Test Nr.

2
La disciplina: Probleme actuale în dreptul procesual penal

1. Măsurile preventive în procesul penal.

2. Sesizarea organelor de urmărire penală
3. Probatoriul în procesul penal

Răspuns:

1. Măsurile preventive în procesul penal.

Măsurile preventive reprezintă măsurile procesuale cele mai drastice, datorită referirii
restrângerea în condițiile legii a libertății persoanei. Măsurile procesuale sunt mijloace prevăzute
de Codul de procedura penala pentru a asigura desfășurare normală a procesului penal și în
vederea realizării scopului acestuia.
Măsurile preventive pot fi aplicate atât în faza de urmărire penala cât și în faza de
judecată. Ca instituții de drept procesual, ele sunt puse la dispoziția organelor judiciare și constă
în anumite privațiuni sau constrângeri, personale sau reale, ce sunt determinate de condițiile și
împrejurările în care se desfășoară procesul penal.
Potrivit alin.(1) al art. 175 din CPP, măsurile preventive sunt definite ca măsuri de
constrângere prin care bănuitul, învinuitul, inculpatul este împiedicat să întreprindă anumite
acțiuni negative asupra desfășurării procesului penal sau asupra asigurării executării sentinței.
În literatura de specialitate măsurile preventive sunt definite ca fiind instituții de drept
procesual penal, puse la dispoziția organelor judiciare constând în anumite privațiuni sau
constrângeri personale sau reale, determinate de condițiile și împrejurările în care se desfășoară
procesul penal. Astfel, unii autor susțin că măsurile procesuale sunt mijloace de constrângere
folosite de organele judiciare penale pentru garantarea executării pedepsei și repararea pagubei
produse prin infracțiune, precum și pentru asigurarea îndeplinirii de către părți a obligațiilor lor
procesuale.
Iar o altă opinie ar fi că măsurile preventive, sunt acel gen de măsuri procesuale luate de
persoana care efectuează cercetarea penală (organul de urmărire penală, procurorul, instanța de
judecată), pentru ca bănuitul sau învinuitul să nu se ascundă de organul de urmărire sau judecată,
de asemenea de executarea sentinței, să nu împiedice stabilirea adevărului, să nu continue
activitatea criminală.
 Potrivit altei definiții, “măsurile preventive sânt măsurile de constrângere prevăzute de
legea procesual penală, luate cu respectarea garanțiilor procesuale și, temporar, limitează
drepturile şi libertățile învinuitului sau bănuitului, pentru a împiedica ascunderea de organele de
urmărire sau de judecată, stabilirea adevărului în procesul penal ori săvârșirea acțiunilor,
criminale, precum și asigurarea executării sentinței”.
Din definițiile anterioare deducem că măsurile preventive au un caracter de
preîntâmpinare ce se aplică doar în cazurile strict necesare pentru înfăptuirea sarcinilor justiției.
Dat fiind faptul că există situații când părțile sau mai exact , învinuitul sau inculpatul,
încearcă să împiedice aflarea adevărului și să se sustragă de la urmărirea penală sau judecată.
Astfel, intervin măsurile procesuale, care sânt necesare pentru prevenirea sau înlăturarea
unor astfel de situații, prin care s-ar putea pune în pericol realizarea scopului procesual penal.
Măsurile preventive nu constituie sancțiuni penale și nici sancțiuni procesual penale
datorită faptului că au un scop bine determinat de lege. Întrucât măsurile preventive sunt
orientate spre asigurarea bunei desfășurări a procesului penal sau pentru al împiedica pe bănuit,
învinuit, inculpat să-se ascundă de urmărirea penală sau de judecată, de a încetini stabilirea
adevărului ori pentru asigurarea executării sentinței de condamnare. În acest sens luarea
măsurilor preventive conduce la realizarea scopului de prevenție fie printr-o minimă atingere
adusă libertății individuale a bănuitului, învinuitului, inculpatului fie prin privarea de libertate pe
o anumită perioadă de timp sau chiar pe toată durata procesului penal. Dat fiind faptul ca
măsurile preventive sunt analizate în contextul măsurilor procesuale, măsurile preventive ne
oferă posibilitatea de a stabili esența și funcționalitatea lor, spre deosebire de alte măsuri cu
caracter restrictiv, precum și trăsăturile lor comune.
