărare, dându-se posibilitatea inculpatului
să-şi exprime liber poziţia cu privire la fondul cauzei. Acest moment procesual a ultimului
cuvânt acordat inculpatului are o importanţă deosebită, inculpatul nu poate fi întrerupt în cadrul
ultimului cuvânt, nu i se pot pune întrebări, iar dacă s-a omis acordarea ultimului cuvânt, acest
lucru atrage sancţiunea nulităţii relative Ori de câte ori în ultimul său cuvânt inculpatul relevă

16
fapte ori împrejurări noi utile pentru soluţionarea cauzei, instanţa va dispune reluarea cercetării
judecătoreşti. După terminarea dezbaterilor care este marcată de ultimul cuvânt al inculpatului,
preşedintele declară şedinţa închisă şi se trece la deliberare şi la luarea hotărârii. Dacă socoteşte
necesar, preşedintele instanţei poate să ceară părţilor să depună concluzii scrise, dar şi părţile pot
proceda în acest fel chiar dacă nu li s-a cerut de către instanţă.
Cu ocazia concluziilor scrise nu se pot formula cereri noi, nu se pot propune
administrarea de probe noi, nu se poate cere nici schimbarea încadrării juridice. Concluziile
conțin doar detalii pe care procurorul și părțile le consideră esențiale pentru a convinge
instanța în scopul obținerii unei soluții care să satisfacă poziția procesuală a fiecărui participant
la proces.
V. Deliberarea şi obiectul deliberării.
Procedura deliberării primei instanţe de judecată se desfăşoară după regulile comune, cu
unele particularităţi. Astfel completul de judecată deliberează întâi cu privire la chestiunile de
fapt, adică la temeinicia învinuirii, apoi în măsura în care s-a reţinut că a săvârşit fapta dedusă
judecăţii, asupra chestiunilor de drept privind răspunderea penală şi sancţiunea care i se va aplica
inculpatului. După rezolvarea laturii penale, se deliberează cu privire la chestiunile de fapt şi de
drept referitoare la prejudiciul cauzat prin infracţiune, răspunderea civilă a inculpatului şi a părţii
responsabile civilmente precum şi cu privire la stabilirea modalităţilor de reparare a
prejudiciului. În final, completul de judecată deliberează cu privire la măsurile preventive şi
asiguratorii, mijloacele materiale de probă, cheltuielile judiciare, precum şi asupra oricărei
probleme care ţine de justa soluţionare a cauzei. Deliberarea asupra chestiunilor de fapt se
realizează prin operaţiunea de apreciere a probelor. Dacă instanţa constată în timpul deliberării
că nu au fost lămurite toate aspectele de fapt ale cauzei, va dispune prin încheiere repunerea
cauzei pe rol şi va proceda la administrarea probelor considerate necesare. După aceasta se vor
relua dezbaterile asupra cauzei şi se va trece la o nouă deliberare. Deliberarea şi pronunţarea
hotărârii au loc, de regulă, în ziua în care au avut loc dezbaterile sau la o dată ulterioară, dar nu
mai târziu de 15 zile de la închiderea dezbaterilor. Delibererea se desfăşoară în secret,
participând numai membrii completului de judecată.
Art. 391 NCPP preia în mare parte vechea reglementare. Acest text este cel puțin bizar
sub aspectul momentului în care prima instanță pronunță hotărârea, respectiv chiar în ziua
dezbaterilor sau la o dată ulterioară. Reglementarea este extrem de neclară putând genera
interpretări diferite în practica judiciară. Alin. (1) prevede că pronunțarea are loc în aceeași zi în
care au avut loc dezbaterile sau la o dată ulterioară, dar nu mai târziu de 15 zile de la această
dată, pentru ca în alin. (2) să se prevadă că în situații excepționale, când raportat la complexitatea

