REFERAT

Tema: Războaiele napoleoniene - Bătălia de la Leipzig

Bucureşti, 2020

1
 CUPRINS

I. Războaiele napoleoniene………………………………………3
I.1. Prima coaliţie 1792 – 1797..................................................3
I.2. A doua coaliţie 1798 – 1801.................................................3
I.3. A treia coaliţie 1805..............................................................4
I.4. A patra coaliţie 1806 – 1807 ...............................................5
I.5. A cincea coaliţie 1809...........................................................5
I.6. A Şasea Coaliţie 1812 - 1814 ...............................................7
I.7. A şaptea coaliţie, 1815..........................................................8
II. Bătălia de la Leipzig...................................................................9
II.1 Cadru general.......................................................................9
II.2 Combatanți............................................................................10
II.3 Desfășurarea bătăliei...........................................................11
III. Tehnici și tactici de luptă............................................................13
IV. Efectele politice ale răboaielor napoleoniene............................14

2
 RĂZBOAIELE NAPOLEONIENE
BĂTĂLIA DE LA LEIPZIG

I. Războaiele napoleoniene reprezintă o serie de războaie globale purtate în timpul

domniei lui Napoleon Bonaparte în Franţa (1799 – 1815). Într-o oarecare măsură, aceste
conflicte reprezintă o continuare a războaielor declanşate de Revoluţia franceză din 1789, fiind
continuate la rândul lor de cele ale regimului celui de-al doilea Imperiu francez din 1852 - 1870.
Aceste războaie au revoluţionat armatele europene, precum şi tehnicile şi sistemele militare şi au
avut loc la o scară nemaiîntâlnită până în acel moment, în special datorită aplicării sistemului
mobilizării generale. Puterea francezilor a crescut rapid, ei reuşind să cucerească cea mai mare
parte a Europei. Înfrângerea lor a fost la fel de rapidă, începând cu 1812, Imperiul napoleonian
fiind în cele din urmă învins definitiv, ceea ce a dus la restaurarea dinastiei Bourbon în 1814.
I.1. Prima coaliţie 1792 – 1797
Primele încercări de zdrobire a Primei Republici Franceze au fost făcute de Prima Coaliţie
între 1792 şi 1797. Această coaliţie a fost formată din: Imperiul Austriac, Regatul Sardiniei,
Regatul Neapolelui, Prusia, Spania și Regatul Marii Britanii.
Măsurile franceze, inclusiv mobilizarea generală (levée en masse), reforma militară şi
războiul total, au contribuit la înfrângerea Primei coaliţii. Francezii au învins forţele papale la
Urbino în 1796, forţându-l pe Papa Pius al VI-lea să semneze un armistiţiu pe 22 iunie 1796 şi
mai apoi un tratat provizoriu de pace. Războiul s-a terminat în momentul în care Napoleon i-a
forţat pe austrieci să accepte tratatul de la Campo Formio (17 octombrie 1797). Regatul Unit a
rămas singura forţă antifranceză care mai lupta în 1797.
I.2. A doua coaliţie 1798 - 1801
A Doua Coaliţie (1798-1801) avea ca membri Imperiul Rus, Marea Britanie, Imperiul
Austriac, Imperiul Otoman, Portugalia, Regatul Neapolelui și Statele Papale.
După o campanie prost concepută, în timpul căreia francezii au pierdut aproximativ
40.000 de soldaţi ca urmare a atacurilor britanice şi otomane, Bonaparte a reuşit să se întoarcă
din Egipt în Franţa pe 23 august 1799. El a preluat controlul guvernului francez pe 9 noiembrie
1799, răsturnând Directoratul cu ajutorul ideologului Emmanuel Joseph Sieyès.
Ofensiva austriacă pe Rin şi în Italia a reprezentat o ameninţare la adresa Franţei, dar
trupele ruseşti s-au retras de pe front, după ce Bonaparte l-a convins pe ţarul Pavel I să opteze
pentru neutralitate (1801) ca urmare a celei de-a doua bătălii de la Zürich. Atacul francez i-a luat
pe austrieci prin surprindere. În acel moment, armata franceză avea 300.000 de soldaţi angajaţi în
luptă cu forţele coaliţiei. Bătălia decisivă s-a dat pe frontul de pe Rin, când armata franceză cu un
efectiv de 130.000 de soldaţi a luptat cu cea austriacă, care număra 120.000 de oameni în Bătălia

