Sunteți pe pagina 1din 50

DREPTUL DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ

Bibliografia cursului:

Ioan Macovei, „Dreptul proprietăţii intelectuale”, Bucureşti, 2006;


Victor Ursa, „Drepturile de autor şi protecţia lor juridică în România”, Cluj-Napoca,
1999;
Victor Ursa, „Dreptul de inventator în România”, Cluj-Napoca, 2006;
Nicoleta - Rodica Dominte, „Dicţionar de dreptul proprietăţii intelectuale”, Bucureşti,
2009;
Legea 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, actualizată (2006);
Legea 64/1991 privind brevetele de invenţie, actualizată (MOf 541 din 8 aug. 2007);
Legea 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice, modificată (Legea 66/2010).

Introducere

Dorinţa oamenilor de a pretinde drepturi de proprietate pare a fi o chestiune ce


ţine inclusiv de natura umană. Inclusiv dreptul de proprietate intelectuală la un nivel
individual este o revendicare ce poate aparţine fiecăruia dintre noi, încă de la cele mai
mici vârste, la un nivel desigur incipient prin protestele copilului atunci când este imitat
de un alt copil sau de un adult.
Dreptul de proprietate intelectuală, definit în literatura de specialitate anglo-
saxonă ca „Intellectual Property” se poate afirma ca fiind un drept de proprietate asupra
ideilor. Desigur, aceasta este o definiţie care nu este consacrată ca atare, modalitățile de
definire a acestei ramuri de drept fiind totuşi mult mai complexe.
Doctrina internaţională din acest domeniu face referire la proprietatea intelectuală
ca la „produsele creativităţii şi minţii umane protejate prin lege”. Alţi autori dezvoltă şi
apreciază că avem de-a face cu „un drept intangibil, legal recunoscut, de proprietate
asupra produselor intelectului anumitor persoane”. Alte definiţii, se referă la acest drept
ca fiind un drept asupra produselor intelectului uman, care au valoare comercială şi
primesc protecţie legală.
O definiţie cât mai completă este cea care stabileşte dreptul de proprietate
intelectuală ca fiind „ramura de drept cuprinzând ansamblul normelor juridice care
reglementează raporturile juridice privind protecţia creaţiei intelectuale în domeniul
industrial, ştiinţific, literar şi artistic, precum şi semnele distinctive ale activităţii de
comerţ”.
Toate aceste definiţii, subliniază însă, într-un fel sau altul că acest drept este unul
strâns legat de activitatea creatoare, umană.
Ramura de drept a proprietăţii intelectuale include atât normele juridice privitoare
la valorificarea socială a acestei activităţi creatoare specifice oamenilor, cât şi cele care

1
privesc apărarea cu mijloace juridice a drepturilor patrimoniale şi nepatrimoniale ale
creatorilor.
Dreptul de proprietate intelectuală implică un aspect de drept subiectiv pozitiv – al
titularului la valorificarea dreptului său privitor la creaţie şi un aspect de drept negativ –
obligaţia tuturor terţilor de a se abţin de a atinge în vreun fel dreptul titularului.
Doctrina împarte în mod curent această ramură în trei ramuri principale, care în
dreptul anglo-saxon şi nu numai, sunt denumite copyright, trademark şi patent, denumiri
care au fost parţial sau integral preluate şi de către dreptul românesc, prin traducere
literală sau ca atare, chiar dacă sensurile acestor termeni diferă din punct de vedere
juridic în doctrina şi legislaţia românească.

Natura juridică

Discuţiile privind acest aspect, al naturii juridice a drepturilor de proprietate


intelectuală, s-au purtat mai ales la nivel doctrinar, existând mai multe opinii diverse, care
fundamentează mai multe teorii.
Dintre acestea, poate cea mai neutră, este cea care realizează un compromis,
stabilind o dualitate a naturii juridice, având în vedere că avem de-a face atât cu drepturi
patrimoniale, cât şi cu drepturi personale, nepatrimoniale, la fel de importante şi cu o
pondere egală în această ramură de drept.

Istoric

Reglementarea juridică a dreptului de proprietate intelectuală prin norme juridice


specifice apare cu secole întârziere după recunoaşterea drepturilor de proprietate asupra
pământului, a diverselor bunuri sau obiecte.
Se consideră în general că există o corelaţie între reglementarea juridică a
drepturilor de proprietate intelectuală şi evoluţia tehnologică, aceasta din urmă ducând la
evoluţia în drept. Este posibil ca primul semn al apariţiei unor astfel de norme juridice să
fie legat de inventarea tiparului mobil.
Este posibil a stabili perioada şi spaţiul Europei Renascentiste ca fiind originea
acestor drepturi.
Trebuie totuşi a diferenţia momentul apariţiei în funcţie de cele trei ramuri
tradiţional acceptate.
Astfel, în ceea ce priveşte drepturile de autor (copyright) acestea trebuie legate,
aşa cum spuneam de apariţia tiparului. Inventat în extremul Orient antic (China, Japonia,
Coreea), tiparul a fost „reinventat” în Europa, când în 1455 Johannes Gutenberg publică
pentru prima dată o carte tipărită – „Biblia”.
Lejeritatea multiplicării a făcut necesară impunerea unei protecţii împotriva
copierii neautorizate, pornind iniţial de la un monopol şi control statal, care a dus treptat
la o liberalizare în paralel cu o reglementare tot mai atentă prin norme juridice.

2
Patentul sau brevetul de invenţie are, foarte probabil, la origine, monopolul regal
al diverselor capete încoronate asupra anumitor produse sau afaceri (servicii), în perioada
medievală, în întreaga Europă.
Oricum, primul patent cunoscut îi aparţine arhitectului Filippo Brunelleschi,
căruia Florenţa îi acordă în anul 1421 un patent pentru un anumit model de corabie. Acest
tip de corabie celebrul arhitect l-a folosit pentru transportul marmurei şi a pietrei pe râul
Arno, material folosit pentru edificarea cupolei catedralei Santa Maria del Fiore, din
Florenţa.
Cam în aceeaşi perioadă, Veneţia începe să acorde patente pentru 10 ani,
stabilindu-se ca regulă obligaţia inventatorului de a arăta cum funcţionează şi cum este
realizabilă invenţia pentru a putea fi copiată după expirarea termenului menţionat.
Primul act legislativ în sensul protecţiei acordate unor astfel de drepturi datează
din 1623 şi este aşa numitul Statute of Monopolies, rezultat al conflictului dintre
Parlamentul şi regalitatea engleză.
Normele care reglementează marca înregistrată (trademark) au apărut ulterior, în
Statele Unite ale Americii, unde s-a permis ca orice literă, slogan, motto, design, imagine,
simbol, culoare sau combinaţie a acestora să devină marcă protejată de lege. De altfel, tot
SUA a înregistrat ca marcă inclusiv un parfum – situaţia unor fire pentru brodat
impregnate cu acest parfum.

Organisme interne şi internaţionale

Necesitatea acordării unei protecţii eficiente pentru drepturile de proprietate


intelectuală a determinat înfiinţarea unor organisme internaţionale – Organizaţia
Mondială de Proprietate Intelectuală (WIPO – World Intellectual Property Organization,
înfiinţată în 1893, cu sediul la Geneva) şi Organizaţia Mondială a Comerţului (WTO –
World Trade Organization, înfiinţată abia în 1995, după ani de negocieri, cu sediul la
Geneva).
La nivel naţional există două organisme principale, care în prezent se încearcă a
fi armonizate conform legislaţiei europene: Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci
(OSIM) şi Oficiul Român pentru Drepturile de Autor (ORDA).

Obiectul protecţiei

Normele juridice ce reglementează drepturile de proprietate intelectuală au ca


obiect al protecţiei două categorii principale de drepturi:
1. drepturile de proprietate industrială – raportat la creaţii intelectuale aplicabile în
industrie şi semne distinctive;
2. drepturile de autor – privesc realizarea şi valorificarea operelor literare, ştiinţifice
şi artistice.

Din aceste două categorii rezultă şi ramurile principale de drept în acest domeniu,
din care, în prezentul curs vom analiza drepturile de autor şi drepturile conexe, drepturile
de inventator şi brevetul de invenţie şi mărcile înregistrate.

3
Izvoare de drept

La fel ca orice domeniu de drept, dreptul de proprietate intelectuală, indiferent de


ramură, are mai multe categorii de izvoare, care reglementează şi asigură protecţia
juridică.
Izvoarele pot fi împărţite în funcţie de mai multe criterii în diverse categorii, însă
în prezenta expunere vom avea în vedere trei categorii:

1. izvoarele interne

Principalele izvoare interne sunt Legea 8 din 1996 privind drepturile de autor,
Legea 64 din 1991 privind brevetele de invenţie împreună cu HG 499 din 18 apr. 2003 cu
regulamentul de aplicare a legii şi Legea 84 din 1998 privind mărcile şi indicaţiile
geografice cu HG 833 din 19 nov. 1998 pentru aprobarea regulamentului de aplicare.
Toate aceste norme juridice au fost modificate de la data apariţiei, astfel că trebuie
avute în vedere ultimele variante în vigoare.
De asemenea, anumite prevederi aplicabile în domeniul proprietăţii intelectuale
sunt incluse în alte norme juridice, spre exemplu în Legea 31 din 1990 privind societăţile
comerciale, Legea 11 din 1991 privind combaterea concurenței neloiale etc.
Din aceeaşi categorie de izvoare fac parte şi normele juridice care reglementează
funcţionarea Oficiului de Stat pentru Invenţii şi Mărci, Oficiului Român pentru Drepturi
de Autor sau a alor organisme similare, ordine ministeriale, hotărâri de guvern etc.

2. izvoarele internaţionale

Acestea sunt tratate sau convenţii internaţionale, la care ţara noastră este şi ea
parte, prin ratificarea lor, ele devenind obligatorii şi aplicabile.

1) Convenţia de la Paris pentru protecţia proprietăţii industriale – 1884


A fost revizuită periodic, ultima dată în 1979, în anul 2005 având 169 de state-
membru. România a aderat la această convenţie în 1920, ratificarea având loc în anul
1924. Este un tratat cu o durată nelimitată, având stabilite organe de conducere, atribuţii,
buget şi structură organizatorică proprii.

2) Convenţia de la Berna pentru protecţia operelor literare şi artistice – 1886


Ultima modificare datează din 1979, în anul 2005 avea 160 de state-membru.
România a aderat la acest tratat în anul 1920, ratificarea în 1927. Similar Convenţiei de la
Paris are structura organizatorică proprie şi un buget propriu, provenind din taxele
achitate de statele membre.

3) Convenţia pentru instituirea Organizaţiei Mondiale a Proprietăţii


Intelectuale – 1970

4
4) convenţii încheiate în cadrul Uniunii (Convenţiei) de la Paris

5) convenţii încheiate în cadrul Uniunii (Convenţiei) de la Berna

Cele două ultime categorii enunţate includ tratate separate, care sunt parte
integrantă sau sunt încheiate în spiritul convenţiilor amintite, reglementând în mod
punctuale diverse domenii. Cu titlu exemplificativ, deoarece numărul acestor acorduri
este semnificativ, menţionăm: Actul de la Madrid din 1891 privind înregistrarea şi
provenienţa mărcilor, Actul de la Haga din 1925 privind desenele şi modelele industriale,
Actul de la Nisa din 1957 privind clasificarea internaţională a produselor şi serviciilor,
Actul de la Lisabona din 1958 privind denumirile de origine etc.

3. directivele Uniunii Europene

Am inclus aceste izvoare de drept într-o categorie separată, deoarece dacă iniţial
ele reprezentau izvoare internaţionale, externe, prin aderarea şi includerea României în
Uniunea Europeană, în virtutea tratatelor încheiate şi a Constituţiei aşa cum a fost
modificată în 2003, aceste norme extern devin aplicabile şi obligatorii pe plan intern,
parte integrantă a dreptului intern.
Există un număr mai mare de astfel de directive, atât în ceea ce priveşte
proprietatea industrială, cât şi în domeniul drepturilor de autor şi a celor conexe, din care
amintim doar, tot cu titlu exemplificativ, câteva dintre ele:
- Directiva Consiliului nr. 89/104/CEE din 21 dec. 1988 privind armonizarea
legislaţiilor statelor membru asupra mărcilor;
- Directiva Consiliului nr. 97/71/CEE din 13 oct. 1998 privind protecţia juridică a
desenelor şi modelelor industriale;
- Directiva Consiliului nr. 91/250/CEE din 14 mai 1991 privind protecţia juridică a
programelor pentru calculator;
- Directiva Consiliului nr. 93/98/CEE din 29 oct. 1993 privind armonizarea duratei
de protecţie a drepturilor de autor şi a unor drepturi conexe;
- Directiva Parlamentului European şi Consiliului nr. 2001/84/CE din 27 sept. 2001
privind dreptul de suită în beneficiul autorului unei opere de artă originale;
- Directiva Parlamentului European şi Consiliului nr. 2003/48/CE din 29 aprilie
2004 privind asigurarea respectării drepturilor de proprietate intelectuală.

Principiile care guvernează drepturile de proprietate intelectuală

Aceste principii fundamentale ale dreptului de proprietate intelectuală sunt


consacrate în cadrul convenţiilor şi tratatelor internaţionale la care România este parte
semnatară, în mod explicit sau implicit.
Primul dintre principiile la care ne referim este cel care consacră tratamentul
naţional, principiu în conformitate cu care cetăţenii ale căror state sunt parte în cadrul
Uniunii de la Paris şi Uniunii de la Berna în restul statelor membre la cele două tratate se
bucură de aceleaşi drepturi ca cetăţenii acestora (art. 2, respectiv 5 din cele două

5
convenţii menţionate). Practic, conform acestui principiu cetăţenii străini din statele
membre sunt asimilaţi cu cetăţenii naţionali.
Un alt principiu este cel al dreptului de prioritate, consacrat în art. 4 al Uniunii de
la Paris, prin care se stabileşte o situaţie privilegiată pentru persoana ce a efectuat în una
din ţările Uniunii de la Paris, un prim depozit reglementar, de a depune cereri cu acelaşi
obiect pentru obţinerea protecţiei în celelalte ţări membre.
Art. 4 bis al Convenţiei de la Paris, stabileşte cel de-al treilea principiu, al
independenţei brevetelor, conform căruia cererile de brevete pentru aceleaşi invenţii
depuse în diferite ţări membre ale convenţiei nu depind unele de altele.
Ultimul principiu, din art. 6 al aceluiaşi tratat, se referă la independenţa mărcilor
şi prevede că după înregistrarea într-o ţară a Uniunii de la Paris, marca nu mai depinde de
marca de origine sau de mărcile înregistrate în alte ţări ale Uniunii.

Importanţa şi situaţia actuală a drepturilor de proprietate intelectuală

Importanţa juridică şi mai ales economică a acestui domeniu, atât de recent şi de


puţin reglementat în legislaţia noastră internă şi încă nu foarte bine sesizată este imensă.
Proprietatea intelectuală în sensul general, în statele cu economie dezvoltată, de
tip capitalist occidental, reprezintă practic motorul afacerilor. Dreptul de proprietate
intelectuală are toate trăsăturile unor alte forme de proprietate, lipsindu-i desigur
substanţa materială, însă în rest este un drept care poate fi vândut, cumpărat, închiriat,
cedat, pierdut, asigurat etc.
În actualul sistem economic, s-a lărgit foarte mult spectrul beneficiarilor
drepturilor de proprietate intelectuală de la oameni de ştiinţă, artişti sau ingineri la orice
tip de afacere, deoarece pot intra sub protecţia juridică orice tip de afaceri, inclusiv
planurile de marketing ale companiilor, modalităţile de planificare a producţiei, produsele
inginereşti sau design, modalităţile de reclamă şi promovare etc.
Statisticile provenind din SUA au stabilit profituri incredibile numai din
beneficiile rezultate de patentele deţinute pentru companii ca IBM (peste 2 miliarde USD,
profit pur, în 2001), Canon, Microsoft etc. Un alt exemplu interesant este cel al
companiei Walt Disney, al cărei fondator, a patentat în anul 1937 cu „Albă ca Zăpada şi
cei 7 pitici” filmul de desen animat de lung metraj, asupra căruia a avut o îndelungată
perioadă de timp un monopol absolut, care a adus şi aduc în continuare venituri
considerabile de ordinul miliardelor de dolari.
Chiar şi în contextul unei actuale crize economice, domeniul proprietăţii
intelectuale rămâne unul care continuă să aducă venituri enorme, deoarece este singurul
care gestionează şi permite folosirea anumitor tipuri de servicii, mecanisme, produse,
programe etc. în toate domeniile economiei.
De aici, rezultă o foarte mare importanţă economică a acestei ramuri de drept,
fiind importantă identificarea, protecţia şi folosirea proprietăţii intelectuale în mediul de
afaceri.
Situaţia este problematică şi interesantă sub aspectul reglementării juridice,
deoarece în această eră digitală, a Internetului, orice fel de bariere sunt minimalizate până
la dispariţie, ceea ce din punct de vedere juridic se traduce printr-o necesitate acută de
implementare a unui sistem legislativ cât mai coerent pe plan internaţional. De aici

6
rezultă o tendinţă tot mai accentuată de internaţionalizare a legislaţiei în acest domeniu şi
de uniformizare, care din păcate, nu reuşeşte să facă totuşi faţă avansului tehnologic
extrem de pronunţat şi de rapid.

