DREPTUL DE AUTOR și DREPTURILE

CONEXE

1
 CUVÂNT ÎNAINTE

Creaţia intelectuală a fost şi este un captivant domeniu de investigaţie şi pentru slujitorii

dreptului, fiindcă societatea informaţională, a cărei creatori şi beneficiari suntem, ar fi de
neconceput fără acest inestimabil produs uman aflat într-un permanent şi rapid progres.
Lucrarea de faţă se constituie într-un important demers de prezentare şi explicitare a
cadrului juridic intern consacrat protecţiei drepturilor de creaţie intelectuală, dar, deopotrivă, şi
într-o temerară căutare de identificare a conexiunilor ce există şi, mai ales, a celor ce ar trebui să
existe între reglementările speciale şi ansamblul normelor juridice consacrate ocrotirii drepturilor
subiective civile, în general.
Abordată de o manieră analitică, critică şi tranşantă, proprie autorului, lucrarea este nu
numai o introducere în studiul drepturilor de creaţie intelectuală, ci şi o analiză pertinentă a
imperfecţiunilor, lacunelor sau ambiguităţilor normative, însoţită de valoroase şi numeroase
propuneri de lege ferenda.
Lucrarea se detaşează prin bogăţia şi originalitatea conţinutului ideatic, dar şi prin limbajul
adecvat, clar şi concis, precum şi printr-o sistematizare riguroasă a problematicii investigate,
toate purtând amprenta personalităţii inconfundabile a autorului.
Prin ea însăşi, lucrarea se recomandă a fi o notabilă contribuţie la descifrarea unui
domeniu aflat mereu în actualitate.

Prof.univ.dr. Ioan Santai

2
 LISTA DE ABREVIERI

C.civ. Codul civil

C.D. Culegere de Decizii ale Tribunalului Suprem
Culegere de decizii de Culegere de decizii de îndrumare ale Plenului
îndrumare Tribunalului Suprem în materie civilă pe anii 1952
– 1965
C.pr.civ. Codul de procedură civilă
C.pr.pen. Codul de procedură penală
C.S.J. Curtea Supremă de Justiţie
Jud. Judecătoria
Repertoriu I Repertoriu de practică judiciară în materie civilă a
Tribunalului Suprem şi a altor instanţe
judecătoreşti pe anii 1951-1969, de I. Mihuţă şi Al.
Lesviodax, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970
Repertoriu II Repertoriu de practică în materie civilă a
Tribunalului Suprem şi a altor instanţe
judecătoreşti pe anii 1969-1975, de I. Mihuţă,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982
Repertoriu III Repertoriu de practică judiciară în materie civilă a
Tribunalului Suprem şi a altor instanţe
judecătoreşti pe anii 1975-1980, de I. Mihuţă,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982
Repertoriu IV Repertoriu de practică judiciară în materie civilă a
Tribunalului Suprem şi a altor instanţe
judecătoreşti pe anii 1980-1985, de I. Mihuţă,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986
R.R.D. “Revista română de drept”
S.civ. Secţia civilă
S.C.J. Revista “Studii şi Cercetări Juridice”
S.com. Secţia Comercială
S.con.adm. Secţia de contencios administrativ
S.D.R. Revista “Studii de drept românesc”
S.pen. Secţia penală
Sent.civ. Sentinţa civilă
Sent.pen. Sentinţa penală
Trib.jud. Tribunalul judeţean
Trib.reg. Tribunalul regional
Trib.Supr. Tribunalul Suprem

3
 CAPITOLUL I
NOŢIUNI GENERALE DESPRE DREPTUL DE AUTOR

SECŢIUNEA 1.1.
PROTECŢIA PROPRIETĂŢII INTELECTUALE ÎN ROMÂNIA

Potrivit legislaţiei interne în vigoare1, operele de creaţie intelectuală se divid în şase

categorii, şi anume:
- opere literare, artistice sau ştiinţifice, precum şi orice asemenea opere de creaţie
intelectuală care generează dreptul de autor;
- invenţiile care dau dreptul la brevetul de invenţie şi care constituie titlul de protecţie
pentru invenţie.
- interpretările sau execuţiile artiştilor interpreţi şi, respectiv executanţi; înregistrările
sonore ale producătorilor de înregistrări sonore şi emisiunile organismelor de radiodifuziune şi
televiziune;
- mărcile de produs sau de serviciu;
- desenul sau modelul industrial;
- indicaţia geografică.
De fapt, potrivit art.1 pct.1 din Legea nr. 202/20002, prin drepturi de proprietate
intelectuală, corespunzătoare creaţiilor evocate mai sus, se înţeleg următoarele categorii de
drepturi:
- dreptul de autor;
- drepturile conexe dreptului de autor;
- dreptul asupra mărcilor de produs sau de servicii înregistrate;
- dreptul asupra desenelor şi modelelor industriale;
- dreptul asupra indicaţiilor geografice;
- dreptul asupra brevetelor de invenţie.
Dreptul de autor este dreptul de proprietate intelectuală recunoscut persoanei fizice sau
persoanelor fizice care au creat o operă originală de creaţie intelectuală în domeniul literar,
artistic sau ştiinţific, oricare ar fi modalitatea de creaţie, modul sau forma concretă de exprimare
şi independent de valoarea şi destinaţia lor, ori altor titulari legali, persoane fizice sau juridice.
Drepturile conexe sunt drepturile de proprietate intelectuală, altele decât drepturile de
autor, de care beneficiază artiştii interpreţi sau executanţi pentru propriile interpretări sau execuţii,
producătorii de înregistrări sonore pentru propriile înregistrări, organismele de radiodifuziune şi
televiziune pentru propriile emisiuni.
Marca de produs sau de serviciu reprezintă un semn susceptibil de reprezentare grafică,
care serveşte la deosebirea produselor sau serviciilor unei persoane fizice sau juridice de cele
aparţinând altei persoane. Pot constitui mărci semnele distinctive cum ar fi: cuvintele, inclusiv
1
A se vedea: art.1 din Legea nr.8/14.03.1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe ( publicată în Monitorul Oficial
al României, partea I, nr.60/26.03.1996) şi art.1 din Legea nr.64/11.10.1991 privind brevetul de invenţie (publicată în
Monitorul Oficial al României, partea I, nr.212/21.10.1991) ;
2
Legea nr.202/13.11.2000 privind unele măsuri pentru asigurarea respectării drepturilor de proprietate intelectuală în
cadrul operaţiunilor de vămuire a fost publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr.588 din 21.11.2000
4
numele de persoane; desenele; literele; cifrele; elementele figurative; formele tridimensionale;
combinaţiile de culori, precum şi orice combinaţie a acestor semne.
Desenul sau modelul industrial reprezintă aspectul nou al unui produs, având o funcţie
utilitară.
Indicaţia geografică reprezintă denumirea care serveşte la identificarea unui produs
originar dintr-o ţară, regiune sau localitate a unui stat, în cazul în care o calitate, reputaţie sau alte
caracteristici determinante pot fi, în mod esenţial, atribuite acestei origini geografice.
Brevetul de invenţie este titlul de protecţie care poate fi obţinut pentru orice invenţie, ce
are ca obiect un produs, un procedeu sau o metodă, în toate domeniile tehnologice, cu condiţia
ca invenţia să fie nouă, să implice o activitate inventivă şi să fie susceptibilă de o aplicare
industrială.
Paradoxul drepturilor evocate mai sus constă în faptul că definiţiile lor sunt cuprinse în
Legea nr. 202/2000 (art.1, pct.1-8) care, chiar numai şi după denumire, are rol complementar în
raport cu Legea nr.8/1996 şi Legea nr.64/1996. Mai mult, după cum se va deduce şi din cuprinsul
prezentei lucrări, unele definiţii date de Legea nr. 202/2000 nu corespund definiţiilor prevăzute
pentru aceiaşi termeni sau sintagme de Legea nr.8/1996 şi Legea nr.64/1996.
În prezent, drepturile de creaţie intelectuală, pe plan intern, sunt reglementate, în principal,
prin următoarele acte normative3:
- Constituţia României (art.15);
- Decretul nr.31/1954 privitor la persoanele fizice şi juridice (art.1 şi 2);
- Legea nr.8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe;
- Legea nr.64/1996 privind brevetul de invenţie;
- Legea nr.202/2000 privind unele măsuri pentru asigurarea respectării drepturilor de
proprietate intelectuală în cadrul operaţiunilor de vămuire;
- Legea nr.129/29.12.1992 privind protecţia desenelor şi modelelor industriale4;
- Legea nr. 84/15.04.1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice5;
- Hotărârea Guvernului nr.833/1988 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Legii
nr.84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice6;
- Ordonanţa Guvernului nr.45/2000 privind unele măsuri pentru combaterea procurării şi
comercializării neautorizate a fonogramelor7;
- Ordonanţa Guvernului nr.124/31.08.2000 privind completarea cadrului juridic privind
drepturile de autor şi drepturile conexe, prin adoptarea de măsuri pentru combaterea pirateriei în
domeniile audio şi video, precum şi a programelor pentru calculatoare8;

3
Pentru o prezentare a evoluţiei istorice a reglementărilor interne şi internaţionale în domeniu, a se vedea: Y.Eminescu,
Dreptul de autor. Legea nr.8/14.03.1996 comentată. Editura Lumina Lex, 1997, pag.22-24; V. Roş, Dreptul
proprietăţii intelectuale, Editura Global Lex, 2000, pag.39-41. Pentru unele aspecte critice privind actuala reglementare a
dreptului de autor şi a celor conexe, a se vedea: C.C. Curt, Opinii asupra unor prevederi ale Legii nr.8/1996 privind
dreptul de autor şi a celorlalte drepturi conexe, în Dreptul, nr.12/2000, pag.39-43
4
Legea nr.129/1992 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr.1/08.01.1993
5
Legea nr.84/1998 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr.161/23.04.1998.
6
H.G. nr.833/1998 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr.455/27.11.1998;
7
Ordonanţa Guvernului nr.45/2000 a fost publicată în Monitorul Oficial al României; partea I, nr.41/31.01.2000
8
Ordonanţa Guvernului nr.124/31.08.2000 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr.427/02.09.2000
şi modificată prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.9/11.01.2001 (publicată în Monitorul Oficial nr.35/19.01.2001)
5
 - Hotărârea Guvernului nr.579/1999 pentru aprobarea Metodologiilor privind utilizarea
repertoriului de opere muzicale al organismelor de gestiune colectivă a drepturilor de autor şi a
tabelelor cuprinzând drepturile patrimoniale cuvenite autorilor9 etc.
Evident, drepturile de creaţie intelectuală sunt ocrotite prin norme aparţinând şi altor
ramuri de drept, cum ar fi: dreptul civil, dreptul administrativ, dreptul muncii, dreptul penal etc.
De asemenea, există o serie de reglementări internaţionale, la care România este parte
ori la care a aderat sau pe care le-a ratificat, şi care reglementează drepturile de creaţie
intelectuală, reglementări dintre care evocăm următoarele:
- Convenţia internaţională pentru protecţia proprietăţii industriale, semnată la Paris, în anul
1983 (revizuită la Bruxelles, la 14 decembrie 1900; la Washington, la 2 iunie 1911; la Haga, la 2
iunie 1943; la Lisabona, la 31 octombrie 1958 şi la Stockholm, la 14 iulie 1967). România a
ratificat Convenţia prin Decretul nr. 1177/1968 (publicat în Buletinul Oficial nr.1/6 ianuarie 1969);
- Convenţia de la Berna pentru protecţia operelor literare şi artistice, încheiată la data de 9
septembrie 1886. Convenţia a fost completată la Paris, la data de 4 mai 1896 şi revizuită la
Berlin, la data de 13 noiembrie 1908; la Roma, la data de 2 iunie 1928; la Bruxelles, la data de 26
iunie 1948 şi la Stockholm, la data de 14 iulie 1967, la Paris, la data de 24 iulie 1971 şi modificată
la 28 septembrie 1979. România a aderat la Convenţia de la Berna, la data de 24 martie 1926
(prin Legea nr.152);
- Convenţia internaţională pentru protecţia artiştilor interpreţi sau executanţi, a
producătorilor de fonograme şi a organismelor de radiodifuziune, încheiată la Roma, la data de
26 octombrie 1961. România a aderat la Convenţie prin Legea nr,.76/1998, publicată în Monitorul
Oficial nr.148/14 aprilie 1998);
- Convenţia universală privind dreptul de autor, adoptată la Geneva în anul 1952;
- Tratatul de cooperare în domeniul brevetelor, adoptat la Washington, la 19 iunie 1970,
ratificat de România prin Decretul nr.81/2 martie 1979 (publicat în Monitorul Oficial nr.22/8 martie
1979);
- Tratatul privind dreptul mărcilor, adoptat la Geneva, la 27 octombrie 1994, la care
România a aderat prin Legea nr.4/1998 (publicată în Monitorul Oficial nr.10/14 ianuarie 1998) etc.
În volumul de faţă ne propunem să abordăm problematica dreptului de autor şi a
drepturilor conexe drepturilor de autor, urmând ca celelalte drepturi, ce derivă din creaţia
intelectuală, să facă obiectul volumului doi al prezentei lucrări.

SECŢIUNEA 1.2.
OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR

1.2.1. Obiectul dreptului de autor

9
Hotărârea Guvernului nr.769/30.09.1999 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr.472/30.09.1999
6
 Legea nr.8/1996 consacră capitolul II din titlul I obiectului dreptului de autor (art.7-8).
În chiar art.7, alin.1, legiuitorul defineşte, implicit, obiectul dreptului de autor, stabilind că
acesta este constituit din operele originale de creaţie intelectuală în domeniul literar, artistic sau
ştiinţific, oricare ar fi modalitatea de creaţie, modul sau forma concretă de exprimare şi
independent de valoarea şi destinaţia lor.
Elementele definitorii ale obiectului dreptului de autor, rezultate din definiţia legală sunt:
- fac obiectului dreptului de autor numai operele originale de creaţie intelectuală. Pe cale
de consecinţă, operele care nu prezintă caracter original nu pot face obiectul dreptului de autor.
De fapt, simpla reproducere a unei opere, aparţinând altui autor, fără consimţământul titularului
dreptului de autor, constituie infracţiune şi se sancţionează, conform art.142, lit.a din lege 10. Cu
toate acestea, pot face obiectul dreptului de autor, în temeiul art.9 din lege, şi operele derivate,
care au fost create plecând de la una sau mai multe opere preexistente;
- operele originale, pentru a face obiectul dreptului de autor, trebuie să aparţină, după caz,
domeniului literar, artistic sau ştiinţific. Faţă de modul de formulare a normei prevăzute de
articolul 7 alin. 1, trebuie să concluzionăm că ne aflăm în prezenţa unei enumerări limitative şi,
nicidecum exemplicative. Drept urmare, operele din alte domenii exced obiectul dreptului de autor
şi vor intra, eventual, în domeniul altor drepturi de creaţie intelectuală;
- pentru a constitui obiect al dreptului de autor, nu au relevanţă modalitatea de creaţie,
modul sau forma concretă de exprimare şi nici valoarea sau destinaţia lor. Instituirea acestei
reguli este, în opinia noastră, de natură să asigure o sferă cât mai mare de cuprindere protecţiei
prevăzute de lege pentru creaţie intelectuală. Pe de altă parte, măsura este şi raţională, deoarece
diversitatea creaţiei determină, în mod firesc, modalităţi şi forme diverse de exprimare, precum şi
particularităţi în ceea ce priveşte valoarea acesteia.
Din ansamblul normelor cuprinse în art. 5 – 8 din Legea nr. 8/1996 se poate deduce că
operele, care alcătuiesc obiectul dreptului de autor, se grupează, cel puţin, în următoarele
categorii:
- după contribuţia autorului la realizarea operei, în opere originale şi opere derivate;
- după obiectul lor, în opere literare, artistice şi ştiinţifice;
- după modul de exprimare, în opere scrise, orale, realizate prin metode analoage
fotografiei etc.;
- după numărul persoanelor care au contribuit la realizarea operei, în opere cu un singur
autor (simple), comune şi colective.
Aspectele particulare ale categoriilor de opere prezentate mai sus, în măsura în care
prezintă relevanţă juridică, vor fi abordate în prezenta lucrare.
Deşi nu este definită explicit de Legea nr. 8/1996, se poate deduce totuşi, că opera este
produsul muncii de creaţie intelectuală, originală, în domeniul literar, artistic sau ştiinţific. Evident,
fiind o creaţie intelectuală, opera poate fi numai produsul activităţii individului uman. Pe cale de
consecinţă, opera nu poate fi produsul lucrurilor sau persoanelor juridice, ca atare, deşi, după
cum se va putea constata în cele ce urmează, persoanele juridice pot dobândi prerogative ale
dreptului de autor.
10
Brevitatis causa - pentru evitarea repetării şi uşurinţa exprimărilor – ori de câte ori în lucrare folosim termenul lege sau
evocăm un text de lege fără să indicăm actul normativ, avem în vedere legea nr.8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile
conexe
7
 Art.7 din Legea nr.8/1996, după ce stabileşte coordonatele generale ale obiectului
dreptului de autor, procedează la o enumerare exemplificativă a operelor originale, ce pot face
obiectul dreptului de autor. Într-adevăr, enumerarea este exemplificativă şi nu limitativă, întrucât
legiuitorul foloseşte sintagma cum sunt care, evident, cel puţin, din punct de vedere gramatical,
are o astfel de semnificaţie. Facem precizarea că există legislaţii care se limitează doar să
definească obiectul dreptului de autor11. Deci, art.7 din Legea nr.8/1996 enumeră următoarele
categorii de opere:
- scrierile literare şi publicistice, conferinţele, predicile, prelegerile şi orice alte opere scrise
sau orale, precum şi programele pentru calculator (lit.a). Practic, art.7, lit.a are în vedere trei
specii de opere, care se diferenţiază după modul de exprimare. Astfel, în această categorie intră
scrierile, operele orale şi programele pentru calculator. În opinia noastră, art.7 lit.a este, oarecum
alambicat în formulare, deoarece cuprinde atât o enumerare limitativă, cât şi una exemplificativă
atunci când se referă la operele scrise şi la cele orale. Mai mult, evocând orice alte opere scrise
sau orale, fără să le fixeze domeniul, aşa cum a făcut în cazul scrierilor (literare şi publicistice),
trebuie să concluzionăm că acestea pot fi şi în domeniul artistic sau ştiinţific;
- operele ştiinţifice, scrise sau orale, cum ar fi: comunicările, studiile, cursurile universitare,
manualele şcolare, proiectele şi documentele ştiinţifice (lit.b). Evident, acest text are o redactare
net superioară, deoarece se referă, fără echivoc, la o singură categorie – opera ştiinţifică (scrisă
sau orală) în diversele ei forme de exprimare.
- compoziţiile muzicale cu sau fără text (lit.c). Această categorie intră, de fapt, în grupa
operelor artistice.
- operele dramatice, dramatico-muzicale, operele coregrafice şi pantomimele (lit.d). Şi
aceste opere, ca şi precedentele, fac parte din grupa operelor artistice.
- operele cinematografice, precum şi orice alte opere audiovizuale (lit.e).
- operele fotografice, precum şi orice alte opere exprimate printr-un procedeu analog
fotografiei (lit.f);
- operele de artă plastică cum ar fi: operele de sculptură, pictură, grafică, gravură,
litografie, artă monumentală, scenografie, tapiserie, ceramică, plastica sticlei şi a metalului,
precum şi operele de artă aplicată produselor destinate unei utilizări practice (lit.g);
- operele de arhitectură, inclusiv planşele, machetele şi lucrările grafice ce formează
proiecte de arhitectură (lit.h);
- lucrările plastice, hărţile şi desenele din domeniul fotografiei, geografiei şi ştiinţei în
general (lit.i)
În art. 8 din Legea nr.8/ 1996 sunt enumerate două categorii de opere derivate.
Opera derivată, în opinia noastră, este opera creată, plecând de la una sau mai multe
opere originale preexistente.
Pentru recunoaşterea operei derivate şi, mai ales, pentru a fi protejată, este absolut
necesar ca prin această operă să nu fie prejudiciate drepturile autorilor operei sau operelor
originale şi să reprezinte, totuşi, creaţii intelectuale. Faţă de lipsa de distincţie din cuprinsul art.8,
trebuie să concluzionăm că sunt avute în vedere, deopotrivă, atât prejudiciile morale cât şi cele

11
Pentru unele exemplificări, a se vedea: Y. Eminescu, Dreptul de autor …, 83-86
8
patrimoniale. Altfel spus, printr-o operă derivată este interzis să fie încălcate drepturile morale şi
cele patrimoniale ale autorului operei originale.
Deci, sunt opere derivate următoarele:
- traducerile, adaptările, adnotările, lucrările documentare, aranjamentele muzicale şi orice
alte transformări ale unei opere literare, artistice sau ştiinţifice care reprezintă o muncă de creaţie
(lit.a);
- culegerile de opere literare, artistice sau ştiinţifice, cum ar fi: enciclopediile şi antologiile,
colecţiile sau compilaţiile de materiale sau date, protejate ori nu, inclusiv bazele de date, care prin
alegerea sau dispunerea materialului, constituie creaţii intelectuale (lit.b);
Din textele citate se poate deduce că opera derivată poate să rezulte, după caz, din orice
transformări ale unei opere originale sau din modul de alegere sau dispunere, în cadrul ei, a
materialului preluat dintr-o altfel de operă.
Art.8 limitează, de fapt, numai mijloacele de creaţie pentru a se ajunge la o operă derivată
nu şi categoriile de opere la care se ajunge prin transformări sau, prin modul de alegere ori
dispunere a materialului dintr-o operă originală.
Oricum, indiferent de modalitate prin care se ajunge la o operă derivată, aceasta trebuie
să constituie o creaţie intelectuală.
Cu toate că art.7 din legea nr.8/1996 cuprinde o enumerare exemplificativă a operelor
originale şi derivate, ce alcătuiesc obiectul dreptului de autor, prin art.9 sunt enumerate o serie de
creaţii intelectuale care nu se bucură de protecţia legală instituită pentru primele. Astfel, nu pot
beneficia de protecţia legală a dreptului de autor următoarele:
- ideile, teoriile, descoperirile şi invenţiile, conţinute într-o operă, oricare ar fi modul de
preluare, de scriere, de explicare sau de exprimare (lit.a). Excluderea acestei categorii de creaţie
intelectuală de la protecţia instituită pentru dreptul de autor nu trebuie înţeleasă în sensul că,
pentru aceasta, nu este prevăzută nici un fel de protecţie juridică. De fapt, la o atentă analiză,
vom constata că astfel de creaţii intră în conţinutul altor categorii de creaţie intelectuală, şi cărora
le este asigurată protecţia juridică prin alte acte normative, decât Legea nr.8/1996. Spre exemplu,
descoperirile şi invenţiile sunt protejate conform Legii nr.64/1991 privind brevetele de invenţie.
Deci, în acest caz, exceptarea este dictată de existenţa unui regim juridic diferit (special) şi,
nicidecum de inexistenţa protecţiei juridice a creaţiilor intelectuale respective;
- textele oficiale de natură politică, legislativă, administrativă, judiciară şi traducerile
oficiale ale acestora (lit.b). Raţiunea exceptării acestei categorii constă, în opinia noastră, în
destinaţia publică a unor asemenea creaţii intelectuale, precum şi în obligativitatea, în principiu,
ce revine tuturor persoanelor de a respecta normele cuprinse în ele. Dacă ne-am referi, spre
exemplu, numai la textele de natură legislativă, adică, de fapt, la actele normative, vom constata
că acestea, nu numai că se impun tuturor persoanelor, autorităţilor şi instituţiilor (art.51 din
Constituţie) dar, pentru a fi aplicate şi respectate, este absolut necesar să poată fi folosite liber de
către orice persoană;
- simbolurile oficiale ale statului, ale autorităţilor publice şi ale organizaţiilor, cum ar fi:
stema, sigiliul, drapelul, emblema, blazonul, insigna, ecusonul şi medalia (lit.c). Textul evocat
comportă unele explicaţii. Mai întâi, ar fi de observat că art.9, lit.c, nejustificat, nu se referă şi la
simbolurile oficiale ale instituţiilor publice. Evident, ne aflăm în prezenţa unei omisiuni, deoarece
Constituţia, pe lângă autorităţile publice (Parlamentul, Preşedintele României, Guvernul,
9
Administraţia Publică şi Autoritatea Judecătorească), prevede şi o serie de instituţii publice cum
ar fi: Avocatul Poporului (art.55-57), Consiliul Legislativ (art.79); Consiliul Superior al Magistraturii
(art.132-133), Curtea de Conturi (art.139) şi Curtea Constituţională (art.140 – 145). În al doilea
rând, simbolurile statului (naţionale) nu sunt enumerate în totalitate. Astfel, potrivit art.12 din
Constituţie, simbolurile naţionale sunt: Drapelul României, Ziua naţională, Imnul naţional, Stema
ţării şi Sigiliul ţării. Evident, din enumerare lipsesc Ziua naţională şi Imnul naţional. În al treilea
rând, excluderea simbolurilor oficiale de la protecţia juridică, prevăzută de Legea nr.8/1996, este
justificată prin faptul că acestea sunt protejate prin alte acte normative cum ar fi, spre exemplu,
Codul penal care, în art.236, incriminează ofensa adusă unor însemne;
- mijloacele de plată (lit.d), care, de asemenea, au un regim juridic diferit, reglementat de
legislaţia civilă şi financiară;
- ştirile şi informaţiile de presă (lit.e);
- simplele fapte şi date (lit.f).
În susţinerea tezei, conform căreia unele creaţii intelectuale, din cele enumerate de art.9,
sunt exceptate de la protecţia juridică prevăzută de Legea nr.8/1996, fiindcă au consacrată o
protecţie legală specială, vin chiar prevederile art.2, care stipulează că recunoaşterea drepturilor
prevăzute în prezenta lege nu prejudiciază şi nu exclude protecţia acordată prin alte dispoziţii
legale12.
Mai trebuie subliniat că, în principiu, opera de creaţie intelectuală este recunoscută şi
protejată, independent de aducerea ei la cunoştinţă publică, prin simplul fapt al realizării ei, chiar
dacă este neterminată. Se instituie, astfel, principiul absenţei oricărei formalităţi pentru protecţia
operei.
Cu toate acestea, acte normative internaţionale, cum ar fi Convenţia de la Berna 13, dau
dreptul statelor de a dispune, prin legislaţia internă, ca operele literare şi artistice sau numai
unele categorii dintre acestea să nu fie protejate dacă nu au fost fixate pe un suport material.
Condiţionarea protecţiei de fixarea prealabilă a acestora pe un suport material este prevăzută în
sistemul copyright practicat, în special, în S.U.A. În cadrul acestui sistem, se pleacă de la
premisa că, prin fixarea materială a operei, autorul îşi exprimă expres voinţa de a supune creaţia
sa intelectuală protecţiei şi de a nu intra, fără consimţământul lui, în domeniul public.
Existenţa în legislaţia românească a obligaţiei de constituire a depozitului legal,
reglementat de Legea nr.111/199514, nu constituie o condiţionare a protecţiei operei literare,
artistice şi ştiinţifice, ci o obligaţie de sine-stătătoare a persoanelor fizice sau juridice care
editează sau produc tipărituri şi alte documente grafice şi audiovizuale (cărţi, ziare, reviste,
partituri muzicale, atlase, hărţi, teze de doctorat, înregistrări fonice etc.). Deci, obligaţia
depozitului legal nu incumbă autorului operei, ci, tocmai, persoanei care editează sau produce
suporturile materiale respective (art.2 din Legea nr.111/1995).

12
Pentru unele opinii contrare celor exprimate în legătură cu excepţiile prevăzute de art.9 din Legea nr.8/1996, a se vedea:
V. Roş, Dreptul proprietăţii intelectuale, …, pag.72-73
13
Convenţia de la Berna pentru protecţia operelor literare şi artistice a fost încheiată la data de 09.09.1886. România a
aderat la Convenţie (în forma revizuită la Berlin) la data de 24.03.1926, prin Legea nr.152/1926.
14
Legea nr.111/21.11.1995 privind constituirea, organizarea şi funcţionarea Depozitului legal de tipărituri şi alte
documente grafice şi audiovizuale, a fost publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr.280/30.11.1995
10
 Nerespectarea obligaţiei de constituire a depozitului legal constituie contravenţie. Conform
art.10 din Legea nr.111/1995, funcţia de Agenţie Naţională pentru Depozitul Legal (A.N.D.L.) este
deţinută de Biblioteca Naţională a României şi care, în principal, are următoarele atribuţii:
- asigură controlul bibliografic naţional (C.B.N.);
- întocmeşte statistica oficială a ediţiilor naţionale;
- atribuie numărul de depozit legal, numere internaţionale de standardizare a cărţilor
(I.S.B.N.) şi a publicaţiilor în serie (I.S.S.N.) şi întocmeşte catalogarea la sursă (C.I.P.);
- reţine, prelucrează, depozitează şi conservă, ca fond intangibil, câte un exemplar din
cărţile şi materialele primite cu titlu de depozit legal.
Este destul de evident, chiar numai din aspectele generale expuse mai sus, că rolul
depozitului legal este, printre altele, un beneficiu legal oferit autorilor de opere deoarece, prin
intermediul lui, se realizează o mai facilă protecţie a drepturilor ce decurg din realizarea unei
opere.
Legea nr.8/1996, în art.146, enumeră categoriile de creaţii intelectuale cărora le asigură
protecţie.
Astfel, în ceea ce priveşte operele, vor fi protejate următoarele:
- cele care nu au fost aduse încă la cunoştinţă publică şi ai căror autori sunt cetăţeni
români;
- cele care nu au fost aduse la cunoştinţă publică şi ai căror autori sunt persoane fizice
sau juridice cu domiciliul sau cu sediul în România. Ar fi de observat neinspirata referire la
persoana juridică autoare a operei. Evident, persoana juridică poate fi numai titulara dreptului de
autor.
- cele care au fost aduse la cunoştinţă publică prima dată în România sau care au fost
aduse la cunoştinţa publică pentru prima dată în altă ţară şi simultan, dar nu mai târziu de 30 de
zile, în România.
- cele de arhitectură construite pe teritoriul României.
Ar fi însă de observat că art.146 este în contradicţie cu principiul general instituit prin
Legea nr.8/1996 (art.24), conform căruia opera, pentru a fi protejată, nu este necesară
îndeplinirea de către autor a vreunei formalităţi. Sub acest aspect, de lege ferenda, s-ar impune o
armonizare între exigenţele impuse de art.146 şi principiul general.
Deci, operele neaduse la cunoştinţă publică, pentru a fi protejate, trebuie, după caz, să
aibă ca autori cetăţeni români ori persoane cu domiciliul în România.
În schimb, cele aduse la cunoştinţă publică, pentru a fi protejate, trebuie să fi fost făcute
publice, pentru prima dată sau în termen de cel mult 30 de zile de la prima divulgare în altă ţară,
în România.
Sunt protejate, conform Legii nr.8/1996, următoarele prestaţii ale artiştilor interpreţi sau
executanţi:
- cele care au loc pe teritoriul României;
- sunt fixate în înregistrări sonore protejate de Legea nr.8/1996;
- nu au fost fixate în înregistrări sonore, dar sunt transmise prin emisiuni de radio sau de
televiziune protejate de Legea nr.8/1996
Cât priveşte înregistrările sonore, sunt protejate:

11
 - cele ai căror producători sunt persoane fizice ori juridice cu domiciliul sau cu sediul în
România;
- cele a căror primă fixare pe un suport material a avut loc prima dată în România;
- cele aduse la cunoştinţă publică prima dată în România sau sunt aduse la cunoştinţă
publică prima dată în altă ţară şi simultan, dar nu mai târziu de 30 de zile, în România.
Sunt, de asemenea, protejate, conform Legii nr.8/1996, următoarele programe de radio şi
de televiziune:
- cele emise de organisme de radiodifuziune şi de televiziune cu sediul în România;
- cele transmise de organisme transmiţătoare cu sediul în România.

1.2.2. Originalitatea operei

Originalitatea operei este una din condiţiile esenţiale pentru protecţia operei şi rezultă
explicit din conţinutul art.7 din Legea nr.8/1996.
Deşi condiţie esenţială, originalitatea este numai evocată de lege, nu şi explicată.
În opinia noastră, originalitatea este sinonimă cu noutatea pe care opera o aduce, sub un
aspect sau altul, în domeniul literar, artistic sau ştiinţific. Într-adevăr, chiar gramatical dacă
abordăm problema, trebuie să constatăm că opera este, de fapt, o creaţie intelectuală, adică un
produs nou, fiindcă a crea înseamnă a edifica ceva nou, care nu a mai existat15.
Originalitatea operei este în strânsă legătură cu individualitatea ei, individualitate care
poartă amprenta personalităţii autorului, deoarece acesta este pus în situaţia de a alege, a
analiza, a compara, a face apel la toate resursele de gust, inteligenţă, sensibilitate şi interese16.
Originalitatea poate fi absolută, în cazul operelor originale şi relativă, în cazul operelor
derivate. În ultimul caz, ceea ce este original derivă, aşa după cum am evocat deja, din
transformarea creativă a unei opere preexistente sau din modul de alegere sau dispunere a
materialului dintr-o operă preexistentă.
În mod firesc, originalitatea operei nu poate fi analizată în general, după criterii absolute şi
preconstituite, ea trebuie analizată în particular, de la caz la caz şi, neaparat, prin raportare la
ansamblul operelor preexistente într-un domeniu sau altul al literaturii, culturii sau ştiinţei. Oricum,
note particulare prezintă unele genuri de creaţie intelectuală şi care sunt determinate,
corespunzător, de natura domeniului abordat, de modalităţile şi mijloacele specifice de creaţie
sau expresie etc.17

1.2.3. Opera postumă

Art.10 lit.a din Legea nr.8/1996, prevede că autorul unei opere are dreptul moral de a
decide dacă (s.n.), în ce mod şi când (s.n.) va fi adusă opera la cunoştinţă publică.

15
A se vedea; C.Calambet, Propriete literaire et artistique et droits voisins, Dalloz, 1997, Edţia 8, pag.153
16
A se vedea: A.Ionaşcu şi colectiv; Dreptul de autor în R.S.R., Editura Academiei, Bucureşti, 1969, pag.35; Y.
Eminescu, Dreptul de autor, …pag.77
17
Pentru detalieri privind particularităţile originalităţii în cazul diferitelor categorii de opere, a se vedea: V. Roş Dreptul
proprietăţii intelectuale, … , pag.85 - 103
12
 Din conţinutul acestui drept moral se deduce, indiscutabil, că autorul are, în raport cu
opera sa, următoarele prerogative:
- de a decide să aducă opera la cunoştinţă publică şi, în acest caz, de a decide modul şi
momentul în care opera va fi divulgată;
- de a decide să nu aducă opera la cunoştinţă publică.
Este posibil ca opera să nu fie adusă la cunoştinţă publică în timpul vieţii autorului, nu
neaparat fiindcă acesta a decis să nu o divulge, ci fiindcă, până la data stabilită pentru aducerea
operei la cunoştinţă publică, a intervenit decesul autorului.
În opinia noastră, opera poate deveni postumă, adică adusă la cunoştinţă publică după
moartea autorului, numai în situaţia în care acesta nu şi-a exprimat anterior expres şi neechivoc
hotărârea ca opera să nu fie divulgată. Această concluzie se deduce din caracterul absolut şi
netransmisibil al dreptului de divulgare, caracter prevăzut de art.11, alin.1 din Lege. De fapt,
atunci când legiuitorul a dorit ca anumite drepturi morale să se transmită după moartea autorului,
voluntar sau prin efectul legii, a prevăzut expres acest lucru (art.11, alin.2).
Regula evocată mai sus subzistă, în opinia noastră, chiar şi în situaţia în care opera a fost
realizată în cadrul unui contract individual de muncă, deoarece art.44 prevede numai posibilitatea
cesiunii drepturilor patrimoniale (alin 1 şi 2) nu şi a celor morale18.
Cu toate acestea, în literatura de specialitate19 s-a exprimat opinia că, operele pentru care
autorii şi-au manifestat expres decizia de a nu fi divulgată, vor putea fi aduse la cunoştinţă
publică după expirarea termenelor de protecţie prevăzute de Legea nr.8/1996. Ar trebui totuşi să
observăm că art.24-32 din Legea nr.8/1996 au în vedere perioadele de protecţie a drepturilor
patrimoniale şi, nicidecum a celor morale. Altfel spus, după moartea autorului, în cazul operei
pentru care el a decis în timpul vieţii să nu fie divulgată, nici nu se poate pune problema protecţiei
acestui drept deoarece, pur şi simplu, dreptul, ca atare, nu există.

1.2.4. Opera comună şi opera colectivă

Cele două categorii de opere sunt definite în art.5, respectiv în art.6 din Legea nr.8/1996.
Astfel, în temeiul art.5 alin.1, opera este comună deoarece a fost creată de mai mulţi
coautori împreună, iar potrivit art.6 alin.1 este operă colectivă, opera în care contribuţiile
personale ale coautorilor formează un tot, fără a fi posibil, dată fiind natura operei, să se atribuie
un drept distinct vreunuia dintre coautori asupra ansamblului operei.
Deşi definiţiile legale date celor două categorii de opere nu sunt la adăpost de orice critică,
din ansamblul reglementărilor ce le sunt rezervate, se pot desprinde trăsăturile definitorii ale
acestora.
Opera comună se poate prezenta sub două forme: opera comună în care contribuţia
fiecărui autor este distinctă şi opera comună în care contribuţia acestora nu are acest caracter.
Această concluzie se desprinde, indiscutabil, din prevederile art.5, alin.4 din Legea nr.8/1996,
care se referă la dreptul coautorilor de exploatare separată a contribuţiilor personale şi distincte
din cadrul operei. Oricum, indiferent dacă această contribuţie a coautorilor este sau nu distinctă,

18
Pentru o opinie contrară a se vedea: V. Roş Dreptul proprietăţii intelectuale, … , pag.63
19
Idem, pag.67
13
opera, în ansamblul ei, este unitară. Astfel spus, coautorii realizează în comun o singură operă,
care poate fi divizibilă sau indivizibilă.
Opera colectivă, datorită naturii ei, formează un tot, fără să fie posibil a se stabili un drept
distinct pentru vreunul dintre coautori.
Cu toate acestea, între cele două categorii de opere există, în principal, următoarele
asemănări:
- ambele sunt realizate prin contribuţia creatoare a mai multor persoane fizice;
- persoanele fizice, care participă la crearea unor astfel de opere, au calitatea de coautori;
- ambele opere dau naştere la drepturi şi obligaţii corelative pentru toţi coautorii;
- participarea mai multor persoane la crearea unor astfel de opere are ca temei, de fapt,
acordul de voinţă al acestora.
Evident, între opera comună şi opera colectivă există şi deosebiri, dintre care evidenţiem
următoarele:
- opera comună, în întregul ei, aparţine, în principiu, coautorilor şi, drept urmare, ca regulă
generală, aceasta nu poate fi exploatată decât împreună, iar opera colectivă, în lipsa unei
convenţii contrare, aparţine persoanei fizice sau juridice din iniţiativa, sub responsabilitatea şi sub
numele căreia opera a fost creată;
- numai în cazul operei comune este posibil ca fiecare coautor să poată exploata separat
contribuţia sa la realizarea operei. În cazul operei colective nu este posibil să se atribuie un drept
distinct vreunuia dintre coautori;
- în cazul operei comune, până la proba contrară, se prezumă că fiecare coautor are o
contribuţie egală la realizarea ei. Cu toate acestea, unul dintre coautori poate fi principal;
- opera comună este unitară, deşi la realizarea ei participă mai multe persoane, iar opera
colectivă reprezintă un tot datorită naturii ei. Astfel spus, opera comună poate fi alcătuită şi din
asamblarea mai multor opere distincte, în timp ce opera colectivă reprezintă un tot indivizibil.
Spre exemplu, în temeiul art.66 din Legea nr.8/1996, opera audiovizuală este o operă comună,
fiind alcătuită din contribuţia distinctă a mai multor autori (regizorul, producătorul autorul
adoptării, autorul scenariului, autorul dialogului, autorul muzicii etc.). O pictură sau o sculptură,
realizate de două persoane împreună, însă nu ar putea fi calificate decât opere colective.

