Sunteți pe pagina 1din 160

FLOREA BUJOREL

DREPTUL PROPRIETĂŢII INTELECTUALE


DREPTUL DE AUTOR
Ediţia a II-a revăzută şi adăugită
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
BUJOREL, FLOREA
Dreptul proprietăţii intelectuale: dreptul de autor. Ediţia a II-a
revăzută şi adăugită / Florea Bujorel. – Bucureşti, Editura Fundaţiei
România de Mâine, 2006
160 p.; 20,5 cm
ISBN (10) 973-725-646-8; (13) 978-973-725-646-1

347.77(498)(075.8)

© Editura Fundaţiei România de Mâine, 2006

Redactor: Mihaela ŞTEFAN


Tehnoredactor: Marcela OLARU
Coperta: Marilena BĂLAN

Bun de tipar: Coli tipar: 10,25


Format: 16/61×86

Editura Fundaţiei România de Mâine


Bulevardul Timişoara nr.58, Bucureşti, Sector 6
Tel./Fax: 021/444.20.91; www.spiruharet.ro
e-mail: contact@edituraromaniademaine.ro
UNIVERSITATEA SPIRU HARET
FACULTATEA DE DREPT ŞI ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ

Lector univ. dr. FLOREA BUJOREL

DREPTUL PROPRIETĂŢII
INTELECTUALE
DREPTUL DE AUTOR
Ediţia a II-a revăzută şi adăugită

EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE


Bucureşti, 2006
CUPRINS

CAPITOLUL I
INSTITUŢIA DREPTULUI PROPRIETĂŢII
INTELECTUALE

1. Obiectul dreptului proprietăţii intelectuale ……………………. 11


2. Principiile dreptului proprietăţii intelectuale …………………… 13
2.1. Enumerare …………………….………………………….. 13
2.2. Principiul tratamentului naţional …………………………. 13
2.3. Principiul dreptului de prioritate ………………………….. 15
2.4. Principiul independenţei brevetelor ……………………….. 17
2.5. Principiul independenţei mărcilor ………………………… 18
3. Natura juridică a dreptului proprietăţii intelectuale ……………. 19
4. Proprietatea intelectuală – scurt istoric ………………………… 24
5. Protecţia proprietăţii intelectuale în România. Congresul de la
Bucureşti din 1906 …………………….………………………. 27

CAPITOLUL II
IZVOARELE DREPTULUI PROPRIETĂŢII
INTELECTUALE

1. Categorii de izvoare …………………….…………………….. 30


2. Convenţia de la Paris din 1883 pentru protecţia proprietăţii
industriale …………………….……………………………….. 32
3. Convenţia de la Berna din 1886 pentru protecţia operelor
literare şi artistice …………………….………………………... 34

5
4. Convenţia de la Stockholm din 1967 pentru înfiinţarea
Organizaţiei Mondiale a Proprietăţii Intelectuale ………………. 37
5. Directivele Consiliului Comunităţilor Europene – instrumente de
armonizare a legislaţiei şi de unificare a jurisprudenţei ţărilor
membre în domeniul dreptului de autor ……………………….. 39

CAPITOLUL III
SUBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR
1. Dreptul de autor. Noţiune şi caracterizare ……………………… 41
2. Principiul adevăratului autor al operei. Excepţii
de la principiul adevăratului autor …………………………….. 42
3. Calitatea de autor şi calitatea de subiect al dreptului de autor ….. 45
3.1. Calitatea de autor al operei ……………………………….. 45
3.2. Calitatea de subiect al dreptului de autor …………………. 46
4. Dovada calităţii de autor şi de subiect al dreptului de autor …… 47
5. Pluralitatea de autori şi de subiecte ale dreptului de autor. Opera
comună şi opera colectivă …………………………………….. 48
5.1. Opera comună ……………………………………………. 48
5.2. Opera colectivă ………………………………………….... 50
6. Autorul salariat şi regimul operelor realizate în cadrul
obligaţiilor de serviciu …………………………………………. 51
7. Regimul operelor postume ……………………………………. 51
7.1. Noţiune şi caracterizare …………………………………... 51
7.2. Reglementarea operelor postume în legislaţia română
în vigoare ………………………………………………… 52

CAPITOLUL IV
OBIECTUL PROTECŢIEI DREPTULUI
DE AUTOR
1. Noţiune şi caracterizare …………………………………….. 54
2. Categorii de opere protejate în dreptul român ……………… 55
3. Opere exceptate de la protecţia dreptului de autor ………….. 58
4. Constituirea depozitului legal – obligaţie nesemnificativă
pentru protecţia dreptului de autor …………………………….. 59

6
5. Condiţiile cerute pentru protecţia dreptului de autor ……….. 60
5.1. Condiţia formei concrete de exprimare a operei ………. 61
5.2. Condiţia susceptibilităţii operei de aducere la cunoştinţă
publică …………………………………………………. 62
5.3. Condiţia originalităţii operei. Aplicarea condiţiei
originalităţii la diferite categorii de opere ………………… 62
6. Protecţia dreptului de autor pentru unele categorii de opere.
Probleme pe care le ridică protecţia folclorului ………………. 67