7
DREPTUL DE AUTOR ŞI DREPTURILE CONEXE

Dreptul de autor reprezintă o instituţie juridic similară altora, care are însă o
valoare culturală şi patrimonială semnificativă, de unde rezidă şi importanţa sa.
Ramura dreptului de autor reprezintă acea ramură a dreptului de proprietate
intelectuală, care cuprinde normele juridice ce reglementează relaţiile sociale ce decurg
din crearea şi valorificarea operelor literare, artistice sau ştiinţifice ori a altor opere de
creaţie intelectuală.
Acest drept are o latură subiectivă ce vizează posibilitatea recunoscută şi garantată
a titularului de a dispune de o creaţie intelectuală, în conformitate cu limitele legale.
În esenţă există un drept exclusiv de utilizare şi valorificare al titularului dreptului
de autor, care aduce anumite beneficii patrimoniale, limitat doar de către societate, în
ceea ce priveşte durata protecţiei şi exerciţiul dreptului exclusiv de proprietate.

Istoricul reglementării juridice

În perioada antică şi Evul Mediu a existat o confuzie între dreptul de proprietate


asupra bunului material cu dreptul de autor, noţiunea nefiind înţeleasă în mod distinct.
Modificarea a apărut, aşa cum am arătat deja, după inventarea tiparului şi publicarea
Bibliei în anul 1455 de către Guttenberg. O perioadă activitatea de tipărire s-a desfăşurat
complet liber, pentru ca mai apoi să fie controlată de stat, prin acordarea dreptului de
tipărire ca un privilegiu. Abia în secolul al XVIII-lea s-a pus problema că autorul este mai
important decât tipograful, prin reglementări juridice în Franţa, Anglia, Germania şi
SUA.
În ţările române, prima reglementare datează din timpul domniei lui Al. I. Cuza,
prin Legea presei din 13 apr. 1862. Prin această lege se instituia un drept viager pentru
autor, similar unui drept de proprietate, pentru reproducerea, vinderea sau cedarea
operelor, cu prelungirea în favoarea moştenitorilor a acestui drept, pentru o perioadă de
10 ani de la moartea autorului. Erau prevăzute şi sancţiuni pentru tipărirea sau imitarea
operelor, constând în amenzi, de achitat în situaţia în care aceste operaţiuni erau făcute
fără acordul autorului. Acest drept de autor era recunoscut şi străinilor în condiţii de
reciprocitate.
O reglementare modernă este cea din Legea 126 din 1923, legea asupra
proprietăţii literare şi artistice, drepturile fiind asigurate independent de îndeplinirea
oricărei formalităţi, cu asigurarea unei protecţii pentru o perioadă de 30 de ani în favoarea
moştenitorilor autorului.
Drepturile de editare au fost reglementate ulterior, prin Legea 596 din 1946.
Aceste acte normative cu modificările lor ulterioare au fost abrogate în anul 1956,
când a fost emis Decretul 321/1956. Prin acesta au fost limitate posibilităţile de a
contracta în domeniul dreptului de autor, s-au stabilit norme de remunerare cu un plafon
maxim impus de stat, care nu putea fi depăşit prin acordul de voinţă al părţilor,
instituindu-se, în spiritul epocii, un control statal în acest domeniu, control care a ajuns
până la cenzură.

8
Decretul mai sus menţionat a fost abrogat prin actuala lege în vigoare, Legea 8 din
1996, aşa cum a fost completată şi modificată prin Legea 329 din 2006 şi care asigură o
protecţie crescută dreptului de autor şi drepturilor conexe, legislaţia fiind în prezent şi
conformă cu legislaţia europeană, prin asimilarea directivelor europene în domeniu.

Subiectele dreptului de autor

Calitatea de autor a unei opere o are orice persoană care creează o operă literară,
artistică sau ştiinţifică.
Art. 4 al. 1 din Legea 8/1996 instituie o prezumţie relativă, în conformitate cu care
autor este persoana sub numele căreia opera a fost adusă pentru prima dată la cunoştinţa
publicului. Această prezumţie, fiind relativă, poate fi răsturnată şi cum crearea unei opere
este un fapt juridic, este admisibil orice mijloc de probă, în funcţie de situaţie.
Dreptul de autor este strâns legat de persoana autorului, acordându-i acestuia
atribute de ordin moral şi patrimonial.
Principiul care guvernează dreptul de autor este acela al adevăratului creator al
operei, care leagă calitatea de autor de calitatea de subiect al dreptului de autor. Calitatea
de autor este o problemă de fapt, în timp ce calitatea de subiect este o problemă de drept,
astfel că cele două nu presupun neapărat identitatea de persoană, această identitate
depinzând de anumite situaţii, care reies din clasificarea subiectelor dreptului de autor în
subiect originar/primar şi subiect derivat/secundar.
Subiectul originar este persoana fizică ce a creat opera protejată.
Subiectul secundar este persoana fizică sau juridică ce a dobândit anumite
prerogative, fără a fi autorul operei, respectiv creatorul acesteia. În temeiul legii, o altă
persoană beneficiază de protecţie juridică, fără a avea prerogativa de autor, fiind o
excepţie de la principiul adevăratului creator.
Această categorie este în mod expres prevăzută de lege, astfel încât tot legea este
şi cea care stabileşte exact care sunt persoanele care sunt beneficiază de protecţia
juridică:
a) moştenitorii autorului;
b) cesionarul drepturilor patrimoniale (pentru drepturile prevăzute în contractul
de cesiune);
c) angajatorul; (pentru opera creată, în îndeplinirea unei atribuţii de serviciu)
d) organismul de gestiune colectivă a dreptului de autor dacă nu există
moştenitor
e) persoana fizică sau juridică ce publică anonim opera unui autor ce nu îşi
dezvăluie identitatea
f) persoana fizică sau juridică din iniţiativa, sub responsabilitatea şi sub numele
căreia a fost creată o operă colectivă.

În anumite situaţii, opera poate fi creaţia mai multor persoane caz în care pentru o singură
operă avem mai mulţi autori. Legea este cea care face distincţia între opera comună şi
opera colectivă (art. 5 şi următoarele din Legea 8/1996).

1. Opera comună

9
Este opera creată de mai mulţi coautori, în colaborare, dintre care unul poate fi
autor principal.
În funcţie de posibilitatea de a individualiza contribuţia fiecărui coautor, avem
de-a face cu două categorii:
a. divizibilă – activitatea fiecăruia dintre coautori este distinctă, separată,
contribuţiile formând un tot unitar.
b. indivizibilă – activitatea fiecăruia dintre coautori nu poate fi stabilită.
Contribuţiile lor se contopesc, neputând fi separate.

Indiferent de situaţie, avem un singur drept de autor care profită mai multor
titulari. Situaţia juridică a acestora diferă însă în funcţie de categoria din care face parte.
În situaţia operei indivizibile funcţionează regula unanimităţii, respectiv în lipsa
unei convenţii contrare, coautorii pot folosi opera doar de comun acord. Fiecare în parte
poate solicita protejarea operei în situaţia folosirii fără drept de către un terţ sau un
coautor. Refuzul unui coautor de a permite altui coautor folosirea operei comune trebuie
justificat.
În situaţia operei divizibile, fiecare foloseşte separat contribuţia sa la opera
integrală. Remuneraţia coautorilor se stabileşte în primul rând conform convenţiei dintre
părţi. În situaţia în care convenţia nu există sau nu prevede, remuneraţia se stabileşte
conform contribuţiei fiecăruia. În cazul în care contribuţia fiecăruia nu poate fi
identificată, remuneraţia se stabileşte prin împărţirea sumei în mod egal între coautori.

2. Opera colectivă

Este creaţia în care contribuţiile personale formează un tot fără a fi posibil prin
natura operei să se atribuie un drept distinct vreunuia dintre coautori asupra ansamblului.
Pentru a avea de-a face cu o operă colectivă este necesar a fi îndeplinite cumulativ
două condiţii:
a. opera să fie creată din iniţiativa, sub responsabilitatea şi sub numele unei persoane
fizice sau juridice.
b. contribuţia coautorilor să formeze prin fuziune un tot unitar, fiind imposibilă
atribuirea de drepturi distincte asupra operei.

Exemple de astfel de opere sunt dicţionarele, enciclopediile, culegerile etc.


Raporturile dintre iniţiatori şi coautori sunt reglementate în astfel de situaţii în
primul rând prin convenţia părţilor. Dacă aceasta nu există, dreptul de autor revine
iniţiatorului.
Iniţiatorul poate fi inclusiv prin lege subiect originar, deoarece nu există o
transmisiune a dreptului de autor dar acesta nu este complet deoarece iniţiatorul nu are
calitatea de autor al operei.

Obiectul dreptului de autor

10
Obiectul dreptului de autor îl reprezintă operele de creaţie intelectuală în
domeniul literar, artistic sau ştiinţific, respectiv forma în care ideile sunt exprimate nu
atât conţinutul ideilor sau suportul material al acestora. Deci nu trebuie confundat
obiectul dreptului de autor nici cu obiectul operei nici cu obiectul dreptului material.
Protecţia juridică a unei opere se acordă indiferent de:
1. Modalitatea de creaţie, respectiv genul operei (literară, ştiinţifică, muzicală,
cinematografică etc.)
2. Forma de exprimare, respectiv procedeele de realizare (cărţi, broşuri, conferinţe,
alocuţiuni, pledoarii etc.)
3. Destinaţia operei, respectiv indiferent de scopul estetic sau utilitar al acesteia.
4. Valoarea operei.
În prezent, aceasta reprezintă o soluţie arbitrară şi subiectivă în virtutea
principiului egalităţii în faţa legii, există unele opinii care apreciază că meritul autorului
nu ar trebui să reprezinte un criteriu pentru stabilirea protecţiei juridice a operei. Alte
opinii apreciază că nu ar trebui să se apeleze le nici un fel de criteriu din acest punct de
vedere. Tendinţa actuală este aceea de a se obiectiviza această apreciere în funcţie de
anumite aspecte.

Condiţii de protecţie

În ceea ce priveşte condiţiile de protecţie juridică a unei opere, fără a intra în


detalii arătăm doar că doctrina nu este unitară, unele opinii susţinând existenţa a 2
condiţii, altele a 3 condiţii de protecţie.
În primul rând este necesar ca opera să fie rezultatul unei activităţi creatoare, să
fie o expresie a originalităţii şi personalităţii autorului. În aprecierea acestor aspecte,
avem de-a face în primul rând cu un criteriu subiect, care decurge din faptul că a crea o
operă este un act psihologic, strâns legat de creativitatea personalităţii umane. Se tinde
totuşi aplicarea unei concepţii mai obiective, deoarece originalitatea nu trebuie
confundată cu noutatea, dar necesită pentru a fi apreciată a fi comparată cu opere
anterioare, astfel că se impune protejarea unor opere care diferă de ceea ce este cunoscut
deja.
A doua condiţie de protecţie se referă la aceea că opera trebuie să îmbrace o formă
concretă de exprimare, perceptibilă simţurilor, să fie exteriorizată, chiar şi într-o formă
neterminată sau nedefinitivată. Materializarea este necesară deoarece legea nu poate
proteja ceva ce încă se află doar în stadiul de idee.
În fine, ce-a de-a treia condiţie presupune ca opera să fie susceptibilă de aducere
la cunoştinţa publicului, cu posibilitatea răspândirii prin orice mijloc.

Categorii de opere protejate

Sunt mai multe clasificări ale operelor intelectuale care sunt protejate prin
legislaţia ce reglementează drepturile de autor, spre exemplu cea clasică, ce le împarte în
trei categorii: literară, artistică şi ştiinţifică.

11
O clasificare legală, instituită chiar de către legiuitor şi cu importantă din punct de
vedere juridic este cea ce foloseşte drept criteriu contribuţia autorului.

1. opere originale

Această categorie cuprinde toate operele de creaţie intelectuală în domeniul


literar, ştiinţific sau artistic, indiferent de modalitatea de creaţie, forma de exprimare,
destinaţia sau valoarea operei.
Art. 7 din Legea 8/1996 cuprinde o enumerare în acest sens:
a. scrierile literare, publicistice, conferinţele, predicile, pledoariile,
prelegerile şi orice alte opere scrise sau orale, precum şi programele pentru
calculator;
b. operele ştiinţifice, scrise sau orale (comunicări, studii, cursuri universitare,
manuale şcolare, proiecte şi documente ştiinţifice);
c. compoziţii muzicale cu sau fără text;
d. opere dramatice, dramatico-muzicale, opere coregrafice şi pantomime;
e. opere cinematografice, precum şi orice alte opere audiovizuale;
f. opere fotografice, precum şi alte opere exprimate printr-un procedeu
analog fotografiei;
g. operele de artă grafică sau plastică (ex. operele de sculptură, pictură,
gravură, litografie, artă monumentală, scenografie, tapiserie, ceramică,
plastica sticlei sau metalului, desen, design, opere de artă aplicată);
h. operele de arhitectura, inclusiv planşele, machetele şi lucrările grafice ce
formează proiectele de arhitectură;
i. lucrările plastice, hărţile şi desenele din domeniul topografiei, geografiei şi
ştiinţei în general.

2. opere derivate

Operele create pornind de la una sau mai multe opere existente, în situaţia în care nu este
prejudiciat dreptul autorului operei originale sunt opere derivate.
Şi aceste opere sunt enumerate enunţiativ în lege, art. 8:
a. traducerile, adaptările, adnotările, lucrările documentare, aranjamentele
muzicale şi orice alte transformări ale unei opere literare, artistice sau
ştiinţifice care reprezintă o muncă intelectuală de creaţie
b. culegerile de opere literare, artistice sau ştiinţifice (enciclopediile şi
antologiile, colecţiile sau compilaţiile de materiale sau date, protejate sau
nu, inclusiv bazele de date, care prin alegerea sau dispunerea materialului,
constituie creaţii intelectuale).

Creaţii excluse de la protecţia juridică

Acelaşi act normativ, Legea 8/1996 în art. 9, stabileşte în mod distinct care sunt
creaţiile excluse de la protecţia juridică a acestei legi:
a. ideile, teoriile, conceptele, descoperirile ştiinţifice, procedeele, metodele de
funcţionare sau conceptele matematice ca atare şi invenţiile, conţinute într-o

12
operă, oricare ar fi modul de preluare, de scriere, de explicare sau de
exprimare
b. textele oficiale de natură politică, legislativă, administrativă, judiciară şi
traducerile oficiale ale acestora
c. simbolurile oficiale ale statului, autorităţilor publice şi ale organizaţiilor
(stema, sigiliul, drapelul, emblema, blazonul, insigna, ecusonul şi medalia)
d. mijloacele de plată
e. ştirile şi informaţiile de presă
f. simplele fapte şi date.
Motivaţia legiuitorului pentru a exclude de la protecţia dreptului de autor creaţiile
ce intră în categoriile mai sus şi limitativ enumerate este simplă. O parte dintre ele
reprezintă domeniul public şi accesul nelimitat şi folosirea nelimitată a acestora este
obligatorie sau posibilă (textele oficiale, simbolurile oficiale, ştirile, simplele fapte etc.),
iar printre altele există deja instituită o protecţia juridică prin alte acte normative speciale
şi specifice (invenţii, mijloacele de plată etc.).

Conţinutul dreptului de autor

Pornind de la natura complexă, duală a dreptului de autor, se evidenţiază două


categorii de drepturi, reglementate inclusiv prin lege:

I. drepturile morale de autor (stabilite prin art. 10 din Legea 8/1996)

1. dreptul de divulgare a operei


Acest drept reprezintă posibilitatea autorului de a decide dacă, în ce mod, cum şi
când va fi adusă opera la cunoştinţa publicului. Este un drept absolut şi inviolabil, strâns
legat de persoana autorului.
Importanţa sa este majoră, deoarece are influenţă şi asupra momentului apariţiei şi
existenţei drepturilor patrimoniale, deoarece până la data la care opera este divulgată,
aceste drepturi sunt doar eventuale.
Situaţia diferă în funcţie de categoria de operă la care se aplică. Astfel, în situaţia
operelor divizibile, fiecare coautor are un drept distinct asupra contribuţiei proprii. În
situaţia operelor indivizibile, unde funcţionează acordul de voinţă dintre părţile-coautori,
unul dintre aceştia poate refuza divulgarea operei în mod întemeiat, refuzul nejustificat
poate însă fi atacat în instanţă, de ceilalţi coautori, atunci când drepturile lor sunt
prejudiciate prin acest refuz. În ceea ce priveşte opera colectivă, în absenţa unei
convenţii, persoana fizică sau juridică din iniţiativa, sub responsabilitatea şi sub numele
căreia a fost realizată opera decide divulgarea operei. În fine, în cazul operelor postume,
acest drept de divulgare se transmite moştenitorilor, dar aceştia nu pot trece peste dorinţa
autorului, în cazul în care acesta în mod expres şi-a manifestat dorinţa de a nu se trece la
divulgarea operei.

