MINISTERUL AFACERILOR INTERNE AL REPUBLICII MOLDOVA

ACADEMIA „ŞTEFAN CEL MARE”

CATEDRA „Procedură penală, criminalistică și securitate informațională”

Lecţie de fond

La disciplina „ Criminalistica”

TEMA: Noţiunea, conţinutul şi sistemul tacticii criminalistice. Teoria versiunilor

criminalistice. Planificarea urmăririi penale
1. Noţiunea, conţinutul şi sistemul tacticii criminalistice.
2. Teoria versiunilor criminalistice.
3. Planificarea urmăririi penale

AUTOR: C. Rusnac
 Introducere
În perioada de tranziţie la economia de piaţă, când situaţia socială a populaţiei s-
a înrăutăţit, se observă o bruscă creştere a criminalităţii. Lupta cu criminalitatea
necesită o organizare la un nivel înalt a organelor de urmărire penală şi speciale de
investigaţie pentru a descoperi şi a trage la răspundere persoanele vinovate în
săvârşirea infracţiunilor.
Criminalitatea cu care se confruntă societatea noastră ne sugerează că justiţia
trebuie să se opună acestui fenomen printr-o reacţie sigură şi fermă, apelând la
mijloace şi procedee ştiinţifice moderne prin care să combată eficient actele
criminale. Numai astfel poate fi consolidată ordinea socială fără de care un stat de
drept nu poate exista.
Conceptual modern, argumentat ştiinţific, a început să se contureze un nou
domeniu care serveşte justiţia prin care se defineşte ansamblul principiilor ştiinţifice
şi ale metodelor tehnice aplicabile investigării infracţiunilor comise, pentru a proba
existenţa faptei ilicite, identificarea autorului şi modul său de a opera.
Descoperirea şi sancţionarea faptelor de natură penală, presupune, în primul
rând, o urmărire penală completă, al cărui unui scop îl constituie aflarea adevărului.
Clarificarea deplină a faptelor, a împrejurărilor, poate conduce fie la confirmarea
învinuirii, fie la înlăturarea ei, adevărul fiind unul.
Singura modalitate aptă să asigure un fundament ştiinţific urmăririi penale este
folosirea eficientă a instrumentelor tehnice şi tactice criminalistice concepute într-un
mod organizat şi o planificare judicioasă.
Planificarea reprezintă latura cea mai importantă a organizării cercetării faptelor
penale, ea asigurând efectuarea acesteia în conformitate cu cerinţele legale, în mod
temeinic, obiectiv şi complet. Aşa cum se susţine în literatura de specialitate şi după
cum confirmă practica judiciară cercetarea actelor penale, îndeosebi a celor săvârşite
în mod intenţionat, este de neconceput astfel decât în baza unui plan de lucru, unei
programe bine chibzuite şi întemeiate pe o analiză profundă a datelor pe care le oferă
fapta la o anumită etapă de cercetare penală.

2
 1
Tactica criminalistică sistemul poziţiilor ştiinţifice, pe baza cărora se
înaintează recomandări privitor la argumentarea şi planificare urmăririi penale
preliminare şi judiciare, stabilind modul comportării persoanelor ce înfăptuiesc
urmărirea penală şi procedeelor de petrecere a acţiunilor procesuale independente,
îndreptate spre acumulare şi cercetarea probelor în situaţii de urmărire penală
concrete.
Tactica este constituită dintr-un sistem de metode şi procedee specifice, bazate
pe dispoziţiile legii procesual penale şi pe experienţa pozitivă generalizată a org. UP,
pe folosirea logicii şi psihologiei judiciare, precum şi pe alte ştiinţe aplicate pentru
prevenirea, descoperirea şi cercetarea infracţiunilor în scopul obţinerii de rezultate
optime cu cheltuieli minime de efort, mijloace şi timp.
Tactica criminalistică conţine următoarele direcţii de bază:
a) sistemul noţiunilor generale,
b) teoria versiunilor criminalistice,
c) teoria planificării cercetării,
d) tactica efectuării acţiunilor de urmărire penală,
e) recomandări şi procedee legate de petrecerea măsurilor organizatorice,
f) operaţii tactice.
Sistemul cuprinde două părţi:
1. Principii generale
2. Tactica desfăşurării anumitor acţiuni concrete.
Tendinţele de dezvoltare a tacticii criminalistice:
a) Desăvârşirea ulterioară a procedeelor şi metodelor de petrecere a acţiunilor
procedurale existente,
b) Utilizarea mai largă a datelor logice şi psihologice,
c) Elaborarea de noi acţiuni procesuale,
d) Dezvoltarea tacticii acţiunilor de urmărire penală,
e) Perfecţionarea tacticii de verificare prealabilă a materialelor; ce servesc ca
bază pentru pornirea procesului penal etc.
Termeni tactici
Procedeul tactic – cea mai raţională şi efectivă metodă de acţiune sau cea mai
oportună direcţie ale acţiunilor ofiţerului de urmărire penală la acumularea,
cercetarea şi prevenirea infracţiunilor.
Recomandările tactice – sînt sfaturile practice, ştiinţific recomandate şi
aprobate, referitor la alegerea şi aplicarea procedeelor tactice.
Combinaţie tactică – înseamnă cuplarea diferitor procedee tactice în scopul
soluţionării unei probleme tactice concrete în cadrul uneia sau a mai multor acţiuni
de urmărire penală.
Operaţiune tactică – reprezintă o îmbinare de acţiuni de UP şi procedee
tactice, unite cu un singur scop şi conducere, efectuate pentru realizarea sarcinilor
de UP care nu pot fi soluţionate în mod separat de către acţiunile de UP şi
procedeele de investigaţie specială.
Din punct de vedere a recomandărilor ştiinţifice procedeele se clasifică în:
a) procedee, direct indicate de legislaţie, aplicarea cărora nu este obligatorie,
b) procedee, direct indicate de legislaţie, aplicarea cărora este obligatorie,
3
 c) procedee, neprevăzute de legislaţie.
Principiile procedeelor tactice:
a) corespunderea procedeului legislaţiei procesual penale,
b) corespunderea principiilor morale şi etice,
c) să fie ştiinţific întemeiate,
d) principiul siguranţei,
e) principiul eficacităţii,
f) economia materialelor şi resurselor omeneşti.
Recomandările tactice se împart în două grupe:
a) generale: utilizate de toţi subiecţii antrenaţi în dovedirea unor circumstanţe,
indiferent de situaţia de urmărire penală.
b) speciale: adresate unei categorii de subiecţi sau prevăzute pentru o situaţie
de urmărire penală concretă.