SECŢIUNEA 1.3.
SUBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR

Art.3, alin.1 din Legea nr.8/1996 consacră principiul conform căruia este autor (s.n.)
persoana fizică sau persoanele fizice care au creat opera. Deci, regula este că au calitatea de
autor persoanele fizice care au creat opera.
Soluţia este firească, deoarece numai persoanele fizice sunt înzestrate cu capacitate de
creaţie (inteligenţă, inspiraţie, îndemânare, talent, etc.).
14
 Ne exprimăm categoric opinia că autor al unei opere poate fi numai individul uman, adică
persoana fizică. De fapt, din ansamblul normelor juridice cuprinse în Legea nr.8/1996, rezultă fără
echivoc că alte persoane fizice sau juridice, decât cea care a creat opera, pot fi titulare numai a
unor prerogative ce incumbă dreptului de autor, indiferent că aceste prerogative sunt de natură
morală sau patrimonială.
În susţinerea acestei concluzii vin, spre exemplu, şi următoarele texte ale Legii nr.8/1996:
- art.4, alin.1, care prevede că se prezumă a fi autor, până la proba contrară, persoana
sub numele căreia opera a fost adusă pentru prima dată, la cunoştinţă publică: Art.4, alin.1, deşi
se referă la persoană, fără să facă distincţie între persoana fizică sau juridică, are în vedere
numele acesteia, iar numele, potrivit art.12 din Decretul nr.31/1954, este recunoscut numai
persoanei fizice, persoana juridică fiind identificată prin denumire20.
- art.3, alin.2, care stipulează că, în cazurile expres prevăzute de lege, pot beneficia de
protecţia acordată autorului persoanele juridice şi persoanele fizice, altele decât autorul. Textul
este oarecum deficitar deoarece, neinspirat, se referă la protecţia acordată autorului, fiind evident
că, de fapt, este vorba despre protecţia drepturilor autorului. Dar, oricum, textul reglementează,
de principiu, posibilitatea altor persoane fizice sau juridice de a se substitui numai în drepturile
autorului, nu şi în calitatea de autor a creatorului unei opere;
- art.3, alin.3, prevede că se poate transmite numai calitatea de subiect al dreptului de
autor, deci nu şi calitatea de autor, ca atare etc.
Evident, după cum s-a putut deduce şi din cele expuse mai sus, calitatea de autor dă
dreptul persoanei fizice, care a creat opera, de a fi titulara dreptului de autor. Altfel spus, autorul
operei devine subiect al dreptului de autor. Această concluzie se deduce din conţinutul art.1,
alin.1, teza finală, dar, mai ales, din art.3, alin.3, interpretat a fortiori. Astfel, potrivit art.3, alin.3,
calitatea de subiect al dreptului de autor se poate transmite conform legii. Deci, această calitate,
pentru a putea fi transmisă, este necesar ca, în prealabil, să fie dobândită de autor.
Totuşi, art.3, alin.3 din lege nu excelează în rigoare deoarece, strict juridic, nu calitatea de
subiect al dreptului de autor se poate transmite, ci numai drepturile subiective, ca atare, pot fi
transmise.
Dreptul de autor este, potrivit art.1, alin.1, teza finală din Legea nr.8/1996, legat de
persoana autorului şi comportă atribute de ordin moral şi patrimonial. Acest text are o dublă
semnificaţie:
- pe de o parte, în principiu, acest drept este recunoscut numai autorului unei opere. De
fapt, textul respectiv, coraborat cu prevederile art.3, alin.2, ne conduce la concluzia univocă
potrivit căruia alte persoane, decât autorul, pot beneficia de prerogativele dreptului de autor
numai în cazurile expres prevăzute de lege;
- pe de o altă parte, dreptul de autor conferă autorului atribute atât de ordin moral, cât şi
de ordin patrimonial.
O persoană fizică poate participa la realizarea operei în calitate de autor unic sau de
coautor.

20
A se vedea: art.6, pct.2, lit.c şi art.16, pct.2, lit.c din Ordonanţa Guvernului nr.26/30 ianuarie 2000 cu privire la asociaţii
şi fundaţii (publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr.39/31 ianuarie 2000).
15
 Participarea persoanei în calitate de coautor la realizarea unei opere comune sau
colective este circumscrisă regulilor prevăzute de art. 5 şi 6 din Legea nr.8/199621.
Oricum, pentru existenţa coautoratului, în general, trebuiesc îndeplinite cumulativ
următoarele condiţii:
- opera să fie creată de două sau mai multe persoane împreună;
- participarea fiecărei persoane să fie creativă;
- între persoanele care participă la realizarea operei să existe o înţelegere prealabilă,
adică o legătură subiectivă.
În raport cu persoana care exercită, potrivit legii, prerogativele dreptului de autor, în
doctrină se face distincţie între subiectul primar şi subiectul secundar al dreptului de autor22.
Subiectul primar al dreptului de autor este chiar persoana fizică care a creat opera.
Subiectul secundar al dreptului de autor este persoana fizică sau juridică căreia, conform
legii, i se recunosc prerogative ale dreptului de autor, fără ca acea persoană să fie creatorul
operei. În principal, sunt subiecţi secundari ai dreptului de autor, potrivit Legii nr.8/1996,
următoarele categorii de persoane:
- moştenitorii legali sau testamentari ai autorului (art.11, alin.2 şi art.25, alin.1);
- Oficiul Român pentru Drepturile de Autor, în lipsa moştenitorilor legali sau testamentari
(art.11, alin.2), pentru drepturile morale prevăzute de art.10, lit.b şi d;
- organismul de gestiune colectivă mandatat în timpul vieţii de către autor sau, în lipsa
unui mandat, organismul de gestiune colectivă cu cel mai mare număr de membri, din domeniul
respectiv de creaţie, în ambele cazuri însă, dacă nu există moştenitori legali sau testamentari
(art.25, alin.1), iar drepturile transmise sunt patrimoniale;
- cesionarul drepturilor patrimoniale de autor (art.39 şi urm.);
- persoana fizică sau juridică care face publică o operă (cu consimţământul autorului),
dacă opera este adusă la cunoştinţă publică sub formă anonimă sau sub un pseudonim care nu
permite identificarea autorului (art.4, alin.2);
- persoana fizică sau juridică din iniţiativă, sub responsabilitatea şi sub numele căreia a
fost creată opera colectivă (art.6, alin.2);
- angajatorul, în condiţiile prevăzute de art.44 şi 100.
Faţă de prevederile art.5, alin.2, coautorii unor opere comune pot fi principali sau
secundari.

21
Pentru evitarea repetărilor, facem trimitere la subsecţiunea 1.2.4. din prezentul capitol (pag.11-12)
22
A se vedea: V. Roş, Dreptul proprietăţii intelectuale, …, pag.58
16
 CAPITOLUL II

CONŢINUTUL DREPTULUI DE AUTOR

SECŢIUNEA 2.1.
NOŢIUNI INTRODUCTIVE

Legea nr.8/1996, în capitolul III, sub titlul marginal Conţinutul dreptului de autor (art.10-
23), reglementează două categorii de drepturi ce se nasc din realizarea unei opere de creaţie
intelectuală:
- drepturile morale (art.10-11);
- drepturile patrimoniale (art.12-23).
Evident, cele două categorii de drepturi sunt drepturi subiective, adică prerogative
recunoscute autorului sau succesorilor acestuia, garantate şi protejate juridic, de a avea o
anumită conduită sau de a pretinde de la celelalte persoane fizice sau juridice o anumită conduită
(de a da, de a face, de a nu face) şi, la nevoie, de a apela la forţa de constrângere exercitată de
stat prin organele sale abilitate.
Întocmai ca oricare alte drepturi subiective, drepturile subiective rezultate din creaţia
intelectuală prezintă următoarele caracteristici23:
- se prezintă sub forma unor posibilităţi recunoscute, garantate şi protejate juridic,
aparţinând autorului unei opere de creaţie intelectuală ori succesorilor acestuia;
- reprezintă latitudinea autorului de a avea o anumită conduită, atât faţă de operă, cât şi
faţă de terţi, în legătură cu opera. Astfel, în raport cu opera, autorul poate decide dacă, în ce mod
şi când va fi adusă opera la cunoştinţă publică sau, dimpotrivă, poate decide să nu o aducă la
cunoştinţă publică, iar terţilor, spre exemplu, le poate pretinde să-i recunoască calitatea de autor
al operei;
- conferă autorului posibilitatea de a apela la forţa de constrângere a statului pentru a i
se asigura exerciţiul nestingherit a acestor prerogative. Astfel, art.139, alin.2 din Legea nr.8/1996
stipulează că titularii drepturilor încălcate pot solicita instanţelor de judecată sau altor organisme
competente, recunoaşterea drepturilor lor, constatarea încălcării acestora şi pot pretinde
repararea prejudiciului, în conformitate cu normele legale. De fapt, art.139, alin.2 dă dreptul
titularului la două acţiuni în justiţie: o acţiune în constatare, pentru recunoaşterea drepturilor şi,
respectiv, constatarea încălcării acestora, cârmuită de art.111 Cod procedură civilă, precum şi la
o acţiune în despăgubiri, pentru repararea prejudiciului suferit.
Evident, drepturile morale, reglementate de art.10 din Legea nr.8/1996, sunt drepturi
nepatrimoniale sau personal nepatrimoniale. Ca oricare alte drepturi nepatrimoniale, drepturile
morale ale autorului unei opere sunt drepturi subiective absolute - opozabile erga omnes
(tuturor). Astfel de drepturi intră în conţinutul acelor raporturi juridice în care subiectul activ este

23
Pentru trăsăturile generale ale drepturilor subiective, a se vedea: Gh. Beleiu, Drept civil român, …, pag.73-86; O.
Ungureanu, Drept civil. Introducere. Editura ALL Beck, Bucureşti 2000, pag.53-74. Pentru aspecte particulare ale
drepturilor subiective ce rezultă din crearea unei opere, a se vedea: Y. Eminescu, Dreptul de autor, …, pag.137-144; V.
Roş, Dreptul proprietăţii intelectuale, …, pag.373-379.
17
tocmai autorul operei, iar subiectul pasiv este alcătuit de toate persoanele fizice sau juridice, care
au obligaţia generală de a le recunoaşte şi de a nu le aduce atingere.
După cum se v-a putea constata şi în continuare, cele cinci drepturi morale, reglementate
de art.10 din Legea nr.8/1996, alcătuiesc, sub aspect personal nepatrimonial, practic, conţinutul
dreptului de autor, adică prerogativele pe care legea le recunoaşte autorului unei opere.
Prin derogare de la normele dreptului comun, exerciţiul unor drepturi morale poate fi
transmis prin moştenire (legală sau testamentară, iar în lipsă de moştenitori Oficiului Român
pentru Drepturile de Autor (art.11, alin.2). Indiscutabil, ne aflăm în prezenţa unei excepţii de la
regula generală conform căreia drepturile personal nepatrimoniale nu pot fi transmise prin acte
juridice între vii şi nici pentru cauză de moarte.
Raţiunea acestei excepţii rezidă, în opinia noastră, în preocuparea legiuitorului de a
asigura protecţia dreptului de autor şi după decesul creatorului operei. Într-adevăr, cele două
drepturi, la care se referă art.11, alin.2, sunt dreptul de a pretinde recunoaşterea calităţii de autor
al operei (art.10, lit.b) şi dreptul de a pretinde respectarea integrităţii operei (art.10 lit.d). Evident,
dacă cele două drepturi s-ar stinge odată cu decesul autorului, calitatea de autor şi integritatea
operei ar fi la discreţia oricărei persoane.
Ceea ce este specific drepturilor patrimoniale, ce decurg din dreptul de autor, este că
acestea, ca regulă generală, durează tot timpul vieţii autorului şi, după moartea acestuia, se
transmit prin moştenire pe o perioadă determinată de timp. Astfel, spre exemplu, drepturile
patrimoniale prevăzute de art.13,16,17,18, şi 21, durează tot timpul vieţii autorului, iar după
moartea acestuia se transmit prin moştenire, potrivit legislaţiei civile, pe o perioadă de 70 de ani
(art.25, alin.1).
În cazul acestor drepturi, ca o excepţie de la regula transmisibilităţii prin acte juridice între
vii sau prin acte pentru cauză de moarte, există drepturi care nu se transmit moştenitorilor sau
altor persoane după decesul autorului operei sau titularului drepturilor patrimoniale de autor. Spre
exemplu, nu se transmit prin moştenire sau organismului de gestiune colectivă desemnat de
autor ori organismului de gestiune colectivă cu cel mai mare număr de membri, printre altele,
dreptul de comunicare publică (art.25, alin.1 combinat cu art.19) şi dreptul la returnare a
originalului operei, în ipoteza în care proprietarul acestuia se hotărăşte să o distrugă (art.25,
alin.1 combinat cu art.23).

18
 SECŢIUNEA 2.2.
DREPTURILE MORALE

2.2.1. Precizări prealabile

Legea nr.8/1996 reglementează cinci drepturi morale şi anume:
- dreptul de a decide dacă, în ce mod şi când v-a fi adusă opera la cunoştinţă publică sau
dreptul de divulgare (lit.a);
- dreptul de a pretinde recunoaşterea calităţii de autor sau dreptul la paternitatea operei
(lit.b);
- dreptul de a decide sub ce nume v-a fi adusă opera la cunoştinţa publică sau dreptul la
identitatea formală a operei (lit.c);
- dreptul de a pretinde respectarea operei şi dreptul de a se opune oricărei modificări,
precum şi oricărei atingeri aduse operei, dacă prejudiciază onoarea sau reputaţia sa sau dreptul
la integritatea operei ori dreptul la inviolabilitatea operei (lit.d);
- dreptul de a retracta opera, despăgubind, dacă este cazul, pe titularul drepturilor de
exploatare, prejudiciaţi prin exercitarea retractării (lit.e).
În temeiul art.11, alin.2, drepturile morale nu pot face obiectul vreunei renunţări sau
înstrăinări. Altfel spus, drepturile morale sunt, în principiu, inalienabile şi insesizabile.
Prin derogare de la dreptul comun, exerciţiul dreptului la paternitatea operei şi al dreptului
de retractare se transmite prin moştenire pe durată nelimitată. Dacă nu există moştenitori,
exerciţiul acestor drepturi revine Oficiului Român pentru Drepturile de Autor.
Oricum, după cum evocam anterior, cele două excepţii, practic, au rolul de a crea condiţii
juridice corespunzătoare, după moartea autorului, pentru apărarea drepturilor morale, în
ansamblul lor, rezultate din crearea unei opere.
S-ar putea susţine chiar că acestea nu sunt excepţii veritabile deoarece, la o atentă
analiză, se constată că nu se transmit drepturile ca atare, ci numai exerciţiul acestora. Într-
adevăr, art.11, alin.2 din Legea nr.8/1996, este fără echivoc, sub acest aspect, deoarece se
referă expres la exerciţiul drepturilor prevăzute la art.10, lit.b şi d, şi care se transmite.
Sub aspect strict juridic, exerciţiul unui drept subiectiv nu este echivalent cu situaţia de a fi
titular al acelui drept.
De fapt, şi în alte ramuri de drept există norme juridice care îngăduie ca exerciţiul unui
drept nepatrimonial să aparţină altei persoane decât titularul. Astfel, spre exemplu, art.59, alin.1,
Codul familiei prevede că acţiunea în stabilirea paternităţii din afara căsătoriei aparţine copilului şi
se porneşte, în numele său, de către mamă ori de reprezentantul lui legal.
Posibilitatea transmiterii prin moştenire a exerciţiului celor două drepturi morale este, după
cum s-a mai subliniat deja, de natură să asigure, după decesul autorului, mijloacele legale
necesare pentru apărarea paternităţii şi integrităţii operei – adică a personalităţii operei.
Pentru aceleaşi motive, în opinia noastră, considerăm că s-ar fi impus să se transmită
moştenitorilor şi exerciţiul dreptului la numele sub care opera este adusă la cunoştinţă publică,
precum şi dreptul la divulgarea operei. S-ar fi impus o astfel de soluţie, mai ales că, potrivit

19
art.140, alin.1 şi art.141 din Legea nr.8/1996, nerespectarea celor două drepturi este sancţionată
şi penal.
Totuşi, faţă de împrejurarea că nerespectarea dreptului la numele sub care opera este
adusă la cunoştinţă publică şi a celui la divulgarea ei atrage răspunderea penală a autorului faptei
ilicite numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, şi care este tocmai autorul operei (al
cărei consimţământ nu există), odată cu decesul acestuia încetează, practic, şi protecţia celor
două drepturi. Reamintim că, în temeiul art.11, alin.1 din Lege, ca o măsură de protecţie,
drepturile morale nu pot face obiectul vreunei renunţări sau înstrăinări prin acte juridice între vii
sau pentru cauză de moarte, bineînţeles, cu cele două excepţii evocate mai sus.
În concluzie, drepturile morale, sunt ocrotite din momentul creării operei şi până la decesul
autorului, cu excepţia celor două drepturi: calitatea de autor şi integritatea operei.
În legătură cu transmiterea exerciţiului celor două drepturi se pune problema dacă poate fi
transmis numai prin moştenire către succesorii autorului ori poate fi transmis şi prin moşteniri
subsecvente. În opinia noastră, este posibilă transmiterea prin moşteniri subsecvente, deoarece,
sub acest aspect, art.11, alin.2 nu face distincţie.
În sfârşit, indiferent de ipoteza în care are loc, transmiterea (prin moştenire) se face pe
durată nelimitată.

2.2.2. Dreptul de divulgare

Dreptului de divulgare incumbă, pentru autorul operei, două posibilităţi:
- de a decide să nu aducă opera la cunoştinţa publicului;
- de a decide când şi în ce mod opera v-a fi adusă la cunoştinţă publică.
Faţă de prevederile exprese şi de enumerarea limitativă din cuprinsul art.11, alin.2, acest
drept nu se poate transmite pe cale succesorală, (moştenire) şi nici nu poate face obiectul
vreunei renunţări sau înstrăinări.
În acest context, semnalăm că prevederile art.25, alin.2 din Legea nr.8/1996 sunt într-o
vădită contradicţie cu cele ale art.11. Astfel, în mod cu totul nejustificat se prevede că, persoana
care, după încetarea protecţiei dreptului de autor, aduce la cunoştinţă publică, în mod legal (??!),
pentru prima oară, o operă nepublicată înainte, beneficiază de protecţia echivalentă cu cea a
drepturilor patrimoniale ale autorului.
Ar fi de constatat că, potrivit art.11, practic, dacă dreptul de divulgare nu a fost exercitat de
autor în timpul vieţii acestuia, plastic spus, acest drept moare (se stinge) odată cu decesul
autorului. Se prezumă astfel că, atâta vreme cât autorul operei nu a adus-o la cunoştinţă publică
în timpul vieţii sale, şi-a manifestat (tacit) voinţa de a nu divulga opera, voinţă care trebuie să-i fie
respectată.
Evident, această situaţie nu este raţională deoarece, astfel, este posibil ca opere
valoroase, chiar capitale pentru cultura şi ştiinţa omenirii, să rămână nevalorificate. Dar, pentru a
realiza acest deziderat este necesar ca reglementările legale să fie în consecinţă. De lege
ferenda, s-ar impune o punere de acord a textelor legale respective.

20
 Cât priveşte modalitatea concretă prin care opera poate fi adusă la cunoştinţă publică,
aceasta, faţă de folosirea sintagmei în ce mod, care echivalează cu orice mod, este lăsată, de
asemenea, la voinţa autorului.
Oricum, sintagma cunoştinţă publică evocă, virtual, necesitatea ca, pentru a fi considerată
divulgată, existenţa operei trebuie să fie cunoscută de public. Pot fi considerate modalităţi
practice de aducere a operei la cunoştinţa publică, spre exemplu, următoarele: lansarea unei
cărţi, expunerea unei lucrări într-o expoziţie sau într-o librărie ori într-o bibliotecă etc.
În opinia noastră, prevederile art.10, lit.a, trebuie coraborate cu prevederile art.15 din
Legea nr.8/1996. Astfel, se consideră publică, potrivit art.15, alin.2, orice comunicare (s.n.) a unei
opere, făcută într-un loc deschis publicului sau în orice loc în care se adună un număr de
persoane care depăşeşte cercul normal al membrilor unei familii şi al cunoştinţelor acesteia,
indiferent dacă membrii care compun acel public, susceptibil de a recepţiona astfel de
comunicări, pot sau nu să o facă în acelaşi loc sau în locuri diferite ori în acelaşi timp sau în
momente diferite.
Textul citat comportă unele observaţii critice, şi anume:
- numărul de persoane care se adună în orice loc şi necesar pentru a considera
comunicarea operei către aceştia că a fost făcută public, se întemeiază pe un element aleatoriu
care este cercul normal al membrilor unei familii şi al cunoscuţilor acesteia. Codul familiei, în
art.1, alin.4 şi art.44, alin.1 din Constituţie sugerează că familia de drept comun este alcătuită din
soţii şi copiii lor minori. Mai mult, unele acte normative speciale dau noţiunii de familie un înţeles
mai larg sau mai restrâns24. La numărul nesigur al membrilor de familie, neinspirat, legiuitorul
adaugă, obligatoriu, şi cercul cunoştinţelor familiei. Ambiguitatea art.15, alin.2, în legătură cu
numărul de persoane ce se adună într-un loc şi trebuie să depăşească cercul normal al
membrilor unei familii şi al cunoştinţelor acesteia, rezidă, în opinia noastră, în imposibilitatea de a
se stabili cu certitudine dacă o comunicare a avut sau nu caracter public;
- partea a doua a art.15, alin.2 este de-a dreptul nelizibilă şi ne conduce, mai degrabă,
la concluzia că acest text reprezintă o traducere greşită dintr-un act normativ internaţional sau
străin.
În opinia noastră, pentru a defini caracterul public al comunicării operei, mai raţional ar fi
fost dacă legiuitorul s-ar fi inspirat din prevederile art.152 Cod penal, care explică suficient de
riguros ce se înţelege prin fapta săvârşită în public. Sugerăm o astfel de sursă de inspiraţie
deoarece, în esenţa sa, comunicarea este, de fapt, o acţiune a autorului, adică o faptă
Potrivit art.15, alin.1, constituie comunicare publică utilizarea sau exploatarea unei opere,
prin reprezentarea ei scenică , recitarea sau orice altă modalitate publică de execuţie sau de
prezentare directă a operei (art.13, lit.d), precum şi prin expunerea publică a operelor de artă
plastică, de artă aplicată, fotografice şi de arhitectură (art.13, lit.e).
Aspecte particulare îmbracă exercitarea dreptului de divulgare în cazul operelor realizate
în colaborare şi a celor realizate la comandă. Pentru evitarea repetărilor, aceste aspecte vor fi
evidenţiate în contextul abordării problematicilor respective25.

24
Pentru aspecte particulare, a se vedea: I. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, Editura ALL BECK, 2001, Ediţia a VI-a
pag.3-4
25
Pentru o altă soluţie, a se vedea: V. Roş, Dreptul proprietăţii intelectuale, …, pag.109-112
21
 Potrivit art.140, alin.1 din Lege, constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la
o lună la doi ani ori cu amendă de la 200.000 lei la 3.000.000 lei fapta persoanei care, fără
autorizare sau, după caz, consimţământul titularului dreptului de autor, aduce o operă la
cunoştinţă publică.
2.2.3. Dreptul la paternitatea operei
Dreptul la paternitatea operei sau dreptul la calitatea de autor al operei se întemeiază pe
necesitatea de a respecta legătura firească dintre creator şi opera sa.
Spre deosebire de dreptul de divulgare, potrivit art.11, alin.2, şi prin derogare de la
prevederile art.1, exerciţiul dreptului la paternitatea operei se poate transmite prin moştenire,
potrivit legislaţiei civile, pe timp nelimitat.
Transmiterea exerciţiului acestui drept prin moştenire nu înseamnă că succesorul
autorului, după moartea acestuia, devine autor al operei respective.
Plecând de la conţinutul legal al acestui drept, care constă tocmai în dreptul de a pretinde
recunoaşterea dreptului de autor, trebuie să concluzionăm că ceea ce se transmite succesorilor
este dreptul de a pretinde altora să recunoască calitatea de autor a antecesorului lui.
Dacă dreptul dobândit prin moştenire ar fi chiar calitatea de autor, evident, interdicţia
renunţării sau înstrăinării celorlalte drepturi morale ar rămâne, practic, fără finalitate, fiindcă, pe
cale de consecinţă, noul autor ar deveni titularul tuturor drepturilor morale.
De fapt, la o analiză atentă, observăm că art.10, alin.2, prevede că se transmite exerciţiul
dreptului, ceea ce înseamnă, într-o interpretare per a contrario şi stricto sensu, că nu se
transmite dreptul ca atare, ci numai o prerogativă a acestuia.
Altfel spus, ceea ce transmite moştenitorilor este dreptul de autor în sens procesual şi,
nicidecum dreptul de autor în sens material. Pe cale de consecinţă, moştenitorii vor avea calitate
procesuală activă în acele litigii în care se pune în discuţie recunoaşterea calităţii de autor al
antecesorului, autor al operei.
Faţă de referirea art.10, alin.2 la transmiterea prin moştenire, fără să se facă distincţie
dacă este legală sau testamentară, trebuie să concluzionăm că, în cazul succesiunii
testamentare, pot deveni titulare ale acestui drept orice persoane fizice sau juridice, inclusiv
statul.
De fapt, şi în cazul succesiunii legale, dacă aceasta este vacantă, în temeiul art.85 din
Legea nr.36/1995 a notarilor publici şi activităţii notariale 26, exerciţiul acestui drept se cuvine
statului.
Potrivit art.141 din Lege, constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni
la 5 ani sau cu amendă de la 500.000 lei la 10.000.000 lei fapta persoanei care îşi însuşeşte
calitatea de autor al unei opere. În temeiul art.140, alin.1, lit. a, constituie infracţiune şi se
pedepseşte cu închisoare de la o lună la doi ani sau cu amendă de la 200.000 lei la 3.000.000 lei,
fapta persoanei care, fără autorizare sau, după caz, consimţământul titularului dreptului de autor,
aduce o operă la cunoştinţă publică.

26
Legea nr.35/1995 a notarilor publici şi activităţii notariale a fost publicată în Monitorul Oficial al României, partea I,
nr.92/18.05.1995
22
 2.2.4. Dreptul de a decide asupra numelui sub care opera va
fi adusă la cunoştinţă publică
Acest drept este strâns legat de calitatea de autor, motiv pentru care majoritatea autorilor
îl tratează în contextul acestui drept, considerându-l un aspect al acestuia.
Cu toate acestea, ar trebui să observăm că sunt cel puţin două motive care fac inadecvată
includerea acestui drept în conţinutul dreptului la calitatea de autor, şi anume:
- legea le tratează distinct, primul în art.10, lit.b, şi al doilea în art.10, lit.c;
- primul este susceptibil de transmitere prin moştenire, iar al doilea nu poate face obiectul
vreunei renunţări sau înstrăinări, deci este imprescriptibil şi insesizabil.
Acest drept conferă titularului posibilitatea de a aduce opera la cunoştinţă publică sub
numele său, sub un alt nume ori sub un pseudonim.
Contrar celor evocate în literatura de specialitate şi Lege, considerăm că acest drept nu ar
trebui să includă şi posibilitatea autorului de a aduce opera la cunoştinţa publică sub nici un
nume.
Evident, în această ultimă ipoteză, se realizează numai o latură a aducerii operei la
cunoştinţă publică, adică numai opera, ca atare, şi, pe cale de consecinţă, nu se realizează
publicitatea autorului.
Pentru ocrotirea dreptului de autor, a drepturilor autorului de fapt, este absolut necesar să
fie aduse la cunoştinţa publică atât opera, ca atare, cât şi numele autorului.
Dacă, totuşi, opera este adusă la cunoştinţă publică sub formă anonimă sau sub un
pseudonim, care nu permite identificarea autorului, în temeiul art.4, alin.2 din Legea nr.8/1996,
dreptul de autor se exercită de către persoana fizică sau juridică ce o face publică, atâta timp cât
acesta (autorul) nu-şi dezvăluie identitatea.
În această ipoteză, cu consimţământul autorului, persoana fizică sau juridică, ce face
publică opera anonimă sau apărută sub pseudonim, poate, în temeiul art.10, lit.c, să stabilească,
ulterior, numele sub care aceasta va apare.
Există această posibilitate, deoarece se bazează pe consimţământul autorului şi pe
dreptul conferit persoanei fizice sau juridice de a exercita acest drept.
Exerciţiul acestui drept mai implică, din partea autorului, şi posibilitatea de a cere
cesionarului dreptului de reproducere şi difuzare să respecte numele stabilit de el, inclusiv sub
aspectul conţinutului, al formei şi al locului în care acest nume trebuie să fie plasat.
În legătură cu aducerea operei la cunoştinţa publică sub un alt nume, deşi Legea
nr.8/1996 nu prevede, în opinia noastră, este necesar acordul titularului acelui nume, deoarece,
în caz contrar, se încalcă dreptul la nume al respectivei persoane.
În această ultimă ipoteză, în temeiul art.54-56 din Decretul nr.31/1954, titularul dreptului la
nume poate cere instanţei de judecată să-l oblige pe autor să retragă opera făcută publică sub
numele său şi să-l oblige pe acesta să îndeplinească orice alte măsuri, spre a ajunge la
restabilirea dreptului încălcat.
În cazul în care opera este colectivă sau comună, coautorii vor decide numele sau
denumirea sub care opera va fi făcută publică.

23
 Reamintim că, în temeiul art.6, alin.2 din Legea nr.8/1996, în lipsa unei convenţii contrare,
dreptul de autor asupra unei opere colective aparţine persoanei fizice sau juridice din iniţiativa,
sub responsabilitatea şi sub numele căreia a fost creată. În acest caz, persoana respectivă va
decide şi numele sub care opera va fi făcută publică.
Potrivit art.141 din lege, constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la
5 ani sau cu amendă de la 500.000 lei la 10.000.000 lei fapta persoanei care aduce la cunoştinţă
publică o operă sub un alt nume decât acela decis de autor.
2.2.5. Dreptul la inviolabilitatea operei
Acest drept moral este înscris în art.10, lit.d şi conferă autorului sau titularului următoarele
prerogative:
- de a pretinde respectarea integrităţii operei;
- de a se opune oricărei modificări a operei;
- de a se opune oricărei atingeri aduse operei.
Pentru ca prerogativele respective să existe, este necesar ca actele prin care se aduce
atingere integrităţii operei ori aceasta este modificată să fie prejudiciată, după caz, onoarea sau
reputaţia autorului.
În opinia noastră, această condiţie este de natură să afecteze posibilităţile juridice,
conferite de lege autorului, în legătură cu asigurarea integrităţii operei, în primul rând, prin
dificultăţile practice ce se întâmpină în dovedirea prejudiciului adus onoarei şi reputaţiei autorului.
Evident, având în vedere natura morală a dreptului nesocotit şi prejudiciul va fi tot moral.
Onoarea constă în sentimentul de autopreţuire al persoanei, iar reputaţia în respectul de
care se bucură persoana din partea celorlalţi.
Ar fi de observat că actuala reglementare nu prevede explicit o anumită sancţiune pentru
încălcarea acestui drept, urmând să se aplice procedura şi sancţiunile de drept comun care sunt
prevăzute, după caz, în legislaţia civilă (art.998-999 Cod civil) şi în cea penală (art. 205 Cod
penal – insulta – închisoare de la o lună la doi ani sau amendă).
Totuşi, în temeiul normei de principiu, prevăzută de art.139, alin.2 şi 4 din Legea
nr.8/1996, titularul dreptului de autor poate cere instanţei de judecată:
- constatarea încălcării integrităţii operei;
- repararea prejudiciului astfel produs;
- remiterea încasărilor şi a bunurilor rezultate din fapta ilicită;
- scoaterea din circuitul comercial, prin confiscarea şi distrugerea copiilor efectuate ilegal;
- publicarea în mijloacele de comunicare în masă a hotărârii judecătoreşti, pe cheltuiala
celui care a săvârşit fapta ilicită.
În sfârşit, prin derogare de la regula generală, înscrisă în art.11, alin.1, exerciţiul acestui
drept poate fi transmis prin moştenire, pe durată nelimitată, succesorilor, iar în lipsa acestora
Oficiului Român pentru Drepturile de Autor (O.R.D.A.).
Unele aspecte particulare se desprind, în exercitarea acestui drept, în cazul operelor
pentru care dreptul de exploatare a fost cedat şi a operelor pentru care proprietatea asupra
suportului material aparţine unui terţ.

24
 Cesionarul este în drept să opereze transformări ale operei dacă i s-a cedat dreptul
patrimonial, prevăzut de art.16, de a adapta sau de a transforma opera pentru a obţine o operă
derivată. Se consideră transformare a operei traducerea şi publicarea operei în culegeri. Se
impune o astfel de concluzie deoarece, în art.16, după ce este enumerată traducerea, publicarea
în culegeri şi adaptarea, se adaugă expresia şi orice altă transformare a operei pentru a obţine o
operă derivată. Oricum, în lipsa unei stipulaţii exprese, cesionarul nu este în drept să aducă vreo
atingere integrităţii operei.
Cu toate acestea, în temeiul art.35 şi 76 din Legea nr.8/1996, transformarea unei opere
fără consimţământul autorului şi plata unei renumeraţii este permisă în următoarele cazuri:
- dacă este o transformare privată, care nu este destinată şi nu este pusă la dispoziţia
publicului;
- dacă rezultatul transformării este o parodie sau o caricatură, cu condiţia ca rezultatul să
nu creeze confuzie în ce priveşte opera originală şi autorul acesteia;
- dacă transformarea este impusă de scopul utilizării permise de autor.
În ipoteza în care suportul material al operei este în proprietatea unui terţ, de asemenea,
există obligaţia acestuia de a respecta integritatea operei. Această concluzie se desprinde din
prevederile art.140, lit.d din Legea nr.8/1996 ce incriminează drept infracţiune fapta persoanei
care, fără a avea autorizarea autorului sau titularului dreptului la integritatea operei, traduce,
publică în culegeri, adaptează sau transformă o operă pentru a obţine o operă derivată. Această
soluţie se degajă şi din alte prevederi ale Legii nr.8/1996, cum ar fi: art.10, lit.d, art. 23, art.47,
alin.4, etc.

2.2.6. Dreptul de a retracta opera

Dreptul de retractare a operei este simetric opus dreptului de a aduce opera la cunoştinţă
publică. De fapt, acest drept constă în posibilitatea recunoscută autorului operei de a retrage
opera după divulgare.
Pentru ca acest drept să existe, este absolut necesar ca, în prealabil, opera să fi fost
adusă la cunoştinţă publică.
Contrar unor opinii exprimate în literatura de specialitate 27, acest drept este distinct de
dreptul de a face publică opera din următoarele motive:
- are consacrată o reglementare expresă în Legea nr.8/1996 (art.10, lit.e);
- produce consecinţe juridice specifice. Astfel, exercitarea acestui drept, obligă pe titularul
lui să despăgubească, dacă este cazul, pe titularii dreptului de exploatare prejudiciaţi.
Evident, faţă de modul de formulare a art.10, lit.e, în cazul în care între autorul operei şi
titularul dreptului de exploatare există încheiat un contract, exercitarea dreptului de retractare
constituie o excepţie de la principiul forţei obligatorii a contractului, înscris în art.969 Cod civil,
între părţile contractante.
Altfel spus, contrar prevederilor art.969, alin.2 Cod civil, dreptul de retractare nu se
exercită, dacă este cazul, mutus consensus, ci mutus disensus, adică numai prin voinţa
unilaterală a autorului operei.
27
A se vedea: Y. Eminescu, Dreptul de autor, …, pag.149
25
 De asemenea, în caz de litigiu, autorul operei retractate nu trebuie să dovedească în faţa
instanţei de judecată motivele retractării. În schimb, cocontractantul, în caz de opunere, în
temeiul art.54 din Constituţie şi art.970, alin.1 Cod civil, poate dovedi reaua-credinţă şi
exercitarea abuzivă a acestui drept de către autor.
În măsura în care exercitarea acestui drept se realizează în mod abuziv şi cu rea-credinţă,
răspunderea autorului va fi angajată cu mai multă severitate.
În sfârşit, acest drept nu poate face obiectul vreunei renunţări sau înstrăinări şi nici nu
poate fi transmis prin moştenire. Pe cale de consecinţă, acest drept, dacă nu a fost exercitat de
autor în timpul vieţii lui, se stinge odată cu decesul acestuia, neputând fi exercitat ulterior, de
succesori.
Dreptul de retractare nu este recunoscut autorului în cazul programelor pentru calculator.
Astfel, potrivit art.77, alin.3, dispoziţiile art.10, lit.e, adică dreptul de retractare, nu se aplică
programelor pentru calculator. Raţiunea acestor excepţii, trebuie căutată în consecinţele deosebit
de păgubitoare ce se pot produce persoanei care, după ce a primit dreptul de a utiliza un
program pe care deja l-a implementat, este pusă în situaţia să nu-l mai poată folosi. Deci,
restricţia este de natură să confere garanţii în utilizarea programelor de calculator, la adăpost de
capriciile autorului.

26
 SECŢIUNEA 2.3. DREPTURILE PATRIMONIALE ALE
AUTORULUI UNEI OPERE DE CREAŢIE INTELECTUALĂ

2.3.1. Precizări prealabile

Drepturile patrimoniale născute din crearea unei opere literare, artistice sau ştiinţifice sunt
drepturi subiective cu conţinut economic (evaluabile în bani), împrumutând toate caracteristicile
generale ale oricărui drept patrimonial28 şi, în acelaşi timp, prezentând unele caracteristici
particulare29, după cum urmează:
- sunt drepturi, la fel ca şi cele morale, strâns legate de persoana autorului, (art.1, alin.1);
- sunt drepturi, în principiu, exclusive (art.12);
- sunt drepturi temporare, în sensul că durează pe tot timpul vieţii autorului, iar după
moartea acestuia se transmit moştenitorilor pe timp limitat (art.25, alin.1);
- pot face obiectul înstrăinării sau al cesiunii exclusive sau neexclusive (art.39 şi urm.);
- prin derogare de la dreptul comun, unele dintre aceste drepturi nu pot fi transmise prin
moştenire.
În ordine cronologică, Legea nr.8/1996 reglementează următoarele drepturi patrimoniale:
- dreptul de a decide utilizarea sau exploatarea operei (art.12-13);
- dreptul de a autoriza traducerea, publicarea în culegeri, adaptarea, precum şi orice altă
transformare a operei sale prin care se obţine o operă derivată (art.16);
- dreptul de a autoriza închirierea unei opere literare sau artistice (art.17);
- dreptul de împrumut public al originalului sau copiei unei opere (art.18);
- dreptul de comunicare publică (art.15 şi 19);
- dreptul de difuzare secundară (art.20);
- dreptul de suită (art.21);
În doctrină se susţine că autorii de opere au următoarele categorii de drepturi
patrimoniale30:
- dreptul de a utiliza sau folosi opera;
- dreptul de a consimţi utilizarea operei de către terţi;
- dreptul de suită.
Nu putem fi de acord cu această clasificare, atâta vreme cât Legea nr.8/1996 consacră o
reglementare distinctă celor şapte categorii de drepturi patrimoniale evocate mai sus. Ar fi de

28
Pentru detalieri, a se vedea: O. Ungureanu, Drept civil, …, pag.59-66; Gh. Beleiu, Drept civil român, …, pag.72-74
29
V. Roş, Dreptul proprietăţii intelectuale, …, pag.126-127
30
A se vedea: V. Roş, Dreptul proprietăţii intelectuale, …, pag.128
27
observat că, în cadrul clasificării ce o criticăm, dreptul de a utiliza sau exploata opera presupune
şi dreptul autorului de a consimţi (autoriza) la utilizarea sau exploatarea acesteia de către terţi, iar
modalităţile şi formele prin care se poate exercita acest drept sunt limitativ enumerate de art.13.