2. dreptul la paternitatea operei

13
Este un drept care se referă la dreptul de a pretinde recunoaşterea calităţii de autor
al operei, bazat pe legătura indestructibilă dintre autor şi opera sa, ca manifestare a
creativităţii acestuia.
Aspectul sau latura pozitivă a acestui drept constă în dreptul autorului de a
revendica în orice moment calitatea sa de autor al operei, iar aspectul negativ implică un
drept de a se opune la orice fel de act de contestare sau fraudare a acestei calităţi a sale.
Este un drept ce poate aparţine doar persoanei fizice, fiind însă transmisibil
succesorilor în drepturi ai autorului.

3. dreptul la nume
Autorul este cel care are dreptul de a decide sub ce nume va fi adusă la cunoştinţa
publicului opera.
Opţiunile pe care le are sunt stabilite prin lege, astfel încât o operă poate fi adusă
la cunoştinţa publicului sub numele real al autorului, anonim sau sub un pseudonim, fiind
exclusă publicarea sub numele unei alte persoane.
Similar dreptului de divulgare, acest drept nu se transmite ca atare prin moştenire,
astfel încât succesorii autorului nu pot trece peste dorinţa exprimată a acestuia în legătură
cu numele sub care va fi adusă la cunoştinţa publicului opera.

4. dreptul la inviolabilitatea operei


Acest drept presupune respectarea integrităţii operei şi opoziţia la orice fel de
modificare sau atingere adusă acesteia, dacă prin acesta se prejudiciază onoarea sau
reputaţia autorului. Este un drept care se transmite prin moştenire.
Este necesar totuşi a se face anumite precizări de nuanţă. Astfel, acest drept nu se
referă la necesitatea unor corecturi gramaticale, atunci când este cazul, care sunt necesare
operelor scrise de orice natură, înaintea publicării. La fel, pentru anumite opere
modificarea este implicită, prin caracterul şi natura operei, spre exemplu adaptarea unei
opere scrise printr-un scenariu în vederea ecranizării, situaţii în care se convine cu autorul
asupra modificărilor pe care acesta le acceptă.

5. dreptul de retractare a operei


Autorul are un drept de a retrage opera, după ce aceasta a fost adusă la cunoştinţa
publicului, despăgubind atunci când aceasta se impune, pe titularul dreptului de autor,
dacă acesta este o altă persoană decât autorul. Acest drept nu se transmite prin moştenire
succesorilor autorului.
Legea stabileşte şi o excepţie în cazul programelor pentru calculator, caz în care
nu este posibilă retractarea acestora, aspect firesc, având în vedere că ar fi şi imposibil un
control asupra utilizării ulterioare retractării, dar şi pentru că unele programe stau la baza
unor sisteme complexe, astfel încât s-au aduce prejudicii semnificative unor persoane ce
nu ar putea fi identificate în mod concret.
În situaţiile în care avem de-a face cu opere care au presupus o colaborare, în mod
normal acordul de voinţă este cel care guvernează relaţiile dintre coautori. Dorinţa de
retractare a unuia dintre aceştia nu poate fi discreţionară, trebuie să fie bazată pe motive
justificate.

II. drepturile patrimoniale de autor

14
Latura patrimonială a dreptului de autor presupune anumite trăsături specifice,
care le diferenţiază de alte drepturi patrimoniale, dar care le separă şi faţă de latura
nepatrimonială.
Aceste drepturi rămân strâns legate de persoana autorului, sunt exclusiv, însă sunt
cesibile şi limitate în timp.
Prin decizia sa, autorul îşi poate da acordul ca opera sa să fie utilizată şi de alte
persoane. Transmiterea acestor drepturi se poate realiza atât prin acte între vii, prin
contracte, câr şi prin efectul legii, pentru cauză de moarte.
Încă o caracteristică specială a acestor drepturi este aceea că sunt drepturi
temporare, fiind transmise moştenitorilor pentru o perioadă limitată de timp.
Există 2 categorii de drepturi patrimoniale:

1. dreptul de a utiliza opera


Acest drept presupune un drept exclusiv de exploatare a operei în favoarea
autorului, de a decide modalitatea de folosire a operei, inclusiv de către alţii.
Utilizarea operei se poate realiza prin mai multe metode, autorul fiind cel care interzice
sau autorizează:
a. reproducerea operei (realizarea integrală sau parţială, a unei sau a mai multor
copii ale unei opere, direct sau indirect, temporar sau permanent, prin orice mijloc
şi sub orice formă, inclusiv realizarea oricărei înregistrări sonore sau audiovizuale
ale unei opere, precum şi stocarea permanentă sau temporară a acesteia cu
mijloace electronice);
b. distribuirea operei (vânzarea sau orice alt mod de transmitere, cu titlu oneros sau
gratuit, a originalului sau copiilor unei opere, precum şi oferirea publică a
acestora);
c. importul (introducerea pe piaţa internă, cu scopul comercializării, a originalului
sau copiilor legal realizate ale unei copii fixate pe orice fel de suport);
d. închirierea (punerea la dispoziţie spre utilizare, pentru un timp limitat şi pentru un
avantaj economic sau comercial direct sau indirect, a unei opere);
e. împrumutul (punerea la dispoziţie spre utilizare, pentru un timp limitat şi fără un
avantaj economic sau comercial direct sau indirect, a unei opere prin intermediul
unei instituţii care permite accesul publicului în acest scop);
f. comunicarea publică (orice comunicare a unei opere, realizată direct sau prin
orice mijloace tehnice, făcută într-un loc deschis publicului sau în orice loc în care
se adună un număr de persoane care depăşeşte cercul normal al unei familii şi
cunoştinţelor acestora);
g. radiodifuzarea (emiterea unei opere de către un organism de radiodifuziune sau
televiziune prin orice mijloc care serveşte la propagarea fără fir a semnelor,
sunetelor sau imaginilor);
h. retransmiterea prin cablu (retransmiterea simultană, nealterată şi integrală, de
către un operator, prin fir, cablu, fibră optică sau orice alt procedeu, inclusiv unde
ultrascurte sau satelit, în scopul recepţionării de către public, a unei transmisii
iniţiale);
i. realizarea de opere derivate (traducerea, publicarea în culegeri, adaptarea şi orice
altă transformare a unei opere preexistente).

15
2. dreptul de suită
Reprezintă dreptul autorului care îşi vinde opera la un preţ mai redus, primind în
schimb va primi, din cesiunile ulterioare, o parte din sporul de valoare obţinut. Practic
este o prerogativă a autorului unei opere originale de artă plastică, grafică sau fotografică,
de a realiza un beneficiu din vânzările succesive ale creaţiei sale, precum şi dreptul
autorului de a fi informat cu privire la locul unde se află opera sa, aşa cum se stabileşte în
art. 21 al. 1 din Legea 8/1996.
Suma datorată autorului în temeiul acestui drept, se calculează conform
următoarelor cote, fără a putea depăşi 12.500 euro sau contravaloarea în lei:
a. de la 300 la 3000 euro – 5%
b. de la 3000, 01 la 50.000 euro – 4%
c. de la 50.000, 01 euro la 200.000 euro – 3%
d. de la 200.000, 01 euro la 350.000 euro – 1%
e. de la 350.000, 01 euro la 500.000 – 0,5%
f. peste 500.000 euro – 0,25%.
Dreptul de suită se aplică tuturor actelor de revânzare a unei opere artistice.
Vânzătorul este obligat să comunice autorului informaţiile referitoare la revânzarea
operei, preţul obţinut şi locul unde se află opera, în termen de două luni de la data
vânzării. El va răspunde de reţinerea procentelor sau cotelor din preţul de vânzare, fără
adăugarea altor taxe şi de plata către autor a sumei datorate. Termenul de prescripţie
pentru solicitarea acestor sume de către autor este termenul general de prescripţie de 3
ani.
Proprietarul operei este dator să permită accesul autorului operei şi să o pună la
dispoziţia acestuia, caz în care proprietarul poate pretinde autorului o garanţie, asigurarea
operei sau o remuneraţie corespunzătoare. De asemenea, nu are dreptul să o distrugă
înainte de a o oferi autorului ei la preţul de cost al materialului.
Dreptul de suită nu poate face obiectul vreunei renunţări sau înstrăinări.

Durata protecţiei dreptului de autor

În privinţa duratei dreptului de autor se aplică două principii. În primul rând există
o permanenţă a drepturilor morale, nepatrimoniale, în timp ce drepturile patrimoniale au
o durată limitată în timp şi există mai multe reguli speciale care guvernează fiecare dintre
situaţiile posibile.
În toate situaţiile însă, regula este că momentul începerii curgerii acestei durate de
protecţie este momentul creării operei protejate.

1. Durata drepturilor nepatrimoniale de autor

Deşi sunt legate strâns de persoana autorului, drepturile morale autor sunt
protejate şi după încetarea din viaţă a acestuia, au un caracter permanent, din moment ce
utilizarea operei după decesul acestuia nu poate aduce nici o atingere memoriei sale.
Excepţie sunt doar dreptul la nume şi dreptul de retractare care au un caracter viager,
restul se transmit nelimitat şi moştenitorilor.

16
Aceste drepturi nu pot face obiectul vreunei renunţări sau înstrăinări.

2. Durata drepturilor patrimoniale de autor

Drepturile patrimoniale de autor au o durată limitată în timp, regula generală


spunând că ele se întind pe durata vieţii autorului (o perioadă variabilă, în funcţie de
durata acesteia), la care se mai adaugă un interval de timp de 70 de ani după moartea
acestuia (o perioadă de timp fixă), indiferent de data aducerii la cunoştinţa publicului.
De la această regulă există desigur excepţii, datorate anumitor situaţii speciale.
1. Conform art. 25 din legea drepturilor de autor avem situaţia drepturilor
echivalente de autor. Astfel, persoana care după încetarea protecţiei dreptului de autor,
aduce la cunoştinţă publică, în mod legal, pentru prima oară, o operă nepublicată înainte
beneficiază de drepturi echivalente celor de autor, respectiv de o protecţie echivalentă
pentru drepturile patrimoniale de autor.
Condiţiile pentru existenţa acestor drepturi echivalente sunt:
1) durata de protecţie a operei să fi expirat;
2) opera să nu fi fost adusă la cunoştinţa publicului;
3) opera să fie adusă în mod legal la cunoştinţa publicului.
Durata de protecţie este de 25 de ani, de la data aducerii la cunoştinţa publicului.
2. Pentru operele aduse la cunoştinţa publicului sub pseudonim sau fără indicarea
autorului durata drepturilor patrimoniale este de 70 de ani de la data aducerii respectivei
opere la cunoştinţa publicului, conform art. 26 din Legea 8/1996. Dacă autorul devine
cunoscut în acest interval sau dacă este vorba despre un autor cunoscut, chiar dacă opera
este publicată sub pseudonim, se va aplica regula generală.
3. În cazul operelor realizate în colaborare, durata este de 70 de ani de la moartea
ultimului coautor, în situaţia în care contribuţiile coautorilor nu sunt distincte, având în
vedere că dreptul este comun nu poate fi admisă curgerea mai multor termene. Dacă sunt
contribuţii distincte ale autorilor termenul curge separat de la decesul fiecăruia dintre
aceştia.
4. Durata drepturilor patrimoniale pentru operele colective este de 70 de ani de la
data aducerii operei la cunoştinţa publicului. Dacă operele nu sunt aduse la cunoştinţa
publicului timp de 70 de ani de la crearea lor, durata drepturilor patrimoniale expiră o
dată cu trecerea acestui interval de timp.
Aceste durate se calculează pe ani, începând de la 1 ianuarie a anului următor
morţii autorului, creării operei sau aducerii ei la cunoştinţa publicului.
Există mai multe efecte ale expirării duratei de protecţie legală a operelor. După
curgerea termenelor menţionate, opera ajunge în domeniul public, astfel că fiecare
persoană interesată o poate folosi. Subzistă anumite drepturi morale ale autorului şi se
sting drepturile patrimoniale. Un exemplu global în acest sens este aşa numitul Proiect
Gutenberg, care are drept scop crearea unei arhive digitale care să cuprindă toate operele
literare care au intrat în domeniul public, accesibilă oricărei persoane ce are conexiune
prin internet, prin intermediul unui site care poate fi accesat în mod liber şi gratuit.

Limitele exercitării dreptului de autor

17
În anumite situaţii, opera protejată poate fi utilizată fără autorizaţia autorului.
Aceste situaţii, menţionate prin lege sunt următoarele:
1. reproducerea unei opere, conform art. 33 din Legea 8/1996
a. pentru folosinţă publică
Este posibilă în situaţia în care sunt îndeplinite cumulativ anumite condiţii:
1) opera a fost adusă anterior la cunoştinţa publicului;
2) utilizarea operei este conformă bunelor uzanţe şi nu contravine exploatării
normale a operei;
3) utilizarea nu prejudiciază autorul.
b. pentru folosinţă privată (situaţie în care frecvent este necesară şi cu plata unei
remuneraţii în folosul autorului)
Şi în această situaţie este necesară îndeplinirea anumitor condiţii, tot cumulativ:
1) opera să fi fost deja adusă la cunoştinţa publicului;
2) reproducerea să fie pentru uz personal sau pentru cercul normal al unei familii;
3) să nu contravină utilizării normale a operei;
4) să nu prejudicieze în vreun fel autorul.
În ambele situaţii se impune menţionarea sursei, a numelui autorului sau a locului unde se
află originalul.
2. transformarea unei opere, fără achitarea vreunei sume, este posibilă în
următoarele situaţii:
1) transformarea privată, care nu este destinată publicului;
2) situaţia în care se realizează o parodie sau o caricatură;
3) atunci când aceasta se impune în scopul utilizării permise de către autor (spre
exemplu, transformarea şi adaptarea unui roman sau nuvele în vederea realizării
scenariului unui film)
4) atunci când este vorba despre o prezentare rezumativă, în scopuri didactice, cu
menţionarea autorului.
3. comunicarea publică a operei
Este cazul societăţilor comerciale ce produc sau vând înregistrări, care pentru
reproducerea sau receptarea acestora, pot prezenta extrase din opere pentru a testa
funcţionarea produselor lor.
De asemenea, este posibilă în situaţia cesiunii pentru radio şi teledifuzare, când
înregistrarea unei opere este permisă pentru nevoile propriilor emisiuni, cu condiţia
realizării acestei radio sau teledifuzări o singură dată. O nouă radio sau teledifuzare este
permisă doar cu autorizarea autorului şi cu plata unei remuneraţii în favoarea acestuia. În
situaţia în care nu este solicitată această autorizare, societatea are obligaţia ca în termen
de 6 luni să distrugă înregistrarea, excepţie făcând doar acele înregistrări care se dovedesc
a avea o valoare documentară deosebită.

Transmiterea dreptului de autor

Unul dintre cele mai importante aspecte legate de opera de creaţie artistică este
valorificarea acesteia, care poate fi făcută direct, de către autor sau indirect, prin diverse
modalităţi de transmitere a dreptului acestuia către alte persoane.

18
Contractul de cesiune

Cea mai frecventă modalitate de transmitere a dreptului de autor, care are la


rândul său mai multe variante, este contractul de cesiune.
Contractul de cesiune reprezintă convenţia prin care autorul sau titularul dreptului
de autor (numit cedent) poate transmite unei alte sau unor alte persoane (numită cesionar)
numai drepturile sale patrimoniale referitoare la o operă, în schimbul unei remuneraţii.
Caractere juridice ale contractului de cesiune – este un contract bilateral,
consensual, intuitu personae, cu titlu oneros, comutativ şi cu executare succesivă.
În condiţiile unei cesiuni exclusive este un contract translativ de drepturi.
Se conturează astfel două tipuri principale de cesiuni:
a) exclusivă – situaţia în care titularul dreptului de autor nu mai poate utiliza
opera
b) neexclusivă – titularul dreptului de autor mai poate utiliza personal dreptul
sau îl poate transmite şi unor alte persoane.
Obiectul contractului de cesiune îl constituie drepturile patrimoniale de autor pe
care titularul le poate ceda altor persoane, aceste drepturi fiind singurele pe care autorul
sau titularul dreptului le poate ceda. În conformitate cu dreptul comun, acest obiect
trebuie să existe, să fie posibil, determinat sau determinabil, să fie licit şi moral şi să fie în
circuitul civil. Prevederile legii speciale, respectiv art. 41 al. 2, stabileşte şi că nu pot fi
cesionate drepturile patrimoniale privind totalitatea operelor viitoare, indiferent că sunt
nominalizate sau nu, sancţiunea fiind nulitatea absolută a acestui contract.
Ad probationem este cerută forma scrisă, prin urmare în lipsa unui înscris dovada
contractului nu poate fi făcută prin alt mijloc de probă.
Clauzele obligatorii ale unui contract de cesiune sunt, conform art. 41 al. 1 din Legea
8/1996 cele referitoare la drepturile patrimoniale care se transmit, modalităţile de
utilizare, durata şi întinderea cesiunii şi remuneraţia.
Remuneraţia pentru transmiterea dreptului de autor poate fi stabilită şi ulterior.
Există mai multe posibilităţi de a stabili modalitatea de plată în cadrul unui contract de
cesiune:
1) se poate stabili participarea proporţională a autorului sau titularului
dreptului de autor la beneficiile rezultate din exploatarea operei;
2) poate fi stabilită o sumă fixă, precizată în contract.
În orice caz, remuneraţia se stabileşte prin acordul părţilor. Este posibil, totuşi ca
autorul să solicite instanţei mărirea acestei sume, situaţie care nu este admisibilă în cadrul
unor contracte de natură civilă. Aceasta se întâmplă în situaţia în care există, uneori, o
disproporţie evidentă între remuneraţia autorului şi beneficiile care se obţin din
exploatarea operei, care în astfel de contracte nu pot fi anticipate. În temeiul art. 43 al. 3
din legea dreptului de autor poate fi cerută de către autor, în faţa instanţei de judecată,
revizuirea contractului sau creşterea remuneraţiei, drept la care autorul nu poate renunţa
prin contractul de cesiune.
Încetarea contractului de cesiune este posibilă în mai multe situaţii:
1) la împlinirea termenului din contract;
2) prin convenţia părţilor;

19
3) prin instanţă, la solicitarea autorului, în situaţia în care cesionarul nu utilizează
opera sau o utilizează insuficient, afectând prin aceasta interesele autorului
(aspect uşor de înţeles în cadrul desfăşurării contractelor în care remuneraţia s-a
stabilit în cotă proporţională din beneficiile obţinute) după doi ani de la data
cesionării (în cazul operelor de întindere mai mare), trei luni pentru cotidiene,
respectiv un an pentru periodice, în cazul neutilizării operei. În fiecare dintre
aceste cazuri este important ca neutilizarea să nu se datoreze culpei autorului,
terţilor, cazului fortuit sau forţei majore;
4) constatarea nulităţii contractului sau anularea acestuia de către instanţă.

