Curs 3

CONDIŢIILE CERUTE PENTRU PROTECŢIA DREPTULUI DE AUTOR

Potrivit art.1 alin.2 din Legea nr.8/1996 „opera de creaţie intelectuală este
recunoscută şi protejată, independent de aducerea la cunoştinţa publică, prin simplul fapt al
realizării ei, chiar în formă nefinalizată”.
Din interpretarea textului de lege reiese că protecţia conferită de legiuitor operelor
nu este condiţionată de îndeplinirea anumitor formalităţi: simpla realizare a operei este
suficientă pentru protecţia juridică. Nu are importanţă nici dacă opera a fost finalizată sau nu
pentru a se bucura de această protecţie.
Concepţia protecţiei necondiţionate a operelor se înscrie în linia dispoziţiilor
internaţionale în materie potrivit căreia prin Convenţia de la Berna se dă dreptul de a dispune
prin legislaţiile naţionale condiţiile şi modalitatea de protejare a diferitelor categorii de opere.
Această linie a protecţiei necondiţionate a fost reglementată în legislaţia internă încă din 1923
când a apărut Legea proprietăţii literare şi artistice fiind menţinută şi în actuala reglementare.
Necondiţionarea protecţiei juridice pentru opere reprezintă una dintre marile
diferenţe ale sistemului juridic continental de cel din S.U.A. unde se aplică sistemul de
copyright ce condiţionează protecţia juridică a operelor.
Dreptul de autor este direct legat de operă şi persoana creatorului ei, iar legiuitorul
român conferă protecţie operei indiferent de genul sau - literar, artistic, muzical, audiovizual,
fotografic, arhitectural - fără nicio diferenţă de tratament juridic sau discriminare.
Cu privire la valoarea operei, actul normativ aplica un regim juridic egal pentru
toate operele. Dreptul nu poate evalua o operă ca fiind valoroasă sau nu, ca fiind parte din
galeria operelor de artă sau pseudo-artă, această evaluare revine specialiştilor în domeniu care
prin critici sau laude, premii sau sancţiuni morale, evaluează opera, precum si consumatorilor
ori iubitorilor de opere de arta.
În ceea ce priveşte destinaţia operei, protecţia juridică a acesteia nu ţine cont de
destinaţia operei. Faptul că opera este destinată artei aplicate sau artei pure, or că are un scop
estetic sau utilitar, nu atrage o protecţie juridică diferită.
Totuşi, sunt creaţii intelectuale care îmbracă statutul de operă, dar datorită
destinaţie lor pot fi exploatate în mod liber şi nu se bucură de protecţia dreptului de autor.
Acestea au o destinaţie publică şi trebuie reproduse şi folosite fără nici o autorizarea
prealabilă deoarece este în folosul societăţii, iar persoanele trebuie să ia la cunoştinţă despre
ele fără vreo piedică1.
Protecţia juridică pentru operele de creaţie intelectuală nu este condiţionată nici de
constituirea unui depozit legal. Depozitul legal reprezintă acel fond de tipărituri, documente
grafice şi audiovizuale (cărţi, broşuri, ziare, calendare, teze de doctorat, cursuri universitare,
publicaţii oficiale, partituri muzicale, înregistrări audio-vizuale, etc.), păstrate de instituţiile
specializate ale statului, depuse în mod obligatoriu de persoanele fizice şi juridice care le-au
reprodus, editat şi exploatat pe teritoriul ţării noastre.
În legislaţia internă această instituţie a fost reglementată pentru întâia oară în 1924
prin Legea pentru obligaţiile atelierelor de arte grafice, iar acum se aplică dispoziţiile Legii nr.
111/1995 privind constituirea, organizarea şi funcţionarea Depozitului legal de tipărituri şi
alte documente grafice şi audiovizuale2.