4
 2
Un instrument logic important în dezvăluirea împrejurărilor necunoscute în
procesul de cercetare constituie ipotezele, care în sfera judiciară se numesc versiuni
de urmărire penală.1
Ipoteza/Versiunea criminalistică este o ipoteză probabilă bazată pe date faptice
despre esenţa sau elementele separate ale evenimentelor, ce au semnele infracţiunii,
luată în verificare de ofiţerul de urmărire penală sau altă persoană împuternicită
pentru rezolvarea problemei privind pornirea procesului penal, cercetarea sau
examinarea judiciară a faptei.
Versiunea criminmalistică– este rezultatul unui proces complex de analiză în
cadrul căruia, pe baza datelor administrate în cauză, se emit presupuneri, se dau
diferite explicaţii referitoare la natura şi conţinutul faptei, asupra modului de comitere
şi acoperire, despre participanţi, tipul de vinovăţiei, mobilul şi scopul urmărit, cauzele
şi împrejurările ce au determinat, înlesnit sau au favorizat săvârşirea infracţiunii. (C.
Aioaniţoaie)
Astfel, aceste supoziţii, presupuneri elaborate de către organul judiciar, menite
de a da explicaţii posibile faptei în ansamblu sau ale unor aspecte legate de acestea au
primit denumirea de versiuni.
La începutul cercetării penale, ofiţerul de urmărire penală ca de obicei nu este
cunoscut cu corectitudinea dovezilor care se referă la un anumit caz. De aceea o parte
din dovezile care sunt deja cunoscute slujesc la pornirea urmăririi penale. Se acceptă
diverse explicaţii, fiecare dintre ele fiind practic posibile.
Cu cît mai multe dovezi care se refera la cazul concret, care îi sunt cunoscute
ofiţerului de urmărire penală, cu atât este mai clar aparenţa acestor dovezi, cu atât
mai puţin este necesar înaintarea versiunilor.2
Versiunile nu constituie decât explicaţii probabile cu privire la faptă şi făptuitor
care, odată elaborate, urmează a fi verificate prin mijloace legale de probă,
informaţiile ce pot fi aşezate la baza supoziţiilor nu trebuie să provină neapărat din
surse procesuale, ele pot avea originea şi în alte surse, cum sunt informaţiile
dobîndite în urma unor activităţi speciale de investigaţie efectuate de organele de
poliţie (urmărirea vizuală, piste indicate de către cîinii de urmărire) zvonuri ce circulă
în rîndurile opiniei publice, scrisorile anonime etc.
Clasificarea versiunilor:
Versiuni principale sau generale - sunt acele versiuni carcacterul cărora este
cel mai cuprinzător prin mijlocirea cărora organul judiciar caută un răspuns asupra
faptei privite în asnamblu, sub aspectul calificării, al considerării sale juridice.
Asemena versiuni sunt incompatibile mai ales cu momentul de început al
urmăririi, cînd datele existente în cauză, de regulă, sumare, nu îngaduie încă o
caracterizare a faptei.
Cu un continut mai restrîns sunt versiunile a căror elaborare tinde să explice
împrejurări, care se referă, de data aceasta la facotrii sau condiţiile infracţiunii, la
latura obiectivă şi la latura subiectivă.