2.3.2. Dreptul de a decide utilizarea operei

Potrivit art.12 din Legea nr.8/1996, autorul unei opere are dreptul patrimonial exclusiv de a
decide dacă, în ce mod şi când va fi utilizată sau exploatată opera sa, inclusiv de a consimţi la
utilizarea operei de către alţii.
Ar fi de observat că acest drept, deşi este patrimonial, este un drept exclusiv, ce aparţine
autorului.
Cu toate acestea, de la regula exclusivităţii, art.33 şi urm. din Lege instituie unele excepţii.
De asemenea, ca urmare a exclusivităţii, acest drept nu este enumerat printre drepturile
ce se transmit prin moştenire, după moartea autorului.
Facem precizarea că a utiliza înseamnă a folosi o operă, a o întrebuinţa şi a exploata are
semnificaţia de a trage foloase patrimoniale din folosirea operei.
Oricum, deşi termenii sunt folosiţi de lege alternativ, exploatarea operei este de
neconceput fără utilizarea acesteia, motiv pentru care, mai raţional, ar fi fost folosirea lor
cumulativă.
Deci, acest drept patrimonial incumbă, pentru autorul operei, următoarele prerogative:
- dreptul de a decide utilizarea sau exploatarea operei;
- dreptul de a decide când opera va fi utilizată sau exploatată;
- dreptul de a decide modul în care opera va fi utilizată sau exploatată;
- dreptul de a consimţi utilizarea operei de către alţii;
- dreptul de a decide ca opera să nu fie utilizată sau exploatată.
Conform art.13, utilizarea sau exploatarea unei opere, dă naştere, pentru autorul acesteia,
la dreptul de a decide în mod exclusiv următoarele31:
- reproducerea integrală sau parţială a operei;
- difuzarea operei;
- importul în vederea comercializării pe teritoriul României a copiilor de pe o operă,
realizate cu consimţământul autorului;
- reprezentarea scenică, recitarea sau orice altă modalitate publică de execuţie sau de
reprezentare directă a operei;
- expunerea publică a operelor de artă plastică, de artă aplicată, fotografică sau de
arhitectură;
- proiecţia publică a operelor cinematografice sau a altor opere audiovizuale;
- emiterea unei opere prin orice mijloc ce serveşte la propagarea fără fir a semnalelor,
sunetelor sau imaginilor, inclusiv prin satelit;
- transmiterea unei opere către public, prin fir, prin cablu, prin fibră optică sau prin orice alt
procedeu;

31
Pentru evitarea repetărilor nu vom dezvolta aici modalităţile de utilizare şi exploatare a operelor, ci în contextul
problematicii rezervate exploatării dreptului de autor şi a celor conexe din prezenta lucrare.
28
 - comunicarea publică prin intermediul înregistrărilor sonore şi audiovizuale;
- retransmiterea nealterată, simultană şi integrală a unei opere prin oricare din mijloacele
fără fir sau prin fir, cablu, ori fibră optică de către un organism de emisie, diferit de organismul de
origine a operei radiodifuzate sau televizate;
- difuzarea secundară;
- prezentarea într-un loc public a unei opere, radiodifuzate sau televizate;
- accesul public la bazele de date pe calculator, în cazul în care aceste baze de date
conţin sau constituie opere protejate.
Pentru evitarea ambiguităţilor şi a interpretărilor diverse, Legea nr.8/1996 dă definiţia
oficială unor termeni şi sintagme, şi anume:
- reproducerea (art.14, alin.1) care înseamnă realizarea uneia ori a mai multor copii ale
unei opere în orice formă, inclusiv realizarea unei înregistrări sonore sau vizuale a unei opere,
precum şi stocarea permanentă sau temporară a acesteia cu mijloace electronice;
- difuzarea (art.14, alin.2 şi 3) care înseamnă distribuirea către public a originalului ori a
copiilor unei opere prin vânzare, închiriere, împrumut ori prin orice alt mod de transmitere cu titlu
oneros sau gratuit. Nu se consideră difuzare distribuirea către public, prin împrumut, cu titlu
gratuit, a unei opere, în cazul în care se realizează prin intermediul bibliotecilor publice. În
schimb, redifuzarea copiilor unei opere nu mai necesită autorizarea titularului dreptului de autor,
decât pentru închirierea şi importul acesteia;
- comunicarea publică (art.15, alin.2) prin reprezentarea scenică, recitarea sau orice altă
modalitate este orice comunicare a unei opere, făcută într-un loc deschis publicului, sau în orice
loc în care se adună un număr de persoane care depăşeşte cercul normal al membrilor unei
familii şi al cunoştinţelor acesteia, indiferent dacă membrii care compun acel public susceptibil de
a recepţiona astfel de comunicări pot sau nu să o facă în acelaşi loc sau în locuri diferite ori în
acelaşi timp sau în locuri diferite.
Se consideră comunicare publică şi reprezentarea scenică, recitarea sau orice modalitate
publică de execuţie sau de prezentare directă a operei, precum şi expunerea publică a operelor
de artă plastică, de artă aplicată, fotografice şi de arhitectură.
În temeiul art. 25, alin.1, prerogativele autorului, rezultate din dreptul de a folosi sau utiliza
opera, durează tot timpul vieţii acestuia, iar după moartea lui se transmit moştenitorilor pe o
perioadă de 70 de ani. În lipsă de moştenitori, exerciţiul acestor prerogative revine, după caz:
- organismului de gestiune colectivă mandatat în timpul vieţii de către autor;
- iar în lipsa unui mandat, organismelor de gestiune colectivă cu cel mai mare număr de
membrii, din domeniul respectiv de creaţie.

2.3.3. Dreptul de a autoriza traducerea, publicarea în

culegeri, adaptarea, precum şi orice altă transformare a operei
pentru a obţine o operă derivată (art.16)
Acest drept, la fel ca şi precedentul, prezintă aceleaşi caractere juridice:
- este un drept patrimonial;
- este un drept exclusiv al autorului operei;
29
 - poate fi transmis prin moştenire legală sau testamentară.
În temeiul art.35 din Legea nr.8/1996, prin derogare de la prevederile art.13, o operă poate
fi transformată fără consimţământul autorului şi fără plata unei remuneraţii, în următoarele
ipoteze:
- dacă transformarea este privată şi nu este destinată sau pusă la dispoziţia publicului;
- dacă rezultatul transformării este o parodie sau o caricatură, cu condiţia ca rezultatul să
nu creeze confuzie în ceea ce priveşte opera originală şi autorul acesteia. Evident, parodia sau
caricatura realizată trebuie să se înscrie în scopul umoristic sau satiric, pentru a obţine efecte
comice, deoarece, dacă vizează imitarea operei, se încalcă dreptul de autor;
- dacă transformarea este impusă de scopul utilizării permise de autor.
Virtual, transformarea vizată de art.35, pentru a fi legitimă, se pune condiţia ca opera, în
prealabil, să fi fost adusă la cunoştinţă publică. În caz contrar, se încalcă dreptul moral exclusiv al
autorului de a divulga opera.

2.3.4. Dreptul de închiriere (art.17, 18)

Acest drept prezintă următoarele particularităţi:
- este un drept patrimonial şi exclusiv;
- poate fi transmis prin moştenire, în condiţiile art.25;
- pot face obiectul închirierii: originalul sau copiile operelor, inclusiv operele audiovizuale,
operele cuprinse într-o înregistrare sonoră; un program pe calculator;
Închirierea constă în punerea la dispoziţia altei persoane a originalului sau copiei operei
pentru o perioadă determinată de timp în schimbul unui avantaj economic direct sau indirect.
Art.18 reglementează împrumutul public. Acest gen de împrumut prezintă următoarele
particularităţi:
- se face cu titlu gratuit;
- utilizarea originalului sau a copiei se face prin intermediul unei instituţii care permite
accesul publicului;
- împrumutul public nu necesită autorizarea prealabilă a autorului, dar dă dreptul acestuia
la o remuneraţie echitabilă;
- dacă împrumutul public are ca obiect opere fixate în înregistrări sonore sau audiovizuale,
se poate face numai după şase luni de la prima difuzare;
Pot face obiectul împrumutului public, fără plata unei remuneraţii către autor, următoarele
categorii de opere: originalele sau copiile unor opere scrise, din biblioteci publice; proiectele de
structuri arhitecturale; originalele sau copiile operelor de artă aplicată produselor destinate unei
utilizări practice; operele create de autor în cadrul contractului individual de muncă; originalele
sau copiile operelor, în scopul comunicării publice, ori pentru a căror utilizare există un contract;
lucrările de referinţă pentru utilizarea imediată sau pentru împrumuturi între instituţii. De
asemenea, autorul nu este îndreptăţit la remuneraţie, dacă împrumutul public este realizat în
scop educativ ori cultural, prin instituţii recunoscute potrivit legii sau organizate în acest scop de
către autorităţile publice.

30
 2.3.5. Dreptul de comunicare publică (art.19)
Este un drept conferă autorului unei opere posibilitatea exclusivă de a autoriza
comunicarea către public, prin intermediul înregistrărilor sonore sau audiovizuale, a unor lecturi,
interpretări muzicale sau scenice ori a altor forme de fixare a operei sale în înregistrări sonore
sau audiovizuale.
Acest drept, este un drept distinct şi nu trebuie confundat cu comunicarea publică
reglementată de art.15. De fapt, art.15, aşa cum am mai evocat deja, explică numai conţinutul
sintagmei comunicare publică, nu şi conţinutul dreptului de comunicare publică;
Spre deosebire de celelalte drepturi patrimoniale, acest drept nu se poate transmite prin
moştenire.
Cu toate acestea, în opinia noastră, nimic nu se opune ca autorul să mandateze, prin
testament sau prin alt act juridic, ca opera să fie comunicată public după decesul său. De fapt, în
acest fel se aduce la cunoştinţă publică opera postumă.
Pe de altă parte, în lipsa unei manifestări de voinţă exprese a autorului, faţă de
nenominalizarea acestui drept în conţinutul art.25, ca fiind susceptibil de transmitere, prin
moştenire, comunicarea publică după decesul autorului va fi ilegală.
Evident, art.19 nu vizează comunicarea publică în general, ci numai comunicarea publică
realizată prin înregistrări sonore sau audiovizuale şi numai a unor lecturi, interpretări muzicale
sau scenice şi a altor forme de fixare a operei în înregistrări sonore sau audiovizuale.
Pe de altă parte, acest drept este distinct de dreptul conex, recunoscut artiştilor interpreţi
sau executanţi de a difuza a prestaţia fixată şi prevăzut de art.98, lit.c din Legea nr.8/1996.
De asemenea, dreptul de comunicare publică conferă autorului unei opere şi dreptul de a
autoriza difuzarea secundară a operei sale, ulterior primei difuzări, prin unul din următoarele
mijloace: emiterea operei prin orice mijloc ce serveşte la propagarea fără fir a semnelor,
sunetelor sau imaginilor, inclusiv prin satelit; transmiterea operei prin fir, prin cablu, prin fibră
optică; retransmiterea nealterată a operei prin mijloacele enumerate mai sus şi reprezentarea în
public a unei opere radiodifuzate sau televizate prin orice mijloace.

Dreptul de a vinde o operă de artă plastică

Acest drept rezultă implicit din prevederile art.14 şi 21. Astfel, în cazul unei revânzări de
artă plastică la o licitaţie publică sau prin intermediul unui agent comisionar, autorul are dreptul la
5% din preţul de vânzare, precum şi dreptul de a fi informat de locul unde se află opera sa, în
termen de două luni de la data vânzării;
Acest drept se poate transmite prin moştenire legală sau testamentară.
Evident, o operă de artă plastică pentru, a fi revândută, este necesar ca, în prealabil, să fi
fost vândută.

Dreptul de suită (art.21 – 23)

31
 Dreptul de suită reprezintă tocmai dreptul autorului unei opere de a cunoaşte locul în care
se află opera şi de a primi 5% din preţul de vânzare în cazul fiecărei revânzări a operei sale prin
licitaţie publică sau prin intermediul unui agent comisionar.
Acest drept mai conferă autorului operei şi următoarele prerogative:
- de a obţine permisiunea de la proprietarul sau posesorul operei sale să aibă acces la
opera sa şi de a-i fi pusă la dispoziţie, dacă acest fapt este necesar pentru exercitarea dreptului
său de autor. În acest caz, proprietarul sau posesorul operei poate pretinde o garanţie suficientă
pentru securitatea operei, o remuneraţie corespunzătoare şi asigurarea operei la o sumă ce
reprezintă valoare pe piaţă a originalului. Exercitarea acestui drept, nu poate aduce atinge unui
interes legitim al proprietarului sau posesorului operei;
- licitatorii, agenţii economici şi comercianţii, care intervin în vânzări, trebuie să-i comunice
autorului informaţiile în legătură cu preţul vânzării şi locul unde se află opera în termen de două
luni de la data vânzării. De asemenea, aceştia răspund de reţinerea din preţul de vânzare şi de
plata, către autor, a sumei corespunzătoare cotei de 5%;
- de a-i fi oferită opera, la preţul de cost al materialului, înainte ca proprietarul originalului
să distrugă opera;
- în ipoteza de mai sus, dacă nu este posibilă returnarea originalului, proprietarul v-a
permite autorului să facă o copie de pe operă într-o manieră corespunzătoare. În cazul unei
structuri arhitecturale, autorul poate face numai fotografii ale operei şi de a solicita trimiterea
reproducerii proiectelor.
Acest drept nu se transmite prin moştenire şi nu poate face obiectul vreunei renunţări sau
înstrăinări.
În opinia noastră, fundamentul dreptului de suită este tocmai principiul echităţii sugerat de
art.54 din Constituţie şi al echivalenţei prestaţiilor ce domină raporturile juridice civile.
Pe de altă parte, dreptul de suită poate fi privit şi ca o situaţie legală de impreviziune şi
care are ca finalitate să restabilească echilibrul dintre valoarea actuală a operei şi remuneraţia ce
se cuvine autorului.
Ar mai trebui subliniat că acest drept este recunoscut prin, Legea nr.8/1996, exclusiv
autorilor unor opere de artă plastică, deşi Convenţia de la Berna permite exercitarea lui şi în cazul
manuscriselor originale ale scriitorilor şi compozitorilor.
În opinia noastră, faţă de exigenţele constituţionale, restricţionarea acestui drept numai la
operele de artă plastică este, oricum, ineficientă. Într-adevăr, potrivit art.11, alin.2 din Constituţie,
tratatele internaţionale ratificate de Parlament, conform legii, fac parte din dreptul intern, iar în
temeiul art.20 din Legea fundamentală, dacă există neconcordanţe în ceea ce priveşte drepturile
şi libertăţile fundamentale ale omului între tratatele internaţionale, la care România este parte, şi
dreptul intern, vor avea prioritate în aplicare reglementările internaţionale. De fapt, potrivit art.30,
alin.1 din Constituţie, dreptul de autor este o libertate fundamentală, împrejurare care plasează,
sub aspect juridic, atât prerogativele morale, cât şi cele patrimoniale, ce decurg din crearea unei
opere, sub incidenţa prevederilor art.20 din Constituţie. Pe cale de consecinţă, opiniem că se
bucură de acest drept şi scriitorii sau compozitorii în ceea ce priveşte manuscrisele lor originale.
De lege ferenda, s-ar impune o punere de acord a prevederilor art.21 din Legea nr.8/1996 cu
exigenţele constituţionale, pentru ca dreptul de suită asupra manuscriselor originale să nu fie
căutat pe calea de interpretare.
32
 Dreptul de autor şi regimul matrimonial
Potrivit art.30, alin.1 C. fam., bunurile dobândite în timpul căsătoriei, de oricare dintre soţi,
sunt de la data dobândirii, bunuri comune.
Calitatea de bun comun nu trebuie dovedită (alin.2). Pe de altă parte, art.31 Codul familiei,
enumeră, limitativ, categoriile de bunuri, care sunt proprii.
Se instituie astfel principiul comunităţii de bunuri a soţilor în timpul căsătoriei, comunitate
în cadrul căreia soţii au un drept de proprietate comună în devălmăşie asupra bunurilor
comune32. Deci, regula o constituie bunurile comune, iar excepţia o constituie bunurile proprii.
Printre alte categorii de bunuri proprii, art.31, lit.d C. fam. enumeră manuscrisele ştiinţifice
sau literare, schiţele şi proiectele artistice, proiectele de invenţii şi inovaţii, precum şi alte
asemenea bunuri.
Aşa după cum rezultă, fără echivoc, potrivit art.31, lit.d sunt bunuri proprii, nu drepturile
patrimoniale, ca atare, ce decurg din crearea unei opere, ci suportul material în care este
incorporată opera. Altfel spus, foloasele patrimoniale rezultate din utilizarea sau exploatarea unei
opere sunt bunuri comune şi nu bunuri proprii33.
Pentru ca dreptul patrimonial de autor să aibă calitatea de bun comun, condiţia esenţială,
care se pune, este ca acesta să ia naştere în timpul căsătoriei. Pe cale de consecinţă, nu sunt
bunuri comune, drepturile patrimoniale născute înainte de încheierea căsătoriei sau după
încetarea, anularea sau desfacerea acesteia.
În situaţia utilizării sau exploatării operei, practic, pentru autor se nasc anumite drepturi de
creanţă, iar momentul dobândirii este socotit a fi momentul în care dreptul de creanţă intră în
patrimoniul soţului. Deci, în raport de împrejurarea ca acest moment (al dobândirii) este situat în
timpul sau în afara căsătoriei, va fi făcută şi calificarea foloaselor materiale, rezultate din
utilizarea sau exploatarea unei opere, ca fiind bun comun sau propriu.
Facem precizarea că, potrivit dreptului comun 34, soţul supravieţuitor, în cazul moştenirii
legale, are vocaţie succesorală faţă de soţul său, având astfel posibilitatea să dobândească
drepturile morale şi cele materiale ce se transmit prin moştenire. Evident, soţul supravieţuitor
poate dobândi astfel de drepturi şi prin moştenire testamentară în condiţiile Codului civil (art.650
şi urm.).

32
Pentru o prezentare detaliată a comunităţii de bunuri a soţilor, a se vedea: I.P.Filipescu, Tratat de dreptul familiei,
Editura ALL BECK, Bucureşti, Ediţia a VI-a, 2001, pag.42-174
33
Pentru detaliere, a se vedea: O. Căpăţînă, În legătură cu bunurile comune ale soţilor şi opera de creaţie intelectuală,
în L.P., nr.6, 1960, pag.45 şi urm.
34
A se vedea: Legea nr.319/1944 pentru dreptul de moştenire a soţului supravieţuitor (publicată în Monitorul Oficial
nr.133 din 10 iunie 1944)
33
 CAPITOLUL III

LIMITELE EXERCITĂRII DREPTULUI DE AUTOR

SECŢIUNEA 3.1.

DURATA PROTECŢIEI DREPTULUI DE AUTOR

3.1.1. Durata protecţiei drepturilor morale de autor

Durata protecţiei drepturilor de autor diferă, în raport de categoria din care face parte
opera, de modul în care a fost adusă la cunoştinţă publică şi, chiar, de împrejurarea că a fost sau
nu adusă la cunoştinţă publică.
După împlinirea termenului de protecţie opera cade în domeniul public, adică monopolul
exploatării operei, recunoscut titularilor drepturilor patrimoniale pe durată limitată, încetează şi,
din acest moment, opera intră în patrimoniul comun al umanităţii şi poate fi folosită liber35.
Potrivit art.24, alin.1 din Legea nr. 8/1996, dreptul de autor asupra unei opere literare,
artistice sau ştiinţifice se naşte din momentul creării operei (s.n.), oricare ar fi modul sau forma
concretă de exprimare.
Art.24, alin.1, vorbind despre dreptul de autor, are în vedere, deopotrivă, drepturile morale
şi cele patrimoniale.
Cu toate acestea, atât în privinţa drepturilor morale, cât şi a celor patrimoniale, naşterea
nu este sinonimă cu exerciţiul drepturilor respective. Astfel, exerciţiul drepturilor morale
presupune, ca o condiţie sine qua non, divulgarea operei, iar a celor patrimoniale implică
utilizarea sau exploatarea operei. În ambele cazuri este necesară, deci manifestarea de voinţă a
autorului operei. Fără această manifestare de voinţă, dreptul de autor rămâne un simplu drept
virtual. De fapt, aflându-ne în domeniul drepturilor subiective, şi în cazul dreptului de autor,
prerogativele acestuia sunt numai o facultate, o posibilitate pentru autor. Acesta este singurul în
drept să decidă dacă şi le valorifică sau nu.
Oricum, momentul de la care curge termenul de protecţie este chiar momentul creării
operei, chiar dacă autorul valorifică ori nu drepturile ce decurg din acestea.
Dacă opera este creată într-o perioadă de timp, în părţi, serii, volume şi în orice alte forme
de continuare, termenul de protecţie va fi calculat pentru fiecare dintre aceste componente din
momentul creării ei şi nu din momentul realizării operei în întregime.
35
A se vedea: V. Roş, Dreptul proprietăţii intelectuale, …, pag.148
34
 Faţă de lipsa de distincţie din cuprinsul art.24, alin.1 din Legea nr.8/1996, momentul creării
operei determină atât naşterea drepturilor morale, cât şi a celor patrimoniale.
În raport cu prevederile art.11, alin.2 din Legea nr.8/1996, drepturile morale subzistă şi,
deci vor fi protejate, pe toată durata vieţii autorului. De la această regulă, art.11, alin.2 instituie şi
două excepţii, când exerciţiul unor drepturi morale se transmite prim moştenire, şi anume:
- exerciţiul dreptului de a pretinde recunoaşterea calităţii de autor;
- exerciţiul dreptului de a pretinde respectarea integrităţii operei şi de a se opune oricărei
modificări, precum şi oricărei atingeri aduse operei, dacă prejudiciază onoarea sau reputaţia
autorului.

Posibilitatea transmiterii prin moştenire a exerciţiului celor două drepturi morale este, după
cum s-a mai subliniat deja, de natură să asigure, după decesul autorului, mijloacele legale
necesare pentru apărarea paternităţii şi integrităţii operei – adică a personalităţii operei.
Pentru aceleaşi motive, în opinia noastră, considerăm că s-ar fi impus să se transmită
moştenitorilor şi exerciţiul dreptului la numele sub care opera este adusă la cunoştinţa publică,
precum şi dreptul la divulgarea operei. S-ar fi impus o astfel de soluţie, mai ales că, potrivit art.
140 alin.1 şi art. 141 din Legea nr.8/1996, nerespectarea celor două drepturi este sancţionată şi
penal.
Totuşi, faţă de împrejurarea că nerespectarea dreptului la numele sub care opera este
adusă la cunoştinţa publică şi a celui la divulgarea ei atrage răspunderea penală a autorului faptei
ilicite numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate şi care este tocmai autorul operei (al
cărei consimţământ nu există), odată cu decesul autorului încetează, practic şi protecţia celor
două drepturi.
Reamintim că, în temeiul art.11, alin.1 din Lege, ca o măsură de protecţie, drepturile
morale nu pot face obiectul vreunei renunţări sau înstrăinări prin acte juridice între vii sau prin
acte pentru cauză de moarte, bineînţeles, cu cele două excepţii enumerate mai sus.
În concluzie, drepturile morale, sunt ocrotite din momentul creării operei şi până la decesul
autorului, cu excepţia celor două drepturi: calitatea de autor şi integritatea operei.
În legătură cu transmiterea exerciţiului celor două drepturi se pune problema dacă poate fi
transmis numai prin moştenire către succesorii autorului ori poate fi transmis şi prin moşteniri
subsecvente . În opinia noastră, este posibilă transmiterea prin moşteniri subsecvente, deoarece,
sub acest aspect, art. 11, alin.2 nu face distincţie.
În sfârşit, indiferent de ipoteza în care are loc, transmiterea (prin moştenire) se face pe
durată nelimitată.

3.1.2. Durata protecţiei drepturilor patrimoniale de autor

În privinţa duratei, în timp, a protecţiei drepturilor patrimoniale, Legea nr.8/1996, prin
art.25, alin.1, instituie următoarele reguli:
- drepturile patrimoniale se nasc şi protecţia acestora va subzista chiar din momentul
creării operei;
- drepturile patrimoniale durează tot timpul vieţii autorului;
35
 - după moartea autorului, drepturile patrimoniale se transmit prin moştenire (legală sau
testamentară), cu următoarele excepţii: dreptul de comunicare publică prin intermediul
înregistrărilor sonore sau audiovizuale a lecturilor, interpretărilor muzicale sau scenice ori a altor
forme de fixare a operei sale în înregistrări sonore sau audiovizuale; dreptul de difuzare
secundară; dreptul de a avea acces şi de a i se pune la dispoziţie opera; de a i se oferi originalul
operei înainte de a fi distrus (a se vedea: art.25, alin.1 combinat cu art.19, 20, 22 şi 23 din Legea
nr.8/1996).
- pe cale de consecinţă, se transmit prin moştenire nu toate drepturile patrimoniale, ci
numai următoarele: dreptul de a utiliza sau exploata opera; dreptul de a autoriza traducerea,
publicarea în culegeri, adaptarea, precum şi orice altă transformare a operei prin care se obţine o
operă derivată; dreptul de a închiria opera; împrumutul public şi dreptul de suită.
- în lipsă de moştenitori, exerciţiul drepturilor patrimoniale, care pot fi transmise prin
moştenire, revine organismului de gestiune mandatat în timpul vieţii de către autor sau, în lipsa
unui mandat, organismului de gestiune colectivă cu cel mai mare număr de membrii, din
domeniul respectiv de creaţie.
- transmiterea drepturilor patrimoniale prin moştenire se face pentru o perioadă de 70 de
ani, oricare ar fi data la care opera a fost adusă la cunoştinţa publică în mod legal.
De la principiul înscris în art.25, alin.1, Legea nr.8/1996 instituie următoarele excepţii:
- drepturile patrimoniale ale persoanei care, după încetarea protecţiei dreptului de autor,
aduce la cunoştinţă publică, în mod legal, pentru prima oară o operă nepublicată înainte, sunt
protejate timp de 25 de ani din momentul aducerii operei la cunoştinţă publică pentru prima oară
(art.25, alin.2). Textul citat suportă unele comentarii suplimentare. În primul rând, alin.2, se referă,
fără a face distincţie, la încetarea protecţiei dreptului de autor, deşi este situat într-un articol
consacrat protecţiei drepturilor patrimoniale, deci nu şi a celor morale. Evident, ne aflăm în
prezenţa unei neglijenţe de exprimare din partea legiuitorului, care ar fi trebuit să se refere
exclusiv la drepturile patrimoniale. În al doilea rând, se vorbeşte despre aducerea la cunoştinţă
publică, în mod legal, după încetarea protecţiei dreptului de autor. Trebuie să recunoaştem că
această înlănţuire de noţiuni şi sintagme este, cel puţin pentru noi, imposibil de tradus. Totuşi,
pentru a fi protejată este necesar ca, în prealabil, opera să fi fost divulgată (adusă la cunoştinţă
publică), fiindcă, în caz contrar, nu se cunoaşte obiectul protecţiei. Probabil, prin art.25, alin.2 s-a
dorit să fie reglementată divulgarea tardivă a operei şi consecinţele ce decurg din această
împrejurare. Dacă s-a dorit aşa ceva, mai nimerit ar fi fost să se stipuleze că persoana mandatată
de autor, care aduce opera la cunoştinţă publică după 70 de ani de la moartea acestuia,
beneficiază de …;
- durata drepturilor patrimoniale asupra operelor aduse la cunoştinţa publică sub
pseudonim sau fără indicarea autorului este de 70 de ani de la data aducerii la cunoştinţă publică
a acestora. Dacă, totuşi, identitatea autorului este adusă la cunoştinţă publică după expirarea
termenului de 70 de ani, protecţia va dura pe tot timpul vieţii autorului, iar după moartea acestuia
pentru o perioadă de încă 70 de ani, conform art.25, alin.1.
- drepturile patrimoniale asupra operelor realizate în colaborare sunt protejate timp de 70
de ani de la moartea ultimului coautor (art.27, alin.1) iar dacă contribuţiile coautorilor sunt
distincte, durata protecţiei este de încă 70 de ani pentru fiecare contribuţie, de la moartea fiecărui
coautor (art.27);
36
 - drepturile patrimoniale asupra operelor comune sunt protejate timp de 70 de ani de la
data aducerii operelor la cunoştinţă publică. Dacă aducerea operei la cunoştinţă publică nu se
realizează timp de 70 de ani de la crearea operelor, durata drepturilor patrimoniale expiră după
70 de ani de la crearea acestora (art.28);
- drepturile patrimoniale asupra operelor de artă plastică sunt protejate timp de 25 de ani
de la data creării lor (art.29);
- protecţia drepturilor patrimoniale asupra programelor pentru calculator durează tot timpul
vieţii autorului, iar după moartea acestuia se transmit prin moştenire pe o perioadă de 50 de ani
(art.30).
Termenele evocate mai sus se calculează de la data de 01 ianuarie a anului următor
morţii autorului sau al anului următor aducerii operei la cunoştinţă publică, după caz.
Art.149, alin.3 din Legea nr.8/1996 cuprinde o normă tranzitorie în ceea ce priveşte durata
drepturilor de exploatare. Astfel, în cazul operelor a căror autori au decedat înainte de intrarea în
vigoare a Legii nr.8/199636 şi pentru care au expirat termenele de protecţie, se prelungeşte până
la termenul prevăzut de această lege.
Prelungirea a produs efecte numai de la data la care a intrat în vigoare Legea nr.8/1996,
adică data de 25 iunie 1999. Evident, ne aflăm în prezenţa unui caz de prorogare legală a
termenului de protecţie şi, chiar a unei situaţii de retroactivitate a Legii nr.8/1996, contrară, în
opinia noastră, prevederilor art.15, alin.2 din Constituţie37.

SECŢIUNEA 3.2.

UTILIZAREA OPEREI FĂRĂ CONSIMŢĂMÂNTUL

AUTORULUI

Potrivit art.33, sunt permise utilizările sau reproducerile fără consimţământul autorului unei
opere, dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:
- opera să fi fost adusă anterior la cunoştinţă publică;
- utilizările sau reproducerile să fie conforme cu bunele uzanţe şi să nu contravină
exploatării normale a operei;
- utilizările sau reproducerile să nu-l prejudicieze pe autor sau pe titularii drepturilor de
exploatare;
- reproducerile utilizărilor să fie din cele enumerate de art.33 din Legea nr.8/1996;
- să se menţioneze sursa şi numele autorului, dacă acestea apare pe lucrarea utilizată, iar
în cazul operelor de artă plastică sau de arhitectură şi locul unde se găseşte originalul.
Astfel, sunt permise următoarele utilizări:
- utilizarea de scurte citate dintr-o operă, în scop de analiză, comentariu sau critică ori cu
titlu de exemplificare;

36
Conform art.154, alin.1 din Legea nr.8/1996, acesta a intrat în vigoare la 90 de zile, de la data publicării în Monitorul
Oficial al României (26 martie 1996), adică la data de 25 iunie 1999
37
Pentru detalii privind principiul constituţional al neretroactivităţii legii, a se vedea: M. Constantinescu şi R. Mareş,
Principiul neretroactivităţii legii în cazul deciziilor Cuţii Constituţionale, în revista Dreptul, nr.11/1999, p.82 - 96
37
 - utilizarea de articole izolate sau de scurte extrase din opere în publicaţii, în emisiuni de
radio sau de televiziune ori în înregistrări sonore sau audiovizuale, destinate exclusiv
învăţământului.
Textele citate comportă unele comentarii. În primul rând, utilizarea de scurte citate dintr-o
operă este triplu restricţionată, şi anume:
- fiind vorba despre citate, această utilizare poate viza numai operele, artistice sau
ştiinţifice;
- utilizarea scurtelor citate trebuie să se facă exclusiv în scop de comentariu sau critică ori
cu titlu de exemplificare;
- întinderea citatelor să fie justificată de scopul folosirii acestora.
Cât priveşte utilizarea de articole izolate sau extrase din opere, aceasta este cantonată
numai la scopuri de învăţământ şi la modalităţile limitativ enumerate în cuprinsul art.33, lit.c:
emisiuni de radio sau de televiziune, înregistrări sonore sau audiovizuale ori în publicaţii.
Art.33, lit.b şi c, referindu-se la utilizare, fără să facă distincţie, modalităţile faptice de
realizare a acesteia, în opinia noastră, vor fi cele prevăzute de art.13, pe care le poate autoriza
autorul: reproducerea, difuzarea, reprezentarea scenică, recitarea, execuţia, expunerea,
proiecţia, emiterea, transmiterea, etc.
În cazurile de utilizare, prevăzute de art.33, lit.b şi c, în temeiul art.33, alin.2 din Legea
nr.8/1996, trebuie să se menţioneze sursa şi numele autorului, dacă aceasta apare pe lucrarea
utilizată, iar în cazul operelor de artă plastică sau de arhitectură şi locul unde se găseşte
originalul. Deşi art.33, alin.2, are în vedere şi operele de artă plastică şi cele de arhitectură, din
acestea nu pot fi utilizate scurte citate, extrase sau articole izolate, ci, eventual, părţi ale lor.
Pentru evitarea ambiguităţilor, de lege ferenda, s-ar impune un text distinct privind utilizarea
operelor de artă plastică, sau de arhitectură fără consimţământul autorului
Sunt permise următoarele reproduceri:
- reproducerea unei opere în cadrul unei proceduri judiciare sau administrative, în măsura
justificată de scopul acestora;
- reproducerea pentru învăţământ, în cadrul instituţiilor publice de învăţământ sau de
ocrotire socială, de articole izolate sau de scurte extrase din opere, în măsura justificată de
scopul urmărit;
- reproducerea pentru informare şi cercetare de scurte extrase din opere, în cadrul
bibliotecilor, muzeelor, filmotecilor, fonotecilor, arhivelor;
- reproducerea integrală a originalului pentru înlesnirea refacerii acestuia în cazul
distrugerii, deteriorării sau al pierderii exemplarului unic din colecţia unei biblioteci sau a unei
arhive;
- reproducerea, difuzarea sau comunicarea către public, în scopul informării, de scurte
extrase din articole de presă, reportaje radiofonice sau televizate;
- reproducerea, difuzarea sau comunicarea în scop de informare, către public de scurte
fragmente ale conferinţelor, alocuţiunilor, pledoariilor, care au fost exprimate oral în public;
- reproducerea, difuzarea sau comunicarea către public a operelor în cadrul informaţiilor
privind elementele de actualitate, dar numai în măsura justificată de scopul informaţiei;
- reproducerea, cu excluderea oricăror mijloace care vin în contact direct cu opera,
difuzarea sau comunicarea către public a imaginii unei opere de arhitectură, artă plastică,
38
fotografică sau artă aplicată, amplasate permanent în locuri publice (fără ca imaginea operei să
fie subiectul principal al unei altfel de reproduceri, difuzării sau comunicării ori să se facă în scop
comercial);
- reproducerea unei opere pentru uz personal sau pentru cercul normal al unei familii;
- reproducerea operelor prezentate în expoziţii accesibile publicului, licitaţii, târguri sau
colecţii ce se face în cataloage publicate şi distribuite în acest scop de către organizatorii unor
astfel de activităţi;
- reproducerea sau comunicarea publică a produselor în scopul de a testa funcţionarea
acestora la momentul fabricării sau vânzării de către societăţile comerciale care produc sau vând
înregistrări sonore sau audiovizuale, echipamente pentru reproducerea sau comunicarea publică
a acestora ori echipamente pentru receptarea de emisiuni de radio şi de televiziune.
Ar fi de observat că reproducerile unei opere, permise de art.33 fără consimţământul
autorului au, în principiu, numai scop de informare pentru învăţământ, cercetare şi actualitate.
Art.33, alin.1, lit.i, permite, cu respectarea condiţiilor generale, reprezentarea şi
executarea unei opere în cadrul activităţilor instituţiilor de învăţământ, exclusiv în scopiri specifice
şi cu condiţia că atât reprezentarea sau executarea, cât şi accesul publicului să fie fără plată.
În ipoteza prevăzută de art.33, lit.i, deşi suntem în prezenţa unor modalităţi concrete de
utilizare, opera nu mai este utilizată sub forma unor scurte citate, ci este utilizată în întregime.
Condiţia care se pune este ca reprezentarea şi executarea să aibă loc în cadrul activităţilor
specifice instituţiilor de învăţământ, iar realizarea lor şi accesul publicului să fie fără plată.
În principiu, în cazul reproducerii autorizate de art.33, alin.1 trebuie să se menţioneze
sursa şi numele autorului, dacă acestea apar pe lucrarea utilizată, iar în cazul operelor de artă
plastică sau de arhitectură, şi locul unde se găseşte originalul.
De la această regulă, art.33, alin.2 din Legea nr.8/1996 instituie două excepţii, şi anume:
- reproducerea unei opere în cadrul procedurilor judiciare sau administrative;
- reproducerea pentru informare şi cercetare de scurte extrase din opere în cadrul
bibliotecilor, muzeelor, filmotecilor, fonotecilor, etc.
În opinia noastră, cele două excepţii sunt nejustificate. S-ar putea observa că, în raport cu
scopul urmărit prin reproducerile prevăzute de art.33, lit.a şi d, menţionarea sursei şi numele
autorului, iar în cazul operelor de artă plastică sau de arhitectură, şi locul unde se găseşte
originalul, sunt impuse tocmai de nevoia realizării acestui scop.

SECŢIUNEA 3.3.

TRANSFORMAREA UNEI OPERE FĂRĂ

CONSIMŢĂMÂNTUL AUTORULUI

Transformarea unei opere fără consimţământul autorului şi fără plata unei remuneraţii este
permisă în următoarele cazuri (art.35):
- dacă este o transformare privată, care nu este destinată şi nu este pusă la dispoziţia
publicului;

39
 - dacă rezultatul transformării este o parodie sau o caricatură, cu condiţia ca rezultatul să
nu creeze confuzie în ce priveşte opera originală şi autorul acesteia;
- dacă transformarea este impusă de scopul utilizării permise de autor.
Deşi art.35 nu prevede expres, pentru ca aceste transformări să fie permise este necesar
ca, în prealabil, opera să fi fost adusă la cunoştinţă publică.
În caz contrar, sunt incidente prevederile art.141 din Legea nr.8/1996.

SECŢIUNEA 3.4.

CESIUNEA DREPTULUI DE COMUNICARE CĂTRE PUBLIC

A UNEI OPERE PRIN RADIO SAU TELEVIZIUNE

Cesiunea dreptului de comunicare către public a unei opere prin radio sau televiziune,
potrivit art.38, alin.2, dă dreptul organismului transmiţător să înregistreze opera pentru nevoile
propriilor emisiuni fără fir, în scopul realizării, o singură dată, a comunicării autorizate către public.
În cazul unei noi emiteri a operei este necesară o nouă autorizare.
Dacă în termen de 6 luni de la prima emitere nu se solicită această autorizare,
înregistrarea trebuie distrusă.
Autorizaţia pentru emiterea unei opere prin mijloace fără fir include şi autorizarea pentru
transmiterea acelei opere prin fir, prin cablu sau prin orice alte mijloace similare, fără plata unei
remuneraţii separate.
Se pune totuşi condiţia ca transmiterea să se facă nealterat, integral şi simultan de către
organismul emiţător de origine şi să nu se depăşească zona geografică pentru care s-a acordat
dreptul de emitere.
Aceste reguli nu se aplică în cazul transmiterii digitale, prin orice mijloace, a unei opere.

SECŢIUNEA 3.5.

CONDIŢIILE GENERALE PENTRU LIMITAREA

EXERCIŢIULUI DREPTURILOR PATRIMONIALE DE
AUTOR

În opinia noastră, pentru ca limitarea exerciţiului drepturilor patrimoniale de autor să fie

legitimă, se impune a fi realizate cumulativ unele condiţii de ordin general înscrise în art.49 din
Constituţie. Astfel, potrivit textului constituţional, restrângerea exerciţiului unor drepturi este
supusă următoarelor restricţii:
- restrângerea să fie dispusă numai prin lege. Pe cale de consecinţă, este inadmisibil ca
restrângerea să fie dispusă prin acte normative subordonate legii;

40
 - restrângerea să fie impusă, după caz, de: apărarea siguranţei naţionale; a ordinii, a
sănătăţii ori a moralei publice; a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei
penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale ori ale unui sinistru deosebit de grav;
- restrângerea să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o;
- restrângerea să nu aducă atingere existenţei dreptului sau a libertăţii.
Deşi art.49 din Constituţie este plasat în capitolul destinat drepturilor şi libertăţilor
fundamentale, faţă de titlul lui (restrângerea exerciţiului unei drepturi şi libertăţi), dar mai ales, în
raport cu conţinutul lui, trebuie să concluzionăm că este aplicabil în cazul restrângerii exerciţiului
oricărui drept, chiar dacă nu este fundamental. Oricum, din conţinutul art.30 din Constituţie
(libertatea de exprimare) care evocă şi libertatea creaţiilor de orice fel, se poate deduce că
dreptul de autor este mai mult decât un drept fundamental, este, de fapt, o libertate.
În acest context, se pune problema dacă limitele exercitării dreptului de autor sunt
determinate, conform Legii nr.8/1996, de motivele expres şi limitativ enumerate de art.49, alin.1
din Constituţie. În opinia noastră, limitele exercitării dreptului de autor sunt străine de motivele
prevăzute în Constituţie, în special, în ipotezele prevăzute de art.33 din Legea nr.8/1996.
De lege ferenda, s-ar impune ca exigenţele constituţionale să se regăsească şi în
reglementările specifice dreptului de autor. Chiar şi sub aspect formal, Legea nr.8/1996 nu este în
acord cu prevederile Constituţiei, deoarece în legea fundamentală (art.49) se vorbeşte despre
restrângerea exerciţiului unor drepturi şi libertăţi, iar în Legea nr.8/1996 sunt reglementate limitele
exercitării dreptului de autor, (art.33 şi urm.).
Ar mai trebui observat şi faptul că actuala Constituţie, în art.54, stabileşte condiţiile
generale ale exercitării drepturilor şi libertăţilor. Astfel, cetăţenii români, cetăţenii străini şi apatrizii
trebuie să-şi exercite drepturile şi libertăţile cu bună credinţă (s.n.), fără să încalce drepturile şi
libertăţile celorlalţi (s.n.). Astfel spus, Constituţia face distincţie între restrângerea exerciţiului unor
drepturi şi limitele exercitării drepturilor.
Dacă admitem că art.33 şi urm. din Legea nr.8/1996 reglementează limitele exercitării
dreptului de autor, atunci iarăşi se pune problema neconstituţionalităţii, deoarece din nici o normă
a Capitolului VI din Titlul I al Legii nu se deduce că aceste limite sunt cele prevăzute de Legea
fundamentală.

SECŢIUNEA 3.6.