1 A se vedea art. 9 din Legea nr. 8/1996.

2 Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 119 din 7 februarie 2005, modificată şi completată
prin Legea nr. 594/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1225 din 20 decembrie 2004.
 În legislaţia actuală această obligaţie nu condiţionează protecţia operelor. Însă
obligaţia de a constitui depozit legal aparţine tuturor persoanelor fizice sau juridice care,
editează, execută sau produc asemenea materiale pe teritoriul ţării noastre, dar şi
producătorilor sau beneficiarilor români pentru operele realizate în străinătate.
În prezent funcţia agenţiei naţionale pentru depozitul legal este exercitată de
Biblioteca Naţională a României care va primi cu titlul de depozit de la operatorii producători,
un număr de 9 exemplare. Aceşti producători mai trimit câte un exemplar şi la Bibliotecile
judeţene în raza cărora funcţionează. Pentru tezele de doctorat, legea dispune că acestea sunt
trimise în număr de 1 exemplar la Biblioteca Naţională şi la Biblioteca Academiei.
În ce priveşte constituirea depozitului legal, Biblioteca Naţională are un rol
esenţial, ceea ce se realizează prin îndeplinirea următoarelor atribuţii: asigură controlul
bibliografic naţional, întocmeşte statistica oficială a editurilor naţionale, atribuie numărul de
depozit legal, numerele internaţionale de standardizare(I.S.B.N.), a publicaţiilor de
serie( I.S.S.N.) şi întocmeşte catalogarea la sursă.(C.I.P.); urmăreşte modul în care persoanele
desemnate efectuează trimiterile cu titlul de depozit; urmăreşte modul în care bibliotecile
beneficiare prelucrează, depozitează şi conservă cărţile şi celelalte materiale cu titlu de
depozit şi reţine, prelucrează, depozitează şi conservă cărţile şi celelalte materiale primite cu
titlul de depozit legal.
Această obligaţie de realizare a depozitului legal, ori de câte ori este neîndeplinită,
atrage sancţionarea cu amendă, fiind considerată contravenţie.
Atribuţiile în constatarea şi aplicarea contravenţiilor aparţin personalului
specializat desemnat din rândul Bibliotecii Naţionale de către Ministerului Culturii şi
Cultelor şi din rândul personalului Ministerului Administraţiei şi Internelor.
În 30 de zile de la data aplicării sancţiunii, operatorii producători sunt obligaţi să
realizeze şi să depună depozitul legal. Încălcarea în mod repetat de către aceste persoane a
dispoziţiilor privind depozitul legal atrage retragerea autorizaţiei pentru operatorul
producător.
Aşa cum deja am afirmat, nici în legislaţia internă dar nici în cea europeană nu se
găsesc reglementare în mod concret condiţiile pe care ar trebui să le respecte operele încât
acestea să se bucure de protecţia legiuitorului.
Doctrina însă a avut şi de această dată marele rol de a trasa liniile directoare cu
privire la regulile pe care ar trebui să le respecte opera pentru a se bucura de protecţia legii.
Opiniile însă au fost împărţite cu privire la aceste condiţii.
Într-o primă opinie3 s-a afirmat că originalitatea este singura condiţie pe care
trebuie să o respecte o operă în cadrul dreptului de autor încât aceasta să fie protejată.
O altă opinie din literatura de specialitate 4 se referă la trei condiţii după cum
urmează: opera – rezultat al creaţiei intelectuale – să fie originală; opera să îmbrace o formă
concretă de exprimare; opera să fie susceptibilă de aducere la cunoştinţa publicului.
Din analiza unor texte din legea cadru în materie reiese că o singură condiţie este
evidenţiată în mod explicit: originalitatea (art. 7 din Legea nr. 8/1996). Această condiţie nu
este suficientă potrivit unui alt text din acelaşi act normativ, pentru ca opera să se bucure de o
protecţie juridică specifică drepturilor de autor. În acest sens, art. 9 admite că unele opere,
rezultat al creaţiei intelectuale, nu fac obiectul dreptului de autor tocmai datorită destinaţiei
lor publice care reiese din nevoia cunoaşterii şi exploatării lor fără restricţii de către orice
persoană.
În cazul acestor contradicţii legislative considerăm că punctele de vedere expuse in
doctrină sunt extrem de utile şi ne raliem opiniei potrivit căreia opera trebuie să fie nu doar

3 Claude Columbet, Propriete litteraire et artistique et droits voisins, Dalloz, 1997, Ed. 8, p.27.
4 Yolanda Eminescu, op.cit., p.78.
originală pentru a fi protejată, ci trebuie să îmbrace şi o formă concretă de exprimare, precum
şi să fie susceptibilă de adus la cunoştinţă publicului.