Principalele categorii de contracte de cesiune

Există mai multe tipuri de contracte de cesiune care se pot încheia în legătură cu
drepturile de autor, fiecare dintre ele având caracteristicile generale ale unui astfel de
contract, dar şi aspecte care la particularizează:

1. contractul de editare
Acest contract reprezintă convenţia prin care titularul dreptului de autor cedează
editorului, în schimbul unei remuneraţii, dreptul de a reproduce şi de a distribui opera.
Reglementarea juridică a acestui tip de contract se regăseşte în secţiunea II, Cap. VII din
Legea 8/1996, art. 48 – 57.
Este probabil cel mai frecvent tip de contract întâlnit în acest domeniu. Acest
contract poate fi cedat de către editor numai cu consimţământul expres al autorului.
Operaţiile de reproducere şi de distribuire a unei opere sunt considerate în
sistemul Codului comercial fapte de comerţ obiective, prin urmare editorul trebuie să aibă
această calitate specială de comerciant.
Clauzele legate de durata contractului, natura exclusivă sau neexclusivă şi
întinderea cesiunii, remuneraţia autorului sunt clauze obligatorii în contract, în lipsa
cărora, partea interesată poate cere anularea contractului, sancţiunea fiind deci nulitatea
relativă.
Alte clauze mai pot fi cele referitoare la: numărul minim şi maxim de exemplare,
numărul de exemplare rezervate autorului cu titlu gratuit, termenele pentru apariţia şi
difuzarea fiecărui tiraj, termenul de predare a originalului de către autor ş.a.
Titularul dreptului de autor are obligaţia predării originalelor şi obligaţia de
garanţie referitoare la drepturile sale de autor (evicţiune şi originalitatea operei).
Editorul are obligaţia de publicare a operei, de distribuire către public în sistem de librării
sau altă modalitate convenită, obligaţia de plată a remuneraţiei, de restituire a
originalelor.
Acest contract încetează la expirarea duratei stabilite sau după epuizarea ultimei
ediţii convenite. Aceasta este stabilită prin lege ca fiind în momentul în care numărul de
exemplare nevândute este mai mic de 5% din numărul total de exemplare şi, în orice caz,
dacă este mai mic de 100 de exemplare.

2. contractul de reprezentare teatrală sau execuţie muzicală

20
Este acel contract prin care titularul dreptului de autor cedează unei persoane
fizice sau juridice dreptul de a reprezenta ori de a executa în public o operă actuală sau
viitoare, literară, dramatică, muzicală, dramatico-muzicală, coregrafică ori o pantomimă,
în schimbul unei remuneraţii, iar cesionarul se obligă să o reprezinte ori să o execute în
condiţiile convenite.

3. contractul de închiriere
Este acel contract prin care autorul se angajează să permită utilizarea, pe timp
determinat, cel puţin a unui exemplar al operei sale, în original sau în copie, în special
programe pentru calculator ori opere fixate în înregistrări sonore sau audiovizuale. Este
un contract similar şi supus dispoziţiilor de drept comun referitoare la contractul de
locaţiune.

4. contractul de comandă
Acest contract reprezintă convenţia prin care o persoană, numită beneficiar,
comandă unui autor, o operă viitoare, individual determinată. Obligatoriu, contractul
trebuie să cuprindă termenul de predare şi termenul de acceptare al operei respective.

5. contractul de adaptare audiovizuală


Prin acest contract, titularul dreptului de autor asupra unei opere transferă unui
producător dreptul exclusiv de transformare şi de includere a respectivei opere într-o
operă audiovizuală.

Drepturile conexe dreptului de autor şi drepturile sui-generis

Drepturile conexe dreptului de autor sunt acele drepturi a căror existenţă este
determinată de existenţa dreptului de autor. Aceste drepturi prezintă atât asemănări, cât şi
deosebiri cu dreptul de autor i sunt reglementate legal, distinct, în Titlul II al Legii
8/1996.

Titularii acestor drepturi, prevăzuţi în art. 94 al legii menţionate sunt:


1) artiştii interpreţi sau executanţi pentru propriile interpretări sau execuţii;
2) producătorii de înregistrări sonore;
3) producătorii de înregistrări audiovizuale, pentru propriile înregistrări;
4) organismele de radiodifuziune şi televiziune, pentru propriile emisiune şi
servicii de programe.
Drepturile sui-generis aparţin fabricanţilor de baze de date, definiţi de lege ca
fiind persoanele fizice sau juridice, care au făcut o investiţie substanţială din punct de
vedere cantitativ sau calitativ, în vederea obţinerii, verificării sau prezentării conţinutului
unei baze de date.

Obiectul acestor drepturi îl constituie:


1) interpretările sau execuţiile artiştilor interpreţi sau executanţi;
2) înregistrările sonore;

21
3) înregistrările audiovizuale;
4) emisiunile şi serviciile organismelor de radiodifuziune şi televiziune;
5) bazele de date.

Drepturile artiştilor interpreţi sau executanţi pot fi împărţite în cele două


categorii cunoscute:
1) drepturi morale
Aceste drepturi reglementate în art. 96 al legii sunt:
a) dreptul de a pretinde recunoaşterea paternităţii propriei interpretări sau execuţii;
b) dreptul de a pretinde ca numele sau pseudonimul său să fie indicat ori comunicat la
fiecare spectacol şi la fiecare utilizare a înregistrării acestuia;
c) dreptul de a pretinde respectarea calităţii prestaţiei sale şi de a se opune oricărei
deformări, falsificări sau altei modificări substanţiale a interpretării ori execuţiei sale sau
oricărei încălcări a drepturilor sale, care ar prejudicia grav onoarea ori reputaţia sa.

2) dreptul patrimonial exclusiv de a autoriza ori interzice: fixarea,


reproducerea, distribuirea, închirierea, împrumutul, importul în vederea
comercializării, radiodifuzarea şi comunicarea publică, punerea la dispoziţia
publicului, retransmiterea prin cablu a interpretării sau execuţiei fixate.

Durata de protecţie este de 50 de ani de la data interpretării sau execuţiei sau de


la data comunicării publice a acesteia. Calculul se face începând cu 1 ianuarie a anului
următor.
Similare, sunt şi drepturile producătorilor de înregistrări sonore sau audiovizuale.

Remuneraţia poate fi de două tipuri:


1) remuneraţia unică echitabilă pentru utilizarea directă sau indirectă a fonogramelor
publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora prin radiodifuzare sau
orice modalitate de comunicare către public, remuneraţie stabilită prin
metodologii în cadrul unei comisii constituită în cadrul ORDA;
2) remuneraţia compensatorie pentru copia privată pentru operele înregistrate sonor
sau audiovizual pe orice tip de suport, fără consimţământul autorului.

Oficiul Român pentru Drepturile de Autor

Este un organ de specialitate, care funcţionează în subordinea guvernului,


respectiv al Ministerului Culturii, condus de un director general. Funcţionarea acestui
organ este reglementată prin HG 758 din 2003.
Atribuţiile ORDA în conformitate cu art. 138 al. 1 din Legea 8/1996 sunt:
a) organizează şi administrează evidenţa repertoriului de opere şi de autori primit de la
organismele de gestiune colectivă pentru drepturile de autor şi drepturile conexe;
b) acordă avize pentru constituirea ca persoane juridice, în condiţiile legii, a organismelor
de gestiune colectivă şi urmăreşte aplicarea legislaţiei de către organismele a căror
constituire a avizat-o;

22
c) avizează, în condiţiile legii, elaborarea şi negocierea tabelelor şi a metodologiilor
stabilite de organismele de gestiune colectivă cu asociaţiile patronale de utilizatori;
d) exercită, la cererea şi pe cheltuiala titularilor unor drepturi protejate, funcţii de
observare şi de control asupra activităţilor ce pot da naştere la încălcări ale legislaţiei
dreptului de autor şi a drepturilor conexe;
e) intervine, pe cale de mediere, în negocierile dintre organismele de gestiune colectivă şi
utilizatori, potrivit art. 131 alin. (4);
f) încheie procese-verbale de constatare a încălcărilor legii, în condiţiile prevăzute de
Codul de procedură penală, şi sesizează organele competente în cazul infracţiunilor
pentru care acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu;
g) elaborează programe de instruire, de formare practică şi teoretică în domeniul
dreptului de autor şi al drepturilor conexe;
h) întreţine relaţii cu organizaţiile de specialitate similare şi cu organizaţiile internaţionale
din domeniu, la care statul român este parte.
La acestea se mai adaugă şi altele stabilite prin legislaţia specială care
reglementează funcţionarea acestui oficiu, inclusiv activităţi de informare, expertizare,
sancţionare sau reprezentare.

Protecţia dreptului de autor şi drepturilor conexe

Legea prevede mai multe modalităţi care sunt destinate a apăra drepturile de autor
şi drepturile conexe.

1. Măsuri tehnice de protecţie

Legea, în art. 138 indice 3, prevede posibilitatea folosirii de măsuri tehnice de


protecţie prin care se înţelege utilizarea oricărei tehnologii, dispozitiv sau componentă,
care prin funcţionarea sa normală este destinată a împiedica sau limita actele care nu sunt
autorizate de titularii drepturilor recunoscute prin lege.
De asemenea, titularii drepturilor pot furniza în în contextul comunicării operelor
orice fel de informaţii cu privire la drepturile legate de acea operă, condiţiile şi
modalităţile de utilizare a respectivei opere.

2. Mijloace de drept administrativ

Încălcarea anumitor drepturi atrage după sine răspunderea contravenţională.


În virtutea prevederilor art. 139 indice 2 din Legea 8/1996, constituie contravenţii
următoarele fapte:
1. încălcarea prevederilor referitoare la dreptul de suită (art. 21)
2. încălcarea prevederilor care se ocupă de utilizarea portretului şi corespondenţei fără
consimţământ (art. 88 şi 89)
3. încălcarea prevederilor ce stabilesc înscrierea importatorilor şi fabricanţilor de
suporturi şi aparate la Oficiul Român pentru Drepturile de Autor (ORDA) (art. 107)

23
4. nerespectarea de către utilizatori a prevederilor care impun comunicarea către
organismele de gestiune colectivă de informaţii şi acte necesare pentru a se determina
cuantumul remuneraţiilor obţinute (art. 130)
5. fixarea fără autorizaţia titularului a interpretărilor, execuţiilor artistice sau programelor
de radiodifuziune sau televiziune
Aceste contravenţii sunt sancţionate cu amendă de la 3.000 lei la 30.000 lei.
Tot contravenţie constituie şi fapta persoanei juridice de a permite unei persoane
fizice accesul la spaţiu sau echipamente, bunuri sau servicii, în vederea săvârşirii unei
contravenţii sau infracţiuni. Sancţiunea este amenda de la 10.000 lei la 50.000 lei.

3. Mijloace de drept civil

Titularii drepturilor pot solicita instanţei constatarea încălcării drepturilor lor sau
recunoaşterea acestora, cu plata unor daune materiale pentru repararea prejudiciilor
cauzate.
Conform prevederilor art. 139 al. 2 din Legea 8/1996 pentru stabilirea
despăgubirilor, instanţele de judecată vor putea recurge la anumite criterii, cum ar fi
consecinţele economice ale faptei (câştig nerealizat de către titular, beneficiu realizat de
făptuitor), daunele morale cauzate etc., iar când aceasta nu este posibil, cuantumul
despăgubirilor va fi stabilit la triplul sumei care ar fi în mod legal datorată pentru tipul de
utilizare care reprezintă fapta ilicită.
Instanţa va putea dispune inclusiv măsuri provizorii şi asiguratorii, cum ar fi
ridicarea de obiecte sau înscrisuri ş.a., în cadrul unor proceduri speciale.
Instanţa poate dispune ca măsuri reparatorii, conform art. 139 al. 14 din Legea
8/1996:
1. remiterea pentru acoperirea prejudiciului a încasărilor realizate prin actul ilicit;
2. distrugerea echipamentelor şi mijloacelor deţinute de făptuitor şi folosite exclusiv la
comiterea faptei ilicite;
3. confiscarea şi distrugerea copiilor ilegale aflate în circuitul comercial;
4. publicitatea hotărârii pronunţate de către instanţă, prin orice mijloace.
Răspunderea civilă poate fi atrasă atât pe tărâm delictual, cât şi contractual, prin
acţiuni în justiţie, dar pot fi înainte şi acţiuni întemeiate pe îmbogăţirea fără justă cauză,
spre exemplu.

4. Mijloace de drept penal

Legea stabileşte şi posibilitatea sancţionării ca infracţiuni pentru anumite fapte,


care lezează dreptul de autor şi drepturile conexe.
Subiect activ este orice persoană care răspunde din punct de vedete penal, subiect
pasiv fiind titularul dreptului de autor, cel mai frecvent.
Faptele sunt săvârşite cu intenţie directă sau indirectă.
Actele pregătitoare şi tentativa nu sunt incriminate.
Anumite acte sau fapte legate de dreptul de autor sunt incriminate şi prevăzute în
lege ca fiind infracţiuni:

24
1. realizarea în scopul distribuirii, fără a se urmări direct sau indirect un avantaj material,
de mărfuri-pirat, plasarea acestora sub un regim vamal definitiv de import sau export şi
orice modalitate de introducere de mărfuri-pirat pe piaţa internă – sancţiune: închisoare
de la 2 la 5 ani sau amendă (art. 139 indice 6 din lege).
Obiectul material al infracţiunii îl reprezintă mărfurile-pirat, care sunt toate
copiile, indiferent de suport, inclusiv copertele, realizate fără consimţământul autorului.
2. refuzul de a declara provenienţa mărfurilor-pirat de control al accesului, utilizate
pentru serviciile de programe cu acces condiţionat – sancţiune: închisoare de la 3 luni la 2
ani sau amendă (art. 139 indice 7 din lege).
În acest caz subiect pasiv este şi statul, care este împiedicat să îşi exercite
atribuţiile, iar infracţiunea nu are obiect material.
3. punerea la dispoziţia publicului, inclusiv prin internet sau reţele de calculatoare, fără
consimţământul titularului dreptului, indiferent de suport, astfel încât publicul să aibă
acces în orice loc sau orice moment – sancţiune: închisoare de la 1 la 4 ani sau amendă
(art. 139 indice 8 din lege).
Obiectul material al acestei infracţiuni este reprezentat de operele de creaţie
intelectuală care sunt puse la dispoziţia publicului.
4. reproducerea neautorizată pe sisteme de calcul a programelor pentru calculator în
oricare dintre următoarele modalităţi: instalare, stocare, rulare, executare, afişare sau
transmitere în reţea (art. 139 indice 9 din lege).
Obiectul material se referă în acest caz la programele pentru calculator.
5. reproducerea, distribuirea, închirierea, importul, comunicarea publică, radiodifuzarea,
retransmiterea prin cablu operelor sau produselor legate de drepturi conexe, realizarea de
opere derivate, fixarea în scop comercial a interpretărilor ş.a. – sancţiune: închisoare de la
o lună la 2 ani sau amendă (art. 140).
6. însuşirea fără drept a calităţii de autor sau aducerea la cunoştinţă publică a unei opere
sub alt nume decât cel decis de autor – sancţiune: închisoare de la 3 luni la 5 ani (art. 141
din lege).
Această infracţiune nu are obiect material.
7. producerea, importul, distribuirea, deţinerea, instalarea, întreţinerea sau înlocuirea în
mod ilicit a dispozitivelor de control a accesului utilizate pentru programe de acces
condiţionat – sancţiune: închisoare de la 2 la 5 ani sau amendă (art. 141 indice 1 din
lege).
În acest caz, subiectul pasiv este unul calificat, respectiv este un organism de
televiziune, ce are servicii de programe cu acces condiţionat.
8. importul, distribuţia, închirierea, oferirea spre vânzare sau închiriere, deţinerea în
vederea comercializării, fără drept, de dispozitive sau componente ce permit neutralizarea
măsurilor tehnice sau care prestează servicii în vedere neutralizării acestora sau
neutralizarea lor, inclusiv în mediul digital – sancţiune: închisoare de la 3 luni la 6 ani sau
amendă (art. 143 din lege).

