JUDECATA IN PROCESUL PENAL

În toate cauzele penale, faza de judecată este faza procesuală necesară şi obligatorie, fază ce trebuie
parcursă în vederea realizării scopului procesului penal – tragere la răspundere penală a infractorilor.
Actele procesuale şi procedurale ce formează conţinutul fazei de judecată sunt îndeplinite de către
instanţele judecătoreşti, iar pe de altă parte, numai în faţa instanţei de judecată – ca unic organ judiciar cu
atribuţii jurisdicţionare – procurorul şi părţile pot efectua acte specifice funcţie de învinuire, respectiv
apărare, în condiţii de publicitate, oralitate, nemijlocire şi contradictorialitate, în raport de care instanţa de
judecată ia o hotărâre prin care rezolvă acţiunea penală şi civilă născută din infracţiune. Aşa cum se
prevede în legea fundamentală, justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte
instanţe judecătoreşti stabilite de lege, ceea ce ne duce la concluzia că celelalte autorităţi publice judiciare
cu atribuţii în cauzele penale – procurorul ca reprezentant al Ministerului Public şi organelor de cercetare
penală – nu pot îndeplini acte procesuale şi procedurale prin care să fie aplicate sancţiune de drept penal
celor ce au comis infracţiuni şi faţă de care s-a desfăşurat urmărirea penală. După efectuarea urmăririi
penale, când procurorul a dispus trimiterea în judecată, urmează faza de judecată prin care este soluţionat
fondul cauzei, printr-o hotărâre judecătorească – hotărâre judecătorească ce este singurul act de jurisdicţie
în cauzele penale – prin care faţă de cel judecat poate fi adoptată o soluţie de condamnare; această
hotărâre de condamnare este actul procesual fără de care nu mai operează şi nu mai pot fi invocate
cerinţele prezumţiei de nevinovăţie; în sfârşit, hotărârea de condamnare rămasă definitivă se pune în
executare, atât în ce priveşte latura penală cât şi în ce priveşte latura civilă. Dar, instanţa de judecată, în
rezolvarea fondului cauzei, poate adopta şi soluţia de achitare (când acţiunea penală este lipsită de temei)
ori de încetare a procesului penal (când acţiunea penală este lipsită de obiect). Oricare dintre hotărârile
judecătoreşti pronunţate de instanţa de judecată, după ce au rămas definitive, fie că sunt de condamnare,
de achitare sau de încetare a procesului penal, se bucură de autoritate de lucru judecat, ca o cucerire a
procesului penal modern, în sensul că, pe viitor, nu mai este posibilă o nouă judecată pentru aceeaşi faptă
şi persoană, chiar dacă faptei i s –ar da o altă încadrare juridică.
Aşa cum am vorbit despre obiectul fazei de urmărire penală, tot la fel şi în ce priveşte faza de judecată
se poate spune că are un anume obiectiv, urmăreşte o anumită finalitate. În primul rând, în cursul judecăţii
se verifică – pe baza probelor administrate, în condiţiile unei şedinţe de judecată publice, în mod
nemijlocit şi în condiţii de contradictorialitate – învinuirea ce se aduce inculpatului, atât în latura penală
cât şi în latura civilă. Pentru aceasta sunt îndeplinite acte de cercetare judecătorească dar au loc şi
dezbateri judiciare în cadrul cărora acuzarea şi apărarea, pun concluzii în faţa instanţei de judecată în
condiţiile a ceea ce se numeşte egalitatea de arme. În al doilea rând, pe baza probelor administrate şi a
concluziilor formulate de procuror şi părţile din proces, instanţa de judecată rezolvă fondul cauzei prin
adoptarea unei soluţii de condamnare, sau de achitare, ori de încetare a procesului penal şi prin care este
rezolvată, totodată, şi acţiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal, fie că este admisă, fie că este
respinsă. În al treilea rând, o hotărâre judecătorească – fie că este pronunţată în primă instanţă sau într –o
cale ordinară de atac – poate cuprinde o eroare judiciară de fapt sau de drept. De aceea, faza de judecată
este organizată pe grade de jurisdicţie, ceea ce dă posibilitatea ca o hotărâre judecătorească pronunţată la
o instanţă judecătorească de un grad inferior să fie verificată sub aspectul temeiniciei şi legalităţii, ca
urmare a promovării unei căi ordinare de atac, în cadrul unei activităţi de judecată specifică unei căi de
atac, la o instanţă judecătorească de aceeaşi categorie şi de grad imediat ierarhic superior. De asemenea,
este posibil ca în urma parcurgerii căilor ordinare de atac, hotărârea judecătorească rămasă definitivă să
conţină fie o eroare de fapt, fie o eroare de drept, ceea ce a impus reglementarea căilor extraordinare de
atac în vederea înlăturării unor astfel de erori. Dintre formele de judecată la care am făcut referire mai
sus, numai judecata în primă instanţă este forma de judecată pe care trebuie să o parcurgă o cauză penală,
este obligatorie în orice cauză penală, iar hotărârea judecătorească poate fi pusă în executare, după ce a
rămas definitivă, fără a mai fi necesară şi judecata în căile de atac, fie şi numai cele ordinare. Judecata în
căile de atac nu este obligatorie, apare ca facultativă şi are loc numai ca urmare a promovării unei căi de
atac sau a mai multor astfel de căi de atac, dintre cele prevăzute de legea de procedură penală. Dacă se
promovează o cale de atac, de către unul sau mai mulţi dintre titularii prevăzuţi de lege, instanţa ce
soluţionează acea cale de atac, realizează un control judecătoresc asupra hotărârii atacate. Reţinem că tot
la o instanţă judecătorească se realizează controlul judecătoresc asupra temeiniciei şi legalităţii unei
hotărâri judecătoreşti ca urmare a promovării unei căi de atac. Legea de procedură penală cuprinde
norme privitoare la toate formele de judecată – în primă instanţă şi în căile de atac ordinare -, aceste
forme de judecată constituind grade de jurisdicţie pe care le parcurge o cauză penală. Se porneşte de la un
prim grad de jurisdicţie – judecata în primă instanţă –, grad obligatoriu a fi parcurs în fiecare cauză
penală. Poate fi şi singurul grad de jurisdicţie dacă nu a fost promovată o cale de atac ordinară împotriva
sentinţei primei instanţe. Parcurgerea unor grade de jurisdicţie superioare este reglementată prin lege, iar
numărul gradelor de jurisdicţie este dat de numărul căilor de atac ordinare prevăzute de lege şi care pot fi
folosite, după caz, împotriva hotărârilor judecătoreşti nedefinitive. De principiu, legea de procedură
penală română – asemenea altor legislaţii – admite două căi ordinare de atac, apelul şi recursul,
ajungându-se la trei grade de jurisdicţie: judecata în primă instanţă, judecata în apel, judecata în recurs;
tot legea prevede – în ce priveşte unele hotărâri judecătoreşti pronunţate în primă instanţă la unele
instanţe judecătoreşti – doar două grade de jurisdicţie: judecata în primă instanţă şi judecata în recurs,
apelul nefiind admis împotriva respectivelor sentinţe.
Faza de judecată, în oricare dintre formele sale, se desfăşoară potrivit unor principii specifice acestei
faze a procesului penal, numite şi reguli de bază ale judecăţii în cauzele penale. Aceste reguli generale
specifice fazei de judecată, sunt prevăzute în mod expres de legea de procedură penală şi anume:
- judecata se desfăşoară în şedinţa de judecată , ceea ce înseamnă că actele de judecată se îndeplinesc
într-un anume cadru organizatoric, în sensul că la sediul instanţei judecătoreşti este un spaţiu
destinat pentru o astfel de activitate şi care să permită participarea completului de judecată, a
grefierului, a procurorului şi a părţilor, a apărătorilor părţilor şi reprezentanţilor acestora, cât şi a
persoanelor chemate în interesul cauzei: martori, experţi, interpreţi. De asemenea, să fie posibil
accesul în sala de şedinţe şi altor persoane ce nu au calităţi procesuale în cauză, pentru a se realiza
publicităţii cerinţele şedinţei de judecată. Existând aceste condiţii, şedinţa de judecată este declarată
deschisă în momentul pătrunderii în sala de judecată a membrilor completului de judecată, a
grefierului şi a persoanelor mai sus enumerate. Acesta este cadrul organizatoric – din punct de
vedere procedural – în care se desfăşoară şedinţa de judecată, iar pentru aceasta preşedintele
instanţei de judecată urmăreşte dacă sunt asigurate toate condiţiile, de ordin organizatoric şi
procedural, pentru a începe şedinţa de judecată;
- şedinţa de judecată este publică în sensul că se asigură posibilitatea de a pătrunde în sala de şedinţă
şi asista la efectuarea actelor de judecată şi alte persoane ce nu au calităţi procesuale în cauză.
Accesul în sală este permis în limita capacităţii sălii, iar cei pentru care nu sunt locuri în sală nu pot
invoca lipsa de publicitate, după cum nici cei care sunt îndepărtaţi din sală pe motiv că tulbură buna
desfăşurare a şedinţei. Şedinţa de judecată se desfăşoară potrivit cerinţelor de publicitate atunci
când sunt create condiţii pentru ca persoane ce nu au calităţi procesuale în cauză, să poată asista la
desfăşurarea actelor de judecată, chiar dacă în sala de şedinţă nu există asemenea persoane. De la
regula publicităţii sunt unele excepţii prevăzute de lege şi anume: în cauzele cu infractori minori
şedinţele de judecată nu sunt publice; de asemenea, în orice cauză penală şedinţa de judecată poate
fi declarată secretă de către membrii completului de judecată în anumite situaţii cum ar fi cazele în
care dacă şedinţa de judecată ar fi publică s- ar aduce atingere unor interese de stat (ar fi judecată o
infracţiune de trădare de patrie prin transmiterea de secrete), sau s-ar aduce atingere moralităţii
publice, ori s-ar aduce atingere demnităţii sau vieţii intime a unei persoane. Şedinţa de judecată deşi
este secretă, pronunţarea hotărârii se face în şedinţă publică;
- actele de judecată ce se efectuează în cadrul şedinţei de judecată trebuie să îmbrace forma orală,
pentru a putea fi percepute direct, nemijlocit de către magistraţii judecători, procuror, părţile din
proces, apărători, reprezentanţi, interpret, cât şi de către persoanele ce asistă la şedinţa de judecată
deşi nu au calităţi procesuale în cauză. Deşi s-au desfăşurat în formă orală, actele îndeplinite se
 consemnează în acte procedurale scrise, cum ar fi declaraţii ale părţilor, martorilor, încheieri de
şedinţă;
- judecata se desfăşoară potrivit principiului nemijlocirii, în sensul că magistraţii judecători trebuie
să ia cunoştinţă direct, nemijlocit atât de probele ce sunt administrate cât şi de concluziile acuzării
şi apărării. Pentru aceasta, judecata în şedinţă publică parcurge etapa cercetării judecătoreşti, în
cadrul căreia se administrează, din nou, probele strânse în faza de urmărire cât şi probe noi, pentru
ca aceste probe să fie cunoscute – în conţinutul lor – de către magistraţii judecători, în primul rând,
