RELUAREA URMARIRII PENALE

(art. 270 – 274 C. pr. pen.)

1. Consideratii preliminare si conditii de realizare
Dupa cum am aratat anterior faza de urmarire penala ia sfârsit fie prin trimiterea în
judecata – situatie în care procesul penal continua – fie prin încetarea urmaririi penale sau prin
scoaterea de sub urmarire în timpul urmaririi sau la terminarea acesteia – situatie în care va lua
sfârsit nu numai urmarirea penala, ci însusi procesul penal.
Solutiile care se dau la epuizarea fazei de urmarire penala nu au autoritate de lucru
judecat, existând posibilitatea ca urmarirea penala sa fie reluata cu privire la aceleasi persoane si
aceleasi fapte.
Daca s–a dispus trimiterea în judecata, instanta are posibilitatea ca, în conditiile legii, sa
hotarasca reluarea ciclului procesual restituind cauza procurorului si determinând o noua
activitate de urmarire penala. Solutiile de neurmarire au si ele un caracter relativ, neconstituind
piedici definitive în redeschiderea unor urmariri în care anterior s–a dispus scoaterea de sub
urmarire sau încetarea urmaririi penale.
Apare astfel posibilitatea ca ulterior încetarii urmaririi penale sau scoaterii de sub
urmarire sa se constate ca, în fapt, nu a existat cazul care a determinat luarea acestor masuri sau
ca a disparut împrejurarea pe care se întemeia încetarea sau scoaterea de sub urmarire; în aceste
cazuri, urmarirea penala trebuie sa fie redeschisa (art. 270 alin. 1 lit. c si art. 273 C. pr. pen.).
Sau, desi procesul penal se desfasoara de regula printr–o succesiune de activitati care urmeaza o
ordine prestabilita totusi, în anumite situatii si împrejurari, devine necesara întreruperea
desfasurarii normale a procesului penal pentru a se reveni la o faza sau etapa depasita. Este cazul
restituirii cauzei de catre instanta procurorului, pentru refacerea sau completarea urmaririi penale
sau cazul extinderii actiunii penale sau procesului penal în faza de judecata (art. 270 alin. 1 lit. b
si art. 272 C. pr. pen.).
Reluarea urmaririi penale a fost definita în literatura de specialitate110 ca fiind institutia
procesual penala cu ajutorul careia se asigura desfasurarea procesului penal prin reactivarea
cursului urmaririi penale, în cazurile prevazute de lege.
Codul de procedura penala foloseste pentru denumirea acestei institutii, termenul de
"reluare" a urmaririi penale, comun celor trei ipoteze diferite în care legea admite reluarea, si
anume: reluarea dupa o suspendare (art. 271), reluarea în caz de restituire (art. 272) , reluarea în
caz de redeschidere a urmaririi penale (art. 273).
 Dispunerea reluarii urmaririi penale de catre organul competent constituie un act
procesual special.
Reluarea urmaririi penale poate fi dispusa când desfasurarea procesului penal a fost
întrerupta înainte de a ajunge cauza în fata instantei (cazul redeschiderii urmaririi sau a reluarii
dupa suspendarea urmaririi) sau dupa ce cauza a ajuns în faza judecatii (cazul restituirii de catre
instanta).
Reluarea urmaririi penale efectuându–se printr–o activitate de urmarire, constituie o
etapa eventuala si cu caracter de exceptie în desfasurarea fazei de urmarire penala.
În literatura de specialitate111 s–a subliniat faptul ca reluarea urmaririi penale este o
institutie procesuala complimentara, cu caracter exceptional si cu o functiune si finalitate proprie.
Din punct de vedere functional, institutia reluarii urmaririi penale contribuie la înlaturarea unor
situatii în care cursul urmaririi penale a fost oprit (suspendare, încetare sau scoatere de sub
urmarire) sau în care rezultatele urmaririi sunt imperfecte (restituirea cauzei). Functiunea proprie
a reluarii urmaririi penale este deci, aducerea procesului penal pe linia de desfasurare normala.
Finalitatea proprie a reluarii urmaririi penale este asigurarea unei suficiente desfasurari a
procesului penal în vederea realizarii justitiei penale, functiune care se însumeaza în finalitatea
procesului penal (art. 1 C. pr. pen.) si în finalitatea proprie a activitatii procesuale din faza
urmaririi penale (art. 200 C. pr. pen.).
Sediul materiei este Cap. VI din titlul I al Partii speciale a Codului de procedura penala
(art. 270 – 274). Dispozitiile din acest capitol se completeaza în masura necesara, cu dispozitiile
din Partea generala a Codului de procedura penala, si cu cele din Partea speciala care privesc
urmarirea penala, desi activitatile procesuale si procedurale determinate de reluarea urmaririi
penale efectuându–se potrivit acestor dispozitii.
Pentru a se putea relua urmarirea penala trebuie întrunite cumulativ urmatoarele
conditii112:
a) Sa fi intervenit una din ipotezele legale de reluare a urmaririi penale, aceasta
dispunându–se numai în situatiile limitativ reglementate de cod. Constituie asemenea ipoteze
urmatoarele situatii:
– urmarirea a fost suspendata;
– s–a dispus scoaterea de sub urmarire sau încetarea urmaririi penale;
– s–a constatat în cursul judecatii ca urmarirea este incompleta sau a fost efectuata de
un organ necompetent;
 – s–a dispus în cursul judecatii extinderea actiunii penale sau extinderea procesului
penal.
b) Sa se fi depasit într–un anume sens urmarirea penala ca faza procesuala.