CONDIŢIILE SPECIALE PENTRU LIMITAREA

EXERCIŢIULUI DREPTURILOR PATRIMONIALE DE
AUTOR

Din conţinutul art.33, alin. 1, dar şi alte texte ale Legii nr.8/1996, se pot deduce condiţiile
speciale ce urmează a fi îndeplinite, cumulativ, pentru ca limitarea exerciţiului drepturilor
patrimoniale de autor să fie legitimă, şi anume:
- opera, din care derivă drepturile patrimoniale ale cărui exerciţiu poate fi restrâns, să fi
fost adusă anterior la cunoştinţă publică. Condiţia este chiar virtuală, deoarece, aşa după cum s-a
41
argumentat anterior, nu se poate pune problema exercitării drepturilor patrimoniale dacă opera nu
a fost, în prealabil, divulgată;
- limitările să fie conforme cu bunele uzanţe Suntem, în opinia noastră, în prezenţa unei
condiţii ambigue, de natură să genereze probleme practice insurmontabile;
- să nu contravină exploatării normale a operei;
- să nu-l prejudicieze pe autor sau pe titularii drepturilor de exploatare;
- limitarea să fie prevăzută de Legea nr.8/1996 sau de alte legi.
Nerespectarea oricărei condiţii, dintre cele cinci enumerate, determină depăşirea
exigenţelor legale ale limitării exerciţiului drepturilor patrimoniale de autor şi, pe cale de
consecinţă, este de natură să angajeze răspunderea juridică a persoanei respective.
Pentru unele modalităţi concrete de folosire de către terţi a operelor, legea impune, de
asemenea, unele condiţii particulare, condiţii ce au fost evocate în secţiunile anterioare.

42
 CAPITOLUL IV

TRANSMITEREA CONTRACTUALĂ A DREPTULUI DE AUTOR

SECŢIUNEA 4.1.

ASPECTE GENERALE PRIVIND CESIUNEA

DREPTULUI DE AUTOR

Potrivit normei de principiu cuprinsă în art.39, alin.1 din Legea nr.8/1996, autorul sau
titularul dreptului de autor poate ceda prin contract numai drepturile sale patrimoniale.
Textul legal citat are o dublă semnificaţie, şi anume:
- pe de o parte, recunoaşte dreptul de cedare prin contract a drepturilor patrimoniale de
autor atât autorului operei, cât şi titularului dreptului de autor. Sunt situaţii când cele două noţiuni
– autorul şi titularul dreptului de autor – nu sunt sinonime. Astfel, spre exemplu, potrivit art.4,
alin.2 din Legea nr.8/1996, când opera a fost adusă la cunoştinţa publică sub formă anonimă sau
sub un pseudonim, care nu permite identificarea autorului, dreptul de autor se exercită de către
persoana fizică sau juridică ce o face publică numai cu consimţământul autorului, atâta timp cât
acesta nu-şi dezvăluie identitatea. Sau, în temeiul art.25, alin.1 din lege, drepturile patrimoniale
de autor, prevăzute de art.13,16,17,18 şi 21, se transmit prin moştenire, după moartea autorului,
iar succesorul va deveni titularul acestor drepturi;
- pe de altă parte, prin contract, autorul sau titularul dreptului de autor poate ceda numai
drepturile patrimoniale, spre deosebire de transmiterea prin moştenire, care poate avea ca obiect
şi drepturile morale. Astfel, potrivit art.11, alin.2 din lege, după moartea autorului, exerciţiul
dreptului de a pretinde recunoaşterea calităţii dreptului de autor şi exerciţiul dreptului de a
pretinde respectarea integrităţii operei se transmit prin moştenire pe durată nelimitată.
Cesiunea drepturilor patrimoniale se poate prezenta sub următoarele forme:
- cesiune nelimitată în cazul căreia se transmit prin contract, pe durată nedeterminată şi
pentru orice teritoriu, toate drepturile patrimoniale de autor. Posibilitatea cesiunii drepturilor
patrimoniale pe durată nedeterminată rezultă, fără echivoc, din interpretarea per a contrario a
prevederilor art.39, alin.2, conform cărora aceasta poate fi limitată, printre altele la o anumită
durată. Deci, per a contrario, cesiunea poate fi nelimitată în timp. Cu toate acestea, în art.41,
alin.1 se prevede că în conţinutul contractului de cesiune trebuie să se prevadă durata şi
întinderea cesiunii. Faţă de formularea imperativă din cuprinsul art.41, alin.1 trebuie să
concluzionăm, totuşi, că cesiunea este numai pe durată determinată. Evident, la fel ca şi în alte
cazuri, ne aflăm în prezenţa unor formulări legale neconcordante care, de lege ferenda, ar trebui
armonizate.
- cesiune limitată la anumite drepturi, la o anumită perioadă de timp sau la un anumit
teritoriu;
- cesiune exclusivă, în cazul căreia însuşi titularul dreptului de autor nu mai poate utiliza
opera în modalităţile, pe termenul şi pe teritoriul convenite cu cesionarul şi nici nu poate transmite

43
dreptul respectiv unei alte persoane. În toate cazurile, caracterul exclusiv al cesiunii trebuie să fie
prevăzut expres în contract. Deci caracterul exclusiv nu se prezumă;
- cesiunea neexclusivă, în cazul căreia titularul dreptului de autor poate utiliza el însuşi
opera şi poate transmite dreptul neexclusiv şi altor persoane. La rândul lui, cesionarul neexclusiv
nu poate ceda dreptul său unei alte persoane decât cu consimţământul expres al cedentului.
Consimţământul cedentului nu este necesar în cazul în care cesionarul, persoană juridică, se
transformă prin una din modalităţile prevăzute de lege (comasare – absorţie, sau fuziune; divizare
sau dizolvare).
Cesiunea unuia dintre drepturile patrimoniale ale titularului dreptului de autor nu are nici
un efect asupra celorlalte drepturi ale sale, dacă nu s-a convenit altfel.
De asemenea, dacă se cesionează dreptul de reproducere a unei opere, se prezumă că a
fost cesionat şi dreptul la difuzarea copiilor unei astfel de opere, cu excepţia dreptului de import,
dacă nu se prevede altfel prin contract.
În sfârşit, în temeiul art.47, alin.6, dobândirea proprietăţii asupra suportului material al
operei nu conferă, prin ea însăşi, un drept de exploatare a operei. Altfel spus, dobândirea
dreptului patrimonial de exploatare a operei nu se prezumă, ci trebuie stipulat expres în contract.
De asemenea, proprietarul originalului unei opere de artă plastică sau fotografică are
dreptul, potrivit art.47, alin.4, de a o expune public, chiar dacă aceasta nu a fost adusă la
cunoştinţă publică, în afara cazului în care autorul a exclus în mod expres acest drept prin actul
de înstrăinare a originalului.
Norma prevăzută de art.47, alin.4, constituie o aplicaţie particulară a prevederilor art.13, lit.e
referitoare la dreptul autorului de a autoriza expunerea publică a unor astfel de opere.
Pe de altă parte, art.47, alin.4 are şi rolul de a institui o prezumţie relativă conform căreia
dreptul de proprietate, dobândit asupra originalului operei de artă plastică sau fotografică, include
şi dreptul de a expune public acea operă. În acelaşi timp, norma cuprinsă în art.47, alin.4 este o
excepţie de la prevederile art.47, alin.6.

44
 SECŢIUNEA 4.2.

CONDIŢIILE GENERALE ŞI SPECIALE DE VALIDITATE

ALE CONTRACTULUI DE CESIUNE ŞI
CARACTERELE LUI JURIDICE

Întocmai ca oricare alt contract, contractul de cesiune a drepturilor patrimoniale de autor

trebuie să îndeplinească condiţiile generale38 prevăzute de art.948 Cod civil, şi anume:
- capacitatea juridică a părţilor de a contracta;
- consimţământul valabil al părţii care se obligă;
- un obiect determinant;
- o cauză licită.
Legea nr.8/1996 impune şi unele condiţii speciale pentru acest gen de contract, astfel:
- sunt lovite de nulitate absolută contractele, care au ca obiect totalitatea operelor viitoare
ale autorului, nominalizate sau nenominalizate (art.41, alin.2). De fapt, textul legal are în vedere
drepturile patrimoniale ce decurg din totalitatea operelor viitoare ale autorului, deoarece
transmiterea drepturilor morale de autor prin cesiune este prohibită expres prin art.39, alin.1 din
Lege;
- existenţa şi conţinutul contractului de cesiune a drepturilor patrimoniale se poate dovedi
numai prin forma scrisă a acestuia, cu excepţia contractelor ce au ca obiect opera utilizată în
presă, (art.42). Este de observat că forma scrisă este cerută ad probationem şi, nicidecum ad
validitatem. În caz de litigiu, în lipsa înscrisului probator al existenţei şi conţinutului contractului
sau al unui început de dovadă scrisă, este imposibil, practic, dovedirea pretenţiilor părţii
interesate. Oricum, contractul de cesiune este un contract consensual şi nu solemn.
- contractul de cesiune a drepturilor patrimoniale trebuie să cuprindă datele prevăzute de
art.41, alin.1, şi anume: drepturile transmise; modalităţile de exploatare; durata şi întinderea
cesiunii; remuneraţia titularului dreptului de autor. Lipsa oricărei din aceste prevederi dă dreptul
părţii interesate să solicite anularea contractului. Aşa după cum rezultă din text, ne aflăm în
prezenţa unei cauze de nulitate relativă a contractului de cesiune. Facem precizarea că acţiunea
în anulabilitate este prescriptibilă, ceea ce înseamnă că nulitatea relativă trebuie invocată în
termenul de prescripţie extinctiv, prevăzut de art.9 din Decretul nr.167/1958. Astfel, potrivit
textului respectiv, în celelalte cazuri de anulare a unui act juridic (altele decât violenţa), prescripţia
dreptului la acţiune începe să curgă de la data când cel îndreptăţit a cunoscut cauza anulării, însă
cel mai târziu la împlinirea a 18 luni de la data încheierii actului. Nulitatea relativă, prevăzută de
art.41, alin.1, poate fi confirmată expres sau tacit de către autorul sau titularul drepturilor
patrimoniale cesionate.
Confirmarea, pentru a fi valabilă, potrivit art.1190 Cod civil, trebuie să cuprindă: obiectul,
natura obligaţiei, motivul acţiunii în nulitate şi intenţia de a repara viciul pe care se întemeiază
acţiunea.

38
Pentru detalii a se vedea: C. Stăteascu şi C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Editura ALL Beck,
2000, pag.39-42; L. Pop, Teoria generală a obligaţiilor, Editura Lumina Lex, 1988, pag.29-30
45
 Confirmarea tacită rezultă, fie din executarea contractului anulabil, fie din neinvocarea
nulităţii înăuntrul termenului de prescripţie extinctivă.
Potrivit art.46 din Legea nr.8/1996, în cazul unui contract de comandă a unei opere
viitoare, acesta trebuie să cuprindă atât termenul de predare cât şi termenul de acceptare a
operei de către utilizatori.
Ceea ce este specific acestui contract, specie a contractului de cesiune, este dreptul
persoanei care a comandat opera, de a denunţa contractul. Denunţarea este operantă în situaţia
în care opera nu îndeplineşte condiţiile stabilite prin contractul de comandă.
În cazul denunţării contractului, autorul operei are următoarele două drepturi:
- să păstreze sumele încasate până la data denunţării;
- să i se restituie cheltuielile efectuate pentru executarea lucrărilor pregătitoare realizării
operei comandate.
Aspecte particulare prezintă, cesiunea drepturilor patrimoniale de autor, în cazul operelor
realizate în cadrul unui contract individual de muncă şi cele apărute într-o publicaţie periodică.
Cât priveşte primele, în lipsa unei stipulaţii contrare, conform art.44, alin.1 din Legea
nr.8/1996, drepturile patrimoniale aparţin autorului.
În caz contrar, deci atunci când o asemenea clauză există, aceasta trebuie să cuprindă
termenul pentru care au fost cesionate drepturile patrimoniale de autor. Dacă un astfel de termen
nu este precizat, acesta va fi de 3 ani de la data predării operei. La expirarea termenului convenit
sau a termenului de trei ani, drepturile patrimoniale revin autorului.
În cazul operei apărute într-o publicaţie periodică, în lipsa unei convenţii contrare, în
temeiul art.45 din Lege, titularul dreptului de autor păstrează dreptul de a utiliza sub orice formă
opera, cu condiţia să nu prejudicieze publicaţia în care aceasta a apărut.
Dacă opera nu a fost publicată în termen de o lună de la data acceptării, în cazul unui
cotidian, sau în termen de 6 luni, în cazul altor publicaţii, autorul, în lipsa unei convenţii contrare,
poate dispune liber de operă. În acest caz, autorul o poate încredinţa altei publicaţii.
Din textele legale invocate, se poate desprinde caracterele juridice ale contractului de
cesiune a drepturilor patrimoniale de autor, şi anume:
- are ca obiect transmiterea drepturilor patrimoniale de autor. În opinia noastră, nu poate fi
cedat, prin cesiune, exerciţiul drepturilor patrimoniale, care nu pot fi transmise nici prin moştenire
(dreptul autorului de a decide dacă, în ce mod şi când va fi utilizată sau exploatată opera sa,
inclusiv de a consimţi utilizarea operei de către alţii (art.12); dreptul de comunicare, către public a
unor lecturi, interpretări muzicale sau scenice ori a altor forme de fixare a operei, înregistrări
sonore sau audiovizuale (art.19); dreptul autorului de a avea acces şi de a i se pune la dispoziţie
opera (art.22); dreptul autorului de a i se oferi opera la preţul de cost al materialului înainte de
distrugerea acestuia (art.23). Se impune o astfel de concluzie deoarece drepturile respective,
deşi sunt patrimoniale, sunt supuse, practic, regimului juridic al drepturilor morale, fiind strâns
legate de persoana autorului;
- transmiterea poate fi limitată la anumite drepturi, pentru un anumit teritoriu şi pentru o
anumită perioadă (art.39, alin.2). Per a contrario, cesiunea poate avea ca obiect toate drepturile
patrimoniale ce decurg dintr-o operă, poate fi pe durată nedeterminată şi opera poate fi
exploatată pe orice teritoriu,
- este un contract consensual. Forma scrisă este cerută numai ad probationem;
46
 - este un contract cu titlu oneros, deoarece legea prevede obligativitatea unei remuneraţii
pentru autor sau titularul drepturilor patrimoniale de autor;
- este un contract, în principiu, intuitu personae, deoarece, în lipsa unei stipulaţii contrare,
cesionarul nu poate ceda dreptul unei alte persoane decât cu consimţământul expres al
cedentului (art.39, alin.6). De fapt, numai contractul de cesiune exclusivă este intuitu personae,
iar cel de cesiune neexclusivă prezintă numai în principiu acest caracter;
- este un contract sinalagmatic. Pe cale de consecinţă, dă naştere la drepturi şi obligaţii
corelative pentru ambele părţi. În esenţă, obligaţia autorului constă în cedarea drepturilor
patrimoniale de autor şi dreptul de a primi remuneraţia, iar obligaţia cesionarului rezidă în plata
remuneraţiei, şi dreptul de a exploata opera conform celor convenite. Fiind un contract
sinalagmatic, oricare dintre părţi are la îndemână excepţia de neexecutare de către cealaltă parte
a prestaţiei şi poate cere rezoluţiunea contractului, chiar dacă aceasta nu este stipulată în
contract, întrucât, în temeiul art.1020 Cod civil, condiţia rezolutorie este subînţeleasă în cazul
contractelor sinalagmatice.

SECŢIUNEA 4.3.

REMUNERAŢIA TITULARULUI DREPTULUI DE AUTOR

Aşa după cum s-a precizat deja, potrivit art.41, alin.1 sub sancţiunea nulităţii relative, în
contract, părţile sunt obligate să stipuleze remuneraţia ce se cuvine titularului dreptului de autor.
Remuneraţia este, potrivit art.43 din Legea nr.8/1996, supusă următoarelor reguli:
- se stabileşte prin acordul părţilor (alin.1);
- cuantumul remuneraţiei se calculează, fie proporţional cu încasările provenite din
exploatarea operei, fie în sumă fixă sau în orice alt mod (alin.1);
- în cazul unei disproporţii evidente între remuneraţia autorului operei şi beneficiile celui
care a obţinut cesiunea drepturile patrimoniale, autorul este în drept să solicite organelor
jurisdicţionale competente revizuirea contractelor sau mărirea convenabilă a remuneraţiei (alin.3).
Ne aflăm în prezenţa unui caz special de impreviziune şi care are drept temei principiul echităţii
ce domină raporturile contractuale în materie civilă39. Pentru ca revizuirea să fie operantă, pe
lângă disproporţia evidentă dintre remuneraţia autorului şi beneficiile realizate de cesionar, mai
trebuiesc îndeplinite şi următoarele condiţii: în contract să nu existe clauze care să elimine ori să
atenueze disproporţia dintre remuneraţie şi beneficii; cauzele care au determinat disproporţia să
fie ulterioare încheierii contractului; cauzele respective să nu fi fost cunoscute de părţi sau părţile
să nu le fi putut anticipa la data încheierii contractului. În lipsa acestor condiţii, revizuirea nu va fi
admisă. Se impune această concluzie, deoarece în lipsa unor dispoziţii contrare, în temeiul
art.153, dispoziţiile Legii ne.8/1996 se complectează cu normele dreptului comun, iar normele
dreptului comun impun îndeplinirea condiţiilor evocate mai sus. Autorul nu poate, prin contract
sau printr-o convenţie anterioară sau ulterioară acestuia, să renunţe anticipat la exerciţiul acestui
drept (alin.4);

39
A se vedea; L. Pop, Teoria generală a obligaţiilor,…, pag.67-74
47
 - dacă părţile nu au stabilit prin contract remuneraţia, autorul poate solicita organelor
competente stabilirea acesteia. Stabilirea remuneraţiei de către instanţă se va face având în
vedere sumele plătite uzual, pentru aceeaşi categorie de opere, destinaţia şi durata exploatării,
precum şi alte circumstanţe ale cazului.

SECŢIUNEA 4.4.

DESFIINŢAREA CONTRACTULUI DE CESIUNE

Art.47 din Legea nr.8/1996 reglementează desfiinţarea contractului de cesiune a

drepturilor patrimoniale de autor, care se prezintă ca o modalitate legală de reziliere deşi
contractul este, după cum am văzut deja, sinalagmatic, deoarece produce efecte numai pentru
viitor (ex. nunc).
Desfiinţarea contractului poate interveni numai dacă sunt realizate cumulativ următoarele
condiţii:
- cesionarul nu exploatează dreptul patrimonial sau îl exploatează într-o măsură
insuficientă.
- prin neexploatarea sau exploatarea insuficientă a dreptului patrimonial cesionat,
interesele justificate ale autorului sunt afectate considerabil.
În opinia noastră, în raport cu principiul libertăţii contractuale, prevăzut de art.942 Cod
civil, părţile de comun acord, pot insera în contractul de cesiune clauze referitoare şi la alte
motive de desfiinţare a contractului.
De la regula înscrisă la art.47, alin.1 din Legea nr.8/1996, în alin.2 al aceluiaşi articol se
instituie şi o excepţie în cadrul căreia autorul nu poate solicita desfiinţarea contractului de
cesiune, şi anume:
- neexploatarea sau exploatarea insuficientă a dreptului patrimonial se datorează chiar
culpei autorului, faptei unui terţ, unui caz fortuit sau forţei majore.
Ar trebui observat că art.47 reglementează posibilitatea desfiinţării contractului la cererea
autorului, fiind exclusă desfiinţarea acestuia la cererea titularului dreptului patrimonial cesionat
sau la cererea persoanei care a obţinut cesiunea, pentru motivele înscrise în acesta.
În opinia noastră, pentru identitate de raţiune, s-ar fi impus ca şi titularul dreptului
patrimonial cesionat, care poate fi şi o altă persoană decât autorul, să aibă dreptul de a cere
desfiinţarea contractului în aceleaşi condiţii ca şi autorul însuşi.
În lipsa unei prevederi legale exprese în acest sens, titularul dreptului patrimonial cesionat,
altul decât autorul operei şi persoana care a obţinut cesiunea, vor putea cere rezilierea
contractului în condiţiile dreptului comun (art.1020 – 1021 Cod civil).
Autorul, potrivit art.47, alin.5, nu poate renunţa anticipat la exercitarea dreptului de a cere
desfiinţarea contractului. Şi această prevedere legală comportă unele comentarii, şi anume:
- interdicţia de renunţare anticipată la dreptul de a cere desfiinţarea contractului subzistă
până în momentul în care nu s-au scurs termenele de doi ani, respectiv un an sau de trei luni,
prevăzute de art.47, alin.3. Într-adevăr, desfiinţarea contractului nu poate fi solicitată înainte de
expirarea a 2 ani de la data cesionării dreptului patrimonial asupra unei opere şi, în cazul operelor
48
cedate pentru publicaţii cotidiene, înainte de expirarea unui termen de 3 luni sau un an, în cazul
publicaţiilor periodice. Nu se poate pune problema renunţării la dreptul de desfiinţare înainte de
expirarea celor trei termene, deoarece, evident, dreptul, ca atare, se naşte chiar din momentul în
care cele trei termene s-au scurs. Altfel spus, nu se poate renunţa la un drept care nu este încă
născut.
- deşi textul legal nu prevede, în opinia noastră, încălcarea acestei interdicţii va determina
nulitatea absolută a clauzei prin care autorul renunţă anticipat la dreptul de a cere desfiinţarea
contractului de cesiune. Se impune această concluzie, deoarece art.47, alin.5 cuprinde o normă
imperativă, chiar dacă este ocrotit un interes privat. Pe de altă parte, încălcarea acestei interdicţii
nu v-a atrage nulitatea contractului în ansamblul său, deoarece cauzele de nulitate ale acestuia
sunt prevăzute expres de art.41, alin.1 (nulitate relativă) şi de alin.2 (nulitate absolută), ci numai a
clauzei respective;
- la fel ca şi dreptul de a cere desfiinţarea contractului, interdicţia prevăzută de art. 47,
alin.5 îl vizează numai pe autor. Pe cale de consecinţă, faţă de caracterul dispozitiv al normelor
de drept comun, ce reglementează rezilierea contractelor, titularul dreptului patrimonial de autor
cedat, altul decât autorul, poate renunţa anticipat la acest drept, chiar prin contractul de cesiune;
- renunţarea la acest drept poate fi expresă sau tacită. Este expresă în situaţia în care,
după expirarea termenelor prevăzute de art.47, alin.3, autorul îşi exteriorizează hotărârea de a nu
cere desfiinţarea contractului şi tacită, în situaţia în care, deşi neexploatarea sau exploatarea în
măsură insuficientă îi afectează considerabil interesele justificate, nu acţionează pentru
desfiinţarea contractului.

SECŢIUNEA 4.5.

SPECII ALE CONTRACTULUI DE CESIUNE

4.5.1. Precizări prealabile

Legea nr.8/1996 reglementează trei contracte speciale de cesiune a drepturilor
patrimoniale de autor, şi anume:
- contractul de editare (art.48-57);
- contractul de reprezentare teatrală sau de execuţie muzicală (art.58-62);
- contractul de închiriere (art.63).
Aspecte particulare ale cesiunii sunt prevăzute şi pentru unele drepturi patrimoniale de
autor, ce decurg din operele cinematografice şi alte opere audiovizuale, programele pentru
calculator, operele de artă plastică, de arhitectură şi fotografice ori din drepturile conexe dreptului
de autor, aspecte care, însă, vor fi analizate în capitolele destinate acestora.
Ar mai trebui precizat că, în măsura în care normele speciale, pe care le-am invocat deja,
nu prevăd, se vor complecta cu reglementările prevăzute de art.39-47 din Legea nr.8/1996, iar
dacă şi acestea sunt incomplecte vor fi incidente normele de drept comun (art.153).

49
 4.5.2. Contractul de editare (art.48 – 57)
Contractul de editare este contractul prin care titularul dreptului de autor cedează altei
persoane, denumită editor, dreptul de a reproduce şi de a difuza opera în schimbul unei
remuneraţii.
Părţile acestui contract sunt:
- titularul dreptului de autor care poate fi autorul însuşi, adică persoana care a creat opera
sau persoana căreia autorul, în temeiul art.13, lit.a şi b i-a transmis drepturile patrimoniale de
reproducere şi difuzare a operei.
- editor este persoana către care titularul dreptului de autor a cedat dreptul de reproducere
şi difuzare a operei.
Obiectul contractului îl constituie dreptul de a reproduce şi de a difuza o operă.
Dacă titularul dreptului de autor împuterniceşte, pe cheltuiala sa, pe un editor să
reproducă şi, eventual, să difuzeze opera, nu se vor aplica normele legale prevăzute prin
contractul de editare, ci în temeiul art.48, alin.3, cele de drept comun referitoare la antrepriza de
lucrări (art.1412 şi urm. Cod civil).
Ar fi de observat că în ipoteza prevăzută de art.48, alin.2, nu se transmit, ca atare,
drepturile de a reproduce şi de a difuza opera, ci editorul este numai împuternicit să reproducă
sau, eventual, să difuzeze opera. De asemenea, în acest caz, editorul nu primeşte o remuneraţie,
iar reproducerea şi, eventual, difuzarea operei se face pe cheltuiala titularului dreptului de autor.
Obiect al contractului de editare poate fi, dacă acest lucru este prevăzut expres în
contract, şi dreptul de a autoriza traducerea şi adaptarea operei.
În schimb, cesiunea către editor a dreptului de a autoriza altei persoane să adapteze
opera sau să o folosească în orice alt mod, trebuie să facă obiectul unui contract distinct (art.50).
Această normă ne dezvăluie faptul că, în principiu, contractul de editare este intuitu personae.
Împrejurarea rezultă, de fapt, şi din prevederile art.54, potrivit cărora, editorul v-a putea ceda
contractul de editare numai cu consimţământul autorului.
Conţinutul contractului este prevăzut de art.51, şi acesta trebuie să cuprindă clauze
referitoare la următoarele elemente:
- durata cesiunii;
- natura exclusivă sau neexclusivă şi întinderea teritorială a cesiunii;
- numărul maxim şi minim de exemplare;
- remuneraţia autorului;
- numărul de exemplare rezervate autorului cu titlu gratuit;
- termenul pentru apariţia şi difuzarea exemplarelor fiecărei ediţii sau, după caz, a fiecărui
tiraj;
- termenul de predare a originalului operei de către autor;
- procedura de control a numărului de exemplare produse de editor.
Absenţa următoarelor clauze din contract, dă dreptul părţii interesate să ceară anularea
acestuia:
- durata cesiunii;
- natura exclusivă sau neexclusivă şi întinderea teritorială a cesiunii;
50
 - remuneraţia autorului;
Contractul mai poate cuprinde clauze referitoare şi la următoarele aspecte:
- dreptul autorului de a aduce îmbunătăţiri sau modificări operei în cazul unei ediţii noi, cu
condiţia ca aceste îmbunătăţiri sau modificări să nu mărească esenţial costurile editorului şi să nu
schimbe caracterul operei;
- obligaţia editorului de a înapoia autorului originalul operei, originalele operelor de artă,
ilustraţiile şi orice alte documente primite pentru publicare;
- încetarea contractului. În lipsa unei stipulaţii contrare, acesta încetează, după epuizarea
duratei stabilite sau după epuizarea ultimei ediţii convenite. Ediţia sau tirajul se consideră
epuizate atunci cânt a rămas un număr de exemplare nevândute mai mic de 5% din numărul total
de exemplare şi, în orice caz, dacă este mai mic de o sută de exemplare. Dacă editorul
intenţionează să distrugă exemplarele rămase în stoc, după o perioadă de 2 ani de la data
publicării, acesta este obligat să le ofere, mai întâi, autorului, la preţul pe care l-ar fi obţinut prin
vânzarea pentru distrugere;
- remuneraţia autorului, în cazul în care opera este distrusă datorită forţei majore, după
publicare;
- obligaţia editorului de a pregăti o ediţie nouă, dacă ediţia pregătită a fost distrusă total
datorită forţei majore înainte de a fi pusă în circulaţie. Dacă ediţia este distrusă parţial, editorul
este îndreptăţit să reproducă atâtea exemplare câte au fost distruse.
- termenul de publicare a operei. Dacă acest termen nu este prevăzut în contract, editorul
este obligat să o publice în cel mult un an de la data acceptării acesteia. Dacă termenul de
publicare nu este respectat, autorul poate solicita desfiinţarea contractului, potrivit dreptului
comun şi daune interese pentru neexecutare. În această ipoteză, autorul, păstrează remuneraţia
primită sau, după caz, poate solicita plata remuneraţiei integrale, prevăzută în contract.

4.5.3. Contractul de reprezentare teatrală sau de execuţie

muzicală (art.58 – 62)
Contractul de reprezentare teatrală sau de execuţie muzicală este acel contract în temeiul
căruia titularul dreptului de autor cedează unei persoane fizice sau juridice dreptul de a
reprezenta sau de a executa, în public, o operă actuală sau viitoare, literară, dramatică,
muzicală, dramatico-muzicală, coregrafică sau o pantomimă, în schimbul unei remuneraţii, iar
cesionarul se obligă să o reprezinte ori să o execute în condiţiile cuvenite.
Obiect al acestui contract poate fi, spre deosebire de precedentul, o operă actuală sau
viitoare, asupra căreia cesionarul dobândeşte dreptul de a o reprezenta sau de a o executa.
Operele actuale sau viitoare, care pot face obiectul acestui contract, sunt limitativ
enumerate în cuprinsul art.58, şi anume: opere literare, opere dramatice, opere muzicale, opere
dramatico-muzicale, opere coregrafice, o pantomimă.
Forma contractului este scrisă, formă care, evident, este cerută ad probationem.
Termenul, contractului, conform art.59, alin.1, poate fi pe durată determinată ori pentru un
număr determinat de comunicări către public. Deci, este exclusă posibilitatea încheierii unui astfel
de contract pe o durată nedeterminată sau pentru un număr nelimitat de comunicări. De fapt, în
51
acest caz, avem de a face cu o aplicaţie, in concreto, a principiului înscris în art.1471 Cod civil
potrivit căruia nimeni nu poate pune în serviciul altuia lucrările sale decât pentru o întreprindere
determinată sau pe un timp mărginit40.
Ar fi totuşi de observat neinspirata folosire a termenului comunicare din cuprinsul art.59,
alin.1, atâta vreme cât obiectul contractului nu-l reprezintă dreptul de comunicare, aşa cum este
el explicat în art.15, alin.1 şi reglementat de art.19, ci tocmai dreptul de reprezentare teatrală sau
de execuţie muzicală. Evident, între comunicare, pe de o parte şi reprezentarea teatrală şi
execuţia muzicală, pe de altă parte, nu există o relaţie de sinonimie. Comunicarea, ca arie de
cuprindere, este mai restrânsă, deoarece vizează numai înregistrările sonore sau audiovizuale a
unor lecturi, interpretări muzicale sau scenice ori alte forme de fixare a operei în înregistrări
sonore sau audiovizuale (art.19).
În contract trebuie stipulat termenul în care v-a avea loc premiera sau singura comunicare
a operei, după caz.
În temeiul art.62, dacă cesionarul nu reprezintă sau nu execută opera în termenul stabilit,
autorul poate solicita, potrivit dreptului comun, desfiinţarea contractului şi daune pentru
neexecutare.
Natura contractului poate fi exclusivă sau neexclusivă.
Potrivit Legii nr.8/1996, autorul operei are, în cazul unui contract de reprezentare teatrală
sau de execuţie muzicală, următoarele drepturi:
- dreptul de a primi remuneraţia ce i se cuvine, inclusiv în situaţia în care cesionarul nu
reprezintă sau nu execută opera în termenul stabilit;
- dreptul, după caz, de a se opune sau de a-şi da consimţământul pentru ca cesionarul să
cedeze la rândul lui, unui terţ, organizarea de spectacole;
- dreptul de a controla reprezentarea sau executarea operei;
- dreptul de a primi de la cesionar programul, afişele şi alte materiale tipărite, recenzii
publice despre spectacol etc.;
- dreptul de a primi comunicări periodice de la cesionar în legătură cu numărul de
prezentaţii sau de execuţii muzicale sau teatrale, precum şi situaţia încasărilor;
- dreptul de a cere desfiinţarea contractului, dacă cesionarul nu reprezintă sau nu execută
opera în termenul stabilit.
Evident, acestor drepturi ale autorului le corespund obligaţii corelative pentru cesionar.

4.5.4. Contractul de închiriere (art.63)

Contractul de închiriere este acel contract prin care autorul se angajează să permită
folosinţa, pe timp determinat, cel puţin al unui exemplar al operei sale, în original sau în copie, în
special programe pe calculator ori opere fixate în înregistrări sonore sau audiovizuale, iar
cesionarul se angajează să plătească autorului o remuneraţie pentru perioada cât foloseşte acel
exemplar al operei.
Contractul de închiriere, reglementat de art.63, corespunde dreptului patrimonial al
autorului, prevăzut de art.17, de a autoriza închirierea originalului şi a copiilor operei sale.
40
Pentru explicaţii suplimentare a se vedea: Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contractele speciale, Editura Actami, 1999,
pag.211-213
52
 Dacă în contractul de închiriere nu s-a stipulat altfel, autorul păstrează dreptul de autor
asupra operei închiriate, cu excepţia dreptului de difuzare.
Reiterăm că, în temeiul art.14, alin.2, prin difuzare se înţelege distribuirea către public a
originalului ori copiilor unei opere, prin vânzare, închiriere, împrumut sau orice alt mod de
transmitere cu titlu oneros sau cu titlu gratuit. Deci, practic, prin închiriere se realizează difuzarea,
împrejurare care justifică interdicţia prevăzută de art.63, alin.2. În caz contrar, dacă după
închirirerea unei opere, autorul ar continua să difuzeze opera către alte persoane, evident, ar
prejudicia drepturile transmise anterior cesionarului.
Precizăm că, potrivit art.14, alin.3, nu se consideră difuzare distribuirea către public, prin
împrumut, cu titlu gratuit, a unei opere, în cazul în care se realizează prin intermediul bibliotecilor
publice.
Acest contract este supus, potrivit art.63, alin.3, normele dreptului comun privind
contractul de locaţiune (art.1410 şi urm. Cod civil)41.
În opinia noastră, vor fi aplicabile normele juridice privind locaţiunea (art.1410-1445) şi,
nicidecum cele particulare referitoare la închiriere (art.1446-1453) sau cele referitoare la arendare
(art.1456-1469) ori cele referitoare la locaţiunea lucrărilor (art.1470-1490). Se impune o
asemenea concluzie, deoarece art.63, alin.3 din Legea nr.8/1996 face trimitere expresă la
locaţiune şi nu la speciile acesteia.
Acest contract nu trebuie confundat cu împrumutul public, reglementat de art.18 din Legea
nr.8/1996 şi care constă în punerea la dispoziţia unei persoane, cu titlu gratuit, pentru utilizare, a
originalului sau copiei unei opere pentru o perioadă de timp determinată, prin intermediul unei
instituţii care permite accesul publicului în acest scop.
Deci, spre deosebire de împrumutul public, care este cu titlu gratuit, închirierea,
reglementată de art.63, este cu titlu oneros, deoarece cesionarul se obligă să plătească autorului
o remuneraţie.
De asemenea, în cazul împrumutului public, utilizarea operei se face numai prin
intermediul unei instituţii care permite accesul publicului în acest sens, iar în cazul închirierii
prevăzute de art.63, folosinţa operei se face direct de către cesionar, şi această folosinţă poate fi
şi în scop privat.
În sfârşit, închirierea poate avea ca obiect orice operă, iar în cazul împrumutului public nu
poate face obiectul acestuia operele sonore sau audiovizuale în primele 6 luni de la prima
difuzare a operei.
Remuneraţia autorului, în cazul împrumutului public nu subzistă dacă acesta are ca obiect
operele enumerate în art.18, alin.3, şi anume: originalele sau copiile unor opere scrise din
biblioteci publice; proiectele de structuri arhitecturale; originalele sau copiile operelor de artă
aplicată, produselor destinate unor utilizări practice; originalele sau copiile operelor, în scopul
comunicării publice, ori pentru a căror utilizare există un contract; lucrările de referinţă pentru
utilizare imediată sau pentru împrumutul între instituţii; operele create de autor în cadrul
contractului individual de muncă, dacă acestea sunt utilizate de către cei care au angajat autorul,
în cadrul activităţii obişnuite.

41
Pentru detalii, a se vedea: Fr. Deak, Tratat de drept civil, …, pag.185-221
53
 De asemenea, autorul nu v-a primi remuneraţia nici atunci când împrumutul public s-a
realizat în scop educativ ori cultural, prin instituţii recunoscute, potrivit legii, sau organizate în
acest scop de către autorităţile publice.

54
 CAPITOLUL V

REGIMUL JURIDIC SPECIAL AL UNOR CATEGORII DE OPERE

SECŢIUNEA 5.1.

OPERELE CINEMATOGRAFICE ŞI ALTE OPERE

AUDIOVIZUALE (ART.64-71)

5.1.1. Aspecte generale

Opera audiovizuală este opera cinematografică sau opera exprimată printr-un procedeu
similar cinematografiei, care utilizează imaginea sau combinarea sunetului cu imaginea.
Din coraborarea prevederilor art.66 şi ale art.5 din Legea nr.8/1996, se poate deduce că
opera cinematografică este o operă comună, creată de mai mulţi coautori, în colaborare. De fapt,
art.66 precizează că sunt autori ai operei audiovizuale următoarele persoane:
- regizorul sau realizatorul;
- autorul adaptării;
- autorul scenariului;
- autorul dialogului;
- autorul muzicii, special create pentru opera audiovizuală;
- autorul grafic, pentru operele de animaţie sau al secvenţelor de animaţie;
- alte persoane stabilite prin contractul dintre producătorul şi regizorul sau realizatorul
operei şi care au contribuit la crearea acestuia.
Regizorul sau realizatorul operei audiovizuale este persoana fizică care îşi asumă
conducerea creării şi realizării operei audiovizuale, în calitate de autor principal. Regizorul sau
realizatorul, fiind autor principal, v-a avea unele îndrituiri în ceea ce priveşte exploatarea operei.
Producătorul operei audiovizuale este persoana fizică sau juridică care îşi asumă
responsabilitatea reproducerii operei şi, în această calitate, organizează realizarea operei şi
furnizează mijloacele necesare, tehnice şi financiare42.
Potrivit art.86, teza finală din Legea nr.8/1996, în contractul dintre producătorul şi regizorul
sau realizatorul operei, părţile pot conveni să fie incluşi, ca autori a operei audiovizuale, şi alţi
creatori care au contribuit substanţial la crearea acesteia.
Deşi textul se referă la părţile contractului încheiat între producător şi regizorul sau
realizatorul operei audiovizuale, în opinia noastră, pentru a fi incluşi ca autori ai operei şi alţi
creatori, este absolut necesară o înţelegere între autorii operei, aşa cum sunt ei precizaţi în
conţinutul art.66 din lege. O altă interpretare, dată textului citat, l-ar plasa pe regizor sau
realizator într-o poziţie discreţionară în ceea ce priveşte posibilitatea acestuia de a decide care
persoană poate fi ori nu inclusă printre autorii operei.

42
Pentru detalii, a se vedea: L. Glod, Calitatea de producător în înţelesul Legii nr.8/1996 a dreptului de autor şi a
drepturilor conexe, în Dreptul nr.8/2000, pag.35-37
55
 5.1.2. Drepturile şi obligaţiile autorilor unei opere
audiovizuale
Coautorii au, în principal, următoarele drepturi ce decurg din calitatea de autori ai unei
opere preexistente şi din crearea unei opere audiovizuale:
- dreptul la adaptare audiovizuală, adică dreptul exclusiv al titularului sau autorului asupra
unei opere preexistente de a o transforma sau de a o include într-o operă audiovizuală (art.68,
alin.1). Acest drept este, de fapt, o aplicaţie, in concreto, a dreptului patrimonial înscris în art.16
din Legea nr.8/1996, adică dreptul autorului de a autoriza în mod exclusiv traducerea, publicarea
în culegeri, adaptarea, precum şi altă transformare a operei sale prin care se obţine o operă
derivată;
- cesiunea dreptului de adaptare a operei preexistente se poate face numai printr-un
contract scris între titularul dreptului de autor şi producătorul operei audiovizuale, distinct de
contractul de editare a operei (art.68, alin.2). De fapt, prin cesiunea acestui drept, titularul unei
opere preexistente transferă unui producător dreptul exclusiv de transformare şi de includere a
operei respective într-o operă audiovizuală;
- dreptul titularului unei opere preexistente, inclusă într-o operă audiovizuală, de a stabili,
de comun acord, cu realizatorul acesteia, condiţiile producţiei, difuzării şi proiecţiei operei
audiovizuale;
- în lipsa unei convenţii contrare, autorii operei audiovizuale, precum şi alţi autori ai unor
contribuţii la acestea îşi păstrează toate drepturile de exploatare separată a propriilor contribuţii,
în condiţiile legii (art.70, alin.2);
- în lipsa unei convenţii contrare, dreptul de a primi remuneraţia pentru fiecare mod de
exploatare a operei audiovizuale, proporţional cu încasările brute rezultate din exploatare (art.71,
alin.1). În acest sens, producătorul este obligat să remită autorilor, periodic, situaţia încasărilor
percepute după fiecare mod de exploatare;
- dreptul de a cere rezilierea contractului de cesiune a dreptului de adaptare, în situaţia în
care producătorul nu finalizează opera în termen de cinci ani de la încheierea contractului sau nu
difuzează opera în termen de un an de la finalizarea acesteia (art.71, alin.3).
Obligaţiile ce decurg dintr-o operă audiovizuală sunt, în principal, următoarele:
- obligaţia fiecărui coautor de a definitiva contribuţia sa la opera audiovizuală în termenul
stabilit. Dacă unul dintre autori refuză să definitiveze contribuţia sa la opera audiovizuală sau se
află în imposibilitatea de a o face, el nu se poate opune folosirii acesteia în vederea definitivării
operei. Acest autor v-a avea totuşi dreptul la remuneraţie pentru contribuţia avută (art.67, alin.1);
- în lipsa unei stipulaţii contrare, obligaţia autorilor de a ceda producătorului drepturile
exclusive privind exploatarea operei în ansamblul său, prevăzute de art.13, şi anume:
reproducerea integrală sau parţială a operei; difuzarea operei; importul în vederea comercializării
pe teritoriul României a copiilor de pe operă, realizate cu consimţământul autorilor; proiecţia
publică a operei; emiterea operei prin orice mijloc ce serveşte la propagarea fără fir a semnalelor,
sunetelor sau imaginilor, inclusiv prin satelit, transmiterea operelor către public prin fir, prin cablu,
prin fibră optică sau prin orice alt procedeu; comunicarea publică prin intermediul înregistrărilor
sonore; retransmiterea nealterată, simultană şi integrală prin fir, satelit, cablu, fibră optică sau,
56
prin orice alt procedeu; difuzarea secundară; prezentarea într-un loc public; traducerea,
adaptarea şi orice altă transformarea a operei; închirierea originalului sau a copiilor; împrumutul
public; dublarea şi subtitrarea.

