URMĂRIREA PENALĂ

TEMA: 2 SESIZAREA ORGANELOR DE URMĂRIRE PENALĂ ŞI

COMPETENŢA ACESTORA

1. Modurile de sesizare a organului de urmărire penală. Temeiurile începerii

urmăririi penale.
2. Motivele începerii urmăririi penale.
3. Competenţa organelor de urmărire penală
4. Competenţa exclusivă a procurorului în exercitarea urmăririi penale
5. Organele de constatare şi competenţa lor

1. Modurile de sesizare a organului de urmărire penală. Temeiurile începerii

urmăririi penale.
Drept temei de pornire a urmăririi penale îl constituie actul de sesizare a organului de
urmărire penală despre săvîrşirea sau pregătirea pentru săvîrşirea unei infracţiuni prevăzute de
legea penală şi anume:
- plîngere;
- denunţ;
- autodenunţ;
- depistarea nemijlocit de către organul de urmărire penală sau procuror a bănuielii
rezonabile cu privire la săvîrşirea unei infracţiuni.
- sesizarea din partea altor organe de constatare :
Plîngerea este înştiinţarea făcută de o persoană fizică sau juridică căreia i s-a cauzat un
prejudiciu prin infracţiune. (art.263, alin.1 C.P.P.) Plîngerea poate avea formă scrisă sau orală.
Plîngerea scrisă trebuie să cuprindă: numele, prenumele, calitatea şi domiciliul
peteţionarului, descrierea faptei ce formează obiectul plîngerii, indicarea făptuitorului dacă
acesta este cunoscut şi a mijloacelor de probă.
Persoanei care face plîngere ce conţine şi un denunţ i se explică răspunderea pe care o
poartă în caz dacă denunţul este intenţionat calomnios (conform art.311 C.P. al R. Moldova )
fapt ce trebuie consemnat în conţinutul plîngerii.
Plîngerea se poate face personal sau prin reprezentant împuternicit în condiţiile legii (la
plîngere se va anexa procura din care rezultă împuternicirea sa de a introduce plîngerea ).
Depunerea plîngerii se efectuează în limba de stat, iar atunci cînd persoana nu posedă sau
nu vorbeşte limba de stat, are dreptul să depună plîngerea în limba sa maternă sau în limba pe
care o cunoaşte.

1
 Plîngerea orală primită de organul de urmărire penală (nu ştie să scrie, este cu mîna
fracturată sau din alte motive) se consemnează într-un proces-verbal, care trebuie să cuprindă:
locul şi data întocmirii; funcţia, numele, prenumele persoanei care î-l întocmeşte; numele,
prenumele şi calitatea persoanei care a depus plîngerea orală; descrierea amănunţită a faptei care
formează obiectul plîngerii; mijloacele de probă existente; indicarea făptuitorului dacă acesta se
cunoaşte. Tot ca şi în cazul plîngerii parvenită în formă scrisă, persoana care a făcut plîngerea
orală, ce conţine şi un denunţ, este avertizat asupra răspunderii ce o poartă în cazul denunţului
calomnios, conform art.311 C.P.
Persoana oficială a organului de urmărire penală, care a primit plîngerea, eliberează imediat
persoanei care a depus plîngerea un certificat despre acest fapt, în care se indică persoana care a
primit plîngerea şi timpul cînd aceasta a fost înregistrată.
În cazul în care, reprezentantul organului de urmărire penală, refuză de a primi plîngerea,
persoana care a depus-o se poate adresa judecătorului de instrucţie în decursul a 5 zile de la
momentul refuzului, despre acest fapt.
Plîngerile anonime nu pot servi drept motiv de pornire a procesului penal, însă sesizarea
primită urmează a fi verificată şi în cazul existenţei elementelor constitutive ale infracţiunii,
organul de urmărire penală din oficiu se va autosesiza în vederea pornirii urmăririi penale.
Un alt temei de începere a urmăririi penale îl constituie denunţul, care este înştiinţarea
făcută de o persoană fizică sau juridică despre săvîrşirea unei infracţiuni (art.263 alin.2 C.P.P.)
Denunţul la fel ca şi plîngerea poate avea formă scrisă sau orală.
Prin denunţ se aduce la cunoştinţa organelor de urmărire penală despre săvîrşirea unei fapte
de natură penală în dauna altor persoane. În cazul în care cauza penală nu este de competenţa lui,
organul de urmărire penală este obligat să primească denunţul cu privire la infracţiunile săvîrşite,
pregătite sau în curs de pregătire. În aceste cazuri organul de urmărire penală imediat, dar nu mai
tîrziu de 3 zile, trimite cauza procurorului care exercită conducerea urmăririi penale, care va
dispune trimiterea dosarului penal după competenţă.
Ca şi plîngerea, denunţul trebuie să cuprindă: numele, prenumele, calitatea şi domiciliul
persoanei care face denunţul; descrierea faptei, care formează obiectul denunţului; indicarea
făptuitorului, dacă acesta este cunoscut şi a mijloacelor de probă. (model 4)
În cazul denunţului oral, organul de urmărire penală, întocmeşte un proces-verbal, care
trebuie să cuprindă aceleaşi date ca şi procesul-verbal privind consemnarea plîngerii orale.
(model 5) Persoanei care face denunţ i se explică răspunderea pe care o poartă în caz dacă
denunţul este intenţionat calomnios, fapt care se consemnează în procesul-verbal sau după caz în
conţinutul denunţului parvenit în formă scrisă, acest fapt este confirmat prin semnătura persoanei
care a făcut denunţul.

