Tema: Dreptul de autor – obiect al protecţiei juridice

1. Noţiunea şi obiectul de studiu al dreptului de autor.

2. Clasificarea operelor protejate prin normele dreptului de autor. Operele
neprotejate prin dreptul de autor.
3. Noţiuni privind subiectele în relaţiile dreptului de autor. Clasificarea subiectelor.
4. Drepturile subiective ale autorilor operelor protejate: drepturile morale şi
drepturile patrimoniale.
5. Înregistrarea dreptului de autor
6. Termenele de protecţie a dreptului de autor
7. Contractele în domeniul dreptului de autor.
8. Apărarea dreptului de autor şi a drepturilor conexe. Formele răspunderii juridice.

1. Noţiunea şi obiectul de studiu al dreptului de autor.

Definirea dreptului de autor. Dreptul de autor este reglementat în sistemul de drept
naţional prin Legea Republicii Moldova privind dreptul de autor şi drepturile conexe nr.139
(adoptată la 02.07.2010, în vigoare din 01.01.2011. Legea, însă, nu defineşte dreptul de autor din
care considerent acest lucru a căzut pe seama doctrinei.
Potrivit unei opinii doctrinare dreptul de autor reprezintă ansamblul normelor de drept care
reglementează relaţiile sociale ce se nasc din crearea, publicare şi valorificarea operelor artistice,
literare şi ştiinţifice.1
În jurisprudenţă, dreptul de autor a fost definit în Hotărârea Plenului Curţii Supreme de
Justiţie p. 2: „dreptul de autor este un sistem de norme juridice stabilite prin lege care protejează
operele creaţiei intelectuale din domeniul literaturii, artei şi ştiinţei, exprimate într-o formă obiectivă
ce permite a le reproduce, atât publicate cât şi nepublicate, indiferent de forma, destinaţia şi valoarea
fiecărei opere, drepturile conexe cu cele de autor: drepturile interpreţilor, producătorilor de
fonograme, organizaţiilor de difuziune”2.
În cele mai dese cazuri termenul dreptul de autor este utilizat în două sensuri: în sensul
obiectiv şi în sens subiectiv.
În sensul obiectiv, dreptul de autor reprezintă totalitatea normelor de drept ce reglementează
relaţiile legate de crearea operelor ştiinţifice, literare şi artistice, de valorificarea lor, precum şi de
protecţia drepturilor autorilor şi ale altor titulari. O definiţie similară găsim şi în lucrarea savanţilor
autohtoni V. Volcinschi şi D. Chiroşca.3
În sensul subiectiv, dreptul de autor reprezintă posibilitatea acordată de către stat autorului
de a utiliza opera potrivit dorinţei sale în scopul de a beneficia de întregul complex de prerogative de
ordin patrimonial şi moral, folosindu-se de mijloacele legale în limitele stabilite de lege.4
Obiectele dreptului de autor. Obiect al dreptului de autor este opera. Definiţia de operă nu
o găsim în legislaţie, dar o găsim în doctrina juridică. 5 Potrivit doctrinei, opera reprezintă o totalitate

1
Stanciu Cărpenaru, Drept civil. Drepturile de creaţie intelectuală. Bucureşti, 1971, pag.7.
2
Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova nr. 32 din 9 noiembrie 1998 „Despre practica
aplicării de către instanţele judecătoreşti a unor prevederi ale legislaţiei privind dreptul de autor şi drepturile conexe”.
3
Victor Volcinschi, Dorian Chiroşca, op. cit., p. 28.
4
Calmuschi O., op. cit., p. 143.
1
de idei, un bun nematerial. În acest sens este necesar de distins opera de suportul material. Dreptul
de autor protejează numai forma de exprimare a ideilor şi nu ideile însăşi.
Potrivit opiniei lui A. Bertrand, prin „creaţie” înţelegem „o producţie ce se manifestă printr-
un efort” (acest efort se califică ca fiind aportul intelectual) minim dar necesar care ar avea ca
rezultat o creaţie nouă într-un domeniu de formă (o adevărată activitate creativă nu de transpunere),
„ce ar avea un caracter original, decorativ, ornamental ce vine dintr-un efort personal sau
interpretare individuală a autorului”.6
Condiţia creativităţii unei opere a persoanei fizice rezultă din: elaborarea proprie a
componentelor, transformarea într-o manieră personală a unei opere preexistente sau fixarea într-o
manieră tangibilă pe un suport (fotografic, magnetic etc.) de elemente ce au o existenţă proprie şi
constituie în acest mod creaţii autonome.
Din cele expuse rezultă că condiţia esenţială care conferă protecţie operei în cadrul dreptului
de autor este rezultatul activităţii creatoare a autorului ce implică originalitate.7 Pe scurt condiţia
dată este: originalitatea din fr. – amprentă a personalităţii autorului. Obligativitatea originalităţii
înaintează şi legislaţia României, Franţei, Rusiei. Potrivit Codului de Proprietate Intelectuală
(Franţa) (art. L. 111-1) „autorul unei opere a spiritului este cel ce singur face creaţia sa”. Observăm
utilizarea cuvintelor „operă a spiritului” prin care se înţelege că creaţia intelectuală este personală.
Legea RM nr.193/2010 în art. 3 prevede: „operă – rezultat al creaţiei intelectuale originale în
domeniul literaturii, artei şi ştiinţei, indiferent de mijloacele de creare, de modul concret şi de forma
de exprimare, de valoarea şi importanţa acesteia ...” Prin cuvintele opere a creaţiei intelectuale se
are în vedere originalitatea.
Originalitatea nu implică inventivitate. O invenţie implică activitatea inventivă prin care
rezultatul trebuie să fie neevident, necunoscut. Originalitatea nu implică nici noutate. Noutatea este
o noţiune obiectivă, deoarece se defineşte prin absenţa anterioară, pe când originalitatea este o
noţiune subiectivă ce se defineşte prin individualitatea şi natura persoanei. Deci, aceste două noţiuni
nu sunt sinonime şi lipsa de noutate nu lipseşte opera de originalitate.
Deoarece activitatea creativă este un act psihologic, sursa creativităţii este imaginaţia
autorului. A face un act original înseamnă a alege, a analiza, a compara, a ezita, a face apel la
resursele de gust – a crea în mod personal. E. Ulmer pune semnul egalităţii între originalitatea operei
şi individualitatea operei, opera este originală în măsura în care poartă asupra personalităţii
autorului. Originalitatea este un criteriu subiectiv şi relativ.
O altă condiţie înaintată de legislaţie este exprimarea în o formă obiectivă. Opere trebuie să
îmbrace o formă concretă de exprimare percepută simţurilor. Potrivit art. 7 alin. 1 al Legii RM nr.
193/2010 operele literare, de artă şi ştiinţifice pot fi exprimate în formă: scrisă, orală, audio sau
videoimprimare, de imagine, tridimensională, alte forme.
A treia condiţie înaintată protecţiei operelor este susceptibilitatea de a fi adusă la cunoştinţă
publică. 8

5
„Opera este o totalitate de idei, cunoştinţe ce primesc în rezultatul activităţii intelectuale a autorului o formă de
exprimare pentru aducerea la cunoştinţa publicului a acestei idei, ce permite de a o reproduce.” Сергеев A. П., op. cit.,
p. 110.
6
André Bertrand, Le droit d‘auter et les droit voisins, 2e édition, Dalloz,Paris, 1999, p. 118.
7
Calmuschi O., op. cit., p. 144.
8
Eminescu Y., op. cit. P. 46.
2
 Opera este protejată fără a îndeplini careva formalităţi, aceasta însemnă că autorul nu este
obligat de a cere protecţia organelor de stat, a înregistra opera la AGEPI. Acest sistem de protecţie
este recunoscut în Franţa, România, Rusia.
Potrivit legii naţionale dreptul de autor se naşte din momentul creării operei. Operele pot fi
exprimate în o multitudine de forme toate fiind protejate fie că este muzicală, literară sau ştiinţifică.
La începutul sec. XX când a început filmarea micilor scene inspirate din opere literare (de către
fraţii Lumiere) acestea erau asimilate pantomimelor şi nu erau protejate prin dreptul de autor. Numai
în 1913 jurisprudenţa s-a înviorat la propunerea filmului ce reproducea aventurile eroilor lui Jules
Verne.
Faptul exprimării în o formă obiectivă este consacrat şi în legislaţia Marii Britanii. În
Germania aceasta nu este o condiţie a protecţiei juridice ci a probării drepturilor. În Belgia, Olanda,
Franţa, Luxemburg faptul exprimării în formă obiectivă este cerută în cazul operelor coregrafice şi a
pantomimelor. Legea SUA cere ca opera să fie exprimată în o formă obiectivă. Deci, acordarea
protecţiei este lipsită de formalitate, spre deosebire de protecţia obiectelor de proprietate industrială.
Operele se protejează indiferent de destinaţie.
În calitate de obiect al dreptului de autor poate apărea şi o parte a operei ce poate avea o
existenţă desinestătătoare.9
În doctrina rusă se susţine că protecţia se extinde asupra unor elemente a operei. Opera, deci,
are elemente protejate şi elemente neprotejate. Elementele neprotejate se referă la: temă, idee
(Puşchin ia spus lui Gogol siujetul operei „Revizor”, „Mertvîe duşi”). Elementele protejate se referă
la forma de reprezentare a realităţii, exprimarea gândurilor, a simţurilor – forma exterioară, care este
limbajul.10

2. Clasificarea operelor protejate prin normele dreptului de autor. Operele

neprotejate prin dreptul de autor
Dreptul de autor se extinde asupra operelor literare, artistice şi ştiinţifice, independent de
scopul creării, modul de exprimare sau a valorii lor, exprimate în următoarele forme.
În continuare ne vom referi la criteriile de clasificare şi categoriile operelor reglementate prin
Legea specială a Republicii Moldova.
După forma de exprimare se disting opere:
- scrise (manuscrise, note muzicale etc.);
- orale (rostire, interpretare publică);
- de imagine (desen, schiţă, tablou, plan, desen tehnic etc.);
- audio sau vodeoimprimare (mecanică, magnetică, optică);
- tridimesionale (sculptură, model, machetă etc.);
- alte forme cunoscute.
După conţinutul lor se disting opere:
- literare (cărţi, broşuri, articole, programe pentru computer etc.);
9
Art. 6 p. 3 al Legii Federaţiei Ruse privind dreptul de autor şi drepturile conexe nr. 5351-I din 9 iulie 1993, www.
agepi. md.
10
Сергеев A. П. Право интелектуалльной собственности в Российской Федерации, Москва, изд. Проспект, 1996,
c. 117.
3
 - dramatice sau muzical-dramatice, scenariile, proiectele de scenarii, libretele, sinopsisul
filmului;
- muzicale (cu sau fără text);
- coregrafice şi pantomimele;
- audiovizuale (cine-, tele-, vodeofilme, filme cu diapozitive erc.);
- de pictură, sculptură, grafică şi alte opere de artă plastică;
- de artă aplicată;
- de arhitectură, urbanistică şi de artă horticolă;
- fotografice;
- hărţile, planurile. Schiţele şi operele plastice referitoare la geografie, topografie,
arhitectură, alte ştiinţe;
- alte opere.
După nivelul independenţei se disting opere:
- originale;
- derivate şi integrante (traducerile, adoptările, prelucrările ale operelor literare, de artă,
ştiinţifice, aranjamentele operelor muzicale, enciclopediile, antologiile, culegerile,
bazele de date etc.).
Art.7 din Legea 139 reglementează obiecte ale dreptului de autor sînt:
a) operele literare (povestiri, eseuri, romane, poezii etc.);
b) programele pentru calculator care se protejează ca şi operele literare;
c) operele ştiinţifice;
d) operele dramatice şi dramatico-muzicale, scenariile şi proiectele de scenarii, libretele,
sinopsisul filmului;
e) operele muzicale cu sau fără text;
f) operele coregrafice şi pantomimele;
g) operele audiovizuale;
h) operele de pictură, sculptură, grafică şi alte opere de artă plastică;
i) operele de arhitectură, urbanistică şi de artă horticolă;
j) operele de artă aplicată;
k) operele fotografice şi operele obţinute printr-un procedeu analog fotografiei;
l) hărţile, planşele, schiţele şi lucrările tridimensionale din domeniul geografiei, topografiei,
arhitecturii şi din alte domenii ale ştiinţei;
m) bazele de date;
n) alte opere.
(3) Fără a prejudicia drepturile autorului operei originale, de asemenea, se protejează prin dreptul
de autor operele derivate şi integrante la baza cărora stau una ori mai multe opere şi/sau oricare alte
materiale preexistente, şi anume:
a) traducerile, adaptările, adnotările, aranjamentele muzicale şi orice alte transformări ale operelor
literare, artistice sau ştiinţifice, cu condiţia că constituie rezultate ale creaţiei intelectuale;
b) culegerile de opere literare, artistice ori ştiinţifice (enciclopediile şi antologiile, compilaţiile
altor materiale sau date, indiferent dacă sînt ori nu protejate, inclusiv bazele de date), cu condiţia că,

4
din considerentul de selectare şi sistematizare a conţinutului lor, constituie rezultate ale creaţiei
intelectuale.
(4) Prin dreptul de autor, de asemenea, se protejează ca atare şi o parte componentă ori un alt
element al operei (inclusiv titlul sau personajele operei) care reprezintă în sine o creaţie intelectuală.
(5) Operele, precum şi părţile componente sau alte elemente ale operelor specificate la alin. (1)–
(4) beneficiază de protecţie dacă sînt originale în sensul că reprezintă prin sine înseşi creaţii
intelectuale de autor. Nu se aplică alte criterii, cum ar fi caracteristicile de ordin cantitativ, calitativ
sau estetic, pentru a determina dacă aceste opere sînt pasibile de protecţie.
Clasificările existente influenţează regimul juridic al operelor din care temei rezultă
necesitatea cunoaşterii şi analizei lor.
Operele literare, potrivit doctrinei, reprezintă orice operă din literatură, ştiinţă, învăţământ,
publicitate în care ideile, simţurile, sentimentele se execută prin cuvinte în o compoziţie originală
printr-o expunere originală.11 Potrivit art. 3 (1) al Legii Marii Britanii din 1988 operele literare
reprezintă orice operă în formă scrisă, vorbită, cântată, cu excepţia operelor muzicale şi dramatice,
tabele şi culegeri, cu excepţia bazelor de date, programelor pentru computer”. 12Astfel, observăm ce
volum mare de opere cuprinde această protecţie.
Operele dramatice. Operele dramatice au trăsături comune cu cele literare, însă trăsăturile
specifice au determinat formarea unei categorii aparte de opere. Textul operei dramatice constă din
dialoguri, monologuri a personajelor. Opera este creată pentru a fi executată pe scenă (public).
Operele muzicale. Legea RM nr.139 nu defineşte opera muzicală. Potrivit doctrinei opera
muzicală reprezintă exprimarea figurilor, personajelor cu ajutorul sunetelor. 13 Sunetele sunt un mod
specific de prezentare a unei imagini, care se deosebeşte de pictură, operele literare. În muzică
importantă este intonaţia, care face muzica o artă a sunetelor.
Expresivitatea operei muzicale este: melodia, ritmul şi armonia. 14 Elementul important este
considerată melodia. Aranjamentele operelor muzicale deasemenea sunt protejate prin dreptul de
autor. În doctrina sovietică aranjamentele muzicale nu constituiau obiecte ale dreptului de autor în
baza lipsei caracterului creativ. Ulterior a fost demonstrat contrariul. Legea RM nr. 293-XIII/94
protejează aranjamentele operelor muzicale în calitate de opere derivate (art. 6 alin. 2 lit. K).
Operele audiovizuale – operă care constă dintr-o succesiune de imagini coerente fixate,
însoţite sau nu de sunete, producînd impresia mişcării, destinată perceperii vizuale şi auditive (în
cazul în care imaginile sînt însoţite de sunet) prin intermediul unui anumit dispozitiv.
Autor (coautori) ai operei audiovizuale sunt: scenaristul; regizorul-scenograf; compozitorul
(opera muzicală este creată special pentru opera audiovizuală); operatorul; pictorul scenograf.
Operele de sculptură, pictură. Operele de sculptură, pictură au început să se protejeze din
sec. XVIII (anii 1798-1814).
Specificul acestor opere este explicat prin legătura strânsă dintre creaţie şi suportul material.
Obiectul există în unicat. Persoana ce a procurat un asemenea obiect dobândeşte dreptul de
proprietate numai asupra obiectului material, asupra creaţiei autorul operei se bucură de drepturile
11
Сергеев A. П., op. cit., p. 127; Eminescu Y., op. cit., p. 51.
12
Лайонел Бентли, Брэд Шерман, Право интеллектуальной собственности. Авторское право, Санкт-Петербург.
«Юридический центр Пресс», 2004, c. 105.
13
Сергеев A. П., op. cit., p. 137.
14
Лайонел Бентли, Брэд Шерман, op. cit., p. 120.
5
de autor. Deci, proprietarul suportului material (al operei materiale) nu poate multiplica şi răspândi
obiectul dat, nu poate face careva modificări a operei la propria dorinţă lezând, astfel, dreptul de
autor. Reproducerea unei opere de artă plastică în scopuri comerciale se permite numai în baza
acordului cu autorul. Autorul operei se bucură şi de dreptul la accesul operei pentru a o reproduce,
însă nu are dreptul de a cere de la proprietarul operei expedierea acesteia. Dacă opera de artă plastică
conţine portretul unei persoane, crearea şi difuzarea acestei opere se face numai cu consimţământul
persoanei reprezentate sau a moştenitorilor ei.
Operele de artă aplicată se caracterizează prin: utilitate şi executare artistică. Deşi aceste
opere sunt, de fapt, unicate ele se răspândesc în mai multe exemplare pentru a satisface necesităţile
culturale şi practice ale persoanelor. La aceste opere se referă: obiectele de giuvaergie, articole
metalice, de galanterie, din piele, oase, jucăriile, suvenirurile etc. Problema teoretică şi practică este
de a face distincţie între operele de artă aplicată şi modelele industriale. Modelele industriale
reprezintă aspectul estetic exterior al unui produs.
Operele de arhitectură, urbanistică şi artă horticolă la fel ca şi cele de artă aplicată au ca
scop satisfacere necesităţilor materiale ale persoanelor, pe de o parte, şi satisfacerea necesităţilor
culturale, artistice, pe de altă parte. Obiectele protejate nemijlocit sunt: schiţele, faţadele, proiectele
de construcţie, desenele, planurile de înverzire, modelele parcurilor, răzoarelor, machete etc.
Operele coregrafice şi de pantomimă sunt protejate potrivit Legii RM Nr. 139
din 02.07.2010.
Hărţile geografice, geologice, planuri, operele topografice constituie aceste lucrări rezultate
ale activităţii intelectuale? Întrebare deseori întâlnită în doctrină şi practică. Putem răspunde
afirmativ cu excepţia când acestea sunt realizare numai prin mijloace tehnice. Originalitatea unei
hărţi şi în consecinţă protecţia sa, depinde esenţial de combinaţiile caracteristice de elemente şi de
simboluri, de nuanţele de culori utilizate etc.
Operele fotografice. Iniţial fotografiile nu erau considerate opere şi protejate prin dreptul de
autor considerându-se că reprezintă o copiere automată a lumii înconjurătoare. Acest argument este
corect, numai că de multe ori la executarea fotografiilor se depune o muncă intelectuală, creativă.
Fotograful alege poziţia, căderea luminii, mimica persoanelor etc. Protecţia fotografiilor pentru
prima dată a fost recunoscută în 1862.
Opere originale (desinestătătoare) şi opere derivate (dependente). Operele originale nu au
la bază alte opere, ele sunt desinestătătoare şi se folosesc de către autori la dorinţă. În aceste opere
toate elementele (forma internă şi cea externă) sunt protejate şi drepturile aparţin autorului. Operele
derivate se creează pe baza celor originale din care cauză pentru utilizarea lor este necesar acordul
autorului operei originale. Operele derivate în doctrina franceză şi română sunt denumite şi
compozite.15 Chiar şi în cazul când gradul de dependenţă de opera preexistentă este mare, însă
rezultatul este o creaţie intelectuală personală, el urmează a fi protejat. Aceasta este opinia Y.
Eminescu cu care suntem de acord.
În operele derivate numai unele elemente sunt protejate. Autorii operelor derivate se bucură
de dreptul de autor asupra traducerii, prelucrării, aranjamentului. Autorul operei derivate trebuie să
respecte drepturile autorilor operelor originale. Cu autorul operei originale, în acest caz, se încheie

15
Colombet C., Propriété littéraire et artistique et droits voisins, Paris, Dalloz, 1986, p. 120, Eminescu Y., op. cit., p. 50.
6
contract. Drepturile traducătorilor, altor autori ai operelor derivate nu împiedică alte persoane să
creeze opere derivate proprii.16
Un alt gen de document electronic sunt bazele de date. Bazele de date reprezintă o mulţime
centralizată de informaţii organizate în scopul prelucrării şi utilizării de către beneficiari. Ele
reprezintă opere derivate şi puţine sunt statele care asigură protecţie juridică acestora. Între ele se
numără Japonia şi SUA, iar din 1996 şi România. Directiva nr. 969/11 martie 1996 recomandă
statelor Comunităţii asigurarea protecţiei acestora. Legea RM Nr. 139 din 02.07.2010 protejează
bazele de date şi le defineşte ca fiind „compilaţie de date sau de alte materiale în formă
mecanolizibilă, alte forme) care prin selectarea şi aranjamentul conţinutului reprezintă un rezultat al
muncii creative”.
IFLA propune Organizaţiei Mondiale asupra Proprietăţii Intelectuale (WIPO) un document
referitor la bazele de date numit « Data bases ». Acest document introduce un nou drept „sui
generis” pentru bazele de date, care este similar celui deja adoptat de Uniunea Europeană. Deşi art.1
arată că protecţia oferită de legea copyright-ului bazelor de date se bucură de acelaşi statut ca pentru
orice alt produs intelectual, în fapt există anumite tipuri de baze de date care nu sunt protejate de
copyright şi la acestea face referire documentul. La art. 8 IFLA apreciază că este de dorit să se
adopte un singur termen de protecţie pentru toate tipurile de baze de date, iar propunerea
Comunităţii Europene  pentru un termen de protecţie de 15 ani este probabil prea mare pentru că
prin natura lor marea majoritate a bazelor de date sunt actualizate sau amendate ceea ce înseamnă
schimbarea structurii lor iniţiale.   
Opera comună şi opera colectivă. În cazul operei comune colaborează mai multe persoane şi
realizează o operă unitară. Opera comună poate fi divizibilă şi indivizibilă. Opera creată din
iniţiativa unei persoane fizice sau juridice ce o editează, o publică sub responsabilitatea şi numele
său în care contribuţiile fiecăruia formează un tot întreg formează operele colective (culegerile
ştiinţifice, dicţionarele, enciclopediile, antologiile, ziarele). Aceste opere se caracterizează prin
unitatea obiectului şi imposibilitatea separării dreptului de autor între autori – persoanele ce au
depus munca. Opera se creează în bază de contract.
Operele divulgate şi operele nedivulgate. Divulgarea operei reprezintă aducerea la
cunoştinţa publicului a operei pentru prima dată prin diferite modalităţi: publicare, interpretare,
demonstrare etc. Divulgarea trebuie de distins de publicarea operei care reprezintă „editarea sau
punerea în circulaţie a operelor sau fonogramelor cu consimţământul autorului sau al altui titular al
dreptului de autor şi al drepturilor conexe, într-un număr suficient pentru a satisface cerinţele
publicului; prin publicare se subînţelege şi deschiderea accesului legal la operă prin sistemele
electronice de informare”.17Astfel, spre deosebire de publicare divulgarea operei poate fi săvârşită
prin o multitudine de acţiuni care fac ca opera să fie accesibilă publicului. Accentuăm că divulgarea
este aducerea la cunoştinţa publicului a operei pentru prima dată, fapt care nu este caracteristic
publicării. Prin divulgare se confirmă că opera este gata de a fi adusă la cunoştinţă publicului.
Dreptul la divulgare aparţine numai autorului. Divulgarea are importanţă juridică deoarece
determină naşterea drepturilor patrimoniale. Potrivit Legii RM Nr. 139 din 02.07.2010 sunt
protejate atât operele divulgate cât şi cele nedivulgate.