SECŢIUNEA 5.2.

PROGRAMELE PENTRU CALCULATOR

5.2.1. Precizări prealabile

Programul pentru calculator a fost definit ca un ansamblu de instrucţiuni având drept scop
să permită executarea unor funcţii de către un sistem de tratare a informaţiilor numit calculator.
În S.U.A., prin Legea din 1976, programul pentru calculator este definit ca un ansamblu de
indicaţii sau instrucţiuni care se utilizează direct sau indirect într-un calculator pentru a produce
anumite rezultate.
Legea nr.8/1996 nu defineşte programul pentru calculator dar, în art.72, precizează care
este obiectul protecţiei, şi anume:
- protecţia programelor pentru calculator include orice expresie a unui program,
programele de aplicaţie şi sistemele de operare, exprimate în orice fel de limbaj, fie în cod-sursă
sau cod-obiect, materialul de concepţie ajutător, precum şi manualele.
Componentele programelor pentru calculator, care au legătură cu protecţia acestora, sunt
următoarele:
- materialul de concepţie pregătitor;
- codul-sursă sau programul editat în cod sursă;
- codul-obiect, reprezentând traducerea programului sursă în program inteligibil pentru
maşină (calculator);
- manualul de utilizare (documentaţie conexă şi documentaţie auxiliară).
Legea nr.8/1996 a inclus programele pentru calculator în categoria operelor protejate, în
art.7, lit.a, şi anume: constituie obiect al dreptului de autor operele de creaţie intelectuală în
domeniul literar, artistic sau ştiinţific, cum sunt şi programele pentru calculator.
Protecţia specială a programelor pentru calculator este reglementată de art.72-81 din
Legea nr.8/1996.

5.2.2. Obiectul protecţiei în cazul programelor pentru

calculator
Aşa după cum rezultă din conţinutul art.72, alin.1 din Legea nr.8/1996, protecţia
programelor pentru calculator include:
- orice expresie a unui program;
- programele de aplicaţie şi sistemele de operare exprimate în orice fel de limbaj, fie în
cod-sursă sau cod-obiect;
57
 - materialul de concepţie pregătitor;
- manualele.
De fapt, obiectul protecţiei este în strânsă legătură cu etapele ce trebuiesc parcurse
pentru realizarea unui program complect pentru calculator, şi anume:
- realizarea materialului de concepţie pregătitor;
- editarea programului sau realizarea lui în cod-sursă;
- traducerea programului din cod sursă în program inteligibil pentru maşină (calculator);
- realizarea manualului de utilizare (documentaţia conexă şi auxiliară).
Ar fi de observat că art.72, alin.1 din Legea nr.8/1996 a omis să includă, în obiectul
protecţiei, materialul de concepţie pregătitor.
De asemenea, potrivit art.72, alin.2 din Legea nr.8/1996, nu sunt protejate de lege ideile,
procedeele, metodele de funcţionare, conceptele matematicii şi principiile care stau la baza
oricărui element dintr-un program pentru calculator, inclusiv acelea care stau la baza interfeţelor
sale.

5.2.3. Subiect al dreptului de autor în cadrul programelor

pentru calculator
Art.73, din Legea nr.8/1996 prevede că autorul unui program pentru calculator beneficiază
în mod corespunzător de drepturile prevăzute în partea I-a a titlului I, împrejurare care ne obligă
să constatăm, potrivit art.3, alin.1, că autor este persoana fizică sau persoanele fizice care au
creat programul pentru calculator.
Potrivit art.74, în lipsa unei convenţii contrare, drepturile patrimoniale de autor asupra
programelor pentru calculator create de unul sau mai mulţi angajaţi, în exercitarea atribuţiilor de
serviciu sau după instrucţiunile celui care angajează, aparţin acestuia din urmă.
Deci, spre deosebire de drepturile patrimoniale care decurg din alte opere create în cadrul
unui contract individual de muncă şi care, în lipsa unei clauze contractuale exprese, rămân în
beneficiul autorului, drepturile patrimoniale ce decurg din calitatea de autor al unui program
pentru calculator, rămân în beneficiul autorului numai în prezenţa unei clauze exprese în acest
sens.
Astfel spus, în cazul programelor pentru calculator, drepturile patrimoniale se prezumă că
sunt ale angajatorului, iar în cazul altor opere, se prezumă că acestea sunt ale autorului, dacă,
bineînţeles, au fost create în cadrul unui contract individual de muncă.
În lipsa unei distincţii legale, drepturile morale, ce decurg dintr-un program pentru
calculator, vor fi numai ale autorului, cu excepţia drepturilor care, conform art.11, alin.1 combinat
cu art.10, lit.b şi d, pot fi transmise prin moştenire şi altor persoane (dreptul de a pretinde
recunoaşterea calităţii de autor şi dreptul de a pretinde respectarea integrităţii operei).

5.2.4. Drepturile morale şi patrimoniale în cazul

programelor pentru calculator

58
 Cât priveşte drepturile morale, în temeiul normei de trimitere, prevăzută de art.73, autorul
beneficiază de toate drepturile de acest gen prevăzute de art.10, cu excepţia dreptului de
retractare.
Referitor la drepturile patrimoniale, prin art.73, sunt recunoscute autorului unui program
pentru calculator, toate drepturile patrimoniale prevăzute de art.12-23 din Legea nr.8/1996, iar trei
dintre acestea prezintă unele particularităţi.
Astfel, potrivit art.73, autorul unui program pentru calculator, beneficiază în mod
corespunzător de drepturile prevăzute de lege, dar şi de dreptul exclusiv de a autoriza şi realiza
următoarele:
- reproducerea permanentă sau temporară a unui program, integral sau parţial, prin orice
mijloc şi sub orice formă, inclusiv în cazul în care reproducerea este determinată de încărcarea,
afişarea, transmiterea sau stocarea programului pentru calculator (lit.a);
- traducerea, adoptarea şi orice altă transformare adusă unui program pentru calculator,
precum şi reproducerea rezultatului acestor operaţiuni, fără a prejudicia drepturile persoanei care
transformă programul pentru calculator (lit.b);
- difuzarea originalului sau a copiilor unui program pentru calculator sub orice formă,
inclusiv prin închiriere, (lit.c).

5.2.5. Limitări aduse dreptului de autor în cazul

programelor pentru calculator
În ceea ce priveşte drepturile morale, aşa cum s-a mai afirmat, în temeiul art.77, alin.3
combinat cu art.10, lit.e, autorul unui program pe calculator nu are dreptul de a retracta
programul, chiar şi în ipoteza în care titularul dreptului de utilizare a programului ar fi despăgubit.
Eliminarea acestui drept a fost impusă de nevoia de a asigura certitudinea folosirii
programelor achiziţionate, la adăpost de eventualele capricii ale autorilor.
Referitor la drepturile patrimoniale Legea nr.8/1996 le aduce următoarele limitări:
- în lipsa unei convenţii contrare, nu sunt supuse autorizării titularului dreptului de autor
actele prevăzute de art.73, lit.a şi b (reproducerea permanentă, respectiv traducerea, adaptarea
şi orice alte transformări), dacă acestea sunt necesare pentru a permite dobânditorului să
utilizeze programul pe calculator într-un mod corespunzător destinaţiei sale, inclusiv pentru
corectarea erorilor (art.76). Din interpretarea per a contrario a dispoziţiilor art.76, se deduce că va
fi necesară autorizarea titularului drepturilor de autor în următoarele situaţii: când se pune
problema difuzării originalului sau a copiilor unui program pentru calculator; atunci când, în
contractul încheiat cu utilizatorul, s-a prevăzut expres necesitatea autorizaţiei autorului pentru
reproducerea, traducerea, aranjarea şi orice transformări aduse unui program pentru calculator;
dacă operaţiunile nu sunt necesare pentru utilizarea programului într-un mod corespunzător;
- dreptul utilizatorului autorizat al unui program pentru calculator, de a face, fără
autorizarea autorului, o copie de arhivă sau de siguranţă, în măsura în care aceasta este
necesară pentru asigurarea utilizării programului (art.77, alin.1);
- dreptul utilizatorului autorizat al copiei unui program pentru calculator de a observa,
studia sau testa funcţionarea programului, fără autorizarea titularului dreptului de autor, în scopul
59
de a determina ideile şi principiile care stau la baza oricăror operaţiuni de încărcare în memorie,
afişare, conversie, transmiterea sau stocare a programului, operaţiuni pe care este în drept să le
efectueze (art.77, alin.2).
- dreptul utilizatorului autorizat de a reproduce codul sau de a traduce forma acestui cod
fără autorizarea titularului dreptului de autor, dacă acestea sunt indispensabile pentru obţinerea
informaţiilor necesare interoperabilităţii unui program pentru calculator cu alte programe pentru
calculator (art.78). Pentru ca acest drept, denumit şi drept de descompunere a programelor
pentru calculator43 să fie operant, este necesar să fie îndeplinite următoarele condiţii: actele de
reproducere şi de traducere sunt îndeplinite de o persoană care deţine dreptul de utilizare a
copiei programului sau de o persoană care îndeplineşte aceste acţiuni în numele celei dintâi, fiind
abilitată în acest sens (lit.a); informaţiile necesare interoperabilităţii nu sunt uşor şi rapid
accesibile persoanelor enumerate mai sus (lit.b); actele de reproducere şi de traducere sunt
limitate la părţile de program necesare interoperabilităţii (lit.c). Informaţiile obţinute, ca urmare a
exercitării dreptului de descompunere, sunt supuse următoarelor restricţii: nu pot fi utilizate în alte
scopuri decât realizarea interoperabilităţii programului pentru calculator, creat independent; nu
pot fi comunicate altor persoane, în afara cazului în care comunicarea se dovedeşte necesară
interoperabilităţii programului pentru calculator, creat independent; nu pot fi utilizate pentru
definitivarea, producerea ori comercializarea unui program pentru calculator, a cărei expresie
este fundamental similară sau pentru orice alt act ce aduce atingere dreptului autorului. Oricum,
dreptul de descompunere nu poate fi exercitat, dacă se cauzează un prejudiciu titularului
dreptului de autor sau exploatării normale a programului pentru calculator.
În sfârşit, potrivit art.80 din Lege regulile cuprinse în art.33-38 privind limitele exercitării
dreptului de autor, nu se aplică în cazul programelor pentru calculator.
Pe cale de consecinţă, nu sunt permise, în cazul programelor pentru calculator,
următoarele:
- utilizarea şi reproducerea programelor pe calculator fără consimţământul autorului în
situaţiile şi modurile enumerate de art.33 din Legea nr.8/199644;
- reproducerea programelor pentru calculator pentru uz personal sau pentru cercul normal
al unei familii (art.80 combinat cu art.34);
- transformarea programului pentru calculator în modurile şi scopurile prevăzute de art.35
(transformare privată, transformarea care are ca rezultat o parodie sau caricatură sau dacă
transformarea este impusă de scopul folosirii permise de autor). Evident, transformarea unui
program care ar avea ca rezultat o parodie sau caricatură nici nu s-ar putea realiza în fapt,
deoarece aceste rezultate sunt, în opinia noastră, străine de natura acestor programe;
- reproducerea programelor pentru calculator în cataloage publicate şi distribuite cu ocazia
licitaţiilor, târgurilor sau colecţiilor pentru a fi distribuite publicului (art.80 combinat cu art.36);
- reproducerea sau comunicarea publică a programelor pentru calculator în scopul de a
testa funcţionarea produselor la momentul fabricării sau vânzării (art.80 combinat cu art.37). De
fapt, reproducerea sau comunicarea reglementate de art.37 pot avea ca obiect exclusiv
43
Cap.IX din Legea nr.8/1996 este, de fapt, o traducere a Directivei Consiliului Comunităţii Europene, nr.91/250/C.E.E./14
mai 1991
44
Pentru evitarea repetărilor, facem trimitere la explicaţiile date în capitolul 3, subsecţiunea 3.2. (utilizarea operei fără
consimţământul autorului).
60
înregistrări sonore sau audiovizuale ori echipamente pentru reproducerea sau comunicarea
publică a acestora. Deci, practic, interdicţia prevăzută de art.80 este inutilă, deoarece art.37
exclude, chiar el, posibilitatea reproducerii programelor pentru calculator;
- emiterea programelor pe calculator şi înregistrarea acestora pentru nevoile proprii
emisiuni, în condiţiile şi situaţiile prevăzute de art.38.

5.2.6. Durata drepturilor asupra programelor pentru

calculator
Drepturile morale, conform art.11 din Legea nr.8/1996, nu pot face obiectul vreunei
înstrăinări ori renunţări, cu excepţia dreptului la recunoaşterea calităţii de autor şi a celei de a
pretinde respectarea integrităţii operei, care, după moartea autorului, se transmit prin moştenire,
iar dacă nu sunt moştenitori se transmit Oficiului Român pentru Drepturile de Autor. Se consacră
astfel, principiul perpetuităţii drepturilor morale de autor. Reiterăm faptul că, în cazul programelor
pentru calculator, este exclus dreptul de retractare a operei.
În ceea ce priveşte drepturile patrimoniale, conform art.30 din Lege, drepturile
patrimoniale asupra programelor pentru calculator durează tot timpul vieţii autorului, iar după
moartea acestuia se transmit prin moştenire, potrivit legislaţiei civile, pe o perioadă de 50 de ani.
În ipoteza în care programul pentru calculator este creat de unul sau mai mulţi angajaţi în
exercitarea atribuţiilor de serviciu sau după instrucţiunile celui care angajează, în temeiul art.74
din Legea nr.8/1996, drepturile patrimoniale, ce decurg din acestea, vor aparţine, după caz:
- angajatorului, dacă în contractul de angajare sau printr-o convenţie distinctă nu se
prevede altfel;
- creatorului sau creatorilor programului pentru calculator, în condiţiile art.30, dacă există o
convenţie în acest sens între angajator şi cel care a creat opera.
De asemenea, vor fi aplicabile, în mod corespunzător, prevederile art.26 din lege
referitoare la durata drepturilor patrimoniale în cazul aducerii programului pentru calculator la
cunoştinţă publică sub pseudonim sau fără indicarea autorului.

5.2.7. Valorificarea drepturilor patrimoniale asupra

programelor pentru calculator
Potrivit art.75 din Legea nr.8/1996, drepturile patrimoniale ale autorului unui program
pentru calculator pot fi valorificate pe calea contractelor de utilizare, pe calea cesiunii dreptului de
utilizare şi a contractului de închiriere a programului pentru calculator.
a)Contractul de utilizare este convenţia prin care titularul drepturilor patrimoniale de autor,
încuviinţează altei persoane, numită utilizator, să folosească programul în schimbul unei
remuneraţii. Printr-un astfel de contract se transmite utilizatorului un drept patrimonial limitat la
folosinţa pentru nevoile personale a programului.
În lipsa unei convenţii contrare, printr-un contract de utilizare a unui program pe calculator,
în temeiul art.75, alin.1 din lege se prezumă că:

61
 - utilizatorului i se acordă dreptul neexclusiv al programului;
- utilizatorul nu poate transmite unei alte persoane dreptul de utilizare a programului
pentru calculator.
a) Contractul de închiriere a programului pentru calculator
Potrivit art.63, alin.1 din Legea nr.8/1996, prin contractul de închiriere a unui program
pentru calculator, autorul se angajează să permită folosinţa, pe timp determinat, a unui exemplar
al programului, în original sau în copie, iar cesionarul dreptului de închiriere se angajează să
plătească o remuneraţie autorului pe perioada cât foloseşte acel exemplar al operei.
Acest contract este supus, în temeiul art.63, alin.3 din Lege, dispoziţiilor de drept comun
privind contractul de locaţiune45.
În cazul contractului de închiriere, autorul păstrează dreptul de autor asupra operei, cu
excepţia dreptului de difuzare, dacă nu s-a convenit altfel (art.63, alin.2).
- reamintim că, în temeiul art.14, alin.2 din Lege, prin difuzare se înţelege distribuirea către
public a originalului ori a copiilor unei opere, prin închiriere, împrumut sau prin orice alt mod de
transmitere cu titlu oneros sau cu titlu gratuit.
b)Cesiunea dreptului de utilizare a programului pentru calculator în lipsa unor distincţii
legale, va fi supus regulilor comune prevăzute de art.39-47 din Legea nr.8/1996.
- cu toate acestea, în temeiul art.75, alin.2 din Lege, cesiunea dreptului de utilizare a unui
program pentru calculator nu implică şi transferul dreptului de autor asupra acestuia.

SECŢIUNEA 5.3.

REGULI SPECIALE APLICABILE OPERELOR

DE ARTĂ PLASTICĂ,
DE ARHITECTURĂ ŞI FOTOGRAFICĂ

5.3.1. Reguli speciale privind utilizarea operelor de artă

publică
Potrivit art.82 din Lege, persoana fizică sau juridică, organizatoare a expoziţiilor de artă
răspunde de integritatea operelor de artă expuse, fiind obligată să ia toate măsurile pentru
înlăturarea oricărui risc.
Reproducerea unei opere de artă se poate face pe bază de contract care va conţine
obligatoriu următoarele date:
- indicaţii care să permită identificarea operei, cum ar fi o descriere sumară, o schiţă, un
desen, o fotografie etc.;
- referiri la semnătura autorului.
Reproducerile nu pot fi puse în vânzare fără ca titularul dreptului de autor să fi aprobat
exemplarul ce i-a fost remis în acest sens.

45
Pentru o tratare monografică a contractului de locaţiune, a se vedea: Fr. Deak, Tratat de drept civil, …, pag.185-221
62
 Pe toate exemplarele trebuie să figureze numele ori pseudonimul autorului sau orice alt
semn convenit care să permită identificarea acestuia.
Modelele originale şi alte elemente, ce au servit persoanei care a făcut reproducerile,
trebuie să fie restituite deţinătorului cu orice titlu al acestora, dacă nu s-a convenit altfel.
Instrumentele special create pentru reproducerea operei trebuie să fie distruse sau făcute
inutilizabile, dacă titularul dreptului de autor asupra operei nu le achiziţionează şi dacă nu s-a
convenit altfel.
Facem precizarea că, potrivit art.7, lit.g din Legea nr.8/1996, fac parte din categoria
operelor de artă plastică următoarele: operele de sculptură, gravură, grafică, litografie, artă
monumentală, scenografie, tapiserie, ceramică, plastica sticlei şi a metalului, precum şi operele
de artă aplicată produselor destinate unor utilizări practice.
Modalităţile de valorificare a drepturilor patrimoniale de autor asupra operei de artă
plastică sunt, pe lângă transmiterea dreptului de reproducere, expunerea publică a acestora,
precum şi împrumutul public.
De asemenea, potrivit art.21 din Legea nr.8/1996, autorul unei opere de artă plastică are
dreptul de suită asupra acesteia.

5.3.2. Reguli speciale privind utilizarea operelor de

arhitectură
Conform art.7, lit.h din Lege, constituie obiect al dreptului de autor, operele de arhitectură,
inclusiv planşele, machetele şi lucrările grafice ce formează proiectele de arhitectură.
Art.84 din Legea nr.8/1996 instituie două reguli speciale în legătură cu operele de
arhitectură, şi anume:
- studiile şi proiectele de arhitectură şi urbanism expuse în apropierea şantierului operei de
arhitectură, precum şi construcţia realizată după acestea trebuie să poarte scris, la loc vizibil,
numele autorului, dacă prin contract nu s-a convenit altfel;
- construirea unei opere de arhitectură, realizată total sau parţial, după un alt proiect, nu
poate fi făcută decât cu acordul titularului dreptului de autor asupra acelui proiect.

5.3.3. Reguli speciale privind utilizarea operelor

fotografice
Potrivit art.7, lit.f din Lege, fac obiectul dreptului de autor operele fotografice, precum şi
orice alte opere exprimate printr-un procedeu analog fotografiei, iar potrivit art.85, alin.1, sunt
considerate opere fotografice şi fotogramele peliculelor cinematografice.
În schimb, nu pot face obiectul protecţiei fotografiile unor scrisori, acte, documente de
orice fel, desene tehnice şi alte asemenea.
Ca regulă generală, dreptul autorului unei opere fotografice de a exploata propria operă nu
trebuie să prejudicieze drepturile autorului operei de artă reproduse în opera fotografică.

63
 Ca principiu, înstrăinarea negativului unei opere fotografice are ca efect transmiterea
drepturilor patrimoniale ale titularului dreptului de autor asupra acesteia, dacă prin contract nu s-a
prevăzut altfel.
Drepturile patrimoniale asupra operei fotografice, care a fost creată în exercitarea unui
contract individual de muncă sau la comandă, se prezumă că aparţin, pentru o perioadă de trei
ani, celui care angajează sau persoanei care a făcut comanda, dacă prin contract nu s-a prevăzut
altfel.
Fotografia unei persoane, atunci când este executată la comandă, poate fi publicată sau
reprodusă de persoana fotografiată sau de succesorii săi, fără consimţământul autorului, dacă nu
s-a convenit altfel.
Dacă numele autorului figurează pe fotografia originală, el trebuie menţionat şi pe
reproduceri.

5.3.4. Protecţia portretului, a destinatarului şi a secretului

sursei de informare
Potrivit art.88 din Legea nr.8/1996, difuzarea unei opere care conţine portretul unei
persoane se poate face numai cu autorizarea persoanei reprezentată în acel portret. Evident,
această regulă are menirea de a asigura apărarea dreptului constituţional al persoanei de a-i fi
ocrotită şi respectată viaţa intimă, familială şi privată (art.26 din Constituţie).
Autorul, proprietarul sau posesorul unei astfel de opere nu are dreptul să o reproducă sau
să o comunice public fără consimţământul persoanei reprezentate sau a succesorilor acesteia, în
timp de 20 de ani după moartea sa.
Autorizarea prevăzută de art.88, alin.1 nu este necesară în următoarele ipoteze:
- în cazul persoanelor reprezentate în portret care sunt de profesie model sau au primit o
remuneraţie pentru a poza şi dacă nu există o convenţie contrară în acest sens;
- dacă persoana este general cunoscută şi portretul a fost executat cu ocazia activităţilor
ei publice;
- dacă portretul persoanei reprezintă numai un detaliu al operei ce reprezintă o adunare,
un peisaj sau o manifestare publică.
În temeiul art.89 din Lege, difuzarea unei corespondenţe adresate unei persoane necesită
autorizarea destinatarului, iar după moartea acestuia timp de 20 de ani a succesorilor săi, dacă
persoana destinatară nu şi-a exprimat o altă dorinţă.
Prin această regulă este asigurată respectarea, şi în acest domeniu, a garanţiilor
constituţionale referitoare la secretul corespondenţei (art.28). Încălcarea acestor norme
constituie, conform art.195 Cod penal, infracţiunea de violare a secretului corespondenţei,
pedepsită cu închisoare de la o lună la un an sau cu amendă.
De asemenea, persoana reprezentată într-un portret şi persoana destinatară a unei
corespondenţe pot pretinde respectarea integrităţii portretului sau corespondenţei şi să se opună
oricărei modificări a acestora, dacă acestea sunt incluse într-o operă difuzată.
În sfârşit, editorul sau producătorul, la cererea autorului, este obligat să păstreze secretul
surselor de informaţie folosite în opere şi să nu publice corespondenţa, după caz.
64
 Dezvăluirea secretului este permisă numai cu consimţământul persoanei care l-a
încredinţat sau în baza unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.
Încălcarea prevederilor art.91 din Legea nr.8/1996, constituie infracţiune de divulgare a
secretului profesional, prevăzută de art.196 Cod penal şi pedepsită cu închisoare de la 3 luni la 2
ani sau cu amendă.

CAPITOLUL VI

DREPTURILE CONEXE DREPTULUI DE AUTOR

SECŢIUNEA 6.1.

PRECIZĂRI PREALABILE

Legea nr.8/1996, în Titlul II (art.92-122) reglementează drepturile conexe dreptului de

autor, cuprinzând dispoziţii referitoare la următoarele aspecte:
- corelaţia dintre dreptul de autor şi drepturile conexe (art.92);
- titularii drepturilor conexe drepturilor de autor (art.94);
- drepturile artiştilor interpreţi sau executanţi (art.95-102 şi art.107-112);
- drepturile producătorilor de înregistrări sonore (art.103-106 şi art.107-112);
- organisme de radiodifuziune şi de televiziune (art.113-122).
Dispoziţii referitoare la drepturile conexe se regăsesc şi în Titlul III (gestiunea şi apărarea
drepturilor de autor şi a drepturilor conexe), precum şi Titlul IV al Legii nr.8/1996, consacrat
aplicării acesteia şi dispoziţiilor finale şi tranzitorii.
Protecţia drepturilor conexe dreptului de autor, în România este asigurată juridic, pentru
prima dată, prin Legea nr.8/199646.
Legea nr.8/1996 nu cuprinde o definiţie generală a drepturilor conexe, asigurând însă o
reglementare juridică corespunzătoare a trei drepturi care se înscriu în această categorie:
drepturile artiştilor interpreţi sau executanţi drepturile producătorilor de înregistrări sonore şi
dreptul organismelor de radiodifuziune şi televiziune asupra propriilor emisiuni.
În lipsa unei definiţii legale, dar plecând de la conţinutul Legii nr.8/1996, am putea defini
drepturile conexe dreptului de autor acele drepturi morale şi patrimoniale recunoscute de lege
artiştilor interpreţi sau executanţi producătorilor de înregistrări sonore, precum şi organismele de
radiodifuziune şi televiziune, născute ca urmare a interpretării sau executării unei opere, respectiv
înregistrări sonore a sunetelor provenite dintr-o interpretare ori executarea unei opere.
Drepturile respective sunt conexe dreptului de autor deoarece au legătură cu acesta.

46
Pe plan internaţional, protecţia drepturilor conexe dreptului de autor este asigurată prin Convenţia internaţională pentru
protecţia artiştilor interpreţi sau executanţi, a producătorilor de fonograme şi a organismelor de radiodifuziune, încheiată la
Roma, la 28.10.1961 (România a aderat la Convenţie prin Legea nr.76/1998, publicată în Monitorul Oficial al României,
partea I, nr.148/14.04.1998) şi Convenţia pentru protejarea producătorilor de fonograme împotriva producerii neautorizate
a fonogramelor, încheiată la Geneva, la 29.10.1971 (România a aderat la convenţie prin Legea nr.78/1998, publicată în
Monitorul oficial al României, partea I, nr.156/17.04.1998.
65
 De fapt, fără existenţa unei opere nu pot exista nici drepturi conexe dreptului de autor,
deoarece, aşa cum s-a evocat deja, aceste drepturi se nasc, după caz, din interpretarea,
executarea sau înregistrarea sonoră a interpretării ori executării unei opere preexistente. Altfel
spus, existenţa drepturilor conexe este determinată de existenţa dreptului de autor, iar acesta, la
rândul lui, derivă din crearea unei opere.
Cu toate acestea, în temeiul art.92, alin.1 din Legea nr.8/1996 recunoaşterea juridică a
drepturilor conexe dreptului de autor nu constituie o limitare a exerciţiului acestui drept şi nici nu
poate aduce vreo altă atingere acestuia.
Regula înscrisă în art.92, alin.1 este preluată din art.1 al Convenţiei de la Roma din anul
1961 şi este cunoscută în doctrină sub forma principiului coexistenţei dreptului de autor cu
drepturile conexe47.

SECŢIUNEA 6.2.

TITULARII ŞI OBIECTUL DREPTURILOR CONEXE

DREPTULUI DE AUTOR

Titularii drepturilor conexe48 sunt enumeraţi în art.94 din Legea nr.8/1996, şi anume:
- artiştii interpreţi sau executanţi, pentru propriile interpretări sau execuţii;
- producătorii de înregistrări sonore, pentru propriile înregistrări;
- organismele de radiodifuziune şi televiziune, pentru propriile emisiuni.
Obiectul drepturilor conexe se deduce, pe cale de consecinţă, de asemenea din conţinutul
art.94 şi acesta se poate referi, după caz, la:
- interpretările şi execuţiile artiştilor interpreţi sau executanţi;
- înregistrările sonore ale producătorilor unei altfel de înregistrări;
- emisiunile organismelor de radiodifuziune şi televiziune.
În temeiul art.92, alin.2 din Lege, drepturile patrimoniale ce derivă din drepturile conexe,
pot fi transmise, în tot sau în parte, potrivit dreptului comun.
În opinia noastră dreptul comun, la care se referă art.92, alin.2 este alcătuit tocmai din
reglementările cuprinse în Legea nr.8/1996 referitoare la transmiterea (cesiunea) drepturilor
patrimoniale de autor (art.39-47).
Evident, nu vor fi aplicabile, în măsura în care prevederile speciale nu fac trimitere,
reglementările referitoare la contractul de editare (art.48-57), la contractul de reprezentare
teatrală sau de execuţie muzicală (art.58-62), sau la contractul de închiriere (art.63).
De asemenea, faţă de caracterul special, derogator al normelor referitoare la operele
cinematografice şi alte opere audiovizuale (art.64-71), a programelor pentru calculator (art.72-81)
şi a celor de artă plastică, de arhitectură şi fotografie (art.82-97), regulile de transmitere a
acestora, în lipsa unor stipulaţii contrare, nu vor fi aplicabile transmiterii drepturilor patrimoniale
rezultate din drepturile conexe dreptului de autor.

47
A se vedea: V. Roş, Dreptul proprietăţii intelectuale, Editura Global Lex, 2001, pag.238-239
48
Brevitatis causa, în continuare vom folosi sintagma drepturile conexe, înţelegând că acestea au în vedere drepturile
conexe dreptului de autor
66
 În sfârşit, întocmai ca în cazul dreptului de autor (art.39, alin.1), pot fi transmise numai
drepturile patrimoniale născute dintr-un drept conex, iar transmiterea poate fi exclusivă sau
neexclusivă (art.39, alin.3).

SECŢIUNEA 6.3.

DREPTURILE ARTIŞTILOR INTERPREŢI SAU EXECUTANŢI

6.3.1. Înţelesul sintagmei artişti interpreţi sau executanţi

Pentru a elimina eventualele dubii, art.91 din lege explică ce se înţelege prin artişti
interpreţi sau executanţi. Astfel sunt calificaţi, ca atare, următoarele categorii de persoane:
- actorii, cântăreţii, muzicienii, dansatorii şi alte persoane care prezintă, cântă, dansează,
recită, declamă, joacă, interpretează, regizează, dirijează ori execută în orice altă modalitate o
operă literară sau artistică, un spectacol de orice fel, inclusiv folcloric, de varietăţi, de circ ori de
marionete.
Textul citat impune unele observaţii particulare.
Mai întâi, deşi artiştii sunt interpreţi sau executanţi, în enumerarea prezentată de art.95,
interpretarea şi executarea unei opere literare sau artistice sunt puse pe acelaşi plan cu
modalităţile concrete ale acestora: reprezentarea, dansul, recitarea, declamarea, regizarea,
dirijarea, etc. În opinia noastră, raţional ar fi fost ca exprimarea normei prevăzute de art.95 să
evidenţieze, neapărat, împrejurarea că interpretarea sau executarea sunt modalităţi generice, iar
celelalte sunt modalităţi concrete, deoarece, strecurarea generalului printre particular este de
natură să creeze ambiguitate şi interpretări diverse.
În al doilea rând, alături de operele literare sau artistice, sunt enumerate şi spectacolele de
orice fel, inclusiv cele folclorice, de varietăţi, de circ ori de marionete, fără să se observe că
spectacolele nu sunt enumerate printre operele originale sau derivate prevăzute de art.7,
respectiv art.8 din Legea nr.8/1996. În opinia noastră, o evocare a operelor literare şi a celor
artistice ar fi fost suficientă şi, oricum, nu ar fi determinat eforturi de interpretare, deoarece sunt
explicate în cuprinsul art.7 şi 8 din Lege.
În al treilea rând, contrar celor susţinute în literatura de specialitate49, textul art.95 nu este
limitativ deoarece are în vedere şi alte persoane care prezintă, cântă, dansează, interpretează,
regizează, sau execută în orice altă modalitate, o operă literară sau artistică, un spectacol de
orice fel, inclusiv folcloric, de varietăţi, de circ ori de marionete.
În al patrulea rând, faţă de caracterul exemplificativ al art.95, pentru delimitarea
persoanelor care se bucură de drepturile conexe de cele cărora nu li se recunosc astfel de
drepturi, cum ar fi delimitarea artiştilor de figuranţi, s-ar fi impus o explicare legală a noţiunilor de
interpretare sau executare. În lipsa unei astfel de interpretări legale, un figurant, spre exemplu, ar
putea revendica astfel de drepturi invocând tocmai prevederile art.95, care se referă şi la orice
altă modalitate de executare.

49
V. Roş, Dreptul proprietăţii intelectuale, …, pag.241
67
 Artiştii interpreţi sau executanţi pot interpreta sau executa individual o operă şi în colectiv.
Această situaţie se deduce, pe cale de consecinţă, din prevederile art.99 alin.1 din Lege.
Astfel, artiştii interpreţi sau executanţi pot participa în mod colectiv la aceeaşi prestaţie,
cum ar fi ca membri a unui grup muzical a unui cor, a unei orchestre, a unui corp de balet sau a
unei trupe teatrale.
În cazul participării colective la o prestaţie, autorizarea pentru exercitarea drepturilor
patrimoniale prevăzute de art.98 se va da de un reprezentant al acestora desemnat de ei în scris
şi cu acordul majorităţii grupului.
Evident, reprezentantul desemnat conform art.99, are calitatea de mandatar50 al
colectivului de artişti, interpreţi sau executanţi şi se va conforma normelor dreptului comun
(art.1532 şi urm. Cod civil).
În temeiul art.99, alin.3 din Lege, regizorul, dirijorul şi soliştii îşi vor exercita personal
dreptul de autorizare prevăzut de art.98. În opinia noastră, excepţia instituită pentru cele trei
categorii de persoane îşi are fundamentul în caracterul autonom, distinct al prestaţiei regizorului,
dirijorului sau soliştilor, faţă de prestaţia colectivului de artişti (cor, corp de balet, trupă teatrală,
etc.).

6.3.2. Drepturile morale ale artiştilor interpreţi sau

executanţi
Potrivit art.96 din Legea nr.8/1996, artistul interpret sau executant are următoarele drepturi
morale:
- dreptul de a pretinde recunoaşterea paternităţii propriei interpretări sau execuţii (lit.a).
Acest drept, cu deosebirile ce se impun, corespunde dreptului moral al autorului unei opere de a
pretinde recunoaşterea calităţii de autor, prevăzut de art.10, lit.b. Ar fi de observat că, spre
deosebire de dreptul autorului de paternitate asupra operei, al cărui exerciţiu, în temeiul art.11,
alin.2 se poate transmite prin moştenire pe timp nelimitat, iar în lipsă de moştenitori Oficiului
Român pentru Drepturile de Autor, acest drept, potrivit art.97, alin.2 se poate transmite, după
moartea artistului, numai moştenitorilor;
- dreptul de a pretinde ca numele sau pseudonimul său să fie indicat ori comunicat la
fiecare spectacol şi la fiecare utilizare a înregistrării acestuia (lit.b);
- dreptul de a pretinde respectarea calităţii prestaţiei şi de a se opune oricărei deformări,
falsificări sau altei modificări substanţiale a interpretării ori execuţiei sale sau oricărei încălcări a
drepturilor sale, care ar prejudicia grav onoarea ori reputaţia sa (lit.e). Acest drept corespunde
dreptului moral al autorului la integritatea operei, prevăzut de art.10, lit.d. Surprinzător însă, în
cazul acestui drept, spre deosebire de dreptul moral al autorului la integritatea operei, se pune
condiţia ca prin încălcarea dreptului artistului la integritatea interpretării sau execuţiei să fie
prejudiciată grav onoarea ori reputaţia. Evident, între a prejudicia şi a prejudicia grav există

50
Pentru amănunte privind condiţiile de fond şi formă, precum şi efectele contractului de mandat, a se vedea: Fr. Deak,
Tratat de drept civil,…, pag.336-366
68
diferenţe notabile. Pe de altă parte, potrivit art.97, alin.2 după moartea artistului, acest drept se
poate transmite numai moştenitorilor acestuia, nu şi Oficiului Român pentru Drepturile de Autor;
- dreptul de a se opune oricărei utilizări a prestaţiei sale, dacă prin această utilizare se
aduc prejudicii grave persoanei sale (lit.d). În opinia noastră, acest drept este greşit formulat,
deoarece este neraţional ca artistul să se poată opune numai utilizărilor care aduc prejudicii
grave persoanei sale. Altfel spus, dacă utilizarea nu prejudiciază grav persoana artistului, acesta
nu se poate opune acestei utilizări. Considerăm că s-ar fi impus, dacă nu obligativitatea
autorizării artistului pentru utilizarea de către o altă persoană a prestaţiei sale, măcar posibilitatea
acestuia de a se opune utilizărilor care prejudiciază persoana sa. Este împotriva logicii juridice ca
artistul să fie pus în situaţia de a suporta prejudiciile numai fiindcă nu este grav prejudiciat.
De lege ferenda, s-ar impune o corectare corespunzătoare a acestui text.
Având în vedere natura particulară drepturilor conexe, unele drepturi morale, recunoscute
autorului unei opere nu sunt operante în cazul artiştilor interpreţi sau executanţi.
Astfel, nu se numără printre aceste drepturi: dreptul de divulgare, dreptul la nume şi
dreptul la retractare.
De fapt, dreptul la divulgare şi dreptul la retractare ar fi, practic, imposibil de exercitat şi,
oricum sunt incompatibile cu însăşi esenţa drepturilor conexe.
Cât priveşte dreptul la nume, acesta se regăseşte, oarecum, în prevederile art.96, lit.a din
Legea nr.8/1996, dar numai sub forma obligativităţii indicării numelui sau pseudonimului cu
ocazia fiecărui spectacol şi la fiecare utilizare a înregistrării acestuia. Bineînţeles, obligativitatea
respectării numelui sau pseudonimului cu ocazia spectacolului presupune, în prealabil, dreptul
artistului de a decide sub ce nume va avea loc prestaţia sa.
În temeiul art.97, alin.1, drepturile morale nu pot face obiectul vreunei renunţări sau
înstrăinări, iar, potrivit alin.2, după moartea artistului, exerciţiul acestora se transmite prin
moştenire, potrivit legislaţiei civile, pe durată nelimitată.