CAPITOLUL V
CONŢINUTUL DREPTULUI DE AUTOR
1. Drepturile morale de autor …………………………………….. 70
1.1. Noţiune şi caracterizare …………………………………... 70
1.2. Caracterele juridice ale drepturilor morale de autor ………. 71
1.3. Dreptul de divulgare ……………………………………… 74
1.4. Dreptul la paternitate ……………………………………... 76
1.5. Dreptul la nume ………………………………………….. 77
1.6. Dreptul la inviolabilitatea operei …………………………. 78
1.7. Dreptul de retractare ………………………………………. 79
2. Drepturile patrimoniale de autor ………………………………. 80
2.1. Caracterele juridice ale drepturilor patrimoniale de autor …. 80
2.2. Dreptul de a decide utilizarea operei ……………………… 81
2.3. Dreptul de suită …………………………………………... 86
2.4. Drepturile de autor şi regimul matrimonial............................. 87
3. Drepturile conexe dreptului de autor ………………………….. 88
3.1. Noţiune şi caracterizare …………………………………... 88
3.2. Principalele categorii de drepturi conexe …………………. 89
3.2.1. Drepturile artiştilor interpreţi şi executanţi …………. 89
3.2.2. Drepturile producătorilor de înregistrări sonore …….. 90
3.2.3. Drepturile producătorilor de înregistrări audiovizuale... 91
3.2.4. Dreptul artiştilor interpreţi sau executanţi
şi al producătorilor de fonograme la remuneraţie
unică echitabilă …………………………………….... 92
3.2.5. Dreptul la remuneraţie compensatorie pentru copia
privată............................................................................. 93

7
3.2.6. Drepturile organismelor de radiodifuziune
şi de televiziune …………………………………….. 95
3.2.7. Responsabilitatea organismelor de comunicare publică
prin satelit …………………... 96
3.2.8. Dreptul de retransmitere prin cablu ………………… 98
3.2.9. Drepturile sui-generis ale fabricanţilor de date......... 99

CAPITOLUL VI
DURATA PROTECŢIEI ŞI LIMITELE EXERCITĂRII
DREPTULUI DE AUTOR
1. Durata protecţiei dreptului de autor ……………………………. 101
1.1. Consideraţii generale. Căderea unei opere în domeniul public 101
1.2. Data de la care începe să curgă şi modul de calcul
al termenului de protecţie a operei ………………………... 102
1.3. Durata protecţiei drepturilor patrimoniale de autor ……….. 103
2. Limitele exercitării dreptului de autor …………………………. 107
2.1. Consideraţii generale privind controlul utilizării operelor
protejate prin dreptul de autor ……………………………. 107
2.2. Condiţiile generale de limitare a exercitării dreptului de
autor ........................................................................................ 110
2.3. Limitele dreptului de exclusivitate în domeniul
audiovizualului …………………………………………… 110

CAPITOLUL VII
CESIUNEA DREPTURILOR PATRIMONIALE
DE AUTOR
1. Reguli comune privind contractul de cesiune
a drepturilor patrimoniale de autor ……………………………. 112
1.1. Elementele contractului de cesiune ………………………. 112
1.2. Remuneraţia autorului cedent. Acţiunea în anularea
contractului de cesiune şi acţiunea în revizuirea contractului
de cesiune ………………………………………………… 116
1.3. Limitele cesiunii …………………………………………... 117
1.4. Forma şi desfiinţarea contractului de cesiune …………….. 119
2. Principalele categorii de contracte …………………………….. 120
8
2.1. Contractul de editare ……………………………………… 121
2.2. Contractul de reprezentare teatrală sau de execuţie muzicală 127
2.3. Contractul de locaţiune …………………………………… 130
2.4. Contractul de comandă …………………………………… 132
2.5. Contractul de adaptare audiovizuală ……………………. 134
2.6. Contractul de difuzare a unei opere prin radio şi televiziune 136

CAPITOLUL VIII
GESTIUNEA ŞI APĂRAREA DREPTULUI
DE AUTOR ŞI A DREPTURILOR CONEXE

1. Gestiunea dreptului de autor şi a drepturilor conexe …………... 137


1.1. Necesitatea gestiunii colective a dreptului de autor
şi a drepturilor conexe …………………………………… 137
1.2. Organismele de gestiune colectivă ……………………….. 138
1.3. Mandatul de gestiune colectivă ............................................. 142
1.4. Funcţionarea organismelor de gestiune colectivă ………… 144
1.5. Oficiul Român pentru Drepturile de Autor ……………….. 146
2. Apărarea dreptului de autor şi a drepturilor conexe …………… 150
2.1. Măsuri tehnice de protecţie a drepturilor de autor ................. 150
2.2. Diversitatea mijloacelor de apărare a dreptului de autor
şi a drepturilor conexe …………………………………… 151
2.3. Competenţa instanţelor de judecată ………………………. 157
2.4. Proba drepturilor …………………………………………. 157
3. Apărarea dreptului de autor în condiţiile noilor realizări
tehnologice ……………………………………………………. 158