17
cauzei, deliberarea și pronunțarea nu pot avea loc în termenul prevăzut la alin. (1) prima instanță
poate amâna pronunțarea pentru o perioadă de cel mult 15 zile.
Acest termen este unul de recomandare, în sensul că încălcarea lui nu atrage nicio
sancțiune procesuală, fapt ce permite instanței să amâne pronunțarea atât cât este nevoie pentru
deliberare și luarea hotărârii. În situația amânării se dă o încheiere de amânare care, după părerea
mea, ar trebui să fie semnată de toți membrii completului de judecată sub sancțiunea nulității.
Soluționarea cauzei penale presupune parcurgerea unei proceduri complexe începând cu
deliberarea, luarea hotărârii și apoi pronunțarea. Regulile referitoare la deliberare (art. 392
NCPP), cele privind obiectul deliberării (art. 393 NCPP) și cele privind luarea hotărârii (art. 394
NCPP) deși sunt cuprinse în materia judecății în primă instanță, sunt reguli comune. În procesul
de deliberare a primei instanțe, mai întâi se deliberează cu privire la chestiunile de fapt și apoi la
chestiunile de drept. Pe fondul cauzei, prima instanță deliberează mai întâi cu privire la faptă și
la vinovăție, dacă rezultă că nu există fapta materială procesul deliberativ nu mai continuă. În
acest caz prima instanță va trece la luarea hotărâri, adică instanța va da o soluție de achitare.
Dacă ajunge la concluzia că din materialul probator rezultă fapta materială și că ea este
săvârșită de inculpat va trece mai departe și va analiza și încadrarea juridică, forma de vinovăție,
contribuția efectivă a inculpatului la săvârșirea faptei materiale după care va trece la deliberarea
cu privire la măsurile preventive, la măsurile de siguranță și cu privire la orice altă problemă care
prezintă importanță pentru soluționarea laturii penale, după care va trece la soluționarea laturii
civile, iar ulterior va rezolva inclusiv problemele care au caracter complementar (ex: cheltuieli
judiciare, restituirea lucrurilor, cauțiune)
În ceea ce privește luarea hotărârii nu există particularități față de regulile comune.
Hotărârea se ia în unanimitate, în mod excepțional hotărârea se ia și cu votul majorității. Când
compunerea este alcătuită dintr-un număr de doi judecători (ex: în apel) dacă opiniile sunt
divergente atunci se va repune cauza pe rol în fața unui complet de divergență; în compunerea
acestui complet va intra și președintele sau vice-președintele instanței, președintele de secție sau
un judecător desemnat de instanță conform regulamentului aprobat prin hotărâre CSM în
decembrie 2015. Actualul cod mai prevede în materia judecății în primă instanță, ca o
specificitate, și procedura repunerii cauzei pe rol în urma parcugerii procesului deliberativ - art.
395 NCPP. Conform alin. (1) dacă în urma analizei materialului probator în vederea deliberării
judecătorul ajunge la concluzia că nu s-au administrat toate probele necesare sau că nu s-au pus
în discuție în contradictoriu cererile esențiale (ex: schimbarea încadrării juridice), nu va trece la
luarea hotărârii ci va da o încheiere prin care va dispune repunerea cauzei pe rol în vederea
reluării cercetării judecătorești sau dezbaterilor judiciare. Alin. (2) conține o procedură specială
aplicabilă în cazul procedurii simplificate a recunoșterii învinuirii când se dă posibilitate primei