2
 Autodenunţarea este înştiinţarea binevolă făcută de o persoană fizică sau juridică despre
săvîrşirea de către ea a unei infracţiuni, în cazul în care organele de urmărire penală nu sunt la
curent cu această faptă.(art.262 alin.1 p.3 şi art.264 alin.1 C.P.P.)
În practică un astfel de motiv de sesizare se întîlneşte foarte rar şi constituie cazuri
excepţionale, ţinînd cont că infractorii încearcă să ascundă faptele sale şi se sustrag de la
răspundere penală. În asemenea cazuri, ofiţerul de urmărire penală trebuie să se atîrne foarte
atent şi într-un mod critic. Circumstanţele care îl pot influenţa pe făptuitor ca el să se
autodenunţe în săvîrşirea infracţiunii nu întotdeauna sunt de bună credinţă. În cele mai dese
cazuri, făptuitorii încearcă să ducă în eroare organele de urmărire penală din diferite motive, cum
ar fi de exemplu: să ascundă o infracţiune mai gravă săvîrşită de el; încearcă să îngrădească o
altă persoană care a săvîrşit infracţiunea sau a fost complice cu el, din diferite motive (interes
material, existenţa unor promisiuni sau a unor sentimente afective faţă de persoana dată,etc.)
În asemenea cazuri, ofiţerul de urmărire penală este obligat să-i explice persoanei care se
autodenunţă, dreptul de a nu spune nimic şi de a nu se autoîncrimina, precum şi în caz de
autocalomnie, care împiedică constatarea adevărului, ea nu va avea dreptul la repararea
prejudiciului în condiţiile legii, despre aceasta se face menţiune în declaraţia de autodenunţ sau
în procesul-verbal de autodenunţare. (art.264 alin.3 C.P.P.)
Declaraţia de autodenunţare se face în scris sau oral. În cazul în care autodenunţarea se face
oral, despre aceasta organul de urmărire penală întocmeşte un proces-verbal, cu înregistrarea
audio sau video a declaraţiei de autodenunţare.
Ofiţerul de urmărire penală trebuie să determine care a fost motivul infracţiunii şi motivul
autodenunţării. De obicei în cazurile de autodenunţare nu trebuie să apară situaţii neclare sau
împrejurări ce sunt contradictorii cu autodenunţul prezentat, în caz contrar o primă versiune
poate fi că sesizarea este calomnioasă şi urmează a fi verificată mai amănunţit
Depistarea nemijlocit de către organul de urmărire penală sau procuror a bănuielii
rezonabile cu privire la săvîrşirea unei infracţiuni.
Organele de urmărire penală (menţionate în art.253 C.P.P.) pot lua la cunoştinţă despre
săvîrşirea unor infracţiuni şi pe alte căi decît plîngerea, denunţul sau autodenunţul. O astfel de
autosesizare mai poate fi denumită şi sesizare din oficiu. Depistarea infracţiunii nemijlocit de
lucrătorul organului de urmărire penală sau al organului de constatare (art. 273 C.pr.pen.) poate
avea loc în cadrul desfăşurării actelor de verificare cu privire la existenţa sau inexistenţa
infracţiunii.
Organele de urmărire penală şi organele de constatare se mai pot sesiza din oficiu în cazul
în care participă la diferite activităţi specifice muncii de poliţie, cum ar fi: controale planificate,
contrale economice, menţinerea ordinei publice, controlul traficului rutier, etc.