25
DREPTUL DE INVENTATOR

Dreptul de proprietate industrială este acea ramură a dreptului românesc care


cuprinde normele juridice ce reglementează protecţia juridică a creaţiilor din domeniul
economiei, mai ales industrie şi comerţ.
Această ramură de drept include sub protecţia sa atât creaţiile noi – invenţii,
modele de utilitate, desene şi modele industriale etc., cât şi semne distinctive – mărcile şi
indicaţiile geografice.
Dreptul de inventator reprezintă acea ramură a dreptului de proprietate
intelectuală care cuprinde toate normele juridice ce reglementează relaţiile sociale şi
raporturile juridice care iau naştere între persoane fizice şi juridice ca urmare a realizării
unei invenţii.

Istoric

Primul act normativ în domeniu în legislaţia românească este Legea 102 din 1906
asupra brevetelor de invenţiune. Aceasta a stabilit existenţa mai multor tipuri de brevete,
cu o valabilitate pentru un interval de 15 ani, s-a instituit un organism de evidenţă –
Biroul brevetelor de invenţiune.
Acest act normativ s-a păstrat o perioadă îndelungată de timp, dar cu modificări
treptate în intervalul 1948 – 1967, interval în care s-au înfiinţat diverse Direcţii cu
atribuţii în domeniu.
Abia în 1967, prin Decretul 884/1967 legea a fost abrogată. Noile reglementări
stabileau ca un criteriu de acordarea a brevetelor analiza noutăţii invenţiei, a instituit
brevetele de invenţie şi a crescut numărul creaţiilor pentru care se acorda acest gen de
protecţie juridică.
Legea 62/1974 este cea care a înlocuit acest decret, fiind la rândul său abrogată
prin Legea 64/1991, în vigoare şi astăzi cu un anumit număr de modificări.

Invenţia şi brevetarea invenţiei

Legea nu defineşte în mod expres ceea ce se înţelege prin invenţie, astfel că


definiţiile provin din doctrină.
A fost definită ca fiind o creaţie tehnico-ştiinţifică de nivel inventiv sau ca acea
creaţie ce îndeplineşte condiţiile de brevetabilitate, fiind protejată prin acordarea unui
titlu de protecţie special.
Practic invenţia reprezintă rezolvarea printr-un act de creaţie a unei probleme
tehnice care reprezintă un progres şi un element de noutate raportat la stadiul tehnicii de
la un moment dat.
Prin dreptul de inventator se asigură protecţia juridică pentru acest gen de
activitate creativă, protecţie consacrată printr-un aşa numit titlu de protecţie - cel mai
frecvent este brevetul de invenţie, deşi există şi alte titluri de protecţie specifice care pot
fi acordate pentru o activitate inventivă. Prin brevetul de invenţie sunt recunoscute şi
apărate pe teritoriul României drepturile asupra unei invenţii.

26
Brevetabilitatea invenţiei

Pentru a se putea trece la dobândirea titlului de protecţie, a brevetului de invenţie,


o creaţie din domeniul tehnic trebuie să îndeplinească anumite condiţii cerute prin lege.
această aptitudine a creaţiei intelectuale cu aplicabilitate industrială este practic
brevetabilitatea invenţiei.
Aceasta presupune îndeplinirea anumitor condiţii de brevetabilitate, prevăzute
expres şi în lege (art. 7 coroborat cu art. 10, 12 şi 13):
1) noutatea
Această condiţie se referă la elementul de progres şi originalitate pe care trebuie
să îl denote o invenţie pentru a fi tratată ca atare. Se apreciază diferenţele faţă de alte
soluţii tehnice cunoscute, având în vedere şi elementele de publicitate, respectiv dacă
acea creaţie este sau nu publică. După cum spune şi legiuitorul, o invenţie este nouă dacă
nu este cuprinsă în stadiul tehnicii.
2) să implice o activitate inventivă
În conformitate cu această condiţie se cere ca pentru o persoană de specialitate,
din domeniul respectiv, invenţia să nu rezulte în mod evident din cunoştinţele existente
deja în domeniu.
3) susceptibilă de aplicare industrială
În ceea ce priveşte aplicabilitatea industrială este astfel necesar ca obiectul unei
invenţii să poată fi fabricat sau utilizat într-un domeniu industrial, inclusiv în agricultură.

Legea mai exclude de la protecţia juridică prin brevet de invenţie şi alte categorii
de produse sau procedee.
În art. 9 al. 1 lit. a din Legea 64/1991 se prevede că nu se acordă brevet de
invenţie pentru invenţiile a căror exploatare:
- este contrară ordinii publice
- afectează bunelor moravuri
- pot fi dăunătoare sănătăţii şi vieţii oamenilor, animalelor şi plantelor, inclusiv
cele care sunt de natură a aduce grave atingeri mediului.
Similar, art. 8 al. 1 din acelaşi act normativ prevede care sunt invenţii creaţiile ce
nu întrunesc condiţiile pentru a fi protejate prin brevet de invenţie:
- descoperirile, teoriile ştiinţifice şi metodele matematice
- creaţiile estetice
- planurile, principiile şi metodele în exercitarea de activităţi mentale, în
materie de jocuri sau în domeniul activităţilor economice, precum şi
programele pentru calculator
- prezentările de informaţii.
Trebuie subliniat că în ceea ce priveşte categoriile mai sus menţionate, acestea nu
sunt excluse total de la protecţia juridică, din contră chiar unele sunt considerate a fi de
importanţă majoră pentru societate (cazul programelor pentru calculator). Ele nu sunt
supuse însă normelor juridice care privesc dreptul de inventator, protecţia lor juridică
fiind asigurată şi prevăzută prin alte acte normative, spre exemplu prin legislaţia privind
drepturile de autor şi drepturile conexe, la care ne vom referi mai târziu.

27
Brevetul de invenţie

Brevetul de invenţie reprezintă un act oficial care atestă instituirea protecţiei


juridice asupra unei invenţii. Este vorba despre un titlu de protecţie specific, ce conferă
titularului un drept exclusiv de exploatare, se eliberează de către organul administrativ
statal abilitat în acest scop. Confirmă calitatea de inventator a persoanei fizice care a creat
invenţia şi conferă o serie de drepturi aferente.
Natura juridică a brevetului de invenţie este aceea de act administrativ unilateral,
solemn, cu caracter de unicat.
Titularul brevetului de invenţie poate fi (conform Legii 64/1991):
1. inventatorul independent – persoană fizică
2. inventatorii – atunci când invenţia este rezultat a activităţii creatoare a mai
multe persoane fizice
3. inventatorului salariat
4. succesorului în drepturi a inventatorului
5. cesionarilor dreptului
6. unităţii angajatoare
Procedura de brevetare este acel proces complex, desfăşurat în cursul mai
multor faze, în urma căruia se eliberează brevetul de invenţie:
1) constituirea depozitului naţional reglementar
Depozitul naţional reglementar se constituie prin depunerea de către solicitant a
cererii de înregistrare, împreună cu toate actele şi documentele cerute de lege în vederea
înscrierii dreptului său.
Cererea se depune la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci, trebuie să cuprindă
datele de identificare ale solicitantului şi un document care să îi ateste acestuia
îndreptăţirea la acordarea brevetului, trebuie să fie scrisă, în limba română. Este
garantată, desigur, confidenţialitatea.
Documentele anexă trebuie să cuprindă descrierea invenţiei, revendicările, desene
explicative şi rezumatul invenţiei.
Această dată de depozit conferă un drept de prioritate, de prim depozit faţă de
orice alt drept pentru aceeaşi invenţie.
Importanţa datei de prim depozit rezidă şi din faptul că de la această dată va
începe durata de valabilitate a brevetului de invenţie, faţă de această dată se va aprecia şi
noutatea invenţiei, precum şi faptul că în acest moment apar unele drepturi provizorii.
2) examinarea preliminară a cererii
Această examinare reprezintă o primă verificare a aspectelor de formă ale cererii
de brevet şi publicarea cererii.
3) examinarea în fond a cererii
În această etapă se verifică de către o comisie dacă sunt îndeplinite condiţiile
prevăzute de art. 25 al. 1 şi 26 din Legea 64/1991.
La finalul examinării se redactează un raport de examinare, care poate avea două
verdicte: de respingere, respectiv de admitere a cererii. Respingerea cererii are loc în
momentul în care nu sunt îndeplinite anumite condiţii:
4) acordarea brevetului de invenţie, care are loc ca urmare a admiterii cererii

28
Brevetul este eliberat de către directorul general al OSIM, după publicarea în
Buletinul Oficial de Proprietate Industrială şi plata taxelor legale (în termen de 12 luni de
la publicare).
Tot atunci are loc şi înscrierea brevetului în Registrul naţional al brevetelor de
invenţie.
Durata de protecţie a brevetului de invenţie este stabilită prin lege, care prevede
un maxim de 20 de ani. Această durată începe să curgă de la data înregistrării cererii de
brevet la Oficiul Român pentru Invenţii şi Mărci. Această durată nu poate fi prelungită
sub nici o formă, poate fi doar redusă prin acte de renunţare care aparţin titularului
respectivului brevet.
După expirarea duratei de protecţie, invenţia trece în domeniul public, astfel că
poate fi folosită de orice persoană interesată.

Subiectele juridice ale dreptului de inventator

Desigur principalul subiect juridic al dreptului de inventator este persoana fizică


ce a creat respectiva invenţie, respectiv grupul de persoane fizice care au calitatea de
autori ai invenţiei. La aceasta se adaugă alte categorii de persoane fizice, cum ar fi
succesorii în drepturi ai autorului invenţiei, indiferent dacă sunt cu titlu gratuit sau
oneros, deveniţi succesori prin acte între vii sau pentru cauză de moarte. Calitatea de
subiect de drept al dreptului de inventator poate trece şi asupra unor persoane juridice în
anumite situaţii, la care ne vom referi detaliat în cele ce urmează.
Din acest punct de vedere, al gradului de apropiere de invenţie, avem de-a face cu
subiecte de drept originare, cum este inventatorul sau coautorii unei invenţii, şi subiecte
de drept derivate, orice altă persoană care dobândeşte drepturile printr-o modalitate
oarecare de transmitere.

1. Inventatorul
Persoana fizică ce a creat singură o invenţie dobândeşte calitatea de autor al
respectivei invenţii, fiind primul subiect de drept care beneficiază de protecţia juridică a
normelor privind drepturile de inventator.

2. Coautoratul
Calitatea de inventator aparţine însă din ce în ce mai rar unei singure persoane
fizice. Modalitatea de organizare a cercetării în contextul economic mondial presupune
tot mai frecvent activitatea de echipă, fiind rare situaţiile în care o invenţie mai este creată
de un inventator solitar.
Legea reglementează în art. 4 al. 1 situaţiile în care invenţia este creată de mai
multe persoane, caz în care fiecare dintre acestea are calitatea de coautor al invenţiei,
dreptul de inventator aparţinând fiecăruia.
Coautoratul presupune participarea mai multor persoane la o invenţie unitară,
aportul lor în realizarea respectivei invenţii fiind comun.
Dincolo de coautoratul voluntar, rezultat dintr-o înţelegere între mai multe
persoane în realizarea unei invenţii, există şi situaţia, mai rară, a coautoratului

29
3. Inventatorul salariat
Situaţia inventatorului salariat este prevăzută în mod expres în art. 5 din Legea
64/1991, unde sunt reglementate trei ipostaze posibile:
1. invenţiile realizate în executarea unei misiuni inventive
În cazul invenţiilor realizate de salariat în executarea unui contract de muncă în
care este prevăzută în mod expres o misiune inventivă, legată de activitatea depusă de
respectiva persoană, brevetul de invenţie va aparţine unităţii unde acesta este angajat,
primind în schimb o remuneraţie suplimentară stabilită prin contract.
2. invenţiile realizate de inventatorul salariat
În situaţia în care invenţia este realizată de un salariat, în exercitarea funcţiei sale,
în domeniul său de activitate, folosind informaţii sau logistica oferită de unitatea
angajatoare, în lipsa unui contract, dreptul la brevet îi aparţine salariatului. Acest drept
poate fi cedat de inventator unităţii, prin contract de cesiune, cu obligaţia de informare
reciprocă a părţilor şi de abţinere de la divulgarea invenţiei. În situaţia încheierii unui
contract de cesiune sau licenţă, unitatea are un drept de preferinţă, care trebuie exercitate
într-un interval de trei luni de la data la care salariatul a făcut oferta de contractare.
3. invenţiile realizate la comandă
Este cazul invenţiilor rezultate dintr-un contract de cercetare, când brevetul de
invenţie aparţine unităţii care a comandat cercetarea. Drepturile şi obligaţiile corelative
ale părţilor sunt similare celor privind invenţiile realizate de inventatorul salariat.

Drepturile şi obligaţii privind invenţiile

Similar, dreptului de autor şi drepturile de inventator presupun existenţa a două


categorii:

I. Drepturile personale nepatrimoniale


Sunt drepturi strâns legate de persoana autorului.

1. dreptul la calitatea de autor


Este un drept recunoscut persoanei care a creat invenţia, poate aparţine doar unei
persoane fizice.
Acest drept are următoarele caracteristici juridice:
- este personal, fiind strâns legat de persoana autorului
- este exclusiv, aparţinând doar autorului invenţiei
- este absolut, ducând la o obligaţie a tuturor celorlalte persoane de a se abţine
de la orice încălcare a lui
- este inalienabil, nu poate fi înstrăinat nici prin acte juridice între vii, nici prin
acte încheiate pentru cauză de moarte şi nu poate face obiectul unei renunţări
sau urmăriri
- este imprescriptibil.

2. dreptul la nume

30
Reprezintă dreptul autorului unei invenţii de a da invenţiei numele său, corelativ
fiind dreptul de a se menţiona numele inventatorului pe orice acte sau publicaţii legate de
invenţia sa.
În exercitarea acestui drept se aplică principiul disponibilităţii, inventatorul putând
opta pentru publicarea sau nu a numelui său.

3. dreptul de a da publicităţii invenţia


În conformitate cu acest drept, inventatorul poate stabili modalitatea şi momentul
în care invenţia să fie adusă la cunoştinţa publicului. În situaţia în care se produce decesul
său înainte de publicitatea invenţiei, acest drept, cu titlu de excepţie, va trece asupra
succesorilor inventatorului. Excepţiile sunt prevăzute de lege, spre exemplu cazul
invenţiilor secrete sau a situaţiilor în care titular de brevet este unitatea.

4. dreptul de prioritate
Este un drept ce presupune recunoaşterea faptului că autorul este şi inventatorul,
drept dat de depozitul cererii de brevet (momentul înregistrării cererii de eliberare a
brevetului de invenţie). Nu trebuie confundat cu dreptul de prioritate ştiinţifică, care se
naşte chiar din momentul naşterii invenţiei.

5. dreptul la eliberarea unui titlu de protecţie, respectiv a brevetului de invenţie

II. Drepturile patrimoniale

1. Dreptul exclusiv de exploatare


Dreptul de exploatare al unei invenţii se naşte în momentul realizării invenţiei.
Acest drept devine exclusiv în momentul în care este recunoscut printr-un brevet de
invenţie. Este un drept de monopol în ceea ce priveşte exploatarea invenţiei, personal sau
de a transmite acest atribut altor persoane, permite titularului să interzică orice acte de
natură a-i aduce în vreun fel atingere: fabricarea, utilizarea, vânzarea, importul, oferirea
spre vânzare/import a invenţiei.
În strânsă corelaţie cu acest drept, subsecvent, este dreptul la reparaţie
patrimonială în situaţiile în care fapte ale unor terţi aduc atingere dreptului exclusiv de
exploatare, producând inclusiv prejudicii titularului brevetului. În această situaţie, acesta
este îndreptăţit la a cere instanţelor judecătoreşti repararea daunelor suferite.

2. Obligaţiile titularului de brevet


Titularul de brevet are în primul rând obligaţii faţă de Oficiul de Stat pentru
Invenţii şi Mărci. În primul rând există obligaţia exploatării invenţiei, neîndeplinirea
acesteia fiind sancţionată prin posibilitatea eliberării unei licenţe obligatorii. Tot faţă de
OSIM, titularul are obligaţia achitării taxelor pentru procedurile legate de eliberarea şi
menţinerea brevetului de invenţie, sancţiunea nerespectării acestei obligaţii fiind
decăderea titularului de brevet din acest drept.
Faţă de inventator, titularul brevetului are obligaţia de a-i respecta acestuia
drepturile nepatrimoniale, de a-l informa asupra situaţiei procedurii în faţa OSIM, de a se
abţine de la orice divulgare a invenţiei, de a comunica inventatorului o eventuală intenţie

31
de renunţare la brevet cu un drept de preferinţă în favoarea acestuia şi de plată a
remuneraţiei suplimentare în cazul inventatorului salariat.
Terţilor cu care încheie contracte de cesiune sau licenţă le este dator cu
respectarea obligaţiilor asumate prin contractele încheiate.