dar şi de ceilalţi participanţi la proces. Dar şi concluziile procurorului şi ale părţilor, în ce privesc
fondul cauzei trebuiesc percepute nemijlocit de către magistraţii judecători şi ceilalţi participanţi la
judecată, şi tocmai de aceea trebuiesc rostite în formă orală. Pentru realizarea cerinţelor principiului
nemijlocirii trebuiesc respectate două reguli: în primul rând unicitatea completului de judecată ceea
ce presupune că instanţa de judecată să rămână în aceeaşi compunere pe tot parcursul şedinţei de
judecată până la pronunţarea hotărârii; legea română admite modificarea componenţei instanţei de
judecată în etapa cercetării judecătoreşti, dar din moment ce s-a trecut la dezbaterile judiciare nu
mai este posibilă nici o modificare, în lege prevăzându-se că numai judecătorii în faţa cărora s-au
desfăşurat dezbaterile judiciare pot lua parte la deliberare şi să adopte hotărârea; în al doilea rând,
continuitatea şedinţei de judecată, în sensul că, din moment ce judecătorii ce formează un complet
de judecată au început judecata într-o cauză dată, trebuie să continue judecata numai în acea cauză
până la luarea hotărârii, fără a mai îndeplini acte de judecată în alte cauze; nici această regulă nu
poate fi respectată încât judecarea unei cauze se face la mai multe termene, iar judecătorii între
timp mai judecă şi în alte cauze penale sau civile;
- principiul contradictorialităţii este realizabil în cursul judecăţii, în şedinţă, deoarece actele de
jurisdicţie sunt îndeplinite de instanţa de judecată, iar acuzarea şi apărarea se află pe o poziţie
procesuală de subordonare faţă de instanţă, însă legea le recunoaşte aceleaşi modalităţi procesuale
pentru a-şi realiza susţinerile lor. Poziţia procesuală de egalitate între acuzare şi apărare constituie
condiţia esenţială pentru ca actele de judecată să se efectueze cu respectarea principiului
contradictorialităţii. Activitatea de judecată implică „egalitatea de arme” între acuzare şi apărare,
posibilitatea de a prezenta instanţei – în condiţii de contradictorialitate – temeiurile de fapt şi drept
ale acuzării, respectiv, apărării. În acest sens, participanţii la judecată care susţin acuzarea, cât şi cei
ce susţin apărarea, au dreptul să participe la şedinţa de judecată şi în cadrul şedinţei au dreptul să
facă cereri, să ridice excepţii, să pună concluzii, iar împotriva hotărârii judecătoreşti pronunţate, au
dreptul să uzeze de căile de atac prevăzute de lege. Pentru desfăşurarea în condiţii de
contradictorialitate a actelor de judecată, fireşte că este obligatoriu ca subiecţii activi şi subiecţii
pasivi ai exerciţiului acţiunilor penală şi civilă să participe la judecată, altfel poate fi vorba de o
contradictorialitate restrânsă sau chiar o lipsă de contradictorialitate (i se mai zice
contradictorialitate tacită) când unii sau chiar toţi subiecţii acţiunilor penale şi civile, de lipsesc la
judecată. Lipsa de contradictorialitate este complinită de către instanţa de judecată care trebuie să
dea dovadă de rol activ la judecarea cauzei, în sensul de a lua în seamă, din oficiu, atât
considerentele se pot susţine acuzarea cât şi pe cele care pot susţine apărarea.
Activitatea de judecată, în oricare dintre formele sale – judecată în primă instanţă, judecată în apel,
judecată în recurs, cât şi în ce priveşte căile extraordinare de atac – parcurge trei stadii procesuale şi
anume: stadiul pregătirii şedinţei de judecată, stadiul şedinţei de judecată şi stadiul deliberării şi adoptării
hotărârii judecătoreşti. Pentru fiecare stadiu procesual legea de procedură penală cuprinde anumite
dispoziţii generale aplicabile în toate formele de judecată şi anume:
- dispoziţiile generale privind măsurile de pregătire a şedinţei de judecată privesc: fixarea termenului
de judecată, citarea părţilor şi a celorlalte persoane chemate în interesul cauzei pentru a putea
participa la şedinţa de judecată, asigurarea asistenţei juridice obligatorii în situaţia în care partea nu
şi-a ales un apărător, întocmirea şi afişarea listei privitoare la cauzele ce se judecată la termenului
fixat, verificarea îndeplinirii măsurilor pregătitoare.
- dispoziţiile generale privind desfăşurarea şedinţei de judecată privesc: conducerea şedinţei de
judecată şi asigurarea ordinii şi solemnităţii acesteia sunt atribuite ale preşedintelui instanţei de
 judecată (ale completului format din judecători), fără a putea îndeplini acte ce sunt de competenţe
completului de judecată, adică cele ce vizează judecarea şi soluţionarea cauzei; preşedintele
completului de judecată declară deschisă şedinţa şi verifică dacă procedura de citare a fost
îndeplinită; când în timpul desfăşurării şedinţei de judecată se comite o infracţiune, (se numeşte
infracţiune de audienţă) aceasta fiind flagrantă, se constată de preşedintele completului de judecată
prin încheierea unui proces-verbal de constatare, fiind posibilă ca făptuitorul – ca învinuit – să fie
arestat, dar această măsură este un atribut doar al completului de judecată. Sunt anumite chestiuni
privind judecata care se verifică nu de către preşedintele completului de judecată, ci constituie
atribuţii ale instanţei de judecată (completului de judecată) cum ar fi: verificarea actului de sesizare
a instanţei, verificări privind măsurile preventive, rezolvarea chestiunilor incidente (aduse în
discuţia instanţei pe cale de excepţie), suspendarea judecăţii când inculpatul suferă de o boală
gravă, faţă de care nu poate participa la judecată şi în final, închiderea şedinţei de judecată.
Parcurgerea acestor stadii procesuale este evidenţiată într–un proces verbal de constatare a actelor de
judecată îndeplinite cât şi a hotărârilor luate de instanţă, în cursul judecăţii, şi care este întocmit de
grefierul de şedinţă, fiind numit încheiere de şedinţă.
- dispoziţii generale privind deliberarea şi adaptarea hotărârii: asupra chestiunilor ce privesc
desfăşurarea judecăţii (rezolvarea cererilor de orice fel formulate de procuror ori părţi, rezolvarea
excepţiilor ridicate, amânarea judecăţii pentru un nou termen), sau care privesc fondul cauzei. Când
instanţa de judecată este formată cu un singur judecător acesta chibzuieşte în vederea adoptării unei
hotărâri. Când instanţa este formată din doi sau mai mulţi judecători, aceştia deliberează,
deliberarea are loc în secret, fiecare dintre judecători având un singur vot, şi voturile fiecăruia
dintre judecători sunt egale. Hotărârea se poate lua cu unanimitate de voturi. Dacă nu se realizează
unanimitatea, distingem după cum instanţa de judecată este formată din doi judecători sau un
număr impar: când sunt doi judecători, se formează un complet de divergenţă, în sensul că pe lângă
cei doi judecători mai este desemnat un al treilea judecător, care nu va lua parte direct la deliberare
ci se reiau dezbaterile judiciare deoarece se pot pronunţa numai judecătorii în faţa cărora au avut
loc dezbaterile judiciare; când instanţa de judecată este format dintr-un număr impar de judecători,
hotărârea se poate lua cu majoritatea de voturi, dacă nu se obţine unanimitate. Chiar şi în această
situaţie, este posibil ca în urma deliberării să rezulte mai mult decât două păreri (se pot exprima trei
păreri în privinţa cuantumului pedepsei închisorii, 1 an, 2 ani, 4 ani nu şi în ce priveşte existenţa
sau inexistenţa faptei, săvârşirea sau nu a faptei de către inculpat), caz în care judecătorul care
opinează pentru soluţia cea mai severă, trebuie să se alăture celei mai apropiate de părerea sa.
Rezultatul deliberării sau rezolvarea dată de judecătorul unic sau de către membrii completului de
judecată în urma deliberării se consemnează într-un act procedural numit minuta, ce trebuie
semnată, personal, de către fiecare dintre judecătorii ce au luat parte la deliberare şi care să fie
aceeaşi cu cei în faţa cărora s-au desfăşurat dezbaterile judiciare. Dacă la deliberare iau parte alţi
judecători decât cei din faţa cărora au avut loc dezbaterile judiciare, au fost încălcate dispoziţiile
legale privind compunerea instanţei de judecată, iar hotărârea pronunţată este lovită de nulitate
absolută. Lipsa unei semnături atrage nulitatea absolută; la fel şi atunci când pentru un judecător ar
semna preşedintele completului de judecată sau chiar preşedintele instanţei judecătoreşti. După ce
s-a întocmit minuta aceasta este pronunţată în şedinţă publică (nu este vorba de o şedinţă de
judecată publică). În raport de formele de judecată pe care le-a parcurs o cauză penală – judecată în
primă instanţă, judecată în apel, judecată în recurs indiferent de instanţa de judecată unde a avut loc
– hotărârile judecătoreşti sunt de mai multe feluri: sentinţele sunt hotărârile pronunţate la
soluţionarea cauzei în fond la prima instanţă, (sentinţa prin care se adoptă soluţia de condamnare,
de achitare sau deîncetare a procesului penal); dar tot sentinţe se numesc şi hotărârile primei
instanţe de judecată prin care aceasta se dezinvesteşte fără a soluţiona fondul (sentinţa de restituire
a cauzei la procuror în vederea refacerii urmăririi penale); deciziile sunt hotărâri prin care instanţa
de judecată se pronunţă asupra apelului, recursului, recursului în interesul legii; încheierile sunt
hotărâri adoptate de instanţele de judecată în cursul judecăţii, fie că este vorba de judecata în primă
instanţă, în apel ori în recurs asupra unor chestiuni ce privesc desfăşurarea activităţilor de judecată.
 JUDECATA ÎN PRIMĂ INSTANŢĂ este, după cum arăta anterior, primul grad de jurisdicţie, ca
formă de judecată obligatorie, şi pe care trebuie să o parcurgă orice cauză penală în vederea tragerii la
răspundere penală a celor ce au comis infracţiuni. Judecata în primă instanţă mai este numită „judecată în
fond”.
În ce priveşte obiectul judecăţii în primă instanţă legea de procedură limitează această formă de
judecată, în primul rând la fapta şi persoana în legătură cu care s-a dispus trimiterea în judecată prin
rechizitoriul procurorului; în al doilea rând, judecata în primă instanţă se mărgineşte şi la fapta şi persoana
în privinţa cărora, în cursul judecăţii în primă instanţă, s-a dispus extinderea procesului penal. Pe de altă
parte, judecata în primă instanţă priveşte, în aceeaşi măsură, atât latura penală a cauzei cât şi latura civilă
atunci când în cadrul procesului penal este exercitată şi acţiunea civilă prin alăturarea acestuia la acţiunea
penală. De asemenea, prima instanţă trebuie să se pronunţe în legătură cu încadrarea juridică a faptei faţă
de cea dată de procuror prin rechizitoriul de trimitere în judecată, sau instanţa de judecată poate reveni
asupra încadrării juridice a faptei pe care a făcut-o anterior.