16
Art. 14 al Legii RM nr. 293-XIII / 94.
17
Art. 3 al Legii RM nr. 293-XIII / 94.
7
 Operele postume – operele ce n-au fost publicate în timpul vieţii autorului. Chiar şi operele
nefinisate dacă sunt originale se bucură de protecţie şi pot constitui opere postume.
O categorie aparte formează operele de serviciu – opere create în timpul executării
obligaţiilor de serviciu în baza contractului de muncă, a îndeplinirii unei misiuni de serviciu date de
patron. Reieşind din dispoziţiile legii operele de serviciu sunt create în timpul exercitării
obligaţiunilor de serviciu, iar obligaţiunea constă în crearea unei opere. Dacă opera creată nu este în
legătură cu obligaţiunile de serviciu ea nu are statutul operei de serviciu. Potrivit art. 14 al Legii RM
Nr. 139 din 02.07.2010 drepturile morale asupra operei de serviciu aparţin autorului, iar cele
patrimoniale (drepturile exclusive de valorificare) aparţin patronului pentru o perioadă de 3 ani, dacă
contractul nu stabileşte altfel. Unul din drepturile morale este dreptul la nume. Autorul este în drept
să ceară de la patron indicare numelui în fiecare caz de valorificare a operei de serviciu.
Remuneraţia se plăteşte autorului potrivit contractului pentru fiecare tip de valorificare (reproducere,
difuzare, demonstrare publică, interpretare publică etc.). Autorul primeşte şi salariu ca angajat.
Aceste plăţi trebuie să fie incluse în contractul de muncă.
Operele excluse de la protecţie.
Protecţia dreptului de autor, conform prezentei legi, nu se extinde asupra:
a) actelor normative, altor acte cu caracter administrativ, politic sau judiciar (legi, hotărîri
judecătorești etc.) și nici asupra traducerilor oficiale ale acestora;
b) simbolurilor de stat şi a semnelor oficiale ale statului (drapele, steme, decoraţii, semne băneşti
etc.);
c) expresiilor folclorice- dansurile naţionale, proverbele, baladele, cântecele – deoarece nu pot fi
individualizate;
d) noutăţilor zilei şi a diverselor fapte ce reprezintă o simplă informaţie.

3. Noţiuni privind subiectele în relaţiile dreptului de autor. Clasificarea subiectelor.

Problemele privind subiectele în dreptul de autor au fost şi sînt în atenţia doctrinei.

Multitudinea de opinii se referă la diferite relaţii în care subiecţii principali sînt autorii.
Recunoaşterea autorilor ca subiecte principale şi originare are la bază ideea apariţiei
dreptului de autor.18 Deasemenea, doctrina susţine concepţia că reglementările juridice în domeniu
sînt concentrate asupra creatorului.19
Subiecţi ai dreptului de autor sunt autorii şi titularii de drepturi.
Autorul este persoana fizică prin a cărei muncă creatoare a fost creată opera. Titularul de
drepturi este persoana fizică (autorul sau altă persoană fizică împuternicită de autor) sau juridică
care deţine, în mod legal, drepturile patrimoniale.20
Calitatea de autor asupra operei literare, artistice sau ştiinţifice o poate dobândi numai
persoana fizică, prin însăşi faptul creării, dar nicidecum persoana juridică. Numai omul are calităţile

18
OMPI, Introducere în proprietatea intelectuală, Editura „Rosetti”, Bucureşti: 2001, p. 142-143.
19
Roş V., Bogdan D., Speianu-Matei O., Dreptul de autor şi drepturile conexe (tratat), editura „All Beck”, Bucureşti,
2005, p. 45.
20
http://agepi.md/sites/default/files/brosuri/Cum_se_protejeza_dreptul_de_autor_rom-2016.pdf
8
necesare pentru a crea: inteligenţă, personalitate, aptitudine de a concepe, de a gândi, de a formula şi
a expune idei, sentimente într-o formă personală şi originală.
Autor este numai persoana care prin munca sa intelectuală a creat o operă originală. Astfel,
munca stenografului, a referentului etc. nu duce la dobândirea calităţii de autor. 21 Necesitatea
depunerii muncii creative pentru obţinerea calităţii de autor, a drepturilor de autor este recunoscută
în legile naţionale a diferitor state.22
Calitatea de autor nu este identică cu calitatea de subiect al dreptului de autor. Subiect poate
fi atât creatorul (persoana care se bucură de calitatea de autor) – numit subiect primar (originar), cât
şi alte persoane fizice în baza legii, în baza transmiterii drepturilor în ordine legală sau
convenţională – numite subiecte derivate. Subiect al dreptului de autor poate fi persoana juridică
privitor la operele colective, de serviciu sau a celor transmise în baza actelor juridice. Astfel, subiect
originar în raporturile dreptului de autor este numai creatorul, care se bucură de toate drepturile
morale şi patrimoniale. Autorul este un subiect principal, deoarece celelalte persoane dobândesc
calitatea de subiect numai în virtutea legii fie în baza actelor de transmitere a drepturilor asupra
operelor deja create, dar nu în baza activităţii intelectuale. Acest fapt se susţine în doctrina rusă din
sec. XIX.23
Calitatea de autor o poate avea nu numai persoanele fizice majore cu capacitate de exerciţiu
deplină, dar şi minorii, persoanele limitate în capacitatea de exerciţiu şi persoanele declarate
incapabile, conform normelor dreptului comun. Aptitudinea de a avea dreptul de autor formează
capacitatea de folosinţă a persoanei fizice, în care toate persoanele au aceleaşi posibilităţi.
Constituţia RM reglementează libertatea creaţiei artistice şi ştiinţifice. 24 În baza reglementărilor
enunţate toate persoanele sînt libere de a crea şi de a decide divulgarea creaţiilor lor, iar Legea RM
nr.139 nu face referire la minori în mod special.
Autorii-minorii dobândesc toate drepturile morale şi patrimoniale în deplinătatea lor în
virtutea faptului creării operei. Exercitarea drepturilor patrimoniale depinde de capacitatea de
exerciţiu a minorilor. Potrivit normelor dreptului comun, sînt în drept de a-şi exercita desinestătător
drepturile patrimoniale de autor numai minorii care au împlinit vârsta de 14 ani. Ei pot încheia
contracte de autor prin care se angajează să creeze şi să decidă soarta creaţiei lor.
Minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani se bucură de toate drepturile morale de autor,
cele patrimoniale sînt exercitate de către reprezentanţii legali în numele şi interesele acestora. 25
Minorii în vârstă de la 7 la 14 ani sunt în drept de a săvârşi desinestătător acte juridice curente de
mică valoare care se execută la momentul încheierii lor (la astfel de acte putem atribui procurarea de
diferite materiale necesare creaţiei (vopsea, pensule, hârtie etc.)); acte juridice de obţinere gratuită a
unor beneficii care nu necesită autentificare notarială sau înregistrare de stat. Observăm că, toată

21
Бентли Лайонел, Шерман Брэд, Право интеллектуальной собственности. Авторское право. Изд-во
юридичесткий центр Пресс, Санкт-Петербург, 2004, с. 200-201.
22
„autor este persoana fizică prin a cărei muncă creatoare a fost creată opera”, art. 3 al Legii Republicii Moldova nr.
293-XIII/94 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 13/124 din 2
martie 1995; Art. 4 al Legii Federaţiei Ruse privind dreptul de autor şi drepturile conexe nr. 5351-I din 9 iulie 1993,
www. agepi. md.
23
Победоносцев К. П., «Курс гражданского права», Ч. 1. СПб., 1873.
24
Art. 33 al Constituţiei Republicii Moldova adoptată la 29 iulie 1994.
25
Art. 22 al Codului Civil al Republicii Moldova.
9
responsabilitatea privind munca intelectuală a minorului cade pe seama părinţilor, adoptatorilor şi
tutorilor care trebuie să fie precauţi şi grijulii.
Persoanele limitate în capacitate de exerciţiu şi persoanele incapabile se bucură de toate
drepturile de autor. Exercitarea drepturilor patrimoniale este în dreptul tutorilor şi curatorilor 26 care
sînt obligaţi să nu admită abuzuri din partea terţilor, din partea însăşi a autorilor sau singuri să nu
facă abuz de drepturile sale.
Persoana fizică dobândeşte dreptul de autor indiferent de faptul, dacă opera este divulgată
sau nu, este publicată sau nepublicată, dacă este finisată sau nefinisată, indiferent de valoarea ei şi de
scopul urmărit. Importanţă juridică pentru dobândirea dreptului are întrunirea condiţiilor faţă de
creaţie (originalitatea, exprimarea în formă obiectivă şi susceptibilitatea de aducere la cunoştinţa
publicului a operei).
Dobândirea drepturilor de autor nu necesită săvârşirea unor formalităţi precum este în
domeniul proprietăţii industriale. Potrivit principiului adevăratului autor, se prezumă a fi autor,
persoana sub numele căruia opera a fost publicată până la proba contrarie.27
Anunţarea calităţii de autor publicului se face prin indicarea literei „C” în cerc, cu
indicarea numelui şi anului ediţiei, iar probarea se poate face prin: certificatul eliberat de către
AGEPI în temeiul înregistrării operei (potrivit legii înregistrarea este benevolă); manuscris;
martori, alte mijloace de probă.
Autor primar poate fi o singură persoană sau mai multe persoane. În situaţia când munca
creativă aparţine mai multor persoane în condiţiile legii, aceasta poartă denumirea de copaternitate
(coautorat). Relaţiile de coautorat presupun lipsa influenţei şi a constrângerii. În dreptul francez şi
român, pentru a evidenţia spiritul creaţiei comune, legiuitorul a utilizat termenul de colaborare.
Coautoratul este caracteristic operelor comune şi se datorează ideii şi inspiraţiei comune a
autorilor care urmăresc scopul creării unei opere unitare, indiferent dacă aceasta constituie un tot
întreg (opera indivizibilă) sau este formată din părţi (opera divizibilă). Coautorii dobândesc toate
drepturile morale şi patrimoniale în totalitate. Crearea operei colective, 28 de asemenea, are ca efect
juridic apariţia coautoratului, deoarece opera se creează prin munca comună a mai multor persoane.
În acest caz coautoratul este specific, deoarece lipseşte iniţiativa comună a creatorilor. Ideea creării
operei colective aparţine unei alte persoane care nu depune muncă creativă, dar numai organizează
munca coautorilor. În virtutea acestui fapt coautorii sînt limitaţi în dreptul la respectul integrităţii
operei, dar îşi menţin drepturile exclusive de valorificare a creaţiilor independent de opera în
întregime, dacă contractul de autor nu stipulează altfel. Persoana fizică sau juridică din iniţiativa şi
pe responsabilitatea căreia se creează opera colectivă devine subiect primar, în virtutea legii, cu
drepturi limitate. Aceasta este unica excepţie de la principiul adevăratului autor. Reglementări
similare se conţin în legislaţia altor state. 29Coautoratul apare şi în cazul operelor

26
Art. art. 24, 25, 32, 33, 38-45 ale Codului Civil al Republicii Moldova.
27
„paternitatea aparţine persoanei sub al cărui nume a fost publicată opera, dacă nu există alte dovezi ”, art. 8 al Legii
RM nr. 293-XIII/94; „în lipsa altor probe autor este persoana indicată în această calitate pe originalul sau exemplarul
operei”, Art. 6 alin. 2 al Legii Federaţiei Ruse nr. 5351-I din 9 iulie 1993, www. agepi. md.
28
Art. 3 al Legii RM nr. 293-XIII/94: „opera colectivă este opera creată de două sau mai multe persoane fizice din
iniţiativa şi sub conducerea unei persoane fizice sau juridice, cu condiţia ca această operă să fie publicată de ultima sub
numele său”.
29
CPI...; legea României
10
aidiovozuale.30Producătorul operei audiovizuale dobândeşte numai calitatea de titular al drepturilor
exclusive de valorificare a operei în baza contractului de autor, dacă acesta nu stipulează altfel.
Autori primari sînt atât creatorii operelor originare cât şi creatorii operelor derivate
(traduceri, adaptări, înscenări, prelucrări, aranjamente muzicale etc.), dacă persistă munca
intelectuală. Potrivit legislaţiei,31 în activitatea sa, autorii operelor derivate au obligaţia de a respecta
drepturile autorilor operelor originare. În acest sens, pentru crearea operei derivate este necesar
încheierea unui contract cu autorul operei originare, excepţie făcând operele ce aparţin domeniului
public.
Operele pot fi create în baza contractului de muncă. În aceste relaţii apar diverse probleme,
însă este cert faptul că, autorul devine titularul drepturilor morale - subiect primar. Aşa dar, patronul
devine subiect derivat cu drepturi limitate în temeiul contractului de muncă. Este clar că, legiuitorul
naţional, prin reglementarea dată creează o situaţie favorabilă angajatorilor recunoscându-le prioritar
drepturile patrimoniale de autor. Într-o asemenea situaţie autorii pot fi lezaţi în drepturi mai des.
Autorul şi drepturile acestuia în raporturile de familie. Legea RM nr.193 nu conţine
reglementări speciale privind regimul matrimonial al drepturilor de autor. Potrivit Codului Familiei
al Republicii Moldova,32 bunurile dobândite de către soţi în timpul căsătoriei, bunurile procurate din
contul veniturilor obţinute de fiecare dintre soţi din activitatea intelectuală 33 sînt supuse regimului
proprietăţii comune în devălmăşie. Conform Comentariului Codului Civil al Republicii Moldova
(art. 285) „sînt bunuri operele ştiinţifice, literare, artistice, dacă au o valoare economică şi sînt
susceptibile de drepturi patrimoniale”. Pornind de la ideea că obiect al dreptului de proprietate din
dreptul comun sînt numai bunurile corporale şi drepturile patrimoniale, iar potrivit legii speciale
operele sînt bunuri incorporale şi dreptul de autor are caracter personal, putem afirma, că drepturile
patrimoniale de autor constituie bunuri ce fac parte din patrimoniul autorului, dar nu pot fi în
proprietate devălmaşă. Așadar, drepturile patrimoniale aparţin în exclusivitate autorilor, cu excepţia
dreptului la onorariu, a veniturilor patrimoniale obţinute din valorificarea operelor în timpul
căsătoriei.
Ambii soţi pot avea calitatea de autor şi se pot bucura de drepturile de autor numai în cazul
creării operei comune, situaţie ce este similară celei de coproprietate în devălmăşie. Unul dintre soţi
poate fi titular numai de drepturi patrimoniale în cazul încheierii unui contract cu soţul-autor.
Succesorii în drept ai autorilor. După moartea autorului în calitate de subiect de drept
asupra operei apar succesorii. Dreptul de autor poate fi moştenit. Succesorii dobândesc numai
drepturile patrimoniale, care sunt drepturi limitate în timp şi se ocrotesc după moartea autorului o
anumită perioadă de timp. Drepturile morale aparţin numai autorului şi sânt veşnice moştenitorii
exercitând numai ocrotirea acestor drepturi. Astfel, prin moştenire nu se transmit: dreptul la nume,
dreptul la apărarea reputaţiei, dreptul de paternitate etc. Moştenitorii au dreptul numai de a ocroti
drepturile autorului (de a nu permite modificarea operei), singur neavând dreptul de a modifica
opera. Succesorii sunt subiecte derivate ale dreptului de autor.

30
„Autor (coautori) ai operei audiovizuale sunt: scenaristul, regizorul-scenograf, compozitorul, operatorul, pictorul
scenograf”, art. 12 al Legii RM nr. 293-XIII/94.
31
Art. 14 al Legii RM nr. 293-XIII/94.
32
Art. 19 al Codului Familiei nr. 1316-XIV din 26.10.2000, MO al RM nr. 47-48/210 din 26.04.2001.
33
Art. 20 alin. 2 al Codului Familiei nr. 1316-XIV/2000.
11
 Potrivit Codului Civil al RM (cartea a patra) moştenirea poate fi legală sau testamentară.
Aceste dispoziţii se aplică în cazul decesului autorului – persoană fizică. Moştenitori legali pot fi
numai persoanele fizice, pe când cei testamentari pot fi atât persoanele fizice cât şi persoanele
juridice. Important este să evidenţiem că drepturile de autor se transmit la moştenitori ca un tot
întreg şi nu pot fi împărţite sau divizate, cu excepţia dreptului la onorariul de autor. Administrarea
acestor drepturi de către moştenitori se face de comun acord numai în bază de contract. În caz de
litigiu moştenitorii se adresează la instanţa de judecată.
În cazul moştenirii testamentare autorul este în drept a numi un executor testamentar pentru
protejarea drepturilor asupra operelor autorului decedat care se exercită pe viaţă. Testamentul poate
fi general (se referă la toate drepturile) sau special (se referă numai la drepturile de autor).
Nu vor moştenitori succesorii nedemni potrivit art.1434 al CCRM, persoanele dezmoştenite
potrivit art. 1455 CCRM.
În cazul reorganizării persoanei juridice drepturile patrimoniale dobândite asupra operelor se
transmit persoanelor apărute potrivit procesului de reorganizare reglementate de dreptul comun. Se
transmit numai drepturile patrimoniale ce aparţin persoanei reorganizate şi numai pentru perioada
determinată de lege (în cazul operelor de serviciu) sau stabilită în contract.
În cazul dizolvării persoanei juridice drepturile patrimoniale de autor ce-i aparţin se
repartizează, după satisfacerea creanţelor creditorilor, persoanelor care au dreptul la ele potrivit
normelor dreptului comun (art. 96, 97 ale Codului Civil al RM).
Agenţiei de Stat pentru Proprietatea Intelectuală (AGEPI) reprezintă organul de stat care
duce controlul asupra respectării drepturilor de autor. AGEPI realizează politica statului în domeniul
dreptului de autor. Funcţiile Agenţiei sunt: elaborarea politicii de stat în domeniu, acordarea
asistenţei juridice titularilor drepturilor de autor şi a drepturilor conexe, reprezentarea Republicii
Moldova în organizaţiile internaţionale, înregistrarea operelor, avizarea înregistrării organizaţiilor de
administrare pe principii colective a drepturilor patrimoniale de autor etc.

4. Drepturile subiective ale autorilor operelor protejate: drepturile morale şi drepturile

patrimoniale

Dreptul de autor se constituie din drepturi morale (personale) şi drepturi patrimoniale:

Drepturile morale (personale) de autor: dreptul la paternitate, dreptul de divulgare
(divulgarea operelor realizate în colaborare, divulgarea operelor realizate la comandă, divulgarea
operelor nepublicate de autor în timpul vieţii), dreptul la nume, dreptul la inviolabilitatea operei,
dreptul de retractare. Regimul drepturilor morale de autor: caracterul personal, caracterul
inalienabil, caracterul perpetuu, caracterul imprescriptibil.
Drepturile morale (personale) ale autorului nu pot face obiectul vreunei renunţări sau cesiuni şi
sunt imprescriptibile, chiar şi în cazul în care autorul cedează drepturile sale patrimoniale:
• dreptul la paternitate;
• dreptul la nume;
• dreptul la respectarea integrităţii operei;
• dreptul la divulgarea operei;
• dreptul la retractarea operei.
12
 Dreptul la divulgare este dreptul de a decide în ce mod şi când va fi adusă opera la
cunoştinţă publică. El este considerat unul din cele mai personale drepturi ale autorului. Acest drept
îi permite autorului de aşi proteja manuscrisul, de a nu publica opera până când nu va fi ideală în
opinia sa.
Dreptul la divulgare este un drept absolut, cel mai personal, netransmisibil şi prioritar
exercitarea căruia determină naşterea drepturilor patrimoniale, momentul intrării în vigoare a
limitelor dreptului de autor.
Dreptul la divulgare este consacrat de legislaţia franceză, rusă, română etc. (dreptul romano-
germanic). În dreptul britanic acestui drept i se opune dreptul la interdicţia divulgării informaţiei
confidenţiale (operelor anterior nepublicate).
Prin divulgare se confirmă că opera este gata de a fi adusă la cunoştinţă publicului, timpul,
locul şi metoda divulgării. Dreptul la divulgare aparţine numai autorului, iar în cazul operelor
comune divulgarea se face cu acordul coautorilor. Divulgarea operei divizibile se exercită de fiecare
autor, pe când în cazul operelor indivizibile dreptul de divulgare se exercită printr-un acord, iar în
caz de litigiu se adresează la instanţa de judecată. Dreptul de divulgare a operelor colective aparţine
persoanelor juridice sau fizice ce au organizat elaborarea şi publicarea operei. Acest drept se
realizează în baza contractului dintre autori şi persoana fizică, juridică – organizatoare, în lipsa
contractului de persoana organizatoare. În cazul operei elaborate la comandă, operelor de serviciu
dreptul de divulgare aparţine autorului. În timpul vieţii numai autorul are dreptul de a divulga
opera. Nimeni nu-l poate impune, iar în cazul netransmiterii operei efectuată la comandă sau în
virtutea atribuţiilor de serviciu autorul este obligat să repare pagubele cauzate patronului.
Dreptul la paternitate conţine latura pozitivă, care constă în dreptul de a pretinde
recunoaşterea calităţii de autor (dreptul autorului de a revendica calitatea de autor oricând) şi latura
negativă, care constă în dreptul de a se opune oricărui act de uzurpare. Acest drept este recunoscut
numai autorilor. Însuşirea fără drept a calităţii de autor constituie acţiune ilicită (plagiat).
Dreptul la paternitatea este consacrat de Legea RM nr.139.
Dreptul la paternitate este un drept subiectiv care individualizează opera, dovedeşte persoana
autorului şi legătura dintre autor şi opera creată. Dreptul la paternitate este un drept indivizibil de
persoană. Nu poate fi transmis nici prin acte între vii, nici prin acte pentru cauză de moarte. De la
acest drept nu poţi să te dezici. Dreptul la paternitate apare din faptul creării operei şi nu depinde de
divulgarea operei sau de faptul dacă opera este de serviciu sau este liberă. Pentru apariţia, existenţa
şi protecţia acestui drept nu se cere nici o formalitate.
Dreptul la paternitate este un drept absolut. Acest drept poate fi lezat prin următoarele
acţiuni: însuşirea dreptului de paternitate (plagiat), negarea paternităţii persoanei ce a creat opera.
Cea mai gravă faptă ilicită este însuşirea paternităţii total sau parţial. Dreptul la paternitate se
protejează de la orice atingere. Acest drept este valabil pe parcursul vieţii autorului şi încetează
odată cu moartea autorului. Paternitatea însăşi ca fenomen social nu are termen şi se protejează după
moartea autorului, iar dreptul la paternitate este un drept subiectiv şi există pe perioada vieţii
autorului.
Dreptul la nume este dreptul de a decide sub ce nume va fi adusă opera la cunoştinţă
publică. Acest drept rezultă din cel al paternităţii şi este un drept distinct. Autorul are dreptul de a
decide de a indica: numele său, pseudonimul, numele anonim având dreptul oricând de aşi dezvălui
13
identitatea. Moştenitorii nu se bucură de acest drept. În cazul utilizării pseudonimului autorul poate
decide de a identifica numele şi operei va dobândi regimul operei publicate sub numele autorului.
Identitatea autorului (dezvăluirea numelui) poate fi săvârşită şi prin testament. De dreptul la nume se
pot bucura şi persoanei juridice în cazul creării operei colective. Publicarea operei sub numele altei
persoane este lezare a dreptului la nume.
Autorul are dreptul de a cere indicarea numelui de fiecare dată când se publică opera. El
determină deplinătatea numelui indicat (poate cere de a fi indicat numele şi prenumele complet,
numai numele şi iniţialele etc.). La publicarea operelor în coautorat numele se indică la acordul
persoanelor. În caz de litigiu numele coautorilor se indică în ordine alfabetică. În cazul operelor
colective poate fi indicat numele unui autor pentru a evidenţia lucrul de bază efectuat de acesta şi
numele persoanei sub iniţiativa căreia a fost creată opera. Numele celorlalţi autori se indică în
prefaţă sau la finele operei, cu acordul lor. Numele autorilor operelor străine se scrie în original. În
cazul operelor ştiinţifice se indică şi titlul, gradul ştiinţific, funcţia.
Dreptul la nume presupune şi dreptul la respectarea numelui, a formei în care s-a cerut
reproducerea numelui. Dreptul la nume poate fi lezat fără a fi lezat dreptul la paternitate prin
schimonosirea numelui sau prin indicarea numelui în o altă formă decât cea cerută. Lezarea
dreptului poate avea loc prin: divulgarea numelui autorului ce a publicat opera sub pseudonim.
Redacţia este obligată să păstreze în taină numele autorului, cu excepţia cazului de lezare a cinstei,
demnităţii persoanei sau reputaţiei profesionale. Pseudonimul nu trebuie să fie contrar ordinii
publice sau să inducă publicul în eroare.
Dreptul la integritatea operei şi stima reputaţiei presupune dreptul de a se opune
modificărilor operei şi oricăror altor atingeri. Autorul duce responsabilitatea asupra conţinutului şi
reputaţiei artistice sau ştiinţifice a operei. Opera trebuie adusă la cunoştinţa publicului în forma la
care s-a decis autorul – expresia personalităţii creatorului. Dreptul la respectul integrităţii operei
cuprinde: dreptul de a se opune modificărilor chiar dacă nu se diminuează valoarea operei, indiferent
dacă constituie sau nu un atentat la imaginea autorului; dreptul de a se opune oricăror atingeri de
natură a prejudicia onoarea şi reputaţia autorului.
Drepturile patrimoniale de autor. Dreptul la reproducerea operei: destinaţia reproducerii,
reproducerea pentru folosinţa publică, reproducerea pentru folosinţă privată. Dreptul la difuzarea şi
redifuzarea operei: obiectul difuzării, radiodifuzarea şi televizarea, accesul public la bazele de date
pe calculator. Dreptul la traducerea şi adaptarea operei. Dreptul la închirierea operei etc.
Drepturile morale (personale) ale autorului sunt protejate pe un termen nelimitat. După
decesul autorului, protecţia drepturilor lui morale este exercitată de moştenitori şi de organizaţiile
abilitate în modul corespunzător să asigure protecţia drepturilor autorilor. Asemenea organizaţii
asigură protecţia drepturilor morale ale autorilor şi atunci când aceştia nu au moştenitori sau în cazul
stingerii dreptului lor de autor
Drepturile patrimoniale exclusive
Autorul sau alt titular al dreptului de autor are dreptul exclusiv să efectueze, să permită sau să
interzică valorificarea operei, inclusiv prin:
a) reproducerea operei;
b) distribuirea originalului sau a exemplarelor operei;