3
de la Hohenlinden (3 decembrie). Austriecii au fost învinşi, fiind nevoiţi să nu se mai implice în
conflict pentru o vreme după semnarea tratatului de la Lunéville (februarie 1801).
Londra era principalul sprijinitor financiar al coaliţiei, iar Bonaparte şi-a dat seama că
fără înfrâgerea britanicilor sau fără semnarea unui tratat de pace cu aceştia, nu ar fi putut să se
bucure de linişte. Amiralul Horatio Nelson a învins flota franceză în Bătălia de pe Nil (1 august
1798), iar trupele terestre britanice au înfrânt rapid expediţia franceză trimisă în Irlanda în
sprijinul insurecţiei irlandeze (înainte de debarcare, corpul expediţioar a traversat o furtună care
a dispersat flota; din cauza asta, jumătate din armată s-a întors în Franţa).
Tratatul de la Amiens (25 martie 1802) a dus la o pace temporară între Regatul Unit şi
Franţa şi a marcat sfârşitul celei de-a Doua Coaliţii.
Pacea nu a durat mult: francezii s-au implicat în luptele interne din Elveţia (Stecklikrieg)
şi au ocupat mai multe oraşe de coastă din Italia, în vreme ce Regatul Unit a ocupat Malta.
Ostilităţile dintre Marea Britanie şi Franţa au reînceput pe 18 mai 1803 cu declaraţia de război a
Angliei. Senatul francez (prin sénatus-consulte) a proclamat Imperiul Francez pe 18 mai 1804,
validat ulterior printr-un plebiscit. Napoleon s-a autoîncoronat împărat la Notre-Dame pe 2
decembrie.
I.3. A treia coaliţie 1805
Napoleon a plănuit o invazie a Insulelor Britanice şi a masat 180.000 de soldaţi la
Boulogne. Un plan complex de atragere a britanicilor departe de Canalul Mânecii prin
ameninţarea posesiunilor engleze din Indiile de Vest a eşuat atunci când flota franco-spaniolă
condusă de amiralul Villeneuve nu a reuşit să obţină o victorie în timpul Bătăliei de la Capul
Finisterre de pe 22 iulie 1805. Royal Navy l-a blocat pe Villeneuve în Cádiz până când acesta s-a
hotătât să plece spre Neapole pe 19 octombrie, dar Horatio Nelson a interceptat flota franceză şi
a învins-o în bătălia de la Trafalgar pe 3 octombrie. În cele din urmă, Napoleon a abandonat
planul de invadare a insulelor Britanice şi şi-a întors atenţia către inamicii de pe continent.
Armata franceză a părăsit Boulogne şi s-a deplasat către graniţele Austriei.
În aprilie 1805, Regatul Unit şi Rusia au semnat un tratat prin care urmăreau îndepărtarea
francezilor din Olanda şi Elveţia. Austria s-a alăturat alianţei după anexarea Genovei şi
proclamarea de către Napoleon a Regatului Italiei pe 17 martie 1805.
Austria a intrat în luptă prin invadarea Bavariei cu o armată de aproximativ 70.000 de
oameni condusă de Karl Mack von Leiberich, iar armata franceză a părăsit Boulogne la sfârşitul
lunii iulie 1805 pentru a opri înaintarea austriecilor. După ce a înfrânt principala armată austriacă
de la nord de Alpi Napoleon a ocupat Viena.
Pe 2 decembrie, Napoleon a zdrobit armata austriaco-rusă în bătălia de la Austerlitz, considerată
de obicei cea mai importantă victorie a sa. După Austerlitz, Austria a semnat tratatul de la

4
Pressburg (26 decembrie 1805) şi a părăsit coaliţia. După retragerea Austriei din coaliţie s-a
ajuns la un impas. Armata napoleoniană a avut o serie neîntreruptă de victorii terestre, dar
importanta armată rusă nu intrase încă în luptă cu întreaga ei forţă.
I.4. A patra coaliţie 1806 – 1807 a fost formată din Prusia, Imperiul Rus, Saxonia, Suedia,
Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei.
Aceasta a fost alcătuită după numai câteva luni de la colapsul celei de-a Treia Coaliţii. În
iulie 1806, Napoleon a format Confederaţia Rinului din mai multe state germane mici care
existau în Rhineland şi vestul Germaniei.
În august 1806, regele Prusiei, Frederic Wilhelm al III-lea a luat hotărârea să pornească la război
independent de ajutorul altor mari puteri. În septembrie, Napoleon declanşase atacul forţelor
franceze de la est de Rin. Napoleon însuşi a înfrânt armatele prusace în bătălia de la Jena de pe
14 octombrie 1806, iar mareşalul Davout a înfrânt altă armată prusacă în bătălia de la Auerstädt
în aceeaşi zi. Peste 160.000 de soldaţi francezi, numărul lor crescând în timp, au atacat Prusia şi
au înaintat cu asemenea viteză încât Napoleon a fost capabil să distrugă întreaga armată inamică.
Prusia a avut pierderi de 25.000 de morţi şi 150.000 de prizonieri, 4.000 de piese de artilerie şi
peste 100.000 de muschete depozitate în Berlin. Napoleon a intrat în Berlin pe 27 octombrie
1806. În Berlin, Napoleon a emis o serie de decrete care, pe 21 noiembrie 1806 au pus bazele
Sistemului Continental. Aceasta politică avea ca scop eliminarea ameninţării britanice prin
instituirea unei blocade comerciale antiengleze în teritoriile controlate de francezi.
Următorul stadiu al războiului a dus la alungarea forţelor ruse din Polonia şi crearea
Ducatului Varşoviei. Napoleon şi-a întors atenţia spre nord pentru a înfrunta resturile armatei
ruse şi pentru a cuceri capitala temporară a Prusiei, Königsberg. După bătălia de la Eylau (7 - 8
februarie), ruşii au fost forţaţi să se retragă mai spre nord. Napoleon a continuat urmărirea
armatelor ruse şi le-a învins în bătălia de la Friedland (14 iunie). În urma înfrângerii, ţarul
Alexandru I a fost obligat să facă pace cu Napoleon, semnând tratatul de la Tilsit (7 iulie 1807).
La Congresul de la Erfurt (septembrie – octombrie 1808), Napoleon şi Alexandru au
căzut de acord ca Rusia să forţeze Suedia să se alăture Sistemului Continental. Aşa s-a ajuns la
declanşarea Războiului Finlandez din 1808-1809 şi la fragmentarea Suediei în două părţi
separate de golful Botnic. Partea de răsărit a devenit Marele Ducat al Finlandei sub control
rusesc.
I.5. A cincea coaliţie 1809
A Cincea Coaliţie (1809) a Regatului Unit şi Imperiului Austriac împotriva Franţei s-a
format în momentul când britanicii au intrat în luptă împotriva lui Napoleon în războiul
peninsular.

