Transmiterea dreptului de autor

Studenti:
Badea Roxana Diana

Bancila Elena Andreea

Gheorghe Ionut Adrian

Mihai Liviu Cristian

Mocanu Andi

Negut Eduard

Nita Maria Isabela (Leotescu)

Zegheru Remus

Prof. Coordonator: Gheorghe Gheorghiu

 Cuprins

1. Dreptul de autor – Definitie. Reglementare. Notiuni generale.

2. Modalitati de transmitere a dreptului de autor

2.1. Cesiunea

2.2. Licenta

Modalitati ale cesiunii si licentei:

1. contractul de editare;
2. contractul de reprezentare teatrala sau de executie muzicala;
3. contractul de adaptare audiovizuala;
4. contractul de difuzare a unei opere prin radio sau televiziune;
5. contractul de inchiriere;
6. contractul de comanda;
7. alte opere ce pot fi transmise.

2.3. Transmiterea succesorala a drepturilor

3. Concluzii

4. Bibliografie
 1. Dreptul de autor – Definitie. Reglementare. Notiuni generale.

1. Definitie
Dreptul de autor poate fi definit ca fiind „Ansamblul normelor juridice care
reglementeaza relatiile sociale care se nasc din crearea , publicarea si valorificarea operelor
literare , artistice sau stiintifice”1

2. Reglementare
Prima lege privind dreptul de autor în România a intrat în vigoare la 28 iunie 1923 și s-a
numit „Legea proprietății literare și artistice”. Această lege a fost modificată și completată de
mai multe ori. Astfel, la 24 iulie 1946 a apărut o lege privind contractul de editare și dreptul
autorului asupra operelor literare; această lege a fost abrogată parțial la 14 ianuarie 1949 prin
Decretul nr. 17 pentru editarea și difuzarea cărții.
După numai doi ani a intrat în vigoare Decretul nr. 19 din 16 februarie 1951 privind
drepturile de autor privind dreptul de autor asupra operelor susceptibile pentru a fi tipărite; acesta
a fost modificat prin Decretul nr. 428 din 13 noiembrie 1952.
La 27 iunie 1956 toate aceste acte normative au fost explicit abrogate prin Decretul nr. 321
privind drepturile de autor.
În prezent dreptul de autor în România este protejat prin Legea 8/1996. Aceasta a fost
modificată și completată prin Legea nr. 285 din 23 iunie 2004 și Ordonanța de Urgență a
Guvernului nr. 123 din 1 septembrie 2005.

3. Caractere juridice

Caracterele juridice ale drepturilor morale de autor:

a) caracterul legaturii strict persoanle – in sensul ca este atasat de persoana autorului operei,
acesta nu poate fi exercitat decat de catre autorul operei.
b) caracterul inalienabil si insesizabil – Inalienabilitatea ,potrivit art. 11 alin. 1 din Legea
8/1996 este interzisa renuntarea sau instrainarea avand ca obiect aceste drepturi.
Insesizabilitatea presupune ca aceste drepturi nu pot fi urmarite de creditorii autorului
operei.
c) caracterul perpetuu – consta in existenta si exercitarea lor de catre succesorii autorului ori
de catre terti , dupa incetarea din viata a titularului.
d) caracterul imprescriptibil – consta in exercitarea drepturilor morale atata timp cat opera
ramane in memoria oamenilor si face obiectul exploatarii.
e) caracterul absolut, opozabil erga omnes – consta in faptul ca celelalte persoane au
obligatia sa nu intreprinda nimic de natura a-l stanjeni pe autor in exercitiul
prerogativelor sale.
f) caracterul netransmisibil ( cu exceptia dreptului la paternitatea si inviolabilitatea operei)

1
St. D. Carpenaru, Drept civil. Drepturile de creatie intelectuala, Universitatea Bucuresti ( Bucuresti – 1971), p. 7
cit. In Viorel Ros, Dragos Bogdan, Octavia Spineanu-Matei, Dreptul de autor si drepturile conexe. Tratat, All Beck (
Bucuresti – 2005), p.33
 Caracterele juridice ale drepturilor patrimoniale de autor:
a) caracterul personal – art. 1 al Legii nr. 8/1996 prevede ca dreptul de autor este legat de
persoana autorului.
b) caracterul exclusiv – acesta priveste 2 aspecte : pe de o parte dreptul suveran al autorului
de a decide daca , in ce mod si cand va fi exploatata opera sa, iar pe de alta parte dreptul
de a hotarî daca va exploata singur opera sau va acorda consimtamantul sau altei
persoane sa o exploateze.
c) caracterul temporar – art 25 din Legea nr 8/1996 stabileste ca durata drepturilor
patrimoniale de autor se intinde pe durata vietii autorului , drepturile putand fi transmise
dupa moartea acestuia prin mostenire potrivit legislatiei civile.

4. Subiectul dreptului de autor

Calitatea de autor
Calitatea de autor al unei opere nu o poate avea , potrivit legii romane, decat persoana fizica
sau persoanele fizice, singurele sa realizeze o activitate intelectuala2, creativa, care presupune
personalitate , inteligenta, simt estetic, forta creatoare, facultatea de a gandi si formula idei si a le
expune intr-o forma personala , autentica.3
Potrivit art. 3 alin. 1 din Legea 8/1996, autor este persoana fizica sau persoanele fizice care
au creat opera.Asadar , de regula, persoana protejata prin dreptul de autor este autorul operei.Cu
toate acestea , regula nu are caracter absolut , pentru ca exista situatii in care drepturile de autor
pot fi exercitate si de alte persoane fizice sau juridice.

Subiect al dreptului de autor

Subiect al dreptului de autor poate fi atat o persoana fizica cat si o persoana juridica.
Actuala noastra reglementare recunoaste un drept de autor si persoanelor juridice si ca urmare
acestea vor putea deveni titularii drepturilor nascute din creatia intelectuala. Insa, ceea ce se
poate acorda altor persoane fizice sau juridice nu este calitatea de autor, care in mod firesc nu
poate apartine decat creatorului, ci numai „beneficiul protectiei” acordate autorului.
Persoana juridica poate beneficia de protectia dreptului de autor in doua situatii:
a) a cesiunii exclusive contractuale ( in cazul filmelor);
b) a cesiunii legale ( in cazul operelor colective, in favoarea persoanei fizice sau juridice
care a organizat activitatea de creare a operei).
In doctrina romana se opereaza distinctia intre doua categorii de subiecte ale dreptului de
autor: subiectele originare sau primare si subiectele derivate sau secundare 4.
Subiectul originar (primar) l-ar reprezenta autorul nemijlocit, creatorul operei, iar subiectul
derivat ar fi persoana care a dobandit, in virtutea unor anumite imprejurari, unele prerogative ale
dreptului de autor apartinand autorului originar5.

2
Yolanda Eminescu, Op. Cit., p.5.
3
Viorel Ros, Op. Cit., p.56.
4
V.Loghin, Despre subiectul dreptului de autor, in Justitia noua, nr.6, 1957, p. 1028 si urm.
5
C.Statescu, Drept civil, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1967, p.53.
 2. Modalitati de transmitere a dreptului de autor

2.1 Cesiunea
Cesiunea reprezintă convenţia prin care autorul sau titularul dreptului de autor transmite
altor persoane numai drepturile patrimoniale în schimbul unei remuneraţii (de ex. art. 39 din
Legea nr. 8/1996).

Spre deosebire de cesiunea unui drept real, situaţie în care cesionarul are deplină libertate
în privinţa dreptului transmis, în cazul cesiunii drepturilor patrimoniale de autor cesionarul
are, în principiu, obligaţia de a exploata aceste drepturi.6

Legislaţia română specială prevede că drepturile decurgând din titlul de protecţie pot fi
transmise prin cesiune. În lipsa unor dispoziţii speciale, se consideră că cesiunea este o formă de
vânzare, aplicându-se regulile dreptului comun în materie de vânzare.

Caracterele juridice ale contractului de cesiune a drepturilor patrimoniale de autor sunt :

 are ca obiect transmiterea drepturilor patrimoniale de autor ;

 este un contract consensual ;
 este un contract cu titlul oneros ;
 este un contract , în principiu , intuitu personae ;
 este un contract sinalagmatic .