3
 În cazul depistării infracţiunii nemijlocit de către lucrătorul organului de urmărire penală,
acesta întocmeşte un raport pe nume conducătorului organului de urmărire penală (comisarului)
în care expune circumstanţele depistate şi dispune înregistrarea infracţiunii, (model 8) după care
se întocmeşte un proces-verbal cu privire la constatarea infracţiunii, cu respectarea dispoziţiilor
art.262 alin.1 p.4 şi alin.3 C.P.P.

2. Motivele începerii urmăririi penale

Existenţa doar a unor temeiuri legale, privind începerea urmăririi penale, nu sunt
suficiente pentru pornirea urmăririi penale. Plîngerea şi denunţul ca act de sesizare a organelor
de urmărire penală, poate să corespundă tuturor cerinţelor formale şi cu toate acestea ele pot fi
insuficiente ca temei de pornire a urmăririi penale.
Drept motiv de pornire a urmăririi penale îl poate constitui împrejurările ce indică
săvîrşirea infracţiunii. Aceasta presupune existenţa elementelor constitutive ale infracţiunii şi
existenţa unor circumstanţe sau împrejurări ce înlătură caracterul penal al faptei, eliberarea de
răspundere sau de pedeapsa penală. În asemenea cazuri urmărirea penală nu poate fi pornită, iar
dacă a fost pornită nu mai poate fi continuată şi se va dispune încetarea ei.
În cazul în care fapta nu prezintă un pericol social grav sau făptuitorul la momentul
desfăşurării urmăririi penale nu mai este social periculos şi a săvîrşit o infracţiune uşoară sau mai
puţin gravă pentru prima dată (art.55 C.P.) ofiţerul de urmărire penală poate înainta procurorului
propuneri motivate privind liberarea de răspundere penală, cu tragerea la răspundere
administrativă.
Organul de urmărire penală sesizat în modul prevăzut de art.262 şi 273 C.P.P., dispune
prin ordonanţă începerea urmăririi penale, care constituie actul de începere a urmăririi penale

3. Competenţa organelor de urmărire penală

Activitatea de urmărire penală se desfăşoară de către procuror şi de către organele de
urmărire penală.
Organele de urmărire penală sunt constituite conform legii în cadrul:
- Ministerului Afacerilor Interne;
- Serviciul Vamal;
- CNA.
Pentru a putea desfăşura activităţi de urmărire, organul judiciar trebuie să fie competent de
a efectua acţiuni de urmărire penală în fiecare cauză penală concretă. Cauzele penale fiind
deosebit de diversificate prin gravitatea faptelor, locul unde au fost comise, ori persoana