5
 Din nou, Regatul Unit a rămas singur în luptă. Datorită existenţei Canalului Mânecii şi
din cauza faptului că armata britanică nu a fost niciodată angajată în luptă cu cea franceză,
Regatul Unit a pus accent mai mult pe lupta maritimă decât pe cea terestră. În timpul celei de-a
Cincea Coaliţii, marina britanică a obţinut victorii succesive în luptele din coloniile franceze şi o
victorie majoră în bătălia de la Copenhaga de pe 2 septembrie 1807.
În ceea ce priveşte luptele terestre, a Cincea Coaliţie a avut puţine succese. Una dinte ele,
Expediţia Walcheren din 1809, a implicat un dublu efort al armatei terestre şi marinei de război
britanice, care au încercat să elibereze forţele austriece aflate sub uriaşa presiune franceză.
Expediţia s-a încheiat cu un dezastru, după ce infanteria britanică nu a reuşit să-şi atingă
obiectivul, baza navală franceză de la Antwerp.
Austria a încercat să recucerească teritoriile pierdute în Germania pe care le avusese mai
înainte de bătălia de la Austerlitz. Austriecii au obţinut iniţial o serie de succese împotriva
armatei de mici dimensiuni a mareşalului Berthier. Napoleon îi lăsase mareşalului doar 170.000
de soldaţi pentru apărarea întregii frontiere de răsărit a Franţei, faţă, de exemplu situaţia din
1790, când 800.000 de soldaţi erau destinaţi aceleiaşi misiuni, pe un front mult mai scurt.
Napoleon a obţinut un succes rapid în Spania, după ce a recucerit Madridul, i-a învins pe spanioli
şi i-a silit pe englezii depăşiţi numeric să se retragă din Peninsula Iberică (bătălia de la Corunna,
16 ianuarie 1809).
Austriecii au atacat Ducatul Varşoviei, dar au fost înfrânţi în bătălia de la Raszyn 19
aprilie 1809. Armata poloneză a ocupat şi Galiţia Occidentală după acest prim succes.
Napoleon şi-a asumat comanda supremă pe frontul de est şi şi-a încurajat armatele în vederea
contraatacului împotriva austriecilor. După o campanie bine organizată şi condusă, după câteva
bătălii mai mici, care au avut ca rezultat retragerea austriecilor din Bavaria, Napoleon a intrat în
Austria. Încercarea sa grăbită de traversare a Dunării a dus la marea bătălie de la Aspern-Essling
(22 mai 1809) — prima înfrângere importantă a lui Napoleon. Incapacitatea comandantului
austriac, arhiducele Carol de Austria, de a-şi fructifica victoria i-a permis lui Napoleon să
continue preparativele pentru asedierea Vienei (iulie). Împăratul a reuşit să-i înfrângă pe austrieci
în bătălia de la Wagram din 5 – 6 iulie. (În timpul acestei bătălii, Napoleon l-a destituit pe
mareşalul Jean-Baptiste Bernadotte, în urma greşelilor strategice flagrante făcute de acesta. La
scurtă vreme după acest episod, cu acordul lui Napoleon, Bernadotte a acceptat oferta suedeză de
a ocupa poziţia rămasă vacantă de prinţ moştenitor. Mai târziu, el a participat în războaiele
împotriva fostului său împărat.)
Războiul celei de-a Cincea Coaliţii s-a terminat cu tratatul de la Schönbrunn (14
octombrie 1809). În răsărit, numai rebelii din Tirol, conduşi de Andreas Hofer, a continuat lupta