Contractul de cesiune trebuie sa contina, sub amenintarea rezilierii:

 drepturile patrimoniale transmise, si anume dreptul de a decide in ce mod va fi exploatata

opera, de a autoriza exploatarea operei si asa mai departe
 modalitatiile de utilizare
 durata cesunii
 intinderea cesiunii
 remuneratia titularului dreptului de autor.

6
Viorel Roş, Op. cit., p. 163.
 In art 39 pct 3 din Lecea 8/1996 este reglementata cesiunea si anume intinderea ei.
Cesiunea este de doua feluri:

 cesiunea exclusiva
 cesiunea neexclusiva

Prin cesiune exclusivă, titularul dreptului nu mai poate utiliza creaţia, în modalităţile, pe
termenul şi pentru teritoriul convenite cu cesionarul şi nici nu mai poate transmite dreptul altei
persoane. Cesiunea exclusivă nu se prezumă, fiind necesar ca tipul cesiunii să fie menţionat în
contract.

Prin cesiune neexclusivă, titularul dreptului poate să utiliza el însuşi creaţia şi poate
transmite dreptul neexclusiv şi altor persoane. La rândul său, cesionarul neexclusiv nu poate ceda
dreptul său unei alte persoane decât cu consimţământul expres al cedentului.

Cesiunea poate fi definitivă sau temporară. Dacă cesiunea este limitată în timp, cedentul îşi
rezervă dreptul, după o anumită perioadă de timp de a relua titlul de protecţie.

Cesiunea este totală dacă se referă la totalitatea drepturilor conferite de titlul de protecţie.
Cesionarul va dobândi toate drepturile titularului certificatului/brevetului, pe teritoriul pentru
care este asigurată protecţia.

Cesiunea parţială se referă numai la o parte dintre drepturile conferite prin titlul de
înregistrare. Limitarea poate privi întinderea în spaţiu sau conţinutul drepturilor transmise.
Cesiunea parţială determină un regim de coproprietate.

Efectele contractului de cesiune între părţi se produc din momentul realizării acordului de
voinţă însă înregistrarea transmiterii reprezintă o condiţie de opozabilitate faţă de terţi şi nu de
valabilitate. Ulterior înregistrării transmiterii, aceasta este publicată pentru opozabilitate în
Buletinele Oficiale de Proprietate Industrială.

Cesionarul dobândeşte dreptul asupra creaţiei, în tot sau în parte, după sfera de

cuprindere a cesiunii. Pentru actele ulterioare cesiunii, contractul transferă cesionarului şi

dreptul la exercitarea acţiunii în contrafacere.

Articolul 39 pct. 1 al Legii 8/1996 prevede ca poate avea calitatea de cedent al drepturilor
patimoniale autorul sau titularul dreptului de autor. Deasemenea mai pot fi titulari ai unor
drepruri patrimoniale care intra in continutul dreptului de autor succesori legali sau testamentari
ai autorului, cesionarii legali, cum este cazul in care autorul realizeaza o opera in cadrul
obligatiei de serviciu, si conventionali ai dreptului de autor.
 Articolul 42 din lege prevede ca, pentru dovedirea si existenta continutului contractului de
cesiune a drepturilor patrimoniale este nevoie de forma scrisa a contractului.

Totusi de la acest articol exista si doua exceptii:

 prima exceptie este cea privitoare la cesiunea drepturilor patrimoniale in cazul

programelor pentru calculator, unde autorul poate dovedi existenta contractului prin orice
mijloc de proba.
 a doua exceptie, este cea prin care legea mai permite dovedirea contractului de cesiune cu
orice mijloc de proba si in cazul contractului care are ca obiect opere utilizate in presa.

Cedentul are dreptul la plata preţului convenit. Dacă cesiunea este parţială, cedentul îşi
menţine dreptul de a exploata creaţia. Principala obligaţie a cedentului este de a preda obiectul
contractului. Obiectul cesiunii fiind un bun incorporal, predarea se face prin remiterea titlului de
protecţie. Obligaţia de predare presupune tolerarea actelor de exploatare a cesionarului. Predarea
obiectului cesiunii poate presupune şi acordarea de asistenţă tehnică. Potrivit art. 1325 C.civ.,
obligaţia de a preda lucrul cuprinde şi accesoriile sale şi tot ce a fost destinat uzului său perpetuu.
Deci, în măsura în care este necesară acordarea de asistenţă tehnică cesionarului, cedentul va fi
ţinut să acorde această asistenţă tehnică.

Tot cedentul are obligaţia de garanţie pentru vicii ascunse şi pentru evicţiune. În
conformitate cu dispoziţiile dreptului comun, clauza de negaranţie sau de limitare a răspunderii
este valabilă. O astfel de clauză este valabilă şi în contractul de cesiune. Clauza poate fi
formulată în favoarea unui profesionist. Sub condiţia de a fi stipulată expres, se acceptă şi clauza
de cesiune pe riscul şi pericolul cesionarului.

Cedentul trebuie să garanteze şi pentru evicţiune, provenită din fapta unui terţ sau din fapta
proprie. Fapta unui terţ poate prezenta forma unei acţiuni în contrafacere ori a unei acţiuni în
anularea titlului de protecţie.

Existenţa unei cauze de negaranţie pentru evicţiune exonerează pe cedent de plata daunelor-
interese, nu şi de restituirea preţului.

Cesionarul are obligaţia de a plăti preţul cesiunii. Contractul de cesiune încetează prin
ajungerea la termenul stipulat la expirarea duratei de valabilitate a titlului de protecţie.

Remuneratia cuvenita in temeiul unui contract de cesiune a drepturilor patrimoniale se

stabileste prin acordul partilor. Legea romana lasa la aprecierea partilor modul de stabilire a
remuneratiei, desi recomanda cateva variante:

 proportional cu incasarile provenite din exploatarea operei;

 in suma fixa;
  sau in orice alt mod.

Daca din contract reiese ca nu a fost stabilita remuneratia, sau modul de remunerare da
dreptul autorului sa ceara rezilierae contractului care este prevazut in art 41 din Legea 8/1996, fie
stabilirea de catre organele jurisdictionale competnte a remuneratiei, in functie de sumele platite,
de regula, pentru aceeasi categorie de opera, perioada si modul de utilizare.

Exista posibilitatea ca, in temeilul art 43 pct 3 din Legea 8/1996 sa se ceara instantei
revizuirea contractului sau marirea remuneratiei in cazul unei disproporti ”evidente” intre
remuneratia autorului si profitul cesionarului, pentru ca autorul sa fie protejat, acestuia ii este
interzis sa renunte la acest drept si anume la dreptul de a fi remunerate.

Literatura de specialitate a subliniat 7, pe bună dreptate, că noţiunea de disproporţii evidente

folosită de legiuitor în materia remuneraţiei echitabile a autorului operei cedate este ambiguă,
nereprezentând un criteriu clar pentru realizarea scopului urmărit.

Legea nr 8/1996 in acelasi spirit al protectiei autorului, ii confera dreptul de a solicita

desfiintarea contractului de cesiune daca interesele sale sunt serios afectate de neexploatarea sau
exploatare insuficienta a operei. Conditiile in care se poate exercita actiunea in desfiintarea
contractului, pe care o apreciem ca fiind in reziliere prevazute in art 47 pct 1 din Legea 8/1996
sunt:

 opera este neutilizata sau insuficient utilizata;

 interesle autorului sunt afectate cosiderabil;
 motivele de insuficienta in utilizarea operei sa nu se datoreze culpei autorului, faptei unui
tert, unui caz fortuit, sau fortei majore;
 sa fi trecut mai mult de 2 ani de la data cesionarii dreptului patrimonial asupra operei si
daca aceasta este cedeta unei publicatii cotidiene de 3 luni sau un an, in cazul
periodicelor.