1
Г.В. Арцишевский, Выдвижение и проверка следственных версий, М., 1978, р. 3.
2
Е.В. Привалова, Криминалистика, М., 2003, р. 101.
5
 Cu privire la subiectul infracţiunii pot coexista, paralele, versiuni potrivite cărora
infracţiunea ar putea fi săvîrşită de A sau B ordin participaţiei etc.
Tot astfel cu privire la latura obiectivă şi latura subiectivă se pot formula diverse
versiuni. De regulă astfel de versiuni se elaborează cu privire la locul, timpul, modul,
mijloacele folosite (latura obiectivă) forma vinovăţia, scopul (latura subiectivă). Pe
baza unor evidente necesităţi de ordin practice s-a ajuns, însă, în mod firesc, la
concluzia că cel mai important criteriu de clasificare îl reprezintă obiectul şî
întinderea versiunilor.3
Versiunile secundare sau particulare - sunt acele versiuni care au un conţinut
şi mai restrîns Şi care nu sunt relevate sub aspectul caracterizării judiciare a faptei.
Privesc împrejurări, fapte accesorii, derivate, cum ar fi: posibilitatea pătrunderii
infractorului la locul faptei prin fereastra deschisă, posibilitatea de a se fi tras cu arma
de foc dintr-un loc, dacă un anumit obiect găsit la locul faptei aparţine infractorului
etc.
Presupuneri referitor la infracţiuni şi la făptuitori pot face numai organul judiciar
care instrumentează într-o anumită pricină, ci şi participanţii la proces sau alte
persoane: învinuitul sau inculpatul, persoana vătămată, martorii,etc.
În această privinţă o poziţie aparte ocupă explicaţii date de învinuit sau inculpat
care, în masură în care nu sunt contrazise de date deja stabilite, dobîndesc valoarea
unei versiuni obligatorii pentru organul judiciar.25
În legătură cu structura criminalistă complicată versiunile se clasifică conform
unor principii de bază.
1. DUPĂ SUBIECTUL CE ÎNAINTEAZĂ VERSIUNEA4:
 Versiuni experte/expert criminalist;
 Versiuni judiciare/judecător;
 Versiuni de cercetare/ofiţer de urmărire penală;
 Versiuni de investigaţie specială/inspectorii de investigaţie.
Versiuni de investigaţie specială în majoritatea cazurilor se constituie pe cale
neprocesuală, şi de aceea informaţia de orientare primită cu ajutorul acestei versiuni
nu întotdeauna se transformă în informaţie ce dovedeşte (forma de folosiere
neprocesuală).
Versiuni experte necătînd nemijlocit la importanţa acestor versiuni şi la
soluţionarea întrebărilor nejuridice acest tip de versiuni au un rol ajutător în procesul
creării elementelor obiectului ce trebue dovedit.
Versiuni judiciare în majoritatea cazurilor acest tip de versiuni poartă un
caracter de precizare (control) care poate fi schimbat numai în acele cazuri cînd la
anunţarea verdictului final apar dubii sau contraziceri.
Versiunile de cercetare acestui tip de versiuni le revenie toate cele funcţii de
bază ale versiunilor: funcţii de lămurire, funcţii de întocmire iar funcţia de control cel
mai potrivit îi revine versiunilor de cercetare.

3
C. Suciu, op. cit., p.499.
4
Notă: Părerea probabilă a expertului, poate fi folosită de către ofiţerii de urmărire penală ca informaţie de orientare,
judecata este împuternicită de al impune pe ofiţerul de urmărire penală să efectueze verificarea versiunilor.

6
 Versiuni de investigaţie specială acest tip de versiuni de urmărire operativă se
poate transforma în versiune de cercetare şi se poate lua la control de către inspectorii
de investigaţie.
2. DUPĂ MĂSURA PRECIZĂRII PĂRERILOR ÎNAINTATE:
 versiuni tipice;
 versiuni particulare.
Versiunile tipice sunt acele versiuni care sînt înaintate în condiţiile în care nu
sunt de ajunse date, de cele mai multe ori, în primele etape ale procesului de
descoperire a unei crime anume, aceste versiuni dau cele mai comune şi asemănătore
lămuriri din datele avute. În cursul verificărilor acestor tip de versiuni, părerile greşite
se înlătură, însă cele ce se precizează, versiune tipică, se concretizează şi se
detalizează, în baza acestei versiuni se creează versiuni particulare.
Rolul de bază în crearea versiunilor tipice îl joacă, baza teoretică, pe când pentru
crearea versiunilor particulare îl joacă baza de date.
Categoria versiunilor particulare cuprinde toate versiunile bazate pe date reale
obţinute pe cale procesuală sau rezultate din ale activităţi realizate cu prilejul
cercetării faptei în cauză.
3. DUPĂ CANTITATEA FACTORILOR CE SE SUPUN LĂMURIRII:
 versiuni proprii
 versiuni comune.
Sistemul versiunilor constă în aceea că pentru descoperirea infracţiunii se
înaintează nu una, ci mai multe versiuni comune în intermediul cărora la rândul său
se înaintează un sistem de versiuni proprii care cuprind toate elementele obiectului de
dovadă a infracţiunii în cauză, pe lângă toate acestea nici una din versiunile proprii nu
trebuie să pună piedici una alteia.
4. DUPĂ GRADUL DE PROBABILITATE:
 versiuni probabile
 mai puţin probabile.
O asemenea divizare a versiunilor se apreciază de subiectul înaintării versiunilor
care depind de rezultatele aprecierii sale, cunoştinţelor sale, de putinţa sa. Însă
necătînd la gradul de probabilitate ale versiunilor, este necesar a le supune unor
verificări paralele, uneori chiar prelucrarea versiunilor mai puţin probabile aduce la
descoperirea cazului.
5. DUPĂ TIMPUL ÎN CURS VERSIUNILE CRIMINALISTICE:
 versiuni primare;
 versiuni următoare.
Nici versiunile primare şi nici cele următoare nu se consideră versiuni de
prioritate, deseori în procesul de cercetare mai ales în procesul de înnoire a urmăririi
care a fost stopată, este necesar, de a apela la versiunile cele vechi, adică la versiunile
primare.
6. DUPĂ COMPORTARE CU OBIECTUL PROBAŢIUNII:
 versiuni învinuitoare
 versiuni doveditoare.
Versiunea învinuitoare - numai una din probabile lămuriri din săvârşirea unei
infracţiuni, alternativa căreia sunt versiunile doveditoare (contraversiune) care