4
făptuitorului, acestea se impun a fi repartizate spre o justă apreciere de organele de urmărire
penală.
În literatura de specialitate competenţa este definită ca fiind o capacitate, pe care o are
organul de urmărire penală sau instanţa de judecată de a soluţiona o cauză penală.
Astfel, organul de urmărire penală capătă noţiunea de organ împuternicit de stat,
care în faza de urmărire penală desfăşoară activităţi legate de acumularea probelor
necesare cu privire la existenţa componenţei de infracţiune, la identificarea făptuitorului
sau a făptuitorilor şi la stabilirea răspunderii acestora. De asemenea, organele de urmărire
penală au obligaţia să ia toate măsurile prevăzute de lege pentru cercetarea sub toate aspectele,
completă şi obiectivă a circumstanţelor cauzei pentru stabilirea adevărului.
Potrivit scopului bine determinat sunt expuse şi sarcinile organului de urmărire penală,
cum ar fi:
- organul de urmărire penală este obligat să acumuleze probele necesare pentru a
cerceta sub toate aspectele circumstanţele cauzei;
- organul de urmărire penală este obligat să acumuleze probe atît în favoarea cît şi în
defavoarea bănuitului, învinuitului, pentru a demonstra vinovăţia sau respectiv nevinovăţia;
- organul de urmărire penală trebuie să acumuleze şi să confrunte probele de acuzare şi
cele care nu confirmă acuzarea sau o atenuează; (obligaţia aceasta se menţine şi în cazul în care
bănuitul sau învinuitul recunoaşte vinovăţia)
- organul de urmărire penală trebuie să manifeste un rol activ şi la explicarea
drepturilor şi obligaţiilor părţilor şi altor participanţi la procesul penal;
- organele de urmărire penală sunt obligate să acumuleze date cu privire la
împrejurările care au determinat, înlesnit, favorizat sau contribuit la săvîrşirea infracţiunii;
Competenţa organelor de urmărire penală are două înţelesuri, unul fiind dreptul şi obligaţia
organelor de urmărire penală de a efectua urmărirea penală pe o anumită cauză şi altul referitor la
repartizarea legală a cauzei penale atribuţiilor unui anumit organ de urmărire penală.
A stabili competenţa unui organ de urmărire penală cu privire la o anumită cauză penală,
înseamnă a verifica dacă acel organ are dreptul şi obligaţia de a proceda la efectuarea acţiunilor
de urmărire penală. Organul de urmărire penală sesizat despre comiterea unei infracţiuni este
obligat să-şi verifice competenţa.
Dacă organul de urmărire penală constată că nu este competent a efectua urmărirea penală,
imediat, dar nu mai tîrziu de 3 zile, trimite cauza procurorului care exercită conducerea urmăririi
penale pentru a o transmite organului competent. Chestiunile legate de conflictul de competenţă
se soluţionează de procurorul care exercită controlul asupra urmăririi penale sau, după caz, de

5
procurorul ierarhic superior. Conflictul de competenţă între organele de urmărire penală este
inadmisibil.
În cazul în care organul de urmărire penală constată că urmărirea penală nu este de
competenţa sa, el este obligat să efectueze acţiunile de urmărire penală ce nu suferă amînare.
Procesele-verbale privind acţiunile efectuate în asemenea cazuri se anexează la cauza respectivă
care se remite procurorului, pentru a o transmite organului competent.
Competenţa organului de urmărire penală a Ministerului Afacerilor Interne.
Organele de urmărire penală a MAI ocupă un loc deosebit de important în categoria
organelor de urmărire penală şi efectuează urmărirea penală pentru orice infracţiune care nu este
dată prin lege în competenţa altor organe de urmărire penală sau este dată în competenţa lui prin
ordonanţa procurorului. Aceasta presupune că organele de urmărire penală a MAI au o
competenţă generală.
Organele de urmărire penală ale Ministerului Afacerilor Interne au o dublă subordonare, pe
linie administrativă – se subordonează şefilor ierarhici din cadrul Ministerului Afacerilor Interne,
iar în activitatea de urmărire penală se subordonează procurorului, care conduce şi exercită
urmărirea penală. (p. „b”, Capitolul II, a Legii Republicii Moldova nr. 118-XV din 14-03.2003,
cu privire la Procuratură.) Art. 52 din Codul de procedură penală menţionează că, procurorul
conduce personal urmărirea penală şi controlează legalitatea acţiunilor procesuale efectuate de
organul de urmărire penală.
În contextul celor expuse se determină următoarele infracţiuni cu drept de examinare de
către organele de urmărire penală ale Ministerului Afacerilor Interne al Republicii Moldova:
- infracţiuni contra vieţii şi sănătăţii persoanei (art. 145-163 C. pen.)
- infracţiuni contra libertăţii, cinstei şi demnităţii persoanei (art. 164-169 C. pen.)
- infracţiuni contra drepturilor politice, de muncă şi altor drepturi constituţionale ale
cetăţenilor (art.176-185 C. pen.)
- infracţiuni contra patrimoniului (art. 186-190, 192-194, 196-200 C. pen.)
- infracţiuni contra familiei şi minorilor (art. 201-210 C. pen.)
- infracţiuni contra sănătăţii publice şi convieţuirii sociale (art. 211-222 C. pen.)
- infracţiuni ecologice (art. 222-235 C. pen.)
- infracţiuni în domeniul transporturilor (art. 262-277 C. pen.)
- infracţiuni contra securităţii publice şi ordinii publice (art. 278-302 C. pen.)
- infracţiuni contra justiţiei (art. 303-323 C. pen.)
- infracţiuni contra autorităţilor publice şi securităţii de stat (art. 348-363 C. pen.)
- infracţiuni militare (art. 364-393 C. pen.)
Competenţa organului de urmărire penală al Serviciului Vamal.