Măsurile preventive nu constituie sancțiuni penale și nici sancțiuni procesual penale
datorită faptului că au un scop bine determinat de lege. Întrucât măsurile preventive sunt
orientate spre asigurarea bunei desfășurări a procesului penal sau pentru al împiedica pe bănuit,
învinuit, inculpat să-se ascundă de urmărirea penală sau de judecată, de a încetini stabilirea
adevărului ori pentru asigurarea executării sentinței de condamnare. În acest sens luarea
măsurilor preventive conduce la realizarea scopului de prevenție fie printr-o minimă atingere
adusă libertății individuale a bănuitului, învinuitului, inculpatului fie prin privarea de libertate pe
o anumită perioadă de timp sau chiar pe toată durata procesului penal. Dat fiind faptul ca
măsurile preventive sunt analizate în contextul măsurilor procesuale, măsurile preventive ne
oferă posibilitatea de a stabili esența şi funcționalitatea lor, spre deosebire de alte măsuri cu
caracter restrictiv, precum şi trăsăturile lor comune.
Măsurile preventive se caracterizează printr-o serie de scopuri determinate, pornind de la
alin. (2) al art.175 din CPP:
 1. preîntâmpinarea sustragerii învinuitului(inculpatului) de la urmărire și judecată și
asigurarea prezenței lui în fața organelor judiciare;
2. înlăturarea posibilităților învinuitului (inculpatului) de a împiedica stabilirea adevărului
în cauza penală fie prin amenințarea martorilor sau alte asemenea acțiuni;
3. asigurarea executării sentinței de condamnare la pedeapsa închisorii.

Din cele relatate mai sus deducem că esența măsurilor preventive este determinată de
următoarele particularități :
1. Măsurile preventive se dispun numai în cadrul unui proces penal declanșat;
2. Măsurile preventive se aplică numai bănuitului, învinuitului și inculpatului;
3. Măsurile preventive se aplică la oportunitatea procurorului sau după caz
judecătorului de instrucție și instanței de judecată; având un caracter facultativ;
4. Măsurile preventive nu sunt caracteristice oricărei cauze penale, având un caracter
adiacent fată de activitatea procesuală principală;
5. Măsurile preventive au un caracter provizoriu, ele putând fi revocate în momentul
în care dispar împrejurările care au impus luarea acestora;
6. La aplicarea măsurilor preventive sunt prevăzute o serie de condiții ce trebuie
realizate cumulativ și existenta în această privință a unui obiect autonom, auxiliar
de probațiune alături de obiectul principal al probațiuni.
Măsurile preventive limitează drepturile şi libertățile fundamentale ale persoanei,
legiuitorul a instituit multiple garanții procesuale care asigură ca aceste măsuri să nu fie ilegale8.
Reieșind din cele indicate în conținutul art.175, 176 din CPP, care prevede că măsurile
preventive se aplică numai faţă de bănuit, învinuit şi inculpat, deci prima condiție pentru luarea
oricărei măsuri preventive este existenţa probelor că o anumită persoană a săvârșit o faptă
prevăzută de legea penală, fiind atrasă în calitate de bănuit, pusă sub învinuire sau trimisă în
judecată cu actul de inculpare (rechizitoriu). Astfel, după cum s-a menționat în literatura de
specialitate, o condiție indispensabilă la aplicarea măsurilor preventive este existenta probelor ce
stabilesc faptul săvârșirii infracțiunii de către bănuit, învinuit sau inculpat. Din cele relatate
desprindem că aceste măsuri se pot lua numai dacă există probe sau indicii temeinice din care
rezultă suspiciunea rezonabilă că o persoană a săvârșit o infracțiune şi dacă aceste măsuri
preventive sunt necesare în scopul asigurării bunei desfășurări a procesului penal. La aplicarea
măsurii preventive se ține cont în primul rând de gravitatea acuzației aduse persoanei față de care
este luată.
Chiar dacă aplicarea măsurilor preventive necesită o condiție indispensabilă aceasta poate
avea un caracter formal în faza urmăririi penale în cazul aplicării măsurii preventive față de
bănuit sau învinuit datorită faptului că nu se admite luarea cunoștinței de materialele dosarului
până la terminarea urmăririi penale. Întrucât condiția dată este confirmată doar de hotărârea de
începere a urmăririi penale, de actul de atragere în calitate de bănuit sau de ordonanța de punere
sub învinuire.
Ca urmare caracterul formal a acestei condiții persistă și în cazul aplicării arestării
preventive, unde, potrivit legii ,la demersul privind aplicarea sau prelungirea acestei măsuri nu
sunt anexate probele de învinuire, ci doar actul procedural de atragere în calitate de bănuit sau
învinuit.