3. Drepturile patrimoniale şi obligaţiile inventatorului netitular de brevet


Inventatorul care nu este titular de brevet are anumite drepturi patrimoniale
specifice, reglementate prin clauzele contractelor încheiate (de muncă, cercetare sau
cesiune), constând într-o remuneraţie aferentă cedării drepturilor sale. La fel, obligaţiile
sale sunt prevăzute în contractul de cesiune. În situaţia inventatorului salariat, acesta are
obligaţia de a informa societatea angajatoare despre realizarea invenţiei, obligaţia de a se
abţine de la orice formă de divulgare a invenţiei, de a formula prima ofertă de încheiere a
unui contract de cesiune sau licenţă şi de a acorda asistenţă tehnică pentru aplicarea
invenţiei (prin contract separat încheiat).

Limitele dreptului exclusiv de exploatare

1. limite generale
Limitele generale privesc cele două coordonate fizice: timpul şi spaţiul.
Dreptul exclusiv de exploatare a unei invenţii este limitat în timp la durata
amintită de 20 de ani, perioadă după care expiră valabilitatea brevetului de invenţie şi
invenţia trece în domeniul public. Această durată începe să curgă de la data constituirii
depozitului naţional reglementar (momentul începerii procedurii după eliberarea
brevetului de invenţie).
Limitarea dreptului exclusiv de exploatare în spaţiu rezidă din valabilitatea
brevetului de invenţie la teritoriul statului care l-a acordat.

2. limite speciale
Cu respectarea unor prevederi legale, invenţia poate fi folosită de către terţi, chiar
fără o autorizaţie specială, fără ca prin aceasta să se producă o încălcare a dreptului
exclusiv de exploatare.
Aceste limite speciale sunt prevăzute în art. 34 din Legea 64/1991.
1. dreptul de folosire a invenţiei brevetate în construcţia şi
funcţionarea vehiculelor terestre, aeriene şi navale
Pentru ca o invenţie brevetată să poată fi folosită în construcţia mijloacelor de
transport, trebuie ca aceste vehicule să aparţină unor state membre ale tratatelor sau
convenţiilor internaţionale la care şi statul român este parte, pătrunderea acestor vehicule
pe teritoriul României să fie accidentală şi temporară, produsele folosite să fie brevetate
în ţara noastră şi invenţia să fie folosită exclusiv pentru respectivele mijloace de
transport.
2. dreptul de posesiune anterioară şi personală
Este un drept care aparţine persoanei care a creat prima o invenţie, dar nu a
demarat procedura de brevetare. Este situaţia în care doi inventatori realizează
concomitent şi independent aceeaşi invenţie, însă doar unul dintre inventatori
înregistrează cererea de emitere a unui brevet de invenţie, acesta obţinând dreptul

32
exclusiv de exploatare, celălalt inventator obţinând dreptul de posesiune anterioară şi
personală menţionat. Este necesar ca cele două invenţii să aibă acelaşi obiect, aplicarea
invenţiei să fie efectivă şi să fie aplicată pe teritoriul ţării noastre, folosirea invenţiei să
fie cu bună-credinţă şi independent de titularul brevetului.
3. dreptul de posesiune ulterioară şi personală
În situaţia în care titularul brevetului de invenţie nu achită taxele legale anuale,
această neplată duce la decăderea titularului din drepturile sale. Totuşi, în perioada de 6
luni după această dată, titularul poate solicita revalidarea brevetului. Însă în intervalul de
timp de 6 luni mai sus menţionat invenţia intră în domeniul public, astfel că orice
persoană interesată o poate folosi în mod liber. Astfel, dacă folosirea este cu bună
credinţă, pentru această persoană interesată se naşte un drept de posesiune ulterioară şi
personală, chiar dacă titularului de brevet îi va fi revalidat brevetul.
4. dreptul de folosire a invenţiei în scop personal, fără caracter
comercial
Orice persoană poate folosi o invenţie, dacă această folosire se face în cadru
privat, fără a duce la aplicarea industrială a invenţiei.
5. epuizarea dreptului asupra obiectului invenţiei
Comercializarea unui produs, obiect al unei invenţii, care a fost vândut anterior de
către titularul de brevet sau cu acordul acestuia este un efect al epuizării dreptului asupra
invenţiei şi nu constituie o încălcare a dreptului exclusiv de exploatare a invenţiei.
6. dreptul de folosire a invenţiei în scopuri experimentale
Invenţia poate fi folosită în scopuri ştiinţifice, în învăţământ sau în cercetare, dacă
nu există scopuri comerciale în această utilizare, fără ca prin aceasta să se considere că se
produce o încălcare a dreptului exclusiv de exploatare care aparţine titularului de brevet.
7. renunţarea titularului la protecţia invenţiei
Dacă titularul de brevet renunţă la protecţia juridică acordată respectivului brevet,
total sau parţial, orice folosire a respectivei invenţii, totală sau a părţii asupra căreia s-a
renunţat, nu reprezintă o încălcare a dreptului exclusiv de exploatare.

Transmiterea drepturilor privind invenţiile

Aşa cum am arătat deja, asupra unei invenţii pot exista drepturi nepatrimoniale şi
drepturi patrimoniale. Prin esenţa lor, drepturile nepatrimoniale, personale, nu sunt
transmisibile, decât cu caracter excepţional. Drepturile patrimoniale pe care o persoană le
are asupra unei invenţii pot fi însă transmise, total sau parţial, pe toată durata valabilităţii
brevetului, prin acte între vii (contract de cesiune sau licenţă) şi prin acte pentru cauză de
moarte (succesiune legală sau testamentară).
Potrivit art. 45 al. 1 din lege pot fi transmise atât dreptul la brevet, dreptul la
acordarea brevetului , cât şi drepturile care rezultă din brevetul de invenţie.

1. Contractul de cesiune

Reprezintă acel contract prin care titularul brevetului, numit cedent, transmite
dreptul său asupra brevetului unei alte persoane, numită cesionar.

33
Cedentul trebuie să fie titularul brevetului, de invenţie, iar brevetul trebuie să
există în momentul încheierii contractului.
Contractul de cesiune este un contract bilateral, consensual, cu titlu oneros sau
gratuit. Uneori poate avea caracter aleatoriu.
Este obligatorie înregistrarea contractului la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi
Mărci, iar efectele sale se vor produce abia după publicarea lui în Buletinul Oficial de
Proprietate Industrială.
Cesiunea poate fi totală (se transmite brevetul în întregul său) sau parţială (se
transmit doar anumite drepturi).
Prin acest contract, cesionarul dobândeşte dreptul asupra brevetului şi are
obligaţia achitării preţului stabilit şi de a exploata invenţia. Cedentul are obligaţia de
garanţie pentru vicii ascunse şi de evicţiune.
Contractul poate înceta prin convenţia părţilor, la expirarea duratei brevetului sau
prin hotărâre judecătorească (rezilierea contractului sau anularea brevetului de invenţie).

2. Contractul de licenţă

Reprezintă acel contract prin care titularul brevetului, numit licenţiator, transmite
beneficiarului, numit licenţiat, dreptul exclusiv de exploatare (total sau parţial), în
schimbul plăţii unui preţ.
Acest contract este unul bilateral, consensual, intuitu personae, cu titlu oneros,
comutativ şi cu executare succesivă, aplicându-i-se prevederile dreptului comun în
materie de locaţiune (pentru cel cu titlu oneros) sau de comodat (varianta transmiterii cu
titlu gratuit).
Spre deosebire de contractul de cesiune prin contractul de licenţă se transmite
doar folosinţa dreptului de exploatare, drepturile exclusive aparţinând în continuare
titularului de brevet, care poate concede mai multor persoane acelaşi brevet. Avem de-a
face practic cu un contract similar contractului de locaţiune sau comodat.
Licenţiatorul are obligaţia remiterii obiectului contractului, acordarea de asistenţă
tehnică şi obligaţia de garanţie, atât pentru vicii ascunse, cât şi contra evicţiunii.
Licenţiatul are obligaţia de plată a preţului, cel mai frecvent stabilit sub forma
unei redevenţe şi obligaţia exploatării efective a invenţiei.
Contractul încetează prin expirarea termenului stabilit de părţi, a termenului de
valabilitate a brevetului, prin reziliere sau anulare.

3. Transmiterea succesorală

Drepturile asupra unui brevet de invenţie mai pot fi transmise şi prin succesiune
legală sau testamentară, această modalitate de transmitere fiind supusă dreptului comun
în materie, respectiv dreptului civil.

4. Licenţele obligatorii

Dreptul exclusiv de exploatare a unui brevet poate fi acordat şi prin hotărâre


judecătorească, unei alte persoane printr-o licenţă obligatorie.

34
În mod normal, în situaţia neexecutării obligaţiei de exploatare a invenţiei ar fi
necesară decăderea din drepturi a titularului de brevet. Însă s-a apreciat că această
sancţiune este prea severă, iar finalitatea socio-economică a invenţiei ar avea de suferit,
astfel că s-a optat pentru posibilitatea acordării unor licenţe obligatorii.
Orice persoană interesată poate solicita acordarea unei astfel de licenţe, dacă
justifică un interes efectiv, concretizat prin capacitatea sa de utilizare optimă a respectivei
invenţii. Solicitarea se adresează instanţei competente, în acest caz Tribunalului
Bucureşti.
Art. 46 din legea privind dreptul de inventator stabileşte care sunt condiţiile în
care poate fi acordată licenţa obligatorie asupra unei invenţii.
Dacă la expirarea unui termen de 4 ani de la data de depozit a cererii de brevet sau
de 3 ani de la data acordării brevetului, invenţia nu a fost aplicată sau a fost insuficient
aplicată pe teritoriul ţării, iar titularul brevetului nu poate justifica această inacţiune a sa
(prin forţă majoră, spre exemplu) şi nu s-a ajuns la o înţelegere cu titularul de brevet,
instanţa poate aprecia dacă se impune sau nu acordarea licenţei obligatorii. De asemenea,
în anumite situaţii: de urgenţă naţională, de extremă urgenţă sau în situaţii de utilizare
publică în scopuri necomerciale, instanţa poate acorda acest drept de licenţă obligatorie.
Această licenţă este limitată la scopul pentru care este acordată, este acordată
contra unei remuneraţii de achitat titularului brevetului, stabilită de către instanţă.
Hotărârea judecătorească rămasă irevocabilă se comunică la OSIM, se
înregistrează în Registrul Naţional al Brevetelor de Invenţie şi se publică în Buletinul
Oficial de Proprietate Industrială.

Încetarea drepturilor privind invenţiile

1. Stingerea drepturilor care decurg din brevetul de invenţie

a. Expirarea duratei de protecţie a brevetului

După împlinirea termenului de 20 de ani, care este perioada de valabilitate a


brevetului, fără posibilitate de prelungire, invenţia trece în domeniul public şi poate fi
utilizată de orice persoană.

b. Renunţarea titularului la brevet

Titularul poate renunţa, total sau parţial, la brevetul de invenţie, înainte de


expirarea perioadei de protecţie. Renunţarea trebuie să fie expresă, semnată, depusă şi
înregistrată la OSIM după publicarea hotărârii de acordare a brevetului în Buletinul
Oficial de Proprietate Industrială. Hotărârea de renunţare trebuie la rândul său să fie
publicată în Buletinul Oficial.

2. Decăderea titularului din drepturile conferite de brevet

35
Pentru a se menţine protecţia conferită de brevetul de invenţie, titularul de brevet
trebuie să achite anual taxele aferente (reglementate prin OG 41 din 30 ian. 1998). După
o perioadă de 6 luni de la expirarea termenului de plată a taxei legale, termen în care
aceasta poate fi achitată cu penalităţile de rigoare, titularul de brevet este decăzut din
drepturile sale şi invenţia intră în domeniul public. Decăderea se publică în Buletinul
Oficial de Proprietate Industrială. În termen de 6 luni de la data publicării, dacă achită
taxele şi face dovada că au existat motive justificate de neplată a taxelor, titularul poate
cerere revalidarea brevetului. Cererea sa va fi examinată de o comisie specială, care poate
să o admită sau să o respingă.

3. Anularea brevetului de invenţie

Nulitatea este o sancţiune aplicabilă în situaţiile în care la data înregistrării cererii


de eliberare a brevetului nu erau îndeplinite condiţiile de brevetabilitate ale respectivei
invenţii.
Cauzele de nulitate sunt prevăzute în mod expres prin lege (art. 54 din legea
64/1991):
- obiectul brevetului nu este brevetabil
- obiectul brevetului de dezvăluie invenţia suficient pentru ca o persoană de
specialitate în domeniu să o poată realiza
- obiectul brevetului depăşeşte conţinutul cererii
- protecţia conferită de brevet a fost extinsă
- titularul de brevet nu era îndreptăţit la acordarea brevetului.
Cererea de anulare se depune la Tribunalul Bucureşti, hotărârea fiind dată cu drept
de apel, termenul fiind de 30 de zile, recursul urmând a fi judecat de Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie, termenul de recurs fiind tot de 30 de zile. Hotărârea definitivă şi
irevocabilă trebuie înregistrată la OSIM şi anularea publicată în Buletinul Oficial.
Efectele nulităţii sunt retroactive, se consideră că brevetul anulat nu a fost
niciodată eliberat.

Apărarea drepturilor privind invenţiile

1. Mijloace de drept administrativ

Împotriva hotărârilor OSIM privind cererile de brevet se pot introduce contestaţii


în termen de 3 luni de la comunicare.
Împotriva hotărârilor OSIM de eliberare a brevetului se poate face cerere de
revocare, în termen de 6 luni de la publicarea menţiunii acordării brevetului de invenţie.
Ambele cereri se motivează în fapt şi în drept, trebuie întocmite în scris, au
anexate acte doveditoare. Se înregistrează la OSIM şi trebuie soluţionate în termen de 60
de zile de la data înregistrării în cadrul unei comisii de reexaminare. Şedinţele de
soluţionare sunt publice, se desfăşoară cu ascultarea părţilor, în cadrul unei proceduri
contradictorii, realizate cu citarea părţilor, dezbaterile fiind consemnate de un secretar de
şedinţă.

36
Hotărârile se comunică în termen de 15 zile de la pronunţare, se atacă cu apel la
Tribunalul Bucureşti, în termen de 15 zile de la comunicare. Similar se procedează pentru
recurs.
Dispozitivul hotărârilor definitive şi irevocabile se înscriu în registrul naţional şi
după înregistrare la OSIM se publică în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială.

2. Mijloace de drept civil

Încălcarea drepturilor patrimoniale sau nepatrimoniale care decurg din brevetul de


invenţie poate fi reglementată prin acţiuni de drept civil înaintate în faţa instanţelor
judecătoreşti. Cele mai frecvente acţiuni sunt cele care se întemeiază pe răspunderea
civilă delictuală sau contractuală, prin care se poate solicita repararea daunelor produse.

3. Mijloace de drept penal

Anumite fapte legate de brevetele de invenţie sunt incriminate ca infracţiuni.


Astfel sunt:
1. însuşirea fără drept a calităţii de inventator (art. 58 din Legea 64/1991)
Această infracţiune se sancţionează cu o pedeapsă privativă de libertate de la 6 luni la 2
ani sau cu amendă. Subiect al infracţiunii poate fi orice persoană fizică, iar infracţiunea se
realizează prin însuşirea în orice mod a calităţii de inventator. Începerea acţiunii penale
este condiţionată de plângerea prealabilă a persoanei vătămate, răspunderea penală fiind
înlăturată prin împăcarea părţilor.
2. contrafacerea obiectului unui brevet de invenţie (art. 32 şi 59 din Legea
64/1991, art. 299, 300 C. pen.)
Infracţiunea este sancţionată cu pedeapsa închisorii de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.
Formele pe care le poate îmbrăca acţiunea de contrafacere sunt: fabricarea (reproducerea
invenţiei), folosirea (utilizarea invenţiei) sau punerea în circulaţie a unei invenţii (vânzare
sau expunerea spre vânzare). Infracţiunea trebuie să se realizeze cu intenţie, să implice un
brevet de invenţie valabil şi să aducă atingere drepturilor titularului. Acţiunea penală se
pune în mişcare din oficiu în acest caz.
3. divulgarea datelor din cererile de brevet (art. 62 din lege, art. 196 C. pen.)
Infracţiunea se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani. Infracţiunea are subiect
activ calificat, respectiv personalul OSIM sau o persoană care a lucrat la respectiva
invenţie, având cunoştinţă de anumite informaţii. Astfel, este necesar pentru săvârşirea
acestei infracţiuni, în prima variantă, ca o cerere de brevet să fi fost depusă la OSIM.
Divulgarea datelor trebuie să se facă fără acordul inventatorului.
4. concurenţa neloială (art. 301 C. pen.)
Reprezintă acea infracţiune săvârşită prin aplicarea pe produsele puse în circulaţie de
menţiuni false privind brevetele de invenţie, în scopul de a induce în eroare pe
beneficiari. Sancţiunea este închisoarea de la o lună la 2 ani sau amendă. La aceste
prevederi se adaugă cele din legea specială, Legea 11/1991 privind combaterea
concurenţei neloiale – art. 5 al. 1 lit. a), g).
În ambele situaţii este esenţial ca menţiunile aplicate pe produse să privească brevetele de
invenţie, să fie false, iar produsele să fie puse în circulaţie. Fapta se săvârşeşte cu intenţie,

37
iar acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a părţii vătămate sau la
sesizarea unor autorităţi în domeniu (camere de comerţ, Oficiul Concurenţei).

Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci

Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci (OSIM) este un organ de specialitate, aflat
în subordinea guvernului, respectiv a Ministerului de resort (industrie, comerţ etc.).
Atribuţiile principale ale acestui organ sunt stabilite prin art. 69 din Legea
64/1991, precum şi prin alte norme juridice:
- înregistrează şi examinează cererile din domeniul proprietăţii industriale, eliberând
titluri de protecţie care conferă titularilor drepturi exclusive pe teritoriul României;
- este depozitarul registrelor naţionale ale cererilor depuse şi ale registrelor naţionale ale
titlurilor de protecţie acordate pentru invenţii, mărci, indicaţii geografice, desene şi
modele industriale, topografii de produse semiconductoare şi noilor soiuri de plante;
- editează şi publică Buletinul Oficial al Proprietăţii Industriale al României;
- editează şi publică fasciculele brevetelor de invenţie;
- administrează, conservă şi dezvoltă, întreţinând o bază de date informatizată;
- efectuează, la cerere, servicii de specialitate în domeniul proprietăţii industriale;
- desfăşoară cursuri de pregătire a specialiştilor în domeniul proprietăţii industriale;
- editează şi publică Revista Română de Proprietate Industrială;
- atestă şi autorizează consilierii în domeniul proprietăţii industriale, ţinând evidenţa
acestora în registrul naţional.

38
MĂRCILE ŞI INDICAŢIILE GEOGRAFICE

1. MĂRCILE

Definiţia mărcii

Marca reprezintă semnul distinctiv, care diferenţiază produsele şi serviciile unei


persoane prin garanţia unei calităţi determinate şi constante, formând dreptul unui drept
exclusiv.
În conformitate cu prevederile legii, aşa cum a fost modificată recent, „poate
constitui marcă orice semn susceptibil de reprezentare grafică, cum ar fi: cuvinte, inclusiv
nume de persoane, desene, litere, cifre, elemente figurative, forme tridimensionale şi, în
special, forma produsului sau a ambalajului său, culori, combinaţii de culori, holograme,
semnale sonore, precum şi orice combinaţie a acestora, cu condiţia ca aceste semne să
permită a distinge produsele sau serviciile unei întreprinderi de cele ale altor
întreprinderi”.

Istoric

Marca a fost folosită încă din antichitatea clasică greco-romană, când se foloseau
diverse semne pentru a se ştampila opaiţele sau produsele de panificaţie în vederea
identificării producătorului. În Evul mediu această practică a continuat pentru diverse alte
tipuri de produse sau servicii, în cadrul breslelor şi ghildelor, marca reprezentând un
privilegiu acordat de către regalitate.
Abia în epoca modernă au început să apară în România reglementări în sensul
protecţiei juridice a produselor, dar şi în scopul reglementării reclamei, prima normă
juridică fiind o lege din 1879, care a rămas în vigoare până la adoptarea Legii 28/1967,
când este extinsă noţiunea de marcă de la semne grafice la elemente multiple.
Următorul act normativ, Legea 84/1998 asigură cadrul general de reglementare,
modificată în prezent prin Legea 66/2010, care încearcă încadrarea legislaţiei română în
cea a Uniunii Europene.

Condiţii de protecţie

Unele dintre condiţiile de acordare a protecţiei juridice sunt cele care rezultă
implicat din definiţia legală. Astfel sunt:
1) distinctivitatea, fiind o condiţie aceea ca marca să se distingă de alte
mărci pentru acelaşi gen de produse au servicii sau produse sau
servicii similare;
2) disponibilitatea şi anterioritatea, condiţie similară celor legate de
brevete, care se referă la faptul că o marcă trebuie să fie disponibilă, să
nu fie deja înregistrată la cererea unei alte persoane.

39
Alte condiţii sunt prevăzute expres în legea mai sus menţionată, care delimitează:

1. motive de nulitate absolută (art. 5) care determină refuzul înregistrării sau


nulitatea înregistrărilor deja existente care privesc:

a) semnele care nu pot constitui o marcă în sensul definiţiei menţionate;


b) mărcile care sunt lipsite de caracter distinctiv ;
c) mărcile care sunt compuse exclusiv din semne sau indicații devenite uzuale in limbajul
curent sau in practicile comerciale loiale si constante;
d) mărcile care sunt compuse exclusiv din semne sau indicații putând servi in comerț
pentru a desemna specia, calitatea, cantitatea, destinația, valoarea, originea geografica sau
timpul fabricării produsului ori prestării serviciului sau alte caracteristici ale acestora;
e) mărcile constituite exclusiv din forma produsului, care este impusa de natura
produsului sau este necesara obținerii unui rezultat tehnic sau da o valoare substanţiala
produsului;
f) mărcile care sunt de natura sa inducă publicul in eroare cu privire la originea
geografica, calitatea sau natura produsului sau serviciului;
g) mărcile care conțin o indicație geografica sau sunt constituite dintr-o astfel de
indicație, pentru produse care nu sunt originare din teritoriul indicat, daca utilizarea
acestei indicații este de natura sa inducă publicul in eroare cu privire la locul adevărat de
origine;
h) mărcile care sunt constituite sau conțin o indicație geografica identificând vinuri sau
produse spirtoase care nu sunt originare din locul indicat;
i) mărcile care sunt contrare ordinei publice sau bunelor moravuri;
j) mărcile care conțin, fără consimţământul titularului, imaginea sau numele patronimic al
unei persoane care se bucura de renume in Romania;
k) mărcile care cuprind, fără autorizația organelor competente, reproduceri sau imitații de
steme, drapele, embleme de stat, însemne, sigilii oficiale de control si garanție, blazoane,
aparținând "tarilor Uniunii" si care intra sub incidenta art.6 din Convenția de la Paris;
l) mărcile care cuprind, fără autorizația organelor competente, reproduceri sau imitații de
steme, drapele, alte embleme, sigle, inițiale sau denumiri ce intra sub incidenta art. 6 din
Convenția de la Paris si care aparțin organizațiilor internaționale interguvernamentale din
care fac parte una sau mai multe tari ale Uniunii;
m) mărcile care conțin semne cu înalta valoare simbolica, in special un simbol religios;
n) mărcile care conțin, fără autorizația organelor competente, ecusoane, embleme,
blazoane, semne heraldice, altele decât cele avute in vedere de art. 6 din Convenția de la
Paris.

2. motive de nulitate relativă (art. 6), mărcile afectate de aceasta fiind susceptibile
de anulare:
a) daca este identica cu o marca anterioara, iar produsele si serviciile pentru
care marca este solicitata sau a fost înregistrata sunt identice cu cele pentru
care marca anterioara este protejata;
b) daca, din motive de identitate sau de similitudine in raport cu marca
anterioara si din motive de identitate sau similitudine a produselor sau

40
serviciilor pe care cele doua mărci le desemnează, se poate crea, in
percepția publicului, un risc de confuzie, inclusiv riscul de asociere cu
marca anterioara.
O marca este, de asemenea, refuzata la înregistrare sau, in cazul in care a fost
înregistrata, este susceptibila a fi anulata daca este identica sau similara in raport cu o
marca comunitara anterioara, in sensul prevederilor alin. 2, si daca a fost destinata sa fie
înregistrata ori este deja înregistrata pentru produse sau servicii care nu sunt similare cu
cele pentru care marca comunitara anterioara este înregistrata, atunci când marca
comunitara anterioara se bucura de un renume in Uniunea Europeana si daca prin
folosirea mărcii ulterioare s-ar obține un profit necuvenit din caracterul distinctiv sau din
renumele mărcii comunitare anterioare.

O marca este, de asemenea, refuzata la înregistrare sau, in cazul in care a fost


înregistrata, este susceptibila a fi anulata daca:

a) marca este identica sau similara cu o marca anterioara înregistrata in Romania, in


sensul prevederilor alin. 2, si daca aceasta este destinata a fi înregistrata ori este deja
înregistrata pentru produse sau servicii care nu sunt similare cu cele pentru care marca
anterioara a fost înregistrata, când marca anterioara se bucura de un renume in Romania
si daca prin folosirea mărcii ulterioare s-ar obține un profit necuvenit din caracterul
distinctiv si renumele mărcii anterioare ori daca folosirea ar fi in detrimentul caracterului
distinctiv sau al renumelui mărcii anterioare;

b) drepturile decurgând dintr-o marca neînregistrata sau dintr-un alt semn utilizat in
activitatea comerciala au fost dobândite înainte de data de depozit a cererii de înregistrare
a mărcii ulterioare ori, după caz, înainte de data priorităţii invocate prin cererea de
înregistrare a mărcii ulterioare si daca acea marca neînregistrata sau acel semn utilizat
conferă titularului sau dreptul de a interzice utilizarea mărcii ulterioare;

c) exista un drept anterior, altul decât cele prevăzute la alin. 2 lit. d), in special un drept la
nume, un drept la imagine, un drept de autor, un drept de proprietate industriala;

d) marca este identica sau similara cu o marca colectiva anterioara, conferind un drept
care a expirat cu cel mult 3 ani înainte de data de depozit;

e) marca este identica sau similara cu o marca de certificare anterioara, a cărei valabilitate
a încetat cu cel mult 10 ani înainte de data de depozit;

f) marca este identica sau similara cu o marca anterioara înregistrata pentru produse ori
servicii identice sau similare, conferind un drept care a expirat din motiv de ne-reînnoire
cu cel mult 2 ani înainte de data de depozit, cu condiţia ca titularul mărcii anterioare să îşi
fi dat acordul la înregistrarea mărcii ulterioare ori sa nu fi utilizat marca;

g) marca poate fi confundata cu o marca utilizata in străinătate la data depozitului cererii


si care continua sa fie utilizata acolo, daca cererea a fost făcuta cu rea-credința de către
solicitant.

41
O marcă este, de asemenea, refuzată la înregistrare când înregistrarea este
solicitată de către mandatarul sau reprezentantul titularului mărcii, în nume propriu şi fără
consimţământul titularului mărcii, dacă mandatarul sau reprezentantul titularului nu face
dovada că are dreptul de a solicita această înregistrare.

Subiectele protecţiei juridice

Conform art. 1 din Legea 66/2010, “drepturile asupra mărcilor şi indicaţiilor


geografice sunt recunoscute şi apărate pe teritoriul României, în condiţiile prezentei legi.
Prezenta lege se aplică mărcilor de produse şi servicii, individuale, colective şi de
certificare, ce fac obiectul unei înregistrări sau solicitări de înregistrare în România, ca
urmare a unei protecţii comunitare ori pe cale internaţională, precum şi indicaţiilor
geografice”.
Prin urmare, protecţie juridică a acestei legi este acordată persoanelor fizice sau
juridice, exercitând direct sau indirect activităţi economice sau de producţie sau care
prestează un serviciu.
Conform art. 8 din acelaşi act normativ, natura produselor sau serviciilor nu
contează în momentul acordării protecţiei juridice.

Procedura de înregistrare a mărcii

Procedura de înregistrare, destul de complexă, a fost modificată prin legislaţia


recent adoptată, însă a păstrat etapele principale:

1. depunerea cererii de înregistrare


În ceea ce priveşte depunerea cererii de înregistrare, prin art. 9, legea consacră
principiul priorităţii, respectiv dreptul la marcă aparţine acelui solicitant care a depus
primul cererea de înregistrare, în condiţiile legii.
Data la care este înregistrată această cerere constituie data depozitului reglementar
al mărcii.
Cererea trebuie în mod obligatoriu să fie redactată în limba română, la fel cum, tot
în mod obligatoriu, trebuie să conţină următoarele elemente (art. 10 al. 1):
a) solicitarea explicită a înregistrării mărcii;
b) datele de identificare a solicitantului şi, după caz, a mandatarului;
c) o reprezentare grafică, suficient de clară, a mărcii a cărei înregistrare este cerută;
d) lista produselor şi/sau serviciilor pentru care se solicită înregistrarea mărcii;
e) dovada achitării taxei de depunere şi de publicare a cererii de înregistrare a
mărcii.
Cererea trebuie să cuprindă anumite menţiuni exprese în următoarele situaţii:
a) conţine una sau mai multe culori revendicate ca element distinctiv al mărcii;
b) este tridimensională sau de un alt tip decât cele verbale sau figurative;
c) conţine o transliterare sau o traducere a mărcii ori a unor elemente ale mărcii.

42
Anexat cererii trebuie să existe actele doveditoare a priorităţii, dovada achitării taxei
legale.
Fiecare cerere trebuie să se rezume la câte o marcă, în caz contrar se va trece la divizarea
cererii iniţiale în cereri divizionare, câte una pentru fiecare dintre solicitări.

2. examinarea condiţiilor preliminare ale cererii


Această examinare presupune verificarea măsurii în care sunt îndeplinite
condiţiile preliminare prevăzute de art. 10 al. 1, respectiv măsura în care apar în cerere
elementele principale mai sus menţionate.
În cazul în care nu sunt îndeplinite aceste condiţii, acest fapt se notifică celui care
a formulat cererea, cu solicitarea de a-şi completa cererea şi documentaţia aferentă.
În situaţia îndeplinirii condiţiilor amintite, se acordă data de depozit al mărcii şi se
publică în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială. În termen de 2 luni de la publicare
se pot formula observaţii (în ceea ce priveşte motivele de absolute – art. 5) şi se poate
face opoziţie (cu privire la motivele relative – art. 6). Când aceste observaţii sau opoziţia
există, se comunică solicitantului, care are un termen de 30 de zile de prezentare a unui
punct de vedere cu privire la aspectele care sunt puse în discuţie. În final, o comisie din
cadrul OSIM va soluţiona observaţiile, respectiv opoziţia.

3. examinarea în fond a cererii


Faza de examinare a cererii are loc tot în cadrul unei comisii constituite în acest
scop, în cadrul OSIM.
În această situaţie se verifică:
a) calitatea solicitantului, conform art. 3 lit. h) si j), după caz;
b) condiţiile prevăzute la art. 13 alin. 1 si 2, daca in cerere se invoca o prioritate;
c) motivele de refuz prevăzute la art. 5 alin. 1 si, daca este cazul, observaţiile
formulate.
Criteriile care trebuie avute în vedere în momentul refuzului înregistrării mărcii
sunt cele prevăzute în art. 20:
a) gradul de distinctivitate, iniţială sau dobândită, a mărcii notorii în România;
b) durata şi întinderea utilizării în România a mărcii notorii în legătură cu produsele şi
serviciile pentru care o marcă se solicită a fi înregistrată;
c) durata şi întinderea publicităţii mărcii notorii în România;
d) aria geografică de utilizare a mărcii notorii în România;
e) gradul de cunoaştere a mărcii notorii pe piaţa românească de către segmentul de public
căruia i se adresează;
f) existenţa unor mărci identice sau similare pentru produse sau servicii identice sau
similare, aparţinând altei persoane decât aceea care pretinde că marca sa este notorie.
Pentru examinarea motivelor de refuz, pe baza criteriilor prevăzute la alin. 1,
Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci poate cere de la autorităţi publice, instituţii
publice, precum şi de la persoane juridice de drept privat documente, în vederea stabilirii
notorietăţii mărcii în România.
În funcţie de aceste criterii, se va admite cererea, se va respinge sau se va limita
lista pentru care este solicitată înregistrare mărcii. De asemenea, solicitantul are
posibilitatea retragerii cererii.

43
4. etapa finală
Această etapă presupune publicarea în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială,
în termen de 2 luni de la data eliberării certificatului de înregistrare de către OSIM, după
achitarea taxelor legale, în final urmând a se înscrie marca în Registrul Mărcilor.

Durata protecţiei

Calculul acestei durate începe cu data depozitului reglementar al mărcii, de unde


rezidă şi importanţa ridicată a datei înregistrării cererii.
Durata de protecţie, începând cu acest moment este de 10 ani, cu posibilitatea
reînnoirii la fiecare 10 ani, la cerere şi cu plata taxelor legale. Dacă cererea este admisă,
se înscrie din nou în registrul mărcilor şi se publică în Buletinul Oficial de Proprietate
Industrială. Dacă nu se înregistrează nici o cerere de reînnoire a mărcii, dreptul se
consideră epuizat. În intervalul de timp de 10 de protecţie juridică se pot solicita aducerea
unor modificări neesenţiale mărcii.