6
 Organul de urmărire penală al Serviciului Vamal efectuează urmărirea penală în privinţa
infracţiunilor prevăzute în art.248 şi 249 din Codul penal. (contrabanda, eschivarea de la
achitarea plăţilor vamale)
Competenţa organului de urmărire penală al Centrului Naţional Anticorupţie
Centrul Naţional Anticorupţie este un organ specializat în prevenirea şi combaterea
corupţiei, a actelor conexe corupţiei şi a faptelor de comportament corupţional.
Organul de urmărire penală al Centrului Naţional Anticorupţie efectuează urmărirea penală
în privinţa infracţiunilor prevăzute la art. 243, 279 şi 324–335 din Codul penal.
Organul de urmărire penală al Centrului Naţional Anticorupţie efectuează, sub conducerea
procurorului, urmărirea penală în privinţa infracţiunilor date în competenţa sa, indiferent de
calitatea subiectului acestora, cu excepţia infracţiunilor şi persoanelor prevăzute la art. 270 alin.
(1) pct. 1) lit. a) şi h) şi pct. 2)–4). O descriere mai detaliată, privind atribuţiile şi drepturile CNA
reieşind din competenţa sa este cuprinsă în Legea Republicii Moldova cu privire la CNA, nr.
404-XV din 06.06.2002 şi anume în capitolul II al Legii, unde se stipulează că atribuţiile
Centrului sunt:

4. Competenţa exclusivă a procurorului în exercitarea urmăririi penale

Procurorul exercită urmărirea penală în cazurile:
1) infracţiunilor săvîrşite de:
a) Preşedintele ţării;
b) deputaţi;
c) membri ai Guvernului;
d) judecători;
e) procurori;
е1) executori judecătoreşti;
g) ofiţeri de urmărire penală, colaboratori de poliţie şi colaboratori ai organelor care
desfăşoară activitate specială de investigaţii;
h) minori.
2) atentatelor la viaţa colaboratorilor poliţiei, ofiţerilor de urmărire penală, ofiţerilor de
informaţii şi securitate, procurorilor, judecătorilor, executorilor judecătoreşti sau a membrilor
familiilor acestora, dacă atentatul este legat de activitatea acestora;
3) infracţiunilor săvîrşite de Procurorul General;
4) infracţiunilor săvîrşite de directorul, adjuncţii şi angajaţii Centrului Naţional
Anticorupţie.

7
 5) infracţiunilor de tortură, tratament inuman sau degradant, prevăzute la art. 166 1 din
Codul penal.
Procurorul exercită urmărirea penală în privinţa infracţiunilor contra păcii şi securităţii
omenirii, prevăzute la art. 135-144 din Codul penal, şi infracţiunilor contra securităţii statului,
prevăzute la art. 337-347 din Codul penal.
Procurorul exercită conducerea acţiunilor de urmărire penală efectuate de organul de
urmărire penală.
Este competent să exercite urmărirea penală în cazurile prevăzute la alin.(1) şi să efectueze
conducerea activităţii de urmărire penală procurorul de la procuratura de acelaşi nivel cu instanţa
căreia, potrivit legii, îi revine judecarea cauzei în primă instanţă. Procurorul procuraturii ierarhic
superioare poate să exercite urmărirea penală şi să efectueze conducerea acţiunilor de urmărire
penală în aceste cazuri dacă aceasta este necesar în interesul urmăririi penale.
Procurorul ierarhic superior poate să dispună, prin ordonanţă motivată, exercitarea
urmăririi penale, în cazurile prevăzute în alin.(1), de către procurorul din altă procuratură de
acelaşi nivel.
Procurorul General poate să dispună, prin ordonanţă motivată, exercitarea urmăririi penale,
în cazurile menţionate la alin.(1), de către un procuror de la Procuratura Generală.
Este competent să exercite urmărirea penală în cazul prevăzut la alin.(1) pct.3) procurorul
ori grupul de procurori numiţi de Parlament, la propunerea Preşedintelui acestuia.
În cazurile unor cauze complicate şi de mari proporţii, procurorul ierarhic superior celui de
competenţa căruia este urmărirea penală poate dispune, prin ordonanţă motivată, urmărirea
penală de un grup de procurori şi ofiţeri de urmărire penală, indicînd procurorul care va conduce
acţiunile de urmărire penală.
În caz de necesitate, procurorul, în scopul asigurării urmăririi complete şi obiective, poate
exercita personal urmărirea penală sub toate aspectele în orice cauză penală.
Organul de urmărire penală sau procurorul sesizat în modul prevăzut de art.262 este
obligat să-şi verifice competenţa.
Dacă organul de urmărire penală constată că nu este competent a efectua urmărirea penală,
imediat, dar nu mai tîrziu de 3 zile, trimite cauza procurorului care exercită conducerea urmăririi
penale pentru a o transmite organului competent.
În cazul în care organul de urmărire penală constată că urmărirea penală nu este de
competenţa sa, el este obligat să efectueze acţiunile de urmărire penală ce nu suferă amînare.
Procesele-verbale privind acţiunile efectuate în asemenea cazuri se anexează la cauza respectivă
care se remite procurorului în conformitate cu prevederile art.271 alin.(2).

