Criminalistica - o ştiinţă ce studiază activitatea infracţională, mecanismul de reflectare a acesteea în sursele

de informaţii, precum şi activitatea de stabilire a adevărului în cauzele instrumentate, prin metode, procedee şi
mijloace speciale, elaborate în baza cunoaşterii acestor activităţi, a experienţei pozitive şi a realizărilor ştiinţelor
naturii, tehnicii, disciplinelor umanistice.
Teoria generală este baza metodologică a ştiinţei în totalitate, o imagine idealizată a acesteia ce cuprinde
trei blocuri de cunoştinţe: 1) bazele scientologice ale criminalisticii (obiectul, sistemul, principiile, sarcinile,
istoria ştiinţei şi alte elemente introductive); 2) bazele metodologice ale criminalisticii (sistemul de metode şi
idei folosite în cercetările criminalistice);
3) sistemul de teorii criminalistice doctrinare, „extrase” din conţinutul celorlalte trei compartimente.
Deci, teoria generală a criminalisticii constituie un sistem de principii conceptuale, noţiuni şi categorii,
definiţii şi conexiuni ce interpretează obiectul ştiinţei în ansamblu5.
Tehnica criminalistică prezintă un ansamblu de cunoştinţe sintetice, în baza cărora se elaborează metode
şi diverse tehnici, destinate colectării, examinării şi utilizării materialelor de probă. Compartimentul este
alcătuit din două părţi:
1. Tezele generale în care se abordează noţiunea, sistemul şi sarcinile ei, clasificarea, principiile şi formele
de aplicare a metodelor şi mijloacelor tehnico-criminalistice ş.a.;
2. Mijloacele tehnico-criminalistice şi procedeele propriu-zise de procesare a materialelor de probă.
Fundamentul acestui compartiment îl formează atât datele unor ştiinţe tehnice, cât şi naturale, incluse în
mai multe subramuri considerate astăzi tradiţionale:
- fotografia criminalistică, înregistrarea audio şi video;
- cercetarea criminalistică a urmelor (traseologia);
- cercetarea criminalistică a armelor şi urmelor acestora (armologia);
- cercetarea criminalistică a documentelor (documentologia);
- gabitoscopia criminalistică;
- asistenţa informaţională a activităţilor criminalistice (înregistrarea criminalistică ş.a.).
Tactica criminalistică constituie, de asemenea, un sistem de teze ştiinţifice şi recomandaţii practice,
elaborate în baza studierii legităţilor din sfera organizării, planificării şi efectuării urmăririi penale, predestinat
optimizării procesului de investigaţie a infracţiunilor, realizat în condiţii de împotrivire reală sau potenţială,
directă sau indirectă din partea unor subiecţi cu interese contrare celor ce preocupă organele de urmărire penală.
Tactica criminalistică cuprinde:
1. Tezele generale privind problematica obiectului, structurii, sarcinilor şi principiilor tacticii, dar şi bazele
ştiinţifice ale organizării activităţilor de urmărire penală, precum sunt: - planificarea cercetării infracţiunilor;
- tactica interacţiunii organelor de urmărire penală cu cele operative de investigaţie şi criminalistice; -
valorificarea sprijinului maselor largi de populaţie, a mijloacelor mass-media în activitatea de descoperire a
infracţiunilor; - teoria criminalistică privind versiunile criminalistice; - teoria criminalistică privind situaţiile
de urmărire penală; - teoria criminalistică privind procedeele tactice aplicate în activitatea de urmărire penală;
- teoria criminalistică privind operaţiile şi combinaţiile tactice; - teoria criminalistică privind decizia tactică a
organului de urmărire penală ş.a.
2. Tactica pregătirii, efectuării şi fixării rezultatelor acţiunilor de urmărire penală, prevăzute de Codul de
procedură penală în vigoare.
Metodica criminalistică (metodica cercetării anumitor genuri şi grupuri de infracţiuni) prezintă un sistem
de teze ştiinţifice, în baza cărora se elaboreaă indicaţii metodice şi recomandaţii practice privind organizarea
şi realizarea investigaţiilor diverselor varietăţi de infracţiuni, prezentate normativ în legea penală (omoruri,
tâlhării,, violuri, furturi etc.).
. Structura metodicii cuprinde la fel două blocuri de cunoştinţe:
1. Tezele generale consacrate expunerii bazelor metodologice ale compartimentului (obiectul, sarcinile,
principiile, sursele şi legăturile ei cu alte subramuri), precum şi fundamentele ştiinţifice ale organizării cercetării
şi prevenirii infracţiunilor, precum: - teoria criminalistică privind organizarea cercetării infracţiunilor; - teoria privind
metodicile particulare de cercetare a infracţiunilor, s.a.
 Sub aspect evolutiv criminalistica a apărut ca o ştiinţă despre metodele şi mijloacele practice de investigare a
faptelor antisociale întemeiate pe realizările ştiinţelor tehnice şi naturale. De la forme empirice de luptă contra
criminalităţii concepute în prima jumătate a sec.XIX de întîiul şef al poliţiei pariziene celebrul E. Vidocq
(1775-1857).
Procesul de consolidare a cunoştinţelor criminalistice a fost înfăptuit mai cu seamă de către funcţionarii
poliţieneşti în ultimul sfert al secolului al XIX-lea. Această muncă se desfăşura în trei direcţii principale:
1) Crearea şi perfecţionarea mijloacelor de înregistrare penală a infractorilor. Un remercabil
reprezentant al acestei orientări a fost Alfonse Bertillon – autor al metodei antropometrice de înregistrare,
bazate pe măsurarea anumitor părţi ale corpului uman, precum şi a descrierii semnalmentelor după metoda
portretului vorbit, a diferitelor procedee de fotografiere etc. O contribuţie incontestabilă pentru afirmarea altui
sistem de înregistrare penală – a celui dactiloscopic, care a succedat modelul antropometric au adus-o
W.Herschelle, H.Faulds, R.Heindl, F.Galton, E.Henry, H.Vucetici ş.a. Actualmente acest sistem a devenit
universal şi este aplicat pretutindeni, în unele ţări fiind complementat cu cel genetic (proba ADN).