14
 c) închirierea exemplarelor operei, cu excepţia operelor de arhitectură şi a operelor de artă
aplicată;
d) importul exemplarelor operei în vederea distribuirii, inclusiv al exemplarelor confecţionate cu
consimţământul autorului sau al altui titular al dreptului de autor;
e) demonstrarea publică a operei;
f) interpretarea publică a operei;
g) comunicarea publică a operei prin eter, inclusiv prin satelit (tele- radiodifuziune) sau prin cablu;
h) retransmiterea simultană şi fără modificări, prin eter sau prin cablu, a operei transmise prin eter
sau prin cablu;
i) punerea la dispoziţie în regim interactiv a operei;
j) traducerea operei;
k) transformarea, adaptarea, aranjamentul sau alte modificări ale operei, cu excepţia cazurilor când
efectuarea unor acţiuni din cele enumerate la lit.a)–k) nu se încadrează în forma de exprimare a
operei şi pentru care nu pot fi stabilite sancţiuni.
Autorul sau alt titular al drepturilor patrimoniale exclusive de autor are dreptul la o remuneraţie
echitabilă. Cuantumul şi modul de achitare a remuneraţiei de autor pentru fiecare caz şi mod de
valorificare a operei se stabilesc în contractul de autor sau în contractele pe care organizaţiile de
gestiune colectivă a drepturilor patrimoniale de autor le încheie cu utilizatorii.
Alte drepturi de autor: dreptul de succedare, dreptul la onorariu de autor.
În continuarea vom analiza drepturile patrimoniale reglementate prin Legea Republicii
Moldova.
Dreptul de reproducere este posibilitatea autorului de a realiza una sau mai multe copii ale
unei opere, în orice formă materială. Obiectul reproducerii este opera fixată pe un suport material
pentru prima dată de către autor.
Reproducerea este subordonată consimţământului autorului. Acordul autorului este necesar
şi în cazul când opera se realizează în o altă manieră decât originalul (un tablou după fotografie,
fotografierea operelor de arhitectură etc.). Autorizarea autorului este necesară numai în cazul
reproducerilor cu scop comercial. Reproducerea, însă, poate fi făcută şi cu scop de folosinţă privată
unde acordul autorului nu este necesară. În cazurile prevăzute de lege operele pot fi reproduse de
terţele persoane fără consimţământul autorului. De regulă, reproducerea se realizează în scopul
înstrăinării cu titlu oneros a obiectului reprodus: cărţi, discuri, programe pentru calculator, fotografii
constituind obiectul unui comerţ profitabil. Modalităţile de reproducere sunt diverse: tipărire,
fotocopiere, înregistrare mecanică, cinematografică, magnetică etc. Va fi reproducere şi în cazul
fixării, multiplicării şi difuzării operei interpretate. Dreptul de reproducere a operelor de artă plastică
este legată de permisiunea proprietarului suportului material autorului de a face copii. Dreptul la
reproducere deseori se realizează odată cu publicarea operei.
Dreptul de difuzare, în prima accepţiune este răspândirea informaţiilor prin orice mijloc, iar
în cea de-a doua accepţiune este distribuirea, punerea în vânzare a cărţilor, publicaţiilor, operelor de
artă plastică etc., adică asigurarea distribuţiei comerciale a operelor.
Prin difuzare se înţelege distribuirea originalului sau a copiilor către public, prin vânzare,
închiriere, împrumut, orice altă transmitere cu titlu oneros sau gratuit. Deci, pot fi difuzate numai
operele ce sunt exprimate în o formă obiectivă, au un suport material. În acest sens se răspândeşte
15
suportul material al operei. Difuzarea este o operaţiune posterioară celei de fixare a operei pe suport.
Pentru operele cinematografice difuzarea este proiecţia publică.
Dreptul la importare este în legătură cu dreptul la difuzare, deoarece importarea se face în
scop de a difuza exemplarul operei. În baza acestui drept autorul poate verifica importul
exemplarelor de opere fabricate peste hotare pe teritoriul acţiunii drepturilor lui de autor. Importul
este legat de protecţia teritorială a drepturilor de autor. Importarea operei pe teritoriul unde nu este
protejată opera se poate face liber. Iar pe teritoriul unde opera se bucură de protecţie importul de
către terţi are loc numai cu acordul autorului. Importarea exemplarelor de opere pentru folosinţa
personală nu reprezintă lezare a dreptului de autor.
Dreptul la demonstrarea şi interpretarea publică a operei. Demonstrarea publică se
referă la operele de artă plastică. Interpretarea se referă la operele muzicale, dramatice, literare,
coregrafice etc. Demonstrarea publică, Legea o defineşte astfel: demonstrare a originalului sau a
unui exemplar al operei, interpretării nemijlocit sau pe ecran, diapozitiv, astfel încât ele să poată fi
recepţionate de persoane care nu fac parte din cercul obişnuit al familiei sau a cunoscuţilor.
Interpretarea publică este definiră în Lege ca fiind reprezentarea operelor, interpretărilor prin
recitare, joc, cântec sau printr-un alt mod atât în interpretare vie, cât şi cu ajutorul diverselor
dispozitive şi procedee, astfel încât ele să poată fi recepţionate de persoane care nu fac parte din
cercul obişnuit al familiei sau a cunoscuţilor.
Demonstrarea sau interpretarea poate fi săvârşită atât referitor la operele divulgate cât şi la
cele nedivulgate.
Dreptul la comunicarea publică a operei este consacrat de Legea RM - defineşte
comunicarea publică ca comunicare pe cale radioelectrică, prin cablu sau în o altă modalitate a
imaginilor, sunetelor, interpretărilor, fonogramelor, emisiunilor organizaţiilor de difuziune, astfel
încât ele să poată fi recepţionate de persoane care nu fac parte din cercul obişnuit al familiei sau a
cunoscuţilor, la distanţe unde fără o astfel de comunicare imaginile şi sunetele nu ar putea fi
sesizate. Acest drept nu era cunoscut dreptului de autor sovietic.
Comunicarea operei prin eter. Dreptul autorilor de a comunica opera prin eter este
important. Astfel opera este adusă la cunoştinţă unui public numeros. În acest caz probabilitatea de
lezare a drepturilor este mai mare. Pot fi comunicate prin eter operele divulgate şi nedivulgate. O
asemenea comunicare este şi transmisiunea în direct. Beneficiarii comunicării prin eter sunt toate
persoanele ce au aparate şi prind undele date.
Comunicarea prin cablu se face numai persoanelor care s-au abonat. Comunicarea prin
cablu s-a început în statele cu relief muntos şi au obţinut o largă răspândire deoarece nu fiecare
proprietar trebuie să dispună de antenă. Există o antenă comună.
Comunicarea indiferent de procedeul tehnic (unde, fir, cablu, satelit, fibră optică) trebuie
autorizată de autor.
Dreptul la traducerea, prelucrarea, adaptarea operei. Autorul are dreptul exclusiv de a
autoriza traducerea, prelucrare, adaptarea sau o altă transformare a operei. Acest drept ca şi celelalte
drepturi patrimoniale se transmit prin succesiune. Autorizarea autorului în caz de transformare a
operei este o garanţie a respectării drepturilor morale ale autorului. Autorul, alt titular are dreptul de
a interzice utilizarea traducerii, prelucrării operei dacă prin aceste acţiuni a fost lezat dreptul la
integritatea operei sau dacă transformarea nu este calitativă. Acordul autorului nu se cere în caz de
16
transformare privată, în cazul când rezultatul transformării este o parodie, caricatură cu condiţia de a
nu crea confuzie cu opera originală.
Alte drepturi patrimoniale ale autorilor. Aceste drepturi îşi găsesc reflectare în Legea
Republicii Moldova.
 dreptul de succedare este caracteristic operelor de artă plastică. Dreptul de
succedare este un drept patrimonial al autorului operei de artă plastică care reprezintă posibilitatea
de a urma opera în fiecare caz de revânzare pentru obţinerea beneficiului. Acest drept se aplică
numai în cazul vânzării publice a operei. Autorii şi moştenitorii operei de artă plastică au dreptul de
a primi o remunerare egală cu 5% din preţul revânzării publice a originalului operei, dacă preţul nu
este mai mic de 20 salarii minime. Acest drept este inalienabil, durata este viaţa autorului şi se
transmite prin moştenire. Autorul nu se poate dezice de acest drept. Acest drept este reglementat
prin art.16 al Legii RM nr.293-XIII/94.
 dreptul la remuneraţie sau la onorariu de autor este reglementat în art. 10 alin. 5
al Legii RM nr.293-XIII/94. Remuneraţia autorilor pentru valorificarea operelor se stabileşte în
contractele de autor, contractele încheiate de organizaţiile de administrare pe principii colective ale
drepturilor patrimoniale de autor, în contractele de muncă, de efectuare a operei la comandă. În
privinţa onorariului de autor opiniile savanţilor sunt diferite. Unii consideră că onorariu de autor este
plata pentru munca depusă, alţii susţin că este preţul pentru valorificarea operei. Potrivit opiniei M.
I. Nichitina este necesar de deosebit mai multe categorii de onorariu: onorariu de autor care se
plăteşte în cazul valorificării operelor, onorariu sub forma salariului de care se bucură autorii
operelor de serviciu, preţul de vânzare a operelor de artă plastică.
Limitele exercitării dreptului de autor şi durata protecţiei juridice.
Legea RM nr.193-XIII/94 în articolele 20-23 reglementează limitarea drepturilor
patrimoniale ale autorului sau altui titular în următoarele situaţii:
 reproducerea operelor în scopuri personale;
 reproducerea reprografică a operelor de către biblioteci, arhive şi
instituţii de învăţământ;
 valorificarea liberă: citarea din original sau traducere;
reproducerea cu caractere punctate pentru nevăzători, pentru
procedura judiciară; interpretarea în public la ceremonii oficiale,
religioase, funerarii; reproducerea operelor de arhitectură,
fotografice, de artă plastică la care publicul are acces liber;
 reproducerea programelor pentru computer.
Este necesar să accentuăm că folosirea nelimitată, fără acordul autorului, se admite numai
referitor la operele divulgate, fără consimţământul autorului, altui titular se permite reproducerea
într-un singur exemplar a operei publicate legal. Alte limitări și excepții sunt prevîzute la art.24-29
al Legii nr.139 din 2010.

5. Înregistrarea dreptului de autor

17
 Titularul dreptului exclusiv de autor asupra operei publicate sau nepublicate poate să o
înregistreze în registrele oficiale de stat în decursul termenului de protecţie a dreptului de autor.
Înregistrarea de stat a obiectelor dreptului de autor şi ale drepturilor conexe se efectuează de către
AGEPI în conformitate cu regulamentul aprobat de către Guvern.
1. Depunerea cererii de înregistrare a obiectelor dreptului de autor şi drepturilor
conexe
Cererea de înregistrare a obiectului dreptului de autor şi drepturilor conexe asupra unei opere
publicate sau nepublicate se depune la AGEPI de către solicitant personal sau prin intermediul unei
persoane împuternicite prin procură eliberată, în condiţiile legii, în decursul termenului de protecţie
a dreptului de autor.
Cererea completată pe un formular-tip (http://www.agepi.gov.md/ro/formulare/copyright),
poate fi depusă la AGEPI: direct, prin poştă (corespondenţă recomandată) sau în format electronic
(cu aplicarea semnăturii electronice).
În cazul depunerii cererii direct la AGEPI, odată cu cererea se depun şi toate documentele
necesare înregistrării. Cererea se consideră depusă din momentul prezentării întregului pachet de
documente menţionate în Regulamentul de înregistrare a obiectelor dreptului de autor şi drepturilor
conexe. În cazul neprezentării acestor documente, cererea nu va fi acceptată.În celelalte cazuri de
depunere a cererii de înregistrare, materialele anexate la cerere urmează a fi prezentate direct la
AGEPI în decurs de 3 zile lucrătoare.
La cerere se anexează:
1) obiectul (opera) propriu-zis sau materialul identificator prezentat spre înregistrare, în două
exemplare identice, cu semnătura autorilor pe fiecare pagină.
Materialele identificatoare vor fi originale şi nu descrieri ale operelor;
2) procura eliberată în condiţiile legii, dacă cererea se depune prin intermediul
reprezentantului sau de către o terţă persoană, împuternicită de autor(i);
3) dovada de plată a taxei, în cuantumul stabilit, sau documentul care confirmă înlesnirea,
după caz;
4) copia actelor de identitate ale autorilor;
5) contractul de autor în cazul transmiterii drepturilor patrimoniale, întocmit în conformitate
cu art. 30 şi 31 din Legea nr. 139 din 2 iulie 2010 privind dreptul de autor şi drepturile conexe;
6) alte documente, precum: copia certificatului de înregistrare a întreprinderii (dacă titularul
este o persoană juridică), certificatul de moştenitor, certificatul de deces al autorului (în cazul în care
obiectul este înregistrat de către succesorul(ii) de drepturi), documentele ce confirmă înlesnirile la
plata taxei pentru pensionari, studenţi şi invalizi.
2. Înregistrarea obiectelor dreptului de autor şi drepturilor conexe în Registrul de Stat
şi eliberarea certificatului de înregistrare
În cazul în care cererea îndeplineşte condiţiile stabilite, AGEPI, în termen de 30 de zile
lucrătoare, înscrie datele cu privire la înregistrarea operei în Registrul de Stat şi eliberează
solicitantului certificatul de înregistrare a obiectului.
Registrul de Stat constituie totalitatea datelor şi materialelor aferente, înregistrate în ordine
cronologică, cu privire la operele ce constituie obiecte ale dreptului de autor şi ale drepturilor
conexe.
18
 Registrul de Stat se ţine în mod manual, în limba de stat, şi include:
1) numărul de ordine al înregistrării;
2) numărul, data înregistrării cererii;
3) seria şi numărul certificatului de înregistrare;
4) denumirea obiectului;
5) numele şi prenumele autorului(lor), pseudonimul;
6) titularul drepturilor patrimoniale;
7) documentele anexate cererii de înregistrare.
Datele conţinute în Registrul de Stat au caracter public.
După înregistrarea obiectului în Registrul de Stat, cu condiţia achitării taxei stabilite,
titularului i se eliberează certificatul de înregistrare care va include:
1) seria, numărul şi data înregistrării în Registrul de Stat;
2) denumirea obiectului;
3) numele şi prenumele autorului(lor), titularului(lor) de drepturi conexe;
4) numele (denumirea) titularului drepturilor patrimoniale.
Acest certificat, în caz de litigiu, poate servi drept prezumţie a paternităţii dacă nu se va
dovedi contrariul.
Protecţia dreptului de autor se extinde asupra formei de exprimare, astfel, nu pot beneficia de
protecţia legală a dreptului de autor: ideile, teoriile, conceptele, descoperirile ştiinţifice, procedeele,
metodele de funcţionare sau conceptele matematice ca atare şi invenţiile, conţinute într-o operă,
oricare ar fi modul de preluare, de scriere, de explicare sau de exprimare.
3 Înregistrarea titularilor şi eliberarea marcajelor de control
Înainte de a difuza exemplarele de opere şi fonograme pe teritoriul Republicii Moldova, pe
fiecare dintre acestea sau pe coperta lor se aplică marcajul de control, care confirmă legalitatea şi
justeţea utilizării exemplarelor de opere şi fonograme, pe care este aplicat, şi asigură respectarea
dreptului de autor şi a drepturilor conexe, iar lipsa marcajelor de control pe exemplarele de opere şi
fonograme atestă lipsa dreptului de valorificare a acestor exemplare.
Modul de înregistrare în Registrul de Stat al titularilor marcajelor de control
Sunt înregistrate în Registrul de Stat al titularilor marcajelor de control persoanele fizice sau
juridice (producătorii şi/sau difuzorii exemplarelor de opere şifonograme), care produc şi/sau
difuzează exemplare de opere sau fonograme, care au depus pentru prima dată la AGEPI cererea
pentru obţinerea marcajelor de control şi faţă de care a fost luată decizia de a li se elibera aceste
marcaje.
Pentru înregistrare, persoanele fizice şi juridice care produc şi/sau difuzează exemplare de
opere sau fonograme prezintă la AGEPI următoarele documente:
a) cererea, de modelul stabilit (http://www.agepi.gov.md/ro/formulare/copyright);
b) buletinul de identitate sau paşaportul (pentru persoanele fizice);
c) statutul (pentru persoanele juridice);
d) certificatul de înregistrare a întreprinderii sau organizaţiei (pentru persoanele juridice);
e) certificatul de atribuire a codului fiscal (pentru persoanele juridice);
f) documentul privind domiciliul - pentru persoanele fizice sau privind sediul - pentru
persoanele juridice;
19
 g) contractele de autor şi alte acte juridice încheiate cu titularul dreptului de autor şi
drepturilor conexe asupra operelor sau fonogramelor, în care se indică modalităţile permise de
producere şi/sau difuzare a exemplarelor de opere şi fonograme;
h) documentele privind adresa spaţiilor în care se va desfăşura activitatea de producere şi/sau
difuzare, inclusiv a spaţiilor destinate depozitării exemplarelor de opere sau fonograme;
i) informaţii privind rechizitele bancare ale solicitantului;
j) date privind persoanele care le reprezintă (în cazul persoanelor juridice).
În termen de 30 de zile de la data primirii cererii şi a documentelor respective, AGEPI este
obligată să emită decizia privind înregistrarea sau refuzul înregistrării în Registrul de Stat.
Decizia privind refuzul înregistrării se emite în următoarele temeiuri:
a) încălcarea prevederilor Legii nr. 1459-XV din 14 noiembrie 2002 cu privirela difuzarea
exemplarelor de opere şi fonograme sau ale altor acte normative;
b) încălcarea dreptului de autor sau a drepturilor conexe;
c) prezentarea documentelor sau a materialelor neconforme sau care conţin date false.
Decizia privind refuzul înregistrării poate fi atacată în instanţele judecătoreşti competente
conform procedurii stabilite şi nu lipseşte persoana fizică sau juridică de dreptul de a depune la
AGEPI o nouă cerere de înregistrare după înlăturarea încălcărilor comise.
În baza deciziei privind înregistrarea, după consemnarea informaţiilor necesare în Registrul
de Stat, AGEPI eliberează solicitantului certificatul de înregistrare de modelul stabilit, care este
valabil pe termen de 3 ani de la data eliberării lui. În cazul când în activitatea persoanei fizice sau
juridice care produce şi/sau difuzează exemplare de opere sau fonograme survin unele schimbări,
aceasta este obligată să prezinte la AGEPI documentele respective pentru eliberarea unui nou
certificat de înregistrare.
Certificatul de înregistrare poate fi retras, în baza deciziei AGEPI, pe un termen de până la 3
luni, în cazul încălcării repetate de către titularul de drepturi înscris în Registrul de Stat a
prevederilor legislaţiei în vigoare. Decizia de retragere a certificatului de înregistrare poate fi atacată
în modul stabilit de legislaţie.
AGEPI eliberează marcajele de control în temeiul propriei decizii, după obţinerea de către
solicitant a certificatului de înregistrare în Registrul de Stat.
Dreptul de a solicita marcaje de control îl au titularii de drepturi asupra exemplarelor
de opere şi fonograme, care au fost înregistraţi în Registrul de Stat al titularilor marcajelor de
control, adică persoanele fizice sau juridice care produc şi/sau difuzează exemplare de opere sau
fonograme.
Pentru obţinerea marcajelor de control, persoanele fizice şi juridice care produc şi/sau
difuzează exemplare de opere sau fonograme sunt obligate să prezinte la AGEPI următoarele
documente:
a) cererea de modelul stabilit (http://www.agepi.gov.md/ro/formulare/copyright),
în care se indică:
- denumirea operei şi fonogramei imprimate în limba originalului;
- tipul suportului material pe care este imprimată opera sau fonograma;
- numele (denumirea) titularului dreptului de autor şi drepturilor conexe;
- numărul exemplarelor de opere şi fonograme;
20
 - alte informaţii;
b) contractele de autor şi alte acte juridice încheiate cu titularul dreptului de autor şi
drepturilor conexe asupra operei sau fonogramei în care se stipulează modalităţile autorizate de
producere şi/sau difuzare a exemplarelor de opere şi fonograme;
c) documentele vamale ce confirmă importul exemplarelor de opere sau fonograme în
Republica Moldova;
d) documentele ce confirmă producerea în Republica Moldova a exemplarelor de opere sau
fonograme;
e) documentele ce confirmă provenienţa exemplarelor de opere sau fonograme.
În termen de 15 zile lucrătoare de la data primirii cererii, AGEPI este obligată să emită
decizia privind eliberarea sau refuzul eliberării marcajelor de control.
În temeiul deciziei privind eliberarea marcajelor de control, solicitantul achită pentru
eliberarea unui marcaj de control 0,5 lei moldoveneşti şi obţine marcajele de control cu seriile şi
numerele corespunzătoare, precum şi adeverinţa de modelul stabilit ce atestă obţinerea acestor
marcaje.
Decizia privind refuzul eliberării marcajelor de control se emite în următoarele temeiuri:
a) încălcarea prevederilor Legii nr. 1459-XV din 14 noiembrie 2002 cu privire la difuzarea
exemplarelor de opere şi fonograme sau a altor acte normative;
b) încălcarea dreptului de autor sau a drepturilor conexe;
c) prezentarea de către solicitant a documentelor sau a materialelor neconforme sau cu date
false.
Decizia privind refuzul eliberării marcajelor de control poate fi atacată în instanţele
judecătoreşti competente conform procedurii stabilite şi nu lipseşte persoana fizică sau juridică de
dreptul de a depune la AGEPI o nouă cerere de eliberare a marcajelor de control după înlăturarea
tuturor încălcărilor comise.
Marcajele de control se aplică pe exemplarele de opere şi de fonograme de către titularii de
drepturi înscrişi în Registrul de Stat pe fiecare copertă a exemplarului de operă sau fonogramă.
Pe exemplarele de opere sau fonograme importate marcajele de control se aplică, la
solicitarea importatorului, după perfectarea documentelor vamale de import, înainte de difuzarea
acestor exemplare.
Difuzarea exemplarelor de opere şi fonograme fără aplicarea marcajelor de control este
interzisă.

6.Termenele de protecţie a dreptului de autor

Termenele de protecţie a dreptului de autor
• Drepturile patrimoniale exclusive şi dreptul la remuneraţie durează pe tot timpul vieţii
autorului şi pe perioada de 70 de ani după deces, începând cu 1 ianuarie al anului următor celui al
decesului autorului.
• Drepturile patrimoniale asupra operei audiovizuale se protejează timp de 70 de ani,
începând cu 1 ianuarie al anului următor decesului ultimului dintre următorii coautori: realizatorul
principal (regizor-scenograf), autorul scenariului (scenarist), autorul dialogului şi compozitorul –
autorul operei muzicale, special create pentru această operă audiovizuală.
21
 • Drepturile patrimoniale asupra unei opere anonime sau apărute sub pseudonim, cu excepţia
celei de artă aplicată, se protejează 70 de ani, începând cu 1 ianuarie al anului următor celui al
publicării legale a operei.
• Drepturile patrimoniale asupra operei create în copaternitate, cu excepţia operei de artă
aplicată, se protejează pe parcursul întregii vieţi a fiecăruia dintre coautori şi 70 de ani, începând cu
1 ianuarie al anului următor celui al decesului ultimului coautor-supravieţuitor.
• Drepturile patrimoniale asupra operei de artă aplicată se protejează timp de 25 de ani de la
data creării ei, cu excepţia modelelor şi desenelor industriale neînregistrate conform Legii privind
protecţia desenelor şi modelelor industriale, create în scopul industrial de reproducere, care se
protejează timp de 3 ani de la data creării lor.
• Drepturile patrimoniale asupra unei opere nepublicate anterior, după expirarea termenului
de protecţie a dreptului de autor, se protejează timp de 25 de ani de la data la care opera a fost pentru
prima dată publicată sau comunicată în mod legal publicului.
• Termenul de protecţie a drepturilor patrimoniale ale persoanelor care editează o publicaţie
critică sau ştiinţifică asupra unei opere intrate în domeniul public este de 30 de ani de la data la care
publicaţia a fost pentru prima dată editată legal.
Drepturile morale (personale) ale autorului sunt protejate pe un termen nelimitat. După
decesul autorului, protecţia drepturilor lui morale este exercitată de moştenitori şi de organizaţiile
abilitate în modul corespunzător să asigure protecţia drepturilor autorilor. Asemenea organizaţii
asigură protecţia drepturilor morale ale autorilor şi atunci când aceştia nu au moştenitori sau în cazul
stingerii dreptului lor de autor.