8
 Conflictul de competenţă între organele de urmărire penală este inadmisibil. Chestiunile
legate de conflictul de competenţă se soluţionează de procurorul care exercită controlul asupra
urmăririi penale sau, după caz, de procurorul ierarhic superior.
Procurorul poate să dispună, motivat, ca într-o cauză în care urmărirea penală trebuie
efectuată de un anumit organ de urmărire penală această urmărire să fie efectuată de un alt organ
similar.
În cazul în care urmărirea penală ţine de competenţa mai multor organe de urmărire penală,
chestiunile legate de competenţă se soluţionează de procurorul ierarhic superior.
În cazurile în care urmărirea penală se exercită de către procuror, acesta poate dispune ca
anumite acţiuni de urmărire penală să fie efectuate de către un organ de urmărire penală.
Procurorul General şi adjuncţii lui, în caz de necesitate, în scopul asigurării urmăririi
complete şi obiective, sub toate aspectele, pot dispune, prin ordonanţă motivată, efectuarea
urmăririi penale de către orice organ de urmărire penală, indiferent de competenţă.

5. Organele de constatare şi competenţa lor

Conform art. 273 C.pr.pen. organele de constatare sunt următoarele:
a) poliţia - pentru infracţiuni ce nu sînt date prin lege în competenţa altor organe de
constatare;
b) Centrul Naţional Anticorupţie - pentru infracţiuni date prin lege în competenţa sa;
c) Serviciul Vamal - pentru infracţiuni date prin lege în competenţa sa;
d) Serviciul de Informaţii şi Securitate - pentru infracţiuni ale căror prevenire şi
contracarare îi sînt atribuite prin lege;
e) comandanţii unităţilor şi formaţiunilor militare, şefii instituţiilor militare - pentru
infracţiuni săvîrşite de militarii din subordine, precum şi de persoanele supuse serviciului militar
în timpul cantonamentelor; pentru infracţiuni săvîrşite de muncitorii şi angajaţii civili ai Forţelor
Armate ale Republicii Moldova, legate de îndeplinirea îndatoririlor lor de serviciu, sau săvîrşite
la locul de dislocare a unităţii, formaţiunii, instituţiei;
f) şefii instituţiilor penitenciare - pentru infracţiuni comise în locurile de detenţie, în timpul
escortării sau în legătură cu punerea în executare a sentinţelor de condamnare; de asemenea şefii
instituţiilor curative de specialitate - în cazurile referitoare la persoane cărora le sînt aplicate
măsuri de constrîngere cu caracter medical;
g) comandanţii de nave şi aeronave - pentru infracţiuni săvîrşite pe acestea în timp ce
navele şi aeronavele pe care le comandă se află în afara porturilor şi aeroporturilor;
h) instanţele de judecată sau, după caz, judecătorii de instrucţie - pentru infracţiuni de
audienţă.