La judecata în primă instanţă în ce priveşte măsurile premergătoare pentru desfăşurarea şedinţei de

judecată, pe lângă dispoziţiile generale pe care le-am examinat, mai sunt avute în vedere:
- dispoziţiile privitoare la citarea inculpatului, în sensul că acestuia, citaţia i se înmânează cu cel
puţin cinci zile înaintea termenului de judecată indiferent dacă inculpatul este în libertate ori faţă de
acesta a fost luată măsura arestării preventive.
- dacă inculpatul este trimis în judecată, prin rechizitoriul procurorului, în stare de arest, preşedintele
instanţei judecătoreşti, fixează termenul care poate fi mai mare de 48 de ore de la primirea
dosarului, pentru a se verifica de către completul de judecată nu de către un singur judecător, în
camera de consiliu, temeinicia şi legalitatea măsurii arestării preventive. De reţinut, este o
verificare care se face la un termen anterior judecării cauzei în şedinţa publică. În intervalul de 48
de ore, arătat mai sus, inculpatului arestat i se comunică, o dată cu citaţia, şi copia a actului de
sesizare a instanţei.
- dacă persoana vătămată nu a făcut în cursul urmăririi penale, declaraţia de participare ca parte
vătămată sau de constituire ca parte civilă, se citează şi persoana vătămată pentru ca instanţa de
judecată să-i arate că are dreptul să participe la judecată ca parte vătămată ori să se constituie parte
civilă şi să o întrebe dacă înţelege a face o declaraţie în acest sens.
Şedinţa de judecată la judecata în fond (la judecata în primă instanţă) se desfăşoară potrivit regulilor
generale de publicitate, oralitate, nemijlocire şi contradictorialitate, instanţa de judecată fiind legal
compusă şi constituită cu grefier. Dacă legea prevede participarea obligatorie a procurorului la judecată,
şedinţa nu se poate desfăşura în lipsa acestuia, la fel şi a inculpatului arestat. În ce priveşte celelalte părţi,
inclusiv faţă de inculpatul ce nu este arestat, se verifică dacă faţă de acestea procedura de citare a fost
legal îndeplinită, atunci când sunt lipsă la şedinţa de judecată. Apărătorii părţilor nu se citează, dar
instanţa verifică prezenţa acestora, cu menţiunea că dacă asistenţa juridică a uneia dintre părţi este
obligatorie, judecata nu poate avea loc în lipsa apărătorului. În mod corespunzător, făcându-se apelul
martorilor, experţilor ori interpreţilor, se verifică îndeplinirea procedurii de citare faţă de aceştia. Instanţa
verifică din oficiu regularitatea actului de sesizare şi verifică, totodată, din oficiu, temeinicia şi legalitatea
măsurii preventive a arestării inculpatului, verificarea făcându-se periodic şi la intervale de cel mult 60
de zile. Aceste verificări, în cadrul şedinţei de judecată sunt făcute în toate cauzele şi indiferent de
instanţa judecătorească la care are loc judecata în fond. Dacă instanţa de judecată nu realizează verificarea
temeiniciei şi legalităţii arestării preventive a inculpatului mai înainte de expirarea celor 60 de zile,
sancţiunea procesuală este cea a încetării de drept a măsurii arestării preventive.
Dacă în urma verificărilor efectuate de instanţa de judecată se constată că şedinţa de judecată poate
continua, cauza fiind în stare de judecată se trece la cercetarea judecătorească, în cadrul căreia se
administrează probele necesare lămuririi cauzei sub toate aspectele, atât în ce priveşte acuzarea cât şi
apărarea, în latura penală şi în latura civilă ori cheltuielile judiciare. Este o activitate cu caracter procesual
în cadrul căreia se administrează probe, deci se efectuează acte de cercetare, dar care sunt îndeplinite de
instanţa de judecată şi de aceea se şi numeşte cercetare judecătorească. Actele de cercetare judecătorească
sunt o cerinţă a principiului nemijlocirii, în sensul că probele sunt percepute direct, nemijlocit de
magistraţii judecători ce formează completul de judecată, dar şi de procuror, părţile din proces, apărătorii
şi reprezentanţii părţilor, precum şi persoanele ce asistă la şedinţa de judecată fără a avea calităţi
procesuale în cauză. Spre deosebire de actele de cercetare penală pentru care legea nu prevede o ordine la
efectuarea acestora, actele de cercetare judecătorească trebuiesc îndeplinite în ordinea prevăzută de lege.
Este posibilă o schimbare a acestei ordini, dacă instanţa consideră necesar, în interesul cauzei, dar numai
după ascultarea inculpatului când este prezent la şedinţa de judecată.
Ordinea cercetării judecătoreşti este următoarea:
- citirea actului de sesizare a instanţei, adică a rechizitoriului. Preşedintele completului de judecată
dispune ca grefierul să dea citire sau să facă o prezentare succintă a actului de sesizare a instanţei,
după care preşedintele completului de judecată îi explică inculpatului în ce constă învinuirea ce i se
aduce.
- ascultarea inculpatului, care trebuie efectuată cu respectarea tuturor dispoziţiilor legii, deşi acesta a
mai fost ascultat în faza de urmărire penală, în sensul că inculpatul este lăsat să arate tot ce ştie
despre fapta pentru care a fost trimis în judecată, apoi i se pot pune întrebări de către preşedinte şi
în mod nemijlocit de ceilalţi membri ai completului de judecată, de către procuror, de partea
vătămată, de partea civilă, de partea responsabilă civilmente, de ceilalţi coinculpaţi şi de apărătorul
inculpatului a cărui ascultare se face. Inculpatul poate fi reascultat, de către instanţa de judecată la
acelaşi termen de judecată sau la termene ulterioare, ori de câte este necesar;
- ascultarea coinculpaţilor, fiecare fiind ascultat în prezenţa celorlalţi inculpaţi; când interesul aflării
adevărului cere, instanţa poate dispune ascultarea vreunuia dintre inculpaţi, fără ca ceilalţi să fie de
faţă, dar după ce au fost ascultaţi separat, toţi coinculpaţii sunt introduşi în sala de şedinţă şi în mod
obligatoriu declaraţiile luate separat se citesc şi celorlalţi coinculpaţi, cu posibilitatea ca inculpatul
ascultat separat de ceilalţi coinculpaţi să fie ascultat din nou, în prezenţa acestora;
- ascultarea celorlalte părţi – partea vătămată, partea civilă, partea responsabilă civilmente, dacă s-au
dobândit aceste calităţi procesuale.
- ascultarea martorilor;
- ascultarea experţilor pentru a da lămuriri suplimentare faţă de raportul de expertiză depus la dosar
(supliment de expertiză), cât şi a interpreţilor pentru a da lămuriri cu privire la traducerile pe care
le-au făcut cu ocazia îndeplinirii unor acte;
- prezentarea mijloacelor materiale de probă;
- instanţa poate efectua o cercetare la faţa locului, o reconstituire, iar cu ocazia cercetării locale poate
efectua o percheziţie domiciliară;