6
cu armatele franco-bavareze până când au fost înfrânţi în noiembrie 1809, în vreme ce în vest
războiul din Peninsula Iberică a continuat.
I.6. A Şasea Coaliţie 1812 - 1814 a fost formată din Regatul Unit, Imperiul Rus, Prusia, Suedia,
Imperiul Austriac și câteva state germane mici.
Între timp, în războiul peninsular, supremaţia franceză în Spania a fost în cele din urmă
spulberată după victoria lui Arthur Wellesley împotriva lui Joseph Bonaparte în Bătălia de la
Vittoria (21 iunie 1813). Francezii au trebuit să se retragă din Spania.
Văzând şansa de a-l înfrânge pe Napoleon, Prusia a reintrat în război. Napoleon a declarat că
este gata să creeze o nouă armată, la fel de mare ca cea pe care o trimisese în Rusia şi în scurtă
vreme, forţele sale din est au crescut de la 30.000 la 130.000 şi, în final, la 400.000 de oameni.
Napoleon a produs pierderi de 40.000 de morţi şi răniţi aliaţilor în bătăliile de la Lützen (2 mai)
şi Bautzen (20 - 21 mai 1813).
Părţile beligerante au declarat un armistiţiu pe 14 iunie 1813 (prelungit până pe 13 august), în
timpul căruia fiecare participant la conflict a încercat să se refacă după luptă. Austriecii au trimis
în sprijinul aliaţilor două armate cu un efectiv de aproximativ 300.000 de soldaţi să se alăture
trupelor care se concentrau în Germania. Aliaţii adunaseră o armată de aproximativ 800.000 de
oameni în primele linii, cu o rezervă de 350.000 de soldaţi în spatele frontului.
Napoleon a reuşit să crească efectivele trupelor imperiale la aproximativ 650.000 de soldaţi,
din care un sfert de milion sub comanda lui directă, 120.000 sub comanda lui Nicolas Charles
Oudinot şi 30.000 sub comanda lui Louis Nicolas Davout. Confederaţia Rinului i-a furnizat lui
Napoleon un ajutor format din resturile armatelor lor, cu Saxonia şi Bavaria ca principali
contribuitori. În plus, în sud, Regatul Neapolelui al lui Murat şi cel al Italiei al lui Eugène de
Beauharnais aveau o forţă combinată de cam 100.000 de soldaţi. Din Spania erau în retragere
între 150.000 – 200.000 de francezi din faţa spaniolilor şi britanicilor. Pe toate fronturile,
aproximativ 900.000 de francezi se înfruntau cu un milion de soldaţi ai aliaţilor plus rezervele
strategice care se formau în Germania.
După încheierea armistiţiului, Napoleon părea că a recâştigat iniţiativa strategică după bătălia
de la Dresda (august 1813), în timpul căreia a înfrânt o armată aliată superioară din punct de
vedere numeric, producându-le aliaţilor pierderi foarte mari, în timp ce francezii au avut pierderi
moderate. Totuşi, incapacitatea mareşalilor francezi de a relua rapid ofensiva l-a împiedicat pe
împărat să fructifice victoria obţinută la Dresda. La Leipzig în Saxonia (16 - 19 octombrie 1813),
în timpul a ceea ce a fost numită "Bătălia naţiunilor", cei 191.000 de francezi au trebuit să facă
faţă a 300.000 de aliaţi, Napoleon fiind înfrânt şi nevoit să se retragă în Franţa. Au urmat o serie
de lupte pe pământ francez (bătălia de la Arcis-sur-Aube, de exemplu) în timpul cărora aliaţii
foarte numeroşi i-au forţat pe francezi să se retragă neîncetat.

7
 Napoleon a luptat în acest timp în Campania de şase zile, în timpul căreia a câştigat mai
multe victorii în faţa aliaţilor care înaintau către Paris. De-a lungul întregii campanii el nu a
reuşit să strângă pe câmpul de luptă mai mult de 70.000 de luptători împotriva celor apoximativ
o jumătate de milion de soldaţi ai aliaţilor. Pe 9 martie 1814 a fost semnat Tratatul de la
Chaumont, aliaţii căzând de acord să păstreze coaliţia până la înfrângerea definitivă a lui
Napoleon.
Aceştia au intrat în Paris pe 30 martie 1814 ca urmare a defecţiunii lui Marmont, care a
încheiat un acord separat cu aliaţii şi şi-a predat trupele, pecetluind soarta capitalei, deşi
mareşalii Mortier şi Moncey (la Porte de Clichy) continuau să lupte. Napoleon era hotărât să
continue lupta, de-a lungul campaniei el dând un decret pentru mobilizarea a 900.000 de soldaţi,
din care numai o mică parte a ajuns în rândurile armatei imperiale. Împăratul, dându-şi în cele
din urmă seama de nerealismul schemelor sale, a realizat că situaţia este fără ieşire. Napoleon a
abdicat pe 6 aprilie. Acţiunile militare au mai continuat în Italia, Spania şi Olanda în timpul
primăverii anului 1814.
Învingătorii l-au exilat pe Napoleon pe insul Elba şi au restaurat domnia Casei de Bourbon în
persoana regelui Ludovic al XVIII-lea. A urmat semnarea tratatului de la Fontainebleau (11
aprilie 1814) şi deschiderea Congresului de la Viena care urma să redeseneze harta Europei.
I.7. A şaptea coaliţie, 1815
A Şaptea Coaliţie (1815) i-a unit pe următorii: Regatul Unit, Imperiul Rus, Prusia, Suedia,
Imperiul Austriac, Olanda şi o serie de mici state germane.
Aceasta a fost înfiinţată pentru a lupta împotriva Franţei. Perioada este denumită şi cele 100
de zile şi a început după ce Napoleon a părăsit insula Elba şi a debarcat la Cannes (1 martie
1815). Aliaţii au strâns în grabă o armată cu care să-l înfrunte pe Napoleon. Acesta din urmă a
pus pe picior de luptă 280.000 de oameni, pe care i-a împărţit în câteva armate. La cei 90.000 de
militari care se aflau deja în serviciul activ, el a rechemat în armată peste un sfert de milion de
rezervişti şi a dat un decret pentru o viitoare mobilizare a aproximativ 2,5 milioane de soldaţi în
nou refăcuta armată franceză. Napoleon trebuia să facă faţă atacului a cam 700.000 de soldaţi
aliaţi, în condiţiile în care planurile acestora din urmă prevăzuseră mobilizarea în primele linii a
un milion de militari, cu 200.000 de soldaţi în spatele frontului ca trupe de rezervă, logistică şi
unităţi auxiliare.
Napoleon a luat 128.000 de soldaţi ai Armatei de Nord şi a efectuat un atac preemptiv în Belgia.
El a dorit să atace forţele aliate înainte ca acestea să reuşească să-şi adune forţele, în speranţa că
îi va alunga pe britanici de pe continent iar pe prusaci îi va determina să nu intre în război.
Marşul executat de împărat i-a luat prin surprindere pe inamicii săi. El i-a forţat pe prusaci să
accepte lupta la Ligny pe 16 iunie 1815 şi i-a învins, obligându-i să se retragă în dezordine. În