2) Elaborarea şi sistematizarea procedeelor de colectare a probelor – direcţie, legată în primul rând de
numele lui Hanns Gross, magistrat austriac, care a creat sistemul ştiinţei în cauză şi a propus termenul de
“Criminalistică”, a sistematizat şi complementat ansamblul de metode şi mijloace vizând investigarea
infracţiunilor, socotindu-se pe drept, fondator al ştiinţei criminalistica. Editarea lucrării lui în a.1893 cu titlul
„Manualul judecătorilor de instrucţie, al funcţionarilor de jandarmerie şi poliţie” este socotită drept moment
de referinţă în naşterea criminalisticii. Reeditată mai târziu, ea a văzut lumina sub altă denumire – „Manualul
judecătorilor de instrucţie în sistemul criminalistici. Discipolii lui H.Gross din ţările Europei Occidentale (A.
Niceforo, R. Reiss, E. Goddefroy, A. Veingardt, E. Annuschat ş.a.), inclusiv savanţii din România (M.
Minovici, N. Minovici, Ş. Minovici, M. Moldoveanu ş.a.), din Rusia (E. Burinski, S. Tregubov, V. Lebedev,
N. Makarenko, I. Iakimov, S. Potapov ş.a.), au avut marele merit de a fi precursorii creării bazelor ştiinţifice
ale acestui domeniu de cunoaştere.
3) Elaborarea metodelor ştiinţifice de expertizare a urmelor şi altor obiecte materiale ridicate din
scena infracţiunii – linie susţintuă de E.Locard – fondator al laboratorului criminalistic din Lion (Franţa),
Ottolenghi (Italia), R.Reiss (Elveţia), E.Burinski (Rusia), – întemeietor al unui laborator de fotografie judiciară
din Petersburg, care a servit ca prototip la formarea primelor instituţii de expertiză din fosta URSS (Moscova,
Kiev, Odesa în a.1913- 1914).
 Creaţiile savanţilor criminalişti care au activat în prima perioadă de acumulare a experienţelor
(empirică) şi care în fosta URSS s-a extins pînă la sfîrşitul anilor '30 ai sec.XX, au jucat un rol hotărîtor în
pregătirea specialiştilor, altoindu-le preferinţă faţă de metodele ştiinţifice în lupta cu criminalitatea.
A doua etapă (ştiinţifică) de dezvoltare a criminalisticii sovietice s-a extins pînă la mijlocul anilor '60
ai sec.XX. În cursul acestui răstimp s-au elaborat principalele teorii criminalistice particulare, favorizate
de mulţimea colosală de date acumulate de practică care au servit drept premise empirice de prefigurare a
unor legităţi studiate de ştiinţa criminalistică.
Tocmai atunci au fost aşezate primele pietre metodologice la temelia teoriei generale a criminalisticii
şi anume: - Cu privire la obiectul şi metodele criminalisticii sovietice (B.Şaver, 1938); - Introducere în
criminalistică (S.Potapov, 1946); - Principiile de bază ale expertizei criminalistice sovietice (A.Vinberg,
1949); - Bazele teoretice ale criminalisticii sovietice (S.Mitricev, 1965); - Bazele tacticii de anchetă
(A.Vasiliev, 1960) ş.a.
Ulterior, monografiile anilor '50-'60 consemnate de B.Komarineţ, S.Tihenko, I.Luzghin, V.Lisicenko,
V.Snetkov, R.Belkin, L.Aroţker, A.Kolesnicenko, V.Koldin, M.Segai, A.Dulov, I.Krîlov, N.Selivanov,
A.Ăisman ş.a. au constituit nu numai bazele ştiinţifice ale teoriei generale a criminalisticii, dar şi elementele
ei structurale, semnificând sfârşitul etapei a treia de dezvoltare a criminalisticii din spaţiul sovietic.
 3.1. Noţiunea, specificul şi premisele ştiinţifice ale identificării
Facultatea de a recunoaşte şi de a deosebi realitatea prin simţuri, de a sesiza proprietăţile unor obiecte
şi de a le individualiza este dată de la natura omului, care n-ar putea să existe fără această aptitudine. Noi
deschidem uşa, identificând prietenii şi rudele după timbrul vocii, urcăm în microbuz determinînd numărul
rutei, întâlnim în mulţimea de studenţi colegii, recunoscîndu-i după haină, ţinută, alte semnalmente.
Deci, identificarea criminalistică prezină o activitate de examinare comparativă a obiectelor
materiale şi a imaginilor acestora în scopul stabilirii identităţii lor şi obţinerii datelor utile pentru
descoperirea şi cercetarea infracţiunilor.
În ştiinţa criminalistică este elaborată teoria identificării criminalistice, la temelia căreia stau
cunoscutele teze dialectice privind individualitatea, stabilitatea relativă şi reflectivitatea obiectelor lumii
înconjurătoare.
Esenţa individualităţii constă în aceea că chiar şi printre obiectele similare cuprinse în clase, genuri,
tipuri etc. nu există şi nici nu pot exista asemenea, care ar coincide între ele pe deplin. Fiecare obiect este
strict individual, irepetabil, la singular, adică se distinge prin ceva de altele, asemănătoare lui. De
menţionat, că singularitatea sa se datorează nu numai însuşirilor provenite din fabricaţie sau naştere (spre
exemplu, detaliile desenului papilar), dar şi celor dobândite ulterior prin folosire şi exploatare (o uzură sau
alt defect pe suprafaţa anvelopei mijlocului de transport).
În ce priveşte a doua premisă ştiinţifică – stabilitatea relativă, trebuie de subliniat că cu scurgerea
timpului obiectele şi fiinţele suferă prefaceri. Nimic nu este constant, neschimbător. Totul se modifică şi
se consumă. Însă, pentru o anumită perioadă de timp orice obiect îşi păstrează un oarecare număr de
trăsături calitative, care îl face să rămînă ceea ce este. Deci, identificarea este obiectiv posibilă numai dacă
schimbările sunt neînsemnate, adică dacă ele nu modifică esenţa obiectului, proprietăţile lui fundamentale.
În caz contrar, obiectul încetează de a mai fi acelaşi, el devine alt obiect. În acest context, individualitatea
apare relativ stabilă.
O altă premisă indisolubil legată de precedentele o constituie reflectivitatea, adică capacitatea
obiectelor de a se reflecta şi de a fi reflectate. Mişcarea lumii materiale se relizează prin interacţiunea
obiectelor şi fiinţelor într-un proces de influenţare reciprocă. În acest cadru, reflectarea constă în însuşirea
sistemelor materiale de a reproduce particularităţile obiectelor aflate în conexiune.