Procurorul şi oricare dintre părţile care participă la şedinţa de judecată sunt întrebate de către
preşedintele completului de judecată dacă cer administrarea de probe noi, adică a unor probe ce nu au fost
administrate în faza de urmărire penală. Instanţa, dacă admite cererile formulate, continuă cercetarea
judecătorească şi administrează şi aceste probe. Legea admite ca procurorul şi părţile să ceară
administrarea de probe noi şi după începerea cercetării judecătoreşti, depăşirea acestui moment procesual
nu duce la decăderea din dreptul de a mai cere administrarea de noi probe, şi acesta se poate face până la
terminarea cercetării judecătoreşti. Instanţa poate dispune, oricând în cursul cercetării judecătoreşti, din
oficiu, administrarea de noi probe, bineînţeles aducând aceasta chestiune în discuţia contradictorie a
procurorului şi a părţilor. Actele de cercetare judecătorească pot fi îndeplinite la un singur termen de
judecată sau la mai multe termene de judecată. După ce au fost administrate toate probele admise,
preşedintele instanţei de judecată întreabă pe procuror şi părţile din proces dacă mai au de formulat cereri
de probe noi. Dacă sunt astfel de cereri şi au fost admise de instanţă, se continuă cercetarea
judecătorească; iar dacă nu s-au formulat cereri de probe noi sau au fost respinse de instanţă şi nici
instanţa de judecată, din oficiu, nu a apreciat ca necesare şi alte probe, preşedintele instanţei de judecată
declară terminată cercetarea judecătorească. După cercetarea judecătorească, la judecata în primă instanţă,
urmează dezbaterile judiciare. Dezbaterile judiciare constituie momentul procesual ce se caracterizează
prin aceea că acuzarea şi apărarea prezintă în faţa magistraţilor judecători ce formează completul de
judecată, concluziile cu privire la fondul cauzei şi cu privire la rezolvarea pe care o solicită instanţei, în ce
priveşte acţiunea penală şi acţiunea civilă. A pune concluzii asupra fondului înseamnă a se referi la
existenţa sau inexistenţa faptei, dacă această faptă a fost comisă ori nu de către inculpat, acesta a acţionat
ori nu cu forma de vinovăţie cerută de lege, încadrarea juridică a faptei, referiri la sancţiunea ce ar urma
să se aplice etc; iar în latura civilă, dacă sunt ori nu îndeplinite condiţiile răspunderii civile etc. Aceste
concluzii îmbracă obligatoriu forma orală şi trebuie să privească atât chestiuni de fapt cât şi chestiuni de
drept. Legea prevede şi posibilitatea depunerii unor concluzii scrise, dar numai după ce s-au încheiat
dezbaterile orale, după ce procurorul şi părţile (personal sau prin apărători) au formulat oral concluziile
lor. Şi în ce priveşte dezbaterile judiciare, legea prevede o anumită ordine, în a se da cuvântul şi anume,
mai întâi are cuvântul acuzarea, apoi apărarea şi anume: procurorul, partea vătămată, partea civilă, partea
responsabilă civilmente, inculpatul. Este posibil a se da cuvântul şi în replică participantului ce a avut
cuvântul mai la început pentru a prezenta propriile considerente la susţinerea unui participant ce a avut
cuvântul mai la urmă. În ce îl priveşte pe inculpat, dar şi pe celelalte părţi, acestea pot pune concluzii
personal sau prin apărătorul ce le acordă asistenţă juridică. Mai înainte de a fi încheiate dezbaterile
judiciare – după ce procurorul şi părţile şi-au prezentat, în formă orală, concluziile lor şi după ce s-a dat,
eventual, cuvântul în replică – preşedintele completului de judecată dă ultimul cuvânt inculpatului
personal, cu care ocazie inculpatul are posibilitatea să aducă în discuţie orice chestiuni de fapt sau de
drept, unele poate prima dată. După ce şi inculpatul a avut personal ultimul cuvânt, preşedintele instanţei
de judecată declară dezbaterile judiciare încheiate, şi prin aceasta şi şedinţa de judecată se încheie. După
ce dezbaterile judiciare s-au încheiat, procurorul şi oricare dintre părţile din proces pot depune concluzii
scrise la dosarul cauzei, spre a fi consultate de membrii completului de judecată şi a fi luate în
consideraţie cu ocazia deliberării.
După ce dezbaterile judiciare au fost încheiate, a luat sfârşit şi şedinţa de judecată, se trece la un alt
moment procesual ce nu se mai desfăşoară în cadrul şedinţei de judecată, anume deliberarea şi adoptarea
hotărârii asupra fondului de către magistraţii judecători ce formează completul de judecată.
Mai înainte de a examina chestiunile privitoare la deliberare, adoptarea hotărârii şi pronunţarea
acesteia, se impune a prezenta unele dispoziţii ale legii de procedură penală prin care sunt reglementate
anumite situaţii juridice care se pot ivi în cursul judecăţii. Astfel, sunt avute în vedere, în raport de
dispoziţiile legii, următoarele situaţii:
- restituirea cauzei la procuror pentru refacerea urmăririi penale. Se are în vedere situaţia în care, în
cursul urmăririi penale, nu au fost respectate dispoziţiile legale privind competenţa după materie ori
calitatea persoanei, în sensul că urmărirea penală a fost efectuată de un organ de urmărire
necompetent. Este ştiut că dispoziţiile legale privind competenţa după materie ori după calitatea
persoanei sunt prevăzute sub sancţiune nulităţii absolute, chiar dacă aceste încălcări au avut loc în
faza de urmărire penală, consecinţa procesuală fiind aceea că actele de urmărire efectuate de
organul judiciar necompetent sunt desfiinţate şi urmează a fi îndeplinite de organul de urmărire
competent. Într–adevăr, dacă această încălcare se constată până la terminarea urmăririi penale,
procurorul trimite cauza organului de urmărire penală competent. Dacă însă această încălcare se
constată în cursul judecăţii în primă instanţă – nu mai înainte de a se termina cercetarea
judecătorească, adică în cursul cercetării judecătoreşti – de asemenea cauza se restituie organului
competent a efectua urmărirea penală. Dacă s-a determinat cercetarea judecătorească şi după ce s –
a trecut la dezbaterile judiciare s-a constat că urmărirea penală a fost efectuată de un organ de
urmărire necompetent, după materie ori calitatea persoanei, cauza nu se mai restituie la procuror
pentru refacerea urmăririi, deoarece se consideră că efectuarea tuturor actelor de cercetare
judecătorească în faţa primei instanţe de judecată acoperă orice încălcări de ordin procedural din
faza de urmărire penală inclusiv cele privitoare la competenţa după materie şi calitatea persoanei.
Prin Legea nr. 356/2006 a fost completat art. 332 C.pr. pen. Şi s-a schimbat chiar denumirea
însemnării marginale din „Cercetarea penală efectuată de un organ necompetent”, în „Restituirea
pentru refacerea urmăririi penale”, iar în categoria dispoziţiilor ce au fost încălcate în faza de
urmărire penală, pe lângă cele privind „competenţa după materie şi după calitatea persoanei” au
fost incluse şi cele privind sesizarea instanţei, prezenţa învinuitului sau a inculpatului şi asistarea
 acestuia de către apărător. Potrivit reglementării în vigoare, constatarea acestor încălcări poate avea
loc nu numai în cursul cercetării judecătoreşti pentru a se dispune restituirea ei pe întreaga
desfăşurare a judecăţii în primă instanţă pentru a se dispune restituirea cauzei la procuror pentru
refacerea urmăririi penale. Ca urmare a restituirii cauzei la procuror, se reia urmărirea penală, fiind
efectuată de către organul de urmărire penală competent, iar procesul penal se desfăşoară în
continuare, potrivit regulilor obişnuite. Restituirea cauzei la procuror se dispune printr-o sentinţă de
dezinvestire.
- schimbarea încadrării juridice a faptei în cursul judecăţii în primă instanţă poate avea loc atunci
când magistraţii judecători ce formează completul de judecată apreciază că alta trebuie să fie
încadrarea juridică a faptei decât cea dată prin actul de sesizare a instanţei (rechizitoriu); sau
instanţa de judecată revine asupra încadrării juridice făcută anterior. Distingem două situaţii: se
procedează la schimbarea încadrării juridice a faptei în cazul în care situaţia de fapt rămâne aceeaşi,
nu au apărut fapte şi împrejurări noi care să aibă o altă semnificaţie juridică în raport cu legea
penală; a doua situaţie priveşte cazul în care în cursul judecăţii în primă instanţă, pe baza probelor
administrate, se reţin şi alte acte materiale ale aceleiaşi infracţiuni ce este judecată, (infracţiune
continuată sau complexă) ori se reţine că la comiterea faptei au mai participat şi alte persoane, ceea
ce atrage o altă încadrare juridică a faptei într-o infracţiune mai gravă. În aceste ultime cazuri mai
întâi urmează a fi aplicate dispoziţiile procedurale privitoare la extinderea acţiunii penale la noi
acte materiale ale aceleiaşi infracţiuni sau extinderea procesului penal pentru noi fapte ori noi
persoane, iar apoi să se procedeze la schimbarea încadrării juridice a faptei.

Chestiunea restituirii cauzei la procuror pentru refacerea, cât şi cea a schimbării încadrării juridice a
faptei sunt supuse, de către instanţa din oficiu sau la cererea procurorului ori a părţilor, dezbaterii
contradictorii a participanţilor la judecata în primă instanţă, şi în raport de concluziile acestora instanţa de
judecată hotărăşte:
- extinderea obiectului judecăţii în primă instanţă are loc atunci când faţă de fapta şi persoana pentru
care s-a dispus trimiterea în judecată prin rechizitoriu, instanţa de judecată constată, pe baza
probelor administrate în etapa cercetării judecătoreşti, existenţa şi a altor acte materiale ce fac parte
din conţinutul infracţiunii judecate sau că la infracţiunea pentru care este judecat inculpatul au mai
participat şi alte persoane, sau că inculpatul a mai comis şi cu altă infracţiune ce are legătură cu cea
pentru care este judecat.
- în ce priveşte extinderea acţiunii penale şi cu privire la alte acte materiale ale aceleiaşi infracţiuni,
instanţa de judecată dispune extinderea, urmând a fi judecate toate actele materiale ale aceleiaşi
infracţiuni, cu posibilitatea de a se da faptei o altă încadrare juridică.
- pentru a se extinde procesul penal la noi fapte şi noi persoane se procedează astfel: procurorul
participând la judecarea cauzei, numai acesta are dreptul să ceară extinderea şi dacă instanţa admite
cererea procurorului, dispune extinderea, după care dacă procurorul pune în mişcare acţiunea
penală pentru noile fapte şi persoane, instanţa poate proceda şi la judecarea noilor fapte şi persoane,
alături de faptele şi persoanele trimise în judecată prin rechizitoriul procurorului. Chestiunea
extinderii procesului penal la noi acte, fapte şi persoane se pune în discuţia contradictorie a
procurorului şi a părţilor, în raport de concluziile acestora instanţa urmând a hotărî.