7
Viorel Roş, Op. cit., p. 170.
 2.2 Licenta
Prin intermediul contractului de licență obiectul dreptului de proprietate intelectuală poate fi
exploatat nu numai de către titularul dreptului exclusiv, ci și de către alte subiecte de drept,
autorizate de către acest titular.
Reprezintă contractul prin care o parte - titularul - se angajează, contra unui preț, în condiții
și pe perioade determinate, să-i cedeze celeilalte parți - beneficiarul - dreptul de a folosi brevete
de invenție, procedee și documentații tehnice, metode de exploatare pentru unele echipamente, și
/ sau marci comerciale.
Așadar, prin contractul de licență se întelege transmiterea de către titularul unui brevet,
numit licentiator, a dreptului de folosință al unei invenții sau inovații unui beneficiar, numit
licențiat.

Caracterele juridice ale contractului de licență sunt urmatoarele:

 contract nenumit;
 se aplică prin analogie regulile de la locațiune;
 sinalagmatic;
 consensual;
 în principiu cu titlu oneros dar poate fi și cu titlu gratuit;
 cu executare succesivă, dar poate fi și cu executare dintr-o dată;
 intuitu personae;

Contractul de licență se pot clasifică in:

1. După întinderea contractului de licenta: licente simple; licente exclusive; licente absolute;
a) prin licenta simpla sau neexclusivă – prin care licențiatorul are dreptul de a utiliza sau
transmite brevetul, iar licențiatul are dreptul de a folosi invenția în condițiile stabilite
contractual. În funcție de caracterul acestora, licențele nonexclusive pot fi la rândul lor
neexclusive depline și neexclusive limitate.
b) prin licenta exclusiva – se transmite concesionarului una dintre formele de realizare a
invenției pe o anumită durată și pe un anumit teritoriu. Titularul brevetului nu mai poate
exploata invenția pe durata și teritoriul prevăzut în contract;
Pe de altă parte licențele exclusive, pot fi:
 licențe depline (nelimitate) când licențiatorul beneficiază de exclusivitate pe toată durata
de valabilitate a brevetului;
 licențe limitate, când dreptul de folosire a invenției, deși este exclusiv, prezintă unele
limitari contractuale

c) licenta absoluta – situație în care titularul brevetului nu mai poate exploata în niciun fel
invenția pe perioada și teritoriul la care se referă exclusivitatea.
 2. În funcție de natura activitații: licențe de fabricație; licențe de exploatare; licențe de
vanzare;
3. După întinderea în timp: licențe limitate și licențe nelimitate.
4. După obiectul lor: licențe de brevet; licențe de marcă; licențe de know-how; licențe de
desen sau model industrial.
5. După temeiul juridic al transmiterii: licenta legala si licenta voluntara.
Obligațiile licențiatorului:
 obligația de a garanta existența dreptului acordat;
 obligatia de a asigura beneficiarului exploatarea optima a inventiei.
Licențiatorul garantează asupra:
 faptului că este autorul/proprietarul de drept si de fapt al datelor licențiate;
 corectitudinii și realitații datelor furnizate;
 faptului că datele licențiate nu cuprind informații clasificate drept secrete conform legilor
în vigoare în Romania și exonerează de orice raspundere în aceste privințe pe licențiat.

Obligatiile licentiatului :
 obligația de a folosi invenția în condițiile contractuale stabilite ;
 obligația de a plati prețul.

Prin licență se acordă dreptul de exploatare a unui drept în anumite moduri, în anumite
perioade de timp, în anumite spații geografice, în funcție de ceea ce s-a convenit între parți.
Contractul de licență se încheie de obicei pentru o anumită perioadă de timp presupune plata
de redeventă sau onorarii și nu implică niciun act de dispoziție asupra dreptului exclusiv ce
decurge dintr-un brevet de inventive.
Întrucât contractul de licență cu titlu oneros este bilateral, obiectul său este dublu : folosința
invenției și prețul licenței.

Folosirea invenției trebuie să se refere la o inventie brevetată, iar brevetul să fie în vigoare
la momentul încheierii contractului. Încheierea unui contract prin care se transmite folosința unei
invenții al carei brevet expirase este posibilă, dacă parțile sunt în cunoștință de cauză, dar
operațiunea nu poate fi calificată ca un contract de licență de brevet, fiind de fapt un contract
nenumit. Se pot încheia contracte de licență și pentru invenții ce se vor breveta în viitor, dacă
pentru eliberarea brevetului s-a depus deja cerere al O.S.I.M.

Prețul licenței poate fi o sumă globală ori, cel mai adesea, o redevență stabilita în funcție
de cifra de afaceri realizata de benificiar sau de prețul produselor fabricate sub licență.

Sancțiunile contractului de licență.

În caz de nerespectare a obligatiilor contractuale, în raport de gravitatea indusă, partea
prejudiciată poate cere fie anularea contractului fie plata unor compensații. În cazul în care
licențiatul nu se conformează cerințelor contractuale, licențiatorul are dreptul să rezilieze
unilateral acest contract cu acordarea unui preaviz.

Contractul de licență incetează în următoarele situații:

 reziliere: conventionala sau judiciara;
 anularea brevetului;
  moartea licențiatului.

Modalitati ale cesiunii si licentei

1. Contractul de editare
Contractul de editare este acel contract prin care autorul cedează editorului temporar în
schimbul unei sume de bani numită remuneraţie, dreptul său de reproducere şi distribuţie a
operei.
Pe lângă aceste două drepturi cedate autorul poate ceda editorului său şi un drept de a
autoriza traducerea şi adaptarea operei.

Contractul trebuie să cuprindă sub sancţiunea nulităţii relative următoarele clauze :

 felul cesiunii (exclusivă sau neexclusivă);
 întinderea cesiunii în spaţiu;
 durata şi remuneraţia autorului.
Pe lângă aceste clauze obligatorii, contractul mai poate să prevadă :
 un termen până la care autorul trebuie să predea originalul operei;
 un termen până la apariţia şi difuzarea exemplarului fiecărei ediţii,
 numărul maxim şi minim de exemplare;
 modul în care autorul poate să controleze numărul de exemplare produs de editorul său.

Părţile în contractul de editare

Autorul însuşi al operei sau succesorul său în drepturi desemnaţi prin noţiunea de „titulari ai
dreptului de autor” reprezintă cedentul drepturilor de reproducere şi difuzare a operei. Cealaltă
parte a contractului de editare, adică cesionarul, este reprezentată de editor.
Sunt titulari ai dreptului de autor şi pot încheia contracte de editare:
 autorul operei;
 moştenitorii legali şi testamentari ai autorului;
 cesionarii dreptului de reproducere şi difuzare a operei;
 unitatea angajatoare pentru operele realizate în cadrul unui contract individual de muncă
şi pentru care există clauza de cesiune a drepturilor patrimoniale;
 unitatea angajatoare pentru programele pentru calculatoare realizate de angajaţii unităţii,
dacă nu există convenţie contrară.

Principalele obligaţii ale editorului sunt:

 obligaţia de a reproduce opera;
 obligaţia de a difuza opera;
 obligaţia de exploatare a operei şi de plată a remuneraţiei cuvenite titularului dreptului de
autor;
 obligaţia de restituire a originalului operei.
Editorul este obligat să reproducă opera în condiţiile de calitate, cantitate8, de formă şi la
termen, astfel cum au fost convenite cu autorul. Editorul este obligat să reproducă opera în forma
hotărâtă de autor. Dacă această formă l-ar expune unor sancţiuni, editorul poate cere autorului să
elimine pasajele nepublicabile, să modifice opera, să o rectifice ori să o completeze. Dacă autorul
refuză să facă modificările cerute ori să elimine fragmentele nepublicabile, editorul poate refuza
reproducerea şi difuzarea operei. Editorul are însă voie să corecteze erorile de ortografie,
punctuaţie, sintaxa, inexactităţile flagrante, nu şi stilul operei.9

În privinţa suportării riscului contractului, legiuitorul a făcut distincţia între operele

publicate şi cele nepublicate. Astfel, riscul pieirii operei va fi suportat de editor, dacă opera a fost
publicată, el având obligaţia de a plăti remuneraţia convenită autorului. Dacă opera este distrusă
total înainte de a fi pusă în circuit civil editorul este îndreptăţit să pregătească o ediţie nouă , iar
autorul va avea drept de remuneraţie numai pentru una dintre aceste ediţii .