8
aceeaşi zi, trupele conduse de mareşalul Michel Ney au oprit înaintarea britanicilor conduşi de
Wellington (care încercau să-i ajute pe prusaci), în bătălia de la Quatre Bras. După retragerea
prusacilor, Wellington a fost forţat să se retragă la rândul lui. El s-a oprit pe o poziţie defensivă
pregătită în prealabil pe pantele de lângă Mont St Jean, la câţiva kilometri sud de satul Waterloo.
Declanşarea luptelor bătăliei de la Waterloo din dimineaţa zilei de 18 iunie 1815 au fost
întârziate cu câtva ore de Napoleon, până când pământul s-a zvântat după ploaia din noaptea
precedentă. Până seara, armata franceză nu reuşise să-i scoată pe englezi din poziţiile de pe
pantele muntelui. Când prusacii au ajuns pe câmpul de luptă au atacat flancul drept al francezilor
în număr din ce în ce mai mare, strategia lui Napoleon de a-i ţine separaţi pe aliaţi prăbuşindu-se.
Francezii s-a retras în dezordine de pe câmpul de luptă din faţa atacului combinat britanico-
prusac.
La sosirea în Paris la trei zile după Waterloo, Napoleon încă spera într-o rezistenţă
naţională concertată, dar populaţia şi Parlamentul nu mai doreau o asemenea luptă. Politicienii l-
au forţat pe Napoleon să abdice a doua oară pe 22 iunie 1815.
Pe 15 iulie, Napoleon s-a predat britanicilor la Rochefort. Aliaţii l-au exilat pe Napoleon
în îndepărtata insulă din Atlanticul de sud, Sfânta Elena, unde a murit pe 5 mai 1821.

II. Bătălia de la Leipzig

II.1 Cadru general

Desfăşurată între 16-18 octombrie 1813, bătălia de la Leipzig – supranumită „bătălia

naţiunilor” – a fost cea mai mare confruntare militară din toate războaiele napoleoniene şi cea
mai mare din istoria lumii până la primul război mondial. Cele trei zile de luptă s-au încheiat cu
victoria decisivă a Coaliţiei, Napoleon văzându-se obligat să se retragă în Franţa. 
După dezastruoasa campanie napoleoniană din Rusia, din 1812, la începutul anului 1813
s-a format o nouă coaliţie antinapoleoniană care cuprindea Prusia, Rusia, Anglia şi rebelii din
Spania şi Portugalia. În august 1813, Austria şi Suedia s-au alăturat Coaliţiei, urmate de Bavaria,
în septembrie.
Cea de a şasea coaliţie antinapoleoniană s-a mărit, începând cu 18 octombrie, chiar în
timpul bătăliei de la Leipzig, cu trupele formate din saxoni, care, deşi iniţial aliaţi ai francezilor,
au întors armele împotriva acestora. Armata franco-aliată a fost formată din francezi, polonezi şi
italieni, atât din regatul Italiei, cât şi din cel al Neapolelui.
Aportul armatei austriece şi a forţelor suedeze ale lui Bernadotte a mărit considerabil efectivele
aliaţilor, care numărau şase sute de mii de oameni, încercându-se mobilizarea unui milion de
combatanţi. Napoleon, reunind regimentele din Spania şi mobilizând până şi magazionerii din
depozitele armatei, spera zadarnic că va dispune de cei cinci sute de mii de oameni pe care-i avea

9
pe hârtie. Împăratul a putut aduna doar două sute şaizeci de mii de infanterişti şi patruzeci de mii
de cavalerişti, ceea ce era oricum foarte mult, şi o mie două sute cincizeci de tunuri.
După o mare victorie obţinută de Napoleon la Dresda, aliaţii şi-au schimbat strategia şi au
evitat să mai lupte împotriva armatei conduse de împărat, concentrându-se împotriva corpurilor
de armată ale mareşalilor săi, pe care au reuşit să îi învingă într-o serie de bătălii, slăbind decisiv
armata franceză. Ca urmare, Napoleon a decis să-şi adune forţele pentru o bătălie finală. Aceasta
a fost cea mai mare bătălie a războaielor napoleoniene şi cea mai mare din istorie până la primul
război mondial.
Trei armate, ale lui Schwartzenberg, Blücher şi Bernadotte s-au îndreptat spre corpurile
de armată franceze. Napoleon şi-a împărţit şi el forţele în trei grupe. Marmont i-a atras atenţia că
măsura nu era cea mai bună. „Prin crearea a trei armate distincte, majestatea-voastră renunţă la
avantajele pe care i le asigură prezenţa sa pe câmpul de luptă şi tare mă tem că, în ziua în care
veţi fi repurtat o victorie şi veţi fi crezut că aţi câştigat o bătălie hotărâtoare, veţi afla că aţi
pierdut alte două bătălii”, spunea mareşalul francez, prevăzând cu exactitate ce urma să se
întâmple.
Moreau şi Bernadotte i-au sfătuit pe aliaţi să evite pe cât posibil orice confruntare cu Napoleon,
să atace şi să lupte împotriva secunzilor împăratului, oriunde s-ar întâlni cu armatele conduse de
aceştia. În fine, o dată secunzii lui învinşi şi slăbiţi, toate forţele aliate urmau să fie reunite şi abia
atunci trebuia lansat atacul de cisiv asupra lui Napoleon. Mareşalii, învinşi ori de câte ori
Napoleon nu se afla lângă ei, s-au demoralizat repede. Împăratul a semnat decretul prin care au
fost chemaţi trei sute de mii recruţi sub arme, care ar fi trebuit să fie gata de luptă, cel puţin aşa
credea Napoleon, în primăvara anului 1814. Se pregătea bătălia decisivă.
Napoleon a renunţat la cei treizeci de mii de oameni care ocupau Dresda, forţă care avea să-i
lipsească teribil de mult în timpul „bătăliei naţiunilor”.
Bonaparte s-a lipsit şi de ajutorul celor douăzeci şi cinci de mii de soldaţi ai lui Davout, cantonaţi
la Hamburg, de cei cincisprezece mii de combatanţi ai lui Gérard, imobilizaţi la Magdeburg,
precum şi de cei zece mii de francezi risipiţi prin alte garnizoane germane.
La 12 octombrie 1813, Napoleon a aflat că Bavaria a părăsit Confederaţia Rinului şi s-a
alăturat duşmanului. Mareşalii francezi i-au cerut împăratului să renunţe la ideea avansării spre
Berlin, propunându-i să forţeze bariera Elbei, ceea ce ar fi permis armatei să ajungă la Rin şi apoi
în Franţa. Napoleon a ordonat armatei să se îndrepte spre Leipzig.
II.2 Combatanți
Grupul armatei aliate era compus din patru comenzi la nivelul armatei:
- armata ruso-austriacă din Boemia (von Swarzenburg) 243 - batalioane, 258 escadrile și
57 de baterii – 194000 militari / 790 tunuri;