În urma deliberării, magistraţii judecători ce au format instanţa de judecată, adoptă o hotărâre

judecătorească asupra fondului care se numeşte sentinţă. Printr-o astfel de şedinţă a primei instanţe pot fi
adoptate următoarele soluţii asupra fondului cauzei: condamnare, achitare, încetarea procesului penal (în
ce priveşte acţiunea penală) respectiv admiterea sau respingerea acţiunii civile ce a fost alăturată acţiunii
penale, în procesul penal. Condiţiile care se cer pentru a se adopta oricare dintre aceste soluţii le-am
examinat cu ocazia examinării acţiunilor penală şi civilă. Sentinţa penală prezintă o importanţă deosebită
în desfăşurarea procesului penal, încât legea impune anumite cerinţe în ce priveşte conţinutul acesteia. În
partea introductivă a sentinţei (numită în practica judecătorească practicarea hotărârii) se arată instanţa
judecătorească unde s-a desfăşurat judecata în primă instanţă, magistraţii judecători ce au format
completul de judecată (adică instanţa de judecată), procurorul ce a participat la judecată, grefierul de
şedinţă, cu menţiunea dacă şedinţa de judecată a fost publică sau nu, părţile care au participat la şedinţa
de judecată, apărătorii ori reprezentanţii acestora, părţile lipsă şi dacă procedura de citare a fost legal
îndeplinită. În partea a doua a sentinţei, expunerea (considerentele) se arată fapta pentru care s-a dispus
trimiterea în judecată, încadrarea juridică dată prin actul de sesizare, fapta ce este reţinută de instanţa de
judecată în temeiul probelor administrate, făcându-se o analiză şi o sinteză a acestora, probe ce nu pot
conduce la aflarea adevărului şi deci sunt înlăturate, iar în cazul soluţiei de condamnare se arată
încadrarea juridică a faptei, fiind făcută şi examinarea în drept, motivarea încadrarii juridică a faptei,
motivarea soluţiei dată în latura civilă. Partea a treia a sentinţei, dispozitivul cuprinde rezolvarea dată în
cauză, condamnarea, achitarea sau încetarea procesului penal şi trebuie să fie identică cu minuta.
Hotărârea este semnată de membrii completului de judecată ce au adoptat-o . Părţilor care au lipsit atât de
la judecată cât şi de la pronunţare li se comunică o copie de pe dispozitivul sentinţei.
Ca orice hotărâre judecătorească asupra fondului şi sentinţa penală produce anumite efecte, aceste
efecte fiind diferite după cum sentinţa este nedifinitivă sau definitivă. Sentinţa penală nedefinitivă, adică
imediat ce a fost pronunţată, produce următoarele efecte:
- dezinvesteşte prima instanţă de judecată de judecarea cauzei, în sensul că din moment ce instanţa s-
a pronunţat, în şedinţă publică, soluţia adoptată şi consemnată în minută, magistraţii judecători ce
au format completul de judecată, nu mai pot îndeplini nici un act de judecată în respectiva cauză,
iar actele îndeplinite anterior deliberării cât şi cu ocazia deliberării nu pot fi modificate ori înlocuite
cu alte acte întocmite ulterior.
- începe să curgă termenul de apel sau de recurs, după caz, fie de la pronunţarea sentinţei, fie de la
comunicarea dispozitivului acesteia.
- pe toată durata termenului de apel sau de recurs, sentinţa nu se pune în executare deoarece curgerea
termenului de apel sau de recurs suspendă executarea sentinţei faţă de toate părţile din proces, iar
dacă s-a declarat apel sau recurs, executarea se suspendă până la soluţionarea căii de atac declarate.
Sunt totuşi unele dispoziţii din sentinţa penală nedefinitivă care se pun totuşi în executare, în
cazurile anume prevăzute de lege, cum ar fi: dispoziţiile din sentinţa penală privitoare la măsurile
preventive sunt executorii, fie că sunt luate fie că sunt revocate; de asemenea, dispoziţiile din
sentinţele privitoare la luarea (nu şi revocarea) măsurilor asigurării.

Dacă sentinţa asupra fondului este definitivă, ea este executorie în toate dispoziţiile sale şi se bucură
de autoritate de lucru judecat, în sensul că după pronunţarea şi rămânerea ei definitivă nu mai este
posibilă o nouă judecată pentru aceeaşi faptă şi persoană, chiar dacă fapte i s-ar da o altă încadrare
juridică.

1. CĂILE DE ATAC ORDINARE

Căile de atac ordinare – asemenea tuturor căilor de atac ce sunt prevăzute de lege – sunt modalităţi
procesuale prin care participanţii la judecata în primă instanţă – procurorul ca reprezentant al Ministerului
Public, precum şi părţile din proces – promovează controlul judecătoresc la o instanţă judecătorească de
aceeaşi categorie şi de grad imediat ierarhic superior celei ce a pronunţat hotărârea atacată, cu privire la
sentinţa primei instanţe, sentinţă pe care o consideră netemeinică şi nelegală; controlul judecătoresc fiind
realizat tot la o instanţă judecătorească în cadrul unei proceduri jurisdicţionale ce face parte din procesul
penal început în legătură cu fapta şi persoana cu privire s-a pronunţat sentinţa; ca urmare a controlului
judecătoresc efectuat la instanţa judecătorească de aceeaşi categorie şi de grad imediat ierarhic superior,
sentinţa poate fi menţinută ca fiind temeinică şi legală, ori desfiinţată deoarece conţine erori de fapt sau
de drept şi este înlocuită cu o altă rezolvare a fondului, de data aceasta, rezolvarea fiind a instanţei de
control judecătoresc. De aceea căile de atac în general – apar ca remedii procesuale în privinţa unor acte
procesuale şi procedurale ce conţin erori de fapt sau de drept.
 Remediile procesuale prevăzute de lege în privinţa hotărârilor judecătoreşti pronunţate în primă
instanţă, sunt, potrivit legii de procedură române, apelul şi recursul, proiectul noului cod de procedură
penală cuprinde dispoziţii doar cu privire la apel, nu şi la recurs, încât nu mai examinăm şi recursul.
Apelul este calea de atac ordinară în cadrul căreia – la instanţa superioară – se realizează o examinare
a cauzei în fond, o examinare din nou a fondului dar la instanţa superioară celei ce adoptata hotărârea
apelată. La instanţa de apel sunt examinate toate aspectele cauzei, atât cele de fapt cât şi cele de drept,
sunt administrate probe noi sau se poate proceda la administrarea din nou a probelor de la primă instanţă
şi se poate reţine o altă situaţie de fapt decât cea avută în vedere de prima instanţă, în sensul că se dă o
nouă apreciere probelor să se schimbe încadrarea juridică a faptei, să se adopte o altă rezolvare a acţiunii
penale sau a acţiunii civile. De aceea, apelul este considerat ca o cale de atac de reformare, deoarece
hotărârea primei instanţe este înlocuită cu hotărârea instanţei de apel.

Recursul este o a doua cale de atac ordinară prin care se efectuează un control judecătoresc asupra
hotărârii instanţei de apel, ca urmare a judecării apelului, în ce priveşte chestiunile de drept, a modului
cum acestea au fost soluţionate de instanţa de apel. În recurs se face o examinare a cauzei preponderent în
drept de unde şi caracterul acesteia de cale de atac preponderent de reformare. Potrivit reglementării în
vigoare, nu toate sentinţele pronunţate de prima instanţă sunt supuse apelului, unele dintre acestea fiind
supuse numai recursului, ceea ce înseamnă că în astfel de cauze nu se parcurg trei grade de jurisdicţie ci
numai două grade de jurisdicţie. Ca urmare, recursul nu mai este o cale ordinară de atac ce priveşte doar
chestiunile de drept ci prezintă şi caracterele apelului în sensul că instanţa de control judiciar are în vedere
atât aspectele de temeinicie cât şi pe cele de legalitate a hotărârii atacate.