6.3.3. Drepturile patrimoniale ale artistului interpret sau

executant
Art. 98, într-o exprimare, oarecum ambiguă, enumeră drepturile patrimoniale ale artistului
interpret.
Stricto sensu, din formularea art.98, s-ar deduce că artistul interpret sau executant are un
singur drept patrimonial, şi anume acela de a autoriza actele enumerate în cuprinsul acestuia.
Într-adevăr, în acest articol se vorbeşte despre dreptul patrimonial exclusiv de a autoriza.
Evident, enumerarea cuprinsă în art.98, are în vedere mai multe drepturi patrimoniale şi vizează
modalităţi practice de valorificare a prestaţiei.
Deci, artistul interpret sau executant are dreptul patrimonial exclusiv de a autoriza
următoarele:
- fixarea prestaţiei sale (lit.a);
- reproducerea prestaţiei fixate (lit.b);

69
 - difuzarea prestaţiei fixate prin vânzare, închiriere, împrumut sau prin orice alt mod de
transmitere cu titlu oneros sau cu titlu gratuit (lit.c);
- prezentarea într-un loc public sau comunicarea publică a prestaţiei fixate ori nefixate pe
un suport (lit.d);
- adaptarea prestaţiei fixate (lit.e);
- emiterea sau transformarea prin radiodifuziune sau prin televiziune a prestaţiei sale,
fixate sau nefixate pe un suport, retransmiterea prin mijloace fără fir, prin fir, prin cablu, prin
satelit sau prin orice alt procedeu similar (lit.f).
Termenul fixare, folosit în cuprinsul art.98 este explicat de art.93. Astfel, se consideră
fixare încorporarea de coduri, sunete, imagini ori de sunete şi imagini sau de reprezentări
numerice ale acestora, pe orice suport material, chiar electronic, care permite perceperea,
reproducerea ori comunicarea lor într-un mod oarecare.
Dreptul patrimonial exclusiv de a autoriza operaţiunile enumerate de art.98, în cazul în
care artistul efectuează prestaţia în cadrul unui contract individual de muncă, poate fi transmis
angajatorului, dacă, potrivit art.100, transmiterea dreptului este prevăzută expres în contractul
individual de muncă. Faţă de modul de formulare a art.100, se deduce că transmiterea acestui
drept angajatorului este facultativă.
De asemenea, în lipsa unei convenţii contrare, artistul interpret sau executant, care a
participat la realizarea unui opere audiovizuale ori a unei înregistrări sonore, în temeiul art.101,
alin.1 din Legea nr.8/1996, se prezumă că cedează producătorului acesteia dreptul exclusiv de
exploatare a prestaţiei sale prin fixare, reproducere, difuzare şi comunicare publică (s.n.).
Deci, în ipoteza prevăzută de art.101, alin.1, nu se prezumă cedarea către autor a dreptul
de adaptare a prestaţiei fixate şi a celui de emitere sau transmitere prin radiodifuziune ori prin
televiziune a prestaţiei sale sau retransmiterea acesteia, prevăzute de art.98, lit.e, respectiv lit.f.
De asemenea, într-o interpretare stricto sensu, nu se prezumă nici cedarea dreptului de
prezentare într-un loc public, deoarece, art.101, alin.1 se referă numai la comunicarea publică.
Totuşi, observând conţinutul comunicării publice, aşa cum este el explicat de art.15, alin.2
din Lege, trebuie să acceptăm că v-a intra sub incidenţa art.101, alin.1 şi prezentarea într-un loc
public. Într-adevăr, potrivit art.15, alin.2 din Legea nr.8/1996, comunicarea publică se consideră
orice comunicare făcută, printre altele, într-un loc deschis publicului.
Facem precizarea că, pentru comunicarea publică, artistului interpret sau executant, i se
cuvine 50% din sumele încasate de producător.
În temeiul art.101, alin.2 din Lege, sunt operante, şi în cazul artiştilor interpreţi sau
executanţi, dispoziţiile art.43, 44 şi 68, şi anume:
- dreptul la remuneraţie, în cazul cesiunii drepturilor patrimoniale ce rezultă din prestaţie;
- dreptul artistului interpret sau executant de a ceda drepturile patrimoniale angajatorului
pe termenul prevăzut în contractul individual de muncă, iar în lipsa unei stipulaţii, în legătură cu
acest termen pe o durată de trei ani51;
- dreptul artistului de a adapta prestaţia sau de a ceda exerciţiul acestui drept altei
persoane.

51
Pentru detalii, a se vedea: D. Ciuncan, Cesionarea unor drepturi conexe de către un producător pe baza unui
contract individual de muncă, în Dreptul, nr. 8/1998, peg.63-65
70
 În sfârşit, durata drepturilor patrimoniale ale artiştilor interpreţi sau executanţi este, potrivit
art.102 din Legea nr.8/1996, de 50 de ani, începând cu data de 1 ianuarie a anului următor celui
în care a avut loc prima fixare sau, în lipsă, prima comunicare către public. Termenul de 50 de ani
este un termen calculat pe ani calendaristici.
Ar fi de constatat că, spre deosebire de drepturile patrimoniale de autor care, în principiu,
nu poate face obiectul vreunei renunţări sau înstrăinări şi care subzistă pe toată viaţa autorului,
iar după moartea acestuia, ca regulă, se transmit prin moştenire drepturile patrimoniale ale
artiştilor interpreţi sau executanţi pe o durată limitată în timp, chiar şi în timpul vieţii acestora.
De asemenea, aceste drepturi pot face obiectul unei renunţări sau înstrăinări din partea
artistului, deoarece art.97, alin.1 din Legea nr.8/1996 supune acestei restricţii numai drepturile
morale.

SECŢIUNEA 6.4.

DREPTURILE PRODUCĂTORILOR DE
ÎNREGISTRĂRI SONORE

6.4.1. Precizări prealabile

În temeiul art.103, alin.1 din Legea nr.8/1996 se consideră înregistrare sonoră sau
fonogramă orice fixare, exclusiv sonoră (s.n.), a sunetelor provenite dintr-o interpretare ori
execuţie a unei opere sau a altor sunete ori a reprezentărilor numerice ale acestor sunete, oricare
ar fi metoda şi suporturile utilizate pentru această fixare.
Deci, spre deosebire de fonogramă care, după cum s-a putut deja constata este şi ea o
fixare exclusiv sonoră a sunetelor, dar provenită numai dintr-o execuţie a unor opere muzicale,
înregistrarea sonoră are o arie de cuprindere mai mare, deoarece sunetele fixate sonor pot
proveni atât dintr-o execuţie, cât şi dintr-o interpretare a oricărei opere sau a altor sunete.
Raportul dintre înregistrarea sonoră şi fonograma este un raport ca de la întreg la parte.
Se impune o atare distincţie, deoarece normele cuprinse în Legea nr.8/1996 sunt norme
generale în raport cu normele cuprinse în O.G. nr.45/2000, care sunt speciale şi care au prioritate
în aplicare, conform principiului generalis (lex) specialibus non derogat.
Nu s-ar putea susţine întemeiat că fonograma ar avea înţelesuri esenţial diferite în
cuprinsul celor două acte normative.
De fapt, în opinia noastră, folosirea alternativă a celor două noţiuni, în cuprinsul art.103,
alin1 din Legea nr.8/1996, a fost determinată nu de identitatea ce ar exista între acestea, ci de
nevoia ca şi fonogramele să fie supuse, cel puţin, aceluiaşi regim juridic aplicabil înregistrărilor
sonore. Pe cale de consecinţă, în măsura în care înregistrarea sonoră reprezintă, în fapt, o
fonogramă, aşa cum este ea definită de art.2, lit.a din O.G. nr.45/2000, măsurile stabilite de acest
act normativ vor fi aplicabile şi acelei înregistrări sonore.

71
 În acest context, exprimăm opinia că, faţă de conţinutul definiţiilor legale evocate mai sus,
a pune semnul egalităţii între înregistrarea sonoră şi fonogramă, înseamnă, de fapt, a nu observa
cerinţele legii52.
Nu se consideră înregistrare sonoră o fixare audiovizuală sau o parte sonoră a acesteia
ori reprezentarea sa numerică.
Soluţia prevăzută de art.103, alin.1 teza 2, este logică din moment ce înregistrarea sonoră
reprezintă orice fixare, dar exclusiv sonoră. Evident, fixarea audiovizuală include, pe lângă
fixarea sonoră şi fixarea vizuală.
Legea nr.8/1996 prin art.103, alin.2, defineşte producătorul de înregistrări sonore ca fiind
persoana fizică sau juridică ce îşi asumă responsabilitatea organizării şi finanţarea realizării
primei fixări a sunetelor, fie că aceasta constituie sau nu o operă în sensul legii.
Ar fi de observat că art.103, alin.2 nu foloseşte, pe lângă termenul de producător de
înregistrări sonore, ca alternativă al acestuia, termenul de producător de fonograme. Această
împrejurare ne dovedeşte inconsecvenţa prevederilor alin.2, în raport cu cele din alin.1 al art.103,
dar şi împrejurarea că, eventual, chiar în concepţia legiuitorului, sintagmele înregistrării sonore şi
producător de înregistrări sonore sunt generice în raport cu termenul de fonogramă şi cel de
producător de fonograme.
Oricum, O.G. nr.45/2000, în art.2, lit.b defineşte producătorul de fonograme ca fiind
persoana fizică sau juridică, care îşi asumă responsabilitatea organizării şi finanţarea realizării
primei fixări a sunetelor provenind dintr-o execuţie a unor opere muzicale sau a altor sunete ori
care realizează reproduceri ale acestei fixări.

6.4.2. Drepturile patrimoniale ale producătorilor de

înregistrări sonore
Fără a preciza natura lui, art.104 din Legea nr.8/1996, recunoaşte producătorului, în cazul
reproducerii şi difuzării înregistrărilor sonore, dreptul de a înscrie pe suporturile acestora, inclusiv
pe coperte, cutii şi alte suporturi materiale de ambalare, pe lângă menţiunile privind autorul şi
artistul interpret sau executant, titlurile operelor şi data fabricării, numele şi denumirea
producătorului. În opinia noastră, acest drept este un drept moral, echivalent dreptului la nume,
prevăzut de art.10, lit.c din Legea nr.8/1996.
Constatăm însă că modul defectuos în care este redactat art.104. Astfel, în primul rând,
obligativitatea producătorului de a înscrie pe suportul material menţiunile privind autorul şi artistul
interpret sau executant, precum titlurile operelor este prezentată ca un drept al acestuia, adică ca
o facultate şi nu ca o obligaţie. În al doilea rând, numele şi denumirea producătorului sunt
enumerate cumulativ, împrejurare care poate conduce la concluzia absurdă că producătorul
persoană fizică are, pe lângă nume şi denumire, iar producătorul persoană juridică are, pe lângă
denumire şi nume. Evident, aceste inadvertenţe ar trebui eliminate cu prilejul unei noi
reglementări.
Drepturile patrimoniale ale producătorului de înregistrări sonore sunt reglementate de
art.105 din Legea nr.8/1996.
52
În acest sens, a se vedea: V. Roş, Dreptul proprietăţii intelectuale, …, pag.245. Autorul, plecând de la prevederile
art.103 din Legea nr.8/1996, dă o definiţie globală celor două noţiuni.
72
 În acest sens, se prevede că producătorul unei înregistrări sonore are dreptul exclusiv de
a autoriza următoarele:
- reproducerea propriilor înregistrări sonore (lit.a);
- difuzarea propriilor înregistrări sonore, prin vânzare, închiriere, împrumut sau orice alt
mod de transmitere cu titlu oneros sau gratuit (lit.b);
- emiterea sau transmiterea prin radiodifuziune sau televiziune a propriilor înregistrări
sonore, retransmiterea prin mijloace fără fir, prin fir, prin cablu, prin satelit sau prin orice alt
procedeu similar, precum şi prin orice alt mijloc de comunicare către public (lit.c);
- prezentarea într-un loc public a propriilor înregistrări sonore (lit.d);
- adaptarea propriilor înregistrări sonore (lit.c);
- importul pe teritoriul României al copiilor, legal realizate, ale propriilor înregistrări sonore
(lit.f). În cazul acestui drept nu este necesară autorizarea producătorului, dacă importul este
făcut de o persoană fizică, fără scopuri comerciale.
De asemenea, producătorul de înregistrări sonore are dreptul patrimonial exclusiv de a
împiedica importul de copii ale propriilor înregistrări sonore realizate fără autorizaţia sa.
Drepturile patrimoniale prevăzute de art.105, se pot transmite prin cesiune exclusivă sau
neexclusivă.
Contractul de cesiune va fi încheiat în formă scrisă, în care va fi stipulată şi remuneraţia
cuvenită producătorului, în condiţiile art.42 şi 43 din Legea nr.8/1996. Pe cale de consecinţă,
existenţa contractului de cesiune a drepturilor patrimoniale nu va fi încheiat în formă scrisă, dacă
drepturile prevăzute de 105 urmează a fi folosite în presă.
Pe de altă parte, ca regulă generală, remuneraţia producătorului de înregistrări sonore va
fi stabilită prin acordul părţilor şi va fi calculată, fie proporţional cu încasările provenite din
încasarea înregistrării, fie în sumă fixă sau în orice alt mod. Orice alt mod la care se referă
art.143, alin.2 din Legea nr.8/1996, priveşte, evident, modalitatea de calcul al remuneraţiei şi,
nicidecum cuantumul acesteia. De fapt, art.143, alin.3 prevede modalitatea de stabilire de către
instanţa de judecată a remuneraţiei în lipsa unei convenţii a părţilor în acest sens. Deci, instanţa
va stabili remuneraţia având în vedere sumele uzuale pentru aceeaşi categorie de înregistrare şi
durata exploatării, precum şi alte circumstanţe ale cazului.
Facem precizarea că, şi în cazul cesiunii altor drepturi patrimoniale, operează dreptul
producătorului de a solicita instanţei de judecată competente revizuirea contractului sau mărirea
convenabilă a remuneraţiei în cazul unei disproporţii evidente între remuneraţie şi beneficiile celui
care a obţinut cesiunea.
Reiterăm faptul că ne aflăm într-un caz particular de impreviziune.
Evident, pentru ca revizuirea să opereze este necesar ca împrejurarea ce a determinat
disproporţia să nu fi existat la data încheierii contractului sau să nu fi putut fi prevăzută de părţi.

73
 6.4.3. Combaterea producerii şi comercializării
neautorizate a fonogramelor
În temeiul art.2, lit.a Ordonanţa Guvernului nr.45/200053, fonograma este orice fixare
exclusiv sonoră a sunetelor provenite dintr-o execuţie a unei opere muzicale sau a altor sunete
ori a reprezentărilor numerice ale acestor sunete, oricare ar fi metoda şi suporturile utilizate
pentru această utilizare.
Potrivit art.2, lit.c şi, respectiv d din O.G. nr.45/2000, producerea neautorizată constă în
producerea fonogramelor fără acordul ori autorizarea titularilor de drepturi asupra acestora, iar
comercializarea neautorizată reprezintă difuzarea către public direct sau indirect, în schimbul
unor sume de bani sau a altor contraprestaţii, a fonogramelor, fără acordul sau autorizarea
titularilor de drepturi.
Deţinerea în scopul comercializării constă în deţinerea de fonograme în spaţiile comerciale
sau în anexele acestora, în mijloacele de transport ori în alte spaţii, în scopul de a fi
comercializate.
Pentru a se asigura legalitatea circulaţiei fonogramelor, Oficiul Român pentru Drepturile de
Autor (O.R.D.A.) a înfiinţat Registrul Naţional al Fonogramelor (R.N.F.).
În temeiul art.3, alin.2 din O.G. nr.45/2000, persoanele fizice sau juridice care importă,
produc, distribuie sau comercializează fonograme sunt obligate să solicite Oficiul Român pentru
Drepturile de Autor înscrierea în Registrul Naţional al Fonogramelor cu cel puţin 30 de zile,
înainte de începerea efectivă a activităţii. Registrul Naţional al Fonogramelor cuprinde
următoarele menţiuni:
- numele şi prenumele persoanei fizice ori denumirea persoanei solicitante, după caz;
- codul numeric personal sau numărul de înmatriculare la oficiul registrului comerţului al
solicitantului, după caz;
- domiciliul persoanei fizice ori sediul persoanei juridice, după caz;
- adresa spaţiilor în care se vor desfăşura activităţi de producere, distribuire sau
comercializare, inclusiv a celor destinate depozitării fonogramelor;
- seriile şi numele marcajelor holografice atribuite solicitanţilor. Prin marcaj holografic se
înţelege timbrul cu model unic, ce constă într-o imagine tridimensională şi înseriat cu un cod
alfanumeric care reprezintă seria şi numărul exemplarului fonogramei, realizat pe suport
audioadeziv şi autodistructiv.
Persoanele fizice sau juridice care solicită Oficiul Român pentru Drepturile de Autor
înscrierea în Registrul Naţional al Fonogramelor vor depune la Oficiul Român pentru Drepturile
de Autor următoarele documente:
- pentru fonogramele importate: înscrisul doveditor al cesiunii exclusive sau neexclusive a
dreptului de distribuire din partea titularului de drepturi asupra fonogramelor; lista cu titlurile
fonogramelor şi numărul exemplarelor acestora; dovada importului legal efectuat;
- pentru fonogramele cu înregistrări din repertoriul internaţional, care urmează să fie
produse în România: înscrisul doveditor al cesiunii dreptului de reproducere şi difuzare din partea
titularului de drepturi; lista cu titlul fonogramelor şi numărul exemplarelor acestora;
53
O.G. nr.45/30.01.2000 privind unele măsuri pentru combaterea producerii şi comercializării neautorizate a fonogramelor
a fost publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr.41/31.01.2000
74
 - pentru fonogramele cu înregistrări din repertoriul naţional, care urmează să fie produse
în România: înscrisul doveditor al acordului sau al autorizării din partea titularilor dreptului de
autor sau de drepturi conexe, vizând cesionarea exclusivă sau neexclusivă a dreptului de fixare,
reproducere şi difuzare a operei; lista cu titlul fonogramelor şi numărul exemplarelor acestora.
Pe lângă documentele enumerate mai sus, vor fi depuse câte un exemplar al fonogramei,
precum şi, dacă este cazul, modelul însemnului distinctiv al producătorului.
Oficiul Român pentru Drepturile de Autor, după ce analizează documentele depuse, va
elibera un certificat de import, fixare, reproducere şi / sau de distribuire, după caz, pentru fiecare
titlu. În certificat se specifică şi numărul de fonograme ce urmează să fie produse, reproduse sau
distribuite.
Hotărârea Guvernului nr.521/1999, privind tabelele şi metodologiile anexă la aceasta54,
stabileşte unele măsuri suplimentare privind protecţia înregistrărilor sonore ale operelor muzicale.
Astfel, agenţii economici care produc şi difuzează opere muzicale, fixate sub formă de
fonograme, sunt obligaţi să obţină, din partea autorităţilor sau a reprezentanţilor legitimi ai
acestora, autorizaţiile prevăzute de Legea nr.8/1996. Aceste autorizaţii se eliberează pentru
fiecare operă muzicală în parte şi au ca obiect numai operele din repertoriul organismului de
gestiune selectivă mandatate de autori.
Autorizaţiile au caracter neexclusiv, sunt limitate în timp la perioade succesive de 6 luni şi
sunt valabile numai pe teritoriul României.
De asemenea, producătorii sunt obligaţi să editeze cataloage ale propriilor fonograme,
cataloage care trebuie să cuprindă datele prevăzute la art.5 din anexa la H.G. nr.521/1999 (titlul
fonogramelor, numărul de catalog, titlul operelor muzicale, tipul suportului compact, draiv, casetă,
etc.).
Fonogramele produse în România şi introduse în circuitul muzical, trebuie să poarte
următoarele marcaje: numele şi, dacă este cazul, marca producătorului; titlul fonogramei;
numărul de catalog; numărul autorizaţiei eliberate de organismul de gestiune colectivă; titlul
piesei muzicale; durata, compozitorul, textierul; enunţul prevăzut la pct.6, lit.f din Metodologii;
simbolul (P), însoţit de numele producătorului, anul şi ţara în care s-a publicat prima dată.
Nerespectarea acestor reglementări constituie contravenţii şi se sancţionează, conform
art.2 şi urm. din H.G. nr.521/199955, astfel:
- distribuirea sau comercializarea fonogramelor fără marcaj holografic se sancţionează cu
amendă de la 25-250 milioana lei şi confiscarea fonogramelor;
- producerea sau comercializarea neautorizată a marcajului holografic se sancţionează cu
amendă de la 40-300 milioane lei şi confiscarea marcajelor holografice sau operelor.
Bunurile confiscate, conform prevederilor art.8 din O.G. nr.45/2000, vor fi distruse în
termen de 30 de zile de la data expirării termenului legal de atacare a procesului verbal de
constatare a contravenţiei ori de la rămânerea definitivă şi irevocabilă a hotărârii judecătoreşti

54
Hotărârea Guvernului nr.521/29 iunie 1999 privind aprobarea tabelelor şi metodologiilor privind dreptul de autor
pentru înregistrări sonore ale operelor muzicale, Tabelele şi Metodologiile au fost publicate în Monitorul Oficial al
României, partea I, nr.325/8 iulie 1999
55
Pentru evitarea repetărilor şi creşterea nejustificată a volumului lucrării, aspectele privind constatarea şi sancţionarea
acestor contravenţii vor fi analizate în capitolul rezervat răspunderii juridice pentru nerespecatrea dreptului de autor.
75
prin care a fost respinsă plângerea împotriva procesului-verbal de constatare a contravenţiei,
după caz56.
De asemenea, ca urmare a săvârşirii unei contravenţii din cele enumerate mai sus, Oficiul
Român pentru Drepturile de Autor, prin decizia motivată a directorului general, va putea dispune
anularea certificatului, după caz, de import, fixare, reproducere şi / sau de distribuire. Decizia de
anulare a certificatului poate fi contestată în condiţiile Legii nr.29/1990 a contenciosului
administrativ57.

SECŢIUNEA 6.5.

REGLEMENTĂRI COMUNE AUTORILOR, ARTIŞTILOR

INTERPREŢI SAU EXECUTANŢI ŞI PRODUCĂTORILOR DE
ÎNREGISTRĂRI SONORE ŞI AUDIOVIZUALE

Normele prevăzute în Capitolul IV art.107-112 din Titlul II a Legii nr.8/1996,

reglementează, de fapt, următoarele aspecte:
- remuneraţia autorilor, artiştilor, interpreţi sau executanţi şi producătorilor de înregistrări
sonore şi audiovizuale;
- limitele exercitării drepturilor rezultate din interpretarea sau executarea unei opere
muzicale ori din înregistrările sonore şi audiovizuale.

6.5.1. Reglementări comune privind remuneraţia

Autorii operelor înregistrate sonor sau audiovizual, pe orice fel de suporturi, au dreptul,
împreună cu editorii şi producătorii operelor respective şi cu artiştii interpreţi sau executanţi ale
căror execuţii sunt fixate pe aceste suporturi, la o remuneraţie compensatorie pentru copia
privată efectuată în condiţiile art.34, alin.2 din Legea nr.8/1996.
Deci, beneficiază de remuneraţie compensatorie pentru copia privată următoarele
categorii de persoane:
- autorii operelor înregistrate sonor sau audiovizual;
- editorii şi producătorii operelor respective;
- artiştii interpreţi sau executanţi ale căror execuţii sunt fixate sonor sau audiovizual.
Copia privată trebuie să îndeplinească condiţiile prevăzute de art.34, alin.1 din Legea
nr.8/1996, şi anume:
- copia să reprezinte o reproducere a unei opere fără consimţământul autorului;
- reproducerea să se facă pentru uz personal sau pentru cercul normal a unei familii;
- opera să fi fost adusă anterior la cunoştinţă publică;
56
A se vedea: art.31-36 din Ordonanţa Guvernului nr.2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor (publicată în
Monitorul Oficial al României, partea I, nr.410/25 februarie 2001
57
Legea nr.29/07.11.1990 a fost publicată în Monitorul Oficial al Românei, partea I, nr.122/08.11.1990, modificată prin
Legea nr.59/23.07.1993 (publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr.177/26.07.1993 şi prin Legea
nr.146/24.07.1997 (publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr.173/29.1997)

76
 - reproducerea să nu contravină exploatării normale a operei;
- reproducerea să nu-l prejudicieze pe autor sau pe titularul drepturilor de exploatare.
Deci, copia privată, deşi este liberă, nu este gratuită.
Legea nr.202/2000 defineşte mărfurile pirat (art.1, pct.14) şi mărfurile care aduc atingere
unui drept de proprietate intelectuală (art.1, pct.15). Raportul dintre mărfurile pirat şi mărfurile
care aduc atingere unui drept de proprietate intelectuală este un raport de la parte la întreg.
Fiindcă mărfurile pirat sunt, de fapt, copii ale unui produs autentic, care poate fi şi un suport pe
care este fixată o operă, găsim de cuviinţă să evocăm definiţia ei legală în acest context.
Deci, sunt considerate mărfuri pirat toate copiile fabricate fără consimţământul titularului
dreptului sau al persoanei legal autorizată de aceasta în ţara de producere şi care sunt
executate, direct sau indirect, după un produs purtător al dreptului de autor sau al drepturilor
conexe (s.n.) ori al unui drept asupra modelelor şi desenelor industriale, dacă realizarea de astfel
de copii o constituie o încălcare a dreptului de proprietate intelectuală respectiv, în baza legii ţării
de import.
Remuneraţia compensatorie se cuvine, potrivit art.107, alin.1, combinat cu art.34, alin.2
din Legea nr.8/1996 pentru:
- suporturile pe care s-au realizat înregistrările sonore sau audiovizuale;
- aparatele ce permit reproducerea înregistrărilor.
Legea reglementează remuneraţia compensatorie pentru copiile realizate pe două tipuri
de suporturi:
- suporturi magnetice şi celuloid, (art.107, alin.2 şi art.8);
- suporturi grafice sau analoage (art.109).
Remuneraţia compensatorie nu se cuvine persoanelor enumerate de art.107, alin.1 în
cazul importului de suporturi şi aparate destinate reproducerii, efectuat de o persoană fără scop
comercial (art.110). Per a contrario, obligativitatea plăţii remuneraţiei subzistă dacă importul s-a
efectuat în scop comercial.
În temeiul normei de trimitere, prevăzută de art.112, regulile cuprinse în art.33,34 şi 38 se
aplică prin analogie, artiştilor interpreţi sau executanţi şi producătorilor de înregistrări sonore.
Drept urmare, vor fi respectate condiţiile legale referitoare la utilizarea înregistrării sonore
şi audiovizuale fără consimţământul altor persoane (art.3), reproducerea înregistrării pentru uz
personal (art.34) şi autorizarea implicită a transmiterii înregistrării prin fir, cablu sau orice alt
mijloc similar, dacă, iniţial a fost autorizată emiterea înregistrării prin mijloace fără fir58.
Oricum, potrivit art.111, difuzarea exemplarelor unei prestaţii artistice sau ale unei
înregistrări sonore, ulterioară primelor difuzări, nu mai necesită autorizarea titularului drepturilor
conexe decât numai pentru închiriere şi pentru import.
Plata remuneraţiei compensatorie, în cazul copiei realizate pe suporturi magnetice şi de
celuloid revine, conform art.107, alin.2 din Legea nr.8/1996, după caz, următoarelor persoane:
- fabricanţilor sau importatorilor de suporturi utilizabile pentru reproducerea operelor;
- fabricanţilor sau importatorilor de aparate ce permit reproducerea acestora.
Această remuneraţie nu se plăteşte în situaţia în care suporturile audio sau video sunt
înregistrate, fabricate în ţară sau importate, sunt comercializate an gros de către producătorii de
58
Pentru evitarea repetărilor, facem trimitere la Capitolul III din prezenta lucrare privind limitele exercitării dreptului de
autor.
77
înregistrări sonore şi audiovizuale sau către organismele de radiodifuziune şi televiziune pentru
propriile emisiuni. De fapt, prevederile art.108 sunt, în opinia noastră, dublate de prevederile
art.110, care, de asemenea, prevăd neplata remuneraţiei compensatorii în cazul importului de
suporturi şi aparate destinate reproducerii, efectuat de o persoană fără scop comercial. Pentru
limpeziunea legii, s-ar fi impus ca şi această chestiune să aibă o reglementare unitară şi, chiar,
normele ce-i sunt consacrate să fie redactate în concordanţă cu exprimările proprii limbii române.
Remuneraţia este exigibilă, deci trebuie plătită, în momentul punerii în circulaţie pe
teritoriul României a acestor suporturi şi aparate.
Remuneraţia reprezintă 5% din preţul de vânzare a suporturilor şi aparatelor fabricate în
ţară sau 5% din valoarea înscrisă în documentele organelor vamale, pentru suporturile şi
aparatele importate.
Remuneraţia, stabilită conform art.107, alin.2, se repartizează între autori, artiştii interpreţi
sau executanţi, editorii şi producătorii de către organismele de gestiune colectivă desemnate de
Oficiul Român pentru Drepturile de Autor.
Oficiul Român pentru Drepturile de Autor este abilitat să stabilească un singur organism
pentru fiecare domeniu care va asigura, atât colectarea sumelor, cât şi repartizarea remuneraţiei.
Pentru corecta colectare a sumelor, organismele de gestiune colectivă au dreptul să
solicite şi să obţină de la fabricanţi şi importatori informaţii privind situaţia vânzărilor şi, respectiv a
importurilor de suporturi şi aparate şi să controleze exactitatea acestora.
Repartizarea remuneraţiei între autori, artiştii interpreţi sau executanţi, editori şi
producători se face după o procedură stabilită printr-un protocol negociat între aceştia şi cu
respectarea regulilor prevăzute de art.107, alin.3 din lege:
- în cazul operelor înregistrate sonor pe suporturi, 40% din remuneraţie revine, în părţi
negociabile, autorilor şi editorilor operelor înregistrate, iar restul de 60% revine, în părţi egale,
artiştilor interpreţi sau executanţi, pe de o parte şi producătorilor de înregistrări sonore, pe de altă
parte. În lipsa unei prevederi legale exprese, cotele de 30%, care revin artiştilor interpreţi sau
executanţi şi, respectiv producătorilor de înregistrări sonore, dacă aceştia sunt mai mulţi decât o
singură persoană, se vor împarte în ei în cote negociabile. Altfel spus, cotele sunt stabilite de
lege numai pentru repartizarea remuneraţiei între categoriile de beneficiari, iar în cadrul fiecărei
categorii, cota respectivă se împarte între beneficiar conform celor negociate între ei;
- în cazul operelor înregistrate audiovizual pe suporturi, remuneraţia se împarte în mod
egal între autori, artiştii interpreţi sau executanţi şi producători. Ar fi de observat că, în cazul
acestor înregistrări, legiuitorului i-au scăpat editorii operelor înregistrate. Evident, nu numai
producătorii pot efectua astfel de înregistrări, ci şi editorii. Această concluzie se deduce fără
echivoc din cuprinsul art.48, alin.1 prin care se prevede că editorul are dreptul de a reproduce şi
difuza opera. Pe de altă parte, opţiunea diferită de repartizare a remuneraţiei numai pe criteriul
naturii înregistrării nu este conformă cu principiul echităţii, motiv pentru care, de lege ferenda, s-
ar impune o uniformizare a reglementărilor şi din acest punct de vedere. Se impune o asemenea
soluţie, deoarece, ceea ce este determinant la stabilirea cuantumului remuneraţiei cuvenite
fiecărei categorii de beneficiari ar trebui să fie contribuţia acestora şi, nicidecum, aspectele de
ordin formal.
În sfârşit, pentru ocrotirea drepturilor beneficiarilor remuneraţiei compensatorii, în art.107,
alin.6 se instituie regula conform căreia, remuneraţia nu poate face obiectul vreunei renunţări din
78
partea autorilor şi artiştilor interpreţi sau executanţi. Aşa cum este formulată această normă în
Legea nr.8/1996 comportă unele observaţii critice.
În primul rând, sunt discriminaţi editorii şi producătorii, deoarece nu sunt cuprinşi în
enumerarea prevăzută de art.107, alin.6. În lipsa unei motivaţii legale, neincluderea editorilor şi
producătorilor în conţinutul art.107, alin.6 constituie o nesocotire a prevederilor art.15, alin.2 din
Constituţie, conform cărora cetăţenii sunt egali în faţa legii, fără privilegii şi fără discriminări.
Această concluzie este evidentă din moment ce, chiar Legea nr.8/1996 recunoaşte editorilor şi
producătorilor dreptul la remuneraţie compensatorie. Recunoscându-le acest drept, legea trebuie
să asigure, şi pentru aceştia, un cadru normativ nediscriminatoriu pentru exerciţiul dreptului.
În al doilea rând, aflându-ne în prezenţa unui drept subiectiv relativ (de creanţă), care
conferă titularului numai facultatea (posibilitatea) de a beneficia de el, este neraţional ca, prin
lege, titularul lui să fie obligat să şi-l exercite, transformând, practic, acest drept într-o obligaţie.
Libertatea de voinţă, care domină domeniul dreptului civil, în opinia noastră, ar fi trebuit
respectată şi în cazul exercitării acestui drept.
În al treilea rând, regula cuprinsă în art.107, alin 6 s-ar fi justificat dacă renunţarea ar fi fost
anticipată, adică anterioară naşterii dreptului ca atare, deoarece este împotriva logicii juridice, ca
o persoană să renunţe la un drept pe care încă nu-l are. Dar, şi în această ipoteză, nu ar fi fost
necesară o normă specială, deoarece nulitatea renunţării la un drept nenăscut, rezultă din
principiile generale ale dreptului civil.
În al patrulea rând, Legea nr.8/1996 nu prevede sancţiunea care intervine în cazul
renunţării la acest drept. S-ar putea deduce că suntem în prezenţa unei nulităţi absolute,
concluzie ce se degajă din formularea imperativă a normei prevăzute de art.107, alin.6 (nu poate
renunţa). Totuşi, pentru evitarea interpretărilor, s-ar fi impus stipularea expresă a sancţiunii în
textul art.107, alin.6.
Plata remuneraţiei compensatorii în cazul copiei realizată pe un suport grafic sau analog
se face conform normei de trimitere prevăzută de art.109, alin.9, în condiţiile art.34, din Legea
nr.8/1996. Numai că, analizând conţinutul art.34, vom constata că alin.2, care, de fapt, se referă
la remuneraţie, face trimitere, la rândul lui, la prevederile prezentei legi. Se pune întrebarea care
sunt aceste prevederi, cele ale art.43 referitoare la remuneraţia cuvenită în temeiul unui contract
de cesiune sau cele ale art.107, referitoare la remuneraţia analizată mai sus? În opinia noastră,
pentru identitate de raţiune vor fi aplicate prevederile art.107 59. Totuşi, suntem nevoiţi să
constatăm că şi în acest caz, legiuitorul sa dovedit superficial, lăsând deschisă calea unor
interpretări diverse. Mai raţional, în opinia noastră, ar fi fost ca, în raport cu opţiunea decisă,
art.109 să fi făcut trimitere, directă, după caz, la prevederile art.43 sau la cele ale art.107 ori la
ambele. De lege ferenda, se impun modificări corespunzătoare a Legii nr.8/1996 şi sub acest
aspect.
Art.109, alin.2-4 din Legea nr.8/1996, instituie şi unele reguli speciale privind obligaţia
plăţii remuneraţiei, cuantumul acesteia, colectarea şi repartizarea acesteia, după cum urmează:
- plata remuneraţiei incumbă fabricanţilor sau importatorilor de aparate ce permit
reproducerea operelor fixate pe suport grafic sau analog;

59
În acelaşi sens, a se vedea: V.Roş, Dreptul proprietăţii intelectuale, …, pag.248-249
79
 - plata remuneraţiei se face în momentul punerii în circulaţie pe teritoriul României a
acestor aparate;
- remuneraţia reprezintă 5% din preţul de vânzare a aparatelor, fabricate în ţară, respectiv
5% din valoarea înscrisă în documentele vamale, pentru aparatele importate;
- remuneraţia se repartizează prin organismele de gestiune colectivă a dreptului de autor
(care este obligat să colecteze sumele respective), conform unui protocol negociat între
beneficiari;
- remuneraţia se împarte, în mod egal, între autor şi editor. Deci, practic, artiştii interpreţi
sau executanţi şi producătorii nu sunt în drept să primească o astfel de remuneraţie.
Trebuie constatat că nu sunt aplicabile, în lipsa unei norme de trimitere, în acest caz,
normele referitoare la dreptul organismului de gestiune colectivă de a solicita de la fabricanţi şi
importatori informaţii privind situaţia vânzărilor şi, respectiv, şi de a controla exactitatea acestora
(art.107, alin.5).
De asemenea, pentru aceleaşi motive, nu sunt aplicabile nici prevederile art.107, alin.6
referitoare la interdicţia renunţării la remuneraţie din partea autorilor şi editorilor. În opinia
noastră, ne aflăm în prezenţa unei omisiuni din partea legiuitorului datorată neglijenţei cu care, în
general, a fost redactată Legea nr.8/1996, deoarece, pentru identitatea de raţiune, s-ar fi impus,
cu forţa evidenţei, ca prevederile legale invocate mai sus, să-şi găsească aplicabilitate şi în cazul
remuneraţiei cuvenită pentru copiile realizate pe un suport grafic sau analog. De lege ferenda,
acest aspect ar trebui să aibă o soluţionare în sensul celor sesizate.

SECŢIUNEA 6.6.

ORGANISMELE DE RADIODIFUZIUNE ŞI DE TELEVIZIUNE

6.6.1. Precizări prealabile

Legea nr.8/1996, în Capitolul V (art.113-122) din Titlul II (drepturile conexe drepturilor de
autor) consacră reglementări speciale referitoare la următoarele:
- drepturile organismelor de radiodifuziune şi de televiziune (art.113-116);
- comunicarea publică prin satelit (art.117-119);
- retransmiterea prin cablu.
Ar fi de semnalat că, potrivit art.117, alin.2 din Legea nr.8/1996, comunicarea publică prin
satelit se poate realiza, pe teritoriul României, numai sub controlul şi responsabilitatea unui
organism de radiodifuziune sau de televiziune.

6.6.2. Drepturile organismelor de radiodifuziune şi de

televiziune (art.113-116)

80
 Drepturile recunoscute organismelor de radiodifuziune şi de televiziune vizează, de fapt,
drepturile patrimoniale ce decurg din propriile programe.
Legea nr.8/1996 nu defineşte programul de radio şi de televiziune, lăsând această
sarcină pe seama interpretului. S-ar putea defini un astfel de program ca fiind totalitatea
emisiunilor unui organism de radio sau de televiziune, indiferent de natura şi conţinutul
acestora60.
Deşi legea nu prevede explicit, se poate deduce, implicit, că drepturile patrimoniale, ce
decurg din acest program, se nasc de la data emiterii sau, după caz, transmiterii lor. Concluzia se
degajă din prevederile art.114, conform cărora durata acestor drepturi este de 50 de ani,
începând cu data de 01 ianuarie a anului următor celui care a avut loc prima emitere sau
transmitere (s.n.) a programului.
Drepturile patrimoniale de care se bucură organismele de radio sau televiziune conferă
acestora prerogative exclusive de a autoriza utilizarea lor de către terţi, de a împiedica importul
de copii realizate fără acordul lor şi de a transmite prin cesiune aceste drepturi.
Organismele de radiodifuziune şi de televiziune au dreptul patrimonial exclusiv de a
autoriza următoarele:
- fixarea propriilor programe de radio şi televiziune;
- reproducerea propriilor programe fixate pe orice suport;
- difuzarea propriilor programe fixate pe orice suport prin vânzare, închiriere, împrumut
sau prin orice alt mod de transmitere cu titlu oneros sau gratuit. Potrivit art.115, difuzarea unui
program de radio ori de televiziune, fixat pe orice suport, ulterioară primelor difuzări, nu mai
necesită autorizarea titularului drepturilor conexe, decât pentru închiriere.
- retransmiterea propriilor programe prin mijloace fără fir, prin cablu, prin satelit sau prin
orice alt procedeu similar, precum şi prin orice alt mod de comunicare către public;
- comunicarea într-un loc accesibil publicului, cu plata intrării;
- adaptarea propriilor programe pe orice tip de suport;
- importul pe teritoriul României a copiilor legal realizate de pe propriile programe fixate pe
orice tip de suport.
Se poate constata că cinci din cele şapte modalităţi (reproducerea, difuzarea,
retransmiterea, comunicarea şi importul) sunt prevăzute şi în art.13 ca modalităţi de utilizare sau
exploatare pentru care autorul unei opere poate autoriza o altă persoană să le exercite.
În schimb, alte modalităţi prevăzute de art.13 (reprezentarea scenică, expunerea publică,
proiecţia publică, emiterea, transmiterea, difuzarea secundară şi accesul la bazele de date pe
calculator) nu se regăsesc în conţinutul art.113, alin.1. Într-adevăr, unele dintre acestea sunt
incompatibile cu natura programelor de televiziune sau radiodifuziune (de exemplu, expunerea
publică, care este specifică numai operelor de artă), dar altele sunt, chiar de natura lor cum ar fi:
transmiterea, difuzarea secundară sau emiterea.
Organismele de radio şi de televiziune au, de asemenea, dreptul patrimonial exclusiv de a
împiedica importul de copii realizate fără autorizarea lor, de pe propriile programe de radio sau de
televiziune, fixate pe orice tip de suport.