Aceasta presupune o reîntoarcere în faza urmaririi penale fie dintr–o faza superioara (de
exemplu, restituirea de catre instanta la procuror) fie dintr–un cadru extraprocesual (de exemplu,
redeschiderea unei urmariri anterior stinse).
În legatura cu acest aspect este de precizat ca nu orice reîntoarcere a cauzei într–un
stadiu al urmaririi care a fost depasit echivaleaza cu o reluare, ci numai situatiile anume
prevazute de lege. Astfel, în urma verificarii dosarului în cadrul trimiterii în judecata, procurorul
poate restitui cauza pentru completarea urmaririi (at. 265 C. pr. pen.) sau trimite dosarul la
organul competent (art. 268 C. pr. pen.).
Dupa cum se poate observa în ambele situatii exista o revenire la stadiul procesual
depasit, dar cazurile nu constituie ipoteze de reluare a urmaririi penale pentru ca revenirea are loc
în cadrul aceleiasi faze si nu din afara acesteia (dintr–o faza superioara sau un cadru
extraprocesual). În mod similar, daca instanta verifica regularitatea sesizarii sale, potrivit art. 300
C. pr. pen., restituie dosarul procurorului în vederea refacerii rechizitoriului, nu se poate spune ca
are loc o reluare a urmaririi penale situatia nefiind prevazuta printre ipotezele care permit
folosirea institutiei.
c) Sa existe un act de dispozitie a reluarii urmaririi penale care sa provina de la
organul competent. Organele de cercetare nu pot dispune, iar partile nu pot initia reluarea
urmaririi penale. Legat de parti, acestea vor putea în caz de suspendare, încetare sau scoatere de
sub urmarire penala, sa aduca la cunostinta procurorului existenta cazurilor concrete de reluare a
urmaririi. La instantele de judecata partile pot invoca nulitatea unor acte de urmarire sau lipsurile
materialelor de urmarire penala, sa determine restituirea cauzei pentru reluarea urmaririi.
Singurii subiecti care pot decide reluarea urmaririi penale sunt:
– procurorul: pentru cazurile când înceteaza cauza de suspendare sau are loc
redeschiderea urmaririi penale;
– instanta: când cauza se restituie din faza judecatii.
d) O ultima conditie necesara pentru reluarea urmaririi penale este prevazuta în
art. 270 alin. 2 C. pr. pen.: reluarea urmaririi penale nu poate avea loc daca se constata ca între
timp a intervenit vreunul din cauzele prevazute în art. 10. Deci, reluarea urmaririi penale este
posibila în masura în care actiunea penala nu mai este exercitabila.
De exemplu, constatarea ca s–a aplicat gresit amnistia si s–a dispus nejustificat încetarea
urmaririi penale într–o cauza în care nu intervenise în mod real actul de clementa, duce în
principal la posibilitatea redeschiderii urmaririi penale. Totusi, daca dupa încetarea urmaririi
penale a trecut multa vreme si actiunea penala s–a prescris, reluarea urmaririi penale nu mai este
posibila.
Într–o urmarire penala reluata se pot dispune masuri preventive indiferent daca în
urmarirea anterioara au fost luate sau nu asemenea masuri.
Daca în urma reluarii urmaririi penale prevazute în art. 270 lit. a si c, (încetarea cauzei de
suspendare si redeschiderea urmaririi penale) se dispune arestarea inculpatului, termenul de 30
zile privitor la aceste masuri curge de la data luarii lor.
Nu aceeasi este situatia când reluarea urmaririi penale este determinata de restituirea
cauzei de la instanta ( art. 270 lit. b C. pr. pen.) si inculpatul se afla arestat. În cursul judecatii
masura arestarii inculpatului nu este limitata în timp. Restituindu–se dosarul la procuror si
inculpatul fiind arestat în continuare în conditiile unei urmariri aflate în curs, problema arestarii
se pune din nou. În acest caz, termenul de 30 zile prevazut de lege nu se socoteste din momentul
în care masura de preventie a fost luata, ci la nivelul datei primirii dosarului de catre procuror
(art. 274 C. pr. pen.).
În ceea ce priveste prelungirea arestarii inculpatului aceasta poate avea loc în conditiile
obisnuite, legea precizând ca se aplica reglementarile comune din art. 155, 159 si 160 privind
prelungirea mandatului de arestare.
2. Cazurile de reluare a urmaririi penale
2.1. Reluarea urmăririi penale după suspendare
În cazul în care se constata, printr–o expertiza medico–legala ca învinuitul sau
inculpatul sufera de o boala grava, car îl împiedica sa participe la procesul penal, procurorul
dispune suspendarea urmaririi penale.
Suspendarea este o institutie pe care o dispune procurorul prin ordonanta. Organul de
cercetare penala care constata ca a încetat cauza de suspendare, înainteaza dosarul procurorului
pentru a dispune asupra reluarii. Procedura de mai sus nu se aplica în cauzele penale care,
potrivit art. 209 C. pr. pen. se urmaresc direct de catre procuror întrucât într–o asemenea
situatie, procurorul care efectueaza urmarirea dispune direct atât asupra suspendarii cauzei
penale, cât si asupra reluarii acesteia113.
 În ordonanta de reluare a urmaririi penale se dispune si în legatura cu masurile luate în
vederea însanatosirii învinuitului sau inculpatului care au fost instituite cu ocazia suspendarii. De
asemenea, daca suspendarea urmaririi penale a fost însotita de luarea unor masuri de siguranta se
va decide si asupra acestora (de exemplu, când odata cu suspendarea urmaririi penale s–a dispus
masura internarii medicale provizorii, în cazul reluarii urmaririi penale se va decide încetarea
acelei masuri).