Apelul
Sunt supuse apelului hotărârile judecătoreşti pronunţate la judecata în primă instanţă, anume sentinţele
şi încheierile. În ce priveşte sentinţele, acestea sunt de două feluri: sentinţe asupra fondului şi sentinţe de
dezinvestire, prin care nu este soluţionat fondul cauzei. Această împărţire a sentinţelor primei instanţe
prezintă interes în ce priveşte apelul, în sensul că numai sentinţele asupra fondului pot fi supuse apelului,
nu şi sentinţele prin care prima instanţă se dezinvesteşte (cum ar fi cele de restituire a cauzei la procuror
pentru refacerea urmăririi penale). În ce priveşte sentinţele prin care primă instanţă soluţionează fondul
cauzei, numai unele dintre acestea sunt supuse apelului, în sensul că sunt supuse apelului sentinţele
pronunţate la unele instanţe judecătoreşti, iar cele pronunţate la alte instanţe judecătoreşti – anume arătate
de lege – nu sunt supuse apelului ci numai recursului, în această ultimă situaţie recursul constituind
singura cale ordinară de atac.
Sunt supuse apelului sentinţele pronunţate în primă instanţă la judecătorie în toate cauzele ce sunt de
competenţa acestei instanţe judecătoreşti, cu o singură excepţie: sentinţele pronunţate la judecătorie în
privinţa unor infracţiuni pentru care legea penală cere plângerea prealabilă; sentinţele pronunţate la
tribunalul militar sunt supuse apelului cu excepţia sentinţelor privind infracţiunile contra ordinii şi
disciplinei militare, sancţionate de lege cu pedeapsa închisorii de cel mult 2 ani, pentru aceste sentinţe
legea prevede calea ordinară de atac a recursului. În ce priveşte sentinţele pronunţate la tribunal (instanţă
la nivelul judeţului) şi la tribunalul militar teritorial, în toate cauzele pe care le-a judecat în primă instanţă,
sunt supuse apelului fără nici o excepţie. Sentinţele pronunţate la curţile de apel, în toate cauzele pe care
le-a judecat în primă instanţă, nu sunt supuse apelului ci sunt supuse numai recursului. De asemenea,
sentinţele pronunţate la secţia penală de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în toate cauzele pe care le
judecă în primă instanţă, nu sunt supuse apelului ci numai recursului. Încheierile pronunţate de prima
instanţă în cursul judecăţii, indiferent de instanţa judecătorească unde au fost pronunţate, întrucât privesc
aspecte referitoare la desfăşurarea activităţii de judecată, sunt premergătoare sentinţei şi fac corp comun
cu sentinţa, încât legea prevede că încheierile se atacă, cu apel, odată cu fondul, odată cu sentinţa asupra
fondului. Sau altfel spus, apelul declarat împotriva sentinţei este făcut şi împotriva încheierilor. Sunt
unele încheieri pronunţate în cursul judecăţii în primă instanţă, ce nu sunt supuse apelului, ci sunt supuse
unui recurs separat, recurs ce se judecă separat şi mai înainte de a se pronunţa sentinţa: anume încheierile
ce privesc luarea, revocarea, înlocuirea, încetarea sau menţinerea unei măsuri preventive ori prin care se
constată încetarea de drept a arestării preventive.
Titularii dreptului de apel sunt, în primul rând, participanţi la judecata în primă instanţă şi anume
procurorul şi părţile:
- procurorul, în ce priveşte latura penală şi latura civilă; în ce priveşte latura penală a cauzei, apelul
procurorului nu cunoaşte vreo limitare, putând fi făcut în favoarea ori în defavoarea inculpatului, în
legătură cu încadrarea juridică a faptei, individualizarea pedepsei etc. În ce priveşte latura civilă a
cauzei, apelul procurorului este condiţionat de apelul declarat de partea civilă. În mod inadecvat
prin Legea nr. 356/2006 s-a prevăzut că „apelul procurorului în ce priveşte latura civilă este
inadmisibil în lipsa apelului formulat de partea civilă”, în realitate apelul procurorului este
condiţionat de apelul formulat de partea civilă. Nu este limitat procurorul în demersul său procesual
atunci când în apelul declarat priveşte situaţiile în care acţiunea civilă a fost exercitată din oficiu;
inculpatul, în ce priveşte latura penală şi latura civilă a cauzei. Legea dă posibilitatea inculpatului
faţă de care s-a dispus achitarea sau încetarea procesului penal, să facă apel împotriva acestor
sentinţe, în ce priveşte temeiul achitării sau al încetării procesului penal (de exemplu, a fost achitat
pe motiv că a comis fapta în legitimă apărare, dar îi este mai favorabil alt motiv de achitare, cum că
fapta nu există, ori nu inculpatul a comis fapta, ceea ce îi este mai favorabil în latura civilă –
acţiunea civilă se respinge obligatoriu în caz de achitare pe motiv că fapta nu există ori nu a fost
comisă de inculpat);
- partea vătămată, numai în latura penală şi numai în cauzele în care acţiunea penală se pune în
mişcare din oficiu, deoarece potrivit modificărilor aduse legii de procedură penală prin Legea
356/2006 toate sentinţele pronunţate în privinţa infracţiunilor pentru care legea penală cere
plângerea prealabilă a persoanei vătămate nu sunt supuse apelului ci numai recursului; în astfel de
cauze se parcurg doar două grade de jurisdicţie;
- partea civilă şi partea responsabilă civilmente, în ce priveşte latura penală şi latura civilă a cauzei.
Această formulare a textului din legea de procedură penală a fost dată prin Legea nr. 356/2006. Aşa
fiind partea civilă poate declara apelul nu numai în ce priveşte rezolvarea acţiunii civile ci şi în ce
priveşte rezolvarea acţiunii penale, în sensul că poate cere agravarea situaţiei inculpatului prin
schimbarea încadrării publice a faptei într-o infracţiune sancţionată cu o pedeapsă mai mare poate
cere agravarea pedepsei etc. În mod corespunzător, partea civilmente responsabilă poate declara
apel în latura civilă a cauzei dar şi în ce priveşte latura penală, evident în favoarea inculpatului, cu
privire la schimbarea încadrării juridice a faptei, micşorarea pedepsei aplicate etc.
În al doilea rând, au dreptul să declare apel martorul, expertul, interpretul si apărătorul, dar nu în ce
priveşte aspectele de fond ale cauzei, ci soluţiile adoptate cu privire la cheltuielile judiciare cuvenite
acestora, cheltuieli ocazionate de deplasare la sediul instanţei, cazare, diurnă, etc.
În al treilea rând are dreptul a face apel orice persoană ale cărei interese legitime au fost vătămate
printr-o măsură sau printr-un act al instanţei (instanţa a aplicat sancţiunea confiscării speciale – ca măsură
de siguranţă, cu privire la mijlocul de transport cu care s-a comis furtul unor bunuri, dar acest mijloc de
transport este proprietatea altei persoane decât infractorul. În acest caz persoana ce este proprietara
bunului poate declara apel împotriva sentinţei prin care mijlocul de transport a fost confiscat).
Legea de procedură penală dă dreptul de a declara apel şi reprezentantului legal al oricărei dintre părţi,
precum şi unor substituiţi procesuali, anume apărătorul pentru partea pe care a asistat-o, iar pentru
inculpat şi pentru soţul acestuia. DE observat că în ce priveşte demersul procesual al substituitului
procesual legea nu impune condiţia ca partea în favoarea căreia s-a acţionat să fie de acord cu apelul
declarat, tocmai de aceea partea nu poate retrage un astfel de apel.
Apelul penal poate fi folosit împotriva sentinţei primei instanţe, înăuntrul unui anumite termen – un
termen de 10 zile. Este un termen procedural, se calculează potrivit sistemului zis pe „zile libere”, în
sensul că ziua când termenul începe să curgă şi ziua când termenul expiră, nu intră în calcul (un termen de
3 zile, în condiţiile în care sentinţa s-a pronunţat în ziua de luni a săptămânii expiră în ziua de vineri a
aceleiaşi săptămâni). Legea prevede şi un termen de 3 zile în ce priveşte sentinţele pronunţate în cauzele
flagrante cărora li s-a aplicat procedura de urgenţă de urmărire şi de judecată. Acest termen se prorogă,
dacă ultima zi cade într-o zi nelucrătoare, actul putând fi îndeplinit în următoarea zi lucrătoare (termenul
de 3 zile, începe să curgă marţi, se poate declara apel luni inclusiv). Termenul de apel începe să curgă:
- pentru procuror dacă a fost prezent la şedinţa de judecată, de la data pronunţării sentinţei; dacă nu a
fost prezent la judecată, de la data înregistrării dosarului de la instanţă, în registrul de intrări al
parchetului, întrucât în aceste cauze, instanţa după pronunţare transmite dosarul la parchet, pentru
ca procurorul să-l examineze în vederea folosirii căii de atac prevăzută de lege;
- pentru părţile prezente ori la dezbaterile judiciare, ori la pronunţarea sentinţei (nu este obligatoriu
să fi fost prezentă partea la ambele momente procesuale), termenul de apel curge de la pronunţarea
sentinţei penale. Sunt anumite categorii de inculpaţi care au fost prezenţi la dezbaterile judiciare,
dar care au fost lipsă la pronunţarea sentinţei, pentru aceştia termenul de apel curge, nu de la
pronunţarea sentinţei deşi au fost prezenţi la dezbateri ci de la comunicarea copiei de pe
dispozitivul sentinţei, încât pentru aceştia hotărâtor este dacă au fost prezenţi la pronunţarea
sentinţei nu la dezbaterile judiciare, datorită faptului că nu se pot deplasa, atunci când doresc, la
sediul instanţei; legea are în vedere pe inculpatul deţinut, inculpatul militar în termen, militar cu
termen redus, rezervist concentrat, elev al unei instituţii militare de învăţământ, inculpat internat
într-un centru de reeducare sau într-un institut medical educativ;
- pentru părţile lipsă atât la dezbaterile judiciare cât şi la pronunţarea sentinţei, termenul de apel
curge de la comunicarea copiei de pe dispozitivul sentinţei. Se cere condiţie cumulativă: partea să fi
lipsit atât de dezbaterile judiciare cât şi la pronunţarea sentinţei.