În cercetările identificatoare sunt antrenate diferite obiecte, rolul lor în aceste procese este diferit.
Astfel, teoria identificării distinge:
- obiecte de identificat, denumite şi obiecte scop. Acestea pot fi diferite lucruri (pistol, unealtă de
spargere, imprimanta calculatorului etc.), persoana infractorului, animale, porţiuni de teren etc.
- obiecte identificatoare, denumite şi obiecte mijloc de identificare, ce servesc la stabilirea
obiectelor căutate. Această grupă cuprinde obiecte de natură necunoscută, modele tip de comparaţie,
diferite urme-materiale (de încălţăminte, de mîini, tuburi sau glonţi traşi etc.), unele părţi de obiecte
fragmentate, care anterior au alcătuit un tot întreg (cioburi din fara autovehiculului, bucăţi de documente
etc.). Aici reconstituirea întregului după părţile componente constituie o varietate a identificării
criminalistice. Ea se efectuează în baza reflectărilor reciproce a caracteristicilor structurii exterioare a
părţilor obiectului, prin metoda suprapunerii sau juxtapunerii liniilor şi marginilor dezmembrate.

Deosebirea între aceste două grupe de obiecte rezidă în faptul că la obiectele de identificat se studiază
calităţile proprii lui însăşi pe când în obiectele identificatoare- proprietăţile altui obiect, reflectat în el.
Confruntarea nemijlocită a obiectului identificator cu cel ce urmează a fi identificat nu este posibilă
întotdeauna, deaceea pentru identificare sunt necesare modele de comparaţie. În funcţie de modul de
obţinere se disting modele libere şi modele experimentale.
Cele libere (preconstituite) iau naştere înaintea comiterii faptei, neavînd legătură cu cauza cercetată
(scrisori, note personale, cartuşe ridicate de la vînători).
Modelele experimentale se obţin în cadrul cercetărilor de expertiză a obiectelor concrete (glonţii traşi
din arma suspectă).
 3.2. Caracteristicile identificatoare
Orice obiect al lumii materiale se bucură de un ansamblu de proprietăţi, ce caracterizează structura lui
exterioară, componentele materiale din care este alcătuit. În scopul identificării nu este neapărat necesar de
a studia toate însuşirile obiectului.
In calitate de caracteristici identificatoare mai frecvent se folosesc cele ce privesc forma, dimensiunile,
microrelieful suprafeţei obiectului. Alteori identificarea este posibilă şi după însuşirile substanţiale ale
obiectului: compoziţia chimică, densitatea, duritatea, conductibilitatea electrică ş.a. În fine, ca caracteristici
identificatoare pot servi şi unele reflectări transformate ale însuşirilor obiectului. Astfel, identificarea
persoanei după scris constă în recunoaşterea lui după caracteristicile întipărite în text, care oglindesc
deprinderile dinamice ale acestei persoane de a scrie şi de a mînui condeiul.
Deci, prin caracteristică identificatoare putem subînţelege semnul, elementul specific ce pune în
evidenţă însuşirea obiectului.
Caracteristica, semnalizând existenţa unei proprietăţi ale obiectului, îndeplineşte o funcţie
informaţională. Studierea multilaterală, separată şi în totalitate a caracteristicilor obiectelor comparate
conduce în final la confirmarea sau infirmarea identităţii lor.
Pentru ca aceste semne specifice să fie utilizate în calitate de identificatoare ele trebuie să răspundă
unor condiţii. Principala este specificitatea şi originalitatea lor. În acest scop e necesară capacitatea
caracteristicii de a distinge obiectul dintr-o multitudine de lucruri asemănătoare.
A doua condiţie este însuşirea caracteristicii de a se reproduce autentic şi uniform în fiecare caz de
formare a urmei obiectului dat.
In sfirsit, o premiză indispensabilă pentru o corectă identificare o constituie constatarea stabilităţii
relative a caracteristicii, adică eventuala capacitate de a se schimba cât mai puţin posibil în perioada cuprinsă
între momentul creării urmei şi momentul identificării obiectului.
Teoria identificării criminalistice clasifică caracteristicile în:
 generale - exprimă trăsăturile cele mai comune tuturor obiectelor de acest gen