1. Problema originalităţii a fost amplu dezbătută în doctrină şi datorită diverselor

categorii de opere.
Criteriul originalităţii prezintă importanţă din cel puţin două considerente: numai
operele originale se bucură de protecţia dreptului de autor ( art. 7 din Legea nr. 8/ 1996) şi nu
toate operele lipsite de originalitate sunt rezultatul unui act ilicit din partea autorului.
Este lesne de înţeles că originalitatea trebuie analizată în mod diferit în funcţie de
genului operei. Vom analiza în mod diferit originalitatea la operele literare, altfel în cazul
operelor muzicale şi a celor de artă plastică sau artă aplicată. Originalitatea necesită o
abordare diferită şi în cazul operelor fotografice, a caracterelor tipografice, a programelor de
calculator, a bazelor de date şi a sistemelor expert şi altfel în cazul operelor audiovizuale şi a
titlurilor de opere şi publicaţii.
Pentru o mai bună înţelegere a acestei condiţii ne vom opri analiza asupra
originalităţii pentru fiecare categorie de operă în parte.

a.În analiza originalităţii pentru operele literare, pornind de la definirea acestei

categorii, ne vom opri asupra condiţiilor de fond şi formă ale operei, asupra procedurii de
elaborare a operelor dar şi asupra unor discuţii cu privire la diferitele categorii de opere.
Prin operă literară (din lat. opera) se înţelege acea acţiune conştientă îndreptată
spre un anumit scop, rezultat al unei activităţi creatoare, exprimată în formă scrisă, prin care
autorul său îşi exteriorizează gândurile, concepţiile, trăirile sau convingerile proprii 5.
Din analiza definiţiei rezultă că pentru a se bucura de protecţie, opera trebuie să
reprezinte o creaţie personală a autorului, însă modalitatea de realizare a operei este lipsită de
importanţă; autorul poate redacta olograf sau prin alte mijloace tehnice în mod personal opera,
o poate dicta sau fixa pe un alt suport prin înregistrări audio sau video 6. Dacă persoana care
redactează opera dictată de autor îşi aduce o contribuţie proprie la această lucrare, pe timpul
redactării, ea se va bucura de drepturile de autor7.
Operele literare se adresează sentimentelor, ceea ce le diferenţiază de operele
ştiinţifice care se adresează inteligenţei.
Ca regulă, operele literare se prezintă sub formă scrisă, indiferent de suportul pe
care acestea se fixează: piatră, lemn, pergament, hârtie, suport electronic, etc. În rândul
operelor scrise îşi găsesc locul şi acele lucrări cu o valoare ştiinţifică mai redusă, cum ar fi:
articole de presă, reviste, ziare, almanahuri, etc. care sunt legate în mod direct de persoana
autorului şi îi reprezintă personalitatea şi concepţia.
Operele literare pot exista şi în formă orală, deoarece prin viu grai se pot exprima
trăiri, gânduri sau sentimente, care să poarte amprenta personală a autorului ei ce le aduce la
cunoştinţa publicului pentru întâia oară în mod oral şi care datorită originalităţii beneficiază
de o protecţie juridică specială ca şi operele scrise 8. Sunt considerate opere orale prelegerile,
conferinţele, predicile, cursurile, etc.
Sunt însă anumite discursuri susţinute de diferite persoane care le poartă amprenta
personalitatii, putând în acest sens să fie considerate opere, şi care din anumite considerente
(interes de ordin public, ordin moral, transparenţă judiciară, etc.) nu se bucură totuşi de
protecţia juridică a legii precum drepturile de autor.