7. Contractele în domeniul dreptului de autor.

Valorificarea operelor de alte persoane se efectuează în baza contractului de autor. Forma
contractuală de valorificare a operelor asigură realizarea protecţiei drepturilor morale şi
patrimoniale ale autorilor.
Contractul de autor are caracter civil, dar apare ca contract de sinestătător. Deci, relaţiilor
respective li se aplică normele generale a actelor juridice (formă, condiţii de valabilitate) cât şi
normele dreptului obligaţional (ordinea de încheiere, executare a contractului, precum şi
răspunderea părţilor). Caracterele juridice ale contractului de autor:
 Consensual,
 Bilateral,
 Oneros.
Natura contractului de autor a dat naştere controverselor:
 Autorul cedează drepturile asupra operei,
 Autorul permite utilizarea drepturilor în anumite condiţii.
AGEPI elaborează contracte tip.
Contractul de autor trebuie de distins de contractul de muncă, de contractul de antrepriză
pentru construcţia unei opere arhitecturale, de artă plastică.
Contractul de autor se clasifică după mai multe criterii:
 după categoriile de opere: literare, mizicale, audiovizuale, de arhitectură etc.
 după conţinut: contracte de licenţă, contracte de cesiune;
22
  în dependenţă de volumul drepturilor transmise: contracte de transmitere exclusivă a
drepturilor şi contracte de transmitere neexclusivă a drepturilor;
 după modul de valorificare: contract de editare, contract pentru crearea operelor
audiovizuale, contracte privind interpretarea publică a operelor dramatice, mizicale,
baletului etc.
Cele mai răspândite contracte sunt:
 Contractul de cesiune,
 Contractul de licenţă,
 Contractul de editare.
Elementele contractului de autor. Părţile contractului de autor sunt autorul şi titularul pe de
o parte şi utilizatorul pe cealaltă parte. Autorul ca parte acontractului este necesar de a dispune de
capacitatea de exerciţiu deplină. Minorii ce au împlinit vârsta de 14 ani îşi exercită drepturile de
autor de sinestătător. Minorii în vârstă până la 14 ani precum şi persoanele majore lipsite de
capacitatea de exerciţiu îşi exercită drepturile sale prin reprezentant legal. Autorii, titularii,
reprezentanţii pot singuri să exercite drepturile sau le pot exercita prin mandatarii autorizaţi.
Contractele de autor privind folosirea operelor colective se încheie cu fiecare din autori. După
moartea autorului contractul se încheie cu moştenitorii, care trebuie să aibă capacitate de exerciţiu
deplină. Deci, o parte a contractului este:
- persoana fizică care este creator sau moştenitorul, cu excepţia când ca moştenitor în baza
testamentului este o persoană juridică,
cealaltă parte este: - utilizatorul care de obicei este o organizaţie specializată ce are funcţia
de editare, teatrală sau expoziţională etc.
Deseori se încheie contracte cu agenţii economici, organizaţii obişnuite care nu au funcţia de
editare sau altă activitate de folosire a operei pentru primirea unui profit, de exemplu pentru scrierea
istoriei organizaţiei, crearea monumentelor etc. Aceste contracte nu reprezintă contracte de autor, ele
au caracter de antrepriză.
În calitate de utilizator pot apărea doar profesioniştii.
Cesionarea obligaţiei autorului, schimbarea numărului de autori la crearea unei opere se face
numai cu acordul utilizatorului. Numai în cazul când opera este finisată el este înlocuit de
moştenitor.
Obiectul contractului de autor. Unii autori consideră că ca obiect a actului juridic este însuşi
obiectul raportului juridic născut din acest act. Alţi autori consideră că obiectul contractului de autor
trebuie de deosebit de obiectul obligaţiei. Obiect a contractului de autor sunt operele literare,
artistice şi ştiinţifice pentru care a fost încheiat contractul privind crearea şi valorificarea lor. Obiect
al contractului de autor poate fi opera care există sau opera ce va fi creată în viitor (în opinia lui
Vasiliev). Obiect al contractului de autor este o valoare nematerială cu toate că se exprimă pe un
suport material. Legea stabileşte condiţiile pentru care suportul material este împreună cu opera
obiect al contractului. Obiectul pentru a fi determinat în contract se indică: genul, titlul, dimensiunile
operei. Opera este protejată indiferent de valoarea ei, iar calitatea nu constituie un criteriu de
determinare a obiectului contractului. Obiectul contractului trebuie să fie posibil, autorul trebuie să
aibă talentul, capacitatea, cunoştinţele, aptitudinile necesare pentru realizarea operei.

23
 Termenul contratului de autor. Termenul contratului este determinat de către părţi. Dacă
părţile nu indică concret termenul, el se consideră încheiat pe un termen de 3 ani de la dat încheierii
pentru valorificarea operei fără modificări şi pe un termen de 5 ani pentru contractele de valorificare
a operelor prelucrate sau traduse. Termenul contractului este important, deoarece dacă este o cesiune
(transmiterea exclusivă a drepturilor) numai utilizatorul poate folosim opera, autorul nu o poate
folosi. După expirarea termenului sau încetarea contratului înainte de termen (unilateral sau
bilateral) autorul poate permite folosirea operei altor persoane. Dacă termenul a expirat iar
contagentul este interesat în folosirea operei el trebuie să încheie un nou contract. De rând cu
termenul contractului părţile se înţeleg şi asupra termenului de executare a obligaţiilor asumate.
Autorul îşi asumă obligaţia de acrea opera într-un anumit interval de timp şi a o transmite în
termenul stipulat în contract. Mai pot fi prevăzute şi termene privilegiate pentru autori pentru
corectarea obiecţiilor. Termenul de executarea a operei este mult mai mic decât termenul
contratului. În contract trebuie de prevăzut un termen de examinare a operei executate de autor şi
puse la dispoziţia utilizatorului.
Forma contractului de autor. Contractul de autor se încheie în formă scrisă. La dorinţa
părţilor poate fi autentificat notarial. Nerespectarea formei nu atrage nulitatea contratului, dar numai
în caz de litigiu partea nu va putea demonstra în faţa instanţei prin alte probe. Forma scrisă a
contractului nu este obligatorie pentru valorificarea operelor publicistice în presa periodică (art.31 al
Legii nr.193/2010). Contractele de cesiune, în special în cazul cesiunii programelor de computer, se
înregistrează la Agenţie, din care moment este valabil. Pentru aceasta se prezintă copia contractului,
certificatul de înregistrare, plata taxei.
Conţinutul contractului de autor. Obligaţiile autorului: Conţinutul contractului de autor ca şi
în cazul altui contract civil îl formează drepturile şi obligaţiile părţilor. Contratul de autor este un
contract bilateral, deci, ambele părţi au drepturi şi îşi asumă obligaţii. Drepturile şi obligaţiile
părţilor în diferite contracte sunt diferite. Legislaţia RM în vigoare nu reglementează conţinutul
contratelor date lăsând aceasta pe seama părţilor.
 Obligaţia de a crea şi a transmite opera utilizatorului ce a făcut comanda. Pentru
aceasta autorul trebuia să creeze opera conform condiţiilor contractului (operele literare
de a corespunde destinaţiei, genului, tipului; scenariul unui film artistic trebuie să
corespundă ideii solicitate, caracteristicii personajelor principale etc.).
 Autorul trebuie să creeze opera personal, deci, aceasta reprezintă o obligaţie personală.
Dacă se modifică numărul, componenţa autorilor este necesar acordul utilizatorului sau
se modifică contractul, sau se încheie un nou contract, sau se reziliază contractul.
 Opera trebuie pusă la dispoziţia utilizatorului în termen. Opera poate fi pusă la
dispoziţie şi înainte de termen dacă contractul nu prevede altfel. Opera trebuie
transmisă integral sau pe părţi, aşa cum este stabilit în contract.
 Opera trebuie pregătită pentru folosire, în acest caz se cere de a citi corectura.
 Opera nu poate fi transmisă în folosinţă terţilor persoane. Această obligaţie apare la
momentul încheierii contractului şi există pe tot termenul contractului.
Obligaţiile utilizatorului:
 A primi şi a examina opera - de a verifica calitatea oformării, deplinătatea operei
conform cerinţelor. Primirea operei se oformează în scris. Opera trebuie să fie
24
 examinată în termenul stabilit şi utilizatorul trebuie să anunţe autorul dacă opera
corespunde cerinţelor sau nu. Pentru apreciere opera se duce la recenzare, dar
aprecierea o face utilizatorul în baza recenziilor. Dacă opera nu corespunde cerinţelor
ea trebuie adusă la cerinţele cerute, despre care fapt autorul este notificat. Corectările,
modificările trebuie efectuate în termen. Opera poate fi refuzată dacă ea nu
corespunde demnităţii artistice sau ştiinţifice, condiţiilor contractului.
 A respecta drepturile morale ale autorului.
 A folosi opera în modul stabilit în contract.
 A plăti onorariul, care nu poate fi mai mic decât cele prevăzute prin Hotărârea
Guvernului RM. Contractul trebuie să prevadă onorariul în % din venitul obţinut din
folosirea operei.
 A suporta cheltuielile autorului pentru deplasări, participări la filmare etc.
 A da autorului un anumit număr de exemplare gratuit.
 De a anunţa în scris autorul în cazul reeditării operei. Autorul poate face modificări şi
dacă autorul nu se opune opera se reeditează.
Răspunderea părţilor: În caz de nerespectare a condiţiilro contractului părţile contractului de
autor poartă răspundere juridică, fiind un tip a răspunderii juridice civile.
Răspunderea juridică contractuală este definită în dreptul civil şi reprezintă o măsură de
constrângere de stat cu caracter patrimonial folosită cu scop de a restabili lezarea dreptului şi a
despăgubi pătimaşul din contul părţii ce a încălcat obligaţia contractuală.
Realizarea acestei răspunderi juridice se efectuează în virtutea ocrotirii raporturilor juridice
apărute între autori şi alte persoane, care au unele particularităţi juridice.
 Cazurile de restabilire a situaţiei juridice (au loc în raporturile juridice civile) sunt
mai limitate. Obligaţiile principale nu pot fi exercitate prin constrângere (autorul nu poate fi impus
să creeze, iar utilizatorul nu poate fi impus să înceapă folosirea operei).
 În raporturile juridice civile, de regulă, partea vinovată este obligată la acţiuni
patrimoniale suplimentare. În cadrul dreptului de autor persoana vinovată nu poate fi impusă la
careva obligaţii patrimoniale suplimentare. Răspunderea juridică în baza contractului de autor are
ca scop restabilirea drepturilor încălcate şi a intereselor legitime lezate. În mod forţat poate fi
încasat onorariul de autor şi repararea pagubelor.
 Răspunderea părţilor nu coincide nici după volum nici după temeiuri. Autorul este
obligat să repare dauna reală, venitul neobţinut nu se restituie. Utilizatorul poartă răspundere
deplină în faţa autorului indiferent de vinovăţie. Răspunderea autorului se exprimă în: întoarcerea
onorariului primit, rezilierea contractului în mod unilateral, repararea pagubelor utilizatorului, plata
clauzei penale. Condiţiile de realizare a acestor sancţiuni se determină de părţi în contract. Când
apare necesitatea ne conducem de prevederile legislaţiei civile.
Pentru atragerea la răspundere trebuie să se demonstreze:
 Vinovăţia, care se prezumă, autorul fiind nevoit să demonstreze nevinovăţia. Forma,
gradul vinovăţiei nu influenţează volumul răspunderii juridice. Este important să existe vinovăţia,
în caz de nevinovăţie autorul nu poartă răspundere.
 Existenţa daunelor. Daunele vor fi plătite de către autor, dacă se va demonstra că au
fost pricinuite. Demonstrarea trebuie să o facă utilizatorul. Daunele se clasifică în: daune reale şi
25
 venitul ratat. Daunele se încasează integral cînd obiect al contractului este o operă gata. În cazul
când ca obiect apare crearea operei, se repară numai prejudiciul real.
 Legătura cauzală este obligatorie şi se demonstrează de utilizator. Dacă utilizatorul a
contribuit la majorarea daunelor sau nu a luat măsurile necesare pentru a le micşora, instanţa de
judecată este în drept de a micşora răspunderea autorului.
 Acţiunile ilegale ale autorului -* neexecutarea obligaţiei contractuale la care se
atribuie:
 Întârzierea prezentării operei,
 Îndeplinirea lucrului nu conform condiţiilor contractului,
 Refuzul autorului de a face corectări,
 Încălcarea obligaţiei de a efectua lucrul de sinestătător şi personal,
 Transmiterea operei spre folosire terţilor fără acordul celeilalte părţi.

Întârzierea este considerată nu numai reţinerea prezentării operei la termenul indicat, dar şi
predarea cu întârziere a operei după corectură, dacă termenul pentru corectură a fost stipulat expres
în contract. Aceleaşi urmări pot surveni şi în cazul când n-a fost respectată ordinea prezentării.

8.Apărarea dreptului de autor şi a drepturilor conexe. Formele răspunderii juridice

Orice valorificare a obiectelor dreptului de autor, ale drepturilor conexe sau ale drepturilor sui
generis se consideră nelegitimă dacă are loc cu încălcarea acestor drepturi.
Orice exemplar al obiectelor dreptului de autor, ale drepturilor conexe sau ale drepturilor sui
generis a cărui reproducere, import, distribuire, închiriere sau împrumut atrage încălcarea acestor
drepturi se consideră contrafăcut. Depozitarea în scopuri comerciale a exemplarelor obiectelor
dreptului de autor, ale drepturilor conexe sau ale drepturilor sui generis se consideră nelegitimă dacă
are loc cu încălcarea acestor drepturi. Iniţierea acţiunilor privind încălcarea drepturilor Orice
persoană fizică sau juridică care are pretenţii în privinţa valorificării unui obiect al dreptului de
autor, al drepturilor conexe sau al drepturilor sui generis are dreptul să iniţieze acţiuni în instanţa de
judecată competentă ori să sesizeze altă autoritate pentru apărarea drepturilor sale.
Proceduri judiciare în privinţa încălcării dreptului de autor, a drepturilor conexe sau a
drepturilor sui generis pot fi iniţiate:
a) de titularii de drepturi sau de autorităţile abilitate cu protecţia drepturilor acestora;
b) de alte persoane care beneficiază de astfel de drepturi, în special de licenţiaţi;
c) de organizaţiile de gestiune colectivă a dreptului de autor şi/sau a drepturilor conexe;
d) de organizaţiile profesionale de apărare şi de alţi reprezentanţi ai titularilor de drepturi şi ai
licenţiaţilor.
Încălcarea drepturilor de autor, a drepturilor conexe sau a drepturilor sui generis atrage,
după caz, răspundere civilă, contravenţională sau penală.
Răspunderea civilă În cadrul procedurilor judiciare iniţiate în privinţa încălcării dreptului de
autor, a drepturilor conexe sau a drepturilor sui generis, persoanele care sunt în drept pot solicita
instanţelor de judecată sau altor organe competente, după caz, recunoaşterea drepturilor lor,
constatarea încălcării acestora şi repararea prejudiciului prin stabilirea unor despăgubiri.
26
 Instanţa de judecată, la stabilirea despăgubirii, va ţine cont de necesitatea:
a) restabilirii situaţiei existente până la violarea dreptului şi a încetării acţiunilor care comportă
violarea dreptului sau creează pericolul violării lui;
b) recuperării pierderilor, inclusiv a beneficiului ratat, suportate de partea lezată;
c) perceperii profitului obţinut ilegal de persoana care a violat drepturile;
d) achitării unei compensaţii de la 500 până la 500000 de lei pentru dreptul încălcat.
Răspunderea contravenţională Încălcarea dreptului de autor şi a drepturilor conexe prin:
a) reproducerea operelor sau a obiectelor drepturilor conexe în cadrul desfăşurării activităţii de
întreprinzător tangenţiale activităţii intelectuale în domeniul dreptului de autor şi al drepturilor
conexe, în special în domeniul literaturii, artei şi ştiinţei, în scopul comercializării sau oferirii spre
comercializare, importului, exportului, precum şi stocarea, transportul exemplarelor de opere sau de
fonograme în scopurile menţionate, sau orice altă formă de valorificare a obiectelor dreptului de
autor sau ale drepturilor conexe în scopul obţinerii profitului, fără acordul titularului de drepturi;
b) închirierea, schimbul sau altă formă de punere la dispoziţia terţilor cu titlu gratuit sau
oneros, precum şi depozitarea în scopurile menţionate sau altă valorificare a exemplarelor de opere
sau de fonograme, în orice mod şi sub orice formă, fără marcaj de control şi fără a deţine, în
momentul controlului, contractele de autor încheiate cu titularii de drepturi;
c) comercializarea sau oferirea spre comercializare, închirierea, importul sau depozitarea de
echipamente tehnice sau de componente ale acestora destinate pentru facilitarea accesului la
emisiunile organizaţiilor de difuziune ce comunică condiţionat prin eter, cablu, satelit în regim
interactiv, inclusiv prin Internet;
d) indicarea pe exemplarele de opere sau de fonograme a unei informaţii false despre
apartenenţa şi limitele exercitării dreptului de autor şi a drepturilor conexe, precum şi a unei alte
informaţii care-l poate induce în eroare pe beneficiar;
e) aplicarea necorespunzătoare a marcajelor de control, altele decât cele pentru suporturile
materiale specificate în anexele la cererea de eliberare a marcajelor de control, pe exemplarele de
operă ori de fonograme valorificate fără consimţământul titularului de drepturi;
f) modificarea, înlăturarea de pe exemplarele de opere sau de fonograme a simbolurilor şi
semnelor de protecţie a dreptului de autor şi a drepturilor conexe, indicate de titularul drepturilor
respective; înlăturarea de pe exemplarele de opere sau de fonograme a informaţiei privind
administrarea dreptului de autor şi a drepturilor conexe; înlăturarea de pe exemplarele de opere sau
de fonograme a mijloacelor tehnice de protecţie a dreptului de autor şi a drepturilor conexe;
g) însuşirea paternităţii ori constrângerea la copaternitate:
 se sancţionează cu amendă de la 1600 până la 2000 de lei, aplicată persoanei fizice, cu
amendă de la 4000 până la 5000 de lei, aplicată persoanei cu funcţie de răspundere.
Falsificarea, producerea, distrugerea, utilizarea, depozitarea, transportarea sau comercializarea
ilicită a marcajelor de control:
 se sancţionează cu amendă de la 2000 până la 2400 de lei, aplicată persoanei fizice, cu
amendă de la 5000 până la 6000 de lei, aplicată persoanei cu funcţie de răspundere.
Distrugerea din neglijenţă a originalului operei ştiinţifice, literare, de artă plastică, de
sculptură, de arhitectură, a manuscrisului sau a variantei definitive a originalului fonogramei sau al
operei audiovizuale:
27
  se sancţionează cu amendă de la 2400 până la 3000 de lei, aplicată persoanei fizice, cu
amendă de la 6000 până la 7000 de lei, aplicată persoanei cu funcţie de răspundere.
Răspunderea penală Încălcarea dreptului de autor şi a drepturilor conexe, dacă este în
proporţii mari (se consideră proporţii mari valoarea bunurilor sustrase, dobândite, primite, fabricate,
distruse, utilizate, transportate, păstrate, comercializate, trecute peste frontiera vamală de o persoană
sau de un grup de persoane care, la momentul săvârşirii infracţiunii, depăşeşte 50 000 de lei),
săvârşită prin:
a) reproducerea operelor sau a obiectelor drepturilor conexe în cadrul desfăşurării activităţii de
întreprinzător tangenţiale activităţii intelectuale în domeniul dreptului de autor şi al
drepturilor conexe, în special în domeniul literaturii, artei şi ştiinţei, în scopul comercializării
sau oferirii spre comercializare, importului, exportului, precum şi stocarea, transportul
exemplarelor de opere sau de fonograme în scopurile menţionate, sau orice altă formă de
valorificare a obiectelor dreptului de autor sau ale drepturilor conexe în scopul obţinerii
profitului, fără acordul titularului de drepturi;
b) închirierea, schimbul sau altă formă de punere la dispoziţia terţilor cu titlu gratuit sau
oneros, precum şi depozitarea în scopurile menţionate sau altă valorificare a exemplarelor de
opere sau de fonograme, în orice mod şi sub orice formă, fără marcaj de control şi fără a
deţine, în momentul controlului, contractele de autor încheiate cu titularii de drepturi;
c) comercializarea sau oferirea spre comercializare, închirierea, importul sau depozitarea de
echipamente tehnice sau de componente ale acestora destinate pentru facilitarea accesului la
emisiunile organizaţiilor de difuziune ce comunică condiţionat prin eter, cablu, satelit în regim
interactiv, inclusiv prin Internet;
d) indicarea pe exemplarele de opere sau de fonograme a unei informaţii false despre
apartenenţa şi limitele exercitării dreptului de autor şi a drepturilor conexe, precum şi a unei
alte informaţii care-l poate induce în eroare pe beneficiar;
e) aplicarea necorespunzătoare a marcajelor de control, altele decât cele pentru suporturile
materiale specificate în anexele la cererea de eliberare a marcajelor de control, pe exemplarele
de opere ori de fonograme valorificate fără consimţământul titularului de drepturi;
f) modificarea, înlăturarea de pe exemplarele de opere sau de fonograme a simbolurilor şi
semnelor de protecţie a dreptului de autor şi a drepturilor conexe, indicate de titularul
drepturilor respective; înlăturarea de pe exemplarele de opere sau de fonograme a informaţiei
privind administrarea dreptului de autor şi a drepturilor conexe; înlăturarea de pe exemplarele
de opere sau de fonograme a mijloacelor tehnice de protecţie a dreptului de autor şi a
drepturilor conexe;
g) însuşirea paternităţii ori constrângerea la copaternitate: se pedepseşte cu amendă în mărime
de la 16 000 până la 20 000 de lei sau cu muncă neremunerată în folosul comunităţii de la 180
până la 240 de ore, iar persoana juridică se pedepseşte cu amendă în mărime de la 40 000 până
la 80 000 de lei, cu privarea de dreptul de a exercita o anumită activitate pe un termen de la 1
până la 5 ani.
 Marcarea, comercializarea, importarea, exportarea, transportarea sau depozitarea
ilegală a marcajelor de control, falsificarea acestora, care au cauzat daune în proporţii
mari: se pedepsesc cu amendă în mărime de la 40 000 până la 80 000 de lei sau cu
28
 muncă neremunerată în folosul comunităţii de la 180 până la 240 de ore, iar persoana
juridică se pedepseşte cu amendă în mărime de la 40 000 până la 120 000 de lei, cu
privarea de dreptul de a exercita o anumită activitate pe un termen de la 1 până la 5 ani.
 Acţiunile expuse anterior, săvârşite:
a) de două sau de mai multe persoane;
b) de un grup criminal organizat sau de o organizaţie criminală;
c) prin constrângere fizică sau psihică;
d) în proporţii deosebit de mari (de la 100 000 lei): se pedepsesc cu amendă în mărime de la
80 000 până la 100 000 de lei sau cu închisoare de la 3 până la 5 ani, cu amendă, aplicată
persoanei juridice, în mărime de la 160 000 până la 200 000 de lei, cu privarea de dreptul de a
exercita o anumită activitate pe un termen de la 1 până la 5 ani sau cu lichidarea persoanei
juridice2 .