Dupa momentul intervenirii cauzei de suspendare, organul de cercetare penala are
obligatia, printre altele, de a se interesa periodic daca mai este de actualitate cauza care a
determinat suspendarea.
În momentul în care organul de cercetare penala constata ca aceasta cauza nu mai exista,
are obligatia de a înainta dosarul procurorului pentru a dispune reluarea urmaririi penale, potrivit
art. 271 C. pr. pen. În cuprinsul dosarului va exista si referatul cu propunerea de reluare a
urmaririi penale, însotit de actul de constatare al însanatosirii învinuitului sau inculpatului.
În ceea ce priveste actul prin care se constata încetarea cauzei care a determinat
suspendarea, în acest caz legea nu mai prevede expres constatarea printr–o expertiza medicala
ca în cazul suspendarii. Având în vedere acest aspect, în literatura de specialitate 114 s–a afirmat
ca însanatosirea învinuitului sau inculpatului se poate constata nu numai printr–o expertiza
medicala, ci si printr–un certificat medical eliberat de unitatea sanitara unde a fost internat
învinuitul sau inculpatul.
Procurorul primind dosarul cauzei, poate constata, din actele medicale, urmatoarele
aspecte115:
a) încetarea cauzei de suspendare, caz în care va dispune prin ordonanta:
– reluarea urmaririi penale;
– restituirea dosarului la organul de cercetare penala, în vederea continuarii urmaririi penale
temporar întrerupta. În literatura de specialitate116 s–a afirmat ca, dispunând reluarea urmaririi
penale, procurorul va comunica partii civile despre masura luata, pentru aceleasi ratiuni care au
stat la baza reglementarilor din art. 240 alin. 2 C. pr. pen.
b) mentinerea cauzei de suspendare, caz în care va dispune, prin rezolutie,
restituirea cauzei la organul de cercetare penala, acesta continuând sa efectueze acte a caror
îndeplinire nu este împiedicata de situatia învinuitului sau inculpatului.
 2.2. Reluarea în caz de restituire a cauzei de către
instanţa de judecată
Pentru reluare urmaririi dupa ce cauza a ajuns la instanta de judecata, trebuie ca acea
instanta sa fi dispus restituirea cauzei procurorului în vederea refacerii sau completarii urmaririi
sau ca urmare a extinderii actiunii penale sau a procesului penal (art. 270 alin. 1 lit. b si art. 272
C. pr. pen.).
Reluarea urmaririi penale se dispune de catre instanta de judecata numai în cazurile
prevazute de lege (art. 332 alin. 1, art. 333, art. 335 – 337 si art. 380 alin. 3 C. pr. pen.).
Restituirea cauzei procurorului are un caracter subsidiar, instantei revenindu–i în
principal rolul de a reface sau de a completa actele de urmarire (cu exceptia cazului de restituire
prevazut în art. 332 alin. 1, când înainte de terminarea cercetarii judecatoresti instanta este
obligata totdeauna sa restituie cauza procurorului).
Cauza se restituie de catre instanta procurorului care a sesizat–o. Restituirea cauzei si,
deci, reluare urmaririi penale poate avea loc în tot timpul judecatii, la prima instanta sau la
instanta de recurs (cu exceptia cazului prevazut în art. 332 alin. 1, când restituirea cauzei
procurorului nu poate avea loc decât înainte de terminarea cercetarii judecatoresti).
Hotarârea instantei de judecata de restituire a cauzei constituie actul de desesizare a
instantei si totodata actul de sesizare a procurorului cu reluarea urmaririi penale.
Când restituirea cauzei procurorului s–a dispus de catre instanta de recurs (art. 380 alin.
3), decizia de clasare data de aceasta instanta în vederea rejudecarii cauzei de catre prima
instanta, constituie actul de sesizare a procurorului cu reluarea urmaririi penale. Procurorul
care primeste cauza restituita de instanta ia masurile necesare în vederea refacerii sau completarii
urmaririi, trimitând cauza organului de cercetare competent a reface sau completa urmarirea (art.
332 alin. 1 si art. 268 alin. 1, care se aplica prin analogie în toate cazurile de restituire), sau
retinând cauza pentru a efectua el însusi cercetarea (art. 218 alin. 2 C. pr. pen.).
Organul de urmarire penala care efectueaza urmarirea reluata nu trebuie sa dea o
ordonanta de reluare, prin care sa se investeasca, ci el procedeaza la refacerea actelor anulate de
catre instanta sau la efectuarea de noi acte de urmarire pe baza hotarârii instantei de judecata si a
actului de trimitere de catre procuror a cauzei la organul de cercetare.
Indicatiile instantei cuprinse în hotarârea de restituire sunt obligatorii pentru organule de
urmarire penala care refac sau completeaza urmarirea, dar aceste indicatii nu prejudeca
concluziile definitive ale acestor organe.
 Activitatea de refacere sau completare a urmaririi se efectueaza de catre organul de
cercetare care a efectuat prima urmarire sau de catre un alt organ de cercetare sau de catre un
procuror în virtutea dreptului pe care i–l acorda art. 218 alin. 2, dar totdeauna de alta persoana
decât cea care a efectuat anterior urmarirea penala (art. 49 alin. ultim). Organul care reface sau
completeaza actele de urmarire procedeaza potrivit procedurii comune.
Dupa efectuarea urmaririi penale, cauza va fi trimisa cu rechizitoriu la instanta care a
dispus restituirea, acesta constituind noul act de sesizare a instantei. În cazul când restituirea a
fost dispusa de instanta de recurs (art. 380 alin. 3 C. pr. pen.), cauza cu urmarirea completa va fi
trimisa instantei a carei hotarâre a fost casata.