5 A se vedea pentru mai multe detalii DEX -online.

6 Viorel Roş, op.cit., p.85.
7 Claude Colombet, op.cit., p. 29.
8 Andre Fracon, op. cit., p. 162.
 În legislaţia internă, discursurile politice nu se bucură de o astfel de protecţie dacă
sunt „texte de natură oficial politică”9 şi pot fi reproduse chiar integral prin mijloacele mass
media. Nu aceeaşi condiţie trebuie să o îndeplinească un discurs politic pentru a putea fi
folosit în mod liber şi reprodus de mass media şi în alte legislaţii. În legislaţia franceză nici
discursurile politice şi nici pledoariile avocaţilor 10 nu se bucură de regimul juridic al
drepturilor de autor şi pot fi difuzare în mod liber de către presă11.
În ceea ce priveşte procedura de realizarea a unei opere literare, s-a constatat că
aceasta implică trei etape: naşterea ideii; concretizarea ideii şi exteriorizarea ideii.
-naşterea ideii în mintea unei persoane nu se bucură de protecţie, deşi ea stă la
baza creaţiei intelectuale ca o materie primă.
-concretizarea ideii şi mai târziu exteriorizarea ei pentru public, indiferent de
modalitatea de divulgare, se bucură de protecţie în cazul originalităţii. Astfel originalitatea se
analizează în funcţie de fondul unei lucrări coroborate cu forma acesteia. Originalitatea unei
opere poate fi dată fie de modalitatea de concretizare a ideii, fie de forma în care această idee
a fost concretizat, fie de ambele. Sunt protejate pentru fondul lor, a modului de concretizare a
ideii, operele de forma antologiilor, care se nasc prin preluarea unor pasaje dintr-o operă
anterioară şi orânduirea lor întro anumită formă. Sunt protejate însă datorită modalităţii de
exteriorizare a ideii (forma operei) acele lucrări care îmbracă forma unor traduceri sau
transcrieri dintro limbă în alta, fără modificarea conţinutului.

b. Criteriul originalităţii în cazul operelor ştiinţifice este analizat în raport cu

scopul unei astfel de opere, de a transmite informaţii întro formă cât mai limpede şi clară,
informaţii care pot fi cunoscute şi înţelese cu ajutorul gândirii logice.
Forma sub care se poate prezenta publicului o operă ştiinţifică nu prezintă
relevanţă pentru a beneficia de protecţie. Această operă poate fi divulgată atât în formă scrisă,
cât şi în formă orală.
Cu privire la originalitatea acestei categorii de opere, în literatura de specialitate
există două opinii. Potrivit primei opinii, obiectul protecţiei îl constituie originalitatea
ştiinţifică (fondul operei), şi nu neapărat modalitatea de exteriorizare şi prezentare către public
a ideii. Potrivit celei de a doua opinii, se consideră că obiectul protecţiei în cazul operelor
ştiinţifice îl constituie modalitatea de exteriorizare şi fixare a ideilor cu caracter ştiinţific de
către autorul lor.
Legislaţia internă este criticabilă sub acest aspect deoarece textele de lege sunt
contradictorii. In art. 7 din Legea nr. 8/1996 se stabileşte că „operele ştiinţifice”, indiferent
dacă sunt scrise sau orale, fac parte din categoria operelor protejate, pentru ca la art. 9
legiuitorul român să scoată din domeniul protecţiei speciale ideile, teoriile, conceptele şi
descoperirile, care sunt de cele mai multe ori părţi din lucrări ştiinţifice. Din analiza
coroborată a celor două texte de lege reiese în mod incorect, după părerea specialiştilor 12, că
în ţara noastră se bucură de protecţie forma de exteriorizare, compoziţia, modalitatea concretă
de divulgare a ideilor (operei), şi nu conţinutul său.

c. Originalitatea operei muzicale, ca specie a operelor artistice ce se adresează

sensibilităţilor şi simţurilor umane, trebuie analizată în legătură cu elementele sale şi anume:
melodia, ritmul şi armonia.
Orice compoziţie muzicală, cu sau fără text, cuprinde trei elemente în structura sa,
pe care compozitorul le realizează în mod treptat şi întro ordine bine definită. Acesta creează

9 art. 9 din Legea nr. 8/1996.

10 Ibidem 1, p. 47.
11 Viorel Roş, op.cit., p.86.
12 Viorel Roş, op. cit., p.88.
mai întâi linia melodică, ulterior caută să o armonizeze după propria pricepere şi dorinţă şi
trăire, iar în final, toate acestea sunt expuse întrun anumit ritm. Aceste trei elemente oferă atât
fondul, cât şi forma de exprimare a creaţiei autorului (compozitorului) în domeniul muzical,
iar originalitatea operei muzicale este dată de oricare dintre aceste elemente. În mod firesc,
fiecare dintre aceste elemente în parte face obiectul protecţiei, şi nu doar în totalitate sub
formă unei opere muzicale13.
Şi în cazul operelor muzicale, în funcţie de legătura de dependenţă dintre acestea
se pot întâlni opere originale şi opere derivate 14. În cazul operelor derivate, compozitorul se
bucură de toate drepturile de autor legal conferite pentru creaţia sa care îi poartă amprenta, dar
cu respectarea drepturilor operei preexistente. Operele derivate pot îmbrăca forma unor
variaţiuni (modificare tehnică a liniei melodice, ritmului sau armoniei întâlnită întro operă
anterioară, dar pot îmbrăca şi forma aranjamentelor (când de pa o compoziţie deja realizată
pentru un instrument se adaptează pentru un alt instrument).