9
10
CAPITOLUL I
INSTITUŢIA DREPTULUI PROPRIETĂŢII
INTELECTUALE

1. Obiectul dreptului proprietăţii intelectuale


Dreptul proprietăţii intelectuale desemnează totalitatea drepturilor
legate de protecţia creaţiei intelectuale, a autorilor de opere ale spiritului
şi a rezultatelor activităţii de creaţie sub formele cele mai variate, precum
şi protecţia celor mai importante semne distinctive ale activităţii de
comerţ.
Dreptul proprietăţii intelectuale reprezintă acea ramură de drept al
cărei obiect îl constituie normele juridice care reglementează creaţiile
intelectuale cu caracter literar, artistic sau ştiinţific, precum şi creaţiile
intelectuale cu aplicabilitate industrială.
Disciplina dreptului proprietăţii intelectuale este formată din două
subramuri:
a) subramura dreptului de autor;
b) subramura dreptului proprietăţii industriale.1
a) Dreptul de autor, ca instituţie juridică, cuprinde totalitatea
normelor juridice care reglementează raporturile referitoare la realizarea
şi protecţia operelor literare, artistice sau ştiinţifice.
Obiectul dreptului de autor îl constituie operele literare, artistice sau
ştiinţifice, indiferent de forma de exprimare, de destinaţia sau de valoarea
lor, idee consacrată în sistemul Convenţiei de la Berna din 1886.
b) La rândul său, dreptul proprietăţii industriale sau dreptul de
proprietate industrială, ca instituţie juridică, reprezintă totalitatea
normelor juridice care reglementează raporturile referitoare la creaţiile
intelectuale aplicabile în industrie şi la semnele distinctive ale acestei
activităţi.

1
A se vedea Viorel Roş, Dreptul proprietăţii intelectuale, Curs
universitar, Editura Global Lex, 2001, p. 31.
11
În literatura de specialitate s-a arătat2 că obiectul dreptului de
proprietate industrială se împarte în trei categorii:
Prima categorie, creaţiile noi, o reprezintă drepturile realizatorilor
de desene şi modele industriale, invenţiile, protecţia noilor soiuri de
plante şi rase de animale, protecţia topografiilor de circuite integrate şi
protecţia informaţiei confidenţiale.
Cea de a doua categorie, semnele noi, are ca obiect semnele
distinctive cum ar fi mărcile, indicaţiile geografice, firmele şi semnele
comercianţilor.
În fine, ultima categorie vizează concurenţa neloială.
Cele două domenii ale drepturilor intelectuale, dreptul de autor şi
dreptul de proprietate industrială, se aseamănă prin obiectul protecţiei
juridice, prin natura drepturilor subiective ale autorilor şi prin principiile
fundamentale care reglementează atât raporturile privitoare la operele lite-
rare, ştiinţifice sau artistice, cât şi raporturile privitoare la creaţia tehnică.
Solidaritatea dintre dreptul de autor şi dreptul de proprietate
industrială se reflectă şi în sensibilitatea sporită a acestora, în raport cu
alte ramuri de drept, la impactul cuceririlor tehnico-ştiinţifice.
Asemănarea celor două categorii de drepturi se remarcă şi în ceea
ce priveşte influenţa decisivă pe care o exercită anumite elemente asupra
evoluţiei acestor drepturi.
Un prim element îl reprezintă extinderea caracterului de echipă al
activităţii creatoare, opera fiind tot mai frecvent rezultatul colaborării mai
multor autori, determinată de complexitatea crescândă a creaţiei.
Cel de-al doilea element care influenţează evoluţiile celor două
categorii de drepturi intelectuale este folosirea mijloacelor de un înalt
nivel tehnic în activitatea creatoare. Deşi există un oarecare decalaj în
ceea ce priveşte gradul de utilizare a mijloacelor tehnice perfecţionate în
procesul de creaţie în favoarea creaţiei tehnice, totuşi nici opera ştiinţifică,
literară sau artistică nu este la adăpost de influenţa tehnicii moderne. De
exemplu, utilizarea calculatoarelor în creaţia unor piese muzicale a
devenit un fapt cotidian.3

2
Viorel Roş, Op. cit., p. 31.
3
Nicolae Puşcaş, Petrică Truşcă, Dreptul proprietăţii intelectuale, Note de
curs, Editura Tip Almarom, 1996, p. 10-11.
12
Unitatea celor două categorii de drepturi intelectuale a condus şi la
înfiinţarea Organizaţiei Mondiale a Proprietăţii Intelectuale (OMPI),
organizaţie interguvernamentală al cărei scop este, în principal,
înregistrarea, promovarea cooperării în administrarea proprietăţii
intelectuale şi activităţi programate cum ar fi: promovarea acceptării mai
largi a tratatelor existente, actualizarea acestor tratate prin revizuiri,
încheierea de noi tratate şi participarea la activităţile de cooperare pentru
dezvoltare.4