 particulare - evidenţiază un obiect din toate celelalte asemănătoare lui.
Trebuie precizat că orice caracteristică particulară luată izolat nu este suficientă pentru a individualiza
obiectul. Asemenea trăsături se pot repeta şi la altele similare. Individualizează obiectul doar o totalitate
de caracteristici, un cumul de detalii, care în criminalistică poartă denumirea de ”totalitate
identificatoare”.
Aceasta se explică prin faptul că repartizarea caracteristicilor pe suprafaţa sau în masa obiectului, de
multe ori chiar şi apariţia lor poartă un caracter întîmplător. Conform teoriei probabilităţilor în asemenea
localizare şi în aşa combinare particularitaţile evidenţiate sunt practic irepetabile.
Caracteristicile identificatoare se mai împart în:
 calitative – se expun prin termene ce oglindesc conţinutul obiectului. Spre ex., descrierea
tipului şi varietăţii desenului papilar (laţ, dextrodeltic).
 cantitative – exprimă însuşiri dimensionale (lungimea urmei, numărul ghinturilor canalului
ţevii etc.).
După provenienţa lor se pot semnala caracteristici cu specific indispensabil, ce reflectă esenţa
obiectului, element fără de care el n-ar fi ceea ce este (de ex. semne ce caracterizează pistolul ca armă de
foc) şi caracteristici apărute accidental (formarea neregularităţilor în canalul ţevii unei arme, imprimate pe
suprafaţa glonţului).
 3.3. Stadiile identificării criminalistice
Identificarea criminalistică se realizează treptat de la general la particular. Trăsăturile caracteristice ale
obiectelor, fiinţelor sunt selectate prin determinarea genului, speciei, grupei, subgrupei, tipului etc. până se
ajunge la individualizare.
Corespunzător acestei treceri gradate procesul de identificare parcurge două mari etape:
1) determinarea apartenenţei generice;
2) identificarea individuală.
Ambele etape trebuie privite ca părţi componente ale procesului unic de identificare, prima constituind
premisa logică al celui de al doilea, care se subdivizează în cîteva stadii:
1. examinarea prealabilă - constă în luarea de cunoştinţă cu materialele trimise spre expertiză, atrăgând
atenţia la starea ambalajului şi prezenţa rechizitelor respective, clarificarea sarcinilor puse în faţa
expertului, a întrebărilor organului judiciar; cercetarea de orientare a obiectelor prezentate; analiza
profundă a tuturor factorilor ce pot eventual influenţa expertizarea obiectelor în cauză.
2. examinarea intrinsecă (analitică) - are ca scop stabilirea şi fixarea caracteristicilor identificatoare,
proprii fiecărui obiect în parte. Analiza poate fi însoţită de efectuarea unor experimente, alcătuirea unor
elaborări de semnalmente în formă de descrieri (verbale, cifrice, desene ş.a.), fotoimagini cu sau fără
marcarea indicilor depistaţi.
3. examinarea comparativă - În funcţie de natura obiectelor ce se compară se alege unul sau altul dintre
procedeele tehnice de comparare a caracteristicilor: suprapunerea în spaţiu cu ajutorul mijloacelor optice,
juxtapunerea fotografică liniară, confruntarea, măsurarea etc.
4. evaluarea rezultatelor si formularea concluziei - se hotărăşte dacă caracteristicile relevate sunt
suficiente cantitativ şi calitativ pentru individualizarea obiectelor.
Tipuri de concluzii:
̶ Categorice pozitive – in cazul în care coincidenţele predomină, iar deosebirile sînt neînsemnate şi
uşor explicabile (se arată, de exemplu, că o anumită urmă este creată de o anumită persoană sau unealtă).
̶ Categorice negative – în ipoteza unor deosebiri esenţiale se formulează concluzia certă negativă a
lipsei de identitate între obiecte.
̶ Concluzii de probabilitate pozitive sau negative – în situaţia cînd, cu toate greutăţile, compararea
este totuşi posibilă şi acordă expertului posibilitatea de a-şi exprima părerea, deşi aceasta nu prezintă acelaşi
grad de fermitate ca în primul caz, el poate desprinde o concluzie probabilă, că, de exemplu, un anumit text
a fost probabil scris de cutare.
̶ De imposibilitate – în alternativa imposibilităţii de a stabili pe cât de esenţiale sunt deosebirile
evidenţiate şi ce stă la originea lor.