Restituirea cauzei de catre instanta de judecata poate fi dispusa:
A. în vederea refacerii urmarii;
B. în vederea completarii urmaririi;
C. în vederea cercetarii faptelor sau persoanelor care au atras extinderea actiunii penale sau a
procesului penal.
A. Reluarea urmaririi penale în vederea refacerii sale are loc atunci când prima instanta
constata, înainte de terminarea cercetarii judecatoresti, ca cercetarea penala a fost efectuata de
catre un organ necompetent (art. 332 alin. 1 C. pr. pen.). Trimiterea cauzei pentru refacerea
urmaririi nu mai poate fi dispusa dupa începerea dezbaterilor la prima instanta (art. 332 alin. 2 C.
pr. pen.) si deci nici ulterior în fata instantei de recurs.
Nu exista caz de reluare a urmaririi si deci nici de refacere a acesteia, atunci când instanta
restituie dosarul numai pentru refacerea rechizitoriului (art. 300 alin. 2 C. pr. pen.). Procurorul
poate însa, cu ocazia refacerii rechizitoriului, sa dispuna, la rândul sau, când este necesar,
trimiterea cauzie la organul de cercetare penatru refacerea unor acte efectuate fara respectarea
dispozitiilor legale care garanteaza aflarea adevarului (art. 265 C. pr. pen.).
B. Reluarea urmaririi penale în vederea completarii sale are loc atunci când a fost diapusa
de prima instanta de judecata.
a) Prima instanta de judecata poate dispune restituirea dosarului prcurorului, în vederea
completarii urmaririi, atunci când completarea nu ar putea fi efectuata în fata sa decât cu mare
întârziere (art. 333 alin. 1 C. pr. pen.). În raport de motivul restituirii, organul de cercetare
însarcinat cu efectuarea actelor de completare a urmaririi va proceda cu toata promptitudinea
posibila.
 Nu poate fi dispusa restituirea cauzei procurorului în vederea completarii urmaririi (art.
333 alin. 1), pentru a fi refacute actele efectuate de organele de urmarire cu încalcarea
dispozitiilor legale; aceste acte se anuleaza de catre instanta, care procedeaza apoi la refacerea
lor.
Efectuarea completarii se face în limitele aratate, conform dispozitiei din art. 333 alin. 2,
de catre instanta de judecata.
Activitatea organelor de cercetare, de completare a urmaririi este astfel limitata la faptele
si împrejurarile stabilite de instanta în hotarârea de restituire, ele trebuind a fi citate, iar în ceea
ce priveste mijloacele prin care se constata aceste fapte si împrejurari, acestea sunt limitate la
mijloacele de proba indicate, de asemenea, în hotarârea instantei privind restituirea (art. 333 alin.
2 C. pr. pen.).
Când se constata cu ocazia activitatii de completare a urmaririi, noi fapte penale, altele
decât cele aratate în hotarârea de restituire a instantei de judecata sau participarea altor persoane
la savârsirea infractiunii care formeaza obiectul reluarii sau savârsirea de catre alte persoane a
unor alte fapte în legatura cu fapta pentru care s–a reluat urmarirea, se va proceda la începerea
unei urmariri penale separate pentru acele fapte. Prin urmare, actele pe care le efectueaza
organele de cercetare penala cu privire la aceste fapte si persoane nu au un caracter de acte de
completare a urmaririi penale reluate.
b) Instanta de recurs poate si ea dispune restituirea cauzei la procuror, pentru ca acesta sa ia
masuri în vederea completarii urmaririi penale (art. 380 alin. 3 care trimite la art. 333 C. pr.
pen.).
Completarea urmaririi se face în limitele aratate în decizia de restituire, adica cu privire la
faptele, împrejurarile si mijloacele de proba aratate în decizie (art. 383 alin. 5 combinat cu art.
333 alin. 2 C. pr. pen.). Cele aratate la lit. a cu privire la alte fapte penale sau alte persoane decât
cele aratate în hotarârea de restituire, constatate cu ocazia activitatii de completare a urmaririi
penale, îsi gasesc aplicare si în cazul restituirii dispuse de instanta de recurs. Aceasta instanta
poate dispune restituirea cauzei procurorului pentru completarea urmaririi si atunci când din
materialele dosarului ar reiesi date cu privire la savârsirea de catre inculpatul intimat si a unei
alte fapte prevazuta de legea penala având legatura cu infractiunea pentru care a fost judecat de
catre prima instanta sau ca la comiterea acestei infractiuni au participat si alte persoane, pentru ca
în cazul unor astfel de constatari rezulta ca urmarirea penala nu a fost facuta în mod complet si
ca, deci, este necesara trimiterea cauzei procurorului pentru ca urmarirea sa fie completa.
 C. Reluarea urmaririi penale ca urmare a extinderii actiunii penale sau a procesului penal
de catre instanta de judecata are loc atunci când instanta a dispus restituirea cauzei la procuror în
vederea cercetarii actelor, faptelor sau persoanelor care au atras extinderea.
Restituirea cauzei de catre instanta de judecata în vederea reluarii urmaririi penale, ca
urmare a extinderii actiunii penale sau a procesului penal, are loc în cazurile prevazute în art.
335, 336 si 337 C. pr. pen. Aceste cazuri sunt de fapt situatii speciale de aplicare a regulii cu
caracter general înscrise în art. 333 alin. 1 C. pr. pen., adica restituirea cauzei pentru completarea
urmaririi penale; textele art. 335, 336 si 337 trimit de altfel la art. 333.
Restituirea poate avea loc în urmatoarele situatii:
a) Când în cursul judecatii se descopera în sarcina inculpatului date cu privire la alte acte
materiale care intra în continutul infractiunii pentru care inculpatul a fost trimis în judecata (art.