7
propune nevinovăţia persoanei date. Ambele categorii de versiuni cer egalitate în
verificarea obiectivă. O astfel de bază a clasificării versiunilor se consideră un caz
particular de clasificare a versiunilor în: versiuni de bază şi versiuni contraversate,
ultimele care îşi desfăşoară funcţia de preîntîmpinare a neobiectivităţii, orientînd la
desfăşurarea versiunilor cu factori posibili.5
De vreme ce fapta, împrejurarea cu privire la care s-au elaborat mai multe
versiuni comportă, prin forţa lucrurilor, mai multe explicaţii, atît timp cît nu s-a
procedat la verificarea lor, atitudinea organului judiciar faţă de aceste supoziţii
trebuie să fie aceeaşi, în sens de a nu considera mai verosimilă, mai probabilă una sau
alta din ele şi a nesocoti pe celelalte. Oricare din versiuni trebuie să aibă aceeaşi
pondere, deoarece, pînă la verificarea lor nu se poate şti care se va confirma şi care,
dimpotrivă va fi înlăturată.
Constituind una din multiplele explicaţii posibile, orice versiune trebuie supusă
verificării. Rezultatul acestei verificări indiferent de numărul versiunilor elaborate, de
caracterul lor mai mult sau mai puţin verosimil trebuie să fie întotdeauna acelaşi: o
singură versiune, anume cea sprijinită de întreg materialul probator, trebuie să se
confirme, în vreme de celelalte nesprijinite de datele existente în cauză, trebuie să fie
înlăturate. Această teză nu este contrazisă de acele situaţii în care nici una din
versiuni nu se confirmă. Neconfirmarea nici unei versiuni se explică prin faptul, că în
cauza dată nu s-au elaborat toate supoziţiile obiectiv posibile.
Natura şi succesiunea activităţilor de urmărire şi de investigaţie specială ce
trebuie efectuate în vederea verificării versiunilor nu pot fi prestabilite. Caracterul
acestor activităţi este dat de genul infracţiunii ce se cercetează, de particularităţile pe
care le comportă. Trebuie folosite toate mijloacele de strângere a probelor (declaraţii
ale părţilor, martorilor, mijloacelor materiale de probă scrise, să se dispună efectuarea
expertizelor judiciare şi constatărilor tehnico-ştiinţifice necesare etc.) care
complectându-se reciproc, astfel oferind posibilitatea verificării valorii fiecărei dintre
ele.
Se recomandă ca activităţile de urmărire prin mijloacele cărora se verifică
versiunile să aibă următoarea succesiune:
- Trebuie efectuate cu precădere acele activităţi care reclamă urgenţa, dictată de
necesitatea înlăturării primejdiei dispariţiei sau schimbării unor mijloace de probă ori
a unei situaţii de fapt efectuarea neîntârziată a cercetării la faţa locului, a percheziţiei
şi ridicării de obiecte şi înscrisuri, ascultarea victimei infracţiunii etc. Tot aici se
includ şi acelea activităţi menite a preîntâmpina punerea de acord a martorilor,
posibilitatea sustragerii învinuitului sau inculpatului de la urmărire sau judecată, a
distrugerii urmelor, a ascunderii bunurilor rezultate din infracţiune precum şi
activităţile prin care se previne săvârşirea de noi infracţiuni.
- De asemenea, se impune a fi efectuate cu prioritate activităţile al căror rezultat
prezintă importanţă pentru toate persoanele, pentru toate sau parte din versiunile
elaborate precum şi acele de al căror rezultate depinde în totalitate verificarea unei
versiuni.