10
 - armata ruso-prusiană din Silezia (Gerhard-Leberecht von Blucher) - 107 batalioane, 90
escadrile și 31 de baterii însumând 63000 militari / 310 tunuri;
- armata rusă a Poloniei (baronul Bennigsen) 45 batalioane, 41 escadrile și 11 baterii
totalizând 34000 militari / 135 tunuri;
- armata ruso-prusacă-suedeză din nord (Jean-Baptiste-Jules Bernadotte, prințul
moștenitor al Suediei - fost mareșal francez) - 57 batalioane, 72 escadrile și 17 – baterii
însumând 67000 militari / 226 tunuri;
- La luptă au fost prezenți și regele Friedrich-Wilhelm al III-lea al Prusiei și țarul
Aleksandru I al Rusiei.
Campania din Rusia din 1812 a fost un dezastru pentru Napoleon. La începutul anului
1813, el a concentrat forțe proaspete și a încercat să reorganizeze armata. Împăratul și-a construit
rapid armata în est de la 50.000 la 450.000 (250.000 sub comanda sa directă). În octombrie 1813,
cea mai mare parte a armatei lui Napoleon a fost concentrată în jurul orașului Leipzig din
Saxonia și număra 260000 infanterişti, 40000 cavalerişti şi 1250 de tunuri.
Trupele de la nordul orașului erau sub mareșalul Ney:
- 110-115 batalioane de infanterie,
- 40-45 escadrile de cavalerie,
- 25-30 baterii de artilerie.
Trupele de la sud de Leipzig se aflau sub conducerea mareșalului Murat:
- 200-210 batalioane de infanterie;
- 230-240 escadrile de cavalerie;
- 75-80 baterii de artilerie.
II.3 Desfășurarea bătăliei
La 16 octombrie 1813 s-a desfăşurat la Wachau prima confruntare a groaznicei bătălii de
la Leipzig, supranumită „bătălia naţiunilor”. Nu departe de oraş, Napoleon a condus bătălia de pe
înălţimea unei măguri a Galgenbergului, unde peste patruzeci şi cinci de ani a fost ridicat un
monument. Poziţiile au fost cucerite, apoi recucerite de cele două armate, în vreme ce pământul
s-a cutremurat fără încetare sub miile de obuze. Lupta s-a dat cu o îndârjire nemaipomenită.
Napoleon şi-a aruncat întreaga cavalerie în acţiune, dar cazacii şi husarii ţarului au izbutit să-l
respingă pe Murat, care s-a bătut exemplar. Peste tot poziţiile au fost păstrate de francezi, dar în
acea zi Napoleon a pierdut 26.000 de oameni. Tot statul-major al armatei franceze, adunat în
stâna de la Meisdorf, nu se gândea la sfârşitul zilei decât la inevitabila retragere, dar nimeni nu a
îndrăznit să pronunţe cuvântul în faţa împăratului, care, în cortul său, la doi paşi de stână, citea
rapoartele, dându-şi seama de superioritatea numerică zdrobitoare a inamicului. Să străbată din