335 C. pr. pen.).
b) Când în cursul judecatii se descopera în sarcina inculpatului date cu privire la savârsirea unei
alte fapte prevazute de legea penala, având legatura cu infractiunea pentru care este trimis în
judecata si instanta, la cererea procurorului sau din oficiu, extinde procesul penal si la aceasta
fapta (art. 336 alin. 1 lit. b si alin. ultim);
c) Când în cursul judecatii se descopera date privind participarea si a unei alte persoane la
savârsirea faptei prevazuta de legea penala pusa în sarcina inculpatului sau date privind
savârsirea unei alte fapte prevazute de legea penala de catre o alta persoana dar în legatura cu
fapta inculpatului, si instanta, la cererea procurorului, extinde procesul penal s cu privire la
aceste persoane (art. 337 C. pr. pen.).
Procurorul caruia i s–a restituit cauza nu va trebui sa porneasca procesul penal pentru
aceste fapte (art. 336 C. pr. pen.) sau persoane (art. 337 C. pr. pen.), deoarece aceasta s–a
produs prin extinderea procesului penal de catre instanta de judecata si la aceste fapte sau
persoane. Procurorul însa, pe baza constatarilor facute în completarea urmaririi, când este cazul,
va da un supliment de rechizitoriu privind punerea în miscare a actiunii penale si trimiterea în
judecata pentru faptele si persoanele în privinta carora s–a procedat la completarea urmaririi.

1[1] 2[2]3[3]

1[1][1][1]

2[2]

3[3]
 C. Reluarea în caz de redeschidere a urmaririi penale
În cursul urmaririi penale, în cazul în care se constata incidenta vreunuia dintre cazurile
prevazute de lege la art. 10 C. pr. pen., cu exceptia lit. i, procurorul va dispune fie scoaterea de
sub urmarire penala, fie încetarea urmaririi penale.
Daca ulterior dispunerii aceste solutii (care pot fi de neterminate în judecata sau de
urmarire penala), se constata ca nu a existat, în fapt, cazul care a determinat luarea uneia dintre
aceste masuri sau a disparut împrejurarea pe care se întemeia încetarea sau scoaterea de sub
urmarire penala se va dispune reluarea urmaririi penale prin redeschiderea acesteia.
Deci, pentru a se putea dispune redeschiderea urmaririi penale si deci reluarea urmaririi
penale, trebuie sa fie îndeplinite anumite conditii prevazute de art. 273 C. pr. pen.:
1. sa se fi dispus anterior încetarea urmaririi penale (art. 242) sau scoaterea de sub
urmarire penala (art. 249), prin ordonanta sau rezolutia procurorului (art. 243 alin. 2, art. 249
alin. 2 si 3 si art. 273 alin. 3 C. pr. pen.).
Reluarea urmaririi penale, potrivit art. 273, nu are loc când procurorul a dispus, în lipsa de
învinuit, clasarea cauzei potrivit art. 11 pct. 1 lit. a. În cazul în care ulterior clasarii cauzei, ar fi
învinuita o persoana de savârsirea infractiunii care a facut obiectul clasarii, nu se va relua
urmarirea penala, ci se va începe o urmarire penala fata de acea persoana.
2. sa se constate ca nu a existat sau ca a disparut motivul care a determinat
încetarea urmaririi penale sau scoaterea de sub urmarire. Aceasta conditie este îndeplinita în
urmatoarele situatii:
a) când se constata ca în fapt nu a existat cazul care a determinat dispunerea încetarii urmaririi
sau scoaterea de sub urmarire (art. 273 alin. 1 C. pr. pen.). Aceasta înseamna ca nu a existat cazul
de încetare a urmaririi (dintre cele prevazute în art. 10 lit. f–j) sau de scoatere de sub urmarire
(dintre cele prevazute în art. 10 lit. a–e) în momentul când a intervenit ordonanta de încetare sau
de scoatere de sub urmarire.
b) când se constata ca a disparut împrejurarea pe care se întemeiaza încetarea sau scoaterea de
sub urmarire (art. 273 alin.1), deci ca nu mai exista împrejurarea care se încadra în vreunul din
cazurile prevazute în art. 10 lit. f–j (pentru a înceta urmarirea) sau în vreunul din cazurile
prevazute în art. 10 lit. a–e (pentru scoaterea de sub urmarire). De exemplu, s–a încetat
urmarirea pe împrejurarea ca lipseste plângerea prealabila si ulterior plângerea intervine si se
constata ca este introdusa în termen; sau s–a încetat urmarirea pe împrejurarea ca exista
autoritate de lucru judecat si ulterior hotarârea respectiva a fost desfiintata ca urmare a unei
reviziuni sau ca urmare a recursului extraordinar.
c) în cazul în care încetarea urmaririi penale s–a dispus ca urmare a înlocuirii raspunderii
penale (art. 10 lit. j), daca ulterior, organizatia obsteasca careia i s–a încredintat faptuitorul pe
garantie renunta la garantia luata (art. 273 alin. 2 C. pr. pen.).
Dispunerea înlocuirii raspunderii penale cu încredintarea faptuitorului pe garantie
constituind cauza de încetare a urmaririi penale, renuntarea din partea organizatiei obstesti la
garantia luata (cazul de revocare a încredintarii pe garantie prevazut în art. 97 alin. 1 C. pr. pen.)
înseamna disparitia împrejurarii pe care se întemeiaza încetarea urmaririi.
Redeschiderea urmaririi penale în acest caz se dispune prin ordonanta procurorului care a
revocat încredintarea pe garantie (acelasi procuror care a dispus–o).