18
instanțe ca atunci când în procesul de deliberare constată că înscrisurile nu sunt suficiente pentru
ca instanța să se lămurească cu privire la aspecte privind fondul cauzei, fiind necesare și alte
probe (ex: când este necesară schimbarea încadrării juridice și când în scopul soluționării cererii
schimbării încardării juridice este necesar să se administreze probe) instanța repune cauza pe rol
și dispune efectuarea cercetării judecătorești, practic se trece de la procedura specială la
procedura comună bazată pe cercetare judecătorească fiind aplicabile prevederile cuprinse în art.
374 alin. (5) - (10) NCPP.
Soluţiile care se pot da asupra laturii penale a cauzei. Instanţa hotărăşte prin sentinţă
asupra laturii penale a cauzei, pronunţând după caz condamnarea, renunţarea la aplicarea
pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, achitarea sau încetarea procesului penal.
- Condamnarea inculpatului este soluţia cel mai des adoptată în practica judiciară (este şi
firesc să fie aşa pentru că altfel am avea un sistem judiciar ineficient) şi se dispune atunci
instanţa constată că inculpatul a comis cu vinovăţie penală fapta pentru care este trimis în
judecată, iar aplicarea unei pedepse este necesară pentru restabilirea ordinii juridice încălcate.
Hotărârea de condamnare trebuie să fie motivată în fapt şi în drept.
- Renunţarea la aplicarea pedepsei se pronunţă atunci când infracţiunea comisă este de o
gravitate redusă, ţinând seama de natura şi întinderea urmărilor produse, mijloacele folosite,
motivul, scopul urmărit, iar pedeaspa prevăzută în lege nu depăşeşte 5 ani închisoare
- Amânarea aplicării pedepsei se pronunţă dacă pedeapsa stabilită este amenda sau
închisoarea de cel mult 2 ani (inclusiv în cazul concursului de infracţiuni), inculpatul e de acord
să presteze o muncă în folosul comunităţii, iar pedeapsa prevăzută de lege este mai mică de 7 ani
închisoare. Amânarea aplicării pedepsei se dipune pentru un termen de supraveghere de 2 ani.
- Achitarea inculpatului se pronunţă atunci când din probele administrate rezultă că în
cauză este incident vreunul din cazurile de la art. 16 literele a-d din Codul de procedură penală.
De asemenea, hotărârea de achitare trebuie motivată în fapt şi în drept.
- Încetarea procesului penal se dispune de către instanţă atunci când constată existenţa
vreunuia din cazurile de la art. 16 literele e-j din Codul de procedură penală. Şi această din urmă
soluţie trebuie motivată atât în fapt cât şi în drept.
NCPP mai prevede modalitate de soluționare a acțiunii penale în cazul în care se aplică
pedeapsa amenzii în caz de condamnare dacă în cursul procesului penal a fost luată măsura
controlului judiciar pe cauțiune sau dacă măsura controlului judiciar pe cauțiune a fost rezultatul
unei măsuri de înlocuire a unei măsuri preventive dispuse inițial, caz în care se prevede că odată
cu soluționarea acțiunii penale, prima instanță va dispune plata amenzii din cauțiune.
În ceea ce privește acțiunea civilă, conform art. 397 NCPP prima instanță odată cu
soluționarea acțiunii penale soluționează și acțiunea civilă.

19
 Soluţia dată asupra laturii civile depinde de soluţia dată asupra acţiunii penale în ceea ce
priveşte existenţa faptei şi vinovăţia autorului ei.
- Instanţa poate admite acţiunea civilă şi obliga la repararea pagubei conform legii civile
în caz de condamnare a inculpatului, achitare a lui în baza art. 16 literelor „b” teza a II-a şi „d”
din Codul de procedură penală, precum şi în caz de încetare a procesului penal în baza art. 16
litera h din Codul de procedură penală. Atunci când instanţa admite acţiunea civilă se pronunţă şi
asupra măsurilor asiguratorii dacă au fost luate anterior.
- Acţiunea civilă va fi respinsă când este neîntemeiată, sau când achitarea se întemeiază
pe dispoziţiile art. 16 literele „a” sau „c” din C.p.p., lipsind elementele răspunderii civile. În
aceste situaţii, măsurile asiguratorii luate se revocă.
- Instanţa penală va lăsa nesoluţionată acţiunea civilă când pronunţă achitarea pentru
cazul de la art. 16 litera b teza I, ori când pronunţă încetarea procesului penal pentru vreunul din
cazurile de la art. 16 literele e, f, g, i şi j din C.p.p. precum şi în cazul intervenirii unui acord de
recunoaştere a vinovăţiei. În astfel de situaţii, măsurile asiguratorii se menţin, dar ele încetează
de drept dacă partea nu introduce acţiunea în faţa instanţei civile în termen de 30 de zile de la
rămânerea definitivă a hotărârii de încetare a procesului penal.

Tot prin hotărâre judecătorească instanţa se pronunţă asupra cheltuielilor judiciare,

stabilind cuantumul acestora şi persoanele obligate să le achite.
Obligarea la cheltuieli judiciare este menționata în art. 398 NCPP; obligarea la plata
cheltuielilor judiciare se realizează după regulile din partea generală.