11
nou Leipzigul, să se angajeze din nou pe pod şi să ajungă pe Rin, aceasta ar fi fost poate singura
soluţie pentru evitarea încercuirii, însă Napoleon a hotărât să-şi menţină poziţiile.
A doua zi, într-o duminică, totul s-a redus la o intensă canonadă de-a lungul întregii linii
a frontului. Între timp, aliaţii s-au întărit cu corpurile de armată sosite la Leipzig, conduse de
Bernadotte şi Colloredo. A doua zi, pe 18 octombrie 1813, Napoleon a găsit în faţa lui 110.000
de soldaţi în plus faţă de ziua anterioară. Napoleon s-a instalat pe o colină aproape de
Probsheyda, încă înainte de ivirea zorilor; acolo se află astăzi ridicat Napoleonstein, un
monument mare şi greoi, având în vârf legendarul său tricorn. Statul-major francez s-a instalat în
moara de tutun din vecinătatea colinei.
Dimineaţa s-a arătat la început tot atât de liniştită ca şi în seara din ajun. În curând cele o
mie cinci sute de tunuri aliate au deschis focul. Armatele aliaţilor au învăluit din trei părţi forţele
franceze. Pentru prima dată, Bernadotte, ex-mareşal al Franţei, cumnatul regelui Joseph, lupta
împotriva lui Napoleon. Atacul a fost şi mai violent decât cel din urmă cu două zile.
Între timp, muniţiile s-au redus drastic; s-au tras două sute de mii de lovituri de tun de la
începutul bătăliei. Saxonii au trecut în tabăra inamică şi vechea gardă a fost nevoită să se arunce
în luptă pentru a acoperi breşa deschisă de saxoni. Napoleon a trecut el însuşi în fruntea a cinci
mii de călăreţi şi i-a atacat pe suedezi şi saxoni care, speriaţi, s-au retras din faţa iureşului.
Württemburghezii au trecut şi ei în tabăra inamică şi au întors armele împotriva francezilor.
Bilanţul de la sfârşitul zilei a fost îngrozitor. Pentru francezi, ziua s-a încheiat cu peste douăzeci
de mii de morţi, răniţi sau prizonieri.
Împăratul a hotărât să părăsească Leipzigul şi a dat ordinul de retragere. Aceasta s-a
desfăşurat sub ghiulele inamicului. Manevra a început în timpul nopţii, în zgomotul chesoarelor
de pulbere, care n-au putut fi transportate din lipsă de cai şi care au fost aruncate în aer. În
aceeaşi noapte, împăratul a transmis garnizoanelor rămase în oraşele germane ordinul de a se
îndrepta spre Franţa. În suburbiile Leipzigului luptele s-au dat cu îndârjire. S-au înfruntat
aproape corp la corp peste patru sute cincizeci de mii de oameni într-un spaţiu care avea o lăţime
de şapte sau opt kilometri.
O altă trădare a dezlănţuit panica în tabăra franceză. Ostaşii din Hessa au trecut la inamic
şi au deschis focul asupra francezilor aflaţi în retragere. Într-o dezordine de nedescris, armata
imperială s-a angajat pe podul de peste Elster. Învinşii au trăit ultimul dezastru: înnebuniţi la
vederea trupelor duşmane, care apăreau în depărtare, geniştii au aruncat podul în aer. Între
12.000 şi 15.000 de francezi din ariergardă se mai aflau încă în oraş. Unii au încercat să treacă
râul, aruncându-se în apă, însă cei mai mulţi s-au înecat sub ochii camarazilor lor.
Astfel, prin această nouă pierdere s-a încheiat „bătălia naţiunilor”, în care zece popoare
unite au învins luptând sub comanda a trei împăraţi şi a unui rege, fără a mai vorbi de prinţul

12
regal Bernadotte. Cu resturile armatei salvate din infernul de la Leipzig, Napoleon s-a îndreptat
spre Rin, urmărit îndeaproape de inamic, care totuşi nu a îndrăznit să-i atace pe cei învinşi. Cu
excepţia celor din gardă, toţi francezii s-au retras în dezordine, abandonându-şi bagajele. În cele
trei zile de lupte, Napoleon, cu o sută şaizeci de mii de oameni, a ţinut piept celor peste trei sute
douăzeci de mii de soldaţi din armatele aliaţilor. Cu cavaleria decimată şi armata compusă
majoritar din recruţi înzestraţi cu mult entuziasm, dar foarte puţină experienţă pe câmpurile de
luptă, Napoleon nu putea să obţină victoria. Francezii au pierdut în cele trei zile ale bătăliei
aproximativ 70.000 de oameni (morţi, răniţi, dispăruţi sau prizonieri). La Leipzig a căzut şi
prinţul polonez Poniatowski, mareşal al Franţei. Coaliţia a pierdut la rândul său un număr mare
de oameni, dar victoria sa a fost incontestabilă.
Ajuns pe teritoriul Franţei, Napoleon a învins şi respins în mai multe rânduri armatele
mult superioare numeric ale adversarilor săi. În cele din urmă, în ciuda acestor victorii, aliaţii au
reuşit să ocupe Rinul şi să forţeze abdicarea lui Napoleon şi restaurarea dinastiei Bourbonilor.
III. Tehnici și tactici de luptă
Armata lui Napoleon a fost prima armată alcătuită din recruți. Tactica acesteia se baza pe
coloanele de pe câmpurile de luptă care luptau cu baioneta iar strategia pe corpurile de armată
independente.
Armata franceză creată de Napoleon - și care în 1805 a fost botezată La Grande Armee-
se baza pe ideea corpurilor de armată, o unitate independentă de 30-40.000 de oameni, conținând
între două până la patru divizii de infanterie, o divizie de cavalerie ușoară, până la 40 de tunuri,
și unități de geniști. In campanie un corp de armată putea opera independent dar era întotdeauna
sub comanda directă a lui Napoleon, în centrul armatei sale el păstra rezerve impresionante de
cavalerie și de artilerie, utilizate pentru accelerarea înaintării diferitelor corpuri și pentru ca
inamicii să intre în luptă doar în momentul ales de el.
Aceasta metodă de organizare a armatei făcea ca trupele sale să poată fi desfășurate de-a
lungul unei lungi linii de marș - menținând incertitudinea inamicului în ceea ce privea intențiile
sale reale, până când corpurile și trupele de rezervă puteau fi combinate pentru atacul decisiv.
Dacă strategiile din secolul precedent implicau manevrele și bătălia propriu-zisă ca fenomene
separate, La Grande Annee le-a contopit, devenind părți ale aceluiași obiectiv - distrugerea
inamicului. Pe Napoleon nu-l interesau conflictele minore care, chiar și în cazul unei victorii,
lăsau armatele inamice aproape intacte. Intotdeauna scopul lui era de a zdrobi opoziția și apoi de
a dicta termenii.
În tactica de luptă, armata lui Napoleon era la fel de agresivă. Succesul acesteia se baza
pe atacurile coordonate ale cavaleriei și infanteriei, combinate cu o forță de foc copleșitoare ale
bateriilor sale de artilerie comasate. Napoleon, care și-a început cariera militară ca ofițer de