5
Е.Р. Росинская, Криминалистика, Изд. Закон и Право, Москва, 1999, р. 183.
8
 - Dacă lămurirea uneia şi aceleiaşi împrejurări se poate obţine prin efectuarea a
doua activităţi şi se scontează că una din ele va oferi rezultate mai sigure, aceasta din
urmă, aptă de a aduce la rezultate certe, va trebui efectuată cu precădere.6
După elaborarea versiunilor de urmărire penală urmează o etapă de maximă
importanţă a stabilirii adevărului, prin urmare organul de urmărire penală procedează
la o verificare atentă, aprofundată a fiecărei versiuni, în parte pentru eliminarea acelor
ipoteze presupuneri care nu sunt conforme cu realitatea. Tot odată, sunt reţinute ca
certe faptele din singura versiune corespunzătoare adevărului şi a căror veridicitate nu
mai poate fi negată în nici un mod.7
Verificarea versiunilor are un caracter complex, frecvent ea vizând mai multe
aspecte sau împrejurări astfel încât, pentru aşi atinge scopul propus, se impune
stabilirea cu precizie a fiecărei probleme ce va fi clarificată, a fiecărui detaliu dintr-o
versiune sau alta.
Ca şi etapele elaborării versiunilor, în activitatea de urmărire penală
propriu zisă practic se procedează la verificarea fiecărei versiuni, este necesară
respectarea de reguli tactice, reguli impuse de necesitatea unei juste soluţionări
a cauzei. În esenţa acestei sunt:
 Verificarea concomitentă a tuturor versiunilor şi a problemelor esenţiale indiferent
de gradul lor mai mic sau mai mare de plauzibilitate. Acordarea de prioritate
acelor probleme a căror amânare poate stânjeni aflarea de adevăr. În astfel de
situaţii se poate recurge la cercetarea urgentă la faţa locului de exemplu, la
expertiza urmelor perisabile, la ascultări şi confruntări, la percheziţii etc.
 Calificare integrală a fiecărei probleme, până în momentul în care se constată cu
siguranţă că versiunile nu corespund relaţii.8
În majoritatea cazurilor, la începutul urmăririi penale, după evenimentele
petrecute încă nu sunt cunoscute multe împrejurări în urma cărora s-a intentat dosarul
penal. Însărcinarea ofiţerului de urmărire penală constă în aceea, că, într-o formă
obiectivă şi completă să precizeze toate împrejurările existente ale cazului.
Elaborarea versiunilor - activitate chemată să dea sens şi perspectivă
investigaţiilor judiciare - implică îndeplinirea unor condiţii: unele vizează de fapt ce
pot justifica o explicaţie sau alta, celelalte se referă la însuşirile ce trebuie realizate în
persoana organului judiciar.9
Astfel datele faptice ce stau la baza elaborării versiunilor trebuie să fie suficiente
din punct de vedere cantitativ şi corespunzătoare sub raport calitativ.
Sub raport calitativ informaţiile ce servesc drept suport supoziţiilor trebuie să-şi
afle sursa în temeiuri obiective, să provină din fapte sigur determinate, cu alte
cuvinte, să fi fost obţinute prin mijlocirea unor constatări sau verificări operative ori
pe calea efectuării activităţilor legate de descoperirea şi valorificarea urmelor şi
mijloacelor materiale de probă.
La baza acesteia trebuie să se afle întotdeauna elemente de fapt, temeiuri,
elemente determinate care să facă explicaţia dată obiectiv posibilă, plauzibilă,
verosimilă, într-un cuvânt constituie versiune numai acea explicaţiei care posedă un