Cu privire la posibilitatea aplicarii dispozitiilor prevazute în art. 273 trebuie precizat ca
acestea nu pot fi aplicate decât în faza de urmarire a procesului penal. În cazul în care în fata
instantei s–ar face dovada ca nu a existat în fapt cauza care a determinat încetarea sau scoaterea
de sub urmarire penala, instanta va putea, prin analogie cu situatia încetarii cauzei de suspendare
a judecatii (art. 303 C. pr. pen.), relua procesul si proceda, dupa caz, potrivit dispozitiilor din art.
333, 336 si 337 C. pr. pen.
Cu privire la procedura reluarii în caz de redeschidere a urmaririi penale, cercetarea si
constatarea cauzelor care determina redeschiderea urmaririi penale o poate face organul care a
efectuat anterior cercetarii penale, din proprie initiativa sau sesizat de parti sau de catre procuror.
Redeschiderea urmaririi penale se dispune de procuror prin ordonanta (art. 273 alin. 3 C.
pr. pen.). Efectuarea urmaririi, dupa ce procurorul a dispus redeschiderea, este de regula de
competenta organului care a efectuat urmarire si înainte de a se dispune încetarea sau scoaterea
de sub urmarire, dar ea poate fi facuta si de un alt organ de cercetare (art. 217 C. pr. pen.) sau de
catre însusi procurorul (art. 218 alin. 1 C. pr. pen.).

2.3. Durata arestării inculpatului după reluare

Potrivit art. 274 alin. 1 C. pr. pen., în cazurile de reluare a urmaririi penale termenul de
30 zile curge:
– de la data luarii acestei masuri, pentru situatiile în care reluarea urmaririi penale se
dispune dupa suspendare sau retinere;
 – de la data primirii dosarului de catre procuror, în cazul reluarii în caz de restituire a
cauzei de catre instanta de judecata si inculpatul este arestat.
În literatura de specialitate s–a remarcat, în legatura cu aceasta ultima situatie, ca
termenul de 30 zile curge de la data primirii dosarului de catre procuror si nu de la data luarii
masurii, încalcându–se în acest fel prevederile art. 23 pct. 4 din Constitutia României.
7. Plângerea împotriva actelor si masurilor de urmarire penala (art. 275 – 278 C.
pr. pen.)

1. Consideratii preliminare
Principiul legalitatii procesuale (art. 2 C. pr. pen.) impune respectarea reglementarilor
legale în tot cursul desfasurarii procesului penal. Astfel. legiuitorul a pevazut posibilitatea ca
orice persoana nementionata de actele si masurile dispuse în timpul urmaririi penale sa faca
plângere împotriva acestora.
Împotriva masurilor si actelor de urmarire penala pot face plângere partile si orice alte
persoane, chiar straine de cauza, daca prin masurile si actele respective s–a adus o vatamare
intereselor legitime ale acestora (art. 275 alin. 1 C. pr. pen.).
Aceasta prevedere legala se înscrie ca o garantie a respectatii principiului legalitatii în procesul
penal.
Prin " vatamarea intereselor legitime" ale persoanei care face plângere, se întelege
atingerea în mod just a situatiei sale personale sau materiale, prin încalcarea dispozitiilor
legale114.
Prin expresia "orice persoana", se întelege orice persoana fizica sau juridica, indiferent
daca aceasta ia parte la proces, în orice calitate procesuala (învinuit, inculpat, parte vatamata,
parte civila, parte responsabila civilmente, martor, expert, interpret), sau nu ia parte la procesul
penal.
Conditia prevazuta de lege este ca prin actul sau masura respectiva sa se fi cauzat o
vatamare intereselor sale legale.
În literatura de specialitate115 se apreciaza ca, uneori, plângerea împotriva actelor sau
masurilor de urmarire penala poate îmbraca forma unei plângeri ca mod de sesizare a organelor
de urmarire penala. Astfel, în cazul în care învinuitul sau inculpatul face plângere împotriva
masurii arestarii si se constata ca aceasta a fost dispusa cu încalcarea dispozitiilor legale sau a
depasit durata pentru care a fost dispusa, o asemenea plângere poate constitui actul de sesizare a
procurorului pentru savârsirea infractiunii prevazute de art. 266 alin. 1 C. pr. pen. (cercetare
abuziva).
În vederea sporirii garantiilor privind libertatea persoanei, noua legislatie a înscris
posibilitatea celor interesati de a se plânge la instanta de judecata împotriva unor masuri dispuse
în cadrul urmaririi penale. Astfel, potrivit art. 23 pct. 4 din Constitutia României si potrivit art. 5
alin. 3, cel împotriva caruia s–a luat masura arestarii preventive sau o masura de restrângere a
libertatii, daca considera ca aceasta este ilegala, are dreptul sa se adreseze instantei competente
potrivit legii. Ca dispozitie speciala privind plângerea împotriva masurilor preventive luate de
catre procuror, în cadrul procesului penal s–a introdus art. 1401 si art.1609, în care se prevede
procedura conform careia cei interesati se pot adresa instantei de judecata când se plâng
împotriva masurilor luate de catre procuror.
În doctrina116 s–a aratat ca în mod exceptional si organele de cercetare penala pot ataca
dispozitiile date de catre procuror. Astfel, potrivit art. 219 alin. 2 C. pr. pen., daca organul de
cercetare penala are de facut obiectii, poate sesiza conducatorul parchetului din care face parte
procurorul care a dispus masura respectiva, sau procurorul ierarhic superior, când dispozitiile
sunt date de catre conducatorul parchetului, În toate situatiile, organul de cercetare penala nu va
întrerupe executarea dispozitiilor procurorului.