d. O altă categorie de opere este reprezentată de operele de artă plastică prin care
se are în vedere acele reproduceri ale formelor prin modelarea unor materiale sau cu ajutorul
liniilor ori culorilor, care îmbracă forma unor sculpturi, picturi, desene sau gravuri.
Originalitatea acestor opere stă în individualitatea operei, în modul în care aceasta
este reprodusă, în talentul manifestat de autor prin realizarea diferitelor forme care îi poartă
personalitatea. Dacă la foarte multe opere esenţiale sunt primele două elemente, ideea şi
modul de concretizare a acesteia, în cazul operelor de artă plastică, execuţia personală, modul
de concretizare a operei este definitoriu; mai mult, reprezintă o condiţie suficientă pentru a se
bucura de protecţie o astfel de operă.
Şi în cazul operelor de artă plastică se pot întâlni opere originale şi opere derivate,
când acestea din urmă prezintă elemente de originalitate faţă de cele din care au derivat.
Există discuţii în doctrină dacă reproducerile de operă plastică se bucură de
protecţie, fiind considerate adevărate opere originale 15 sau dinpotrivă, acestea nu prezintă
elemente de originalitate16, fiind supuse fără rezerve modelului original pe care l-a reprodus.
Împărtăşim şi noi părerea unanim acceptată în literatura de specialitate ca opera
derivată poartă amprenta personală a autorului ei, fiind suficientă pentru a-i oferi originalitate
şi implicit protecţie ca unei opere de artă plastică.

e. O altă categorie de opere unde elementul de originalitate naşte dezbateri şi

analize este reprezentată de operele de arhitectură.
Operele de arhitectură, inclusiv planşele, machetele şi lucrările grafice ce formează
proiectele de arhitectură, sunt protejate de lege şi introduse în conţinutul obiectului dreptului
de autor.
Se observă însă că operele de arhitectură au un dublu obiect: opera edificată şi
proiectele de arhitectură (machete, planuri, schiţe, şi alte lucrări de natură grafică). În acest
sens, criteriul originalităţii trebuie privit în mod diferit pentru fiecare dintre părţile
componente ale acestui obiect.
În cazul operelor arhitecturale propriu-zise, se bucură de protecţia drepturilor de
autor acele construcţii care poartă o notă de originalitate, desenul clădirii, dimensiunile ei,
modalităţile de dispunere a pieselor componente şi ale materialelor folosite, ornamentaţie şi
alte elemente decorative ce se identifică după aplicare cu fondul clădirii.

13 Andre Fracon, op.cit., p. 156.

14 Yolanda Eminescu, op. cit., p 79.
15 H. Desbois, Des conflits de lois en matiere de transfer de propriete, Clunet, 1931, p.18.
16 M. Plaisant, citat de Viorel Roş, op.cit., p.90.
 Astfel, arhitectul dobândeşte calitatea de autor al operei, construcţiei în sine, ceea
ce face să se nască pentru sine drepturi patrimoniale şi morale. Acesta poate pretinde
inscripţionarea numelui propriu pe clădire sau a altor date de identificare (pseudonim, poreclă
sub care este cunoscut în societatea civilă) sau poate pretinde protejarea construcţiei în
procesul de reproducere, pentru care îşi poate da sau nu acordul.
Pentru cel de al doilea element al obiectului dreptului de autor în cazul operelor de
arhitectură, şi anume proiectele de arhitectură, se bucură de protecţia dreptului de autor doar
dacă prezintă o sesizabilă notă de originalitate, deşi în legislaţia internă nu se regăseşte
reglementată în mod expres o astfel de condiţie.