2. Principiile dreptului proprietăţii intelectuale


2.1. Enumerare
Principiile fundamentale ale dreptului proprietăţii intelectuale, şi
anume tratamentul naţional, dreptul de prioritate, independenţa brevetelor
şi independenţa mărcilor se degajă din Convenţia de la Paris şi din
Convenţia de la Berna. Ţările membre ale Uniunii de la Paris şi ale
Uniunii de la Berna au libertatea de a reglementa protecţia proprietăţii
intelectuale prin legislaţiile lor naţionale, sub condiţia respectării
principiilor amintite.

2.2. Principiul tratamentului naţional


Potrivit principiului tratamentului naţional, resortisanţii Uniunii de
la Paris şi ai Uniunii de la Berna beneficiază în celelalte ţări membre de
aceleaşi drepturi ca şi naţionalii.
Principiul este consacrat în art. 2 din Convenţia de la Paris, fiind
prevăzut în textul iniţial al Convenţiei. În ceea ce priveşte protecţia
proprietăţii intelectuale, cetăţenii oricărei ţări care face parte din Uniune
vor beneficia în toate celelalte ţări ale Uniunii de avantajele pe care legile
respectivelor ţări le acordă în prezent şi le vor acorda în viitor naţionalilor,
fără a fi încălcate drepturile speciale stabilite de către Convenţie. Pe cale
de consecinţă, resortisanţii vor beneficia de aceeaşi protecţie ca şi
naţionalii şi de aceleaşi mijloace de apărare împotriva oricăror atingeri

4
Word Intellectual Property Organization (Organizaţia Mondială a
Proprietăţii Intelectuale) – Introducere în proprietatea intelectuală, Editura
Rosetti, Bucureşti, 2001, p. 38-39.
13
aduse drepturilor lor, sub rezerva îndeplinirii condiţiilor şi formalităţilor
impuse naţionalilor.
De asemenea, şi în cazul Convenţiei de la Berna există dispoziţii
prin care străinul este asimilat cu naţionalul. Astfel, principiul
tratamentului naţional este consacrat şi de către art. 5 al Convenţiei de la
Berna. Potrivit textului amintit, operele literare, artistice şi ştiinţifice ale
resortisanţilor sunt supuse regimului stabilit pentru operele naţionale în
ţările Uniunii, altele decât ţara de origine a operei. Reglementarea
întinderii protecţiei, precum şi a mijloacelor procedurale garantate
autorului pentru apărarea drepturilor sale intelectuale îşi are sediul în
legislaţia ţării în care se reclamă protecţia.
Protecţia proprietăţii intelectuale în ţările membre ale Uniunii de la
Paris variază de la o ţară la alta din cauza deosebirilor dintre legile
naţionale. Din acest motiv tratamentul naţional stabileşte egalitatea
resortisanţilor doar în domeniul dreptului internaţional privat, nu şi în
domeniul dreptului intern.
În Convenţia de la Paris nu se prevede nici un fel de condiţie
relativă la domiciliu ori la stabilirea în ţara unde este cerută protecţia cu
privire la cetăţenii Uniunii.
Asemenea prevederi se regăsesc şi în dispoziţiile Convenţiei de la
Berna.
Cu respectarea condiţiilor şi formalităţilor cerute naţionalilor, în
oricare ţară membră a Uniunii de la Paris străinul unionist are dreptul să
obţină un brevet, o marcă, un desen sau un model industrial.
Dispoziţiile legislative ale fiecărei ţări a Uniunii pot să prevadă în
mod expres condiţii referitoare la procedura judiciară şi administrativă, la
alegerea domiciliului sau la instituirea unui mandatar. Acelaşi gen de
protecţie se aplică şi persoanelor asimilate resortisanţilor Uniunii de la
Paris. Sunt consideraţi ca fiind resortisanţi ai Uniunii, potrivit art. 3 al
Convenţiei şi cetăţenii acelor ţări care nu fac parte din Convenţie, dar au
domiciliul ori o întreprindere industrială sau comercială, reală şi serioasă,
aflată pe teritoriul uneia din ţările membre. Acelaşi articol prevede că
autorii care nu sunt resortisanţi ai unei ţări a Uniunii, dar care au reşedinţa
lor obişnuită în una din aceste ţări, sunt asimilaţi cu autorii resortisanţi ai
ţării respective. Apartenenţa unui resortisant la o ţară a Uniunii de la Paris
se stabileşte după legea statului al cărui cetăţean se declară persoana