Tema 1: Noţiunea, particularităţile specifice şi principiile dreptului

proprietăţii intelectuale
1. Noţiunea şi particularităţile specifice ale dreptului proprietăţii intelectuale.
2. Istoria şi evoluţia proprietăţii intelectuale.
3. Principiile dreptului proprietăţii intelectuale
4. Izvoarele DPI
5. Instituții juridice ale proprietății intelectuale

1. Noţiunea şi particularităţile specifice ale dreptului proprietăţii intelectuale.

Noţiunea dreptului de proprietate intelectuală are o evoluţie istorică în-delungată1 şi
controversată , care, deşi la ora actuală a intrat în uz sub această denumire, încă nu şi-a găsit
definirea precisă, ea continuînd să fie utilizată cu un anumit grad de convenţionalitate.
Din însăşi denumirea de „drept al proprietăţii intelectuale” aceasta s-ar putea defini ca un
ansamblu de norme juridice care reglementează relaţiile sociale privind crearea şi valorificarea
rezultatelor activităţii intelectuale a oamenilor. însă, după cum afirmă pe bună dreptate profesorul -
doctor Viorel Roş, această denumire nu este pe cît de tradiţională, pe atît şi de corectă. „Aceasta
pentru că, pe de o parte, spune mai departe V.Roş, instituţiile care o alcătuiesc şi care formează
obiectul ei de studiu nu privesc întotdeauna creaţii intelectuale, creaţii ale spiritului (este cazul
mărcilor şi indicaţiilor geografice), iar, pe de altă parte, chiar şi în acele cazuri în care obiectul
protecţiei îl reprezintă astfel de creaţii, regimul juridic al acestora este diferit de regimul proprietăţii
din dreptul comun.”
Ţinem să atragem atenţia şi la faptul că nici Convenţia mondială pentru instituirea
Organizaţiei Mondiale a Proprietăţii Intelectuale (OMPI) nu defineşte direct dreptul proprietăţii
intelectuale, ea limitîndu-se doar la enumerarea obiectelor protecţiei juridice a proprietăţii
29
intelectuale. Art.2 (VIII) „Definiţii” al Convenţiei prevede că proprietatea intelectuală include
drepturile care se referă la:
 operele literare, artistice şi ştiinţifice;
 activitatea interpretativă a artiştilor, imprimările audiovizuale, emisiu-nile
radio-televiziunii;
 invenţiile în toate domeniile activităţii umane;
 descoperirile ştiinţifice;
 desenele şi modelele industriale;
 mărcile de fabrică, de comerţ şi de servicii, denumirile de firmă şi emblemele
comerciale;
 protecţia contra concurenţei neloiale, precum şi toate celelalte drepturi ce se
referă la activitatea intelectuală în domeniile: industrial, ştiinţific, literar şi artistic.
Deci, termenul „dreptul proprietăţii intelectuale” este un termen special, convenţional, însă
este comod în utilizare şi tradiţional pentru practica internă şi internaţională.
Din cele expuse şi ţinînd cont de caracterul său convenţional, dar tradiţional, am putea, totuşi,
defini dreptul proprietăţii intelectuale ca un ansamblu de norme juridice care reglementează
relaţiile sociale privind crearea şi valorificarea rezultatelor muncii intelectuale (spirituale, creatoare)
după analogia reglementării relaţiilor în cadrul dreptului de proprietate din dreptul comun, care îi
asigură titularului o anumită sferă de libertate în acţiuni.
Apare în secolele XVII-XVIII, odată cu dezvoltarea furtunoasă a ştiinţei şi tehnicii, a
industriei de editare şi difuzare a diverselor opere literare, ştiinţifice şi artistice, odată cu apariţia
diferitelor forme de schimb şi cooperare internaţională în domeniul creaţiei intelectuale. După cum
afirmă M.N.Kuzneţov, referindu-se la lucrarea lui E.Picard „Les droits intellectuels”. Bruxelles,
1879, termenul „proprietate intelectuală” a venit în literatura juridică din dreptul francez.
Particularităţile specifice ale dreptului proprietăţii intelectuale:
1. Prima din particularităţile specifice ale proprietăţii intelectuale constă in aceea că ea
are în calitate de obiecte bunuri incorporale, ele fiind rezultate ale activităţii intelectuale. Aceasta se
confirmă prin art.5 (3) al Legii RM nr.139 din  02.07.2010 privind dreptul de autor şi drepturile
conexe (cu modificările şi completările ulterioare), unde se spune: „Dreptul de autor se constituie
din drepturi patrimoniale şi drepturi morale (personale nepatrimoniale). Dreptul de autor nu depinde
de dreptul de proprietate asupra obiectului material în care şi-a găsit expresie opera respectivă.
Procurarea unui asemenea obiect nu conferă proprietarului acestuia nici unul din drepturile acordate
autorului de prezenta lege.”
2. Specifice sunt şi modurile de dobîndire, precum şi faptele juridice ce stau la baza
apariţiei drepturilor subiective asupra obiectelor concrete ale proprietăţii intelectuale .
3. Drepturile de proprietate intelectuală, spre deosebire de cele din cadrul dreptului de
proprietate din dreptul comun, care în fond nu au limite în timp, sunt limitate în timp, durata
protecţiei cărora depinzînd în fond de obiectul concret al acestora. De exemplu, conform art.17 al
Legii RM privind dreptul de autor şi drepturile conexe nr.293 din 23.11.1994, durata protecţiei
dreptului de autor este următoarea:

30
 Drepturile patrimoniale exclusive și dreptul la remunerație durează pe tot timpul vieții
autorului și pe perioada de 70 de ani după deces, începând cu 1 ianuarie al anului următor celui al
decesului autorului.
Drepturile patrimoniale asupra operei audiovizuale se protejează timp de 70 de ani, începând
cu 1 ianuarie al anului următor decesului ultimului dintre coautori: realizator principal (regizor
scenograf), autorul scenariului (scenaristul), autorul dialogului și compozitorul – autorul operei
muzicale, special create pentru această operă audiovizuală.
 Drepturile patrimoniale asupra unei opere anonime sau apărute sub
pseudonim, cu excepția celei de artă aplicată, se protejează 70 de ani, începând cu 1 ianuarie
al anului următor celui al publicării legale a operei.
 Drepturile patrimoniale asupra operei create în copaternitate, cu excepția
operei de artă aplicată, se protejează pe parcursul întregii vieți a fiecăruia dintre coautori și
70 de ani, începând cu 1 ianuarie al anului următor celui al decesului ultimului coautor-
supraviețuitor.
 Drepturile patrimoniale asupra operei de artă aplicată se protejează timp de 25
de ani de la data creării ei, cu excepția modelelor și desenelor industriale neînregistrate
conform Legii privind protecția desenelor și modelelor industriale, create în scopul industrial
de reproducere, care se protejează timp de 3 ani de la data creării lor.
 Drepturile patrimoniale asupra unei opere nepublicate anterior, după expirarea
termenului de protecție a dreptului de autor, se protejează timp de 25 de ani de la data la care
opera a fost pentru prima dată publicată sau comunicată în mod legal publicului.
 Drepturile patrimoniale asupra publicațiilor critice sau științifice ale operelor
editate după expirarea termenului de protecție a dreptului de autor asupra acestora se
protejează timp de 30 de ani de la data la care publicația a fost pentru prima dată editată
legal.
Drepturile morale (personale) ale autorului sunt protejate pe un termen nelimitat. După
decesul autorului, protecția drepturilor lui morale este exercitată de moștenitori și de organizațiile
abilitate în modul corespunzător să asigure protecția drepturilor autorilor. Asemenea organizații
asigură protecția drepturilor morale ale autorilor și atunci cînd aceștia nu au moștenitori sau în cazul
stingerii dreptului lor de autor.
4. Drepturile subiective ce survin din dreptul proprietăţii intelectuale sunt limitate nu
numai în timp dar şi în spaţiu, acesta fiind teritoriul acelui stat care autorizează protecţia. Totuși
drepturile de proprietate intelectuală pot fi înregistrate și în plan internațional, cu condiția că acestea
corespund cerințelor stabilite de documentele internaționale, principalele fiind Convenția de la Paris
pentru Protecția Proprietății Industriale din 20.03.1883, Convenţia de la Berna cu privire la protecţia
operelor literare şi artistice, adoptată la 9 septembrie 1886, Aranjamentul de la Madrid privind
înregistrarea internațională a mărcilor din 14.04.1891, ș.a.
5. O altă particularitate specifică a regimului juridic al proprietăţii intelectuale, spre
deosebire de regimul juridic al proprietăţii din dreptul comun, constă în posibilitatea de a folosi
obiectele drepturilor subiective de către persoanele terţe fără acordul titularilor şi fără a oferi careva
remunerare acestor titulari.

31
 Din cele expuse anterior nu e greu de a conchide, că elementele constitutive ale proprietăţii
intelectuale sunt:
a) dreptul de autor şi drepturile conexe,
b) dreptul proprietăţii industriale.
Prin intermediul dreptului de autor se protejează toate operele exprimate într-o anumită
formă obiectivă din domeniul literar, artistic și științific, indiferent de faptul dacă acestea au fost sau
nu aduse la cunostința publicului. Dr conexe se referă la drepturile subiective ale interpreților,
autorilor fonogramelor, videogramelor şi emisiunilor organizaţiilor de difuziune.
Obiecte ale dreptului de autor
 operele literare (povestiri, eseuri, romane, poezii etc.);
 programele pentru calculator care se protejează ca și operele literare;
 operele științifice;
 operele dramatice și dramatico-muzicale, scenariile și proiectele de scenarii, libretele,
sinopsisul filmului;
 operele muzicale cu sau fară text;
 operele coregrafice și pantomimele;
 operele audiovizuale;
 operele de pictură, sculptură, grafică și alte opere de artă plastică;
 operele de arhitectură, urbanistică și de arta horticolă;
 operele de artă aplicată;
 operele fotografice și operele obținute printr-un procedeu analog fotografiei;
 hărțile, planșele, schițele și lucrările tridimensionale din domeniul geografiei,
topografiei, arhitecturii și din alte domenii ale științei;
 bazele de date;
 alte opere.
Cînd se vorbeşte însă despre obiecte ale dreptului de proprietate industrială, se are în
vedere diversitatea de invenţii, de modele de utilitate, de desene şi modele industriale, de mărci,
Indicații geografice, Denumiri de Origine, Specialitate tradițională garantată.etc., adică de valori
ale creaţiei tehnice care pot fi obiecte ale unor drepturi subiective, asupra cărora şi prin
intermediul cărora dreptul de proprietate industrială îşi exercită protecţia sa juridică.

2. Istoria şi evoluţia proprietăţii intelectuale (Ciocirlan)

Evoluţia dreptului de autor. Baza obiectivă a apariţiei dreptului de autor o constituie
activitatea de creaţie a omului. Protecţia juridică a rezultatelor creaţiei autorilor asupra operelor
literare, artistice s-a realizat mult mai târziu. O asemenea protecţie nu a fost cunoscută nici grecilor
şi nici romanilor. Din alte surse putem afla despre existenţa comerţului cu manuscrisele operelor,
deci, dreptul se reducea la dreptul asupra manuscrisului. Comerţul de manuscrise, însă, nu
recunoştea şi nici nu apăra drepturile autorilor-creatori.
În evul mediu situaţia era aceeaşi ca şi în antichitate, numai că copiile erau mai scumpe.
Ideea protecţiei dreptului de autor a apărut odată cu inventarea tiparului de către Gutenberg, ce
a dat posibilitate multiplicării lucrărilor literare prin procese mecanice în locul copierii manuale.
32
Tiparul a apărut în Germania în 1450, în Franţa a fost cunoscut din 1469, iar în Londra din 1471.
Acest fapt a dus la apariţia negoţului cu cărţi. Ca rezultat au început a apărea copii neautorizate –
latura negativă a invenţiei tiparului şi lipsei protecţiei drepturilor autorilor, astfel tipărirea şi
vânzarea cărţilor a devenit o activitate riscantă. Mulţi întreprinzători au fost ruinaţi. Aceasta a dus la
apariţia necesităţii protecţiei care era efectuată iniţial prin privilegii ce acordau titularilor drepturi
exclusive de reproducere şi distribuire pentru perioade limitate în timp, punând sancţiuni pentru a
influenţa respectarea lor (amenzi, confiscarea copiilor ilegale, despăgubiri). În sec. XV – XVI în
Germania, Franţa şi Anglia apar privilegii asupra unor anumite opere.
Astfel, începând cu sfârşitul sec. XV şi până la începutul sec. XVII dreptul de autor se apăra
prin privilegii. Privilegiile acordau dreptul exclusiv de reproducere şi distribuire pentru perioade
limitate de timp. La sfârşitul sec. XVII-lea sistemul privilegiilor a fost criticat în Anglia de către
filosoful D. Loke ce a influenţat adoptarea în 1709 a primei legi – Statutul Reginei Anna. Obiectul
acestei legi era încurajarea învăţării şi asigurării posesiunii copiilor cărţilor de deţinătorii de drept.
Principalul efect a fost acordarea autorilor a dreptului unic de a tipări sau publica opera timp de 14
ani de la data primei publicări. Autorul putea vinde acest drept unei edituri. Perioada de protecţie se
prelungea dacă autorul era în viaţă încă pentru 14 ani. Pentru lucrările deja publicate se acorda
perioada de protecţie de 21 ani. În sec. XVIII camera Lorzilor a hotărât ca dreptul subiectiv asupra
operelor nepublicate să se reglementeze de dreptul comun, care a existat până în 1911, când a fost
adoptată legea dreptului de autor.
În Franţa sistemul privilegiilor a fost abolit după revoluţie în 1791-1793 când adunarea
constituantă a adoptat 2 decrete ce a format temelia dreptului francez al dreptului de autor: I decret –
acorda autorilor dreptul de a reprezenta în public opera pe toată viaţa, iar moştenitorii, cesionarii – 5
ani după decesul autorilor, II decret 1793 – acorda autorilor protecţie pentru toată viaţa şi 10 ani
după moartea autorilor. Aceste drepturi erau concepute ca drepturi de proprietate.
Următorul stadiu al dezvoltării dreptului de autor este apariţia în Germania a conceptelor
filozofice ale lui Kant E. Potrivit căruia opera este o reflectare şi prelungire a personalităţii (opera
trebuie protejată ca drept al personalităţii). Acest concept a dus la dezvoltarea drepturilor morale în
ţările europene.
În SUA în anii 1790 se aplica legea dreptului de autor care prevedea protecţia cărţilor, hărţilor
şi diagramelor pe un termen de 14 ani. Legea a fost în vigoare până în 1976. Noua lege din 1976 a
modificat termenul de protecţie potrivit căreia drepturile autorului sunt protejate pe parcursul vieţii.
La sfârşitul sec. XIX a fost semnată Convenţia de la Berna pentru protecţia operelor literare şi
artistice (1886).
Dezvoltarea dreptului de autor în RM este determinată de situaţia politică şi dezvoltarea
istorică. În baza cauzelor istorice dezvoltarea dreptului de autor până în 1991 este legată de legislaţia
Rusiei (Uniunii sovietice). Publicarea cărţilor era monopol de stat. Specificul dreptului de autor în
RM era în legătura strânsă cu legislaţia privind cenzura. La 22 iunie 1995 RM a aderat la Convenţia
de la Berna. În 1994 a fost adoptată legea cu privire la dr de autor și dr conexe, care ulterior a fost
înlocuită cu LEGE Nr. 139 din 02.07.2010 privind dreptul de autor şi drepturile conexe
Evoluţia brevetelor de invenţie.

33
 Cuvântul „brevet” (patent) provine de la latinescul Litters Patents, ceea ce înseamnă „scrisoare
deschisă” care putea fi citită fără a rupe ştampila. Aceste scrisori reprezentau nişte anunţuri publice,
oficiale de drepturi.
În evoluţia istorică a brevetelor se remarcă trei perioade importante:
 perioada privilegiilor care începe în sec. XV–XVIII în care suveranul acordă
monopolul doar acolo unde se pare nimerit, conceptul de utilizare joacă un rol important. Privilegiile
sunt instrumente prin care suveranul oferă un drept special unui individ: eliberarea de sub regulile
breslei, scutirea de taxe, acordarea de pământ, acordarea de împrumuturi fără dobândă. Primele
privilegii acordate pentru descoperiri nu făceau deosebire între inventator şi persoana ce introducea
o invenţie în străinătate. Interesul monarhului era ca invenţia să înlocuiască importurile cu o ramură
nouă a industriei autohtone. Republica Veneţiană a fost prima care a adoptat o lege ce reglementa un
astfel de privilegiu numită „Carte Veneziană” din 1474. Termenul de protecţie potrivit acestei
reglementări era de 10 ani.
Practica transferului de tehnologie şi a înfiinţării de noi ramuri industriale a început să capete
amploare în secolul al XII-lea în Anglia, în secolul al XIV-lea Coroana acordă privilegii speciale
pentru protejarea indivizilor care înfiinţau noi ramuri industriale ce se bazau pe importul de
tehnologie. Protecţia a luat forma acordării celui ce a introdus o nouă tehnologie a dreptului unic de
a o folosi pentru o perioadă suficient de lungă pentru a o implementa şi pentru a-i instrui pe alţii să o
folosească.
Cu timpul se făceau abuzuri prin sistemul dat de protecţie. Ca efect, Coroana a promis să
acorde brevete care vor face obiectul hotărârilor judecătoreşti date potrivit legii.
Sistemul privilegiilor a început să se dizolve şi în Anglia, unde, potrivit sistemului de drept
common law, suveranul englez acorda o parte a domeniului public unei persoane private care urma
să exploateze invenţia în interesul general. În 1964, Parlamentul englez a votat Statutul
monopolurilor – lege scrisă, care fără a crea noi drepturi a interzis acordarea privilegiilor regale.
Perioada de protecţie a fost stabilită de 40 ani (dublu perioadei de ucenicie în Anglia), toate
privilegiile anterioare au fost abrogate cu excepţia adevăratelor invenţii. Începând cu 1760, numărul
brevetelor acordate a crescut rapid, fapt ce era în legătură directă cu revoluţia industrială.
Sistemul common law a fost adoptat şi în SUA. Dura protecţiei varia de la 10 la 40 ani în
funcţie de valoarea atribuită invenţiei.
În sec XIII-lea, revoluţia franceză marchează finalul epocii feudale şi impune o legislaţie
naţională, guvernată de principiul egalităţii.
 perioada brevetelor naţionale (1790-1883) în care fiecare inventator are dreptul să
ceară obţinerea unui brevet ce depindea de factorii obiectivi. Statele Unite în 1970 şi Franţa în 1971
au adoptat legi privind brevetele de invenţie care se bazau pe ideea acordării tuturor inventatorilor
protecţie dacă întruneau anumite condiţii obiective. Potrivit acestei legi condiţia principală de
brevetare era noutatea – nouă era considerată invenţia care nu a beneficiat în Franţa sau în străinătate
de o publicitate suficientă pentru a putea fi pusă în practică. Astfel, vedem că o altă cerinţă este
utilitatea, care se cere a fi îndeplinită. O caracteristică a legii franceze era lipsa examinării prealabile
care există acum în Legea Republicii Moldova nr. 461-XIII/95. Potrivit Legii franceze din 1844
brevetele erau conservate la Conservatorul Naţional de arte şi meserii distrus în 1939. În 1951 a fost
creat Institutul Naţional de Proprietate Industrială – organ autonom administrativ şi financiar.
34
 În SUA prima lege federală asupra brevetelor a fost în 1770 (după obţinerea independenţei).
Durata protecţiei era de 40 ani. Procedura era anevoiaosă din care cauză în 1793 a fost adoptată o
nouă lege. În această lege legiuitorul a exprimat opinii naţionaliste: în SUA potrivit legii din 1793
brevetele de invenţie erau acordate numai cetăţenilor americani, în Franţa persoana care provenea
din o altă ţară dar obţinea brevet francez se bucura de acelaşi tratament ca şi naţionalii, iar în cazul
obţinerii unui brevet în străinătate şi mai apoi în Franţa, titularul pierdea dreptul de a beneficia de
brevetul obţinut în străinătate. Acordarea brevetului se făcea de către secretarul de stat. În 1810 a
fost înfiinţat Oficiul pentru Brevete, iar în 1836 a fost restabilit sistemul examinării prealabile a
cererilor.
În Germania (în sec. XIX), anterior unificării, statele federale aveau legislaţie în domeniul
brevetelor: Prusia din 1815, Bavaria din 1825, Wertemberg din 1836. După unificare prim alege a
fost adoptată în 1877 . Această lege a exclus de la protecţie produsele şi procedeele contrare legii şi
bunelor moravuri, otrăvurile, substanţe explozive. Titularul brevetului se bucura de dreptul exclusiv
de exploatare şi comercializare, recunoscând licenţele obligatorii – în interese naţionale.
În Japonia prima lege asupra brevetelor datează din 1871. Fiind inspirată de legislaţia
americană, legea acorda brevet primului inventator, se efectua examenul prealabil. A doua lege a
fost adoptată în 1885. Aceasta a fost inspirată de legea franceză şi engleză, dar care nu recunoştea
brevetele străine. A treia lege a fost adoptată în 1896 sub presiune străină pentru aderarea la
Convenţia de la Paris, care a fost înlocuită de legile din 1956, 1970 care au introdus schimbări
potrivit reglementărilor internaţionale. Durata de protecţie a brevetelor japoneze era de 15 ani.
Criteriile de protecţie erau: noutatea, calitatea tehnică, posibilitatea de realizare.
În Rusia prima lege a brevetelor a fost adoptată în 1812 care stabilea un nivel înalt al taxelor, o
durată maximă de 10 ani, protecţie se acorda şi importatorului. Prin modificarea legii din 1870
atribuţiile de acordare a brevetelor au fost transmise Consiliului de Stat din cadrul Ministerului
Finanţelor. În 1896 a fost adoptată o nouă lege. În 1919 fiind instaurat un nou regim toate brevetele
se naţionalizează şi în 1924 a fost adoptată o nouă lege fiind inspirată din legea germană. Ulterior a
fost adoptată o nouă lege în 1931, apoi instrucţiunile din 1942. Potrivit legii în Uniunea sovietică se
recunoştea trei categorii de obiecte protejate: invenţiile – soluţii noi ale unor probleme tehnice;
îmbunătăţirile tehnice realizate prin mijloace deja cunoscute; propunerile de raţionalizare – nu
presupun nici materiale şi nici echipamente noi.
Noul sistem s-a extins la începutul secolului al XIX-lea mai ales ca urmare a aplicării legii
franceze în ţările cucerite de Napoleon. Între anii 1815-1820 invenţiile au cunoscut o adevărată
explozie – mai mult de 100 brevete pe an au fost acordate în SUA, Franţa, Marea Britanie, iar între
anii 1850-1854 au fost acordate peste 1000 de brevete.
Acest fapt a dus la ceea că simplii importatori nu erau trataţi ca şi inventatorii. În majoritatea
statelor era sistemul înregistrării, cu excepţia SUA, unde examinarea individuală a fost introdusă în
1836.
În aceste situaţii, existenţa brevetelor constituia o piedică comerţului internaţional, creând
impresia posibilităţii de abandonare a protecţiei prin invenţii. În acest sens, Uniunea Vamală a
Statelor Germane a constituit o regulă potrivit căreia posesorul unui brevet îşi pierdea dreptul de a se
impune importului bunurilor protejate prin brevet în locul unde au fost produse în alte state. În
pofida acestor opinii inventatorii şi industriaşii din cele mai dezvoltate state, din punct de vedere
35
tehnic, au lansat ideea protecţiei internaţionale a invenţiilor. Toate lucrările au avut ca rezultat
adoptarea la 20 martie 1883 a Convenţiei pentru Protecţia Proprietăţii Industriale, care a avut loc la
Paris.
 perioada internaţionalizării brevetelor de invenţie care a început în 1883 şi
continuă până acum. Odată cu semnarea Convenţiei de la Paris, a început perioada internaţionalizării
proprietăţii industriale, în special, a sistemului de brevetare. Uniunea de la Paris a stabilit cadrul în
care s-a realizat progresul ulterior.
Convenţia de la Paris a prevăzut posibilitatea ca statele membre să încheie „acorduri speciale”
între ele în proprietatea industrială. Această posibilitate a fost folosită pe larg pentru încheierea
Tratatului de Cooperare în domeniul Brevetelor de Invenţie (1970; PCT) administrat de OMPI şi a
Convenţiei Europene pentru Brevetele de Invenţie (1973; administrat de Oficiul European al
Brevetelor de Invenţie – EPO).
După crearea UE statele membre au realizat un acord dublu: unul dedicat brevetului european
valabil în statele membre ale Convenţiei Brevetului Europa (CBE) şi altul dedicat brevetului
comunitar – limitat la aria geografică a CE. Ulterior au fost înfiinţate Organizaţia Europeană de
brevete şi Oficiul European de Brevete (OEB).
Istoricul protecţiei invenţiei în Republica Moldova: În 1995 a fost adoptată Legea privind
brevetele de invenție, în 1996 – Legea privind protecția desenelor și modelelor de utilitate, în 1996 –
Legea privind protecția mărcilor și denumirilor de origine, etc.

Evoluţia mărcilor de produse şi de servicii.