Contractul de editare poate îmbrăca forma a 2 feluri de contracte :

1. Contract de prestare de servicii,
2. Contract de antrepriză.
În primul caz, autorul pe cheltuiala sa îl împuterniceşte pe editor să-i reproducă opera,
urmând ca autorul să-şi valorifice singur opera după editare.
În cazul în care autorul îl împuterniceşte pe editor ca pe cheltuiala sa să-i reproducă opera şi
să i-o difuzeze suntem în situaţia celui de-al doilea tip de contract şi anume cel de antrepriză,
căruia i se aplică dispoziţiile codului civil.

Contractul de editură încetează la expirarea perioadei pentru care el a fost încheiat. Autorul
are dreptul să ceară desfiinţarea contractului dacă editorul nu-i publică opera în termenul
convenit cât şi daune dacă prin nepublicare, a suferit un prejudiciu.

2. Contractul de reprezentare teatrala sau de executie muzicala

Contractul de reprezentare teatrala sau de executie muzicala este acela prin care
titularul dreptului de autor cedeaza unei persoane fizice sau juridice dreptul de a executa in
public o opera actuala sau viitoare, literara, dramatica, muzicala, dramatico-muzicala,
coregrafica ori o pantomima, in schimbul unei remuneratii, iar cesionarul este obligat sa o
reprezinte ori sa o execute in conditiile convenite. Contractul poate fi incheiat de autori sau
titularii dreptului de autor si prin intermediul organismelor de gestiune colectiva.

8
Problematica criteriului de determinare a numărului de exemplare prezintă importanţă, în special când
remuneraţia autorului se plăteşte proporţional din câştigurile realizate prin difuzarea operei. Pentru detalii
a se vedea Viorel Roş, Op. cit., p. 182.
9
Yolanda Eminescu, Op. cit., p. 161.
 Din definitia contractului de reprezentare teatrala sau executie muzicala rezulta urmatoarele
caractere juridice:
 este un contract numit;
 este un contract oneros;
 e un contract sinalagmatic si comutativ;
 este un contract translativ de drepturi.

Partile contractante sunt pe de o parte autorul sau titularul dreptului de autor avand calitatea
de cedent, iar pe de alta parte cesionarul poate fi orice persoana fizica sau juridica.

Contractul de reprezentarea teatrala sau executie muzicala se incheie in scris, pe o durata

determinata ori pentru un numar determinat de comunicari publice. Avand in vedere lipsa
sanctiunii in cazul nerespectarii formei scrise, in doctrina, pe considerentul ca norma speciala se
completeaza cu norma generala, se considera ca forma scrisa este ceruta ad probationem.
Incheierea valabila a contractului de reprezentarea teatrala sau de executie muzicala naste in
seama autorului sau titularului dreptului de autor urmatoarele drepturi:
 dreptul de a primi remuneratia ce i se cuvine in cuantumul si la termenele stabilite in
contract;
 dreptul de a controla reprezentarea sau executarea operei si sa sustina in mod adecvat
realizarea conditiilor tehnice pentru interpretarea lucrarii ;
 dreptul de a primi de la cesionar programul, afisele si alte materiale tiparite, recenzii
publice cu privire la spectacol ;
 dreptul de a primi comunicari periodice de la cesionar privitor la numarul de reprezentatii
sau de executii muzicale, precum si situatia incasarilor .

Fiind un contract bilateral drepturile autorului sau titularului dreptului de autor corespund
obligatiilor care odata cu incheierea contractului sunt in seama cesionarului. Cesionarul
drepturilor de reprezentare teatrala si executare muzicala a unei opere are urmatoarele obligati
specifice:
 obligatia de a reprezenta sau executa opera in termenul stabilit, termenele in care va avea
loc premiera precum si singura reprezentare sau executie fiind clauze exprese in contract;
 obligatia de a permite autorului sa controleze reprezentarea sau executarea operei si sa
sustina in mod adecvat realizarea conditiilor tehnice pentru interpretarea lucrarii ;
 obligatia de a trimite autorului programul, afisele si alte materiale tiparite, recenzii
publice despre spectacol ;
 cesionarul este obligat sa asigure reprezentarea sau executarea publica a operei in conditii
adecvate, precum si respectarea drepturilor autorului ;
 obligatia de a comunica periodic autorului sau titularului dreptului de autor numarul de
reprezentatii sau de executii muzicale, precum si situatia incasarilor.

Contractul de reprezentare teatrala sau de executie muzicala poate inceta prin implinirea
duratei cesiunii dreptului de reprezentare sau executare publica, prin realizarea numarului de
reprezentari convenit, prin anulare, sau prin desfiintarea contractului pentru neexecutare.
Actiunea in declararea nulitatii se intemeiaza pe dispozitiile cu caracter general ale
contractelor de cesiune a drepturilor patrimoniale de autor potrivit carora lipsa mentiunilor
privitoare la drepturile patrimoniale transmise, la modalitatile de utilizare a acestora precum si
cele referitoare la durata si intinderea cesiunii a remuneratiei autorului sau titularului dreptului
patrimonial da dreptul persoanei interesate sa ceara anularea contractului.
Contractul de reprezentarea teatrala sau executie muzicala, se desfiinteaza dand dreptul
autorului sau titularului dreptului de autor de a obtine daune interese, daca cesionarul nu
reprezinta sau nu executa opera in termenul stabilit. In aceasta situatie, autorul pastreaza
remuneratia primita, sau dupa caz, poate solicita plata remuneratiei integrale prevazuta in
contract. Totodata, in lipsa unei clauze exprese, contractul se desfiinteaza in cazul intreruperii
reprezentarilor sau executiilor timp de doi ani consecutivi. Si in aceasta situatie autorul poate
solicita daune pentru neexecutare conform dreptului comun.

3. Contractul de adaptare audiovizuala

Numit în unele lucrări de specialitate 10 şi contract de folosire în film a unei opere (forma
cea mai frecventă într-o perioadă de timp, de adaptare şi includere a operelor de creaţie
intelectuală în opera cinematografică), contractul de adaptare audiovizuală reprezintă
convenţia prin care autorul cedează unui producător dreptul exclusiv de transformare şi includere
a creaţiei sale existente într-o operă audiovizuală.

Contractul de cesiune a dreptului de adaptare audiovizuală, încheiat în formă scrisă, între

titularul dreptului de autor şi producătorul operei audiovizuale, este distinct de contractul de
editare a operei.

Condiţiile de producţie, difuzare şi proiecţie a operei audiovizuale trebuie să fie prevăzute

în mod expres în conţinutul contractului.

Producătorul operei audiovizuale se obligă să folosească opera preexistentă cedată, să

realizeze opera audiovizuală, să o difuzeze şi proiecteze, precum şi să plătească autorului operei
cedate remuneraţia cuvenită.

Operele pentru care s-a cedat dreptul de adaptare pentru o anumită operă audiovizuală nu
vor putea fi folosite într-o altă operă audiovizuală sau într-o altă versiune a acesteia decât în
temeiul unui alt contract de adaptare audiovizuală.

Cesiunea folosirii dreptului de a utiliza o opera în film presupune încheierea mai multor
contracte, cum ar fi: contractul de sinops, contractul de scenariu, contractul de regie, contractul
de scenografie şi contractul de utilizare a unei compoziţii muzicale.

10
Viorel Roş, Op. cit., p. 193.
 În majoritatea cazurilor practica înregistrează încheierea unor contracte de comandă pentru
folosirea în film a unor opere, fiind utilizate în mai mică măsură operele preexistente.

Prin contractul de sinops11 producătorul filmului dobândeşte un drept exclusiv de a

încredinţa elaborarea scenariului unei alte personae decât autorul sinopsului, acesta din urmă
având dreptul atât la o remuneraţie de bază, cât şi la o remuneraţie de folosinţă (în cazul în care
filmul se realizează) proporţională cu remuneraţia de bază.

Ceea ce caracterizează contractul de scenariu este faptul că autorul operei cedează

producătorului atât dreptul de folosire în film a scenariului comandat, cât şi dreptul de
reprezentare în public şi dreptul de televizare a operei cinematografice realizate pe baza
scenariului contractat.