Art. 400 NCPP prevede obligația întocmirii minutei cu ocazia deliberării și luarii
hotărârii. Minuta înseamnă dispoziția dată de instantă pentru că ea reprezintă acea parte din
hotărâre care se pune în executare. Întocmirea minutei este obligatorie ori de câte ori instanța
soluțineaza fondul cauzei. Art. 400 alin. (2) NCPP prevede că minuta e obligatorie și în cazul
procedurilor privind măsurile preventive precum și în alte cazuri prevăzute expres de lege (ex:
autorizarea măsurilor de supraveghere).
Minuta se întocmește în două exemplare originale, dintre care unul se păstrează la
dosarul cauzei, iar celălalt exemplar se păstrează în dosarul de minute din cadrul instanței.
Hotărârea pe care o dă prima instanță se numește sentință penală.
Ea trebuie să întrunească anumite caracteristici:
- Să fie legală,
- Să se pronunţe în numele legii,
- Să fie temeinică, adică să conţină adevărul de spre fapătele reţinute în cauză

20
 - Să permită verificarea dacă judecata s-a desfăşurat în condiţii de legalitate şi cu
respectarea dreptului părţilor
- Să asigure deplina executare a celor dispuse prin ea.
Hotărârea judecătoreasă dată în primă instanţă este structurată în 3 părţi:
- Partea introductivă (sau practicaua)
- Expunerea (sau considerentele)
- Dispozitivul (de fapt minuta pronunţată de judecător)

Partea introductivă se întocmeşte în două modalităţi după cum pronunţarea hotărârii a

avut loc în ziua în care a avut loc judecata sau la o dată ulterioară judecării. Dacă hotărârea se
pronunţă în ziua judecăţii, nu se mai întocmeşte o încheiere separată de şedinţă, iar menţiunile
care se fac cu acea ocazie devin şi menţiuni obligatorii pentru sentinţă. Dacă hotărârea se
pronunţă într-o zi ulterioară judecăţii, partea introductivă a sentinţei are un conţinut limitat
(denumirea instanţei, data pronunţării soluţiei, locul unde s-a judecat cauza, numele membrilor
completului de judecată, al procurorului şi al grefierului), întrucât toate celelalte date sunt
conţinute în încheierea de şedinţă dată cu ocazia dezbaterii cauzei. Lipsa unor menţiuni esenţiale
din această parte a sentinţei va atrage nulitatea absolută a acesteia dacă acele menţiuni nu se pot
constatat din celelalte părţi ale sentinţei (menţiunea judecării cauzei în şedinţă publică, prezenţa
procurorului, etc.).
Expunerea (considerentele sentinţei) cuprinde constatările la care a ajuns instanţa cu
privire la fapta dedusă judecăţii, la temeiurile răspunderii penale, la probele pe care se
întemeiază şi alte date necesare soluţionării cauzei. Astfel, potrivit art. 403 alin 1 din C.p.p.,
expunerea trebuie să cuprindă următoarele: datele privind identitatea părţilor, descrierea faptei ce
formează obiectul învinuirii, timpul şi locul comiterii, încadrarea juridică dată faptei, analiza
probelor care au servit ca temei al soluţionării cauzei, a celor care au fost înlăturate, motivarea
dată soluţiei cu privire la latura civilă a cauzei, analiza oricăror elemente de fapt importante.
Concret, în expunere, sentinţa conţine fapta sau faptele reţinute în sarcina inculpatului, forma şi
gradul de vinovăţie, circumstanţele atenuante sau agravante care operează în cauză, starea de
recidivă, timpul care se deduce din pedeapsa aplicată, actele din care rezultă acest lucru.
Totodată se va mai arăta dacă este cazul, pentru ce fapte se dispune condamnarea şi pentru ce
fapte se dispune achitarea sau încetarea procesului penal. Expunerea trebuie să fie în concordanţă
cu dispozitivul, adică cele constatate nu pot avea altă soluţie în dispozitiv.
Dispozitivul cuprinde datele privitoare la persona inculpatului, soluţia dată de instanţă cu
privire la infracţiune, indicându-se în caz de condamnare denumirea acesteia şi textul de lege în
care se încadrează, pedeapsa aplicată, modalitatea de executare, iar în caz de achitare sau