60
A se vedea: V. Roş Dreptul proprietăţii intelectuale, …, pag.249
81
 De fapt, încălcarea acestui drept, constituie, conform art.142, lit.c din lege, infracţiune şi se
pedepseşte cu închisoare de la trei luni la trei ani sau cu amendă de la 700.000 la 7.000.000 lei.
Numai că, art.142, lit.r pune condiţia pentru ca fapta să constituie infracţiune, ca importul fără
consimţământul titularului dreptului să se facă în vederea comercializării în România, condiţie,
care nu se regăseşte şi în art.113, alin.2. Deci, practic, dacă importul fără consimţământul
organismului de radiodifuziune sau de televiziune nu s-a făcut în vederea comercializării, Legea
nr.8/1996 nu prevede vreo sancţiune, iar dreptul înscris în art.113, alin.2 rămâne, în această
ipoteză, la nivel de deziderat.
În temeiul art.113, alin.4, nu este necesară autorizaţia şi organismele de radio şi de
televiziune nu se pot opune importului, prevăzut de art.113, alin.2 dacă acesta este făcut în scop
de adaptare pe orice suport de o persoană fizică, fără scopuri comerciale. Pe cale de consecinţă,
excepţia nu subzistă dacă importul este făcut de o persoană juridică, indiferent de scopul pentru
care face acest import, precum şi atunci când persoana fizică nu urmăreşte, prin import, scopuri
comerciale.
Această interpretare rezultă din trimiterea ce o face art.113, alin.4 la prevederile art.113,
alin.1, lit.f. Cu toate acestea, trebuie să observăm că art.113, alin.4 vorbeşte despre import, care
este prevăzut şi de art.113, alin.2 şi care este total străin de prevederile art.113, alin.1. Mai mult,
lit.f din alin.2 al art.113 reglementează adaptarea programului.
Faţă de această situaţie, mai plauzibilă ar fi constatarea că, de fapt, art.113, alin.4, face
trimitere la art.113, alin.2 şi, nicidecum la art.113, alin.1, lit.f. S-ar părea că ne aflăm iarăşi în
prezenţa unei neglijenţe legislative.
Dreptul organismelor de radiodifuziune sau de televiziune de a autoriza folosirea sau
exploatarea propriilor programe în modalităţile prevăzute de art.113, alin.1, precum şi dreptul de
a se opune importului de copii ale propriilor programe (alin.2) pot fi transmise prin cesiune
exclusivă sau neexclusivă, prevăzută pentru dreptul de autor la art.41 şi 43 din Legea
nr.8/199661.
De asemenea, în temeiul normei de trimitere, prevăzută de art.116, dispoziţiile Legii
nr.8/1996, referitoare la limitele exercitării dreptului de autor, prevăzute de art.33, 34 şi 38, se vor
aplica prin analogie şi organismelor de radiodifuziune şi de televiziune. Evident, trimiterea, fiind
făcută la capitolul consacrat limitelor exercitării drepturilor de autor, prevederile art.33,34 şi 38 se
aplică drepturilor patrimoniale ale organismelor de radiodifuziune şi televiziune şi nu acestor
organisme, ca atare, cum neinspirat, ar rezultă din textul citat62.

6.6.3. Comunicarea publică prin satelit (art.117-119)

Art. 117, alin.2, defineşte comunicarea publică prin satelit ca fiind introducerea, sub
controlul şi responsabilitatea unui organism de radiodifuziune sau de televiziune situat pe
teritoriul României, a semnalelor purtătoare de programe destinate captării de către public, într-un
lanţ neîntrerupt de comunicare ce conduce la satelit şi revine la pământ.

61
Pentru evitarea repetărilor, facem trimitere la Capitolul IV din prezenta lucrare (Transmiterea contractuală a dreptului de
autor)
62
Pentru detalii a se vedea: Capitolul IV din prezenta lucrare, (Limitele exercitării dreptului de autor)
82
 Din definiţia dată, dar şi din prevederile art.117 şi ale art. 118, alin.1, suntem în prezenţa
unei comunicări prin satelit, agreată de Legea nr.8/1996, dacă sunt îndeplinite, cumulativ,
următoarele condiţii:
- comunicarea prin satelit să se realizeze sub controlul şi responsabilitatea unui organism
de radiodifuziune sau de televiziune;
- introducerea semnalelor purtătoarelor de programe să fie destinate captării de către
public a programelor respective;
- în cazul în care semnalele purtătoare de programe sunt difuzate într-o formă codificată,
dispozitivul de decodificare a emisiunii să fie pus la dispoziţia publicului prin organismul respectiv
sau cu consimţământul său;
- organismele de radiodifuziune şi de televiziune, care au ca obiect de activitate
comunicarea publică prin satelit, îşi desfăşoară activitatea cu respectarea drepturilor de autor şi a
drepturilor conexe.
Faţă de folosirea în textele art.117-119 a termenului programe, fără să i se adauge
apelativul propriile, trebuie să concluzionăm că această comunicare publică poate avea ca obiect
şi alte programe, decât cele de radiodifuziune şi de televiziune.
Dacă semnalele purtătoare sunt transmise de un organism situat în afara teritoriului
României, responsabilitatea comunicării publice este asigurată, după cum urmează:
- în situaţia în care semnalele sunt transmise satelitului prin intermediul unei staţii
ascensionale situate pe teritoriul României, responsabilitatea revine persoanei care exploatează
staţia;
- în situaţia în care se apelează la o staţie de legătură ascensională, dar comunicare către
public a fost autorizată de un organism cu sediul în România, responsabilitatea revine
organismului care a autorizat-o.
Responsabilitatea comunicării publice presupune respectarea următoarelor două reguli
generale63:
- dacă opera transmisă prin satelit ajunge direct la public, organismul de radio sau de
televiziune emitent este obligat să obţină autorizaţia de difuzare din partea titularului dreptului de
autor şi va plăti remuneraţia cuvenită acestuia;
- în cazul comunicării indirecte, prin retransmitere sau difuzare secundară, este necesară
autorizarea autorilor, care, de asemenea, trebuie obţinută de organismul care realizează
retransmiterea sau difuzarea secundară, organism care va plăti şi remuneraţia autorilor.
În temeiul art.119 din Legea nr.8/1996, titularii dreptului de autor sau ai drepturilor conexe
pot cesiona drepturile lor pentru comunicarea publică prin satelit numai printr-un contract încheiat
individual sau prin intermediul unui organism de gestiune colectivă.
Per a contrario, în lipsa unui astfel de contract, este interzisă comunicarea publică a
operelor ori a altor creaţii.
De fapt, comunicarea prin satelit a unei opere, fără consimţământul titularului, constituie
infracţiune şi se pedepseşte de art.142, lit. f din Legea nr.8/1996.
Comunicarea către public prin satelit, pentru transmiterea unei categorii de opere
aparţinând unui anumit domeniu, este opozabilă şi titularilor de drepturi care nu sunt reprezentaţi

63
A se vedea: V. Roş, Dreptul proprietăţii intelectuale, …, pag.251
83
de organismele de gestiune colectivă ce au încheiat contractul cadru, cu condiţia ca această
comunicare să aibă loc simultan cu difuzarea terestră, efectuată de către acelaşi organism difuz.
Titularii de drepturi, nereprezentaţi de organismul de gestiune colectivă, au posibilitatea,
oricând, să înlăture producerea efectelor contractelor cadru pe calea unui contract individual,
încheiat cu organismul de rediodifuziune sau de televiziune. Aceste reguli nu se aplică operelor
audiovizuale.

6.6.4. Retransmiterea prin cablu (art.120-122)64

Potrivit art.120, comunicarea publică realizată pe calea retransmiterii prin cablu este
retransmiterea simultană, neschimbată şi integrală, prin cablu sau printr-un sistem de difuzare
prin unde ultrascurte, pentru recepţionarea de către public a unei transmisii iniţiale de radio sau
de televiziune, difuzate publicului cu sau fără fir.
Transmiterea prin cablu este supusă următoarelor reguli:
- organismele de radiodifuziune sau de televiziune pot să-şi exercite dreptul de
retransmitere prin cablu pe baza unor contracte încheiate cu distribuitorii prin cablu;
- titularii drepturilor de autor sau de drepturi conexe îşi pot exercita drepturile lor pentru
autorizarea sau interzicerea retransmiterii prin cablu pe baza contractului încheiat prin intermediul
unui organism de gestiune colectivă. În cazul titularilor care nu au încredinţat gestiunea
drepturilor lor unui organism de gestiune colectivă, organismul care gestionează drepturile din
aceeaşi categorie este considerat, de drept, a fi şi gestionarul drepturilor lor. Revendicarea
drepturilor de către aceşti titulari se poate face în termen de trei ani de al data retransmiterii prin
cablu. Evident, ne aflăm în prezenţa unui termen de prescripţie şi a cărui scurgere determină
pierderea pentru titularii respectivi a dreptului la revendicare, adică a dreptului de a apela la
concursul organelor de justiţie competente. Ar fi de observat folosirea neinspirată a termenului
revendicare, deoarece nu ne aflăm în prezenţa unui drept de proprietate, ci a unui drept de
creanţă, iar acţiunea specifică pentru realizarea acestor drepturi este acţiunea în pretenţii;
- retransmiterea prin cablu este permisă fără consimţământul titularilor de drepturi şi plata
vreunei remuneraţii, numai în cazul programelor proprii ale organismelor publice de
radiodifuziune şi televiziune cu acoperire naţională, precum şi acelora ale organismelor ale căror
programe sunt retransmise în mod obligatoriu, potrivit reglementărilor în vigoare;
- în situaţia în care părţile nu cad de acord în privinţa clauzelor contractului pentru
retransmiterea prin cablu, acestea pot face apel la arbitrii desemnaţi conform Codului de
procedură civilă (art.122). În opinia noastră, norma prevăzută de art.122 este inutilă, deoarece
posibilitatea recurgerii la arbitrajul privat este deschisă pentru orice persoană care are capacitate
deplină de exerciţiu şi pentru orice litigiu patrimonial, afară de acelea care privesc drepturile
asupra cărora legea nu permite a se face tranzacţie, chiar de Codul de procedură civilă (art.340
şi urm.).

64
Pentru un studiu în legătură cu această problemă, a se vedea: C. Moisescu, Reglementarea dreptului de autor, privind
retransmiterea prin cablu, în Dreptul, nr.9/1999, pag.60-66
84
 CAPITOLUL VII

GESTIUNEA DREPTURILOR PATRIMONIALE DE AUTOR ŞI A

DREPTURILOR CONEXE

SECŢIUNEA 7.1.

PRECIZĂRI PREALABILE

Potrivit art.123, alin.1 din Legea nr.8/18996, titularii drepturilor patrimoniale de autor îşi pot
exercita aceste drepturi în mod personal sau, la cererea lor, prin organismele de gestiune
colectivă. Deci, regula o constituie exercitarea drepturilor în mod personal de către titulari, iar
excepţia exercitarea acestora prin organismele de gestiune colectivă.
Evident, pentru ca exercitarea drepturilor de autor să se realizeze prin intermediul unui
organism de gestiune colectivă este necesară o cerere expresă din partea titularului drepturilor
de autor.
Legea nr.8/1996, în art.123, alin.2, instituie regula conform căreia pot fi gestionate în
colectiv drepturile de autor şi drepturile conexe care prin natura lor, corespund unui mod de
exploatare a operelor sau a prestaţiilor, ce face imposibilă65 autorizarea individuală. De fapt, şi
norma cuprinsă de art.123, alin.2 se înscrie în regula generală. Astfel spus, dacă dreptul de autor
sau dreptul conex, pentru a fi exploatat, este susceptibil de autorizare din partea titularului, atunci
exercitarea se va realiza în mod personal.
Fac parte din categoria dreptului de autor şi a celor conexe susceptibile de a fi gestionate
în colectiv, cu titlu exemplificativ, următoarele:
- emiterea unei opere prin orice mijloc ce serveşte la propagarea fără fir a semnalelor,
sunetelor sau imaginilor inclusiv prin satelit (art.123, alin.2, combinat cu art.13, lit.g);
- transmiterea unei opere către public prin fir, prin cablu, prin fibră optică sau prin orice alt
procedeu (art.123, alin.2 combinat cu art.13, lit.h);
- retransmiterea nealterată, simultană şi integrală a unei opere prin oricare dintre
mijloacele prevăzute la art.13, lit.g şi h de către un organism de emisie diferit de organismul de
origine a operei radiodifuzate sau televizate (art.123, alin.2 combinat cu art.13, lit.j);
- difuzarea secundară (art.123, alin.2 combinat cu art.13, lit.k);
- prezentarea într-un mod public, prin intermediul oricăror mijloace, a unei opere
radiotelevizate sau televizate (art.123, alin.2 combinat cu art.12, lit.l);
- închirierea originalului şi a copiilor operei, inclusiv a operelor audiovizuale, a operelor
cuprinse într-o înregistrare sonoră, a unui program pentru calculator (art.123, alin.2 combinat cu
art .17);
- împrumutul public (art.123, alin.2 combinat cu art.18);
- drepturile artiştilor interpreţi sau executanţi (art.123, alin.2 combinat cu art.102)66;
65
Ar fi de observat neglijenţa legiuitorului, deoarece în textul art.123, alin.2 se vorbeşte despre impozibilă şi nu despre
imposibilă.
66
Se impune a sesiza neinspirata trimitere a art.123, alin.2 la prevederile art.102. Într-adevăr, art.102 nu se ocupă de
enumerarea drepturilor patrimoniale ale artiştilor interpreţi sau executanţi, ci de durata acestor drepturi. De lege
85
 - dreptul la remuneraţie compensatorie a autorilor operelor înregistrate sonor sau
audiovizual, precum şi a editorilor, producătorilor, artiştilor interpreţi sau executanţi (art.123, alin.2
combinat cu art.107);
- dreptul la remuneraţie compensatorie a autorilor şi editorilor unei opere fixate pe un
suport grafic sau analog pentru copia privată (art.123, alin.2 combinat cu art.109).
În opinia noastră, norma de trimitere prevăzută de art.123, alin.2 este deficitară. Astfel,
folosirea sintagmei în mod deosebit susceptibile nu corespunde unei formulări juridice riguroase,
deoarece un drept, în principiu, este exercitat sau nu într-un anumit mod. Nu se poate susţine,
fiindcă este nejuridic, că un drept este exercitat în mod deosebit, iar altul în mod mai puţin
deosebit.
Considerăm că mai raţional ar fi dacă s-ar fi renunţat în cuprinsul art.123, alin.2 la
sintagma în mod deosebit.
Pe de altă parte, art.123, alin.2, deşi se ocupă de drepturile patrimoniale, care prin natura
lor sunt susceptibile de gestiune colectivă, face trimitere, în special, la prerogative exclusive ale
autorului privind modalităţile concrete de utilizare sau exploatare a operelor.
Mai mult, deşi se consideră că exploatarea personală a drepturilor respective face
imposibilă autorizarea individuală, art.123, alin.2, are trimiteri la texte care, după cum s-a putut
constata, instituie dreptul exclusiv al autorului de a autoriza anumite modalităţi de utilizare sau
exploatare a operei. Ne aflăm în opinia noastră, în prezenţa unei contradicţii între ipoteza
prevăzută de art.123, alin.2 şi textele la care acesta face trimitere. Pe cale de consecinţă,
considerăm că, pentru motive de rigoare juridică, s-ar fi impus ca art.123, alin.2 să fi nominalizat,
chiar şi cu titlul exemplificativ, drepturile patrimoniale susceptibile de exercitare colectivă.
De asemenea, acelaşi art.123, alin.2, face trimitere la unele texte care sunt, pur şi simplu,
străine de ipoteza ce o reglementează. Exemplul elocvent în acest sens este cel al art.102.
Faţă de observaţiile critice avansate, de lege ferenda, se impune reconsiderarea esenţială
a modului de formulare a conţinutului art.123, alin.2, din Legea nr.8/1996.
Gestiunea colectivă a drepturilor de autor şi a drepturilor conexe se poate face numai
pentru operele şi prestaţiile aduse anterior la cunoştinţă publică (art.132).
În temeiul normei de principiu, prevăzută de art.136, existenţa Organismului de gestiune
colectivă67 nu împiedică pe titularii drepturilor de autor şi al drepturilor conexe să se adreseze
unor intermediari, persoane fizice sau juridice specializate, pentru a fi reprezentate în negocierile
cu titlu individual privind drepturile recunoscute de Legea nr.8/1996.
Autorii de opere şi titularii de drepturi, odată cu includerea operelor în repertoriul
Organismului de gestiune colectivă, îşi pot înregistra şi numele, literar sau artistic, exclusiv în
vederea aducerii acestuia la cunoştinţă publică.

ferenda, s-ar impune ca trimiterea să se refere la prevederile art.98 care reglementează drepturile patrimoniale ale artiştilor
interpreţi sau executanţi.
67
Brevitatis causa, în continuare, în cuprinsul lucrării vom folosi următoarele prescurtăţi: O.G.C. = organismul de gestiune
colectivă; O.R.D.A. = Oficiul Român pentru Drepturile de Autor
86
 SECŢIUNEA 7.2.

ORGANISMELE DE GESTIUNE COLECTIVĂ A DREPTULUI

DE AUTOR ŞI A DREPTURILOR CONEXE

7.2.1. Organizarea organismelor de gestiune colectivă

Organismele de gestiune colectivă sunt persoane juridice constituite prin liberă asociere,
care au ca obiect de activitate, în principal, colectarea şi repartizarea drepturilor a căror gestiune
le este încredinţată de titulari (art.124).
Definiţia legală dată organismelor de gestiune colectivă comportă unele observaţii critice.
În primul rând stabilirea obiectului lor de activitate, în principal la colectarea şi repartizarea
drepturilor a căror gestiune le este încredinţată este, în opinia noastră, într-un vădit dezacord cu
prevederile art. 123, alin.1 care se referă la exercitarea drepturilor. Firesc, între exercitarea unui
drept şi colectarea sau repartizarea fondurilor rezultate din exploatarea drepturilor sunt deosebiri
esenţiale, fiindcă exercitarea nu poate fi redusă la o simplă activitate contabilă, ea presupune de
regulă, o manifestare de voinţă a titularului.
În al doilea a rând, obiectul de activitate al unei persoane juridice este pur şi simplu şi
nicidecum în principal, în secundar sau în altfel.
În al treilea rând, sintagma colectarea şi repartizarea drepturilor a căror gestiune le este
încredinţată nu are o formulare juridică adecvată deoarece nu se colectează şi repartizează
dreptul, ca atare, ci sumele de bani rezultate din exploatarea şi utilizarea operei.
Faţă de aceste observaţii, de lege ferenda propunem ca art.124 să fie formulat în sensul
că organismele de gestiune colectivă au ca obiect de activitate exercitarea drepturilor
patrimoniale de autor şi a celor conexe ce le-au fost încredinţate de titularii acestora.
Organismele de gestiune colectivă (O.G.C.) sunt, potrivit art.125, alin.1 din Legea
nr.8/1996, supuse reglementărilor privind asociaţiile fără scop lucrativ şi pot dobândi personalitate
juridică, în condiţiile legii, cu avizul Oficiului Român pentru Drepturile de Autor. Deci, Organismele
de gestiune colectivă, în lipsa unor reglementări speciale, derogatorii, vor fi supuse prevederilor
Ordonanţei Guvernului nr.26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii (art.1-14, art.20-27, art.33-
86)68, precum şi ale Decretului nr.31/1954 (art.25-53).
Avizul Oficiului Român pentru Drepturile de Autor se acordă numai Organismelor de
gestiune colectivă cu sediul în România, dacă îndeplinesc următoarele condiţii:
- urmează să se constituie sau să funcţioneze potrivit reglementărilor legale la data intrării
în vigoare a Legii nr.8/1996;
- fac dovada existenţei unui repertoriu de opere a membrilor şi au mijloacelor umane şi
materiale necesare exploatării acestora;
- au adoptat un statut care îndeplineşte condiţiile prevăzute de Legea nr.8/1996 şi O.G. nr.
26/2000;
- au capacitate juridică şi economică de gestionare a drepturilor pe întreg teritoriul ţării;
68
O.G. nr.26/30.01.2000 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, partea 1, nr.39/31.01.2000 şi a abrogat expres
(art.86) Legea nr.21/1924 pentru persoanele juridice (publicată în Monitorul Oficial nr.27/06.02.1924)
87
 - sunt accesibile, potrivit dispoziţiilor exprese ale statului propriu, oricăror titulari ai
dreptului de autor sau de drepturi conexe din domeniul pentru care se înfiinţează.
Decizia Oficiului Român pentru Drepturile de Autor privind acordarea avizului
Organismelor de gestiune colectivă pentru a-şi exercita drepturile se publică în Monitorul Oficial
al României (art.126, alin.2). De fapt, decizia la care se referă art.126, alin.2 priveşte dobândirea
personalităţii juridice din care, evident, decurge şi posibilitatea exercitării drepturilor.
Statutul Organismelor de gestiune colectivă trebuie să cuprindă, potrivit art.127,
următoarele dispoziţii:
- denumirea, domeniul şi obiectul activităţii, cu indicarea drepturilor pe care le
administrează pe baza repertoriului de opere, constituit în acest scop;
- condiţiile în care se realizează gestionarea drepturilor pentru titularii acestora, pe baza
principiului egalităţii de tratament;
- drepturile şi obligaţiile membrilor în raport cu O.G.C.;
- organele de administrare şi de reprezentare, atribuţiile şi funcţionarea acestora;
- patrimoniul iniţial şi resursele economice prevăzute;
- regulile aplicabile repartizării drepturilor încasate;
- modalităţi de stabilire a comisionului datorat de titularii de drepturi patrimoniale
Organismelor de gestiune colectivă, în vederea acoperirii cheltuielilor necesare funcţionării.
Prevederile art.127 din Legea nr.8/1996 se complectează cu cele ale art.6, alin.3 din O.G.
nr.26/2000 şi, drept urmare, statutul trebuie să mai cuprindă şi următoarele elemente:
- datele de identificare a asociaţilor (numele sau denumirea şi, după caz, domiciliul sau
sediul acestora);
- exprimarea voinţei de asociere şi a scopului propus;
- sediul Organismului de gestiune colectivă;
- durata de funcţionare (pe termen determinat cu indicarea expresă a termenului sau după
caz, pe termen nedeterminat);
- activul patrimonial în valoare de cel puţin dublul salariului minim brut pe economie la
data constituirii Organismului de gestiune colectivă;
- modul de dobândire şi de pierdere a calităţii de asociat;
- destinaţia bunurilor în cazul dizolvării Organismului de gestiune colectivă;
- atribuţiile organelor de conducere, administrare şi control ale Organismului de gestiune
colectivă.
De asemenea, potrivit art.6, alin.2 din O.G.C. nr.26/2000 pentru dobândirea personalităţii
juridice persoanele care constituie Organismul de gestiune colectivă trebuie să încheie un act
constitutiv ce cuprinde, sub sancţiunea nulităţii absolute, datele enumerate mai sus şi în plus:
- componenţa nominală a celor dintâi organe de conducere, administrare şi control;
- persoana sau persoanele împuternicite să desfăşoare procedura de dobândire a
personalităţii juridice69.
În temeiul art.8 din O.G. nr.26/2000, Organismul de gestiune colectivă devine persoană
juridică din momentul înscrierii ei în registrul asociaţilor şi fundaţiilor.

69
pentru detalii, a se vedea: Gh. Beleiu, Drept civil român, …, pag.469-505
88
 Organismele de gestiune colectivă sunt create direct de titularii dreptului de autor sau de
drepturi conexe, şi anume: autori, artişti interpreţi sau executanţi, producători, organisme de radio
şi de televiziune, alţi titulari. Aceste persoane pot fi fizice sau juridice. Oricum, în temeiul art.4 din
O.G.C. nr.26/2000, pentru constituirea Organismelor de gestiune colectivă este necesar să se
asocieze cel puţin trei persoane.
Organismele de gestiune colectivă pot fi create fie pentru gestionarea unor categorii
distincte de drepturi corespunzătoare unor domenii diferite de creaţie, fie pentru gestionare de
drepturi aparţinând unor categorii distincte de titulari.
Dacă într-un domeniu de creaţie există mai multe Organisme de gestiune colectivă,
organismul competent este cel la care sa asociat titularul de drepturi. În schimb, dacă titularul de
drepturi nu este asociat la nici un organism, competenţa revine Organismului de gestiune
colectivă din domeniu, desemnat de titularul de drepturi.
Revendicarea drepturilor de către titulari se face în termen de 3 ani de la exploatarea
drepturilor.
Organismul de gestiune colectivă, care funcţionează la data intrării în vigoare a Legii
nr.8/1996, sunt obligate să se conformeze prevederilor art.125 în termen de 6 luni, adică să se
transforme în asociaţii, conform cerinţelor legislaţiei din domeniu.

7.2.2. Funcţionarea organismelor de gestiune colectivă

Gestiunea colectivă se exercită, în temeiul art.134, alin.2, cu respectarea următoarelor
reguli:
- deciziile privind metodele şi regulile de colectare a remuneraţiei şi a altor sume de la
utilizatori şi cele de repartiţie a acestora între titularii de drepturi, trebuie să fie luate de membri,
potrivit statutului;
- titularii de drepturi trebuie să primească periodic informaţii exacte, complete şi detaliate
despre toate activităţile Organismului de gestiune colectivă;
- în lipsa unei autorizaţii exprese din partea titularilor de drepturi, nici o remuneraţie
percepută de un Organism de gestiune colectivă nu poate fi utilizată în alte scopuri decât acelea
de a acoperi costurile reale ale gestiunii de drepturi în cauză şi de a repartiza acestora sumele
care au rămas după deducerea acestor costuri;
- sumele selectate de un Organism de gestiune colectivă, după deducerea cheltuielilor
reale ale gestiunii selective se impozitează potrivit prevederilor legale în materie.
Organismele de gestiune colectivă au următoarele obligaţii:
- să acorde utilizatorilor, prin contract, în schimbul unei remuneraţii, autorizaţii
neexclusive de utilizare a operelor sau prestaţiilor titularilor drepturilor, sub formă de licenţă
neexclusivă;
- să elibereze tabele pentru domeniul lor de activitate cuprinzând drepturile patrimoniale
cuvenite, precum şi metodologiile ce trebuie negociate cu utilizatorii în vederea plăţii acestor
drepturi în cazul acelor opere al căror mod de exploatare face imposibilă autorizarea individuală
de către titularii de drepturi;

89
 - să încheie, în numele titularilor de drepturi sau pe baza mandatului acordat de organul
similar din străinătate, contracte cu organizaţii de spectacole, organisme de radiodifuziune,
televiziune şi retransmiterea prin cablu având ca obiect autorizarea de reprezentare şi de difuzare
a operelor sau a prestaţiilor actuale şi viitoare înscrise în repertoriul lor.
- să reprezinte interesele membrilor lor, în ce priveşte exploatarea operelor acestora, în
afara teritoriului României, prin încheierea de contracte bilaterale cu organisme similare din
străinătate, precum şi prin afilierea la organisme internaţionale neguvernamentale din domeniu;
- să încaseze sumele datorate de utilizatori şi să le repartizeze între titularii de drepturi,
potrivit prevederilor din statut;
- să informeze, la cerere, pe titularii drepturilor de autor sau al drepturilor conexe despre
modul de utilizare a drepturilor lor şi să le comunice raportul financiar anual şi raportul de
verificare financiar-contabil;
- să acorde asistenţă de specialitate titularilor de drepturi şi să îi reprezinte în cadrul
procedurilor legale ce privesc obiectul lor de activitate;
- să ceară utilizatorilor comunicarea de informaţii şi înmânarea de documente
indispensabile pentru determinarea cuantumului remuneraţiilor şi taxelor pe care le colectează;
- să îndeplinească orice altă activitate conform mandatului primit de la titularii dreptului de
autor sau ai drepturilor conexe, în limitele obiceiului lor de activitate.
Tabelele şi metodologiile pe care Organismul de gestiune colectivă trebuie să le elaboreze
potrivit art. 130, alin.1, lit.b, se negociază în cadrul unei comisii alcătuită conform art.131, alin.1 70
şi desemnată de Oficiul Român pentru Drepturile de Autor.
Forma definitivă a tabelelor şi metodologiilor, decisă de Oficiul Român pentru Drepturile de
Autor, se aprobă în termen de 30 de zile prin Hotărâre a Guvernului, care este obligatorie şi
pentru utilizatorii care nu au participat la negocieri71.
Colectarea sumelor datorate de utilizatori se face de către un singur Organism de gestiune
colectivă, pentru un domeniu, desemnat de Oficiul Român pentru Drepturile de Autor pe criteriul
reprezentativităţii.
Organismele de gestiune colectivă sunt obligate să furnizeze Oficiului Român pentru
Drepturile de Autor informaţiile legate de exercitarea propriilor atribuţii şi să pună la dispoziţia
acestuia, în primul trimestru al fiecărui an, darea de seamă anuală, aprobată de adunarea
generală statutară, şi raportul comisiei de verificare a gestiunii economice şi financiare.
În situaţia în care Organismul de gestiune colectivă nu îndeplineşte condiţiile legale pentru
a funcţiona ca persoană juridică sau încalcă, în mod evident şi repetat, obligaţiile prevăzute de
art.130, alin.1 ori nu furnizează Oficiului Român pentru Drepturile de Autor informaţiile prevăzute
70
Potrivit art.131, alin.1 din Legea nr.8/1996, din comisie fac pate: câte un reprezentant al principalelor asociaţii patronale
ale utilizatorilor dintr-un domeniu; câte un reprezentant al principalelor Organisme de gestiune colectivă care funcţionează
într-un domeniu.
71
Până în prezent au fost adoptate următoarele Hotărâri de Guvern având acest obiect: H.G. nr.521/1999 pentru aprobarea
tabelelor şi metodologiilor privind dreptul de autor pentru înregistrările sonore ale operelor muzicale (publicată în
Monitorul Oficial al României, partea I, nr.325/8 iulie 1999); H.G. nr. 769/1999 pentru aprobarea metodologiilor privind
utilizarea repertoriului de opere muzicale al organismelor de gestiune selectivă şi a tabelelor cuprinzând drepturile
patrimoniale cuvenite autorilor (publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr.472/30 septembrie 1999); H.G.
nr. 71/2000 pentru prestaţiile artistice muzicale fixate pe fonograme şi a tabelelor cuprinzând drepturile patrimoniale
cuvenite artiştilor interpreţi şi producătorilor de fonograme (publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr.53/3
februarie 2000).
90
de art.135, alin.1, Oficiul Român pentru Drepturile de Autor poate acorda acelui organism un
termen pentru intrarea în legalitate sau poate solicita instanţei de judecată desfiinţarea
Organismului de gestiune colectivă respectiv.
Norma prevăzută de art.135, alin.2 este criticabilă, punându-se chiar problema
compatibilităţii ei cu exigenţele constituţionale. Astfel, cerinţele statului de drept şi principiul
legalităţii, pun categorie sub semnul întrebării dreptul Oficiului Român pentru Drepturile de Autor
de a da Organismului de gestiune colectivă un termen pentru intrarea în legalitate. Constituţional
ar fi fost, în opinia noastră, ca, într-o astfel de ipoteză Oficiul Român pentru Drepturile de Autor
să fie abilitat să dispună suspendarea activităţii Organismului de gestiune colectivă ce
funcţionează nelegal şi să sesizeze instanţa de judecată competentă pentru a dispune măsurile
corespunzătoare.

7.2.3. Mandatul de gestiune colectivă

Mandatul de gestiune colectivă a drepturilor patrimoniale, de autor şi conexe, poate fi dat
fie direct de către titularii unui drept de autor sau de drepturi conexe prin contracte scrise, fie prin
contracte corespunzătoare încheiate cu organisme străine care gestionează drepturi similare. În
opinia noastră, textul citat (art.129, alin.1) este lipsit de logică. Astfel, s-ar putea deduce că norma
prevăzută de art.129, alin.1 vizează două ipoteze. Prima ipoteză se referă la mandatul de
gestiune colectivă dat direct prin contracte scrise încheiate de titularii unui drept de autor sau de
drepturi conexe, numai că legiuitorul a omis să precizeze cu cine vor fi încheiate aceste
contracte, iar a doua ipoteză vizează mandatul dat prin contracte corespunzătoare încheiate cu
organisme străine, neprecizându-se însă cu cine încheie contracte aceste organisme străine.
Textul art.129, alin.1 pus în corelaţie cu prevederile art.129, alin.3 şi 4, ne conduce la
posibila concluzie că este incomplet. Astfel, potrivit art.129, alin.3, orice titular al dreptului de
autor sau al drepturilor conexe poate încredinţa prin contract unui Organism de gestiune colectivă
exerciţiul drepturilor sale, acesta din urmă fiind ţinut să accepte exercitarea acestor drepturi pe o
bază colectivă, dacă gestiunea categoriei de drepturi în cauză intră în activitatea sa statutară.
Deci, se poate trage concluzia că mandatul de gestiune colectivă este dat direct prin contract
încheiat între titular şi Organismul de gestiune colectivă care gestionează drepturi dintr-o anumită
categorie.
De asemenea, s-ar mai putea concluziona că în ipoteza în care drepturile urmează să fie
gestionate de organisme străine, contractele se încheie între Organismul de gestiune colectivă şi
organul străin respectiv.
Organismul de gestiune colectivă nu poate fi abilitat prin mandatul de gestiune colectivă
să asigure exploatarea operelor şi a drepturilor conexe care au primit mandat de gestiune
colectivă. De fapt, art.129, alin.2 prevede expres că în cazul mandatului de gestiune colectivă nu
se aplică normele referitoare la cesiunea drepturilor patrimoniale de autor (art.39-47), iar art.134,
alin.1 stipulează că exercitarea gestiunii colective, încredinţată prin contract de mandat, nu poate
restrânge în nici un fel drepturile patrimoniale ale titularilor.

91
 7.2.4. Oficiul Român pentru Drepturile de Autor
Oficiul Român pentru Drepturile de Autor (O.R.D.A.) funcţionează în temeiul art.137-138
din Legea nr.8/1996 şi a Hotărârii Guvernului nr.60/10 martie 199772.
Oficiul Român pentru Drepturile de Autor este organizat şi funcţionează în subordinea
Guvernului, ca organ de specialitate, cu autoritate unică pe teritoriul României în ceea ce priveşte
evidenţa, observarea şi controlul aplicării legislaţiei în domeniul dreptului de autor şi al drepturilor
conexe.
Oficiul Român pentru Drepturile de Autor este condus de un director general şi are în
componenţa sa un număr de 20 de arbitri, precum şi colegiul Oficiului Român pentru Drepturile
de Autor, ca organ consultativ.
Oficiul Român pentru Drepturile de Autor are următoarele atribuţii:
- organizează şi administrează evidenţa repertoriului de opere şi de autori primit de la
Organismul de gestiune colectivă pentru drepturile de autor şi drepturile conexe;
- acordă avize pentru constituirea ca persoane juridice, în condiţiile legii, a Organismului
de gestiune colectivă şi urmăreşte aplicarea legislaţiei de către organismele a căror constituire o
avizează;
- exercită, la cererea şi pe cheltuiala titularilor unor drepturi protejate, funcţii de observare
şi control asupra activităţilor ce pot da naştere la încălcări ale legislaţiei dreptului de autor şi a
drepturilor conexe;
- intervine, pe cale de mediere, în negocierile dintre Organismul de gestiune colectivă şi
utilizatori;
- încheie procese-verbale de constatare a încălcării legii, în condiţiile prevăzute de Codul
de procedură penală şi sesizează organele competente în cazul infracţiunilor pentru care
acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu;
- desemnează Organismul de gestiune colectivă şi asociaţiile patronale ale utilizatorilor în
comisia de negociere a tabelelor şi metodologiilor, privind drepturile patrimoniale cuvenite şi plata
acestora;
- desemnează Organismul de gestiune colectivă pentru fiecare domeniu însărcinat cu
colectarea sumelor datorate cu titlu de remuneraţie compensatorie pentru copia privată;
- desemnează Organismul de gestiune colectivă reprezentativ în domeniu pentru
colectarea sumelor datorate de utilizatori;
- exercită drepturile patrimoniale de autor după decesul autorului, dacă nu există
moştenitori, etc.

72
H.G. nr.60/1997 pentru aprobarea Regulamentului de Organizare şi funcţionare a Oficiului Român pentru Drepturile de
Autor a fost publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr.46/18 martie 1997
92
 CAPITOLUL VIII

RĂSPUNDEREA JURIDICĂ PENTRU ÎNCĂLCAREA DREPTURILOR DE

AUTOR ŞI A DREPTURILOR CONEXE

SECŢIUNEA 8.1.

PRECIZĂRI PREALABILE

Legea nr.8/1996, în Capitolul III (art.139-145) al Titlului III, sub denumirea marginală
proceduri şi sancţiuni, reglementează, de fapt, aspectele speciale ale răspunderii juridice ce
decurg din încălcarea drepturilor morale sau patrimoniale de autor şi a drepturilor conexe.
Sub aspect procedural, în temeiul normei de trimitere prevăzută de art.139, alin.1 din
Legea nr.8/1996, în măsura în care legea nu instituie norme speciale, vor fi aplicabile normele
dreptului comun.
Încălcarea drepturilor recunoscute de Legea nr.8/1996, în raport cu natura încălcării, poate
atrage, după caz, răspunderea civilă, contravenţională sau penală.
De asemenea, în funcţie de natura sancţiunii aplicate, răspunderea poate fi patrimonială
sau nepatrimonială.

SECŢIUNEA 8.2.

RĂSPUNDEREA CIVILĂ
Legea nr.8/1996 cuprinde, în art.139, alin.2-5, unele reguli speciale privind răspunderea
civilă pentru încălcarea drepturilor de autor şi a drepturilor conexe73.
Astfel, titularii drepturilor încălcate pot solicita instanţelor de judecată sau altor organisme
competente, după caz, recunoaşterea drepturilor lor, constatarea încălcării acestora şi pot
pretinde repararea prejudiciului în conformitate cu normele legale (art.139, alin.2).
De asemenea, în cazul încălcării unor drepturi recunoscute şi protejate, titularii pot cere
instanţei de judecată sau altor organisme competente conform legii să dispună, de îndată, luarea
unor măsuri pentru prevenirea unor pagube iminente sau pentru asigurarea reparării acestora,
după caz (art.139, alin.3).
Măsurile asiguratorii pe care instanţa le poate dispune în ipoteza prevăzută de art.139
sunt cele reglementate de art.591-601 Cod de procedură civilă, adică: sechestrul asigurator,
poprirea asiguratorie şi sechestrul judiciar74.
Titularii drepturilor încălcate sunt în drept să solicite, iar instanţa este abilitată, în temeiul
art.139, alin.4 din Legea nr.8/1996, să dispună una dintre următoarele măsuri:

73
Şi în acest domeniu, răspunderea civilă poate fi delictuală sau contractuală.
74
Pentru detalii, a se vedea: I. Leş, Tratat de drept procesual civil, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001
93
 - remiterea, pentru acoperirea prejudiciilor suferite, a încasărilor realizate prin actul ilicit
sau , dacă prejudiciile nu pot fi reparate în acest mod, remiterea bunurilor rezultate din fapta
ilicită, în vederea valorificării acestora, până la acoperirea integrală a prejudiciilor cauzate. În
opinia noastră, deşi legiuitorul foloseşte, în cele două ipoteze ale art.139, alin.4, lit.a sintagme
diferite, actul ilicit şi fapta ilicită au aceeaşi semnificaţie juridică, adică de fapt ilicit lato sensu,
care include, deopotrivă, atât actele ilicite, cât şi faptele ilicite;
- distrugerea echipamentelor şi a mijloacelor aflate în proprietatea făptuitorului, a căror
destinaţie unică sau principală a fost aceea de producere a actului ilicit (lit.b). Pe cale de
consecinţă, dacă mijloacele nu sunt în proprietatea făptuitorului sau dacă acestea nu au avut ca
unică sau principală destinaţie producerea actului ilicit, acestea nu pot fi distruse. Ar fi de
observat, însă neinspirata folosire a sintagmei act ilicit, în condiţiile în care are în vedere
făptuitorul. Mai indicat, în opinia noastră, ar fi fost folosirea expresiei fapt ilicit, deoarece în mod
natural, echipamentele sunt destinate pentru săvârşirea de fapte şi nu acte;
- scoaterea din circuitul comercial prin confiscarea şi distrugerea copiilor efectuate ilegal
(lit.c). Această măsură nu se aplică pentru construcţiile arhitecturale, dacă distrugerea nu este
impusă de circumstanţele cazului respectiv;
- publicarea în mijloace de comunicare în masă a hotărârilor instanţei de judecată, pe
cheltuiala celui care a săvârşit fapta (lit.d).
În temeiul art.150, alin.3, sunt scutite de taxă de timbru acţiunile şi cererile civile născute
din raporturile reglementate de Legea nr.8/1996, precum şi din căile de atac aferente acestora,
introduse de titularii drepturilor de autor sau a-I drepturilor conexe ori de persoanele fizice sau
juridice ale drepturilor pe care le reprezintă.
Prin derogare de la dreptul comun (art.1191 şi urm. Cod civil) în temeiul art.148, alin.1 din
Legea nr.8/1996, existenţa şi conţinutul unei opere se poate dovedi prin orice mijloace de probă,
inclusiv prin includerea acesteia în repertoriul unui organism de gestiune colectivă. Mai mult,
până la proba contrară se prezumă că drepturile exclusive semnalate prin simbolurile C. şi P
există şi aparţin persoanelor care le-au utilizat.
Simbolul C, înconjurat de un cerc, însoţit de numele autorului, titularului de drepturi sau
deţinătorilor de drepturi exclusive ale autorilor de locul şi anul primei publicări, se poate înscrie pe
originalele sau pe copiile autorizate ale operelor şi are semnificaţia de rezervare a exploatării
acestora.
Simbolul P, înconjurat de un cerc însoţit după caz de numele producătorilor de înregistrări
sonore, artiştilor interpreţi sau executanţi şi a altor deţinători de drepturi exclusive ale
producătorilor sau ale artiştilor interpreţi ori executanţi şi de anul şi cercul primei publicări, se
poate înscrie pe originalele sau pe copiile înregistrate ale înregistrărilor sonore sau audiovizuale
ori pe învelişul care le conţine. Acest simbol are rolul de protecţie a drepturilor respective.
Trebuie precizat însă că simbolurile C şi P nu condiţionează existenţa drepturilor
recunoscute şi garantate de Legea nr.8/1996. Astfel spus, cele două simboluri au numai rol de
avertizare şi, nicidecum, rol constitutiv de drepturi.
Utilajele, schiţele, machetele, manuscrisele şi orice alte bunuri care servesc direct la
realizarea unei opere, ce dă naştere unui drept de autor, nu poate face obiectul unei urmăriri
silite, adică sunt insesizabile.