9
 Organele menţionate la alin.(1) au dreptul, în condiţiile prezentului cod, să reţină
făptuitorul, să ridice corpurile delicte, să solicite informaţiile şi documentele necesare pentru
constatarea infracţiunii, să citeze persoane şi să obţină de la ele declaraţii, să procedeze la
evaluarea pagubei şi să efectueze orice alte acţiuni care nu suferă amînare, cu întocmirea
proceselor-verbale în care se vor consemna acţiunile efectuate şi circumstanţele constatate.
Actele de constatare întocmite conform prevederilor alin. (2), împreună cu mijloacele
materiale de probă, se predau, în termen de 24 ore, de către organele de constatare din cadrul
poliţiei, Centrului Naţional Anticorupţie şi Serviciului Vamal - organelor de urmărire penală
corespunzătoare constituite conform legii în cadrul Ministerului Afacerilor Interne, Centrul ui
Naţional Anticorupţie, Serviciului Vamal, iar de către celelalte organe de constatare -
procurorului, pentru începerea urmăririi penale.
În cazul reţinerii persoanei de către organele de constatare specificate la alin.(1), cu
excepţia organelor specificate la lit.g), actele de constatare, mijloacele materiale de probă şi
persoana reţinută se predau organului de urmărire penală sau procurorului imediat, dar nu mai
tîrziu de 3 ore de la momentul reţinerii de facto a acesteia.
Comandanţii de nave şi aeronave transmit procurorului procesele-verbale privind acţiunile
efectuate, mijloacele materiale de probă şi, după caz, persoana reţinută imediat după ancorarea
navei ori aterizarea aeronavei pe teritoriul Republicii Moldova. În cazul în care escortarea în
Republica Moldova a persoanei reţinute prezintă pericol pentru securitatea navei, aeronavei,
echipajului sau pasagerilor acestora, comandanţii lor sînt în drept, în conformitate cu tratatele
internaţionale la care Republica Moldova este parte, să predea această persoană autorităţilor
competente ale statului pe al căror teritoriu nava a ancorat sau aeronava a aterizat.
Procesele-verbale întocmite de organele de constatare constituie mijloace de probă.
Constatarea infracţiunii se face prin întocmirea de către organele de urmărire penală a unui
proces-verbal, în care se consemnează pe lîngă cele constatate cu privire la fapta săvîrşită şi cu
privire la făptuitor şi declaraţia acestuia, precum şi cele ale celorlalte persoane ascultate.1
Proces-verbal se citeşte, se semnează de organele de urmărire penală, îndeplineşte o dublă
funcţionalitate, el constituie, în primul rînd actul de începere a urmăririi penale pentru
infracţiunea constatată, iar în al doilea rînd serveşte ca mijloc de probă, prin declaraţiile şi
constatările consemnate în cuprinsul său.
Prin constatarea infracţiunii se înţelege acţiunea necesară pentru aflarea adevărului, în ea
cuprinzîndu-se toate activităţile efectuate de către organul de cercetare penală cu ocazia
deplasării la faţa locului.
În acest fel, se vor satisface cerinţele regulilor de bază ale procesului penal, respectiv rolul
activ al organului de cercetare penală şi aflarea adevărului.

10
 Pentru aceste motive, în procesul penal vor fi cuprinse şi declaraţiile participanţilor, ale
martorilor oculari şi ale oricăror persoane care pot furniza informaţii sau date despre
împrejurările cauzei. Un alt loc important îl vor ocupa constatările personale ale organului de
urmărire penală cu ocazia deplasării la faţa locului. Se va face precizarea despre ceea ce constată
personal în momentul ajungerii la faţa locului (situaţia găsită, urme, poziţia persoanelor şi a
obiectelor).
Datele şi împrejurările dinaintea sosirii la faţa locului vor fi detaliate după mărturia celor
care au asistat la acele situaţii făcîndu-se această menţiune. Se va urmări ca din procesul-verbal
să reiasă clar ce anume a constatat personal, cu propriile simţuri, organul de urmărire penală şi
alte împrejurări au fost deschise după mărturia martorilor, a persoanei vătămate şi a învinuitului.
În procesul penal sunt şi unele dispoziţii care suplimentează datele ce trebuie să le cuprindă
procesul-verbal de constatare a infracţiunii flagrante, şi anume declaraţiile bănuitului şi ale
celorlalte persoane ascultate.
Dacă în proces-verbal au fost consemnate aceste declaraţii, nu este necesară ascultarea
persoanelor (declaraţie separată) în afara cazurilor cînd aceasta s-ar impune în scopul aflării
adevărului.
Este evident că în acest fel se simplifică activitatea de urmărire penală în conţinutul
dosarului.
Cu ocazia ascultării martorilor şi a consemnării declaraţiilor, acestora în procesul-verbal, se
vor respecta prevederile referitoare la această activitate, conform procedurii obişnuite.
Înainte de definitivarea procesului-verbal, acesta va fi citit învinuitului şi celorlalte
persoane ascultate, cărora li se pune în vedere că pot completa declaraţiile sau face obiecţii cu
privire la conţinut. După îndeplinirea acestei formalităţi procesul-verbal se semnează pe fiecare
pagină scrisă de către organul care l-a întocmit, de bănuit şi de persoanele ascultate.
Organul de urmărire penală este lăsat liber să aprecieze, bineînţeles sub supravegherea şi
îndrumarea procurorului.
Prea multe probe înseamnă îngroşarea nefolositoare a dosarului şi irosirea inutilă a
timpului, iar prea puţine ar determina neaflarea realităţii, a adevărului în cauza respectivă,
imposibilitatea justei soluţionări sau crearea de condiţii favorabile unei erori judiciare.
Reţinerea bănuitului este obligatorie imediat după constatarea infracţiunii.
Aşa de exemplu, pot fi din nou ascultate (separat) persoanele ale căror declaraţii au fost
incluse în procesul-verbal; se pot asculta alte persoane (care deşi cunosc împrejurări despre
săvîrşirea faptei, nu au putut fi ascultate cu ocazia întocmirii procesului-verbal); se pot ridica
diferite corpuri delicte, înscrisuri etc.; se poate dispune efectuarea unor constatări tehnico-
ştiinţifice sau medico-legale şi altele.