Termenul de apel fiind un termen absolut şi imperativ, depăşirea acestuia conduce la respingerea
apelului ca tardiv, este o sancţiune procesuală ce atrage nulitatea actului. Titularul dreptului nu mai poate
exercita pe viitor dreptul de a mai uza de calea de atac a apelului, el fiind decăzut din exerciţiul dreptului
de a folosi calea de atac a apelului împotriva respectivei sentinţe. Apelul fiind respins, declaraţia de apel
este anulată şi nu mai este posibil a fi refăcut actul – aşa cum se procedează în mod obişnuit în cazul
nulităţilor – deoarece titularul dreptului de apel este decăzut din exerciţiul acestui drept din moment ce a
expirat termenul de apel ori termenul de recurs (numai pentru aceste două categorii de termene
procedurale).
Legea admite ceea ce se numeşte repunerea în termen, dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:
pentru partea care formulează astfel de cerere, termenul de apel a început a curge de la pronunţare sau de
la comunicare (partea fiind prezentă la judecată, sau a luat cunoştinţă de sentinţa primei instanţe măcar în
urma comunicării ce i s-a făcut), dar nu a putut declara apel în termen datorită unei cauze temeinice de
împiedicare. Legea îi dă dreptul acestei părţi să formuleze cererea de apel şi după expirarea celor 10 zile
dacă face dovada cauzei temeinice de împiedicare (a fost sechestrată), asupra acestei cauze de împiedicare
pronunţându-se instanţa de apel. Cererea prin care se invocă o cauză temeinică de împiedicare se
adresează instanţei de apel în cel mult 10 zile de la data începerii executării pedepsei de către inculpat sau
a despăgubirilor civile de către partea responsabilă civilmente, iar în ce priveşte partea civilă şi partea
vătămată în 10 zile de la încetarea cauzei de împiedicare. Instanţa de apel se pronunţă asupra cererii de
repunere în termen şi dacă o admite, apelul declarat se consideră ca fiind făcut în termen şi produce
aceleaşi efecte ca un apel declarat în termen (principalul efect este că suspendă executarea sentinţei).
Legea mai are în vedere şi altă situaţie: oricare dintre părţi care a lipsit la judecarea cauzei, nu a
participat la nici un act de judecată şi nici la pronunţarea sentinţei, dar ia cunoştinţă, după pronunţarea
hotărârii, despre existenţa acestui act de jurisdicţie. Şi această parte are dreptul să declare apel – un apel
peste termen – dar să facă dovada în faţa instanţei de apel că nu a avut cunoştinţă de judecata în primă
instanţă şi de existenţa sentinţei. Cererea de apel peste termen se face în 10 zile de la data când a început
executarea pedepsei (pentru inculpat) sau a începerii executării dispoziţiilor privind despăgubirile civile
(pentru partea responsabilă civilmente) şi de la data când au aflat, pe orice cale, de existenţa hotărârii
pentru partea vătămată şi partea civilă. Apelul declarat peste termen – dacă instanţa de apel admite
cererea părţii – investeşte instanţa de apel cu judecarea apelului, dar nu suspendă executarea sentinţei.
În vederea promăvării căii de atac a apelului, titularului acestui drept trebuie să formuleze – în formă
scrisă – o cerere de apel pe care o semnează. Legea admite ca oricare dintre titularii dreptului de apel – în
afară de procuror – să prezinte instanţei o cerere scrisă dar nesemnată, întrucât persoana nu poate să
semneze, caz în care cererea este atestată de un grefier de la instanţa a cărei hotărâre se atacă, sau este
atestată de apărătorul părţii. Este posibil ca cererea să fie atestată de primarul sau de secretarul consiliului
local, ori de un funcţionar desemnat de aceştia, din localitatea unde domiciliază partea. Într-o situaţie
extremă, legea admite ca cererea de apel nesemnată de parte ori neatestată să fie confirmată în instanţă, în
cadrul şedinţei de judecată, de parte ori de reprezentantul ei. Apelul poate fi declarat – atât de procuror cât
şi de către ceilalţi titulari – şi în formă orală, dar cu ocazia pronunţării sentinţei în şedinţă publică,
instanţa luând act de declaraţia de apel şi consemnând-o într–un proces-verbal. Cererea de apel se depune
la instanţa judecătorească a cărei sentinţă se atacă. Oricare dintre părţile din proces, sau o altă persoană
căreia legea îi dă dreptul să declare apel, dacă se află în stare de deţinere, poate face şi o declaraţie orală
care se consemnează într-un proces verbal la administraţia locului de deţinere. Partea poate depune – în
termenul de apel, cererea de apel şi la unitatea militară (pentru militari) sau la oficiul poştal. Procurorul
trebuie să depună cererea de apel la instanţa judecătorească, luându-se în seamă la calcularea termenului
de apel, registru de intrări al instanţei şi nu registrul de ieşire al parchetului. De regulă în cererea de apel
sunt arătate şi motivele de apel, printr-o argumentare în fapt şi în drept. Este posibil să fie prezentate
aceste motive de apel, printr-un memoriu separat ce trebuie depus la instanţa de apel cel mai târziu până
în ziua judecăţii, sau prezentate oral chiar în timpul şedinţei de judecată.
Oricare dintre titularii dreptului de apel pot renunţa la folosirea acestei căi de atac, fie că e vorba de o
renunţare tacită (prin lăsarea termenului de apel să treacă). Părţile (nu şi procurorul) pot face şi declaraţie
expresă de renunţare la apel, până la expirarea termenului de apel. Tot înăuntrul termenului de apel,
partea ce a renunţat în mod expres la apel, poate reveni asupra renunţării şi să declare apel, dar numai în
latura penală a cauzei, deoarece dacă renunţarea priveşte latura civilă nu mai este posibil a se reveni
asupra renunţării.
În sfârşit, apelul odată declarat poate fi retras, de oricare dintre titularii ce au declarat apel, până la
închiderea dezbaterilor la instanţa de apel. Retragerea trebuie făcută personal de parte, iar în ce priveşte
inculpatul minor acesta nu –şi poate retrage apelul declarat personal sau de reprezentant. Apelul declarat
de procuror poate fi retras numai de către procurorul ierarhic superior. Este posibil ca în favoarea uneia
dintre părţi să fi declarat apel procurorul şi dacă acest apel este retras de către procurorul ierarhic
superior, partea ar fi dezavantajată dacă şi ea nu a declarat apel, de aceea legea prevede că această parte
îşi poate însuşi apelul procurorului, apel ce a fost retras.
Apelul declarat cu respectarea cerinţelor legii de procedură produce anumite efecte, de la momentul
declarării până la momentul când instanţa de apel se pronunţă. Astfel, apelul declarat are următoarele
efecte:
- este suspensiv de executare, în sensul că sentinţa nu poate fi pusă în executare, cu excepţia
dispoziţiilor prin care se dispune în legătură cu măsurile preventive, sau în ce priveşte luarea
măsurilor asiguratorii;
- efectul devolutiv trebuie înţeles în sensul că din momentul ce s-a declarat apel, cauza în care s-a
pronunţat hotărârea apelată se transmite de la instanţa ce a pronunţat sentinţa, la instanţa de aceeaşi
categorie şi de grad imediat ierarhic superior, competentă a soluţiona calea de atac, spre a efectua
controlul judecătoresc în cadrul unei activităţi de judecată specifice căii de atac. Ca urmare a
efectului devolutiv, la instanţa de apel se efectuează o nouă judecată, cu caracter autonom ce are ca
obiect identificarea şi înlăturarea erorilor de fapt şi de drept ce s-au produs cu ocazia judecăţii la
primă instanţă. Apelul are un efect devolutiv integral, încât instanţa de apel realizează o
reexaminare a cauzei atât în ce priveşte aspectele de fapt, cât şi în ce priveşte aspectele de drept,
prin luarea în considerare a motivelor de apel invocate de apelant cât şi a oricăror aspecte de
nelegalitate sau netemeinicie a hotărârii ce sunt luate în discuţie, din oficiu, de către instanţa de
control judiciar. Pentru a avea un efect devolutiv integral, este necesar să fie declarat apel
procurorul şi toate părţile din proces. În caz contrar, apelul are un efect devolutiv limitat, în sensul
că instanţa de apel judecă apelul numai cu privire la persoana – titularul – ce l-a declarat şi la
persoana – titularul – la care apelul se referă şi numai în raport de calitatea procesuală pe cale
apelantul o are în proces. Dacă ar fi luat în consideraţie – exclusiv – efectul devolutiv s-ar ajunge ca
 în apel să fie examinat apelul numai în privinţa unuia dintre coinculpaţi deoarece numai acesta a
declarat apel; există însă şi un alt efect al apelului – cel extensiv, în raport de care cauza este
examinată şi în privinţa altor inculpaţi şi faţă de care, de asemenea, sentinţa este nelegată sau
netemeinică, cu posibilitatea de a se extinde efectele apelului declarat şi în privinţa acestora, dar cu
condiţia să nu li se agraveze situaţia;
- neagravarea situaţiei în propria cale de atac, priveşte numai apelul declarat de părţi ori de alte
persoane cărora legea le dă dreptul să folosească această cale de atac. Acest efect operează în
favoarea părţii ce a declarat apel numai în situaţia în care nu există şi un apel declarat de un
participant ce are interese procesuale contrare cu ale părţii ce a declarat apel (inculpatul face apel
pentru a obţine o mişcare a pedepsei închisorii, dar este şi un apel contrar al procurorului prin care
se solicită majorarea pedepsei). Dacă a declarat apel procurorul, în defavoarea uneia dintre părţi, nu
mai operează efectul neagravării situaţiei părţii în principiul apel; în schimb, dacă procuroul a
declarat apel în favoarea unei părţi şi nu există un apel contrariu, nu se poate agrava situaţia
respectivei părţi.
- efectul extensiv al apelului, obligă instanţa de apel să examineze cauza în care s-a declarat apel, nu
numai cu privire la persoana ce a declarat apel sau la care apelul se referă, ci prin extindere şi cu
privire la părţile ce nu a declarat apel sau la care apelul nu se referă, dacă sentinţa este netemeinică
şi nelegală şi în privinţa acestora. Se cer două condiţii: părţile în privinţa cărora are loc extinderea
examinării făcute de instanţa de apel, să facă parte din acelaşi grup procesual cu partea ce a declarat
apel sau la care apelul se referă (mai mulţi inculpaţi) şi a doua condiţie, ca urmare a examinării prin
extinderea apelului, părţilor în privinţa cărora a avut loc extinderea să nu li se agraveze situaţia faţă
de situaţia pe care au avut-o în raport de sentinţa apelată.
Desfăşurarea judecăţii în apel se face cu respectarea dispoziţiilor generale aplicabile în fază de
judecată, dar şi cu luarea în seamă a unor dispoziţii specifice căii de atac a apelului. Cel ce a declarat apel
se numeşte apelant, iar părţile cu interese procesuale contrare celui ce a declarat apel, sunt intimaţi. În
primul rând, sunt citate părţile ce au participat la judecata în primă instanţă, chiar dacă nu toate au
declarat apel. Inculpatul arestat este adus la judecată în apel, iar participarea procurorului este obligatorie,
în ambele situaţii, sub sancţiunea milităţii absolute. Martorii şi experţii ce au fost ascultaţi la judecată în
primă instanţă, nu mai sunt citaţi, afară de cazul în care instanţa de apel consideră necesară reascultarea
lor. Procurorul, apelantul ori intimatul pot depune la instanţa de apel, înscrisuri noi în vederea dovedirii
susţinerilor lor.