13
artilerie, avea mare încredere în artileria masată, intrând adesea în luptă prin bombardamentele
provocate de până la o sută de piese de artilerie.
In timpul acțiunilor, fiecare parte a armatei suplimenta și le sprijinea pe celelalte într-o
serie de atacuri continue menite inițial să descopere și apoi să străpungă punctele slabe ale liniei
de front inamice. Elementul de bază al acestui atac era coloana compactă a infanteriștilor.
Regimentele de infanterie, înșiruite în coloane de batalion pe lărgime de până la 68 m și
adâncime de l4 m și numarând până la 1.120 de soldați, mărșăluiau, în cântec de luptă, spre
liniile inamice. Ele avansau în spatele sutelor de trăgători din infanteria ușoară, "voltigeurs", care
înaintau străpungând flancurile inamicului prin foc continuu, îndreptat mai ales spre ofițeri și
spre ofițerii necombatanți. Inainte ca liniile inamice să se regrupeze, coloana de infanterie
franceză era deja în atac, cu baionetele dispuse la același nivel.
Dacă coloana de infanteriști reușea să străpungă linia inamică, aceasta urma sa fie
sprijinită de artilerie și de o șarjă comasată de cavalerie grea. Tactica nu era subtilă dar executată
în ture și fără pauze, ea a înfrânt armatele Austriei, Italiei, Prusiei, Rusiei și Spaniei.
IV. Efectele politice ale răboaielor napoleoniene
Războaiele napoleoniene au adus numeroase schimbări în Europa. Deşi Napoleon a reuşit
să-şi impună dominaţia asupra celei mai mari părţi a Europei Occidentale (lucru care nu se mai
întâmplase de pe vremea Imperiului Roman), starea de război continuu de aproape două decenii
dintre Franţa, pe de o parte, şi o alianţă a a altor câteva puteri europene, pe de alta, şi-a pus
amprenta asupra Franţei. La sfârşitul seriei bătăliilor napoleoniene, ea nu mai deţinea rolul
conducător ca putere dominantă pe continent, aşa cum îl avusese încă de pe vremea lui Ludovic
al XVI-lea.
În cele mai multe ţări europene, adoptarea ideilor Revoluţiei franceze (democraţie,
egalitate în faţa legii, abolirea privilegiilor, etc.) au rămas ca moştenire generaţiilor următoare.
Monarhilor europeni le-a fost foarte greu să restaureze starea de lucruri prerevoluţionară
(monarhie absolută), şi au fost obligaţi să păstreze anumite reforme făcute în perioada domniei
napoleoniene. Moştenirea instituţională napoleoniană a rămas vie până în zilele noastre, în multe
ţări europene sistemul legal purtând amprenta de neşters a Codului napoleonian.
Admirată pentru cultura sa în secolul al XVIII-lea, Franţa devenise după Revoluţie un
model politic. Europa a aderat la înaltele principii ale libertăţii, egalităţii, fraternităţii, dar
popoarele ei au trăit curând dezamăgirea ocupaţiei napoleoniene. Ca răspuns la dominaţia
franceză, apare o mişcare nouă cu o putere în continuă creştere: naţionalismul. Acesta va modela
cursul istoriei europene postnapoleoniene. Din această perioadă datează începutul unor naţiuni şi
state şi sfârşitul altora. Harta europeană a fost redesenată în secolul care a urmat epocii

14
napoleoniene, proces care nu s-a mai bazat pe fiefurile aristocratice, ci pe bazele culturii umane,
originilor naţionale şi ideologiei naţionaliste.
Primele reacţii au apărut în Spania, unde poporul s-a revoltat în mai 1808, mobilizându-
se într-un război de gherilă împotriva ocupantului. Dominaţia bonapartistă a Europei a pus
bazele statelor naţionale Germania şi Italia, prin începerea procesului de consolidare a oraşelor-
state, regatelor şi principatelor.
Începând cu anul 1809, au avut loc mişcări patriotice într-o serie de state germane, Prusia
pregătindu-şi renaşterea în jurul ideii de unitate naţională. La rândul lor, italienii au dorit şi ei,
după modelul francez, să devină o naţiune unită şi independentă.
De asemenea, în această perioadă a apărut conceptul nou al spaţiului european comun.
Napoleon a menţionat, în mai multe ocazii, că intenţionează să creeze un singur stat european, şi,
deşi, înfrângerea sa a întârziat momentul unificării continentului cu aproape un secol şi jumătate,
ideea a reapărut după Al Doilea Război Mondial.

15