f. Operele fotografice şi cele realizate prin procedee analoge fotografiilor, se

bucură de protecţia legii speciale, fiind considerate obiect al dreptului de autor si interesand
întrun mod aparte din punct de vedere al originalităţii.
Fotografiile, potrivit legislaţiei actuale, se bucură de protecţie în măsura în care
prezintă elemente de originalitate ce proiectează, prin ele însele, personalitatea fotografului
(autorului), apreciate însă în mod nefericit doar de vechea reglementare 17, nu şi de cea actuală,
ca fiind „fotografii artistice”.
În literatura de specialitate au existat mai multe opinii care vizeaza originalitatea
operelor fotografice.
Potrivit unor păreri, originalitatea acestor opere, evidenţiată de către personalitatea
autorului, are loc la momentul încadrării şi surprinderii imaginii, ce formează clişeul
fotografic şi ulterior, în faza retuşurilor, ce finalizează activitatea creativă în acest caz. În
această concepţie, fotografia este considerată rezultatul unor procedee fizice şi chimice, şi nu
trebuie protejată18.
O altă părere susţine că nu este relevant modul în care se obţine opera, ci
fotografia în sine este protejată, constituind obiect al dreptului de autor prin voinţa
legiuitorului care apără orice fel de desen fără nicio discriminare 19.
Într-o altă concepţie, trebui să se facă diferenţă între fotografiile artistice care vor
fi protejate şi simplele cadre sau imagini care nu au un element artistic în fondul lor. Nu se
poate merge pe o diferenţiere de valoare dintre fotografii deoarece în legea internă, operele, în
rândul cărora intră şi cele fotografice, sunt apărate indiferent de valoarea lor 20.
Cert este că protecţia operelor fotografice ridică mari probleme în practica
judiciară, ceea ce ar trebui să-i convingă pe legiuitori că o reglementare individuală şi aparte
ar fi cel mai potrivit comportament legislativ21.

g. Criteriul originalităţii în cadrul operelor de artă aplicată este influenţat de

destinaţia practică pe care o au aceste opere, cunoscute şi sub numele de ornamente (desene
şi modele industriale).
Operele de artă aplicată au ca principal scop să individualizeze prin elementele de
formă produsele industriale şi să le dea acestora un caracter personal ce le deosebeste de altele
cu aceeaşi destinaţie, dar cu calităţi diferite.
Pentru aceste opere, autorul are o dublă protecţie atât din partea legislaţiei
aplicabile dreptului de autor, cât şi din partea legislaţiei aplicabile desenelor şi mărcilor indu.
Această dublă protecţie se datorează, pe de o parte, destinaţiei şi reproducerii industriale a

17 Art. 9 din Decretul nr. 321/1956.

18 Viorel Roş, op.cit., p. 92.
19 Claude Columbet, op.cit., p.66.
20 Andre Fracon, op.cit., p. 170.
21 H. Desbois, Le droit d’auteur en France, ed. 3, Dalloz, Paris, p. 85.
acestor opere, iar pe de altă parte, aceste opere sunt rezultatul activităţii creative a autorului şi
asupra cărora acesta îşi pune amprenta personalităţii sale.
Dubla natură a acestor opere - obiect al dreptului de autor şi desen sau marcă -
permite acestor opere o triplă protecţie în funcţie de actul normativ la care ne raportăm.
Un prim regim juridic protecţionist se bazează pe cumulul de protecţie, în baza
căruia, pentru protecţie se poate invoca atât regimul aplicabil drepturilor de autor, cât şi al
celui specific desenelor şi modelelor industriale (art. 7 din Legea nr. 129/1992 22 prevede:
„protecţia asigurată prin prezenta lege nu exclude beneficiul protecţiei conferite de autor”).
Sistemul cumulului parţial (întâlnit în Germania) se bazează pe o dublă protecţie
numai dacă opera aplicată este caracterizată de un înalt conţinut artistic.
Sistemul protecţiei unice (întâlnit în Italia) se limitează la protecţia conferită
operelor de artă aplicată de către legislaţia aplicabilă modelelor şi desenelor.
Potrivit legislaţiei române, autorul operei poate să-şi exercite dreptul de opţiune
între regimul juridic ales în vederea protecţiei operei. Dacă sistemul ales este cel aplicabil
dreptului de autor, atunci opera trebuie să îndeplinească condiţiile legale pentru a fi inclusă în
obiectul drepturilor de autor, fără însă a necesita îndeplinirea unor condiţii formale. Potrivit
acestui regim juridic, protecţia a acestor categorii de opere durează 25 de ani de la momentul
creării lor. În cazul în care autorul ar opta pentru regimul juridic aplicabil modelelor şi
desenelor industriale, atunci ornamentul trebuie să îndeplinească atât condiţiile de fond
(noutate şi utilitatea), cât şi condiţiile de formă (constituirea depozitului, examinarea cererii,
eliberarea certificatului, plata unor taxe) şi s-ar bucura de protecţie pe o durată de 5 ani cu
posibilitatea prelungirii cu încă două perioade a câte 5 ani de la data când ornamentul a
dobândit calitatea de desen sau model industrial potrivit legislaţiei aplicabile.