O altă condiție generală necesară pentru aplicarea măsurilor preventive presupune
necesitatea existenței „temeiurilor rezonabile de a presupune că bănuitul, învinuitul sau
inculpatul ar putea să se ascundă de organul de urmărire penală sau de instanță, să împiedice
stabilirea adevărului în procesul penal ori să săvârșească alte infracțiuni”, alin. (1) al art. 176 din
CPP. Astfel, din aliniatul prin „temeiuri rezonabile” înțelegem datele obținute în urma activității
procesuale penale sau activității de investigație operativă, care presupun survenirea acelor
consecințe negative ale desfășurării procesului penal; datele ce se iau în considerație la aplicarea
măsurilor preventive au un caracter prezumtiv, iar posibilitatea survenirii consecințelor negative
trebuie să fie rezonabilă.
Legiuitorul a elaborat un sistem a unor măsuri preventive de gravitate diferențiată, ce
permite organelor judiciare, luarea măsurii preventive cea mai potrivită cazului concret. Măsurile
preventive pot fi luate numai după parcurgerea unei anumite proceduri, se aplică în conformitate
cu condițiile și termenele prevăzute de lege toate acestea constituindu-și într-un cadru legal de
garantare a respectării drepturilor și intereselor fundamentale ale persoanelor.
Măsurile preventive pot fi aplicate de către procuror, din oficiu ori la propunerea
organului de urmărire penală, sau, după caz, de către instanța de judecată numai în cazurile în
care există suficiente temeiuri rezonabile de a presupune că bănuitul, învinuitul, inculpatul ar
putea să se ascundă de organul de urmărire penală sau de instanță, să împiedice stabilirea
adevărului în procesul penal ori să săvârșească alte infracțiuni, de asemenea ele pot fi aplicate de
către instanță pentru asigurarea executării sentinței.
Cu toate discuțiile care sunt în literatură de specialitate, începând de la drepturile și
libertățile individului recunoscute de tratatele internaționale și de la afirmarea prezumției de
nevinovăție, nevoile apărării sociale confirm necesitatea înscrierii măsurilor preventive, cu tot
caracterul lor restrictive, în legislațiile procesuale penale pentru a se asigura tragerea la
răspunderea penală și a celor care au încălcat legea, sau răspund civil alături de cei care au
încălcat-o. Garanțiile care trebuie să însoțească persoana împotriva căreia sunt îndreptate trebuie
cu grijă reglementate și respectate pentru a nu se comite abuzuri în numele interesului procesului
penal. Măsurile preventive nu sunt obligatorii, ele pot fi luate când sunt oportune, în raport de
criteriile legale.
 La soluționarea chestiunii privind necesitatea aplicării măsurii preventive respective,
organul de urmărire penală și instanța de judecată vor lua în considerare următoarele criterii
complementare:
1. caracterul și gradul prejudiciabil al faptei incriminate;
2. persoana bănuitului, învinuitului, inculpatului;
3. vârsta și starea sănătății lui;
4. ocupația lui;
5. situația familială și prezenta persoanelor întreținute;
6. starea lui materială;
7. prezenta unui loc permanent de trai;
8. alte circumstanței esențiale.
 2. Sesizarea organelor de urmărire penală
Organul de urmărire penală este sesizat prin plângere sau denunț, prin actele încheiate de
alte organe de constatare prevăzute de lege ca:
- proces-verbal cu privire la constatarea infracțiunii, întocmit de organele de
constatare prevăzute la art. 273 alin. (1) din prezentul cod;
- ori se sesizează din oficiu, adică depistarea nemijlocit de către organul de
urmărire penală sau procuror a bănuielii rezonabile cu privire la săvârșirea unei infracțiuni.
În cursul urmăririi penale şi judecării cauzei, organul de urmărire penală are obligația de
a stabili cauzele şi condițiile care au contribuit la săvârșirea infracțiunii.
Organul de urmărire penală sau procurorul sesizat în baza legii, emite prin ordonanță, în
timp de 30 zile, începerea urmăririi penale, dacă din cuprinsul actului de sesizare sau de
constatare, reiese o bănuială asupra săvârșirii infracțiunii, şi nu există careva circumstanței care
exclud urmărirea penală, informând despre aceasta persoana care a înaintat sesizarea sau organul
respectiv. Atunci când începerea urmăririi penale are loc de către organul de urmărire penală sau
procuror din oficiu, aici se întocmește o ordonanță şi în final, un proces verbal, în care va include
toate probele administrate.