Contractul de regie, unul din cele două contracte încheiate de regizor cu producătorul
filmului (celălalt contract fiind contractul de decupaj12), este convenţia prin care regizorul se
obligă să conducă activitatea de realizare a filmului potrivit decupajului acceptat.

Prin contractul de scenografie pictorul scenograf se obligă să elaboreze schiţele de decor şi

celelalte elemente care alcătuiesc scenografia filmului şi să cedeze producătorului dreptul de a le
folosi în film.

În ceea ce priveşte schiţele picturale pentru decor, ţinând cont de specificul operelor de artă
plastică, contractul prevede, de regulă, faptul că acestea rămân proprietatea pictorului scenograf.
Aceleaşi reguli se aplică şi contractului încheiat de producătorul filmului cu pictorul de costume,
care execută schiţele de costume şi accesorii.

Contractul de utilizare a unei compoziţii muzicale are drept obiect cesiunea dreptului de a
folosi în film o operă muzicală, contract încheiat de producătorul de film cu compozitorul
muzicii.

4. Contractul de difuzare a unei opere prin radio sau televiziune

Contractul de difuzare a unei opere prin radio si televiziune reprezinta conventia prin care
autorul unei opere cedeaza unui radiodifuzor13 folosinta vremelnica a dreptului de a difuza prin

11
Sinopsul reprezintă o schemă, aprobată în prealabil, pe baza căreia esterealizat scenariul. Altfel spus, este un
proiect de scenariu a cărui orientare şi ale cărui idei trebuie respectate în scenariu.

12
Prin acest contract regizorul se obligă să realizeze decupajul filmului după scenariul acceptat.

13
Ase vedea art. 1 lit. C din Legea nr. 504/2002
unde radioelectronice „in direct” sau de a inregistra o anume opera a sa, in vederea radiodifuzarii
sau televizarii, in schimbul remuneratiei cuvenite autorului operei.

Aceste contracte au urmatoarele trasaturi comune:

 au ca obiect transmisiunea temporara a dreptului de a utiliza o opera determinata;
 sunt contracte consensuale;
 sunt contracte bilaterale;
 sunt contracte incheiate intuitu personae;
 au caracter oneros;
 forma scrisa este prevazuta nu „ad validitatem” ci „ad probationem”.

Partile acestui contract sunt deci autorul-creator al operei si radiodifuzorul, persoana fizica
sau juridica avand responsabilitate editoriala pentru alcatuirea serviciilor de programe destinate
receptionarii de catre public si care asigura difuzarea acestora direct sau prin intermediul unui
tert.

Obiectul contractelor este pe de o parte format din dreptul autorului de a aduce opera la
cunostinta publicului prin reprezentare, reproducere, executare, expunere si difuzare, iar pe de
alta parte dreptul autorului de a obtine un folos patrimonial prin folosirea operei sale, drept
exercitat prin dobandirea unei creante impotriva contractantului care se obliga la plata unei
remuneratii.
Cand opera se fixeaza in prealabil in vederea radiodifuzarii sau televizarii, atunci
inregistrarea poate fi destinata unei unice utilizari ( „utilizare efemera” ) sau poate face obiectul
mai multor utilizari ( „inregistrare de arhiva„ )14.
In principiu, toate aceste contracte au ca obiect o opera terminata in momentul incheierii lor,
dar poate fi vorba si de un contract de comanda a unei opere viitoare. In aceasta situatie acordul
de vointa al partilor poarta atat asupra operei viitoare, cat si asupra activitatii de creatie a
autorului.
Autorul nu se obliga numai sa cedeze , in limitele prevazute de lege , drepturile pe care le va
dobandi asupra acestei opere, dar sa si creeze opera.
În vechea reglementare perioada maximă de timp , pentru care se transmiteau aceste
drepturi , era de 50 de ani.
Deoarece în legislaţia ţărilor membre a U.E. această perioadă este de 70 de ani legiuitorul
român a armonizat şi în această privinţă legislaţia internă cu cea europeană astfel că drepturile
patrimoniale se transmit potrivit legislaţiei civile pe o perioadă de 70 de ani.
Această perioadă nu este influenţată de faptul că opera a fost adusă la cunoştinţă publică sau
nu. În situaţia moştenirilor vacante avem de asemenea o derogare de la dreptul comun în sensul
că nu revin statului, ci drepturile lui de cuius sunt preluate de organisme de gestiune colectivă
care au ca membrii un număr mai mare de membrii din domeniul în care a creat autorul
De aceeaşi durata de 70 de ani se bucură şi moştenitorii operei aduse la cunoştinţa
publicului, sub pseudonim, sau fără indicare de nume cât şi cei ai autorului operei realizate în
colaborare, numai că în acest caz termenul de 70 de ani va începe să curgă din momentul morţii
ultimului coautor.

14
Yolanda Eminescu, Op. Cit., p. 245
 Dacă contribuţia fiecărui coautor este distijunctă, durata dreptului patrimonial, pentru
fiecare dintre moştenitorii coautorilor este de 70 de ani de la moartea fiecărui coautor pe care îl
moştenesc.

5. Contractul de inchiriere

Contractul de închiriere a unei opere este prevăzut în Legea nr. 8/1996, cu referire la
art.1777 si urmatoarele din Codul Civil privind contractul de locatiune. Art.1779 C.Civ. prevede
ca poate fi cedat spre folosinta orice bun mobil sau imobil daca prin lege nu se prevede altfel.
Acest tip de contract se foloseşte în special pentru categoria de opere ca: programe pentru
calculator sau opere fixate în înregistrări sonore sau audiovizuale.

Definiţie şi caracterizare

Cu toate că legea foloseşte noţiunea de contract de închiriere, având în vedere că acesta

reprezintă specia, considerăm, ca şi alţi autori15, că denumirea de contract de locaţiune în situaţia
transmiterii dreptului de folosinţă asupra unei opere de creaţie intelectuală, este mai potrivită,
contractul de locaţiune reprezentând genul. Nefiind vorba, în cazul cedării dreptului de folosinţă
a unei creaţii intelectuale de o suprafaţă de locuit pentru a avea de a face cu un contract de
închiriere, atunci considerăm că mai corectă este expresia de contract de locaţiune, al cărui obiect
este o operă literară, artistică sau ştiinţifică.

Contractul de locaţiune în materia dreptului de autor reprezintă convenţia prin care autorul
se obligă să transmită dreptul de folosinţă pe timp determinat asupra a cel puţin unui exemplar al
operei sale, în original sau în copie, în schimbul unei remuneraţii pe care cesionarul se angajează
să o plătească cedentului pe perioada cât exercită dreptul de folosinţă asupra acelui exemplar al
operei.

Cedentul îşi păstrează dreptul de autor asupra operei închiriate, în afara dreptului de
distribuire, în lipsă de stipulaţie contrară. Contractul de locaţiune în domeniul dreptului de autor
are o largă aplicabilitate în special în cazul programelor pentru calculator şi al operelor fixate în
înregistrări sonore sau audiovizuale.

Contractul de locaţiune al unei opere este supus dispoziţiilor de drept comun privind
contractul de locaţiune.

15
A se vedea, Prof. dr. Francisc Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, Editura Actami, Bucureşti, 1996, p.
138-139.
 Contractul de locaţiune privind drepturile patrimoniale de autor prezintă următoarele
caractere juridice:

 este un contract numit;

 consensual;
 sinalagmatic;
 comutativ;
 oneros;
 netranslativ al dreptului de autor.

Delimitarea contractului de locaţiune a drepturilor de autor de împrumutul public şi

de împrumutul de folosinţă

În raport cu împrumutul public contractul de locaţiune a drepturilor de autor prezintă

următoarele deosebiri:

 împrumutul public este, în principiu, un contract cu titlu gratuit, iar contractul de

locaţiune este, prin esenţă, cu titlu oneros;
 împrumutul public se poate realiza numai prin intermediul unei instituţii care permite
accesul publicului în vederea utilizării originalului sau a copiei unei opere; în vreme ce
locaţiunea operei se poate face de către autorul operei sau persoana autorizată de acesta;
 împrumutul public nu necesită autorizarea prealabilă a autorului operei ca în cazul
locaţiunii având ca obiect o creaţie intelectuală;
 dacă împrumutul public ce are ca obiect o operă fixată în înregistrări sonore sau
audiovizuale nu poate interveni decât după şase luni de la prima difuzare a operei,
contractul de locaţiune se poate încheia oricând, nefiind ţinut de data la care opera a fost
difuzată prima dată.