h. În ceea ce priveşte originalitatea caracterelor tipografice, trebuie avută în

vedere dispoziţia legală prin care aceste opere nu sunt incluse în conţinutul dreptului de autor,
dar nici nu sunt parte din rândul celor care sunt excluse din categoria operelor.
Acest ansamblu de desene literare, semne de tipar, cifre sau alte simboluri, ce
constituie caracterele tipografice, nu se bucură de o protecţie majoră din partea legii aplicabile
drepturilor de autor. Deşi o operă a muncii creative şi intelectuale, cu caractere de
originalitate, individualitate şi noutate, destinaţia lor, de a fixa cuvintele pe un suport, au făcut
ca în literatura de specialitate să se întâlnească rezerve în a recunoaşte acestora protecţia
drepturilor de autor.

i. O altă categorie de opere ce a ridicat multe dispute doctrinare în privinţa

originalităţii este constituită de programele pentru calculator.
Într-o opinie majoritară, s-a admis că aceste opere, rezultat al activităţii
intelectuale de tip creativ, sunt protejate de dreptul de autor dacă prezintă originalitate,
individualitate şi noutate în compoziţia şi forma lor de exprimare.
Legat de programele de calculator sunt şi bazele de date.
Originalitatea bazelor de date, reprezintă singura condiţie impusă de Legea nr.
8/1996 pentru ca acest rezultat al muncii creative şi intelectuale să devină operă şi implicit, să
se bucure de protecţia legislaţiei aplicabilă drepturilor de autor.

j. Operele cinematografice sau audiovizuale au stârnit de asemene aprige discuţii

cu privire la genul operelor în care se încadrează şi originalitatea lor.
În legislaţia noastră s-a adoptat concepţia potrivit căreia operele audiovizuale
aparţin ca specie operelor comune, ca rezultatul unei fuziuni 23 creativ–intelectuale dintre

22 Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 876 din 20 decembrie 2007.
23 Yolanda Eminescu, op.cit., p. 100.
prestaţia regizorului/realizatorului, autorul adaptării, autorul scenariului, autorul dialogului,
autorul muzicii, sau autorul graficii.

k. În ceea ce priveşte originalitatea titlurilor de opere şi publicaţii s-au purtat

aprige controverse asupra aplicării unui regim protecţionist specific drepturilor de autor sau a
regimului juridic specific concurenţei neloiale. Deşi titlul se poate identifica cu opera, în
Legea nr. 8/1996 acestea nu sunt introduse în rândul operelor ce fac obiectul dreptului de
autor, deşi am afirmat deja că acele opere prezentate ca formând conţinutul acestui drept au
caracter exemplificativ şi nu limitativ.
Se observă o opinie majoritară în doctrină potrivit căreia acestea sunt mai degrabă
semne distinctive ale unor creaţii intelectuale24.