Evoluţia mărcilor de produse şi de servicii.
Necesitatea distincţiei produselor nu este nouă şi, prin urmare, mărcile nu sunt o creaţie a
timpurilor noastre.
Din cele mai vechi timpuri s-au stabilit două modalităţi principial diferite de posesie a
patrimoniului: individuală şi colectivă. Pentru supravieţuirea omenirii cel mai avantajos mod de
posesie a bunurilor materiale a fost cel colectiv, care se baza pe egalitate, echitate. Mai apoi omul a
căpătat experienţă de organizare a vieţii şi a activităţii sale, fapt ce a determinat apariţia tendinţei de
îmbogăţire, care s-a soldat cu apariţia inegalităţii persoanelor după avere. Acesta a constituit primul
pas la apariţia proprietăţii private asupra bunurilor materiale: pământului, apelor, vitelor, armelor,
tacâmurilor etc. În aceste circumstanţe de luptă pentru o activitate mai fructuoasă şi obţinere a
veniturilor mari, a ocrotirii bunurilor proprii, a apărut necesitatea distingerii bunurilor corporale ce
aparţineau diferitor persoane. În acest scop au fost folosite diferite semne, care au evoluat şi au
devenit mărci.
Apariţia mărcilor se datorează dezvoltării relaţiilor marfă – bani, a separării meşteşugăritului
din gospodăria naturală.
Evoluţia mărcilor cunoaşte mai multe etape, prima fiind perioada antică. Arheologii şi istoricii
de artă semnalează existenţa semnelor atât în bazinul Mediteranian cât şi în Orientul Îndepărtat [76,
p. 12-13]. A.Pavlinscaia subliniază: „...diferite semne (combinaţii de linii, motive din natură) sunt
întâlnite pe diverse obiecte din ceramică, porţelan, arme confecţionate în Asiria, Egipt, Grecia şi
Roma antică [210, p.7].
36
 Existenţa semnelor distinctive ce individualizează produsele nu este obiect de îndoială, dar
problema este de a şti, dacă ele aveau semnificaţia şi funcţiile cunoscute mai târziu. Unii autori
susţin că semnele aplicate pe vasele de ceramică din acea perioadă nu aveau semnificaţia de marcă şi
că în lucrările jurisconsulţilor romani lipsesc astfel de menţiuni. În opinia lui P.Roubier, aplicarea
semnelor pe obiecte confirma proprietatea persoanei asupra lor şi îi conferea, astfel, proprietarului o
satisfacţie morală [130, Vol.I, p. 78]. Alţi autori, ce constituie majoritatea, afirmă că existenţa
semnelor cu funcţie de marcă în antichitate era incontestabilă [134, p.12]. Actualmente această
poziţie este susţinută de toţi autorii din domeniul vizat [80, p. 307; 210, p. 667; 230, p.6-9].
În antichitate semnele folosite pentru diferenţierea obiectelor, animalelor erau numite „тамги”
la români „danga”- cuvânt de origine turcă. Aceste insemne se puneau pe diferite obiecte, se
imprimau pe pielea vitelor, pe pietre pentru a determina graniţele proprietăţii cunoscute în culturile
antice, deci, determinau apartenenţa obiectelor unui anumit proprietar. Aceste semne au stat la baza
protecţiei proprietăţii [238, p.7]. În acest sens englezii utilizau cuvântul „brand” sinonim cu –
„trade-mark” (marcă de fabrică sau de comerţ) [52, p. 424] ce reprezintă marcarea vitelor cu fierul
încins executată de fermieri. Însemnarea în acest mod a animalelor s-a păstrat până în zilele noastre.
În afară de acestea erau cunoscute şi alte semne utilizate. Sunt înscrisuri prin care se confirmă
că „etruşii” marcau caşcavalul cu simbolul lunii. Sau păstrat şi mărci verbale imprimate pe vaze,
care se află în muzeul Roman din Franţa aşa ca „Collofec” şi „Ofalbin”. În literatura romană s-au
găsit unele expuneri privind mărcile, astfel Iuvenal scria despre vin: „...anii şi murdăria au şters
semnele producătorilor locali de pe sticle”. În cadrul săpăturilor efectuate în Pompei au fost găsite
afişe cu semne ale lăptarilor, ale brutarilor, ale olarilor etc. [76, p. 87].
O dată cu dezvoltarea meşteşugăritului şi comerţului consumatorilor nu le era indiferent ce
produse procură. În virtutea acestui fapt, meşteşugarii încep să-şi pună pe produsele sale anumite
semne asemănătoare după formă cu cele anterioare, dar care aveau o altă semnificaţie – semn de
autor [76, p.87-88].
Aceste fapte ne dovedesc existenţa mijloacelor de individualizare a produselor din cele mai
vechi timpuri, iar marcarea rezultatelor activităţii producătorilor cuprinde cea mai lungă perioadă de
utilizare şi reglementare juridică. Datorită acestui fapt avem posibilitatea de a analiza folosirea
mărcilor în toate perioadele de dezvoltare a relaţiilor de producţie.
În perioada evului mediu întrebuinţarea mărcilor constituie o certitudine. În statele cu o
cul¬tu¬ră bogată, în primul rând în Franţa, mai apoi, în Anglia, Germania, Rusia se utilizau pe larg
mărcile: „... în Rusia sunt cunoscute semne ale meşteşugarilor din sec. X, XI”, „în secolul XV în
Germania, Italia erau folosite embleme de către editori ce aveau o valoare artistică deosebită” [210,
p. 7]. Perioada evului mediu se caracterizează prin activitatea breslelor, manufacturilor, care utilizau
mărcile: breslei, a meşteşugarului-şef sau uneori a unei calfe. Aplicarea semnelor distinctive pe
bunurile produse a intrat în practica breslelor în secolele XV-XVI. În acea perioadă marcarea era
reglementată prin normele breslelor, care avea ca scop de a stabili apartenenţa producătorului unei
bresle, şi, totodată de a confirma că producătorul are dreptul de a fabrica şi comercializa aceste
bunuri, de a constitui un garant al calităţii (demonstra că bunul a trecut controlul în breaslă) şi de a
efectua un control al pieţei. Vedem deci, că, practic, unica marcă obligatorie era cea a breslei. Cu
toate acestea la producerea unor tipuri de bunuri (arme, lucruri din aur) existau şi mărci individuale,
folosirea cărora era de asemenea obligatorie.
37
 La mijlocul sec. XV apar mărci individuale folosirea cărora este facultativă, determinată de
dorinţa meşteşugarului.
Acelei perioade nu-i era străină activitatea de prestare a serviciilor, cele mai solicitate fiind:
adăpostul, hrana, coafura. Pentru a recunoaşte prestatorii de servicii stăpânii atârnau pe porţi obiecte
ce aveau legătură cu serviciul prestat, de exemplu: o ciubotă, un foarfece, un mosorel de aţă cu ac
etc. Alături de aceste obiecte cu timpul încep să apară cuvinte şi semne, ce indicau profesiunile sau
bunurile ce se comercializau.
În perioadă de dezvoltare a producţiei marcarea devenea tot mai frecvent mijloc de
determinare a calităţii produselor şi era pusă la baza protecţiei clientelei împotriva falsurilor. În
ţările dezvoltate interesul se reducea la reglementarea juridică a folosirii mărcilor. Iniţial a fost
recunoscută necesitatea sancţiunilor pentru folosirea ilicită a mărcii. Prima reglementare, care s-a
aplicat în cazul uzurpării numelui şi a mărcii a fost Legea „Cornelia de falsis”. Prin ordonanţa
regelui Francis I din 1534 s-a stabilit că mărcile trebuie să fie diferite unele de altele, iar prin edictul
lui Carol Quintul din 16 mai 1544 falsificatorul mărcii unui titular se pedepsea cu tăierea mâinii
[134, p. 12].
Pentru a opri haosul şi actele de concurenţă neloială a fost adoptată o altă reglementare după
1789 prin decretul consular din 23 Nivose an. XI, care obliga pe fabricanţii instrumentelor din fier,
de cuţite, săpunuri, cărţi de joc, arme de foc de a distinge produsele lor cu o marcă particulară. Prin
decretul din 7 Germinal an. X manufactura de ciorapi şi bonete orientale din Orleans a fost
autorizată să pună pe produsele care le exportă în străinătate un ornament supus aprobării
guvernului. Acest drept de proprietate asupra mărcii era lipsit de sancţiuni [134, p. 13].
Apoi a urmat legea din 1803, care a introdus depozitul mărcilor şi prevedea că mărcile au
aplicaţie generală indiferent de natura industriei. Contrafacerea mărcilor individuale se pedepsea şi
de Codul Penal francez din 1810 şi de Legea cu privire la mărci din 28 iulie 1824 [129, p. 558].
Dezvoltarea pieţei naţionale şi apariţia pieţei internaţionale în sec. XVI-XVII a dus la creşterea
cererii asupra produselor, fapt care a determinat şi mai mult necesitatea marcării bunurilor.
Dezvoltarea comerţului a determinat abolirea breslelor, care în Franţa s-a realizat prin legea
din 17 martie 1791, iar în Anglia în 1835, fapt care a dus la dezvoltarea şi mai intensă a marcării
produselor [143, p. 23]. Aceste transformări au avut ca rezultat dispariţia semnelor caracteristice
breslelor şi apariţia noilor semne de individualizare a produselor şi serviciilor, ce se deosebesc după
forma de exprimare şi conţinut, denumite mărci [167].
Prima lege în care s-au uniformizat reglementările juridice existente până atunci a fost Legea
franceză din 1857, care a avut la bază legea din 1824. Legea dată este cea mai completă şi
reglementează semnele care pot constitui o marcă, produsele care individualizează marca, condiţiile
protecţiei, delictele, pedepsele, măsurile vamale, competenţa acţiunilor, procedura contestării
infracţiunilor etc.
Fiind prima o lege atât de cuprinzătoare aceasta şi-a păstrat actualitatea şi a rămas în vigoare
timp de peste 100 de ani şi a stat la baza adoptării legilor respective în: Italia – 30 august 1868,
Belgia – 1 aprilie 1879, Marea Britanie – 25 august 1883, Germania – 12 martie 1894, Rusia – 26
februarie 1896, România – 15 aprilie 1879, Moldova – 1830 [137, p. 22].
După obţinerea independenţei de către SUA, din anul 1776 a apărut un proces lent de formare
a unui sistem juridic în domeniul mărcilor specific acestei ţări. Sistemul juridic american este
38
independent de cel britanic, deşi are multe asemănări. Deţinătorii mărcilor de fabrică şi de comerţ au
convins Congresul să adopte o lege a mărcilor, care a avut loc în 1870 şi a fost în vigoare timp de 7
ani. În 1905 a fost adoptată o nouă lege care a coincis cu cea britanică [143, p. 32]. Actualmente în
SUA este în vigoare Legea Federală privind Mărcile din 1946 (Trademark act of 1946) cu
modificările şi completările ulterioare şi „Rules of practice in trademark cases”. În fiecare stat al
federaţiei acţionează legea sa, însă, există o tendinţă de unificare a legilor referitoare la mărci [212].
Marca este cel dintâi dintre obiectele de proprietate industrială care a căpătat protecţie juridică
şi în România. Prin Convenţia comercială încheiată în 1875 cu Austro-Ungaria, România şi-a
asumat obligaţia de a asigura printr-o lege protecţia mărcilor comercianţilor austro-ungari. La 15
aprilie 1879 a fost adoptată Legea şi Regulamentul asupra mărcilor de fabrică şi de comerţ, care a
fost abrogată în 1967 adoptându-se o lege nouă. În lege era stabilită regula dobândirii dreptului la
marcă prin prioritate de înregistrare [134, p. 15]. Numeroasele lacune care existau în această lege şi
care nu soluţiona toate problemele existente a dus la adoptarea unei noi legi în 1998.
În Rusia prima reglementare juridică în domeniul proprietăţii industriale se atribuie sec. XVII
[210, p. 8]. În „Новоторговый Устав” din 22 aprilie 1667 mărcile îndeplineau funcţia de semn
vamal (pentru a diferenţia mărfurile ruseşti de cele străine şi de a confirma faptul plăţii taxei
vamale). Şi numai după reformele lui Petru I, care au avut ca urmare dezvoltarea furtunoasă a
industriei, mărcile au început a juca rolul care este cunoscut în accepţiunea de astăzi.
În 1744 în timpul domniei Elizavetei Petrovna a fost emis primul Ucaz guvernamental privind
marcarea obligatorie a tuturor produselor ruseşti cu semne distinctive de fabrică sau de uzină, spre a
le deosebi de altele identice sau asemănătoare. Astfel mărcile în Rusia au început a îndeplini funcţia
reală, de distincţie [210, p. 9]. Acest act, însă, nu a căpătat o largă răspândire. Un alt Ucaz lărgit
privind marcarea obligatorie a fost emis de Elizaveta a II-a. Până la începutul sec. XIX în Rusia erau
foarte multe neclarităţi în privinţa marcării produselor.
O claritate în legislaţia Rusiei privind marcarea produselor a început în 1830 când în Rusia
Ţaristă a fost adoptată Legea privind mărcile comerciale (Закон о торговых клеймах), în care erau
indicate regulile şi metodele de marcare. Legea dată prevedea răspunderea penală pentru imitarea
mărfurilor marcate sau a mărcilor [228, p. 554]. Legea, care corespundea nivelului de dezvoltare a
relaţiilor de producţie a fost legea din 1896, prin care folosirea mărcii era un drept nu o obligaţie,
care a fost în vigoare până la formarea statului socialist.
Ca rezultat al dezvoltării rapide a industriei în sec. XIX marcarea produselor a căpătat o largă
răspândire şi, ca rezultat, s-a înăsprit concurenţa. Liberalizarea activităţii economice a determinat
dezvoltarea reglementărilor juridice a mărcilor.
Interesul statelor dezvoltate este protecţia juridică a mărcilor şi peste hotare, pe plan
internaţional. Aceasta a dus la adoptarea Convenţiei de la Paris pentru protecţia proprietăţii
industriale la 20 martie 1883 şi a Aranjamentului de la Madrid privind înregistrarea internaţională a
mărcilor la 14 aprilie 1891 [42; 43].
După revoluţia din Rusia din 1917, mărcile de fabrică au avut importanţă diferită la diferite
etape de dezvoltare a statului socialist. Pentru prima dată problema marcării produselor a fost
înaintată de V.I.Lenin şi a fost oglindită în Decretul „Despre taxa asupra mărcilor” din 15 august
1918, prin care întreprinderile erau obligate să reînregistreze mărcile ce au căpătat protecţie juridică
în timpul Rusiei ţariste. Mărcile neînregistrate erau considerate nule. În iunie 1919 a fost adoptată
39
Hotărârea Sovietului Suprem ”privind mărcile de fabrică a întreprinderilor de stat”, prin care au fost
introduse mărci noi [150, p. 6].
În perioada noii politici economice activitatea de producere s-a majorat, fapt ce a stat la baza
reînnoirii legislaţiei în domeniul mărcilor. Astfel, la 10 noiembrie 1922, Sovietul Comisarilor
Poporului a emis Decretul cu privire la mărci, din care moment mărcile au devenit, practic,
protejate. Prin reglementarea dată s-a permis întreprinderilor, indiferent de forma de proprietate, de
a folosi mărci la individualizarea produselor. A fost introdusă obligaţia înregistrării mărcilor de
Comitetul de Invenţii, s-a stabilit răspunderea penală şi civilă pentru lezarea drepturilor titularului
mărcii. Prin Hotărârea din 18 mai 1923 s-a interzis folosirea mărcilor ce aparţineau întreprinderilor
naţionalizate. La 26 februarie 1926 a fost primită o nouă Hotărâre cu privire la mărci prin care se
reglementa ordinea de contestare a refuzului înregistrării mărcii. Industrializarea petrecută în
Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste a dus la modificarea acestor acte normative şi la 7 martie
1936 a fost adoptată o nouă Hotărâre prin care s-a modificat ordinea de înregistrare, s-a introdus
interdicţia de a folosi în calitate de mărci a semnului Crucii Roşii, de a folosi semnele devenite
uzuale, semnele ce pot induce în eroare. A fost introdus un nou tip de marcă – marca de comerţ
[227, p. 53].
Marcarea produselor în baza legislaţiei enunţate mai sus, în toate statele, poartă un caracter
facultativ, marcarea obligatorie fiind stabilită în cazuri exclusive privitor la anumite bunuri ce ating
interesele securităţii sănătăţii, comerţului exterior, a sistemului financiar, cum sunt obiectele din aur,
argint, produsele din tutun, băuturile alcoolice etc. Marcarea obligatorie se conţine numai în legea
Franţei şi a Austriei, Canadei, Mexicului.
În perioada celui de-al II-lea război mondial legislaţia Uniunea Republicilor Sovietice
Socialiste (URSS) nu s-a modificat, iar înregistrarea a fost decentralizată. După război legislaţia a
continuat să fie perfecţionată şi URSS a apărut pe arena mondială de rând cu alte state socialiste. În
această perioadă reglementările internaţionale au căpătat o nouă esenţă, stând la baza atât a
protecţiei juridice cât şi a luptei de concurenţă, a întrecerii dintre state cu diferit regim social,
economic şi politic, a colaborărilor.
Interesul URSS pe piaţa internaţională a crescut. Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste era
nevoită să respecte cerinţele reglementărilor internaţionale, fapt ce a determinat ca la 1 iunie 1965 să
devină parte a Convenţiei de la Paris, iar la 12 octombrie 1967 - membru al OMPI.
Reglementările cu privire la mărci au fost oglindite şi în Bazele legislaţiei civile a Uniunii
Sovietice adoptate la 8 decembrie 1961.
În 1962, la 15 mai, a fost adoptată o nouă hotărâre prin care expres se reglementa transmiterea
mărcii în baza contractului de licenţă. Potrivit acestei hotărâri persoanele juridice erau obligate să
deţină mărci de fabrică. Un act important în domeniul dat a fost decretul din 24 ianuarie 1967 [150,
p.6-11]. În 1974 a fost adoptat un Regulament nou al mărcilor, care a modernizat regulile anterioare,
dar, prin care nu s-au introdus modificări principiale [227, p. 54].
O realizare importantă în dezvoltarea legislaţiei cu privire la mărci a fost adoptarea la 3 iunie
1991 a Legii URSS privind mărcile de fabrică şi de comerţ. În legătură, însă, cu destrămarea Uniunii
Sovietice legea dată nu a intrat în vigoare, dar a stat la baza adoptării Legii Federaţiei Ruse privind
mărcile de fabrică, mărcile de comerţ şi denumirile de origine a produselor, care a fost adoptată la
23 septembrie 1992, intrată în vigoare la 17 octombrie 1992.
40
 Actualmente, majoritatea statelor au legi naţionale ce reglementează mărcile iar marcarea
produselor este facultativă, dar des utilizată, deoarece are o valoare enormă ce aduce mari venituri şi
e necesară activităţii comerciale.
Protecţia mărcilor în Republica Moldova
Prima reglementare în domeniul mărcilor, pe teritoriul Basarabiei, este Ucazul guvernamental
al Rusiei din 1744 privind marcarea obligatorie a tuturor produselor ruseşti cu semne distinctive de
fabrică sau de uzină, care ulterior după anexarea Basarabiei din 1812 la Imperiul Rus, a fost extinsă
asupra Basarabiei: legislaţia rusă a durat până la 24 ianuarie 1918, iar în 1830 a fost adoptată o lege
nouă ce conţinea reguli şi metode noi de marcare.
Odată cu Marea Unire cu România, pe teritoriul Basarabiei au fost aplicate reglementările
Legii române asupra mărcilor de fabrică şi de comerţ din 1879, iar în 1896 a fost adoptată legea
nouă privind protecţia mărcilor ce corespundea unei economii dezvoltate.
După reanexarea Basarabiei la Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, la 28 iunie 1940, a
intrat în vigoare, pe teritoriul Republii Sovietice Socialiste Moldoveneşti Hotărârea Consiliului
Comisarilor Poporului al URSS din 4 martie 1940, privind înregistrarea mărcilor. În continuare toate
actele URSS acţionau şi pe teritoriul Moldovei fiind teritoriu al URSS.
Dobândindu-şi independenţa la 27 august 1991, legiuitorul din Republica Moldova a adoptat,
ulterior, noi reglementări în domeniul mărcilor şi anume:
 Regulamentul provizoriu cu privire la protecţia proprietăţii industriale în Republica
Moldova, aprobat prin Hotărârea Guvernului Republicii Moldova din 26 iulie 1993 nr.456 [28];
 Legea Republicii Moldova privind mărcile şi denumirile de origine a produselor
nr.588-XIII din 22.09.1995 [10];
 Regulamentul cu privire la modul de folosire a mărcilor – proprietate a statului,
aprobat prin Hotărârea Guvernului Republicii Moldova nr.852 din 16.08.2001 [30];
 Regulamentul reprezentanţilor în proprietate industrială, aprobat prin Hotărârea
Guver-nului Republicii Moldova nr.1362 din 21.10.2002 [32].

3. Principiile dreptului proprietăţii intelectuale

Făcînd parte din dreptul civil, principiile reglementării relaţiilor sociale în dreptul proprietăţii
intelectuale au la bază, pe de o parte, principiile teoretice fundamentale şi ramurale ale dreptului
civil , iar pe de altă parte, existenţa şi însemnătatea principiilor proprii.
1. Primul dintre principiile reglementării relaţiilor în cauză este principiul libertăţii
activităţii de creaţie. Acest principiu este prevăzut în art. 33 (1) al Constituţiei Republicii Moldova,
şi anume: „Libertatea creaţiei artistice şi ştiinţifice este garantată. Creaţia nu este supusă cenzurii”.
Iar art. 32 (1) stipulează: „Oricărui cetăţean îi este garantată libertatea gîndirii, a opiniei, precum şi
libertatea exprimării în public prin cuvînt, imagine sau prin alt mijloc posibil”.
Principiul consfinţit prin aceste articole ale Constituţiei şi ale CC al RM rezultă din conţinutul
articolelor 19 şi 27 ale Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, adoptată de către ONU la New
York la 10 decembrie 194834 din articolele 9 şi 10 ale Convenţiei Europene pentru apărarea
34
Constituţia Republicii Moldova, adoptată la 29 iulie 1994, Chişinău, 1994
Tratate internaţionale, Chişinău, 1998, Voi. 1, pag. 12-17, în vigoare pentru Republica Moldova din 28 iulie
1990
41
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale35, adoptată la Roma la 4 noiembrie 1950 şi intrată în
vigoare la 3 septembrie 1953.
Din acest principiu constituţional rezultă că orice persoană poate aborda orice problemă, orice
temă pentru a-şi aplica asupra acestora capacităţile sale creative şi a-şi exprima liber viziunea
proprie în orice formă posibilă.
2. Al doilea principiu este principiul egalităţii în drepturi a autorilor, operelor obţinute,
prin activitatea de creaţie. Acest principiu rezultă din art. 16 (2) al Constituţiei RM, care prevede:
„ Toţi cetăţenii RM sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără deosebire de rasă,
naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenenţă politică, avere sau origine
socială”. La rîndul său acest principiu survine din conţinutul art.7 al Declaraţiei Universale a
Drepturilor Omului.
În conformitate cu cerinţele acestui principiu sunt formulate normele ce determină modurile de
dobîndire a drepturilor subiective asupra operelor literare, ştiinţifice şi artistice, asupra brevetelor de
invenţie, mărcilor, desenelor şi modelelor industriale, precum şi normele ce determină conţinutul
drepturilor subiective asupra obiectelor proprietăţii intelectuale, formele de exercitare şi a
mijloacelor de apărare a acestor drepturi subiective.
3. Principiul echităţi în reglementarea relaţiilor de creare şi valorificare a obiectelor
proprietăţii intelectuale derivă de la principiul egalităţii. Primul îşi găseşte expresia şi în normele ce
determină obţinerea calităţii de autor şi coautor36, şi în normele ce prevăd exercitarea drepturilor
asupra operelor colective37', şi în normele ce prevăd remunerarea autorilor pentru valorificarea
operelor create38, şi în normele ce prevăd formele şi volumul de răspundere pentru încălcarea
drepturilor subiective asupra obiectelor proprietăţii intelectuale, etc., fapt în baza căruia are dreptul
de a fi evidenţiat aparte.
4. Principiul îmbinării intereselor autorului cu cele ale societăţii rezultă din articolele 32
(2) şi 55 ale Constituţiei RM. în art. 32 se spune că libertatea exprimări nu poate prejudicia onoarea,
demnitatea sau dreptul altei persoane la viziune proprie. Iar art. 55 prevede : „ (1) Fiecare cetăţean
are obligaţii faţă de stat şi faţă de societate, acestea derivînd nemijlocit din drepturile şi libertăţile
garantate. Respectul faţă de drepturile şi interesele legitime, faţă de demnitatea altor cetăţeni este
obligatorie”.
5. Principiul realităţii şi garantării drepturilor prevăzute de legislaţie vine tot din
normele constituţionale. De exemplu, al. 3 al art. 1 din Constituţia RM prevede că RM este un stat
„... democratic , în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile lui, libera dezvoltare a
personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme şi sunt garantate.”

35

Tratate internaţiolae, Chişinău, 1998, Vol.l, pag.341-358, în vigoare pentru Republica Moldova din 1 februarie
1998
36
A se vedea articolele: 4, 11(1 şi 2), 12 (1,2 şi 3), 13 (1), 15(1) ale Legii RM privind dreptul de autor şi drepturile
conexe; articolul 9 (1 şi 4) al Legii RM privind brevetele de invenţie; articolul 9 (1 şi 3) al Legii RM privind protecţia
desenelor şi modelelor industriale
37
A se vedea articolele: 4, 11(3 şi 4), 12 (4, 5, 6 şi7), 13 (3, 4 şi 5), 15 (2) ale Legii RM privind dreptul de autor şi
drepturile conexe; articolul 9 (3 şi 8) şi 22 ale Legii RM privind brevetele de invenţie; articolele 9(2) şi 22 ale Legii RM
privind protecţia desenelor şi modelelor industriale
38
A se vedea articolele: 10, 20,25, 27 şi 29 ale primei Legi din referinţa 2; art.32 din Legea a doua; art. 10(5) al Legii a
treia
42
 4. Izvoarele dreptului proprietăţii intelectuale

4.1. Izvoarele interne şi internaţionale ale dreptului de autor

Izvoarele interne şi internaţionale în domeniul dreptului de autor. Dreptul de autor
naţional reprezintă un sistem complex de acte normative. În ierarhia actelor normative ale dreptului
de autor locul central îl ocupă Constituţia Republicii Moldova după care urmează Legea Republicii
Moldova privind dreptul de autor şi drepturile conexe nr. 139 (adoptată la 02.07.2010, în vigoare
din 01.01.2011). Potrivit legii speciale numite se reglementează 2 categorii de relaţii sociale:
relaţiile privind crearea şi valorificarea operelor literare, artistice şi ştiinţifice; relaţiile privind
crearea şi valorificarea interpretărilor, fonogramelor, a emisiunilor organizaţiilor de transmitere.
Legea RM privind dreptul de autor şi drepturile conexe este prima lege ce reglementează
relaţiile din domeniul dreptului de autor cu respectarea prevederilor Convenţiei de la Berna, altor
acte internaţionale.
Relaţiile privind crearea şi valorificarea operelor literare, artistice şi ştiinţifice sunt
reglementate şi prin alte legi:
 Legea RM cu privire la difuzarea exemplarelor de opere şi fonograme nr. 1459-XV
din 14.11.2002, MO al RM nr. 11-13/42 din 31.01.2003.
 Codul penal al Republicii Moldova nr. 985-XV din 18.04.2002, art. 185-1, 185-2,
185-3, 246-1, 246-2
 Codul civil al Republicii Moldova nr. 1107-XV din 06.06.2002, Cartea întâi -
Dispoziții generale (art. 8 alin. (2) lit. e), 21 alin. (2) lit. b), Cartea a doua –
Drepturile reale (art. 301, 470 alin. (2) lit.f)), Cartea a treia – Obligațiile (art. 925
alin. (1) lit. d), art.1171-1178 Franchisingul, Cartea a cincea - Dreptul Internațional
privat (art.1607)
 Codul audiovizualului al Republicii Moldova nr.260-XVI din 27.07.2006, art. 18, 20
alin. (1) lit. b)
 Codul contravențional al Republicii Moldova nr. 218-XVI din 24.10.2008, art. 96-
103, 283, 400 etc.
Actele normative subordonate legii în domeniul dreptului de autor:
 Hotărîrea pentru aprobarea Regulamentului cu privire la înregistrarea obiectelor
dreptului de autor și drepturilor conexe nr. 89 din 10.02.2012
 Hotărârea Guvernului Republicii Moldova despre tarifele minime ale remuneraţiei de
autor nr.641 din 12.07.2001, MO al RM nr. 81-83/682 din 20.07.2001.
 Regulamentul cu privire la modul de producere, eliberare
şi aplicare a marcajelor de control pe exemplarele de opere şi
fonograme aprobat prin Hotărârea Guvernului Republicii Moldova nr. 744 din
20.06.2003, MO al RM nr. 134/805 din 01.07.2003.
 Instrucţiunea privind controlul activităţii organizaţiilor de gestiune colectivă a
drepturilor patrimoniale de autor și/sau conexe (aprobată prin Ordinul Directorului
General al AGEPI nr.169 din 22.08.2016).