3.1. Diagnostica criminalistică: noţiunea şi sarcinile ei

Însă, spre deosebire de cercetările de identificare, scopul cărora este stabilirea identităţii, examinările
diagnosticatoare ajută la determinarea unor însuşiri şi stări ale obiectelor, aflarea cauzelor unor fenomene,
interpretarea dinamicii evenimentelor etc.
Astfel, după urmele de picioare este posibil de identificat nu numai factorul creator, dar se poate de
judecat şi despre direcţia de mişcare a autorului, viteza aproximativă, dacă a purtat unele greutăţi sau dacă
a operat în întuneric. După urmele de spargere se determină deprinderile infracţionale, forţa fizică, înălţimea
făptuitorului, timpul consumat la comitere, ş.a.
Examinările diagnosticatoare pot fi divizate în trei grupe, in cadrul carora pot fi soluţionate
urmatoarele:
Prima – determinarea calităţilor şi stării obiectelor prin cercetarea lor nemijlocită (de exemplu, dacă
arma de foc este sau nu în stare bună de functionare, dacă plumbul este sau nu violat ş.a.).
A doua – stabilirea însuşirilor şi stării obiectelor după urmele lăsate de acestea (de ex.particularităţile
mersului unei persoane după cărarea de paşi).
A treia grupă – constatarea legăturilor cauzale între unele acţiuni şi consecinţele acestora prin analiza
integrală a urmelor şi stărilor de fapt din scena infracţiunii (spre ex. după forma, dimensiunile şi numărul
petelor de sînge se determină locul unde victimei i s-au cauzat leziuni mortale, unde şi cum a fost mutat
cadavrul, dacă a fost schimbată poziţia lui etc.).
 Tehnica criminalistica prezinta un sistem de teze teoretice, principii de elaborare si recomandatii de
aplicare a metodelor si tehnicilor criminalistice in procesul de investigare a infractiunii.
Structura consta din mai multe ramuri:
- Fotografia si audio video inregistrarea
- Traseologia (urme materiale)
- Armeologia (arme)
- Gabitoscopia (portrete robot)
- Documentologia (documente)
- Inregistrarea criminalistica (evidentele)
- Ordologia (miros)
- Fonoscopia (auz, inregistrarea vocii)
- Micrologia

Sarcini:
- Elaborarea noilor si perfectionarea metodelor si mijloacelor criminalistice de descoperire si cercetare
a urmelor materiale
- Elaborarea bazelor teoretice, tactice si metode ale expertizei criminalistice
- Elaborarea si perfectionare mijloacelor tehnice de prevenire si profilaxie a infractiunilor

Subiectul 2.
Colectarea metodelor de proba este o notiune care cuprinde un sir de actiuni: colectarea, depistarea,
relevarea, fixarea urmelor si examinare.
Mijloacele tehnico criminalistice se clasifica:
a. Dupa natura lor
- Elaborate si folosit doar in criminalistica (pensula amgnetica, fotorobotul, capturatorul de gloante)
- Preluate si adaptate (detector de metale)
- Preluate si folosite fara adaptare (fotoaparatele, calculatoarele)
b. Dupa destinatie
- Metode de colectare a urmelor
- Metode de expertizare a mijloacelor de proba
- Mijloace de prevenire a infractiunilor
- Metode de stocare si sistematizare a informatiei

Colectarea mijloacelor de proba este o operatiune complexa:

- Cautarea
- Depistarea
- Relevarea
- Fixarea (proces verbal, fotografie)
- Examinarea
Mijloace de cautare si descoperire a urmelor
- Mijloace de iluminare - uv, infra rosu
- Utilaj optic – lupe, lentile
- Aparatura de detectie – pt a descoperi cadavre in pamint , georadar – neuniformitatea
solului)
- Substante si reactivi de detectie – ninhidrina
Mijloacele de fixare:
- Fixarea procesuala - descrierea
- Fixarea tehnica – videoinregistrarea
- Schita, desene, GPS
Mijloace de ridicare
- Ridicarea optimalase face impreuna cu obiectul pe care se afla urma sau cu o parte din
obiect, dca este posibil. Daca nu este posibil, se copie, se muleaza,
- Trusele si laboratoarele mobile au sarcina de a realiza expertiza chiar la fata locului.
 Subiectul 3.
La ora actuala criminalistica dispune de un ansamblu de metode si mijloace extrem de variate pentru
expertizarea urmelor bazate in mare parte pe metode fizice, chimice, biologice etc.
Mai frecvent se folosesc metodele:
- Microscopia optica : lumina polarizanta, substantele cristaline etc. Se folosesc microscoape
biologice, stereoscopice, metalografice, de comparatie
- Microscopia electronica: permit a examina urmelor cu o marire ce depaseste suta de mii de ori .
Se foloseste microscopul cu baliaj
- Analiza spectrala: este bazata pe examinarea spectrelor de lumina, a substantelor ce sunt plasate in
flacara. Substantele necunoscute de la fata locului sunt examinate si se stabileste, spre ex, daca
unele particule sunt straine locului.
- Analiza luminiscentei: este intemeiata pe capacitatea de a lumina sub influenta radiatiilor ultra-
violete si infra-rosu., pentru a stabili unele falsuri in documente (adaugarea unei cifre etc, petele
invizibile de singe de sperma, de ulei in urmele de impuscatura pentru a stabili a cata impuscatura.
- Metodele cromatografice: sunt conexate cu programe speciale costisitoare. Se aplica in scopul
determinarii amestecurilor de substante - pe strat subtire, pe hirtie, in faza gazoasa. Sunt utilizate
pt a realiza investigatia produselor alimentare, subst toxice si stupenfiatii etc
 Traseologia
Activitatea infractionala presupune prezenta faptuitorului la locul comiterii faptei si savirsirea de catre
acesta a unor modificari in ambianța existentă. Aceste modificari rezultate din activitatea ilicita a
faptuitorului sunt cunoscute in criminalistica sub denumirea generica de urme infracționale. Cu studiul lor
se ocupa traseologia – o
In literatura de specialitate notiunea de traseologie contine 2 sensuri (larg si restrins).
Astfel in sensul larg al cuvantului o intelegem ca orice semn concret material aparut la fata locului ca
urmare a savirsirii unei infractiuni. In acest sens se cunosc:
̶ urme – forme (reflectare);
̶ urme – obiecte;
̶ urme – substante.
Obiectul investigatiilor traseologice constituie de regula urmele–forme (reflectare), care constituie si
sensul restrins al notiunii de urma – urme ce se formeaza in urma contactului cu un alt obiect
(reproducere/reflectare a unui obiect pe o suprafata unui alt obiect). Astfel, avem obiect creator si obiect
primitor.
O importanta deosebita in intelegerea corecta a notiunii de traseologie o are clasificarea urmelor:
- Dupa obiect:
 Urme lasate de om (maini, picioare, incaltaminte, haine, unghii, dintii) - homioscopice
 Urme lasate de unelte, instrumente, mecanisme (de taiere, freselire, despicare, presiune,
dezmembrare, rupere)
 Urme lasate de mijloace de transport (de șine, de roți)
- Dupa mecanisme
 Urme statice (de incaltaminte)
 Urme dinamice (liniare)
 Urme de adîncime
 Urme de suprafață – de depunere (substanta, transpirație), stratificare si destratificare (urma lasata
pe obiect vopsit, vopseaua ramine pe mina)
 Urme locale (in urma plecării automobilului în timpul ploii)
- Dupa modul de percepere
 Urme periferice
 Urme vizibile
 Urme slab vizibile
 Urme latente
Se aplica diferite metode – prăfuirea, afumarea cu vapori de iod metalic, folosirea unor surse de
lumină, razele ultraviolete, magneți, detectoare etc.
Toate acestea trebuie descrise în proces verbal la fata locului in care obligatoriu se introduc un
minimum de informatii (locul descoperii, forma), ambalarea urmelor (cine a ridicat urma etc).

Întrebări care se pun la expertiza traseologica:

1) Ce instrument a lăsat această urmă?
2) daca urmele au fost lăsate de instrumentul ridicat prin percheziție de la o persoana sau de la un
anumit loc?
Cercetarea urmelor de transport
- detalii de la roata
- se trimite roata la expertiză
- Ecartament – distanță între două puncte în spațiu. 2 Distanță între urmele lăsate pe teren de roțile
aceleiași osii ale unui vehicul. 3 Distanță între fețele interioare ale celor două șine de cale ferată.
- Ampatament – distanța dintre axele osiilor extreme ale unui vehicul.
 Dactiloscopia este o subramura a tehnicii criminalistice ce are ca obiect de studiu desenele papilare si
amprentele lor în scopul descoperirii infractiunii, identificarii persoanei care le-a creat si a clarificarii altor
circumstante ale infractiunii. Relieful palmei si talpei picioarului are o suprafata specifica ce se deosebeste
de alte parti ale corpului prin faptul ca aici sunt prezente cute flexorale, riduri subtiri, creste papilare, pori.
Pentru identificare sunt folosite mai des crestele papilare din zona centrala a falangetei care formeaza desene
în formă de arcuri, lațuri, cercuri.
Dimensiunile acestor desene, tipul varietatea lor prezinta caracteristicile generale. Totodata fiecare
creastă papilara are particlaritati in forma de bifurcări, contopiri, inceputuri, sfirsituri, butoniere, fragmente
etc. Astfel de elemente morfologice destul de mici constituie caracteristicile particulare ale desenului papilar.
In totalitatea lor, prin poziția reciprocă ele formează un ansamblu de semne specifice ce individualizează
desenul făcîndu-l irepetabil. Pentru identificare trebuie de găsit 8-10 detalii.
Pe langa individualitate, prezinta si alte insusiri importante – fixitatea si restabilitatea lor (desenele
papilare apar la a 3-a lună de viață).
*epidermul, dermul si hipodermul – 3 straturi de piele
În cazul în care cercetarea unor fragmente de urme cu dimensiuni mici nu e posibil (ex: din cauza taierii
cu sticla) se purcede la examinarea poroscopică sau crestoscopică.
Trusele criminalistice conțin de regulă prafuri magnetice universale (”Rubin” – praf magnetizat,
”Malahit”, ”Saphir”).
În funcție de suprafețe se folosesc și prafuri nemagnetice (cu pensule din fibre artificiale, oxid de zinc,
oxid de cupru – praf negru, funinginea).
Substanțe reactivi chimici:
̶ vaporizator de iod;
̶ soluții de ninhidrină;
̶ azotat de argint;
̶ metoda cianocrilaților.
Întrebări puse la expertiza dactiloscopică:
1) daca pe obiectul respectiv sunt urme digitale ?(intreb. diagnosticatoare)
2) daca aceste urme sunt operande pentru a identifica o persoană?
3) Dacă aceasta urma este sau nu lăsată de o persoană concretă?
Cercetarea criminalistica a altor categorii de urme
Prin urme de picioare se înțeleg acele modificari aduse cîmpului infractional ca rezultat al contactului
cu acest cîmp a pantei piciorului gol sau încălțat (ciorap, incaltaminte) in cadrul savarsirii unei infractiuni.
În procesul verbal se fixează:
1. Direcția acestor urme
2. Elementele cărăeii de pași (lungimea pasului stîng, lungimea pasului drept, lățimea pasului, unghiul
de desfășurare a pantei piciorului)
3. Se ia o urmă reflectată deplin și se analizează detaliat
4. Dacă în această urmă sunt caracteristici iindividuale (ex: caracteristici accidentale, uzura).
Dupa urma de picior e posibil de a stabili statura si marimea pantei piciorului individului. Marimea
pantei piciorului la barbati si femei in raport cu inaltimea constituie 15,8% - 15,5%. Prin urmare in cazul
in care se gaseste urma pantei unei picior gol se fac calculele respective.
Ridicarea urmei de încălțăminte se face cu soluție de ipsos.
Cercetarea urmelor de spargere
Apare la spargerea diferitor obstacole (safeuri, obiecte metalice, uși).
Se utilizeaza diferite instrumente, ca spre exemplu balerina, gura de lup, buldozer.
Clasificarea urmelor de spargere:
- Urme de fortare
- Urme de taiere
- Urme de apasare
- Urme de lovire
- Urme de sfredelire
Aceste urme se ridica cu ajutorul pastei ”K”, ce se aseamana cu mierea de albini, de culoare alba.
 Întrebări care se pun la expertiza traseologica:
3) Ce instrument a lăsat această urmă?
4) daca urmele au fost lăsate de instrumentul ridicat prin percheziție de la o persoana sau de la un
anumit loc?