2. Celelalte doua condiţii: opera să îmbrace o formă concretă de exprimare şi opera

să fie susceptibilă de aducere la cunoştinţa publicului.
În privinţa formei operei şi a modului de exprimare aceasta nu este cerută în mod
expres de lege, deci nu impune anumite forme pentru diferitele categorii de opere care dacă
nu sunt respectate, atrag sancţiuni de ordin juridic. Operele se bucură de protecţia dreptului de
autor indiferent dacă îmbracă forma scrisă sau orală, dacă se păstrează pe un anumit suport
material, dacă au forma diferitelor combinaţii (de linii, de culori, de sunete şi imagini etc.).
Am afirmat deja că ideea este materia esenţială a operei, însă pentru a căpăta
valoare din punct de vedre juridică trebuie să îmbrace o anumită formă de exprimare, să se
regăsească în rândul drepturilor de autor pentru a se bucura de protecţie.
Astfel, potrivit art. 7 din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile
conexe, face referi la calitatea de operă atunci când vorbeşte de acele creaţii intelectuale,
„indiferent de modul sau forma de exprimare”.
În legislaţia franceză25 terminologia folosită este de „expresie” în loc de
„exprimare” care potrivit specialiştilor în domeniu26 este mult mai potrivită pentru
evidenţierea unei opere; diferenţa dintre „exprimare” şi „expresie” este ca cea dintre banal şi
artă.
Deşi legea noastră este explicită când stabileste modul sau forma operei, folosind
termenul de „exprimare”, nu este consecventă pe parcursul întregului său conţinut. Atunci
când este reglementată opera sub forma programelor de calculator, sea foloseşte termenul de
„expresie”27.
Pornind de la vechea reglementare în domeniu, art. 2 din Decretul 321/1956 28,
specialiştii în domeniu29 au concluzionat, având însă în vedere şi dispoziţiile art. 7 din Legea
nr. 8/1996, că dreptul de autor se naşte din momentul în care a îmbrăcat o formă concretă de
exprimare perceptibilă şi de înţeles de către o persoană, indiferent care ar fi această formă.
Lista enumerativă a modalităţilor de exprimare a operelor redată de vechea reglementare (art.
2 din Dec. nr 321/1956) este doar una exemplificativă, forma de exprimare poate să fie şi alta
decât cea a unui manuscris, schiţă, temă, tablou, aspect ce reiese şi din partea finală a
dispoziţiei amintite: „ori altă formă concretă de exprimare”(ex. înregistrări audio sau video
ale unei viitoare melodii, dans sau opere teatrale).

24 Viorel Roş, op.cit., p.102.

25 art. 112 -1 Codul proprietăţii intelectuale francez.
26 Viorel Roş, op. cit., p.80.
27 art. 72 din Legea nr. 8/1996.
28 Art. 2 din Decretul nr. 321/1956: „ Este autor persoana care a creat opera. Dreptul de autor ia naştere din
momentul când opera a luat forma de manuscris, schiţă, temă, tablou ori altă formă concretă.”
29 Yolanda Eminescu, op.cit., p.80.
 Considerăm că legiuitorul român ar trebui sa procedeze ca aşa cum o face
legiuitorul francez si sa condiţioneze naşterea dreptului de o formă cel puţin primară de
exprimare pe un anumit suport material al operei.
Cea de a treia condiţie, opera să fie susceptibilă de aducere la cunoştinţa
publicului, este strâns legată de condiţia anterioară pe care o completează deoarece suportul
material de fixare a operei trebuie să aibă anumite calităţi perceptibile şi de înţeles în acelaşi
timp.

Opera este protejată independent de valoarea şi destinaţia ei 30, ceea ne permite să

concluzionăm că dacă prin destinaţia ei nu se doreşte a fi adusă la cunoştinţa publicului tot se
bucură de protecţie juridică.
În literatura de specialitate s-a afirmat că publicul ia la cunoştinţă despre o operă
ca urmare a reproducerii, executării or expunerii ei, fiind recunoscută ca operă şi protejată ca
atare, independent de divulgarea ei publicului31.
Concepţia, potrivit căreia dreptul de autor se naşte odată cu exprimarea operei prin
fixare pe un anumit suport, este împărtăşită de foarte mulţi specialişti în domeniu. O idee,
chiar dacă a mai fost exprimată de-a lungul timpului de către alţi autori, poate fi reluată,
tocmai datorită faptului că aceasta este materia creaţiei. Forma de exprimare a ideii este
obiectul dreptului de autor, opera în sine, iar preluarea formei, şi nu doar a ideii, constituie un
fapt licit. Aşa cum am mai afirmat, ideile nu sunt protejate, însă forma în care sunt expuse
constituie operă şi aceasta se bucură de protecţie. O idee expusă poartă personalitatea celui ce
a prezentat-o, dar nu se bucură de protecţie, ceea ce face extrem de dificilă diferenţierea
expresiei (operei) de idee. Stabilirea limitei în ceea ce priveşte folosirea ideilor, odată
depăşită, transformă o acţiune creativă licită într-o acţiune ilicită sau de contrafacere, plagiere,
falsificare si revine instanţei sesizate de către autorul care se simte vătămat în drepturile sale
sa faca delimitarea, sarcina deosebit de dificilă.

30 Art. 7 din Legea nr.8/1996.

31 Viorel Roş, op.cit., p. 81.