Ordonanța emisă de către organul de urmărire penală privind începerea urmăririi penale,
se aduce la cunoștința procurorului, în formă scrisă, în termen de 24h, de la data începerii
urmăririi penale. Procurorul fixează termenul de urmărire în cauza respectivă.
Dacă procurorul refuză începerea urmăririi penale, el emite o ordonanță şi aduce la
cunoștință, în timp de cel mult 15 zile persoanei care a înaintat sesizarea despre aceasta. Atunci
cînd procurorul consideră că nu există temeiuri pentru începerea urmăririi penale, prin
ordonanță, abrogă ordonanța de începerea a urmăririi penale și refuză pornirea acesteia şi
clasarea procesului penal.
Ordonanța privind refuzul de începere a urmăririi penale, poate fi atacată prin plângere în
instanța de judecată. Aceste plângeri pot veni de la următoarele persoane:
a) Bănuit,
b) Învinuit;
c) Apărător;
d) Parte vătămată, cât şi alți participanți la proces, sau de către alte persoane a căror
drepturi şi interese legitime au fost încălcate de aceste organe.
Plângerea poate fi înaintată în termen de 10 zile judecătorului de instrucție, la locul aflării
organului care a comis încălcarea. Examinarea acesteia se face în 10 zile, cu participarea
procurorului şi cu citarea persoanei care a depus plângerea. Neprezentarea persoanei care a
depus plângerea, nu împiedică examinarea plângerii. În cadrul examinării plângerii, procurorul și
persoana care au depus plângerea, dau explicații cu privire la înaintarea acesteia. Atunci când
actele sau acțiunile atacate au fost efectuate în conformitate cu legea şi drepturile persoanelor nu
au fost încălcate, judecătorul de instrucție, pronunță o încheiere despre respingerea plângerii
înaintate, copia acesteia expediindu-se persoanei care a depus plângerea şi procurorului. Această
încheiere emisă de către judecătorul de instrucție este irevocabilă.
Dacă plângerea este una întemeiată, atunci încheierea adoptată de către judecătorul de
instrucție, va obliga procurorul să lichideze toate încălcările asupra drepturilor şi libertăților
persoanelor, și declară nulitatea actului sau acțiunii procesuale atacate.
Dacă mai apoi, se constată că nu a existat sau a dispărut circumstanța pe care se baza
propunerea de a refuza începerea urmăririi penale, procurorul anulează ordonanța respectivă şi
dispune începerea urmăririi penale.
Dacă, potrivit legii, pornirea urmăririi penale se poate face numai la plângerea prealabilă
ori cu acordul organului prevăzut de lege, urmărirea penală nu poate începe în lipsa acestora.
În cazul depistării infracțiunii nemijlocit de către lucrătorul organului de urmărire penală,
acesta întocmește un raport în care expune circumstanțele depistate și dispune înregistrarea
infracțiunii.
În orice caz de deces al persoanei aflate în custodia statului în legătură cu urmărirea
penală sau executarea pedepsei, procurorul se autosesizează în condițiile alin.(3).
Orice declarație, plângere sau alte informații ce oferă temei de a presupune că persoana a
fost supusă acțiunilor de tortură, tratament inuman sau degradant, prevăzute la art. 166 1 din
Codul penal, urmează a fi prezentate sau transmise imediat procurorului pentru a fi examinate în
conformitate cu art. 274 alin. (31) din prezentul cod.
Examinarea sesizărilor despre acțiunile Președintelui Parlamentului, Președintelui
Republicii Moldova, Prim-ministrului şi examinarea infracțiunilor comise de către aceștia se fac
de către Procurorul General sau un procuror desemnat de el. Examinarea sesizărilor despre
infracțiunile comise de către Procurorul General se face de către un procuror desemnat de
Consiliul Superior al Procurorilor. Organul de urmărire penală care a primit o sesizare despre
infracțiunile săvârșite de persoanele menționate este obligat să o trimită imediat pentru
examinare Procurorului General sau, după caz, Consiliului Superior al Procurorilor.
 3. Probatoriul în procesul penal
Probatoriul reprezintă o activitate reglementată de lege, care este efectuată de către
organele de stat competente şi de către persoane special împuternicite, care sânt orientate spre
acumularea, verificarea şi aprecierea circumstanțelor necesare stabilirii adevărului obiectiv în
cauzele penale.