Judecata în apel se caracterizează – ca în orice cale de atac – prin aceea că în cadrul şedinţei de
judecată se desfăşoară mai întâi dezbaterile judiciare, în cadrul cărora apelantul, intimatul şi procurorul
pun concluzii cu privire la temeinicia şi legalitatea sentinţei atacate, considerentele de fapt şi de drept pe
care se sprijină aceste susţineri. Ordinea în care se dă cuvântul este următoarea: apelant, intimat şi cel din
urmă procurorul. Dacă şi procurorul a declarat apel, acestuia i se dă cuvântul cel dintâi. Dacă este adusă
în discuţie netemeinicia hotărârii atacate se poate cere a fi lămurite, cu ocazia judecăţii în apel, anumite
fapte şi împrejurări de fapt şi de aici necesitatea administrării de probe noi. În măsura în care criticile
formulate pornesc de la ideea că situaţia de fapt reţinută, în temeiul probelor administrate la prima
instanţă, corespunde probelor şi reprezintă adevărul, judecata în apel se limitează la etapa dezbaterilor
judiciare, concluziile fiind, după caz, de admitere ori de respingere a apelului. Este forma de judecată în
apel fără cercetare judecătorească. În situaţiunea în care criticile formulate au vizat netemeinicia sentinţei
şi instanţa de apel a considerat întemeiate aceste critici, cu consecinţa corespunzătoare a necesităţii
administrării de noi probe, judecata în apel se desfăşoară în forma, zisă cu cercetare judecătorească. Pot fi
administrate probe noi sau pot fi readministrate chiar probele ce au mai fost administrate la prima
instanţă, actele de cercetare judecătorească fiind îndeplinite potrivit regulilor de la judecată în fond. După
ce a fost terminată cercetarea judecătorească în faţa instanţei de apel, se trece la etapa următoare, a
dezbaterilor judiciare asupra fondului, de această dată concluziile apelantului, intimatului şi procurorului
urmând a fi formulate şi în raport de noile probe ce au fost administrate, cât şi a înscrisurilor noi ce au
fost depuse în faţa instanţei de apel. Caracteristic pentru judecata în apel este că pe tot parcursul judecăţii,
al efectuării actelor de cercetare judecătorească şi al dezbaterilor judiciare, sentinţa ca hotărâre a primei
instanţe prin care a fost rezolvat fondul cauzei, rămâne în vigoare, nu este desfiinţată decât în momentul
în care instanţa de apel – cu ocazia deliberării – admite apelul şi desfiinţează sentinţa. La judecata în apel
nu se poate vorbi de o judecată propriu-zisă în apel în cadrul căreia se îndeplinesc acte de control
judecătoresc, iar în urma verificărilor privind temeinicia şi legalitatea sentinţei, se dispune desfiinţarea
sentinţei şi rejudecarea fondului. La judecata în apel se procedează la judecarea şi soluţionarea fondului,
în condiţiile în care hotărârea primei instanţe este în vigoare; iar rezolvarea fondului – presupune în caz
de admitere a apelului – desfiinţarea şedinţei atacate prin aceeaşi decizie prin care este rezolvat şi fondul
cauzei. Nu se pronunţă două decizii, una de desfiinţare a sentinţei şi a doua de rezolvare a cauzei.
După încheierea dezbaterilor judiciare, instanţa de apel trece la deliberare şi luarea, hotărârii, putând
adopta următoarele soluţii:
- respinge apelul, menţinând hotărârea primei instanţe ce a fost atacată cu apel, dacă apelul este
tardiv, în sensul că s-a depăşit termenul de apel, iar dacă s-a făcut o cerere de repunere în termen a
fost respinsă. De asemenea se respinge apelul când este inadmisibil (apelul a fost declarat
împotriva unei sentinţe ce nu este supusă apelului, ci numai recursului) ori apelul este nefondat în
sensul că toate criticile formulate în privinţa sentinţei atacate nu sunt întemeiate, această sentinţă
este legală şi temeinică.
- admite apelul, pe motiv că sentinţa atacată nu este temeinică şi legală, cu alte cuvinte apelul este
fondat. Admiterea apelului are ca efect desfiinţarea sentinţei, aceasta este lipsită de forţa juridică,
caz în care instanţa de apel înlocuieşte hotărârea primei instanţe cu propria sa hotărâre, o decizie
asupra fondului. Astfel, prin decizia instanţei de apel se dă o nouă rezolvare a acţiunii penale şi a
acţiunii civile, în raport de cele constate de instanţa de apel în ce priveşte temeinicia şi legalitatea
învinuirii aduse inculpatului. Pot fi adoptate soluţii diferite (condamnare – achitare, sau invers) sau
menţinută soluţia dar pentru un alt temei (prima instanţă a dispus achitarea pe motiv că există
legitima apărare, dar instanţa de apel menţine soluţia de achitare, însă pe motiv că fapta nu există).
In caz de admitere a apelului şi în urma desfiinţării sentinţei atacate, legea admite ca instanţa de
apel să nu rezolve fondul prin decizia ce o adoptă, ci să dispună rejudecarea cauzei de către instanţa
a cărei hotărâre a fost desfiinţată. În acest caz, se reia judecata în faţa primei instanţe de judecată şi
se urmează cursul procesului penal potrivit regulilor obişnuite. Se adoptă soluţia trimiterii cauzei
spre rejudecarea la prima instanţă în următoarele situaţii:
a) când judecarea cauzei la prima instanţă a avut loc în lipsa unei părţi nelegal citată;
b) judecarea cauzei la prima instanţă a avut loc în lipsa unei părţi legal citată, dar care a fost în
imposibilitate de a se prezenta în faţa primei instanţe la termenul când a avut loc şedinţa de
judecată şi a fost totodată – condiţie cumulativă –în imposibilitatea de a înştiinţa instanţa de
judecată în legătură cu imposibilitatea de a reprezenta;
c) instanţa de apel constată că la judecata în primă instanţă au fost încălcate dispoziţiile legale
ce reglementează desfăşurarea procesului penal şi care atrag nulitatea absolută; este vorba de
prevederile anume arătate de lege – limitativ – şi care atrag nulitatea absolută a actului
îndeplinit cu nesocotirea acestora. Această situaţiune a fost inclusă prin Legea nr. 356/2006,
anterior acestei legi dacă se constatau de către instanţa de apel încălcări ale unor prevederi ce
atrăgea nulitatea absolută, vătămarea procesuală survenită era înlăturată prin hotărârea
instanţei de apel, cauza nu era trimisă spre rejudecare la instanţa judecătorească ce a
pronunţat sentinţa. În schimb, dacă instanţa de apel admite apelul şi constată că prima
instanţă nu a rezolvat fondul cauzei – în mod greşit a aplicat prevederile privitoare la
prescripţia răspunderii penale – desfiinţează sentinţa şi dă o soluţie asupra fondului, nu
trimite cauza spre rejudecare la prima instanţă, cum se proceda anterior Legii nr. 356/2006.
În caz de admitere a apelului, instanţa de apel poate adopta şi o soluţie complementară,
anume restituirea cauzei la procuror pentru refacerea urmăririi penale atunci când constată că
în faza de urmărire penală nu au fost respectate dispoziţiile legale privitoare la competenţa
după materie ori după calitatea persoanei a organelor de urmărire penală, nu au fost
respectate de către procuror dispoziţiile privitoare la sesizarea instanţei, precum şi cele
 privitoare la prezenţa învinuitului sau a inculpatului la efectuarea unor acte de urmărire
penală anume prevăzute de lege cât şi a celor privitoare la asistarea învinuitului sau
inculpatului de către apărător în cazurile în care asistenţa juridică este obligatorie. În actuala
reglementare, atât la judecata în primă instanţă cât şi la judecata în apel, nu mai este posibil a
se dispune restituirea cauzei la procuror pentru completarea urmăririi penale, dispoziţiile
legii de procedură penală, în această privinţă, fiind abrogate prin Legea nr. 356/2006.

Instanţa de apel admiţând apelul, va hotărî şi în privinţa altor aspecte ale cauzei: în legătură cu
măsurile preventive, măsurile asiguratorii în vederea reparării pagubei, în privinţa mijloacelor materile de
probă, a cheltuielilor judiciare.

BIBLIOGRAFIE

1. Ioan Tanoviceanu, Vintilă Dougaroz, Tratat de drept şi procedură penală, vol. IV şi V, Bucureşti,
1926-1927;
2. Vintilă Dougaroz, Siegfried Kohane, George Antonin, Costică Bulai, Nicoleta Iliescu, Rodica
Stănoiu, Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală român. Partea generală, vol. I,
Editura Academiei, Bucureşti, 1975;
3. Ion Neagu, Drept procesual penal, Tratat. Partea generală 2006, Partea specială 2007, Editura
Global lex;
4. Grigore Theodoru, Tratat de drept procesual penal, Editura Hamangiu, Bucureşti, Ediţia a II-a,
2008.