Cât priveşte comodatul (împrumutul de folosinţă), deosebirile dintre acest contract şi cel
de locaţiune a drepturilor de autor sunt:

 comodatul este, prin esenţă un contract cu titlu gratuit, în vreme ce locaţiunea drepturilor
de autor este un contract cu titlu oneros;
 comodatul este un contract unilateral, iar locaţiunea operei este un contract bilateral;
 dacă comodantul nu este obligat să folosească lucrul care face obiectul contractului de
comodat, cesionarul care nu foloseşte opera pentru care s-a încheiat contractul de
locaţiune sau o foloseşte într-o măsură insuficientă, poate să suporte efectele acţiunii de
desfiinţare a contractului exercitate de autor, dacă interesele sale justificate sunt afectate
considerabil;
  obiectul celor două contracte este diferit şi anume: orice bun mobil – în cazul
comodatului şi numai o operă literară, artistică sau ştiinţifică – în ipoteza contractului de
locaţiune a dreptului de autor;
 contractul de comodat este un contract real, iar contractul de locaţiune a drepturilor de
autor are caracter consensual.

Încetarea contractului de locaţiune

Contractul de locaţiune a drepturilor patrimoniale de autor poate înceta prin:

 voinţa părţilor;
 la expirarea termenului pentru care a fost încheiat;
 denunţare unilaterală de către oricare parte, dacă părţile nu au stipulat un termen în
contract;
 reziliere pentru neexecutarea culpabilă a obligaţiilor de către una din părţi, cu plata
daunelor interese.

6. Contractul de comanda

Definiţie şi caracterizare

În principiu, contractele de valorificare a drepturilor de autor de care ne-am ocupat până

acum se încheie având ca obiect opere deja elaborate, finite.

Dacă obiectul contractului îl reprezintă valorificarea dreptului patrimonial de autor asupra

unei opere viitoare, atunci avem de-a face cu ceea ce se numeşte contract de comandă.

Contractul de comandă este reglementat prin dispoziţiile art. 46 din Legea nr. 8/1996.

Specificul acestui contract este faptul că acordul părţilor priveşte atât opera viitoare, cât şi
activitatea de creaţie a autorului. Prin acest contract a cărui natură este complexă16, autorul îşi
asumă o dublă obligaţie: de a crea opera şi de a o ceda persoanei care a comandat-o.

Prin urmare, contractul de comandă se prezintă ca o îmbinare a două contracte: contractul

de antrepriză, în care autorul îşi asuma obligaţia de a elabora opera şi contractul de valorificare

16
A se vedea A. Ionescu şi colaboratorii, Dreptul de autor în RSR, Editura Academiei, Bucureşti, p. 19.
a drepturilor patrimoniale de autor, în care obligaţia principală a autorului este aceea de a ceda
exerciţiul dreptului de a utiliza şi exploata opera.

Elementele specifice contractului de comandă

Opera care va fi creată în viitor de către autor în baza contractului de comandă trebuie să fie
determinată prin indicarea în contract a unor caracteristici în funcţie de natura ei: gen, temă,
conţinut, volum etc.

Cesiunea drepturilor patrimoniale de autor privind totalitatea operelor viitoare ale autorului,
nominalizate sau nu, este lovită de nulitate absolută.

Contractul de comandă trebuie să conţină termenul de predare şi termenul de acceptare a

operei de către persoana care a făcut comanda. Lipsa clauzelor privitoare la termenele enunţate
va atrage după sine nulitatea contractului, termenele putând fi stabilite ulterior, în caz de litigiu.

Executarea contractului de comandă

Opera elaborată va fi predată de către autor persoanei care a comandat-o, care va putea să o
accepte, să solicite modificarea ei sau să o respingă.

Odată opera acceptată, autorul şi-a îndeplinit prima obligaţie contractuală, în viitor între
părţi existând obligaţiile reciproce care decurg din contractul de valorificare a dreptului de autor
(de reproducere, de reprezentare, de difuzare, de editare etc. în funcţie de natura operei
respective).

Dacă opera elaborată şi predată de autor este necorespunzătoare, dar, cu unele modificări,
ea ar putea să îndeplinească exigenţele contractului, persoana care a comandat-o are dreptul să
ceară autorului să opereze modificările ce se impun.

Dacă autorul refuză să facă modificările cerute sau dacă şi după efectuarea modificărilor
opera nu îndeplineşte condiţiile stabilite, atunci persoana care a comandat opera are dreptul să
denunţe contractul. În acest caz, dacă autorul nu este în culpă, are dreptul să păstreze sumele
încasate.

În situaţia în care pentru crearea operei comandate s-au executat lucrări pregătitoare şi
contractul a fost denunţat, autorul are dreptul la restituirea cheltuielilor efectuate cu lucrările
pregătitoare.
 În doctrină 17 s-a arătat, pe bună dreptate, că, în cazul în care contractul este denunţat pentru
motive temeinice de autorul operei, să fie consacrată soluţia suportării cheltuielilor tot de către
cel care a făcut comanda operei.

Deoarece legea nu prevede criterii de apreciere a operei comandate şi executate (lucru de

altfel greu de stipulat), se poate naşte impresia că persoana care a comandat opera poate denunţa
contractul în mod discreţionar.

În practică 18 s-a decis că nu pot fi invocate drept motive pentru denunţarea contractului de
comandă concepţiile, ideile şi modul de exprimare propriu al autorului, deoarece aceste elemente
au fost avute în vedere la încheierea contractului, când acesta a fost încheiat cu un anumit autor,
în considerarea personalităţii sale.

7. Alte opere ce pot fi transmise

a) Operele cinematografice şi alte opere audiovizuale

Legiuitorul român defineşte acest gen de opere astfel : „Opera audiovizuala este opera
cinematografica, opera exprimata printr-un procedeu similar cinematografiei sau orice alta opera
constand dintr-o succesiune de imagini in miscare, insotite sau nu de sunete.”
În cazul în care opera audiovizuală urmează să fie creată prin adaptarea unei alte opere
preexistente, dreptul la adaptarea audiovizuală este dreptul exclusiv al titularului dreptului de
autor asupra unei opere preexistente de a o transforma sau de a o include într-o operă
audiovizuală. În aceste condiţii legea prevede că este necesară cesiunea dreptului exclusiv mai
sus precizat printr-un contract încheiat între titularul dreptului de autor şi producătorul operei
audiovizuale, distinct de contractul de editare, în care se vor prevedea expres condiţiile
producţiei, difuzării şi proiecţiei operei audiovizuale.
De remarcat că în cazul în care nu există o convenţie contrară, autorii operei audiovizuale,
precum şi alţi autori cu contribuţii la aceasta, îşi păstrează toate drepturile de utilizare separată a
propriilor contribuţii, în condiţiile legii.

b) Programele pentru calculator.

Autorul acestor programe are aceleaşi drepturi morale şi patrimoniale ca şi oricare autor al
unei opere literare sau artistice. El poate ceda drepturile de utilizare a unui program pentru
calculator fără ca aceasta să ducă la transferul dreptului de autor asupra programului. Dacă

17
Stanciu Cărpenaru, Drept civil. Contracte speciale. Dreptul de autor. Dreptul de moştenire, Centrul de
multiplicare al Universităţii Bucureşti, 1983.