Probele administrate se verifică şi se apreciază de către organul de urmărire penală sau
instanță.
Obiectul probatoriului constă din ansamblul de împrejurări şi fapte de o importantă
juridică ca Procesul probatoriului este constituit din mai multe etape, care se află într-o ordine
succesorală:
Acumularea şi colectarea probelor – reprezintă obținerea datelor de fapt care se conţin în
sursele prevăzute de lege. Organul de urmărire penală cît şi instanţa de judecată, dispun de
diferite mijloace de acumulare a probelor, ei au dreptul să cheme orice persoană pentru a fi
audiată, pot dispune de efectuarea expertizelor necesare, pot să efectueze anumite acţiuni
procesuale, pot solicita persoanei fizice şi juridice prezentarea anumitor documente şi oferte,
care ar avea importanţă pentru soluţionarea cauzei penale. Aceste probe pot fi prezentate
subiecţilor procesual penali, şi din proprie iniţiativă.
La efectuarea unor acţiuni de urmărire penală, acumularea probelor se împarte în:
1. Depistarea.
2. Relevarea.
3. Ridicarea lor.

La acumularea probelor, în desfășurarea activității procesuale, vin organele speciale, însă,

această activitate nu este una procesuală, şi de aceea, nu poate fi parte integrantă a procesului
probatoriului. Însă, rezultatul obţinut ca urmare a desfăşurării ei, adică aşa numita informație –
orientativă, acordă ajutor probatoriului procesual, arătînd unde şi cum pot fi acumulate probe pe
cale procesuală.
Fixarea şi documentarea probelor – toate probele care sînt acumulate în urma urmăririi
penale, sînt fixate în procesele verbale. Anexarea probelor la dosarul penal, se efectuează printr-
o ordonanţă, sau o încheiere, însă, nu înainte ca obiectele respective să fie examinate cu
întocmirea unui proces verbal. Probele pot fi prezentate de asemenea, şi de către orice subiect al
procesului penal, din proprie iniţiativă. Documentele sînt expediate prin poştă. În situaţia primirii
unor aşa documente, nu se întocmeşte un proces verbal, excepţie fiind cazul cînd aceste
documente posedă semnele corpurilor delicte, exemplu: transmiterea caracteristicii bănuitului,
învinuitului. Alte metode de fixare a probelor sînt: înregistrarea video, sonoră, fotografierea,
ridicarea amprentelor şi mulajelor, etc.
 Aprecierea probelor – este necesar a menţiona că fiecare probă urmează a fi apreciată sub
toate aspectele din punctul de vedere al pertinenţei, concludenţei, utilităţii şi veridicităţii ei şi în
mod obiectiv, iar toate probele în ansamblu – din punctul de vedere al confirmării lor. Legislaţia
în vigoare (art.93 C.P.P. R.M.) ne descrie care elemente de fapt, constatate prin anumite
mijloace, constituie probe. Totodată, aceeaşi lege de procedură penală (art.94) stipulează că nu
pot fi admise ca probe şi puse la baza sentinţei datele care sunt obţinute cu încălcarea dreptului la
apărare, la interpret (traducător), cu aplicarea violenţei, ameninţărilor şi mijloacelor de
constrîngere sau atunci cînd proba este obţinută dintr-o sursă care este imposibil de stabilit,
precum şi în alte cazuri prevăzute la norma citată.
Ca mijloc de probă pot fi utilizate şi declarațiile martorilor anonimi, însă împrejurările şi
circumstanţele descrise de aceşti martori urmează să fie confirmate prin alte probe cercetate şi
administrate în şedinţa de judecată, deoarece condamnarea unei persoane nu poate fi bazată
numai pe mărturiile acestor persoane şi, în cazul cînd sunt luate careva hotărîri bazate pe astfel
de probe, apărarea ar trebui să aibă posibilitate de a contesta necesitatea prezumată a martorului
anonimat, credibilitatea sa şi originea cunoștințelor sale. Recunoașterea ca mijloc de probă a
declarațiilor martorilor anonimi constituie şi o garanţie juridică din partea statului în vederea
protejării acestora de eventuale influențe post – criminale.
Verificarea probelor – Verificare presupune examinarea fiecărui element probatoriu în
parte, pentru a se înlătura tot ce nu are legătură cu cauza, tot ce este vag şi nesigur. În cadrul
operației de colectare, probele se examinează, confirmând-se unele pe altele şi ducând la o
concluzie univocă.