14
respectivă. Prin urmare, persoanele cu dublă cetăţenie vor invoca
prevederi diferite faţă de persoanele fără cetăţenie.
Convenţia de la Paris consacră, alături de tratamentul naţional şi
principiul tratamentului unionist. Prin tratament unionist se înţelege
faptul că resortisanţii Uniunii beneficiază de totalitatea drepturilor
acordate direct de Convenţia de la Paris. Acest principiu asigură
resortisanţilor un minim de avantaje care constituie un drept intern al
Uniunii. Principiul minimului de protecţie este prevăzut şi de
Convenţia de la Berna. Potrivit art. 6 din Convenţie, autorii operelor
beneficiază de drepturile acordate în mod special de Convenţie. Minimul
de protecţie se referă la drepturile morale, la drepturile patrimoniale şi la
durata protecţiei.
Principiul tratamentului naţional este prevăzut în dreptul nostru de
către art. 6 din Legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenţie5, cu
modificările ulterioare şi de către art. 2 din Legea nr. 84/1998 privind
mărcile şi indicaţiile geografice.6
Potrivit acestor texte de lege, persoanele fizice sau juridice
străine, cu domiciliul sau sediul în afara teritoriului României, beneficiază
de prevederile legii române în condiţiile tratatelor şi convenţiilor
internaţionale privind invenţiile, respectiv mărcile şi indicaţiile
geografice, la care România este parte.

2.3. Principiul dreptului de prioritate


Prin dreptul de prioritate se înţelege situaţia privilegiată a unei
persoane care a efectuat într-o ţară a Uniunii de la Paris un prim depozit
reglementar, de a depune cereri cu acelaşi obiect pentru a obţine protecţie
în celelalte ţări membre ale Uniunii.
Principiul este reglementat de art. 4 din Convenţia de la Paris.
Dreptul de prioritate a fost prevăzut iniţial sub rezerva drepturilor terţilor,
fiind formulat în forma actuală la Conferinţa de la Londra (1934). Potrivit
textului Convenţiei de la Paris, (art. 4) resortisantul (succesorul sau
succesorii lui în drepturi) care a depus un brevet de invenţie, o marcă de

5
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 212 din 21
octombrie, 1991.
6
Publicată în Monitorul Oficial al României nr. 161 din 23 aprilie 1998.
15
fabrică sau comerţ, un model de utilitate, desen sau model industrial
într-una din ţările Uniunii, va beneficia în celelalte ţări de un drept de
prioritate pentru a efectua depozitul.
Pentru a exista un drept de prioritate trebuie ca primul depozit să
aibă valoarea unui depozit naţional reglementar care îndeplineşte
condiţiile prevăzute de legislaţia naţională a fiecărei ţări membre a
Uniunii de la Paris. Prin depozit naţional reglementar se înţelege orice
depozit care este suficient pentru a stabili data la care a fost depusă
cererea în ţara respectivă, oricare ar fi soarta ulterioară a cererii. Primul
depozit se poate efectua în ţara de origine a resortisantului sau într-o ţară
a Uniunii. Soarta ulterioară a primului depozit nu influenţează existenţa
dreptului de prioritate. Este necesar ca cea de a doua cerere să aibă acelaşi
obiect ca şi prima. În ambele cereri se vor formula aceleaşi revendicări.
Persoana care invocă prioritatea de depozit va trebui să depună o
declaraţie, indicând ţara şi data primului depozit. Termenele de depunere
a declaraţiei diferă în raport cu legislaţia fiecărei ţări. În măsura în care se
pretinde, solicitantul va prezenta o copie a cererii depuse anterior şi un
certificat al datei primului depozit, eliberate de autorităţile competente
care au primit prima cerere.
Termenele de prioritate stabilite de Convenţia de la Paris sunt de 12
luni pentru brevetul de invenţie şi modelele de utilitate şi de 6 luni pentru
desenele şi modelele industriale şi pentru mărcile de fabrică sau de
comerţ.
Termenele de prioritate încep să curgă de la data depozitului primei
cereri, fără ca ziua efectuării depozitului să fie luată în calcul. Dacă ultima
zi din termen este nelucrătoare, termenul se va prelungi până la prima zi
lucrătoare care urmează.
Dreptul de prioritate are ca efect împrejurarea că depozitul efectuat
ulterior într-una din celelalte ţări ale Uniunii nu va putea fi invalidat de
fapte săvârşite între timp, cum ar fi efectuarea unui alt depozit, publicarea
invenţiei, punerea în exploatare a invenţiei, punerea în vânzare a unor
exemplare ale desenului, modelului industrial sau folosirea mărcii. În
legătură cu exercitarea dreptului de prioritate, prin dispoziţiile Convenţiei
de la Paris s-au soluţionat şi problemele privind cascada de priorităţi
succesive, priorităţi multiple şi parţiale.
Prioritatea în cascadă înseamnă că o persoană care a depus o
cerere ulterioară cu invocarea priorităţii poate solicita un nou termen de
16
prioritate de la data depozitului posterior. Întrucât dreptul de prioritate
este configurat numai de primul depozit, nu se admite cascada de
priorităţi succesive.
Prioritatea multiplă se manifestă în cazul în care cererea
ulterioară este cuprinsă în mai multe cereri anterioare. În conformitate cu
dispoziţiile Convenţiei de la Paris, nici o ţară a Uniunii nu va putea refuza
o prioritate (o cerere de brevet) pe motivul că depunătorul revendică
priorităţi multiple, chiar dacă ele provin din ţări diferite, în măsura în care
există o unitate a invenţiei, în sensul legii din ţara respectivă. În mod obiş-
nuit, priorităţile multiple se invocă cu ocazia invenţiilor de perfecţionare.
Priorităţile parţiale apar când cererea ulterioară este complexă,
cuprinzând mai multe cereri distincte. Potrivit dispoziţiilor Convenţiei de
la Paris, solicitantul poate să împartă cererea, păstrând ca dată a fiecărei
cereri distincte, data cererii iniţiale şi, dacă este cazul, beneficiul dreptului
de prioritate.
Convenţia de la Paris consacră şi prioritatea de expoziţie. În art.
11 din Convenţie se precizează că ţările Uniunii vor acorda, potrivit
legislaţiei lor interne, protecţie temporară invenţiilor brevetabile,
modelelor de utilitate, desenelor, modelelor industriale, precum şi
mărcilor de fabrică sau de comerţ pentru produsele care vor figura la
expoziţiile internaţionale oficiale sau oficial recunoscute şi organizate pe
teritoriul uneia dintre ele.
În legislaţia noastră dreptul de prioritate este recunoscut prin art.
20 şi art. 21 ale Legii nr. 64/1991 privind brevetele de invenţie şi prin art.
11 al Legii nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice.