18
Decizia civilă nr. 1106/28 noiembrie 1955 a Tribunalului Bucureşti.
programele pentru calculator sunt realizate în exercitarea atribuţiilor de serviciu, acestea pot fi
exploatate de cel angajat, dacă prin contract nu s-a convenit altfel.

c) Operele de artă plastică

Operele de artă plastică pot fi bi sau tridimensionale la baza protecţiei lor stând
individualitatea operei care se bazează pe creaţia artistică. Autorul operei de artă plastică se
bucură de toate drepturile morale şi patrimoniale prevăzute de lege.
Reproducerile după operele de artă plastică se pot realiza doar pe baza unui contract care
trebuie să conţină indicaţii necesare pentru identificarea operei (o schiţă, un desen, o fotografie)
precum şi referiri la semnătura autorului. Reproducerile nu pot fi puse în vânzare fără
consimţământul titularului dreptului de autor, consimţământ care este dat după examinarea
reproducerii.
În situaţia în care opera de artă plastică este expusă într-o expoziţie, persoana fizică sau
juridică care organizează acea expoziţie suportă riscul dispariţiei sau distrugerii totale sau
parţiale a operei.

d) Operele fotografice
Transmiterea drepturilor patrimoniale ale titularului dreptului de autor asupra unei opere
fotografice se produce în momentul înstrăinării negativului operei fotografice. Persoana care
comandă să i se execute o fotografie poate să publice sau să reproducă acea fotografie fără
consimţământul autorului dacă nu s-a convenit altfel. Dacă fotografia originală poartă numele
autorului, acest nume trebuie să figureze şi pe reproducere.

2.3 Transmiterea succesorala a drepturilor

Dreptul la eliberarea titlului de protecţie, drepturile ce decurg din cererea de înregistrare,

precum şi drepturile născute din înregistrare pot fi transmise, în tot sau în parte, şi pe cale

succesorală.

Transmiterea prin succesiune legală sau testamentară a drepturilor asupra obiectelor

proprietăţii intelectuale este supusă regulilor de drept comun iar durata drepturilor şi limitele

lor teritoriale sunt prevăzute însă de legile speciale în domeniu.

Cu referire la dreptul de autor, reputatul profesor Yolanda Eminescu afirmă că în cadrul

prerogativelor ce alcătuiesc dreptul de autor, se găsesc două categorii având un regim juridic

diferit: prerogativele de ordin personal nepatrimonial şi cele de ordin patrimonial. În teoria

generală a drepturilor subiective, doctrina aşează dreptul moral de autor alături de drepturile

legate de existenţa şi integritatea fizică şi morală a persoanei şi de drepturile privind identitatea

acesteia, în categoria drepturilor personale nepatrimoniale, caracterizate prin intransmisibilitate,

precum şi prin imprescriptibilitate.

Toate prerogativele cu caracter personal nepatrimonial care alcătuiesc dreptul de autor,

sunt prin natura lor intransmisibile şi deci nu ar fi prin natura lor susceptibile de a fi transmise

prin moştenire19.

Drepturile de proprietate intelectuală cu caracter patrimonial sunt transmisibile, prin

mijloacele reglementate de legile în vigoare ce reglementează domeniul. Astfel, atât Legea nr.
8/1996 privind drepturile de autor şi drepturile conexe, cât şi Legea nr. 129/1992 privind
protecţia desenelor şi modelelor, Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice,
Legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenţie, Legea nr. 350/2007 privind modelele de utilitate
prevăd ca modalităţi de transmitere a drepturilor decurgând din creaţiile de proprietate
intelectuală, cesiunea, licenţa şi succesiunea legală şi testamentară.

Conform art. 953 C. civ., moştenirea este transmiterea patrimoniului unei persoane

fizice decedate către una sau mai multe persoane în fiinţă. În cadrul dreptului civil noţiunea de
succesiune se menţionează într-un sens mai larg, desemnând orice transmisiune de drepturi, între
vii sau pentru cauză de moarte, transmisiune ce poate fi universală, cu titlu universal sau cu titlu
particular. În acest sens, de exemplu cesionarul este succesorul cu titlu particular al cedentului.
Prin urmare, noţiunea de succesiune numai în sensul restrâns al cuvântului – transmisiune pentru
cauză de moarte – este echivalent al noţiunii de moştenire.

Trebuie menţionat că în primul rând este corectă utilizarea termenului de moştenire în

favoarea celui de succesiune deoarece succesiunea are o accepţiune mai largă. Legat de noţiuni,

se poate observa în literatura de specialitate, utilizarea mai multor termeni cum ar fi: moştenire,

succesiune, transmisiune succesorală.

Legat de transmisiunea succesorală ne punem întrebarea dacă sunt influenţate

caracterele juridice ale acesteia de prezenţa în masa succesorală a drepturilor de creaţie

intelectuală?

19
Yolanda Eminescu, Dreptul de autor, Editura Lumina Lex , Bucuresti, 1997 , ISBN 973-9186-96-3, pag 246
 În mod sigur este vizat de această întrebare caracterul unitar al transmisiunii

succesorale. În literatură juridică, se discută, neexistând o unitate de opinii dacă drepturile de

creaţie intelectuală reprezintă o excepţie de la caracterul unitar al acestei transmisiuni.

Plecând de la reglementarea moştenirii acestor drepturi în legile speciale de proprietate

intelectuală, într-o opinie, se poate considera că orice abatere, chiar nesemnificativă, reprezintă

o excepţie sau că fie numai diferenţele notabile de regim juridic pot fi reţinute ca asemenea
excepţii20.

Într-o altă opinie, în cazul acestor drepturi nu ne aflăm în prezenţa unei excepţii de la

caracterul unitar al transmisiunii moştenirii deoarece normele de transmitere succesorală sunt

cele din dreptul comun, legea specială prevăzând unele reguli speciale numai în privinţa

caracterului temporar al drepturilor patrimoniale de autor dobândit prin moştenire, inclusiv

moştenirea testamentară cu consecinţa imposibilităţii retransmiterii prin succesiune sau în orice

mod după expirarea termenului prevăzut de lege, imposibilitate datorată stingerii a însuşi

dreptului, iar nu pentru că am fi în prezenţa unei derogări de la caracterul unitar al moştenirii.

Ca regulă generală, la moartea autorului, drepturile patrimoniale de autor se transmit

prin moştenire potrivit legislaţiei civile, pe o perioadă de 70 de ani, începând cu data de 1

ianuarie a anului următor morţii autorului sau aducerii la cunoştinţă publică a creaţiei, după caz,

legea stabilind anumite termene şi reguli pentru colaborare, opere colective, opere de artă

aplicată, programe de calculator.

În toate cazurile, în privinţa devoluţiunii legale sau testamentare a moştenirii, din care

fac parte aceste drepturi, inclusiv stabilirea cotelor succesorale sau a rezervelor moştenitorilor

rezervatari ori a vocaţiei succesorale se aplică dreptul comun. Tot dreptul comun se aplică şi în

privinţa regulilor transmisiunii succesorale şi a împărţelii moştenirii din care fac parte drepturile

20
Bogdan Patrascu, Ilioara Genoiu, Despre mostenire si liberalitati in Noul Cod civil. Studii si comentarii, vol II,
Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2013, 978-606-673-222-2, pag. 593
patrimoniale de autor.

După cum s-a observat în literatura de specialitate, în privinţa duratei pentru care

moştenitorii dobândesc aceste drepturi, se aplică regulile special prevăzute de lege, drepturile

patrimoniale de autor putând fi recunoscute fără limitare în timp.

Drepturile din domeniul proprietăţii industriale se transmit prin moştenire legală sau

testamentară, potrivit dreptului comun fără vreo limitare specială în timp în persoana

moştenitorilor, faţă de drepturile recunoscute defunctului. Transmiterea prin moştenire a

acestor drepturi produce însă efecte faţă de terţi începând cu data publicării în Buletinul Oficial

de Proprietate Industrială a menţiunii transmiterii înregistrate la OSIM, ca şi în materia

transmiterii între vii.

Totuşi, trebuie menţionat că dreptul de folosire a invenţiei, de exemplu, de către terţi în

anumite situaţii speciale poate fi transmis numai odată cu patrimoniul sau o fracţiune din

patrimoniul terţului titular al dreptului iar în caz de deces numai prin moştenire legală sau prin

legat universal ori cu titlu universal, nu şi prin legat cu titlu particular.

Legea nr. 8 /1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe stabileşte însă o limitare

în timp indiferent de persoana moştenitorului, astfel că se poate spune că nu suntem în prezenţa

unei excepţii de la principiul unitar al moştenirii, întrucât este vorba numai de o limitare în timp

a dreptului însuşi transmis de către autorul operei moştenitorilor săi, la expirarea termenului

prevăzut de lege stingându-se drepturile patrimoniale de autor, iar drepturile nu mai fac parte

din masa succesorală subsecventă, în mod asemănător altor drepturi afectate de termen

extinctiv21.