Probele sânt acele elemente dobândite care servesc la constatarea existenței sau
inexistenței infracțiunii, la identificarea făptuitorului, la constatarea vinovăției, precum și la
stabilirea altor împrejurări importante pentru soluționarea cauzei. În calitate de probe, pot fi:
1. Declarațiile bănuitului, învinuitului, inculpatului, a părții vătămate, părții civile,
civilmente responsabile, martorului.
2. Corpurile delicte.
3. Procesele verbale privind acțiunile de urmărire penală şi cercetarea
judecătorească.
4. Documente.
5. Înregistrări audio, video, foto, etc.

Declarațiile ca mijloc de probă. Sânt informații orale sau scrise, date de către o persoană,
în cadrul procesului penal. Nu sânt probe acele informații care nu au sursa sa. Exemplu:
zvonurile. Declarația este o mărturisire, o afirmare deschisă a unor convingeri, opinii sau
sentimente ce vin din partea unei persoane. Sînt recunoscute ca mijloc de probă separat doar
declarațiile depuse în cadrul acțiunii procesuale, de exemplu: audierea, confruntarea, verificarea
declarațiilor la locul acțiunii. Unele lămuriri obținute în cadrul altor acțiuni procesuale
(percheziție), datele incluse în procesul verbal de reținere sau ordonanțele de punere sub
învinuire, nu pot fi recunoscute ca mijloc de probă. Pot fi recunoscute ca mijloc de probă doar
datele care sînt pertinente, concludente şi utile pentru cauza dată.
Declarațiile bănuitului, învinuitului, inculpatului, sânt informațiile scrise depuse de ei, în
cadrul audierii. Recunoașterea vinovăției de către o persoană bănuită sau învinuită de comiterea
infracțiunii, poate fi pusă la baza învinuirii doar atunci când a fost confirmată fapta. Bănuitul,
învinuitul, nu poate fi pus forţat să mărturisească împotriva sa sau a rudelor sale, ori să-şi
recunoască vinovăţia şi nu poate fi tras la răspundere pentru aceasta. Declarațiile bănuitului,
învinuitului, inculpatului, nu pot servi ca probe. Ele se bazează pe informația a cărei sursă nu
este cunoscută, iar dacă aceste declaraţii se bazează pe spusele altor persoane, atunci ele trebuie
să fie identificate, şi, ulterior, audiate. Prin declaraţiile date de bănuit, învinuit, inculpat, se pot
înţelege nu numai date concrete dar şi presupuneri, ceea ce agravează descoperirea infracţiunii
rapid şi eficient. Bănuitul nu poate fi ascultat în prealabil ca martor, deoarece s-ar încălca dreptul
la informare.
Chestiunea admisibilității datelor în calitate de probe o decide organul de urmărire
penală, din oficiu sau la cererea părților, ori, după caz, instanța de judecată, deoarece sânt
admisibile probele pertinente, concludente şi utile administrate în conformitate cu Codul de
procedură penală RM, astfel pentru ca o probă să fie luată în calcul este nevoie să corespundă
următoarelor cerințe:
1. Admisibilitatea. În principiu, orice probă este admisibilă. Părțile pot propune probe şi
cere administrarea lor, aceste solicitări neputând fi respinse dacă proba este concludenta şi utilă.
Prin excepție, există şi situații când proba nu este admisibilă, legea interzicând-o.
2. Pertinența. Probele sunt pertinente dacă au legătură cu procesul penal, cu faptele şi
împrejurările ce trebuise dovedite (relatarea de către un martor a modului in care inculpatul a
lovit victima). Nu este suficient ca proba să fie pertinentă, trebuind sa fie şi concludentă, pentru a
contribui la rezolvarea cauzei.
3. Concludentă. Probele sunt concludente daca sunt esențiale în cauză, contribuind
hotărâtor la soluționarea procesului (relatarea martorului ca a văzut cum făptuitorul a sustras din
buzunarul victimei portofelul în care aceasta avea bani şi acte) prin clarificarea elementelor
necunoscute.
4. Utilitatea. Probele sunt utile în măsura în care, fiind concludente, se impune
administrarea lor în cauza penală. O probă este utilă dacă are calitatea de a clarifica anumite
fapte sau împrejurări care nu au fost dovedite prin alte probe.re urmează a fi stabilite în scopul
rezolvării cauzei penale.