Drepturile titularului

Spre deosebire de alte drepturi legate de proprietatea intelectuală, drepturile


conferite de marcă sunt exclusiv patrimoniale, independente de persoana titularului.
Avem astfel un drept de prioritate, la care se adaugă dreptul de folosire exclusivă
a mărcii respectiv, drept recunoscut titularului.
Din acest drept derivă alte două drepturi subsecvente:
1. dreptul titularului de a interzice terţilor de a folosi, în activitatea comercială, fără
consimţământul său (art. 35):
a) un semn identic mărcii, pentru produse sau servicii identice celor
pentru care marca a fost înregistrata;
b) un semn pentru care, datorita faptului ca este identic sau
asemănător cu o marca si din cauza ca produsele sau serviciile
cărora li se aplica marca sunt identice sau similare, exista un risc
de confuzie in percepţia publicului, incluzând riscul de asociere
intre semn si marca;
c) un semn identic sau asemănător cu marca, pentru produse sau
pentru servicii diferite de cele pentru care marca este înregistrata,
când aceasta din urma a dobândit un renume in Romania si daca
folosirea fără drept a semnului ar fi in detrimentul caracterului
distinctiv al mărcii ori in detrimentul renumelui acesteia.
Concret, titularul poate cere să fie interzise terţilor, în special, următoarele acte:
a) aplicarea semnului pe produse sau pe ambalaje;
b) oferirea produselor sau comercializarea ori deţinerea lor în acest scop sau, după caz,
oferirea sau prestarea serviciilor, sub acest semn;
c) punerea in libera circulație, exportul, importul, plasarea sub un regim vamal suspensiv
sau economic, precum si acordarea oricărei alte destinații vamale, așa cum acestea sunt
definite in reglementările vamale, produselor sub acest semn;

44
d) utilizarea semnului pe documente sau pentru publicitate.
2. dreptul titularului la obţinerea de despăgubiri în situaţia folosirii fără drept a
mărcii înregistrate.

Există anumite limite pe care legea le impune titularului, conform prevederilor


art. 38, acesta nu poate interzice:
a) numele/denumirea sau adresa/sediul titularului;
b) indicaţii care se referă la specia, calitatea, destinaţia, valoarea, originea geografică,
perioada de fabricaţie a produsului sau perioada prestării serviciului sub marcă, precum şi
la orice alte caracteristici ale acestora;
c) marca, dacă aceasta este necesară pentru a indica destinaţia produsului sau a
serviciului, în special pentru accesorii sau piese detaşabile.

Transmiterea drepturilor privind mărcile

Aceasta este posibilă, la fel ca în cazul tuturor drepturilor de proprietate


intelectuală, prin acte încheiate pentru cauză de moarte şi acte între vii.
O modalitate de transmitere este succesiunea, care poate fi legală sau
testamentară şi se supune regulilor dreptului comun în materie, respectiv dreptului civil.
Actele încheiate între vii sunt convenţii care pot reprezenta contracte de cesiune
sau contracte de licenţă.
Aceste contracte au aceleaşi trăsături generale ca în cazul brevetelor de invenţie
sau dreptului de autor, caracteristici pe care nu le vom mai menţiona aici.
Ne vom referi doar la câteva aspecte particulare specifice mărcilor.
Contractul de cesiune este acea convenţie prin care cedentul transmite dreptul
exclusiv asupra unei mărci unui beneficiar numit cesionar, chiar şi independent de fondul
de comerţ. Cesiunea poate fi totală sau parţială, însă sub sancţiunea nulităţii trebuie să fie
făcută în scris şi să fie semnată. De asemenea, prevederile generale referitoare la
înregistrare şi publicare rămân valabile.
Contractul de licenţă reprezintă acea convenţie prin care titularul dreptului,
numit licenţiator, transmite beneficiarului, numit licenţiat, să autorizeze terţii să
folosească marca pe întreg teritoriul României sau pe o parte a acestuia, pentru toate sau
numai pentru o parte dintre produsele ori serviciile pentru care marca a fost înregistrată
(art. 42).
Pe durata contractului de licenţă de marcă, licenţiatul este obligat:
a) să folosească, pentru produsele cărora li se aplică marca, numai marca ce face obiectul
contractului de licenţă, având totuşi libertatea de a aplica pe aceste produse semne
indicând că el este fabricantul acestora;
b) să pună menţiunea sub licenţă alături de marca aplicată pe produsele ce fac obiectul
acesteia, conform contractului.
Tot ca un aspecte specific acestui tip de contract, mai trebuie reţinut că licenţiatul
nu poate introduce în justiţie o acţiune în contrafacere fără consimţământul titularului
mărcii.

45
Stingerea drepturilor privind mărcile

Este posibilă prin mai multe modalităţi:


1. expirarea duratei de protecţie de 10 ani, în situaţia în care nu se înregistrează
nici un fel de cerere de reînnoire, respectiv epuizarea mărcii;

2. renunţarea titularului la marcă;


Renunţarea poate fi totală sau parţială şi poate fi şi expresă sau tacită. Avem de-a
face cu o renunţare expresă atunci când titularul în mod clar, îşi exprimă această opţiune,
în scris. Renunţarea tacită sau abandonul mărcii apare în situaţia nefabricării pentru un
interval mai îndelungat de timp a produselor sau oferirii serviciilor pentru care marca a
fost înregistrată. Acest abandon este o stare de fapt, care poate fi dovedită prin orice
mijloc de probă.

3. decăderea;
Solicitarea de decădere poate fi înaintată de orice persoană interesată, oricând în
cursul duratei de protecţie, instanţa competentă să judece cauza pe fond fiind Tribunalul
Bucureşti.
Dintre motivele pentru care poate fi solicitată decăderea, menţionăm aici o parte
din motivele prevăzute de art. 45:
a) fără motive justificate, intr-o perioada neîntrerupta de 5 ani, socotita de la data
înscrierii in Registrul mărcilor, marca nu a făcut obiectul unei folosiri efective pe
teritoriul României pentru produsele sau serviciile pentru care aceasta a fost înregistrata
sau daca aceasta folosire a fost suspendata pentru o perioada neîntrerupta de 5 ani;
b) după data înregistrării, marca a devenit, ca urmare a acțiunii sau inacțiunii titularului,
desemnarea uzuala in comerț a produsului sau a serviciului pentru care a fost înregistrata;
c) după data înregistrării si ca urmare a folosirii mărcii de către titular sau cu
consimţământul acestuia, marca a devenit susceptibila a induce publicul in eroare, in
special cu privire la natura, calitatea sau proveniența geografica a produselor ori
serviciilor pentru care a fost înregistrata;
d) marca a fost înregistrata pe numele unei persoane neavând calitatea prevăzuta la art. 3
lit. h) si i), respectiv cea de solicitant sau titular.
Dovada folosirii este un fapt juridic, astfel că poate fi dovedit cu orice mijloc de
probă, sarcina probei aparţinând în acest caz titularului dreptului.
În situaţia în care totuşi se pronunţă decăderea aceasta va produce efecte doar
pentru viitor, prin radierea mărcii înregistrate (după rămânerea hotărârii ca definitivă şi
irevocabilă şi publicarea acesteia în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială).

4. anularea înregistrării.
Cererea poate fi înaintată tot de orice persoană înregistrată, instanţa competentă
fiind Tribunalul Bucureşti.
Motivele pentru care poate fi solicitată sunt cele prevăzute în art. 48:
a) înregistrarea mărcii s-a făcut cu nerespectarea dispoziţiilor art. 5 alin. 1 (motive
absolute);
b) înregistrarea mărcii s-a făcut cu nerespectarea dispoziţiilor art. 6 (motive relative);
c) înregistrarea mărcii a fost solicitată cu rea-credinţă;

46
d) înregistrarea mărcii aduce atingere dreptului la imagine sau numelui patronimic al unei
persoane;
e) înregistrarea mărcii aduce atingere unor drepturi anterior dobândite cu privire la o
indicaţie geografică protejată, un desen sau un model industrial protejat sau alt drept de
proprietate industrială protejat ori cu privire la un drept de autor.
Spre deosebire de decădere, anularea produce efecte şi pentru trecut,
considerându-se că marca nu ar fi fost înregistrată niciodată, dacă se pronunţă o hotărâre
judecătorească a anulare, după data rămânerii acestei hotărâri ca definitivă şi irevocabilă.
Prevederile de publicitate din cazul decăderii rămân valabile şi în situaţia anulării.

2. INDICAŢIILE GEOGRAFICE

Definiţie

Definiţia termenului de indicaţie geografică este dată chiar prin lege, în art. 3
lit.g), respectiv acesta este „denumirea servind la identificarea unui produs originar dintr-
o tara, regiune sau localitate a unui stat, in cazurile in care o calitate, o reputaţie sau alte
caracteristici determinate pot fi in mod esenţial atribuite acestei origini geografice”.
Această definiţie este preluată din cadrul unui acord internaţional privind
aspectele legate de comerţ ale dreptului de proprietate intelectuală, încheiat în anul 1994.
Aceste prevederi se completează cu diverse alte norme juridice interne sau europene
privitoare la agricultură, culturile diverselor soiuri de plante, viticultură şi vin.
Indicaţia geografică reprezintă practic un semn distinctiv.
Dreptul asupra indicaţiilor geografice este:
1. teritorial – aspect firesc, care provine din conexiunea pe care o are cu o
anumită regiune geografică;
2. colectiv – dată fiind calitatea subiectelor de drept care beneficiază de
această protecţie;
3. inalienabil – transmisiunea acestui drept nu este posibilă;
4. imprescriptibil – o dată înregistrată indicaţia geografică, dreptul rămâne
permanent.
Conform prevederilor art. 69, OSIM înregistrează indicaţi geografică, după ce se
certifică de către toate forurile competente:
a) indicaţia geografică a produsului, care urmează a fi înregistrată;
b) produsele care pot fi comercializate sub această indicaţie;
c) aria geografică de producţie;
d) caracteristicile şi condiţiile de obţinere pe care trebuie să le îndeplinească produsele
pentru a putea fi comercializate sub această indicaţie.

Subiectele juridice ale protecţiei

47
Solicitarea de acordare a protecţiei pentru indicaţiile geografice aparţine
asociaţiilor de producători care desfăşoară o activitate de producţie în zona geografică,
pentru produsele indicate în cerere.

Condiţiile de protecţie a indicaţiilor geografice

O parte dintre condiţiile la care ne vom referi rezultă din definiţia indicaţiei
geografice sau din cele expuse mai sus cu referire la subiectele de drept:
1. indicaţiile geografice pot fi folosite doar de persoanele care produc sau
comercializează produsele pentru care se acordă protecţia;
2. între produsele la care se referă indicaţia, locul lor de origine, calitatea şi
caracteristicile acesteia există o strânsă legătură, a cărei dispariţie duce chiar la sancţiuni.

Sunt excluse de la protecţia juridică, conform art. 70, indicaţiile geografice care:
a) nu sunt conforme dispoziţiilor art. 3 lit. g);
b) sunt denumiri generice ale produselor;
c) sunt susceptibile de a induce publicul în eroare asupra naturii, originii, modului de
obţinere şi calităţii produselor;
d) sunt contrare bunelor moravuri sau ordinii publice.

Procedura de înregistrare şi dobândire

Dincolo de procedura standard expusă de lege, acelaşi act normativ face referire şi
la situaţia specială a indicaţiilor geografice care au dobândit protecţie internă prin
convenţii sau acorduri la care este şi România parte.
Ca în situaţiile precedente, procedura are mai multe faze, fiind totuşi mai puţin
complexă.
Asociaţia de producători depune o cerere de înregistrare, care dincolo de condiţiile
de formă pe care trebuie să le îndeplinească, mai trebuie să conţină solicitarea expresă de
înregistrare, denumirea şi sediul asociaţiei solicitante, lista care cuprinde persoanele
autorizate să utilizeze indicaţiile geografice, indicaţia geografică la care se referă cererea,
tipul de produse cu indicarea locului de producţie şi ariei geografice. Cererii se vor anexa
diverse documente, inclusiv un certificat de conformitate emis de către Ministerul
Agriculturii, caracteristicile şi condiţiile de obţinere a produselor etc.
OSIM va examina cererea şi documentaţia aferentă şi în cazul în care aceasta
corespunde, se decide înregistrarea, după care în termen de 2 luni se va publica decizia în
Buletinul Oficial de Proprietate Industrială. Orice persoană interesată poate face opoziţie,
în termen de 3 luni, comunicată şi solicitantului pentru a-şi expune punctul de vedere.
În funcţie de rezultatele acestor analize, OSIM va decide respingerea sau
admiterea cererii de înregistrare, cu publicarea deciziei de respingere, respectiv cu
înregistrarea în Registrul Indicaţiilor Geografice.

Drepturi conferite asupra indicaţiilor geografice

48
Indicaţia geografică poate fi utilizată de către solicitantul a cărui cerere de
înregistrare a fost acceptată pentru o perioadă de 10 ani. în cazul în care nu se modifică în
nici un fel condiţiile iniţiale, acest drept de utilizare poate fi reînnoit, în baza unei cereri,
cu respectarea prevederilor legale.
Data de la care începe protecţia este data înregistrării cererii.
După înregistrare durata de protecţie este nelimitată, ceea ce variază este doar
dreptul de folosire al solicitantului.
Dreptul de folosire a unei indicaţii geografice, conform legii, nu poate face
obiectul nici unei transmiteri.

Încetarea drepturilor privind indicaţiile geografice

Drepturile legate de indicaţiile geografice pot înceta în următoarele modalităţi


(art. 79):

- anularea înregistrării;
Anularea înregistrării poate fi solicitată de către orice persoană interesată, prin
cerere formulată în faţa Tribunalului Bucureşti, pentru nerespectarea dispoziţiilor art. 69
şi 70, mai sus menţionate.

- decăderea din drepturi.


Decăderea poate fi solicitată, tot Tribunalului Bucureşti, de către orice persoană
interesată sau a autorităţii publice centrale de specialitate, în cazul în care s-a constatat că
nu sunt respectate de către producător condiţiilor de calitate şi caracteristicilor specifice
produselor din zona la care se referă indicaţia geografică.

Protecţia juridică a mărcilor şi indicaţiilor geografice

În vederea asigurării unei protecţii juridice eficiente există posibilitatea apelării la


mai multe mijloace de drept, astfel:

1. mijloace de drept administrativ;


Legea permite contestarea deciziilor OSIM privind cererile de înregistrare a
mărcii sau indicaţiei geografice, în termen de 30 zile de la comunicare sau de la
publicare. Aceste contestaţii se soluţionează iniţial într-o comisie din cadrul OSIM.
Hotărârea acestei comisii se comunică părţilor şi poate fi atacată în termen de 15
zile de la comunicare în faţa Tribunalului Bucureşti. Calea de atac pentru hotărârea
Tribunalului este recursul, care poate fi înaintat după 15 zile de la comunicarea hotărârii
de fond.

2. mijloace de drept penal


Pentru anumite fapte legea prevede sancţionarea ca infracţiuni.

49
Astfel, conform art. 83 din Legea 84/1998 modificată, Constituie infracțiune si se
pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amenda de la 50.000 lei la 150.000
lei săvârşirea, fără drept, a următoarelor fapte:
a) contrafacerea unei mărci;
b) punerea in circulaţie a unui produs purtând o marca identica sau similara cu o marca
înregistrata pentru produse identice sau similare si care îl prejudiciază pe titularul mărcii
înregistrate;
c) punerea in circulaţie a produselor care poarta indicaţii geografice ce indica sau
sugerează ca produsul in cauza este originar dintr-o regiune geografica, alta decât locul
adevărat de origine, in scopul inducerii in eroare a publicului cu privire la originea
geografica a produsului.
Acelaşi articol prevede şi o agravantă, pentru faptele prevăzute la alin. 1, săvârşite de un
grup infracţional organizat sau care sunt de natura sa prezinte pericol pentru siguranţa ori
sănătatea consumatorilor, situaţie în care aceste fapte se pedepsesc cu închisoare de la 1
la 5 ani si interzicerea unor drepturi.
Prin contrafacerea unei mărci se înţelege realizarea sau utilizarea fără
consimţământul titularului, de către terţi, in activitatea comerciala, a unui semn:
a) identic cu marca pentru produse sau servicii identice cu acelea pentru care marca a fost
înregistrata;
b) care, data fiind identitatea sau asemănarea cu o marca ori data fiind identitatea sau
asemănarea produselor sau a serviciilor cărora li se aplica semnul cu produsele sau
serviciile pentru care marca a fost înregistrata, ar produce in percepţia publicului un risc
de confuzie, incluzând si riscul de asociere a mărcii cu semnul;
c) identic sau asemănător cu marca pentru produse ori servicii diferite de cele pentru care
marca este înregistrata, când aceasta a dobândit un renume in Romania si daca prin
folosirea semnului fără motive întemeiate s-ar putea profita de caracterul distinctiv ori de
renumele mărcii sau folosirea semnului ar cauza titularului mărcii un prejudiciu.
Prin punerea in circulaţie se înţelege oferirea produselor sau comercializarea ori
deţinerea lor in acest scop sau, după caz, oferirea sau prestarea serviciilor sub acest semn,
precum si importul, exportul sau tranzitul produselor sub acest semn.
Toate aceste fapte prevăzute la alin. 1 si 2 nu constituie infracţiuni daca au fost
săvârşite înainte de data publicării mărcii.

3. mijloace de drept civil


Prin acţiunile înaintate în baza dreptului comun, deci a dreptului civil, titularii
drepturilor pot solicita instanţei constatarea încălcării drepturilor lor sau recunoaşterea
acestora, cu plata unor daune materiale pentru repararea prejudiciilor cauzate.
Instanţa va putea dispune inclusiv măsuri provizorii şi asiguratorii, cum ar fi
ridicarea de obiecte sau înscrisuri ş.a., în cadrul unor proceduri speciale.
Răspunderea civilă poate fi atrasă atât pe tărâm delictual, cât şi contractual, prin
acţiuni în justiţie, dar pot fi înainte şi acţiuni întemeiate pe îmbogăţirea fără justă cauză,
spre exemplu.

50