Cercetarea urmelor de transport

- detalii de la roata
- se trimite roata la expertiză
- Ecartament – distanță între două puncte în spațiu. 2 Distanță între urmele lăsate pe teren de roțile
aceleiași osii ale unui vehicul. 3 Distanță între fețele interioare ale celor două șine de cale ferată.
- Ampatament – distanța dintre axele osiilor extreme ale unui vehicul.
 Armologia judiciara poate fi definita ca o ramura a tehnicii criminalistice care studiaza principiile
constructive si legitatile de actiune ale diferitor dispozitive predestinata nimicirii omului, animalelor sau
altor obiecte materiale, legitatile formarii urmelor folosirii a astfel de dispozitive precum si elaboarea
mijloacelor de colectare valorificare a astfel de obiecte si urme in scopul descoperirii infractiunii.
Structura este compusa din 3 parti:
- Balistica judiciara
- Cercetarea armelor albe
- Substantele si dispozitivele explozive
Balistica judiciara
- ”balo” - a arunca/expulza si logos- stiiinta
- Este un compartiment al armologiei care studiaza constructia armelor de foc si a legitatilor ce
determina tragerea (impuscarea) in baza carora se elaboreaza mijloace de colectare si examinare, valorificare
a urmelor lasate de aceste obiecte.
Arma de foc este un mecanism predestinat constructiv pentru a nimici fiintele vii sau pentrua distruge
unele obstacole cu ajutorul unui proiectil aruncat de energia termica a gazelor pulbere explozive.
Orice arma de foc are cel putin o teava, un mecanism de dare a focului, mecanism de inchidere, de
expulzare a gloantelor trase si mecanism de alimentare cu cartus.
Teava este un tub de otel care dirijeaza miscarea gontelui si ii transmite o miscare de rotatie (helicoidala).
Teava cuprinde camera de detonare (unde se produce patronul), conul de racordare si zona ghintuita .
Deosebim tevi ghintuite si tevi lise.
1) La identificarea armei se iau in considerare:
2) Calibrul
3) Numarul si sensul ghinturilor
4) Latimea ghinturilor si a plinurilor
5) Pasul ghinturilor
Calibrul - principala caracteristica a armei de foc, la arma cu teava ghintuita este distanta dintre 2 plinuri
opuse, iar la armele cu teava lisa este numarul de bile confectionat dintr-un fund de plumb de o grosime
egala cu diametrul tevii armei concrete.
Calibrul se masoara in mm: 5,45; 7,62; 6,35; 9,0.; 11,43.
In statele anglo saxone calibru se indica in fractiuni de țol , sau inch. In Sua sutimi de țol, marea britanie
– miimi de țol.
La teava lisa calibre de: 12,0; 16,0; 20,0; 24,0.
Ghinturile imprima glontelui o miscare helecoidala, asigurand stabiliatatea pe traiectorie si o precizie
in atingerea tintei. Actual se intalnesc 4-6 ghinturi, inclinata fie stinga ori dreapta, mai des in drepata
Munitia – cartusul cuprinde tubul, glontul, capsa, nacovala si pulberea.
Pulberile se impart in neagra (la armele cu teava lisa) si coloidala.
Gloantele au forma si constructie diferita fie din metal masiv fie din plumb cu camasa. Exista gloante
obisnuite si speciale.
Clasificarea armelor de foc - Arme de vinatoare
- Arme simple - Arme de alarma
- Arme cu repetitie (a incarca arma periodic) - Arme lacrimogene
- Ame semi-automate Dupa calibru
- Arme auomate - Calibru mic pina la 6.35
Dupa destiantie - Mijlociu 7- 9
- Arme militare - Mare peste 11.43
- Arme sportive - Arme deghizate in formade baston, umbrela.
- Arme speciale (de semnalizare) - Arme artizanale in irac, iran
 Urme produse de armele de foc sunt
- Modificarile aparute pe obiect ca rezultat al fenomenelor dinamice,termice, chimice care insotesc
impuscatura
- Pe linga arma de foc, glontul si tubul propriu zis, prin urmele folosirii armei se intelege si cele care
au ramas pe cartusul tras (tub) si pe glont precum si pe corpul victimei precum si pe alte obiecte tinta.
Urmele de pe tub cartus se formeaza pe etape succesive
- La incarcare Se formeaza umre longitudinale pe peretii longetidinali ai tubului, prin impingerea
cartusului in camera de detonare
- La tragere – urmele percutoriului si al peretelui frontal al inchizatoruluipe fundul cartusului
- In faza extragerii tubului

Urmele de impuscate pe obiectele tinta

- Urme principale
 Urme de perforare (patrunde si se strecoara)
 De paturndere – canale oarbe
 Urme de ricoasare – loveste suprafata dura si zboara in alta parte
- Urme secundare
- apar de la actiune termica
Inel de stergere
Inemd e metalizare
Inelul de unsoare – prima impuscatura
Inelul de contuzie – la cadavre – vinataie in jurul glontelui
Tatuajul – distanta mica de la care s-a impuscat
Ștanț marca – amprenta retizaturii anterioare a tevii - se reflecta diamentrul tevii
- Urme rezultate din actiunea flacaarii
Expertiza balistica:
- Modelul seria calibru armei
- Starea tehnica de functionare
- Daca tubul cartus ridicat este sau nu impuscat din arma gasita.
Arma albă – este considerata orice obiect confetionat special pentru a cauza prin mijlocirea fortei
musculara a omului, leziuni corporale grave si care corespund unor modele standard ori anumitor tipuri
istorice de arme albe.
Tehnica criminalistica de explozie – compartiment al armologiei care studiază legitățile de fabricare
a dispozitivelor explozive, parametrii tehnici ale acestora, legitățile exploziei și a formării urmelor de
explozie precum si cercetarea infracțiunilor legate de explozii.
Dispozitivele explozive – instalații destinate exclusiv pentru nimicirea ființelor vii, deteriorarea enor
obstacole prin mijlocirea undei de șoc și a schijelor ce obțin o direcție orientată în urma descompunerii
termice a substanțelor explozive.
Examinarea locului faptei în cazul exploziei se realizează din focarul (centrul) exploziei spre periferii.
Pentru focar este caracteristic:
- Deteriorarea semnificativa a ambiantei;
- Crearea unui crater în pamînt;
- Modificarea obiectelor înconjurătoare de la locul exploziei;
- Prezența urmelor de topire, ardere, funingine.
Ce este necesar a se stabili prin cercetarea locului faptei in cazul exploziei:
1) Determinarea naturii exploziei
2) Stabilirea epicentrului exploziei
3) Estimarea masei încărcăturii explozive în echivalent trotilic
Întrebări care se pun specialiștilor tehnicieni:
1. Dacă dispozitivul exploziv este funcțional?
2. Dacă obiectul ridicat la fața locului este fragment al unui dispozitiv.