2.4. Principiul independenţei brevetelor


Art. 4 bis al Convenţiei de la Paris consacră regula conform căreia
cererile de brevete pentru aceeaşi invenţie depuse în diferite ţări ale
Uniunii nu depind unele de altele. Cu alte cuvinte, brevetele cerute de
cetăţeni ai Uniunii în diferitele ţări ale acesteia vor fi independente de
brevetele obţinute pentru aceeaşi invenţie în celelalte ţări membre sau nu
ale Uniunii de la Paris. Această dispoziţie trebuie înţeleasă în mod
absolut, în sensul că brevetele acordate în cursul termenului de prioritate
sunt independente, atât sub aspectul cauzelor de nulitate şi de decădere,
cât şi sub aspectul duratei normelor de protecţie.
17
Acordarea unui brevet de invenţie într-o ţară, nu obligă nici o altă
ţară să acorde brevet pentru aceeaşi invenţie.
Totodată, principiul mai înseamnă că brevetul de invenţie nu poate
fi refuzat sau invalidat în oricare ţară membră, din considerentul că un
brevet pentru aceeaşi invenţie a fost refuzat sau invalidat în o altă ţară.
Aşadar, soarta unui anumit brevet de invenţie într-o ţară, nu are nici
o influenţă asupra sorţii brevetului pentru aceeaşi invenţie în oricare din
celelalte ţări.
Şi în cazul aderării unor ţări noi la Uniune se aplică principiul
independenţei brevetelor care vor exista de o parte şi de alta la data
aderării.
Brevetele obţinute în diferite ţări ale Uniunii cu beneficiul priorităţii
vor avea aceeaşi durată cu aceea pe care ar fi avut-o dacă ar fi fost cerute
şi eliberate fără beneficiul priorităţii.
Principiul independenţei brevetelor determină ca soarta unui brevet
obţinut pentru aceeaşi invenţie într-o altă ţară a Uniunii să nu mai depindă
de brevetul de origine.

2.5. Principiul independenţei mărcilor


După înregistrarea unei mărci într-o ţară a Uniunii de la Paris,
aceasta nu mai este legată de marca de origine ori de mărcile înregistrate
în celelalte ţări ale Uniunii. Acest principiu, denumit al independenţei
mărcilor, este consacrat de art. 6 din Convenţia de la Paris în forma
revizuită la Lisabona (1958). Potrivit acestor dispoziţii, condiţiile de
depunere şi de înregistrare a mărcilor de fabrică sau de comerţ vor fi
stabilite de fiecare ţară a Uniunii prin legislaţie naţională. Chiar dacă o
marcă nu a fost depusă, înregistrată sau reînnoită în ţara de origine, ea nu
va putea fi refuzată sau invalidată pentru aceste motive atâta vreme cât
este depusă de un resortisant al unei ţări membre a Uniunii.
Înregistrarea reglementară a unei mărci în una din ţările Uniunii de
la Paris îi conferă caracter independent faţă de mărcile înregistrate în
celelalte ţări ale Uniunii, inclusiv faţă de marca înregistrată în ţara de
origine.
Etapa naşterii dreptului la marcă trebuie deosebită de cea a situaţiei
ulterioare a mărcii. În prima etapă, pentru a se evita arbitrariul
administraţiei locale pe baza depozitului naţional din ţara de origine,
18
trebuie să se facă depozitul în una din ţările Uniunii. În etapa următoare,
soarta unei mărci înregistrate într-o ţară a Uniunii nu poate fi legată de
situaţia ei în ţara de origine.
Principiul independenţei mărcilor este necesar pentru protecţia
mărcii unioniste.