43
 Izvoare importante a dreptului de autor intern sunt convenţiile şi tratatele internaţionale.
Actul de bază este Convenţia de la Berna care a fost numită mai sus. Dintre alte acte evidenţiem:
Convenţii încheiate în cadrul Uniunii de la Berna:
 Convenţia internaţională de la Roma din 1961, care are ca scop protecţia artiştilor
interpreţi sau executanţi, a producătorilor de fonograme şi a organismelor de
radiodifuziune.
 Convenţia de la Geneva din 29 octombrie 1971 privind protecţia producătorilor de
fonograme împotriva reproducerii neautorizate a fonogramelor.
 Convenţia de la Bruxelles din 21 mai 1974 privind distribuţia de semnale
producătorilor de programe transmise prin sateliţi.
 Tratatul de la Geneva din 1989 privind înregistrarea internaţională a operelor
audiovizuale.
 Convenţia Universală de la Paris din 1971 privind dreptul de autor.

4.2 Izvoarele interne şi internaţionale în domeniul proprietăţii industriale. Principalele

izvoare interne din domeniul dat sunt legile. Proprietatea industrială cuprinde mai multe legi:
 Legea privind protecția invențiilor nr. 50-XVI (adoptată la 07.03.2008, în vigoare din
04.10.2008);
 Legea privind protecția desenelor și modelelor industriale nr. 161-XVI (adoptată la
12.07.2007, în vigoare din 01.12.2007);
 Legea privind protecția mărcilor nr. 38-XVI (adoptată la 29.02.2008, în vigoare din
06.09.2008);
 Legea privind protecția indicațiilor geografice, denumirilor de origine și specialităților
tradiționale garantate nr.66-XVI (adoptată la 27.03.2008, în vigoare din 25.10.2008);
 Legea Republicii Moldova privind protecţia topografiilor circuitelor integrate nr.655
din 29.10.1999, MO al RM nr.1-4 din 06.01.2000.
Legile date reglementează obiectele principale de proprietate industrială. Rusia a găsit o
soluţie mai economă având o singură lege care reglementează invenţiile, modelele de utilitate,
desenele şi modelele industriale.39Legile RM au aproape aceeaşi structură, iar în privinţa unor
aspecte se repetă. Din punct de vedere a structurii aceste legi normele formează articole ce sunt unite
în capitole. Reieşind din conţinutul lor legile reglementează: condiţiile de acordare a protecţiei
juridice, procedura de obţinere a titlului de protecţie, drepturile şi obligaţiile titularilor, apărarea
drepturilor titularilor.
La proprietate industrială se mai atribuie:
 Legea concurenței nr. 183 din 11.07.2012;
 Legea Republicii Moldova nr. 171-XIII din 06.07.94 cu privire la secretul comercial.
Actele normative subordonate legii din domeniul proprietăţii industriale sunt numeroase.
Vom indica principalele:
 Regulamentul privind procedura de depunere, examinare și înregistrare a mărcilor, (aprobat
prin Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova nr. 488 din 13.08.2009)Regulamentul cu

39
Сергеев A. П. Право интелектуалльной собственности в Российской Федерации, Москва, изд. Проспект, 1996,
c. 81-82.
44
 privire la modul de folosire a mărcilor – proprietate a statului, aprobat prin Hotărârea
Guvernului Republicii Moldova nr.852 din 16 august 2001.
 Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova nr.852 din 16.08.2001 cu privire la modul de
folosire a mărcilor - proprietate a statului
 Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova nr. 1080 din 08.10.2001 cu privire la aprobarea
Listei mărcilor - proprietate a statului
 Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova nr. 783 din 30.06.2003 cu privire la evaluarea
obiectelor de proprietate intelectuală.
Din actele internaţionale menţionăm:
 Convenţia privind instituirea Organizaţiei Mondiale a Proprietăţii Intelectuale40
încheiată la 14.07.1967. Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova nr.1328-XII din 11.03.1993.
Publicat în ediţia oficială „Tratate internaţionale”, Chişinău, Vol.6, pag.187.
 Convenţia de la Paris pentru protecţia proprietăţii industriale din 20 martie 1883.
Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova nr.1328-XII din 11.03.1993. Publicat în ediţia oficială
„Tratate internaţionale”, Chişinău, Vol.6, pag.160.
 Aranjamentul de la Madrid privind înregistrarea internaţională a mărcilor, adoptat la
14.04.1891. Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova nr.1624-XII din 26.10.1993. Publicat în
ediţia oficială „Tratate internaţionale”, Chişinău, Vol.7, pag.131.
 Protocolul referitor la Aranjamentul de la Madrid privind înregistrarea internaţională a
mărcilor din 27.06.1989. Hotărârea Parlamentului R.M. nr. 1252-XIII din 10.07.1997. Publicat în
ediţia oficială „Tratate internaţionale”, Chişinău, Vol.13, pag.176.
 Aranjamentul de la Nisa privind clasificarea internaţională a produselor serviciilor în
vederea înregistrării mărcilor din 15.06.1957. Hotărârea Parlamentului R.M. nr.12512-XIII din
10.07.1997. Publicat în ediţia oficială „Tratate internaţionale”, Chişinău, Vol.13, pag.163.
 Aranjamentul de la Viena privind instituirea clasificării internaţionale a elementelor
figurative ale mărcilor din 12.06.1973. Hotărârea Parlamentului R.M. nr.1250-XIII din 10.07.1997.
Publicat în ediţia oficială „Tratate internaţionale”, Chişinău, Vol.13, pag.135.
 Aranjamentul de la Locarno privind instituirea clasificării internaţionale a desenelor şi
modelelor industriale din 8.10.1968. Hotărârea Parlamentului R.M. nr. 1249-XIII din 10 iulie 1997.
Publicat în ediţia oficială „Tratate internaţionale”, Chişinău, Vol.13, pag.195.
 Tratatul de cooperare în domeniul brevetelor (P.C.T.) adoptat la 19. 06.1970. Decretul
Preşedintelui Republicii Moldova nr. 229 din 30.12.1993. Publicat în ediţia oficială „Tratate
internaţionale”, Chişinău, Vol.7, pag.96.
 Aranjamentul de la Strasbourg privind clasificarea internaţională a brevetelor de
invenţii din 24.03.1971. Hotărârea Parlamentului R.M. nr.1248-XIII din 10.07.1997. Publicat în
ediţia oficială „Tratate internaţionale”, Chişinău, V. 13, pag.148.
 Tratatul de la Budapesta privind recunoaşterea internaţională a depozitului
microorganismelor în scopul asigurării protecţiei prin brevete, adoptat la 28.04.1977. Decretul
Preşedintelui Republicii Moldova nr. 229 din 30.12.1993. Publicat în ediţia oficială „Tratate
internaţionale”, Chişinău, Vol.7, pag.164.

40
Republica Moldova a devenit stat-membru a O.M.P.I. la data de 25.12.1991.
45
  Tratatul de la Nairobi privind protecţie simbolului olimpic, adoptat la 26.09.1981.
Decretul Preşedintelui Republicii Moldova nr. 229 din 30.12.1993. Publicat în ediţia oficială
„Tratate internaţionale”, Chişinău, Vol.7, pag.179.
 Aranjamentul de la Haga privind depozitul internaţional al desenelor şi modelelor
industriale din 6.11.1925. Decretul Preşedintelui Republicii Moldova nr. 229 din 30 decembrie
1993.
 Convenţia Euroasiatică privind brevetele semnată la Moscova la 9.09.1994 în vigoare
din 17 februarie 1994. Hotărârea Parlamentului R.M. nr. 615-XIII din 27.10.1995. Publicat în ediţia
oficială „Tratate internaţionale”, Chişinău, Vol.10, pag.84.
 Tratatul privind dreptul mărcilor, semnat la Geneva la 28.10.94, în vigoare din
01.08.1996. Hotărârea Parlamentului R.M. nr. 614-XIII din 27.10.1995. Publicat în ediţia oficială
„Tratate internaţionale”, Chişinău, Vol.10, pag.101.
 Convenţia internaţională privind Protecţia Realizărilor în Selecţie(U.P.O.V.) din
02.12.1961. Hotărârea Parlamentului R.M. nr. 1355-XIII din 22 octombrie 1997.
 Convenţia internaţională pentru protecţia noilor soiuri de plante din 02.12.1961.
Hotărârea Parlamentului R.M. nr.1355-XIII din 22.10.1997.
 Acord de colaborare pentru combaterea încălcărilor drepturilor în domeniul proprietăţii
intelectuale din 06.03.1998. Hotărârea Guvernului nr.1245 din 15.11.2001.

5. Instituții juridice ale proprietății intelectuale

Din momentul în care Republica Moldova și-a obținut independența, a fost necesară crearea
unei instituții cu un cadru juridic delimitat în domeniul PI.
Astfel, la 25 noiembrie 1991, primul președinte al Republicii Moldova Mircea Snegur
semnează Decretul nr.238 cu privire la Agenția de Stat pentru Drepturile de Autor(ADA), aflată în
subordinea Guvernului și care are scopul să asigure protecția și interesele legale ale autorilorde
opere literare, științifice, de artă, inclusiv a drepturilor conexe.
 În același context, la 25 mai 1992  prin decretul Presedintelui RM nr.120 a fost fondată
Agenția de Stat pentru Protecția Proprietății Industriale (AGEPI) pe lîngă Ministerul Economiei și
Finanțelor al RM, a cărui obiectiv principal consta în protejarea, din punct de vedere juridic
a proprietății industriale pe teritoriul Republicii Moldova. În anul 1995, în temeiul art.37 al Legii
nr.461/18.05.1995 AGEPI a obținut statutul de întreprindere de stat în subordinea Guvernului prin
HG nr.743 din 31.12.1996
În anul 2004, la 13 septembrie, în baza Codului cu privire la știință și inovare, are
loc fuzionarea celor 2 agenții  ADA și  AGEPI  și este aprobat statutul și structura Agenției de Stat
pentru Proprietatea Intelectuală – AGEPI rămînînd în subordinea Guvernului.
Zece ani mai tîrziu, la 3 iulie 2014, în Parlament, este adoptată Legea cu privire la Agenția de
Stat pentru Proprietatea Intelectuală, lege ce presupune schimbarea statutului Agenției, din instituție
de stat în instituție publică, ramânînd în subordinea Guvernului.
De-a lungul timpului au fost aprobate un șir de legi ce țin de protecția juridică a proprietății
intelectuale, primele fiind Legea nr. 588-XIII din 22.09.1995 privind mărcile și denumirile de
origine a produselor; Legea nr. 461-XIII din 18.05.1995 privind brevetele de invenție; Legea nr.
915-XIII din 11.07.1996 privind protecția soiurilor de plante; Legea nr. 991-XIII din 15.10.1996
46
privind protecția desenelor și modelelor industriale; Legea nr. 293-XIII din 23.11.1994 privind
dreptul de autor și drepturile conexe.
În anul 2008, datorită evolurării sistemului național de PI și a tendinței de apropiere a
sistemul de standardele europene, au fost adoptate, modicicate sau completate o serie de legi în
domeniu. Vorbim aici de legi în domeniul protecției mărcilor (nr. 38-XVI), soiurilor de plante (39-
XVI), invențiilor (nr. 50-XVI), indicațiilor geografice, denumirilor de origine și specialităților
tradiționale garantate (nr.66-XVI), iar la 2 iulie 2010 se adoptă și Legea 139 privind drepturile de
autor și conexe.
Comisia naţională pentru proprietatea intelectuală (CNPI) este un organ consultativ pe lîngă
Guvern şi este constituită în scopul coordonării şi asigurării interacţiunii ministerelor, altor autorităţi
administrative centrale, precum şi titularilor drepturilor de proprietate intelectuală în activităţile
orientate spre dezvoltarea şi consolidarea sistemului naţional de proprietate intelectuală, combaterea
şi prevenirea încălcărilor drepturilor de proprietate intelectuală şi lupta cu contrafacerea şi pirateria
în Republica Moldova.
În 2011, la 12 mai, CNPI adoptă structura noii Strategii Naționale în domeniul proprietății
intelectuale pînă în anul 2020, ulterior, în 2012 și Guvernul aprobă această Strategie.
Începînd cu 1993 AGEPI își inițiaza activitatea pe plan international astfel, la 11 martie se
adoptă Hotărîrea cu privire la Convenția pentru Instituirea Organizației Mondiale de Proprietate
Intelectuală (OMPI),  Convenția de la Paris pentru Protecția Proprietății Industriale și Acordul
privind măsurile de protecție a proprietății industriale. * Unele convenții, tratate, aranjamente de
pînă la proclamarea independenței au rămas în vigoare fiind  aprobate de către Parlament.
În aceeași ordine de idei, la 12 martie 1993 se semnează Acordul privind măsurile de protecție
a proprietății industriale și crearea Consiliului Interstatal pentru Problemele Protecției Proprietății
Industriale (CSI). La sfîrșitul anului 1993 Președintele Republicii Moldova semnează Decretul de
aderare la Aranjamentul de la Haga privind înregistrarea internațională a desenelor și modelelor
industriale; Tratatul de la Nairobi privind protecția Simbolului Olimpic și Tratatul de la
Budapesta privind recunoașterea internațională a depozitului microoorganismelor în scopul
asigurării protecției prin brevete.
În 1995, la 22 iunie se ratifică Convenția Internațională pentru ocrotirea drepturilor
interpreților, ale producătorilor de fonograme și ale organizațiilor de difuziune (Roma 1961),
precum și Convenția privind protecția operelor literare și artistice (Berna 1886).
La 22 septembrie, același an (1995), Parlamentul ratifică Tratatul privind dreptul
mărcilor(Geneva) și Convenția Euroasitică privind brevetele (Moscova).
În 1995, la 13 martie se semnează Acordul de cooperare cu Oficiul European de
Brevete (OEB), iar în februarie 1996 Republica Moldova devine membru al Convenției Euroasiatice
privind brevetele. În 1997 Moldova decide să adere la Convenția internațională privind protecția
noilor soiuri de plante (UPOV – Uniunea Internațională pentru Protecția Noilor Soiuri de Plante). În
2000 RM aderă la Aranjamentul de la Madrid privind sancțiunilor pentru indicațiile false sau
înșelătoare de proveniență a produselor, precum și Aranjamentul de la Lisabona privind protecția
indicațiilor locului de origine a produselor și inregistrarea lor internațională. În anul următor se
aderă la Organizația Mondială a Comerțului și, implicit, la Acrordul privind aspectele drepturilor de
proprietate intelectuală legate de comerț (TRIPs).
47
 În contextul apropierii sistemului național de PI de standardele europene, la 26 iunie 2012
Republica Moldova și Uniunea Europeană semnează la Bruxelles Acordul cu privire la protecția
Indicațiilor Geografice (IG) pentru produsele agricole și alimentare care prevede recunoașterea
produselor moldovenești cu IG și DO pe piața europeană.
În același an, la 22-23 octombrie, în cadrul unei vizite a Directorului General OMPI Francis
Gurry, la Chișinău se semnează Memorandumul de Înțelegere dintre Guvernul Republicii Moldova
și Organizația Mondială a Proprietății Intelectuale privind cooperarea în domeniul PI.
Pe plan național, la 4 februarie 2005 AGEPI semnează cu Academia de Științe a Moldovei
Acordul de colaborare în domeniul promovării și protecției proprietății intelectuale, iar în următorii
ani s-au semnat acorduri de acest gen cu Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor,  Ministerul
Afacerilor Interne și BSA, Consiliul Coordonator al Audiovizualului ș.a.
Printre cele mai importante inițieri ce au marcat activitatea AGEPI pot fi menționate
următoarele:
 Înregistrarea primei cereri de brevet la 26 ianuarie 1993 (invenția ”Băutură nealcoolică”
solicitată de Matveenco Mihail);
 Înregistrarea de către AGEPI a primilor mandatari autorizați (reprezentanți în proprietatea
intelectuală) ai Republicii Moldova (24 aprilie 1993);
 Apariția primului număr al Buletinului Oficial de Proprietate Industrială (BOPI) la data de
30 octombrie 1993;
 Eliberarea la 4 februarie 1994 a Certificatului Nr.1 de înregistrare a mărcii (Combinatul de
piei artificiale și articole tehnice de cauciuc din Chișinău);
 Eliberarea la 12 mai 1994 a Brevetului Nr.1 al Republicii Moldova (pentru a asigura
protecția unui procedeu de fabricare a adaosului alimentar din materie vegetală);
 Eliberarea la 31 ianuarie 1995 a Certificatului Nr. 1 de înregistrare a desenului/modelului
industrial (Fabrica de mobilă ”Viitorul”);
 Eliberarea la 30 aprilie 1995 a Certificatului Nr. 1  de înregistrare a modelului de utilitate
(titular Emanuil Mitnic);
 Desfășurarea primului Simpozion ”Lecturi AGEPI”, care ulterior devine simpozion
internațional și se organizează în fiecare an – 24 octombrie 1997;
 Desfășurarea primei ediții ale Expoziției Internaționale Specializate ”INFOINVENT – 99”,
organizat de  către AGEPI și CIE ”Moldexpo” la 28-31 octombrie 1999.
 Deschiderea oficială a Institutului de Proprietate Intelectuală din cadrul AGEPI la 1
octombrie 2000;
 Lansarea în aprilie 2000 a concursului ”Marca comercială a anului” în cadrul expoziției
”Fabricat în Moldova”, eveniment organizat în parteneriat cu Camera de Comerț și Industrie și
Asociația Națională a Producătorilor;
 Lansarea,  în ianuarie 2009, a unui nou tip de servicii – prediagnoza proprietății intelectuale
– concept european în sprijinul întreprinderilor mici și mijlocii;
 Lansarea serviciului de depunere electronică a documentelor, utilizînd semnătura digitală (1
iunie 2009);
 Insituirea Observatorului respectării drepturilor de proprietate intelectuală la 29 iulie 2011.

48
 Agenția de Stat pentru Proprietatea Intelectuală (AGEPI) este o instituție publică aflată în
subordinea Guvernului, responsabilă de promovarea și realizarea activităților în domeniul protecției
juridice a proprietății intelectuale privind drepturile de proprietate industrială, dreptul de autor și
drepturile conexe. AGEPI își desfășoară activitatea pe principiile autogestiunii și autofinanțării; are
statut de persoană juridică cu sediul în municipiul Chișinău, cu o denumire oficială, o denumire
prescurtată în limba de stat și o ștampilă cu Stema de Stat a Republicii Moldova.
La nivel international - AGEPI reprezintă Republica Moldova în Organizația Mondială a
Proprietății Intelectuale, în alte organizații internaționale, regionale și interstatale pentru protecția
proprietății intelectuale, întreține și dezvoltă relații de colaborare cu acestea, precum și cu instituțiile
de profil ale altor state.
AGEPI exercită următoarele funcții:
 planifică din punct de vedere strategic și implementează obiectivele de dezvoltare a
sistemului național de proprietate intelectuală;
 organizează și gestionează funcționarea sistemului național de proprietate intelectuală
în conformitate cu legislația Republicii Moldova și cu tratatele internaționale la care
Republica Moldova este parte;
 asigură promovarea propunerilor referitoare la cadrul normativ privind protecția
proprietății intelectuale și perfecționarea legislației naționale în domeniu, avizează
proiecte de acte normative elaborate de alte autorități publice;
 prestează servicii aferente domeniului proprietății intelectuale, în conformitate cu
legislația.
Serviciile AGEPI sunt prestate conform Sistemului de Management al Calității ISO
9001:2008, ceea ce garantează calitate în conformitate cu standardele internaționale.
Suplimentar, în calitate de autorități investite cu atribuiții în domeniul proprietății intelectuale
pot fi menționate: Serviciul Vamal, Ministerul Afacerilor Interne, Procuratura, CNA, Consiliul
Concurenței.
Organizația Mondială a Proprietății Intelectuale (conform denumirii originale din engleză,
[The] World Intellectual Property Organization sau WIPO) este una din agențiile specializate ale
Națiunilor Unite. WIPO a fost creată în 1967 su scopul declarat de a încuraja activitatea creatoare și
promovarea proprietății intelectuale oriunde în lume.
WIPO are în mod curent 183 de state membre, administrează 23 de tratate internaționale,
având sediul mondial în Geneva, Elveția.
Organizația de aceeași factură, care a precedat WIPO a fost BIRPI (Bureaux Internationaux
Réunis pour la Protection de la Propriété Intellectuelle, acronim din franceză însemnând Biroul
Internațional Unit pentru Protecția Proprietății Intelectuale), care a fost fondat în 1893 pentru a
administra Convenția de la Berna pentru protejarea operelor literare și artistice (conform, Berne
Convention for the Protection of Literary and Artistic Works) și Convenția de la Paris pentru
protejarea proprietății industriale (conform, Paris Convention for the Protection of Industrial
Property).

WIPO a fost formal creată de Convenția de creare a Organizației Mondiale a Proprietății

Intelectuale (conform, [the] Convention Establishing the World Intellectual Property Organization),
49
care a fost semnată la Stockholm în 14 iulie 1967 și confirmată la 28 septembrie 1979). Conform
articolului 3 al acestei Convenții, WIPO caută "să promoveze protecția proprietății intelectuale în
toată lumea "promote the protection of intellectual property throughout the world". Mai târziu, în
1974, WIPO a devenit una din agențiile specializate ale Organizației Națiunilor Unite.
Spre deosebire de alte agenții ale Națiunilor Unite, WIPO are semnificative resurse financiare
ce sunt independente față de contribuțiile statelor membre. Spre exemplu, în 2006, se așteaptă ca
peste 90 % din venitul WIPO de circa 500 milioane CHF (franci elvețieni) să provină din colectarea
de taxe de către International Bureau (IB) a aplicațiilor pentru proprietate intelectuală, respectiv din
registrarea sistemelor care sunt administrate de WIPO: Tratatul Cooperativ al Patentelor ([the]
Patent Cooperation Treaty), Sistemul Madrid pentru mărci registrate (the Madrid system for trade
marks) și Sistemul Haga pentru Drepturile designului industrial ([the] Hague system for industrial
designs).