6
A. Ciopraga, Criminalistica, Tratat de tactică, Iaşi, 1996, p.223.
7
C. Suciu, op. cit., p.501.
8
Em. Stancu, Tratat de criminalistică, Bucureşti, 2002, p. 359.
9
A. Ciopraga, Criminalistica, Tratat de tactică, Iaşi, 1996, p. 22.
9
anumit grad de certitudine. Dacă versiunile trebuie să fie întemeiate pe elemente de
fapt determinate, nu înseamnă că fiecare versiune trebuie să fie fundamentată pe un
amplu material probator. Poate constitui temei suficient pentru elaborarea unei
versiuni chiar şi un singur fapt, dacă aceasta poate sta la baza unei explicaţii
probabile. La baza elaborării versiunilor stau, aşa cum s-a precizat, anumite elemente
de fapt, anumite date, informaţii aflate într-un anumit raport cu faptele a căror
explicare se urmăreşte.
Datele ce servesc la elaborarea versiunilor pot proveni fie din mijloace de probă
propriu zise - surse procesuale fie din izvoare ce nu prezintă acest caracter - surse
neprocesuale.
În categoria celor dintâi se înscriu acele date, informaţii ce provin din mijloace
legale de probă, cum ar fi, declaraţii ale învinuitului sau ale inculpatului, ale părţii
vătămate, ale martorilor, constatări desprinse cu ocazia efectuării unor activităţi ca
cercetare la faţa locului, percheziţii, ridicări de obiecte şi înscrisuri, concluzii ale unor
constatări tehnico ştiinţifice şi medico legale, expertize, etc.
Elaborarea judicioasă a versiunilor implică realizarea şi a altor cerinţe, de astă
dată în procesul organului judiciar temeinice cunoştinţe de specialitate precum şi din
alte domenii de activitate, dublată de experienţa şi intuiţia sa, de capacitate de a opera
cu uşurinţă cu principalele forme de raţionament.
O solidă formaţie juridică presupun formularea de versiuni verosimile, ample
cunoştinţe, mai cu seamă în domeniile dreptului penal, procesual penal şi
criminalistică, precum şi din alte ramuri ale ştiinţei, cum sunt, medicina legală, fizica,
chimia, biologia, criminologia, psihologia în general, psihologia judiciară în
particular etc.
Mai cu seamă în stadiul incipient al investigaţiilor, moment în care informaţiile
care îşi au izvorul în mijloace legale de probă sînt reduse, iar versiunile se întemeiază
preponderent pe surse neprocesuale, astfel de cunoştinţe generale din diverse domenii
ale ştiinţei vor ajuta organului de urmărire penală să construiască versiuni plauzabile
chiar în absenţa unor date provenind din mijloace de probă verificate.
Tot în aşa mod, experienţa profesională, care are un rol optimizator asupra
întregii activităţi a organului judiciar, stăpânirea temeinică a metodicii de cercetare a
infracţiunilor în raport cu grupele cărora le aparţin, reprezintă premise indispensabile
la elaborarea celor mai verosimile versiunii.
Corecta elaborare a versiunilor, mai cu seamă în cele situaţii în care organul
judiciar se află în posesia unor sumare informaţii cu privire la fapte săvârşite este
deseori facilitată de intuiţia, de flerul organului judiciar, de capacitatea acestuia de a
găsi cu uşurinţă cea mai adevărată soluţie variatelor situaţii cu care este confruntat la
tot pasul.
Intuiţia nu reprezintă o însuşire înnăscută şi cu totul ieşită din comun, un dar cu
care numai puţini dintre noi sînt înzestraţi, dar constituie acea aptitudine a persoanei
de a descoperi nemijlocit şi imediat pe cale raţională adevărul, datorită experienţei şi
a cunoştinţelor dobândite anterior. Spontaneitatea soluţiei găsite aspect de soluţie
cunoaştere intuitivă - este o realitate pregătită de o activitate intelectuală prealabilă,
de experienţă acumulată anterior şi probabil într-o anumită măsură, de prelucrare
conştientă a acestora.

10
 Un factor pozitiv în activitatea de elaborare a versiunilor constituie intuiţia
organului judiciar, dar numai în măsura în care se sprijină pe un suport real, numai în
măsura în care se întemeiază pe datele existente în cauză şi pe experienţa dobândită.
O încredere nejustificată în sine, în intuiţie, în flerul său are drept consecinţe o
atitudine de superficilitate ce îndepărtează de realitate, consecinţe nedorite asupra
activităţii de urmărire penală.
Aptitudinea organului judiciar de a opera cu unele forme de raţionament cum ar
fi, deducţia, inducţia şi analogia constituie o altă cerinţă în elaborarea versiunilor.
Elaborarea de versiuni numai pe baza unor date rezultate din investigaţii, fără
verificări, conduce la orientarea greşită a cercetărilor, la pierdere de timp şi la
concluzii neconforme cu realitatea.10
ELABORAREA VERSIUNILOR CU PROFESIONALISM
În elaborarea versiunilor de urmărire penală sunt necesare calităţi proprii
profesiei de urmărire penală. Astfel:
a. Pregătirea multilaterală, experienţa şi intuiţia organului de urmărire penală,
reprezintă o condiţie importantă în elaborarea de versiuni care să se apropie cît mai
mult de realitatea infracţională şi, astfel, faptele să fie stabilite la timp şi cît mai
complet.
b. Pregătirea complexă presupune nu numai stăpânirea cunoştinţelor din
domeniul ştiinţelor juridice, îndeosebi cele penale, ci şi cele de criminalistică, ştiinţe
care servesc la clarificarea cu certitudine a faptelor şi împrejurărilor unei cauze
penale, inclusiv la identificarea făptuitorului.
c. Experienţa câştigată în activitatea de urmărire penală, în măsura în care nu se
transformă în rutină, reprezintă un element de siguranţă şi precizie în investigare, de
sporire a eficienţei activităţii organelor de urmărire penală. Familiarizarea cu
exigenţele de urmărire penală, înseamnă şi un plus de calm, benefic pentru
investigarea penală.
d. Intuiţia este un factor deosebit decisiv, ea reflectând capacitatea (aptitudinea)
organului de urmărire penală de a descoperi şi de a ajunge cu rapiditate la sensul, la
explicarea unor fapte sau împrejurări. Intuiţia care nu poate fi numită inspiraţie sau
fler îşi află rădăcinile într-o judecată anterioară, întrucât ea constituie rodul unei
activităţi intelectuale prealabile, bazată pe experienţa acumulată şi pe o anumită
prelucrare inconştientă a datelor deţinute în cauză.
Raţionamentul deductiv - reprezintă operaţia logică în care gândirea se
îndreaptă de la adevărul general spre adevărul mai puţin, astfel spus, în această formă
de raţionament gândirea trece de la general la particular, iar concluzia decurge cu
necesitatea din premise.
Raţionament inductiv - operaţie logică opusă deducţiei - constituie
raţionamentul în care gândirea trece de la cunoştinţe despre fapte şi lucruri
individuale la cunoştinţe despre ceea ce este esenţial şi general în fapte şi obiecte
individuale.
Alături de raţionament deductiv şi inductiv, în procesul de elaborare a
versiunilor se utilizează şi un alt procedeu logic cunoscut sub denumirea de analogie
sau raţionament prin asemănare.