3. Natura juridică a dreptului proprietăţii intelectuale


Natura juridică a dreptului proprietăţii intelectuale a constituit şi
constituie obiect de controversă, cu toate că, în privinţa conţinutului
acestui drept, majoritatea părerilor sunt în consens.
I. Opiniile autorilor pot fi grupate în funcţie de calificările atribuite
în două mari teorii:
A) teoria care susţine că dreptul asupra creaţiei intelectuale poate fi
considerat ca un drept de proprietate;
B) teoria potrivit căreia dreptul proprietăţii intelectuale este un drept
distinct ce formează o categorie specială.
A) Potrivit primei teorii, dreptul de creaţie intelectuală este
caracterizat în conformitate cu preceptele dreptului natural ca un drept
de proprietate.
În această concepţie creaţia intelectuală este calificată ca fiind cea
mai personală, cea mai legitimă, cea mai incontestabilă şi cea mai sacră
dintre toate proprietăţile.
Partizanii teoriei apreciază că există o analogie clară între dreptul
autorului de exploatare a creaţiei şi dreptul proprietarului asupra bunurilor
sale materiale.
Teoria proprietăţii a fost consacrată de legislaţia Revoluţiei
Franceze, fiind preluată de practica şi doctrina juridică.
Concepţia care califică dreptul de creaţie intelectuală ca un drept de
proprietate prezintă unele limite: mai întâi că nu poate justifica protecţia
drepturilor nepatrimoniale ale autorilor creaţiilor intelectuale şi apoi că a
despărţit soluţiile de protecţie a dreptului proprietăţii intelectuale, care au
urmat două direcţii distincte. Este vorba de cea a dreptului continental, în
care prioritare sunt drepturile morale ale autorilor şi de cea a sistemului de
drept anglo-saxon, în care prioritare sunt drepturile patrimoniale ale
creatorilor.

19
B) După o altă teorie, dreptul creaţiei intelectuale este considerat ca
o grupare distinctă de drepturi şi care pot fi denumite drepturi
intelectuale.
Teoria drepturilor intelectuale a precizat ideea unei noi categorii de
drepturi. Juristul francez Edmond Picard a adăugat diviziunii clasice a
drepturilor în personale, reale şi obligaţionale, consacrate de dreptul
roman, şi categoria drepturilor intelectuale.
Ideea drepturilor intelectuale ca o categorie sui generis a înregistrat
un succes deosebit, fiind preluată şi susţinută în diverse variante.
1. Astfel, potrivit unei prime susţineri, gruparea drepturilor în
personale şi reale nu este completă. Drepturile intelectuale care vin în
completarea categoriilor existente au un caracter patrimonial, conferă
titularului un monopol de exploatare şi sunt opozabile erga-omnes. Spre
deosebire însă de drepturile reale, obiectul drepturilor intelectuale îl
constituie activitatea şi gândirea omului.
2. După o altă susţinere, drepturile se clasifică în funcţie de criteriul
obiectului în drepturi ale personalităţii, drepturi reale, drepturi de
creanţă şi drepturi intelectuale. Deşi nu poartă asupra unor bunuri
corporale şi nu constituie creanţe în raport cu debitorii, totuşi drepturile
intelectuale au o valoare pecuniară. Ele se aseamănă cu drepturile reale
prin opozabilitatea lor erga-omnes şi prin caracterul lor imediat.
3. Potrivit unei a treia susţineri, prerogativele care alcătuiesc
drepturile intelectuale nu mai sunt separate. Principiul fundamental al
diviziunii drepturilor după natura obiectului ar fi nesocotit dacă s-ar
scinda cele două aspecte, moral şi patrimonial. Drepturile intelectuale fac
parte din categoria unică a drepturilor asupra bunurilor în care trebuie să
se opereze distincţia între jura în res corporale şi jura în res incorporale.
II. Alţi autori admit ideea unei categorii distincte de drepturi
reprezentate de drepturile intelectuale, dar în explicarea denumirii şi
fundamentului acestei categorii recurg la argumente de altă natură.
1. Astfel, potrivit unei prime teorii, şi anume, teoria drepturilor
asupra lucrurilor imateriale, argumentaţia are la bază utilitatea socială,
protecţia şi drepturile creatorului reprezentând o recompensă pentru
serviciul social.7