Din punct de vedere al naturii juridice. plângerea împotriva actelor si masurilor de
urmarire penala se deosebeste de117:
– plângerea prealabila reglementata de art. 222 C. pr. pen., ca mod general de
sesizare a organului de urmarire penala;
– caile de atac propriu–zise (apelul, recursul, recursul în anulare, recursul în
interesul legii, contestatia în anulare si revizuirea), care se raporteaza la actele de judecata.
Obiectul plângerii prealabile poate fi o masura sau un act intervenite în cursul efectuarii
activitatii de urmarire penala, sau un act efectuat înainte de începerea urmaririi penale si anume,
rezolutia de a nu începe urmarirea penala.
2. Plângerea împotriva masurilor si actelor de urmarire penala ale organelor de
cercetare penala
Potrivit art. 275 alin. 1 C. pr. pen. "orice persoana vatamata poate face plângere împotriva
masurilor si actelor de urmarire penala, daca prin acestea s–a produs vatamare intereselor sle
legitime".
 În conceptia legiuitorului, pot face o plângere nu numai persoanele care participa în
calitate de partii în procesul penal, ci orice persoane ale caror interese legitime au fost vatamate
printr–un act sau masura procesuala118. De exemplu, poate face plângere împotriva unui
sechestru înfiintat de catre procuror o persoana careia i–au fost sechestrate bunurile aflate în
locuinta inculpatului la care persoana care face plângerea locuia, având încheiat un contract de
sublocatiune.
Legal neprevazându–se vreo limitare privind actele si masurile de urmarire, înseamna ca
obiectul plângerii îl poate forma orice act si orice masura intervenite în efectuarea activitatii de
urmarire penala.
Dispozitia din art. 275 alin. 2 (introdusa prin Legea nr. 7/1973) prevede ca poate forma
obiectul plângerii si un act efectuat înainte de începerea urmaririi penale, si anume rezolutia
procurorului în cazul prevazut în art. 228 alin. 6 C. pr. pen. (rezolutia de a nu începe urmarirea
penala).
În literatura de specialitate118 se considera ca exista o simetrie între reglementarea
cuprinsa în art. 275 si cea cuprinsa în art.362 lit. e, rezultând ca poate face apel orice persoana
ale carei interese legitime au fost vatamate printr–o masura sau printr–un act al instantei. În
cazul în care printr–un act sau o masura a organului de urmarire penala au fost vatamate
interesele unei persoane, daca dosarul penal a ajuns în fata instantei si aceasta nu a fost investita
cu rezolvarea aspectelor ce constituiau obiectul vatamarii produse, instanta nu poate rezolva
cererea persoanei vatamate prin actul sau masura respectiva. În acest sens, nu pot fi rezolvate de
catre instanta pretentiile civile în legatura cu diferenta dintre suma pretinsa initial prin pretentiile
civile în legatura cu diferenta dintre suma pretinsa initial prin constituirea de parte civila si cea
retinuta prin rechizitoriu.
Potrivit art. 275 alin. 2 C. pr. pen., se poate face plângere si împotriva rezolutiei date
potrivit art. 228 alin. 6 C. pr. pen.
Se apreciaza ca existenta unei asemenea reglementari se datoreaza faptului ca dispozitia
de neîncepere a urmaririi penale nu se poate face dintre actele sau masurile de urmarire penala si
se cuvenea o dispozitie speciala pentru a supune si acest act procesual regimului prevazut pentru
actele de urmarire penala în privinta atacarii lor.
În cazul plângerii facute de o persoana care se considera vatamata trebuie ca prin masura
sau actul de urmarire sa se fi adus o vatamare intereselor legitime ale persoanei respective.
Aceasta conditie priveste admisibilitatea plângerii în raport cu consecintele actului sau masurii
de urmarire care face obiectul plângerii.
Persoana care face plângerea trebuie deci sa arate în plângere ce vatamare i s–a adus si ce
interese legitime loveste acea vatamare. Indicarea în cuprinsul plângerii a acestor mentiuni
constituie o conditie forma plângerii, iar temeinicia lor dovedita conditioneaza admisibilitatea ei.
Plângerea referitoare la actele sau masurile efectuate sau luate de catre organul de
cercetare penala se adreseaza procurorului care supravegheaza activitatea organului de cercetare
penala care a efectuat actul sau care a luat masura ce face obiectul plângerii.
Plângerea se va depune fie direct la procurorul competent sa o primeasca si sa o rezolve,
fie la organul de cercetare penala împotriva caruia este facuta (art. 275 alin. 3 C. pr. pen.).
Legea nu prevede nici un termen în care persoana careia i s–a adus o vatamare trebuie sa
introduca plângerea. Totusi, în anumite situatii, legea stabileste termene. Astfel, împotriva
ordonantei prin care s–a dispus înlocuirea raspunderii penale se poate face plângere numai în
termen de 5 zile de la înstiintarea persoanei interesate despre încetarea urmaririi penale (art. 247
alin. 2 C. pr. pen.).
Nu va putea fi introdusa plângerea împotriva unui act sau masuri de urmarire dupa ce cauza a
ajuns în fata instantei de judecata.
În vederea unei rezolvari operative a plângerii, organul de cercetare penala, când
plângerea a fost depusa la acesta, este obligat ca în termen de 48 ore de la primirea ei sa o
înainteze procurorului împreuna cu explicatiile sale atunci când acestea sunt necesare. În
literatura de specialitate120 s–a aratat ca textul trebuie interpretat în sensul ca legea impune o
obligatie pentru organul de cercetare de a da explicatii atunci când constata ca sunt necesare; nu
înseamna deci o latitudine a organului de cercetare.
Când organul de cercetare penala nu a înaintat odata cu plângerea si explicatiile ce erau necesare
în raport cu continutul plângerii, procurorul va putea sa ceara, oricând considera ca sunt
necesare.