11
 Activităţile desfăşurate cu ocazia constatării infracţiunii şi rezultatele obţinute pot fi fixate
şi prin fotografii şi filme judiciare, înregistrări pe bandă video, schiţe, care se ataşează la
procesul-verbal de constatare.
Fotografia, filmul judiciar şi înregistrarea video au o valoare deosebită, în asemenea cazuri,
pentru că ele ilustrează ceea ce oricît s-ar încerca, nu poate reda procesul-verbal de constatare a
infracţiunii.
Astfel, prin aceste mijloace se fixează aspectul general al locului faptei, activitatea pe care
o desfăşoară făptuitorul în momentul intervenţiei organului constatator, urmările activităţii ilicite
desfăşurate etc.
Pe baza acestor mijloace organul de urmărire penală poate identifica ulterior martorii
oculari ce între timp au părăsit locul faptei alţi participanţi la săvîrşirea infracţiunii, obiectele
folosite de către infractor, persoanele cărora le-au fost transmise diverse bunuri. În cazul unor
infracţiuni, cum ar fi de exemplu: tulburarea liniştii publice, filmul fotografia şi înregistrarea
video pot reda corect urmările, sub aspectul general al locului faptei, în momentele imediat
premergătoare intervenţiei organului constatator.
Avantajele acestor mijloace impun ca, înainte de a se ajunge la locul faptei, de la o distanţă
corespunzătoare şi folosindu-se mijloacele tehnice adecvate, să le execute fotografii ori video
înregistrări pentru fixarea corectă a tuturor aspectelor menţionate.
Practica judiciară a ridicat probleme de a se şti dacă în legătură cu constatarea infracţiunii
pentru care legea impune ca urmărirea penală să se efectueze de procuror (art.253 al.1 C.P.P.)
constatarea şi cercetarea ar putea fi făcută de un organ de urmărire penală.
Organul de urmărire penală este obligat să constate săvîrşirea infracţiunii chiar dacă
lipseşte plîngerea prealabilă cerută de lege.
La cererea părţii civile organul de urmărire penală poate lua măsuri privind reparaţiile
civile, fie măsuri asigurătorii, restituirea lucrurilor, restabilirea situaţiei anterioare şi din oficiu.
Procesul-verbal de constatare concentrează toate elementele de fapt cu privire la
infracţiunea săvîrşită şi are o importanţă deosebită deoarece consemnările sale pot înlocui
declaraţiile învinuitului, ale celorlalte părţi sau ale martorilor. Nu mai este, deci necesar ca
dosarul să cuprindă şi aceste acte din moment ce conţinutul procesului-verbal este certificat prin
semnăturile persoanelor ascultate1.
Dacă ulterior, în cursul urmăririi penale este necesară audierea şi a altor persoane sau
audierea din nou a vreunei persoane a cărei declaraţii a fost consemnată în procesul-verbal de
constatare, cele arătate vor fi consemnate în acte separate, conform dispoziţiilor din procedura
penală.

12