10
I. Mircea, Criminalistica, ed. Lumina-Lex, Bucureşti, 1998, p. 22.
11
 Raţionamentul prin analogie este o formă de gândire întâlnită ceva mai rar în
activitatea organelor judiciare, datorită caracterului incert, probabil al concluziilor
sale. Acest gen de raţionament denumit şi transductiv, constă într-o operaţie logică în
care concluzia este trasă pe baza asemănării dintre elementele caracteristice unui fapt
cunoscut şi cele ale faptului sau evenimentului aflat în curs de cunoaştere.
În elaborarea versiunilor se impune respectarea următoarelor reguli tactice:
a. Versiunile de urmărire penală să fie elaborate numai pentru faptul sau
împrejurările ce pot avea mai multe explicaţii, cauzele cu o explicaţie în mod cert
unică neimpunînd o asemenea operaţie.
b. Elaborarea versiunilor să facă, în principiu pe baza datelor de natură
procesuală, completate, în caz de nevoie, cu date sau informaţii obţinute pe căi
extraprocesuale, dar care să capete ulterior caracter procesual.
c. Temeiul versiunilor să îl constituie numai datele concrete, date care
îndeplinesc cerinţele de ordin calitativ şi cantitativ.
d. Versiunile să fie elaborate în legătură cu toate explicaţiile posibile care pot fi
date în cauza cercetată.
e. Versiunile trebuie să fie bine construite din punct de vedere logic, iar
problemele fiecărei dintre ele, clar şi precis formulate.

12
 3
Planificarea urmăririi penale constituie o metodă tactică fundamentală, care
imprimă un caracter ştiinţific activităţii de descoperire şi cercetare a infracţiunilor;
începe încă în faza actelor premergătoare, de la verificarea datelor iniţiale şi
elaborarea primelor versiuni, până la documentarea finală a împrejurărilor în care s-a
comis infracţiunea.
Desfăşurarea planificată a urmăririi penale constituie, în acelaşi timp, o premisă
importantă pentru creşterea fermităţii împotriva elementelor infractoare.
Pe de altă parte, planificarea cercetării reprezintă un proces complex de analiză
a activităţilor care trebuie executate şi a succesiunii lor logice, constituindu-se într-un
ghid care conferă perspectivă şi eficienţă investigării.
Planificarea cercetării penale asigură:
 caracterul organizat al investigării criminalistice a cazului cercetat;
 respectarea strictă a dispoziţiilor legale şi a regulilor metodologice
criminalistice;
 respectarea drepturilor conferite de lege părţilor implicate în procesul
penal;
 lămurirea completă a împrejurărilor în care s-au comis infracţiunile,
inclusiv prin extinderea cercetărilor;
 celeritatea urmăririi, cu economisire de forţe şi timp;
 folosirea tuturor metodelor, procedeelor şi mijloacelor tehnico-tactice
adecvate cazului cercetat;
 repararea pagubelor cauzate prin infracţiune;
 prevenirea săvârşirii altor infracţiuni;
 constituie un permanent autocontrol al celor care efectuează cercetarea,
precum şi un mijloc de control asupra calităţii activităţilor executate.
Principiile planificării
Principiul individualităţii, potrivit căruia în planificarea cercetării trebuie să se
ţină cont de particularităţile fiecărui caz, cum ar fi: natura faptei comise, locul şi
timpul săvârşirii, mobilul şi scopul infracţiunii, condiţiile şi împrejurările
favorizatoare.
Fiecare cauză penală are elemente specifice, chiar dacă este comisă de aceeaşi
persoană, în aceleaşi condiţii de loc şi de timp, cu aceleaşi moduri de operare.
Principiul dinamismului, care se prezintă sub două aspecte:
 dinamismul şi promptitudinea cercetării criminalistice, cu consecinţe directe
în planul eficienţei şi al operativităţii;
 capacitatea de adaptare permanentă la datele noi care apar în timpul
cercetării.
În literatura criminalistică au existat opinii potrivit cărora sunt considerate ca
principii ale planificării legalitatea, care este însă un princiiu de bază al procesului
penal, precum şi continuitatea, care face parte din natura planificării.
Structura şi conţinutul planului de urmărire penală: planul de urmărire
penală nu este obligatoriu, dar este imperios necesar în cauzele complexe sau în
care, încă din faza iniţială, s-au conturat mai multe versiuni. Planul este util numai
dacă a fost întocmit în momentul oportun şi după o analiză riguroasă a datelor