21
încetare a procesului penal, temeiul legal al achitării sau încetării, precum şi soluţia dată cu
privire la latura civilă: repararea pagubei materiale şi a daunelor morale. Dispozitivul mai trebuie
să cuprindă cele hotărâte cu privire la deducerea reţinerii şi arestării preventive, măsurile
preventive, măsurile asiguratorii, cheltuielile judiciare, restituirea lucrurilor care nu sunt supuse
confiscării, rezolvarea oricăror alte probleme de care ţine soluţionarea cauzei. Dispozitivul mai
trebuie să cuprindă întotdeauna menţiunea că este supusă apelului sau contestaţiei, după caz, cu
arătarea termenului în care poate fi exercitată calea de atac, menţiunea datei la care s-a pronunţat
hotărârea şi aceasta s-a făcut în şedinţă publică. Sentinţa este semnată de membrii completului de
judecată şi de către grefier.
Chiar şi nedefinitivă, sentinţa penală va produce anumite efecte:
- Dezinvesteşte prima instanţă de judecarea cauzei, nemaiputându-se reveni asupra
soluţiei, cu excepţia îndreptării unor erori materiale, înlăturarea unor omisiuni vădite
- Hotărârea se comunică procurorului şi părţilor
- Permite curgerea termenului de apel sau de contestaţie şi primirea cererilor de apel şi
contestaţie
- Punerea în executare a unor dispoziţii ale sentinţei penale: arestarea preventivă a
inculpatului condamnat, eliberarea sa în anumite situaţii, punerea în executare a măsurilor
asiguratorii şi confirmarea măsurii de siguranţă a internării medicale.
VI. Pronunțarea Hotărârii - art. 405 NCPP
Pronunțarea hotărârii constă, în realitate, în citirea minutei care se realizează de
președintele completului de judecată asistat de grefier. În conformitate cu art. 405 NCPP se
pronunță, practic, doar minuta, acea parte din hotărâre care conține dispozitivul. Ea se realizează
în ședință publică: procurorul, părțile, persoana vătămată nu se citează în vederea participării. În
situația în care pronunțarea are loc în ziua când se desfășoară dezbaterile judiciare, prima
instanță face mențiunea că rămâne în pronunțare. În situația în care instanța nu pronunță
hotărârea în ziua în care au loc dezbaterile, fie încunoștiințează procurorul, părțile, și persoana
vătămată prezente cu privire la termenul la care va avea loc pronunțarea, fie ulterior terminării
ședinței fixează termenul de pronunțare prin încheierea de amânare a pronunțării, procurorul,
părțile și persoana vătămată având posibilitatea de a lua la cunoștință ulterior prin consultarea
registrului de ședințe. Regula este aceea că procurorul, părțile și persoana vătămată prezente la
pronunțare iau cunștință în mod direct prin citirea minutei.

REDACTAREA ȘI SEMNAREA HOTĂRÂRII - art. 406

În ceea ce privește redactarea și semnarea hotărârii ea se realizează după regulile
prevăzute în art. 406 NCPP. Textul este reglementat defectuos. Alin. (1) și (2) au practic același

22
conținut, se prevede că hotărârea se redactează în termen de cel mult 30 zile. Termenul de 30 zile
este unul de recomandare, nerespectarea lui nu atrage nicio sancțiune procesuală. În practică
hotărârea judecătorească pronunțată de prima instanță se redactează cu mari întârzieri. După
redactare, hotărârea se semnează de membrii completului de judecată și de grefier. În situația în
care unul dintre membrii completului de judecată se află în imposibilitate obiectivă de a semna,
hotărârea se semnează de președintele completului de judecată, dacă nici acesta nu poate semna,
hotărârea se semnează de președintele instanței. În cazul în care grefierul se află în imposibilitate
de a semna, hotărârea se semnează de grefierul șef, iar dacă nici acesta nu poate semna,
regulamentul aprobat prin hotărârea CSM din decembrie 2015 prevede că un grefier anume
desemnat de președintele instanței va semna hotărârea.
VII. Comunicarea Hotărârii - art. 407
Art. 407 NCPP prevede regula comunicării minutei și hotărârii după redactare.
Comunicarea minutei este obligatorie, ea se comunică procurorului, părților, persoanei vătămate,
iar în cazul în care inculpatul se află în stare de deținere se comunică și administrației locului de
deținere. Comunicarea minutei este importantă pentru că din momentul comunicării începe să
curgă termenul de apel atât pentru părți cât și pentru persoana vătămată. În privința procurorului
termenul începe să curgă de la pronunțare. După redactarea hotărârii ea se va comunica
procurorului, părților și persoanei vătămate, inclusiv inculpatului aflat în detenție prin
intermediul locului de deținere. Comunicarea hotărârii este necesară pentru ca procurorul, părțile
și persoana vătămată să ia cunoștință de motivele care stau la baza hotărârii. Hotărârea penală
(sentința) pronunațată de prima instanță nu este definitivă. Ea devine definitivă dacă nu este
atacată cu apel. Dacă se exercită calea de atac a apelului, ea nu poate fi pusă în executare.

23