Tema: Drepturile conexe –obiect al protecţiei juridice

1.Noţiuni generale privind drepturile conexe. Obiectul și subiecții drepturilor conexe

Drepturile artiştilor interpreţi sau executanţi: artiştii interpreţi sau executanţi ca titulari de
drepturi conexe, drepturile morale ale artiştilor interpreţi, drepturile patrimoniale ale artiştilor.
Dreptul producătorilor de înregistrări sonore: definirea înregistrării sonore sau fonogramei şi
obiectul protecţiei, titularul drepturilor asupra înregistrărilor sonore, drepturilor producătorilor de
fonograme. Drepturile organismelor de radiodifuziune şi de televiziune, comunicarea publică prin
satelit, retransmiterea prin cablu. Condiţiile utilizării libere a obiectelor drepturilor conexe.
Noţiuni şi trăsături caracteristice privind drepturile conexe. În compartimentul „dreptul de
autor” se cuprind şi „drepturile conexe” sau drepturile vecine (din fr. droit voisine) drepturilor de
autor. Drepturile conexe are ca obiect de reglementare juridică diferitele modalităţi de aducere la
cunoştinţa publicului a creaţiilor autorilor. Astfel autorii sunt ajutaţi la răspândirea operelor lor. Mai
mult ca atât, aceste persoane (interpreţii, executanţii, producătorii de fonograme) conferă operelor
formele de prezentare cele mai potrivite pentru a fi accesibile unui public larg. Toate persoanele care
utilizează operele ştiinţifice, literare, artistice în scopul de a le face accesibile publicului trebuie să
beneficieze de propria lor protecţie împotriva utilizării ilegale a contribuţiei lor la procesul de
comunicare a operei către public. Protecţia persoanelor date care aduc la cunoştinţă marelui public
operele creatorilor care nu au deseori posibilitate, de sine stătător, să comunice publicului creaţiile
proprii are o importanţă deosebită.
În Republica Moldova „drepturile conexe” au fost reglementate pentru prima oară prin Legea
din 1994, în România prin Legea din 1996, în Rusia prin Legea din 1992.
Primul act internaţional ce reglementează drepturile artiştilor interpreţi şi executanţi, a
producătorilor de fonograme, când reglementările naţionale erau puţine în acest domeniu, a fost şi
este convenţia de la Roma (din 1961).
Obiectul drepturilor conexe constituie:
- interpretările sau execuţiile artiştilor interpreţi sau executanţi;
- înregistrările sonore sau fonogramele

50
 - emisiunile organismelor de radio şi televiziune.
Astfel, actele internaţionale şi Legea Republica Moldova în art. 32 ne stabileşte 3 tipuri de
drepturi conexe:
 dreptul artiştilor interpreţi sau executanţi;
 dreptul producătorilor de fonograme;
 dreptul producătorii de videograme şi organizaţiile de difuziune prin eter sau prin
cablu
Drepturile conexe se exercită fără a prejudicia dreptul de autor.
Pentru apariţia şi exercitarea drepturilor conexe nu este necesară respectarea vreunei
formalităţi. În absenţa unei probe contrare, persoana fizică sau juridică, al cărei nume sau denumire
apare în mod obişnuit pe o imprimare a interpretării, pe o fonogramă, o videogramă sau pe
imprimarea unei emisiuni, se consideră interpret, producător de fonogramă sau videogramă,
respectiv, organizaţie de difuziune prin eter sau prin cablu.
În calitate de titulari de drepturi conexe sunt recunoscuţi:
- artişti interpreţi sau executanţi;
- producători de înregistrări sonore sau video;
- organizaţie de difuziune prin eter sau prin cablu.
Particularităţile drepturilor conexe constau în derivarea lor de la dreptul de autor şi totodată
independenţa acordată. Drepturile conexe sunt independente în cazul când se înscrie pe fonogramă
şi/sau se transmite în eter, prin cablu opere neprotejate sau creaţii ce nu întrunesc condiţiile unei
opere protejate.
Drepturile acestor persoane a devenit din ce în ce mai acută, fapt ce e legat de dezvoltarea
tehnologiilor din ultimii zeci de ani. Prestaţia persoanelor interprete nu se finisează cu sfârşitul
concertului, teatrului, deoarece ele pot fi înscrise pe fonograme, pot fi filmate etc. Deci, o mare
importanţă a avut dezvoltarea radioului, a televiziunii.
Dezvoltarea tehnologiilor (a discurilor, casetelor) mai recent a compact-discurilor (CD) ca şi
rapida lor înmulţire a dus la necesitatea protecţiei producătorilor de fonograme. Această activitate
este atractivă, plus există diverse modalităţi sofisticate de înregistrare şi astfel actualmente
înregistrările pe fonogramă ilegale au devenit un flagel mondial, implicând o producţie ilicită de
discuri, casete (aproximativ 1 mlrd. anual).
Există noţiunile de: „play back” şi „needle time”.
Playback-ul este substituirea vocii unui actor în producţia cinematografică sau televiziune,
sincronizând sunetele vocii cu mişcările gurii etc. În acest caz trebuie consimţământul ambelor
artişti.
Needle time este volumul permis de utilizări ale înregistrărilor destinate comerţului făcut în
favoarea spectacolelor în direct.
Prin apariţia şi exercitarea drepturilor conexe nu se cer respectarea formalităţilor, dar pentru a
aduce la cunoştinţă terţelor despre dreptul persoanelor date şi pentru a se proteja interpreţii etc. au
dreptul de a pune pe fiecare exemplar:
 litera P într-un cerc;
 numele titularului de drepturi conexe;
 anul primei publicări a fonogramei.

51
 Lipsa acestor elemente nu limitează persoana în drepturi servind la comunicarea publicului a
informaţiei privind rezervarea drepturilor.
Legea Republicii Moldova Nr. 139 din 02.07.2010 privind dreptul de autor şi drepturile
conexe, reglementează în calitate de:
 interpret - actor, cîntăreţ, muzician, dansator, dirijor sau oricare altă persoană care
prezintă, recită, cîntă, joacă, dansează sau interpretează în orice alt mod o operă, expresii folclorice
sau spectacole de orice fel, inclusiv de varietăţi, folclorice, de circ, de păpuşi ori de marionete;
 producător de fonograme – persoană fizică sau juridică din a cărei iniţiativă şi pe a
cărei responsabilitate, inclusiv financiară, se efectuează prima imprimare a sunetelor interpretării, a
altor sunete ori a reprezentărilor de sunete;
 producător de opere audiovizuale – persoană fizică sau juridică din a cărei iniţiativă
şi pe a cărei responsabilitate, inclusiv financiară, este creată opera audiovizuală;
 producător de videograme – persoană fizică sau juridică din a cărei iniţiativă şi pe a
cărei responsabilitate, inclusiv financiară, este imprimată videograma;
Drepturile interpretului se protejează în conformitate cu prezenta lege dacă:
a) interpretul este cetăţean al Republicii Moldova;
b) interpretarea a avut loc pe teritoriul Republicii Moldova;
c) interpretarea a fost imprimată pe o fonogramă sau videogramă în conformitate cu
prevederile alin. (5), art.32;
d) interpretarea nu este imprimată pe o fonogramă sau videogramă, dar este inclusă într-o
emisiune a organizaţiei de difuziune prin eter sau prin cablu în conformitate cu prevederile alin. (6),
art.32.
Drepturile producătorului de fonograme sau videograme se protejează în conformitate cu
prezenta lege dacă:
a) producătorul de fonogramă sau videogramă este cetăţean al Republicii Moldova sau
persoană juridică cu sediul permanent în Republica Moldova;
b) fonograma sau videograma a fost publicată pentru prima dată în Republica Moldova sau
a fost publicată pe teritoriul ţării în decurs de 30 de zile de la data primei ei publicări în altă ţară.
Drepturile organizaţiei de difuziune prin eter sau prin cablu se protejează în conformitate cu
prevederile prezentei legi dacă organizaţia respectivă are sediul permanent în Republica Moldova şi
difuzează programe de la un transmiţător amplasat pe teritoriul Republicii Moldova.
Drepturile conexe ale interpreţilor, producătorilor de fonograme sau videograme şi ale
organizaţiilor de difuziune prin eter sau prin cablu străine se protejează în conformitate cu
prevederile tratatelor internaţionale la care Republica Moldova este parte.

2. Drepturile morale și patrimoniale ale subiecților drepturilor conexe

Împuternicirile titularilor drepturilor conexe sunt mai restrânse decât cele ale autorilor. Astfel
interpreţii dispun de drepturi morale şi patrimoniale, pe când producătorii de fonograme numai de
drepturi patrimoniale.
Drepturile interpreţilor
Interpretul beneficiază de următoarele drepturi morale în privinţa interpretării sale:
52
 a) dreptul la paternitate – dreptul de a se considera interpret şi de a cere o atare
recunoaştere, inclusiv prin comunicarea sau indicarea numelui său la fiecare valorificare a
interpretării sale, dacă prin prezenta lege nu sînt stabilite alte prevederi sau excepţii;
b) dreptul la nume – dreptul interpretului de a decide cum va figura numele său la
valorificarea interpretării (numele adevărat, pseudonimul sau anonim);
c) dreptul la respectarea integrităţii interpretării – dreptul la protecţia interpretării sale
contra oricărei denaturări, schimonosiri sau contra oricăror altor atingeri care pot prejudicia onoarea
sau reputaţia interpretului.
Interpretul are dreptul exclusiv să permită sau să interzică următoarele acţiuni:
a) imprimarea interpretării sale încă neimprimate;
b) reproducerea imprimării interpretării sale;
c) distribuirea imprimării interpretării sale;
d) închirierea imprimării interpretării sale;
e) comunicarea publică prin eter sau prin cablu a interpretării sale, cu excepţia cazului cînd
interpretarea este ea însăşi o interpretare televizată ori radiodifuzată sau este executată de pe o
imprimare;
f) punerea la dispoziţie în regim interactiv a interpretării sale imprimate.
Interpretul sau, în cazul unei interpretări colective, conducătorul ori o altă persoană
împuternicită de acest colectiv poate permite utilizatorului acţiunile prevăzute mai sus prin contract
încheiat în formă scrisă cu acesta.
În cazul în care un interpret a transmis sau a cesionat unui producător de fonograme,
videograme sau de opere audiovizuale dreptul său de închiriere, interpretul îşi păstrează dreptul la o
remuneraţie echitabilă, asupra căreia părţile vor conveni de comun acord, pentru închirierea
fonogramei, videogramei sau a operei audiovizuale ce conţine interpretarea sa. Acest drept este
inalienabil şi se exercită exclusiv prin intermediul unei organizaţii de gestiune colectivă a drepturilor
patrimoniale.
Drepturile producătorilor de fonograme
Producătorul de fonograme are dreptul exclusiv să permită sau să interzică următoarele acţiuni
în privinţa fonogramei sale:
a) reproducerea fonogramei;
b) distribuirea exemplarelor de fonogramă;
c) închirierea exemplarelor de fonogramă;
d) importul, în scop de distribuire, al exemplarelor de fonogramă, inclusiv al exemplarelor
executate cu consimţămîntul producătorului de fonograme;
e) punerea la dispoziţia publicului în regim interactiv a fonogramei;
f) adaptarea sau orice altă transformare a fonogramei.
Drepturile exclusive ale producătorului de fonograme pot fi transmise altor persoane prin
contract de cesiune sau de licenţă, în condiţiile art. 30 şi 31 din legea nr.139.
Dreptul de distribuire se epuizează odată cu prima vînzare sau cu altă primă transmitere a
dreptului de proprietate asupra fonogramei pe teritoriul Republicii Moldova.
Drepturile producătorilor de videograme

53
 Producătorul de videograme are dreptul exclusiv să permită sau să interzică următoarele
acţiuni în privinţa videogramei sale:
a) reproducerea videogramei;
b) distribuirea originalului sau a exemplarelor de videogramă;
c) închirierea exemplarelor de videogramă;
d) importul, în scop de distribuire, al exemplarelor de videogramă, inclusiv al exemplarelor
executate cu consimţămîntul producătorului de videograme;
e) punerea la dispoziţia publicului în regim interactiv a videogramei.
Drepturile exclusive ale producătorului de videograme pot fi transmise altor persoane prin
contract de cesiune sau licenţă, în condiţiile art. 30 şi 31 din legea nr.139.
Drepturile organizaţiilor de difuziune prin eter sau prin cablu
Organizaţia de difuziune prin eter sau prin cablu are dreptul exclusiv să permită sau să
interzică următoarele acţiuni în privinţa emisiunilor sale:
a) imprimarea emisiunii;
b) reproducerea unei imprimări a emisiunii;
c) distribuirea imprimării emisiunii;
d) comunicarea publică prin eter sau prin cablu a emisiunii;
e) retransmiterea emisiunii;
f) comunicarea publică a emisiunii în locuri accesibile publicului cu plată pentru intrare;
g) punerea la dispoziţia publicului în regim interactiv a imprimării emisiunii.
Durata protecţiei drepturilor conexe de asemenea este limitată.
Termenele de protecţie a drepturilor conexe
• Drepturile interpretului se protejează timp de 50 de ani de la data primei interpretări.
Drepturile interpretului la paternitate, nume şi dreptul la respectarea integrității interpretării se
protejează pe un termen nelimitat.
• Drepturile producătorului de fonograme se protejează timp de 50 de ani de la data primei
imprimări a fonogramei.
• Drepturile producătorului de videograme se protejează timp de 50 de ani de la data primei
imprimări a videogramei.
• Drepturile organizaţiilor de difuziune prin eter şi prin cablu se protejează timp de 50 de ani
de la prima difuzare a emisiunii de către o asemenea organizaţie.
Termenul de protecţie a drepturilor producătorilor bazelor de date
Dreptul de a extrage şi/sau reutilizarea conţinutul unei baze de date se protejează pe o perioadă
de 15 ani, începând cu 1 ianuarie al anului următor celui de finalizare a bazei de date.
Orice modificare substanţială a conţinutului unei baze de date, inclusiv orice modificare
substanţială rezultând din acumularea completărilor, eliminărilor sau schimbărilor succesive, care
indică asupra unei noi investiţii semnificative, evaluate calitativ sau cantitativ, permite atribuirea
unui termen de protecţie propriu bazei de date care rezultă din această investiţie.
La expirarea termenului de protecţie a drepturilor patrimoniale, opera intră în domeniul public.
Operele intrate în domeniul public pot fi valorificate liber, cu condiţia respectării drepturilor morale
ale autorilor şi ale altor titulari şi achitării unei remuneraţii legale

54
 Excepţiile şi limitările dreptului de autor prevăzute la art. 24–26 şi la art. 28 din legea nr.139,
se aplică mutatis mutandis drepturilor conexe.
Înregistrarea de stat a obiectelor dreptului de autor şi ale drepturilor conexe se efectuează de
către AGEPI în conformitate cu regulamentul aprobat de către Guvern.
Înainte de a difuza exemplarele de opere şi fonograme pe teritoriul Republicii Moldova, pe
fiecare dintre acestea sau pe coperta lor se aplică marcajul de control, care confirmă legalitatea şi
justeţea utilizării exemplarelor de opere şi fonograme, pe care este aplicat, şi asigură respectarea
dreptului de autor şi a drepturilor conexe, iar lipsa marcajelor de control pe exemplarele de opere şi
fonograme atestă lipsa dreptului de valorificare a acestor exemplare.
În baza deciziei privind înregistrarea, după consemnarea informaţiilor necesare în Registrul de
Stat, AGEPI eliberează solicitantului certificatul de înregistrare de modelul stabilit, care este valabil
pe termen de 3 ani de la data eliberării lui. În cazul când în activitatea persoanei fizice sau juridice
care produce şi/sau difuzează exemplare de opere sau fonograme survin unele schimbări, aceasta
este obligată să prezinte la AGEPI documentele respective pentru eliberarea unui nou certificat de
înregistrare.
Certificatul de înregistrare poate fi retras, în baza deciziei AGEPI, pe un termen de până la 3
luni, în cazul încălcării repetate de către titularul de drepturi înscris în Registrul de Stat a
prevederilor legislaţiei în vigoare. Decizia de retragere a certificatului de înregistrare poate fi atacată
în modul stabilit de legislaţie.
Marcajul de control conţine un cod alfanumeric, compus dintr-o serie din 2 litere şi dintr-un
număr din 7 cifre. În dependenţă de suportul material pe care au fost imprimate exemplarele de
opere sau fonograme, se stabilesc următoarele serii ale marcajelor de control:
a) seria „A” - pentru casetele audio (MC);
b) seria „V” - pentru casetele video (VHS);
c) seria „D” - pentru compact-discurile de orice format (CD, DVD etc.).
AGEPI eliberează marcajele de control în temeiul propriei decizii, după obţinerea de către
solicitant a certificatului de înregistrare în Registrul de Stat.
Dreptul de a solicita marcaje de control îl au titularii de drepturi asupra exemplarelor de opere
şi fonograme, care au fost înregistraţi în Registrul de Stat al titularilor marcajelor de control, adică
persoanele fizice sau juridice care produc şi/sau difuzează exemplare de opere sau fonograme.

3.Apărarea dreptului de autor şi a drepturilor conexe.

Formele răspunderii juridice
Orice valorificare a obiectelor drepturilor conexe sau ale drepturilor sui generis se consideră
nelegitimă dacă are loc cu încălcarea acestor drepturi.
Orice exemplar al obiectelor drepturilor conexe sau ale drepturilor sui generis a cărui
reproducere, import, distribuire, închiriere sau împrumut atrage încălcarea acestor drepturi se
consideră contrafăcut.
Orice persoană fizică sau juridică care are pretenţii în privinţa valorificării unui obiect al
drepturilor conexe sau al drepturilor sui generis are dreptul să iniţieze acţiuni în instanţa de judecată
competentă ori să sesizeze altă autoritate pentru apărarea drepturilor sale.

55
 Proceduri judiciare în privinţa încălcării drepturilor conexe sau a drepturilor sui generis pot fi
iniţiate:
a) de titularii de drepturi sau de autorităţile abilitate cu protecţia drepturilor acestora;
b) de alte persoane care beneficiază de astfel de drepturi, în special de licenţiaţi;
c) de organizaţiile de gestiune colectivă a dreptului de autor şi/sau a drepturilor conexe;
d) de organizaţiile profesionale de apărare şi de alţi reprezentanţi ai titularilor de drepturi şi ai
licenţiaţilor.
Încălcarea drepturilor conexe sau a drepturilor sui generis atrage, după caz, răspundere civilă,
contravenţională sau penală.
Răspunderea civilă
În cadrul procedurilor judiciare iniţiate în privinţa încălcării dreptului de autor, a drepturilor
conexe sau a drepturilor sui generis, persoanele care sunt în drept pot solicita instanţelor de judecată
sau altor organe competente, după caz, recunoaşterea drepturilor lor, constatarea încălcării acestora
şi repararea prejudiciului prin stabilirea unor despăgubiri.
Instanţa de judecată, la stabilirea despăgubirii, va ţine cont de necesitatea:
a) restabilirii situaţiei existente până la violarea dreptului şi a încetării acţiunilor care comportă
violarea dreptului sau creează pericolul violării lui;
b) recuperării pierderilor, inclusiv a beneficiului ratat, suportate de partea lezată;
c) perceperii profitului obţinut ilegal de persoana care a violat drepturile;
d) achitării unei compensaţii de la 500 până la 500000 de lei pentru dreptul
încălcat.
Răspunderea contravenţională
Încălcarea dreptului de autor şi a drepturilor conexe prin:
a) reproducerea operelor sau a obiectelor drepturilor conexe în cadrul desfăşurării activităţii de
întreprinzător tangenţiale activităţii intelectuale în domeniul dreptului de autor şi al drepturilor
conexe, în special în domeniul literaturii, artei şi ştiinţei, în scopul comercializării sau oferirii spre
comercializare, importului, exportului, precum şi stocarea, transportul exemplarelor de opere sau de
fonograme în scopurile menţionate, sau orice altă formă de valorificare a obiectelor dreptului de
autor sau ale drepturilor conexe în scopul obţinerii profitului, fără acordul titularului de drepturi;
b) închirierea, schimbul sau altă formă de punere la dispoziţia terţilor cu titlu gratuit sau
oneros, precum şi depozitarea în scopurile menţionate sau altă valorificare a exemplarelor de opere
sau de fonograme, în orice mod şi sub orice formă, fără marcaj de control şi fără a deţine, în
momentul controlului, contractele de autor încheiate cu titularii de drepturi;
c) comercializarea sau oferirea spre comercializare, închirierea, importul sau depozitarea de
echipamente tehnice sau de componente ale acestora destinate pentru facilitarea accesului la
emisiunile organizaţiilor de difuziune ce comunică condiţionat prin eter, cablu, satelit în regim
interactiv, inclusiv prin Internet;
d) indicarea pe exemplarele de opere sau de fonograme a unei informaţii false despre
apartenenţa şi limitele exercitării dreptului de autor şi a drepturilor conexe, precum şi a unei alte
informaţii care-l poate induce în eroare pe beneficiar;

56
 e) aplicarea necorespunzătoare a marcajelor de control, altele decât cele pentru suporturile
materiale specificate în anexele la cererea de eliberare a marcajelor de control, pe exemplarele de
operă ori de fonograme valorificate fără consimţământul titularului de drepturi;
f) modificarea, înlăturarea de pe exemplarele de opere sau de fonograme a simbolurilor şi
semnelor de protecţie a dreptului de autor şi a drepturilor conexe, indicate de titularul drepturilor
respective; înlăturarea de pe exemplarele de opere sau de fonograme a informaţiei privind
administrarea dreptului de autor şi a drepturilor conexe; înlăturarea de pe exemplarele de opere sau
de fonograme a mijloacelor tehnice de protecţie a dreptului de autor şi a drepturilor conexe;
g) însuşirea paternităţii ori constrângerea la copaternitate:
 se sancţionează cu amendă de la 1600 până la 2000 de lei, aplicată persoanei fizice, cu
amendă de la 4000 până la 5000 de lei, aplicată persoanei cu funcţie de răspundere.
 Falsificarea, producerea, distrugerea, utilizarea, depozitarea, transportarea sau
comercializarea ilicită a marcajelor de control:
 se sancţionează cu amendă de la 2000 până la 2400 de lei, aplicată persoanei fizice, cu
amendă de la 5000 până la 6000 de lei, aplicată persoanei cu funcţie de răspundere.
 Distrugerea din neglijenţă a originalului operei ştiinţifice, literare, de artă plastică, de
sculptură, de arhitectură, a manuscrisului sau a variantei definitive a originalului fonogramei sau al
operei audiovizuale:
 se sancţionează cu amendă de la 2400 până la 3000 de lei, aplicată persoanei fizice, cu
amendă de la 6000 până la 7000 de lei, aplicată persoanei cu funcţie de răspundere.41
Răspunderea penală
 Încălcarea dreptului de autor şi a drepturilor conexe, dacă este în proporţii mari (se
consideră proporţii mari valoarea bunurilor sustrase, dobândite, primite, fabricate, distruse, utilizate,
transportate, păstrate, comercializate, trecute peste frontiera vamală de o persoană sau de un grup de
persoane care, la momentul săvârşirii infracţiunii, depăşeşte 50 000 de lei), săvârşită prin:
a) reproducerea operelor sau a obiectelor drepturilor conexe în cadrul desfăşurării activităţii de
întreprinzător tangenţiale activităţii intelectuale în domeniul dreptului de autor şi al drepturilor
conexe, în special în domeniul literaturii, artei şi ştiinţei, în scopul comercializării sau oferirii spre
comercializare, importului, exportului, precum şi stocarea, transportul exemplarelor de opere sau de
fonograme în scopurile menţionate, sau orice altă formă de valorificare a obiectelor dreptului de
autor sau ale drepturilor conexe în scopul obţinerii profitului, fără acordul titularului de drepturi;
b) închirierea, schimbul sau altă formă de punere la dispoziţia terţilor cu titlu gratuit sau
oneros, precum şi depozitarea în scopurile menţionate sau altă valorificare a exemplarelor de opere
sau de fonograme, în orice mod şi sub orice formă, fără marcaj de control şi fără a deţine, în
momentul controlului, contractele de autor încheiate cu titularii de drepturi;
c) comercializarea sau oferirea spre comercializare, închirierea, importul sau depozitarea de
echipamente tehnice sau de componente ale acestora destinate pentru facilitarea accesului la
emisiunile organizaţiilor de difuziune ce comunică condiţionat prin eter, cablu, satelit în regim
interactiv, inclusiv prin Internet;

41
Art. 96 din Codul contravenţional al Republicii Moldova nr. 218/24.10.2008
57
 d) indicarea pe exemplarele de opere sau de fonograme a unei informaţii false despre
apartenenţa şi limitele exercitării dreptului de autor şi a drepturilor conexe, precum şi a unei alte
informaţii care-l poate induce în eroare pe beneficiar;
e) aplicarea necorespunzătoare a marcajelor de control, altele decât cele pentru suporturile
materiale specificate în anexele la cererea de eliberare a marcajelor de control, pe exemplarele de
opere ori de fonograme valorificate fără consimţământul titularului de drepturi;
f) modificarea, înlăturarea de pe exemplarele de opere sau de fonograme a simbolurilor şi
semnelor de protecţie a dreptului de autor şi a drepturilor conexe, indicate de titularul drepturilor
respective; înlăturarea de pe exemplarele de opere sau de fonograme a informaţiei privind
administrarea dreptului de autor şi a drepturilor conexe; înlăturarea de pe exemplarele de opere sau
de fonograme a mijloacelor tehnice de protecţie a dreptului de autor şi a drepturilor conexe;
g) însuşirea paternităţii ori constrângerea la copaternitate:
 se pedepseşte cu amendă în mărime de la 16 000 până la 20 000 de lei sau cu muncă
neremunerată în folosul comunităţii de la 180 până la 240 de ore, iar persoana juridică se pedepseşte
cu amendă în mărime de la 40 000 până la 80 000 de lei, cu privarea de dreptul de a exercita o
anumită activitate pe un termen de la 1 până la 5 ani.
 Marcarea, comercializarea, importarea, exportarea, transportarea sau depozitarea ilegală a
marcajelor de control, falsificarea acestora, care au cauzat daune în proporţii mari:
 se pedepsesc cu amendă în mărime de la 40 000 până la 80 000 de lei sau cu muncă
neremunerată în folosul comunităţii de la 180 până la 240 de ore, iar persoana juridică se pedepseşte
cu amendă în mărime de la 40 000 până la 120 000 de lei, cu privarea de dreptul de a exercita o
anumită activitate pe un termen de la 1 până la 5 ani.
Acţiunile expuse anterior, săvârşite:42
a) de două sau de mai multe persoane;
b) de un grup criminal organizat sau de o organizaţie criminală;
c) prin constrângere fizică sau psihică;
d) în proporţii deosebit de mari (de la 100 000 lei):
 se pedepsesc cu amendă în mărime de la 80 000 până la 100 000 de lei sau cu închisoare de
la 3 până la 5 ani, cu amendă, aplicată persoanei juridice, în mărime de la 160 000 până la 200 000
de lei, cu privarea de dreptul de a exercita o anumită activitate pe un termen de la 1 până la 5 ani sau
cu lichidarea persoanei juridice.

42
Art. 185/1 din Codul penal al Republicii Moldova nr. 985/18.04.2002,
58