13
obţinute. Un ofiţer de urmărire penală experimentat nu va renunţa la
planificarea cercetării chiar dacă instrumentează un caz în aparenţă simplu.
Principalele elemente ale planului de cercetare penală:
 activităţile care urmează a fi executate în orice etapă pentru clarificarea
împrejurărilor în care s-a comis fapta, precum şi cu privire la persoana
făptuitorului;
 identificarea, urmărirea şi prinderea infractorilor;
 repararea prejudiciului cauzat;
 măsuri asigurătorii;
 măsuri preventive;
 versiunile care trebuie să fie verificate etc.
În practică şi-a dovedit utilitatea formula celor 7 întrebări:
1. ce faptă s-a comis?
2. unde s-a comis?
3. când s-a comis?
4. cine este făptuitorul?
5. cum a comis fapta?
6. cu ajutorul cui?
7. în ce scop?
Acestei formule i s-au adus şi critici, susţinându-se că nu stabileşte lucrul cel mai
important - conţinutul infracţiunii, fiind necesar ca cercetări-le care se efectuează
într-o cauză să fie efectuate în legătură directă cu elementele infracţiunii, deoarece
contribuie la stabilirea acestora.
Practica a impus formula celor 4 întrebări, care elucidează problemele unei
infracţiuni, pornindu-se de la elementele constitutive ale acesteia:
a. stabilirea obiectului infracţiunii;
b. latura obiectivă, raportul de cauzalitate între acţiune sau interacţiune şi
urmările faptei, circumstanţele de loc, timp şi mod în care a fost comisă fapta;
c. identificarea subiecţilor infracţiunii (activ-pasiv) şi a celorlalţi participanţi
(complici, tăinuitori, instigatori);
d. latura subiectivă: vinovăţia, lipsa vinovăţiei, culpa, scopul, mobilul.
În activitatea de urmărire penală se aplică trei forme de planificare:
- Planificarea cercetării unei fapte în ansamblu;
- Planificarea operaţiilor tactice;
- Planificarea activităţilor de urmărire penală.
Planificarea cercetării unei fapte penale în ansamblu cuprinde determinarea
sarcinilor activităţilor în funcţie de natura faptei şi prevederile legii. Într-o cauză
potrivit, se cer dovedite fapta şi împrejurările de fapt inclusiv locului, timpul,
modului şi împrejurările în care s-a activat, făptuitorul, vinovăţia şi responsabilitatea
acestuia, circumstanţele agravante şi atenuate ale faptei, prejudiciul, caracterul şi
gravitatea acestora alte fapte şi împrejurări în măsură să influenţeze răspunderea şi
stabilirea pedepsei, cum ar fi, spre exemplu, caracteristica făptuitorului, comportarea
victimei, antecedentele penale etc.
Elementele enunţate ale obiectului probaţiunii se vor concretiza în planul de
cercetare în funcţie de conţinutul versiunilor elaborate prin formularea întrebărilor la
care activitatea de urmărire penală trebuie să dea răspuns.
14
 Este evident că întrebările şi deci sarcinile se configurează planul de cercetare
diferă nu numai de la categorie de infracţiuni la alta, dar şi de la un caz la altul, chiar
dacă se atribuie la aceeaşi categorie. Întotdeauna însă planul trebuie să prevadă
clarificarea unor aspecte esenţiale ale faptei cercetate.
În plan se vor prevedea activităţile de urmărire penală şi posibilitatea efectuării
lor la nivel tactic adecvat. În acest scop se va preciza ordinea, locul şi procedeele
tactice, prin a căror aplicare activităţile planificate să se desfăşoare cu succes.
Specificarea termenilor de realizare a activităţilor de urmărire penală, precizează
persoanele concrete investite cu efectuarea acestora.
Ofiţerul de urmărire penală va aprecia forţele şi mijloacele de care dispune la
moment, dar şi posibilitatea folosirii lor în mod eficient. Termenii efectuării
activităţilor prevăzute în plan pot fi stabiliţi cu aproximaţie sau în mod precis.
Planificarea operaţiilor tactice şi a activităţilor de urmărire penală au, de obicei
aceeaşi structură, determinarea scopului, specificarea ordinii şi a timpului efectuării, a
forţelor şi mijloacelor necesare. Fireşte conţinutul planului acestor activităţi este în
funcţie de natura cauzei, dar şi de specificul activităţii de urmărire penală. Unul va fi
conţinutul planului ascultării învinuitului şi altul cel al reconstituirii.
Planificarea activităţii de urmărire penală într-o cauză concretă capătă forma
unui plan scris ale căror elemente principale sunt versiunile, problemele de clarificat
în cadrul fiecărei versiuni, activităţile de urmărire penală prin care se dă răspuns la
problemele amintite şi termenul de rezolvare.
Forma planului de urmărire penală în multe, şi mai precis spus depinde de
experienţa profesionala al ofiţerului de urmărire penală.
Nu există o formă concretă, obligatorie a unui plan de urmărire penală, ofiţerul
de urmărire penală alege pentru sine forma cea mai potrivită, de aceea planul se
elaborează pe o foaie unde se indică numai activităţile spre efectuare până la schite
complicate cu planuri şi grafice, aşa numitele planuri analitice. În majoritatea
cazurilor de către ofiţerul de urmărire penală se foloseşte formele cele mai simple a
unui plan de urmărire, în care se conţin numai notele şi informaţia strict necesară.

15