Termenul de 48 ore în care organul de cercetare este obligat sa înainteze procurorului
plângerea este un termen orânditor, cu caracter de recomandare pentru organul de cercetare. În
consecinta, nerespectarea acestuia poate atrage sanctiunea procedurala a amenzii, potrivit art.
198 lit. a C. pr. pen.
Introducerea plângerii nu suspenda aducerea la îndeplinire a masurii sau actului care
formeaza obiectul plângerii (art. 275 alin. 4 C. pr. pen.). Aceasta regula îsi are explicatia în
principiul promptitudinii ce trebuie sa guverneze procesul penal, acesta având ca scop
constatarea la timp si în mod complet a faptelor ce constituie infractiuni.
Totusi legea prevede si unele exceptii de la regula înscrisa în art. 275 alin. 4 C. pr. pen.
Exemplu sta art. 247 alin. 2 si art. 2491 alin. 2 care prevad ca punerea în executare a ordonantei
de încetare a urmaririi sau prin care s–a aplicat sanctiunea amenzii administrative (în cazul
scoaterii de sub urmarire penala în temeiul art. 10 lit. b1) se face dupa expirarea termenului de 5
zile, iar daca s–a facut plângere si a fost respinsa, dupa respingerea acesteia.
Primind cererea, procurorul este obligat sa rezolve plângerea primita de la organul de
cercetare în termen de cel mult 20 zile de la primirea acesteia (art. 277 C. pr. pen.).
Aceasta limitare a timpului de rezolvare a plângerii este instituit în scopul solutionarii
prompte a plângerii, pentru ca în cazul în care sunt justificate sa poata înlatura cât mai repede
vatamarea adusa intereselor legitime ale persoanei care a facut plângerea.
Termenul prevazut de art. 277 este de asemenea un termen orânditor, de recomandare,
care în caz de nerespectare poate atrage c a sanctiune procesuala doar amenda judiciara, potrivit
art. 198 lit. c C. pr. pen.
Procurorul este obligat sa rezolve plângerea printr–o ordonanta (art. 203 alin. 1). Potrivit
art. 277 C. pr. pen., procurorul este obligat sa comunice persoanei care a facut plângerea, modul
în care aceasta a fost rezolvata.
Desi textul nu precizeaza, comunicarea se face si organului care a efectuat actul procesual
sau procedural, sau a luat masura procedurala care face obiectul plângerii, dispozitiile date de
procuror prin ordonanta fiind obligatorii pentru aceste acte (art. 219 alin. 2 C. pr. pen.).
Comunicarea se face potrivit procedurii prevazute în art. 18 C. pr. pen., printr–o înstiintare
scrisa care sa cuprinda modul în care procurorul a rezolvat plângerea.
Pentru comunicarea modului de rezolvare a plângerii, legea nu stabileste un anumit termen; art.
277 prevede totusi obligatia pentru procuror de a comunica de îndata persoanei care a facut
plângerea, adica de îndata ce plângerea a fost rezolvata.
Organul care dispune comunicarea este procurorul care a rezolvat plângerea. Organul
care întocmeste actul procedural al înstiintarii si cel care efectueaza operatiunea de înmânare a
acesteia sunt cei care în mod obisnuit efectueaza aceste operatiuni pentru orice fel de act
procesual comunicat.
3. Procedura împotriva masurilor si actelor procurorului
 Potrivit art. 278 C. pr. pen., legea distinge doua categorii de acte ale procurorului,
împotriva carora cei interesati pot face plângere. În acest sens se pot face plângeri împotriva:
– actelor efectuate de procuror;
– actelor efectuate de organul de cercetare penala, pe baza dispozitiilor date de
procuror.
Ratiunea reglementarii în cazul aceluiasi text de lege o constituie faptul ca ambele
categorii de acte constituie manifestari de vointa ale procurorului în legatura cu desfasurarea
urmaririi penale.
Plângerea împotriva actelor procurorului se rezolva de catre prim – procurorul
parchetului. În situatia în care masurile si actele sunt ale procurorului – sef sau sunt luate sau
efectuate pe baza dispozitiilor date de acesta, plângerea se rezolva de catre procurorul ierarhic
superior.
Procedura de rezolvare a plângerii împotriva actelor procurorului este aceeasi ca si în
cazul plângerii împotriva actelor si masurilor organelor de cercetare penala.
În art. 1401 alin. 1 C. pr. pen. se arata ca împotriva ordonantei de arestare preventiva sau a
aceleia de a nu parasi localitatea se poate face plângere la instanta careia i–ar revenit competenta
sa judece cauza în fond. Aceasta plângere se rezolva conform unei proceduri urgente. Plângerea,
împreuna cu dosarul cauzei, va fi trimisa instantei competente în termen de 24 ore, iar învinuitul
sau inculpatul arestat va fi adus în fata instantei si va fi asistat de aparator. Plângerea se va
cerceta în camera de consiliu, instanta pronuntandu–se în aceeasi zi, dupa ascultarea învinuitului
sau inculpatului; procurorul participa în mod obligatoriu121.
Instanta, în cazul în care considera ca masura preventiva luata este ilegala, dispune
revocarea arestarii si punerea în libertate a învinuitului sau inculpatului sau, dupa caz, revoca
masura obligarii de a nu parasi localitatea.
În cadrul reglementarii privind libertatea provizorie sub control judiciar sau pe cautiune,
împotriva ordonantei procurorului prin care este respinsa cererea de eliberare provizorie se poate
face plângere la instanta careia i–ar reveni competenta sa judece cauza (art. 1609 C. pr. pen.).