Împărtăşim opinia că în cazul transmiterii prin succesiune a drepturilor de proprietate

intelectuală nu suntem în prezenţa unei veritabile excepţii de la caracterul unitar al moştenirii

21
Francisc Deak, Romeo Popescu, Tratat de drept succesoral, vol I, Mostenirea Legala, Editia a III-a actualizata si
completata, Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2013 , 978-606-673-2013-0, pag.46-49
în pofida faptului că sediul materiei este stabilit în legile speciale de proprietate intelectuală dar

realizarea succesiunii se face după regulile dreptului comun.

O adevărată excepţie de la caracterul unitar al moştenirii presupune aplicarea unor reguli

deosebite cu privire la stabilirea vocaţiei succesorale sau a cotelor-părţi cuvenite moştenitorilor,

ceea ce nu este aplicabil în privinţa dobândirii prin moştenire a drepturilor patrimoniale de autor.

Trebuie precizat că moştenirea implică atât activul cât şi pasivul succesoral, adică prin

moştenire se transmit atât drepturile cât şi obligaţiile decurgând din înregistrarea unui obiect al

proprietăţii intelectuale. Legat de caracterul temporar al drepturilor patrimoniale de proprietate

industrială, odată cu preluarea acestor drepturi, moştenitorul preia totodată, şi obligaţia de a

plăti taxele de menţinere în vigoare a titlului de protecţie din care decurg drepturile de

proprietate industrială, de exemplu. Aceste obligaţii se nasc în persoana moştenitorului, la

deschiderea moştenirii sau ulterior, independent de voinţa defunctului.

Fără îndeplinirea unei astfel de obligaţii, drepturile s-ar stinge iar titularul drepturilor în

persoana moştenitorilor nu şi-ar mai putea exercita prerogativele exclusive ale acestor drepturi.

Trebuie menţionat faptul că prerogativele nepatrimoniale pe care, ca excepţie de la

esenţa patrimoniului le pot exercita şi moştenitorii ţin de esenţa dreptului de autor.

Întregul drept de autor este axat, în această concepţie, pe dreptul moral, lucru care se

explică prin specificul operei de a fi emanaţia personalităţii autorului. Aşa se explică caracterul

perpetuu, inalienabil şi imprescristibil al dreptului moral. Prin derogare de la dreptul comun, el

este considerat transmisibil mortis causa, în anumite limite: dreptul moral are un conţinut

pozitiv, şi anume dreptul de divulgare şi unul negativ, dreptul de a paternitatea operei şi la

inviolabilitatea ei, care se exercită prin reacţie de apărare.

Această distincţie serveşte în general doctrinei ca bază în analiza transmisiunii

succesorale a dreptului de autor. Ea este admisă, în principiu, în limitele determinate de funcţia

acestui drept. Ca urmare, unele prerogative vor dispărea. Printre cele pozitive, singura care
supravieţuieşte este dreptul de divulgare. Succesorii însă vor exercita această prerogativă în

unicul scop de a exercita voinţă postumă a autorului. Transmisiunea succesorală operează ca o

metamorfoză a dreptului moral.

Dacă autorii sunt de acord în a admite că în privinţa dreptului de divulgare, succesorii

vor trebui să respecte voinţa autorului de a comunica sau nu opera, divergenţele apar atunci

când se pune problema de a şti cum se va proceda în cazul când autorul nu şi-a manifestat voinţa

în nici un fel. Unii autori admit că autorizarea de publicare este prezumată.

Spre deosebire de sistemul dualist francez, în care dreptul moral este net separat de

drepturile patrimoniale, sistemul german este un sistem monist, în sensul că dreptul moral este

un element al dreptului de autor cu acelaşi titlu ca şi dreptul patrimonial, cu care are o durată

egală şi anume cea stabilită pentru dreptul de autor în ansamblul prerogativelor sale. Consecinţa

acestei concepţii este admisibilitatea transmisiunii dreptului de autor moştenitorilor autorului

sau persoanelor indicate de acesta, cu precizarea că, în persoana succesorului, dreptul moral

rămâne acelaşi drept absolut şi discreţionar ca în persoana autorului. Toate aceste drepturi se

caracterizează prin faptul că sunt inaccesibile în timpul vieţii autorului, netransmisibile

moştenitorilor şi imprescriptibile.

Conform documentelor comunitare şi aici ne referim la directivele în domeniu, se

consacră aceleaşi moduri de transmitere a drepturilor de proprietate intelectuală: cesiunea,

acordarea de licenţe şi succesiunea.

Prin directivele menţionate au fost prevăzute proceduri de simplificare a înregistrării

transmiterilor din punct de vedere a îndeplinirii condiţiilor formale, cum ar fi faptul că printr-o

singură cerere se poate solicita înregistrarea transmiterii drepturilor asupra mai multor mărci

sau desene şi modele.

Apreciem, că prin modul de reglementare legislaţia noastră naţională este aliniată la

prevederile comunitare în ceea ce priveşte transmiterile drepturilor de proprietate intelectuală.

 Transmiterile de drepturi prezintă importanţă juridică şi economică în cazul în care este

necesară stabilirea deţinătorului dreptului (solicitant, titular, cesionar, licenţiat) în cazul unor

litigii vizând eventuale încălcări ale drepturilor de proprietate intelectuală.

3. Concluzii
Reglementarea modurilor de transmitere a drepturilor de proprietate intelectuală sunt

reglementate atât în convenţiile internaţionale în domeniu, în documentele comunitare şi în

legislaţia naţională specială.

Este bine cunoscut în literatura de specialitate aprecierea de către unii autori a

contractului de cesiune ca o variantă a contractului de vânzare-cumpărare, diferenţa constând

în faptul că drepturile cedate sunt temporare. Totodată contractul de licenţă este similar şi

îmbracă aceleaşi caractere cu contractul de locaţiune.

În ceea ce priveşte transmiterea drepturilor prin moştenire putem reţine faptul că

niciunul dintre documentele menţionate mai sus nu fac referire la regulile după care se face

acest transfer.

Dacă în cazul cesiunii şi licenţei se aplică regulile vânzării, respectiv al locaţiunii, în

cazul transmiterii prin moştenire a drepturilor de proprietate intelectuală neavând reglementate

în legislaţia specială astfel de reguli se poate trage concluzia că o astfel de transmitere se

realizează în baza dreptului comun, respectiv a Cărţii a IV-a - „Despre moştenire şi liberalităţi”

din Codul Civil.

De lege ferenda, este necesar ca în legile speciale de proprietate intelectuală să se

menţioneze faptul că transmiterea prin moştenire a unor astfel de drepturi se realizează în baza

prevederilor din dreptul comun.

 4. Bibliografie
Legi
 Legea nr. 8/1996 privind drepturile de autor şi drepturile conexe, republicată în M.Of. nr.
430/101
 Legea nr. 285 din 23 iunie 2004
 Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 123 din 1 septembrie 2005
 Decretul nr. 321 din 18 iunie 1956 privind dreptul de autor

Carti
 Dreptul proprietăţii intelectuale: dreptul de autor. Ediţia a II-a revăzută şi adăugită /
Florea Bujorel. – Bucureşti, Editura Fundaţiei România de Mâine, 2006
 Alice Mihaela Postavaru, Transmiterea drepturilor de proprietate intelectuala
 Francisc Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, Editura Actami, Bucureşti, 1996
 Ionescu şi colaboratorii, Dreptul de autor în RSR, Editura Academiei, Bucureşti
 Viorel Roş, „Dreptul proprietăţii intelectuale”, Editura Global Lex, Bucureşti, 2001
 Ioan Macovei, „Dreptul proprietăţii intelectuale”, Editura C.H.Beck,Bucuresti,2007
 Yolanda Eminescu, Regimul juridic al creaţiei intelectuale, Editura Lumina
Lex, Bucureşti, 1997
 Ligia Dănilă, Dreptul de autor, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2005

Internet
 http://www.think-business.ro/reguli-generale-privind-cesiunea-dreptului-de-autor/