94
 Art.151 cuprinde o normă de principiu în ceea ce priveşte competenţa de soluţionare a
litigiilor civile privind drepturile de autor şi drepturile conexe. Astfel, aceste litigii sunt de
competenţa organelor jurisdicţionale, potrivit prezentei legi şi dreptului comun. Numai că Legea
nr.8/1996 nu stabileşte norme de competenţă jurisdicţională, fiind, practic, aplicabile numai
normelor dreptului comun. Astfel, dacă litigiul are natură civilă, sub aspect material, în temeiul
art.2, lit.d Cod procedură civilă, competent va fi Tribunalul, iar sub aspect teritorial, competent va
fi Tribunalul de la domiciliul pârâtului. De asemenea, dacă litigiul este de natură administrativă,
competenţa revine, după caz Tribunalului sau Curţii de Apel, după cum actul atacat este al unei
autorităţi sau instituţii locale ori al unei autorităţi sau instituţii centrale75.

SECŢIUNEA 8.3.

RĂSPUNDEREA PENALĂ

8.3.1. Aspecte generale

Legea, în art.140-143 incriminează drept infracţiuni o serie de fapte prin care se aduc
atingere drepturilor de autor sau drepturilor conexe. Gruparea faptelor a fost realizată în raport cu
pericolul social legal al infracţiunilor incriminate.
Ca regulă generală, pentru existenţa unor astfel de infracţiuni, se pune condiţia ca faptele
să fie săvârşite fără autorizarea sau consimţământul titularilor drepturilor de autor sau al
drepturilor conexe.
De asemenea, tot ca regulă generală, aceste infracţiuni sunt pedepsite cu închisoare,
alternativ cu amendă penală.
În sfârşit, sancţiunile prevăzute de Legea nr.8/1996 se aplică numai dacă prin alte legi nu
se prevede pentru aceeaşi faptă, o pedeapsă mai gravă.
În temeiul normei de trimitere la dreptul comun, prevăzută de art.153, sunt aplicabile
prevederile Codului penal referitoare la pedepsele complimentare (art.64-70), pedepsele
accesorii (art.71) şi cele privind măsurile de siguranţă (art.111-118). Astfel, spre exemplu, dacă o
infracţiune din cele prevăzute de art.140-143 este săvârşită în exercitarea unei profesii, în temeiul
art.64, lit.c Cod penal, instanţa poate aplica infractorului şi pedeapsa complementară a interzicerii
exercitării acelei profesii pe timp de 1 până la 10 ani. Sau în temeiul art.118 Cod penal, se poate
dispune măsura confiscării speciale a bunurilor care au servit la săvârşirea faptei, lucrurile
dobândite prin comiterea faptei ori lucrurile produse prin fapta săvârşită etc.
Sub aspect procedural, în temeiul normei de trimitere prevăzută de art.153, vor fi
aplicabile, în general, normele dreptului comun, adică cele prevăzute de Codul de procedură
penală şi Codul de procedură civilă, deoarece Legea nr.8/1996 cuprinde numai două norme de
procedură. Astfel, în temeiul art.144, în principiu, acţiunea penală se pune în mişcare la
plângerea prealabilă a prezentei legi. De fapt, sunt urmărite din oficiu numai infracţiunile
prevăzute de art.142, lit.b, d, e, f, g, h, I, k, m, p şi r. Pe cale de consecinţă, vor fi aplicabile
prevederile art.131-132 Cod penal referitoare la lipsa plângerii prealabile şi, respectiv, împăcarea
75
Pentru detalii, a se vedea: T. Bodoaşcă, Competenţa instanţelor judecătoreşti în materie civilă, …, pag.197-198; 199-
201 şi 237-239
95
părţilor, precum şi ale art.279-286 Cod procedură penală privind procedura plângerii prealabile.
Altă regulă vizează actele O.R.D.A. încheiate în exercitarea atribuţiilor de control (prevăzute de
art.138, lit.d şi f) care urmează regimul prevăzut de art.214 Cod procedură penală şi care sunt
acte de constatare a infracţiunilor.
Ar mai fi de constatat că pentru subiectul activ al acestor infracţiuni Legea nr.8/1996 nu
pune nici o condiţie specială. Drept urmare, răspunderea penală va interveni împotriva oricărei
persoane care îndeplineşte condiţiile generale pentru a răspunde penal şi care săvârşeşte fapta
în calitate de autor, coautor, complice sau instigator. În schimb, subiect pasiv al acestei infracţiuni
este numai persoana care are calitatea de titular al drepturilor de autor sau a drepturilor conexe.

8.3.2. Infracţiuni incriminate de art.140

Aceste infracţiuni se pedepsesc cu închisoare de la o lună la 2 ani sau cu amendă de la
200.000 la 3.000.000 lei, dacă nu constituie o infracţiune mai gravă. Stabilirea limitelor amenzii
prin lege este, în opinia noastră, o soluţie neinspirată a legiuitorului, deoarece, în condiţiile
actualei fluctuaţii monetare, aceste limite trebuiesc actualizate, iar procedura actualizării evident,
trebuie să urmeze calea modificării legislative. Mai raţional ar fi fost ca limitele amenzii să fie
stabilite potrivit regulilor dreptului comun, prevăzute de art.63 Cod penal.
Faptele enumerate de art.140 constituie infracţiuni numai dacă sunt săvârşite, după caz,
fără autorizarea sau consimţământul titularului drepturilor recunoscute de Legea nr.8/1996.
Reiterăm faptul că, aceste fapte se pedepsesc numai la plângerea prealabilă a persoanei
interesate.
Faptele care realizează conţinutul infracţiunii prevăzute de art.140 din Legea nr.8/1996
sunt următoarele:
- aducerea unei opere la cunoştinţă publică;
- reprezentarea scenică, recitarea sau prezentarea directă în orice modalitate publică a
unei opere;
- permiterea accesului public la bazele de date pe calculator, care conţin sau constituie
opere protejate;
- traducerea, publicarea în culegeri, adoptarea sau transformarea unei opere pentru a
obţine o operă derivată;
- fixarea pe un suport a prestaţiei unui artist interpret sau executant;
- emiterea sau transmiterea prin radiodifuziune sau televiziune a unei prestaţii, fixată sau
nefixată pe un suport, sau retransmiterea prin mijloace fără fir, prin fir, prin cablu, prin satelit ori
prin orice alt procedeu similar sau prin orice alt mijloc de comunicare către public;
- prezentarea într-un loc public a înregistrărilor sonore ale unui producător;
- emiterea ori transmiterea prin radiodifuziune sau televiziune ale înregistrărilor sonore ale
unui producător ori retransmiterea prin mijloace fără fir, prin fir, prin cablu, prin satelit ori prin orice
alt procedeu similar sau prin orice alt mijloc de comunicare către public;
- fixarea programelor de radio sau de televiziune sau retransmiterea lor prin mijloace fără
fir, prin fir, prin cablu, prin satelit ori prin orice alt procedeu similar ori prin orice alt mijloc de
comunicare către public;
96
 - comunicarea într-un loc accesibil publicului cu plata intrării a programelor de radio şi de
televiziune;

8.3.3. Infracţiuni incriminate de art.141

Potrivit art.141, constituie infracţiune fapta persoanei care îşi însuşeşte, fără drept,
calitatea de autor, al unei opere sau fapta persoanei care aduce la cunoştinţă o operă sub un alt
nume decât acela decis de autor. Aceste infracţiuni se prezintă sub forma a două modalităţi
faptice de săvârşire, şi anume:
- însuşirea, fără drept, a calităţii de autor;
- aducerea unei opere la cunoştinţă publică sub alt nume decât cel decis de autor;
Firesc, conţinutul infracţiunii este realizat atunci când se comite una din faptele enumerate
de art.141. Problema este mai dificilă, sub aspectul calificării, atunci când aceeaşi persoană
comite ambele fapte prevăzute de art.141. În opinia noastră, faţă de împrejurarea că art.141
ocroteşte, de fapt, două drepturi morale distincte, în această ipoteză se comit două infracţiuni
aflate în concurs. Mai raţional ar fi fost ca cele două fapte să fi fost incriminate prin două texte
distincte. În acest fel, s-ar fi evitat interpretările diverse şi dificultăţile pentru trimiterea la textul
legal care incriminează infracţiunile ce se află în concurs.
Pedeapsa pentru cele două infracţiuni este închisoare de la trei luni la cinci ani sau
amendă de la 500.000 lei la 10.000.000 lei.
De fapt, singurul element care este comun celor două infracţiuni, dacă sunt comise în
concurs, este tocmai faptul că legea prevede pentru ambele aceeaşi pedeapsă.

8.3.4. Infracţiuni incriminate de art.142

Faptele prevăzute de art.142, pentru a constitui infracţiune, trebuie să fie comise fără
consimţământul titularului drepturilor prevăzute de Legea nr.8/1996.
Pedeapsa pentru astfel de infracţiuni este închisoarea de la trei luni la trei ani sau amendă
de la 700.000 lei la 7.000.000 lei.
Deci, în sensul art.142, constituie infracţiune fapta persoanei care:
- reproduce integral sau parţial o operă (lit.a);
- difuzează o operă (lit.b);
- importă în vederea comercializării pe teritoriul României, copii de pe o operă (lit.c);
- expune public o operă de artă plastică, de artă aplicată, fotografică sau de arhitectură
(lit.d);
- proiectează public o operă cinematografică sau o altă operă audiovizuală (lit.e);
- emite o operă prin orice mijloc ce serveşte la propagarea fără fir a semnalelor, sunetelor
sau imaginilor, inclusiv prin satelit (lit.f);
- transmite o operă către public prin fir, prin cablu, prin fibră optică sau prin orice alt
procedeu similar (lit.g);

97
 - retransmite o operă prin orice mijloc ce serveşte la propagarea fără fir a semnalelor,
sunetelor sau imaginilor, inclusiv prin satelit, sau retransmite o operă prin fir, prin cablu, prin fibră
optică sau prin orice alt procedeu similar (lit.h);
- emite sau transmite într-un loc accesibil publicului o operă radiodifuzată sau televizată
(lit.i);
- reproduce prestaţia unui artist interpret sau executant (lit.j);
- difuzează prestaţia unui artist interpret sau executant (lit.k);
- reproduce înregistrările sonore ale unui producător (lit.l);
- difuzează înregistrările sonore ale unui producător inclusiv prin închiriere (lit.m);
- importă, în vederea comercializării în România, înregistrările sonore ale unui producător
(lit.n);
- reproduce programe de radio sau de televiziune fixată pe orice fel de suport (lit.o);
- difuzează, inclusiv prin închiriere, programe de televiziune fixate pe orice fel de suport
(lit.p);
- importă în vederea comercializării în România programe de radio sau de televiziune
fixate pe orice fel de suport (lit.r).
Reiterăm faptul că infracţiunile prevăzute de art.142, lit.a, c, j, l, n şi o se pedepsesc la
plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

8.3.5. Infracţiuni incriminate de art.143

Infracţiunile prevăzute de art.143 se pedepsesc cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu
amendă.
Potrivit art.143, lit.a, constituie infracţiune fapta persoanei care pune la dispoziţia publicului
prin vânzare sau prin orice alt mod de transmitere cu titlu oneros sau cu titlu gratuit mijloace
tehnice destinate ştergerii neautorizate sau neutralizării dispozitivelor tehnice care protejează
programul pentru calculator.
De asemenea, în temeiul art.143, lit.b, constituie infracţiune fapta persoanei care refuză să
declare organelor competente provenienţa exemplarelor unei opere sau provenienţa suporturilor
pe care este înregistrată o prestaţie sau un program de radio sau de televiziune, protejate în
temeiul Legii nr.8/1996, aflată în posesia sa în vederea difuzării.

SECŢIUNEA 8.4.

RĂSPUNDEREA CONTRAVENŢIONALĂ

Deşi Legea nr.8/1996, în art.139, alin.1, precizează că încălcarea drepturilor recunoscute

şi garantate de aceasta atrage, printre altele, răspunderea contravenţională, nu incriminează nici
o faptă care să constituie contravenţie. Se lasă astfel, pe seama organului jurisdicţional sarcina
care, în raport cu împrejurările concrete în care a fost comisă o faptă sau alta şi a unor prevederi
exprese din alte acte normative, în temeiul normelor de principiu prevăzute de O.G. nr.2/2001, să

98
le califice ca fiind contravenţii şi, pe cale de consecinţă, să dispună angajarea răspunderii
contravenţionale a persoanelor vinovate.
Faţă de această situaţie, în opinia noastră, mai eficient ar fi fost dacă, chiar Legea
nr.8/1996, ar fi incriminat contravenţiile specifice acestui domeniu. Susţinem această teză,
deoarece, astfel, agentul constatator nu ar fi fost pus în situaţia de a căuta pe calea dificilă a
interpretării contravenţiile la reglementările privind dreptul de autor şi drepturile conexe prevăzute
de Legea nr.8/1996.
Cu toate acestea, acte normative complementare Legii nr.8/1996, incriminează unele
contravenţii.
Înainte de a evoca faptele ce constituie contravenţii, potrivit unor reglementări speciale,
unele precizări de ordin general se impun a fi făcute în legătură cu constatarea şi sancţionarea
acestora.
Dreptul comun îl reprezintă Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al
contravenţiilor. Pe cale de consecinţă, în lipsa unor dispoziţii speciale, derogatorii, vor fi aplicabile
prevederile O.G. nr.2/2001.
Cât priveşte sancţiunea avertismentului, deşi nu este stipulată în nici un act normativ
special din domeniu, aceasta poate fi aplicată şi în cazul contravenţiilor de care ne ocupăm în
temeiul art.7, alin.3 din O.G. nr.2/2001. Într-adevăr, potrivit acestui text, avertismentul se poate
aplica şi în cazul în care actul normativ de stabilire şi sancţionare a contravenţiei nu prevede
această sancţiune.
În schimb, închisoarea contravenţională nu poate fi aplicată, deoarece, pentru aceasta,
O.G. nr.2/2001 pune condiţia să fie prevăzută de legea de stabilire şi sancţionare a contravenţiei,
ceea ce nu este cazul în privinţa acestor contravenţii. Cu toate acestea, se poate ajunge la
transformarea amenzii în închisoare contravenţională, dacă persoana sancţionată nu optează
pentru obligarea la prestarea unei activităţi în folosul colectivităţii, conform normelor înscrise în
Legea nr.82/199976. Astfel, în temeiul art.1 din Legea nr.82/1999, sancţiunea închisorii
contravenţionale, reglementată prin legi speciale sau prin ordonanţe şi hotărâri al Guvernului, se
înlocuieşte, în condiţiile prezentei legi, cu sancţiunea obligării contravenientului la prestarea unei
activităţi în folosul comunităţii.
Vor fi aplicabile şi în cazul acestor contravenţii reglementările cuprinse în O.G. nr.2/2001
referitoare la: regulile generale de aplicare a sancţiunilor (art.6-14), constatarea contravenţiilor
(art.15-20), căile de atac împotriva procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei
(art.31-36) şi cele privind executarea sancţiunilor contravenţionale.
a)Legea nr.202/2000, încriminează următoarele contravenţii (art.25):
- fapta importatorului, proprietarului sau, după caz, a destinatarului mărfurilor, de a
introduce sau de a scoate din ţară mărfurile stabilite a fi mărfuri care aduc atingere unui drept de
proprietate intelectuală, prin hotărâre judecătorească definitivă. În acest caz mărfurile se
confiscă. În cazul în care mărfurile au fost vândute, se vor confisca sumele rezultate din această
vânzare. Sancţiunea este amenda de la 30.000.000 la 50.000.000 lei.

76
Legea nr.8/18 mai 1999 privind înlocuirea închisorii contravenţionale cu sancţiunea obligării contravenientului la
prestarea unei activităţi în folosul colectivităţii a fost publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr.228/21 mai
1999.
99
 - neîndeplinirea de către titularii dreptului a obligaţiei de a înştiinţa Direcţia Generală a
Vămilor, în termen de 15 zile, încetarea protecţiei dreptului de proprietate intelectuală invocat în
cerere. Sancţiunea este amenda de la 30.000.000 la 50.000.000 lei;
- neîndeplinirea obligaţiei de a nu comercializa sau de a nu înstrăina mărfurile preluate
conform art.21, lit.b. Astfel, mărfurile confiscate conform art.25, lit.a, dacă există acordul scris al
solicitantului şi dacă sunt mărfuri apte pentru consumul sau uzul persoanelor fizice, pot fi predate,
cu titlu gratuit, în funcţie de natura bunurilor, către instituţii din domeniul ocrotirii sociale,
organizaţii sau asociaţii nonprofit cu caracter umanitar etc. În acest caz instituţia care preia spre
consum sau folosire mărfurile se obligă să nu le comercializeze sau să nu le înstrăineze.
Sancţiunea este amenda de la 10.000.000 la 20.000.000 lei.
Potrivit art.26, alin.1 din Legea nr.202/2000, aceste contravenţii sunt supuse normelor
generale privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor, cu excepţia celor privitoare la reducerea
amenzii în cazul plăţii ei pe loc sau într-un anumit termen. Într-adevăr, potrivit art.28, alin.1 din
O.G. nr.2/2001, contravenientul poate achita pe loc sau în termen de cel mult 48 de ore de la
data încheierii procesului-verbal jumătate din minimul (s.n.) amenzii prevăzute în actul normativ,
dacă această posibilitate este menţionată expres în acel act normativ. Faţă de prevederile art.28,
alin.1din O.G. nr.2/2001, precizarea din cuprinsul art.26, alin.1 din Legea nr.202/2000 apare,
oarecum, inutilă, deoarece ar fi fost suficient să nu se stipuleze nimic în acest sens pentru a
obţine efectul juridic dorit.
Ar fi însă de precizat că cele trei contravenţii incriminate de Legea nr.202/2000 sunt, de
fapt, contravenţii vamale şi numai în subsidiar au rolul de a ocroti dreptul de autor, dar, evident,
numai în cadrul operaţiunilor de vămuire.
b) Ordonanţa Guvernului nr.45/2000 incriminează, în art.8, următoarele contravenţii:
- deţinerea de suporturi sau de alte materiale pe care se pot realiza fonograme, marcaje
holografice sau coperte ale fonogramelor ori de aparatură ce permite realizarea fonogramelor,
marcajelor holografice ori copertelor, în scopul producerii sau reproducerii neautorizate de
fonograme, marcaje holografice sau coperte. Sancţiunea este amenda de la 10.000.000 la
50.000.000 lei şi confiscarea suporturilor, materiale şi aparatelor;
- deţinerea de fonograme sau de coperte în scopul comercializării neautorizate a acestora
şi care se sancţionează cu amendă de la 20.000.000 lei la 100.000.000 lei şi confiscarea
fonogramelor sau copertelor;
- distribuirea sau comercializarea fonogramelor fără marcaj holografic, care se
sancţionează cu amendă de la 40.000.000 lei la 300.000.000 lei şi confiscarea fonogramelor;
- producerea sau comercializarea neautorizată a marcajelor holografice şi care se
sancţionează cu amendă de la 40.000.000 la 300.000.000 lei şi confiscarea marcajelor
holografice sau aparatelor;
Constatarea şi sancţionarea contravenţiilor, în temeiul normei de trimitere prevăzută de
art.8, alin.2 din O.G. nr.45/2000, vor urma procedura de drept comun prevăzută de O.G.
nr.2/2001.
Celelalte aspecte ce decurg din săvârşirea acestor contravenţii (distrugerea suporturilor,
materialelor, fonogramelor etc. şi anularea certificatului de import, fixare etc.) au fost deja
analizate în contextul măsurilor speciale privind combaterea producerii şi comercializării
neautorizate a fonogramelor (subsecţiunea 6.4.3.), motiv pentru care nu le mai evocăm aici.
100
 c) Contravenţiile incriminate de art.8 din O.G. nr.124/2000 pentru completarea cadrului
juridic privind dreptul de autor şi drepturile conexe, prin adoptarea de măsuri pentru combaterea
pirateriei audio şi video, precum şi a programelor pentru calculator sunt următoarele:
- deţinerea în scopul comercializării sau închirierii operelor audiovizuale fără marcaj
distinctiv ori comercializarea sau închirierea neautorizată a operelor audiovizuale, sancţionate cu
amendă de la 10.000.000 la 25.000.000 lei şi confiscarea copiilor;
- aplicarea marcajelor distincte pe alte titluri ale operelor audiovizuale decât cele declarate
de Oficiul Român pentru Drepturile de Autor, sancţionată cu amendă de la 20.000.000 la
40.000.000 lei;
- neîndeplinirea obligaţiilor prevăzute de art.3, alin.1 din O.G. nr.124/2000, adică:
neobţinerea şi necomunicarea către Oficiul Român pentru Drepturile de Autor a acordului
titularului dreptului de autor sau al producătorului, după caz, pentru activităţile de comercializare
sau închiriere; necomunicarea către Oficiul Român pentru Drepturile de Autor a informaţiilor
referitoare la modul de acordare a licenţei pe teritoriul României, utilizatorilor de programe pe
calculator. Acestă contravenţie se sancţionează cu amendă de la 20.000.000 la 40.000.000 lei şi
confiscarea suporturilor pe care se află înregistrate programele pentru calculator;
- deţinerea de copii ale programelor pentru calculator fixate pe orice fel de suport, în
scopul comercializării sau închirierii neautorizate se sancţionează cu amendă de la 25.000.000 la
40.000.000 lei şi confiscarea copiilor.
În art.9 din O.G. nr. 124/2000 sunt stipulate unele reguli speciale, dintre care evocăm
următoarele:
- constatarea şi sancţionarea contravenţiilor se face de către organele de specialitate ale
Ministerului de Interne şi de personalul împuternicit prin decizie a directorului general al Oficiului
Român pentru Drepturile de Autor;
- reprezentanţii autorizaţi ai titularilor drepturilor de autor vor putea însoţi organele
abilitate, la cererea lor;
- titularii drepturilor de autor ori ai drepturilor conexe dreptului de autor, care au domiciliul
ori sediul social în România sau care au filiale, sucursale ori reprezentanţi pe teritoriul României,
au dreptul de a fi informaţi, la cererea lor, de către Oficiul Român pentru Drepturile de Autor cu
privire la faptele care au adus atingere drepturilor lor, în termen de 5 zile de la rămânerea
definitivă a proceselor-verbale de constatare şi sancţionare a contravenţiilor;
- bunurile confiscate vor fi puse sub sechestru în vederea manifestării dreptului de opţiune
a titularilor drepturilor de autor ori ai drepturilor conexe dreptului de autor, conform art.139, alin.4
din Legea nr.8/1996. Dreptul de opţiune trebuie manifestat în termen de 30 de zile de la data
rămânerii definitive a proceselor-verbale. În caz contrar, bunurile confiscate vor fi distruse în
conformitate cu dispoziţiile art.8, alin.3 şi 4 din O.G. nr.45/2000.
d) Contravenţiile prevăzute de H.G. nr.71/2000 pentru aprobarea metodologiilor privind
utilizărilor prestaţiilor artistice muzicale fixate pe fonograme şi a tabelelor cuprinzând drepturile
patrimoniale cuvenite artiştilor interpreţi sau executanţi şi producătorilor de fonograme sunt
sancţionate cu amendă de la 600.000 la 1.000.000 lei şi sunt următoarele:
- refuzul nejustificat al utilizatorilor de prestaţii muzicale fixate pe fonograme de a pune la
dispoziţia Organismelor de gestiune colectivă a drepturilor artiştilor interpreţi sau executanţi şi ale

101
producătorilor de fonograme informaţiile şi documentele prevăzute la pct.7 din anexa nr.1 şi la
pct.3 din anexa nr.2;
- refuzul nejustificat al utilizatorilor de prestaţii artistice muzicale fixate pe fonograme de a
permite accesul la concerte, discoteci, baruri, spectacole, etc. al delegaţiilor organismelor de
gestiune colectivă pentru monitorizare potrivit pct.6 din anexa nr.2.
Aceste contravenţii se constată şi se sancţionează de personalul împuternicit de directorul
general al Oficiului Român pentru Drepturile de Autor sau de către organele de specialitate ale
Poliţiei Române. Ar fi de observat că, spre deosebire de precedentele contravenţii, pentru
constatarea acestora se poate face nu de lucrătorii specializaţi al Ministerului de Interne, ci de cei
ai Poliţiei Române, iar personalul nu trebuie împuternicit prin decizie scrisă a directorului general
al Oficiului Român pentru Drepturile de Autor.
e) Contravenţiile prevăzute de H.G. nr. 769/1999 pentru aprobarea metodologiilor privind
utilizarea repertoriului de opere muzicale al Organismelor de gestiune colectivă a drepturilor de
autor şi a tabelelor cuprinzând drepturile patrimoniale cuvenite autorilor sunt incriminate de art.4,
fiind sancţionate cu amendă de la 400.000 la 1.000.000 lei, şi anume:
- refuzul nejustificat al utilizatorilor de opere muzicale de a pune la dispoziţia Organismului
de gestiune colectivă a drepturilor de autor de opere muzicale informaţiile şi documentele
prevăzute de pct.6 din anexa nr.1, de pct.2.2. din anexa nr.2 şi de pct.2.2.,2.3., 12 şi 13 din
anexa nr.3;
- refuzul nejustificat al societăţilor de intermediere a serviciilor publicitare de a prezenta
Organismului de gestiune colectivă a drepturilor de autor de opere muzicale situaţia încasărilor
realizate în contul publicităţii difuzate de organismele de radiodifuziune sau de televiziune,
prevăzute la pct.7 din anexa nr.1;
- refuzul nejustificat al utilizatorilor de opere muzicale de a permite accesul delegaţilor
organismelor de gestiune colectivă a drepturilor de autor de opere muzicale potrivit pct.14 din
anexa nr.3
Aceste contravenţii sunt constatate şi sancţionate după aceiaşi procedură ca şi
precedentele (art.4, alin.2).
f) Contravenţiile prevăzute de H.G. nr.521/1999 pentru aprobarea tabelelor şi
metodologiilor privind dreptul de autor pentru înregistrările sonore ale operelor muzicale sunt
următoarele (art.2):
- neîntocmirea catalogului prevăzut la pct.5 din anexă sau completarea suplimentului la
catalog după mai mult de 30 de zile de la data introducerii fonogramelor în circuitul comercial;
- introducerea fonogramelor în circuitul comercial fără marcajele prevăzute la pct. 8 din
anexă;
- emiterea facturilor fără specificaţiile prevăzute la pct. 8 din anexă;
- introducerea fonogramelor în circuitul comercial înainte de înscrierea în registrul de
evidenţă prevăzut la pct.17 din anexă.
Sancţiunea pentru aceste contravenţii este amendă de la 400.000 la 1.000.000 lei.
Regimul juridic al constatării şi sancţionării contravenţiilor prevăzute de art.521/1999 este
identic cu cel prevăzut pentru contravenţiile incriminate prin H.G. nr.769/1999.

102
 Facem precizarea că, în măsura în care actele normative evocate mai sus nu cuprind
norme speciale vor fi aplicabile prevederile O.G. nr.2/200177.

SECŢIUNEA 8.5.

REGLEMENTĂRI PRIVIND APLICAREA LEGII NR.8/1996

Potrivit art.146, dispoziţiile Legii nr.8/1996 se aplică următoarelor categorii de creaţii

intelectuale:
a) Operelor:
- care nu au fost aduse încă la cunoştinţa publică şi ai căror autori sunt cetăţeni români;
- care nu au fost aduse la cunoştinţa publică şi ai căror autori sunt persoane fizice sau
juridice cu domiciliul în România;
- care au fost aduse la cunoştinţa publică pentru prima dată în România sau care au fost
aduse la cunoştinţă publică pentru prima dată în altă ţară şi simultan, dar nu mai târziu de 30 de
zile, în România;
- de arhitectură pe teritoriul României.
b) Prestaţiilor artiştilor interpreţi sau executanţi:
- care au loc pe teritoriul României;
- sunt fixate în înregistrări sonore protejate de lege;
- nu au fost fixate în înregistrări sonore, dar sunt transmise prin emisiuni de radio sau
televiziune protejate de lege.
c) Înregistrările sonore:
- ai căror producători sunt persoane fizice sau juridice cu domiciliul ori cu sediul în
România;
- a căror primă fixare pe un suport material a avut loc pentru prima dată în România;
- aduse la cunoştinţa publică prima dată în România sau aduse la cunoştinţa publică
pentru prima dată în altă ţară şi simultan, dar nu mai târziu de 30 de zile, în România.
d) Programelor de radio şi de televiziune :
- emise de organisme de radiodifuziune şi televiziune cu sediul în România;
- transmise de organisme transmiţătoare cu sediul în România.
Deci, pentru aplicabilitatea legii diferitelor categorii de creaţie intelectuală s-au avut în
vedere unele circumstanţe legate de locul aducerii acestora la cunoştinţa publică pentru prima
dată, domiciliul sau sediul persoanei fizice, respectiv juridice producătoare ori, chiar, cetăţenia
autorului.
În privinţa titularilor drepturilor de autor sau ai drepturilor conexe care sunt străini, aceştia
beneficiază în România de protecţia prevăzută de tratatele şi acordurile internaţionale la care
România este parte, iar în lipsa acestora, beneficiază de un tratament egal cu cel al cetăţenilor
români, cu condiţia ca aceştia să beneficieze, la rândul lor, de tratament naţional în statele
77
Pentru un comentariu asupra O.G. nr.2/2001, a se vedea: I. Poenaru şi I. Santai, Noul regim al contravenţiilor
Ordonanţa nr.2/2001, în Dreptul, nr.12/2001, p.3-17
103
respective (art.147). Unele observaţii se impun. În primul rând, trimiterea la protecţia prevăzută
de tratatele şi acordurile internaţionale la care România este parte este inutilă deoarece, potrivit
art.11, alin.2 din Constituţie, tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul
intern (s.n.). În al doilea rând, în temeiul art.20, alin.2 din Constituţie, tratatele internaţionale, la
care România este parte, au prioritate în aplicare numai dacă există neconcordanţe între acestea
şi legile interne privitoare la drepturile fundamentale ale omului, ceea ce nu se pune în ipoteza
prevăzută de art.147. În al treilea rând, sunt omise persoanele apatride. În al patrulea rând,
condiţia reciprocităţii pentru ca străinii să beneficieze de tratamentul naţional este impusă
nediferenţiat. Art.18, alin.1 din Constituţie face distincţie între cetăţenii străini şi apatrizii care
locuiesc în România şi ceilalţi care nu locuiesc în România. Pentru primii, Constituţia le asigură
protecţia generală a persoanelor şi a averilor fără să pună condiţia reciprocităţii. Faţă de aceste
observaţii, de lege ferenda, s-ar impune reformularea art.147, în acord cu prevederile
constituţionale evocate.
Art.149 din Legea nr.8/1996 reglementează concursul temporal dintre aceasta şi
reglementările anterioare intrării ei în vigoare sub trei aspecte: al actelor juridice, al operelor
create anterior şi al duratei drepturilor de exploatare.
Sub primul aspect, actele juridice încheiate sub regimul legislaţiei anterioare îşi produc
efectele conform aceleia, cu excepţia clauzelor care prevăd cesiunea drepturilor de exploatare a
totalităţii operelor pe care autorul le poate crea în viitor. Se instituie astfel principiul tempus regit
actum permis de Constituţie. Într-adevăr, neretroactivitatea legilor, principiul înscris în art.15,
alin.2 din Constituţie, nu exclude ultraactivitatea. Excepţia prevăzută de art.149, alin.1 este
impusă de interdicţia instituită de art.41, alin.2, conform căreia sunt nule absolut clauzele
contractuale prin care se cesionează drepturile patrimoniale privind totalitatea operelor viitoare
ale autorului.
Sub al doilea aspect, beneficiază de protecţia Legii nr.8/1996 şi operele create anterior
intrării în vigoare a acesteia, inclusiv programele pentru calculator, înregistrările sonore, operele
cinematografice şi audiovizuale, precum şi programele organismelor de radiodifuziune şi
televiziune, fără însă ca, prin acesta, să se aducă atingere drepturilor şi obligaţiilor ce decurg din
actele juridice încheiate sub incidenţa legii vechi. Soluţia este raţională, fiind impusă de
exigenţele principiului aplicării imediate a legii noi.
Se evită, astfel, situaţiile bulversante determinate de coexistenţa unor creaţii intelectuale
cu regim juridic diferit. Soluţia se justifică şi prin presupunerea că reglementările cuprinse în
Legea nr.8/1996 reprezintă un progres în raport cu vechea legislaţie din domeniu.
Sub al treilea aspect, durata drepturilor de exploatare asupra operelor create de autori
decedaţi, înainte de intrarea în vigoare a Legii şi pentru care au expirat termenele de protecţie se
prelungeşte până la termenul de protecţie prevăzut de Legea nr.8/1996. Această prelungire
produce efecte numai de la data intrării în vigoare a legii. Deşi soluţia este generoasă, norma
prevăzută de art.149, alin.3 este, în opinia noastră, neconstituţională, deoarece contravine
principiului neretroactivităţii legii înscris în art.15, alin.2 din Constituţie.

104
Contents
DREPTUL DE AUTOR și DREPTURILE CONEXE......................................................1
CUVÂNT ÎNAINTE.........................................................................................................2
LISTA DE ABREVIERI...................................................................................................2
CAPITOLUL I..................................................................................................................4
NOŢIUNI GENERALE DESPRE DREPTUL DE AUTOR............................................4
SECŢIUNEA 1.1.......................................................................................................4
PROTECŢIA PROPRIETĂŢII INTELECTUALE ÎN ROMÂNIA.........................4
SECŢIUNEA 1.2.......................................................................................................6
OBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR...................................................................6
SECŢIUNEA 1.3.....................................................................................................14
SUBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR...............................................................14
CAPITOLUL II...............................................................................................................17
CONŢINUTUL DREPTULUI DE AUTOR...................................................................17
SECŢIUNEA 2.1.....................................................................................................17
NOŢIUNI INTRODUCTIVE..................................................................................17
SECŢIUNEA 2.2.....................................................................................................19
DREPTURILE MORALE.......................................................................................19
SECŢIUNEA 2.3. DREPTURILE PATRIMONIALE ALE AUTORULUI UNEI
OPERE DE CREAŢIE INTELECTUALĂ.............................................................27
CAPITOLUL III..............................................................................................................34
LIMITELE EXERCITĂRII DREPTULUI DE AUTOR................................................34
SECŢIUNEA 3.1.....................................................................................................34
DURATA PROTECŢIEI DREPTULUI DE AUTOR............................................34
SECŢIUNEA 3.2.....................................................................................................37
UTILIZAREA OPEREI FĂRĂ CONSIMŢĂMÂNTUL AUTORULUI...............37
SECŢIUNEA 3.3.....................................................................................................39
TRANSFORMAREA UNEI OPERE FĂRĂ CONSIMŢĂMÂNTUL
AUTORULUI..........................................................................................................39
SECŢIUNEA 3.4.....................................................................................................40

105
 CESIUNEA DREPTULUI DE COMUNICARE CĂTRE PUBLIC A UNEI
OPERE PRIN RADIO SAU TELEVIZIUNE.........................................................40
SECŢIUNEA 3.5.....................................................................................................40
CONDIŢIILE GENERALE PENTRU LIMITAREA EXERCIŢIULUI
DREPTURILOR PATRIMONIALE DE AUTOR.................................................40
SECŢIUNEA 3.6.....................................................................................................41
CONDIŢIILE SPECIALE PENTRU LIMITAREA EXERCIŢIULUI
DREPTURILOR PATRIMONIALE DE AUTOR.................................................41
CAPITOLUL IV..............................................................................................................43
TRANSMITEREA CONTRACTUALĂ A DREPTULUI DE AUTOR........................43
SECŢIUNEA 4.1.....................................................................................................43
ASPECTE GENERALE PRIVIND CESIUNEA....................................................43
DREPTULUI DE AUTOR......................................................................................43
SECŢIUNEA 4.2.....................................................................................................45
CONDIŢIILE GENERALE ŞI SPECIALE DE VALIDITATE.............................45
ALE CONTRACTULUI DE CESIUNE ŞI............................................................45
CARACTERELE LUI JURIDICE..........................................................................45
SECŢIUNEA 4.3.....................................................................................................47
REMUNERAŢIA TITULARULUI DREPTULUI DE AUTOR............................47
SECŢIUNEA 4.4.....................................................................................................48
DESFIINŢAREA CONTRACTULUI DE CESIUNE............................................48
SECŢIUNEA 4.5.....................................................................................................49
SPECII ALE CONTRACTULUI DE CESIUNE....................................................49
CAPITOLUL V...............................................................................................................55
REGIMUL JURIDIC SPECIAL AL UNOR CATEGORII DE OPERE........................55
SECŢIUNEA 5.1.....................................................................................................55
OPERELE CINEMATOGRAFICE ŞI ALTE OPERE...........................................55
AUDIOVIZUALE (ART.64-71).............................................................................55
SECŢIUNEA 5.2.....................................................................................................57
PROGRAMELE PENTRU CALCULATOR..........................................................57
SECŢIUNEA 5.3.....................................................................................................62
REGULI SPECIALE APLICABILE OPERELOR.................................................62
DE ARTĂ PLASTICĂ,...........................................................................................62

106
 DE ARHITECTURĂ ŞI FOTOGRAFICĂ.............................................................62
CAPITOLUL VI..............................................................................................................65
DREPTURILE CONEXE DREPTULUI DE AUTOR...................................................65
SECŢIUNEA 6.1.....................................................................................................65
PRECIZĂRI PREALABILE...................................................................................65
SECŢIUNEA 6.2.....................................................................................................66
TITULARII ŞI OBIECTUL DREPTURILOR CONEXE......................................66
DREPTULUI DE AUTOR......................................................................................66
SECŢIUNEA 6.3.....................................................................................................67
DREPTURILE ARTIŞTILOR INTERPREŢI SAU EXECUTANŢI.....................67
SECŢIUNEA 6.4.....................................................................................................71
DREPTURILE PRODUCĂTORILOR DE.............................................................71
ÎNREGISTRĂRI SONORE....................................................................................71
SECŢIUNEA 6.5.....................................................................................................76
REGLEMENTĂRI COMUNE AUTORILOR, ARTIŞTILOR INTERPREŢI SAU
EXECUTANŢI ŞI PRODUCĂTORILOR DE ÎNREGISTRĂRI SONORE ŞI
AUDIOVIZUALE...................................................................................................76
SECŢIUNEA 6.6.....................................................................................................80
ORGANISMELE DE RADIODIFUZIUNE ŞI DE TELEVIZIUNE.....................80
CAPITOLUL VII............................................................................................................85
GESTIUNEA DREPTURILOR PATRIMONIALE DE AUTOR ŞI A DREPTURILOR
CONEXE.........................................................................................................................85
SECŢIUNEA 7.1.....................................................................................................85
PRECIZĂRI PREALABILE...................................................................................85
SECŢIUNEA 7.2.....................................................................................................87
ORGANISMELE DE GESTIUNE COLECTIVĂ A DREPTULUI DE AUTOR ŞI
A DREPTURILOR CONEXE................................................................................87
CAPITOLUL VIII..........................................................................................................93
RĂSPUNDEREA JURIDICĂ PENTRU ÎNCĂLCAREA DREPTURILOR DE AUTOR
ŞI A DREPTURILOR CONEXE....................................................................................93
SECŢIUNEA 8.1.....................................................................................................93
PRECIZĂRI PREALABILE...................................................................................93
SECŢIUNEA 8.3.....................................................................................................95
RĂSPUNDEREA PENALĂ...................................................................................95
107
SECŢIUNEA 8.4.....................................................................................................98
RĂSPUNDEREA CONTRAVENŢIONALĂ.........................................................98
SECŢIUNEA 8.5...................................................................................................103
REGLEMENTĂRI PRIVIND APLICAREA LEGII NR.8/1996.........................103

108