7
A se vedea Ioan Macovei, Dreptul proprietăţii intelectuale, Editura All
Beck, Iaşi, Bucureşti, 2005, p. 16.
20
Utilitatea socială înlocuieşte noţiunea de proprietate incorporală.
Titularul unei creaţii de formă are un drept absolut care nu poate fi
şi perpetuu, deoarece creaţiile de formă, odată aduse la cunoştinţa
publică manifestă o forţă de propagare care nu poate fi contrariată de
voinţa suverană a unei singure persoane.
Creaţiile de formă, producţii ale spiritului, sunt destinate să facă
parte din fondul comun al umanităţii.
2. Adepţii teoriei personalităţii drepturilor de creaţie8 consideră
că acestea îşi au izvorul în opera intelectuală care este o prelungire a
personalităţii. Aşadar, opera fiind o creaţie a personalităţii, şi drepturile
aferente aparţin categoriei drepturilor personalităţii. Adversarii acestei
teze susţin că produsul creaţiei aparţine autorului în exclusivitate doar
atâta vreme cât nu este materializat. Din momentul în care opera îmbracă
o anumită formă, ea se desparte de creatorul său, având o soartă juridică
proprie.
3. Teoria drepturilor de clientelă. În această orientare, drepturile
privative urmăresc, sub diferite forme, materiale sau imateriale, să
formeze o clientelă cu scopul de a obţine profit economic sau de a conferi
creatorului anumite avantaje şi privilegii în raport cu concurenţii.
Obiectul acestor drepturi îl constituie clientela, pentru cucerirea
căreia se desfăşoară o competiţie organizată între industriaşi şi
comercianţi. Drepturile privative sunt chemate, în cadrul acestei lupte, să
stabilească anumite poziţii în favoarea titularului lor pe care concurenţii
vor trebui să le respecte.
Drepturile de clientelă au caracter dinamic, deosebindu-se de
drepturile de proprietate şi cele de creanţă care fac parte din statistica
juridică.9
Teoria este criticată întrucât se serveşte de obiectul dreptului pentru
a-şi determina natura şi i se reproşează faptul că foloseşte o noţiune de
factură economică pentru explicarea naturii juridice a unui drept.10

8
A se vedea Claude Colombet, Propriété littéraire et artistique et droits
voisins, Dallaz, 1997, Ed. 8.
9
A se vedea Claude Colombet, Op. cit., p. 13.
10
A se vedea André Bertrand, Marques et brevets. Dessins et modèles,
Delmas, 1995, p. 3.
21
4. Teoria drepturilor de monopol are în vedere caracterul structural
fundamental al drepturilor privative şi funcţia de concurenţă pe care o
exercită. Elementul esenţial al drepturilor de monopol constă în
posibilitatea titularului de a interzice terţelor persoane care au dobândit un
obiect de proprietate intelectuală de a-l reproduce, multiplica sau înstrăina.
III. Nici una dintre tezele amintite nu are însuşirea de a explica în
mod cuprinzător şi complet natura juridică a drepturilor recunoscute
autorilor de creaţii intelectuale.
Caracterul complex al drepturilor de proprietate intelectuală a fost
consacrat în sistemul Convenţiei de la Berna, fiind însuşit cu unele
rezerve de către ţările membre ale Uniunii de la Berna.
Însuşirea nu a pus capăt disputelor şi concepţiilor dihotomice în
cadrul concepţiei privind natura complexă a drepturilor proprietăţii
intelectuale, fiind conturate două teorii: teoria monistă sau unitară şi
teoria dualistă.
1. Teoria monistă11 susţine că, datorită faptului că legătura dintre
personalitatea autorului şi creaţia realizată este foarte strânsă, disocierea
în drepturi morale şi drepturi patrimoniale este imposibil de operat şi
acceptat. După această teorie, drepturile morale constituie prerogative ale
drepturilor intelectuale, având aceeaşi valoare şi aceeaşi durată ca şi
drepturile patrimoniale.
În concepţia monistă cele două elemente ale dreptului de creaţie
intelectuală, dreptul privativ de exploatare şi dreptul moral la paternitate,
nu sunt separate.
Dreptul privind creaţia intelectuală este încadrat fie în categoria
drepturilor asupra bunurilor, fie în categoria drepturilor personale.
La adresa teoriei moniste pot fi enunţate o serie de critici, cum ar fi:
a) teoria ignoră faptul că drepturile patrimoniale sunt doar drepturi
eventuale, atâta vreme cât autorul nu şi-a publicat creaţia. Opera se naşte
prin actul de creaţie, iar drepturile patrimoniale prin publicare;
b) teza omite faptul că protecţia drepturilor morale se face distinct
de protecţia drepturilor patrimoniale;
c) trece cu vederea împrejurarea că măsurile reparatorii sunt diferite
pentru cele două categorii de drepturi;
d) nu ţine cont de faptul că încălcarea acestor drepturi nu se face simultan.

11
Viorel Roş, Op. cit., p. 53.
22
Sistemul monist este consacrat în prezent în legea germană a
dreptului de autor şi a drepturilor conexe din 1965, modificată în 1985.
2. Teoria dualistă consideră că drepturile morale şi drepturile
patrimoniale au o existenţă şi un regim juridic distincte. O dată cu
publicarea operei, drepturile patrimoniale îşi pierd condiţia de
eventualitate, dobândesc actualitate şi certitudine.
După publicare, drepturile morale nu-şi încetează însă existenţa şi
continuă să existe chiar şi după ce creatorul a decedat şi după ce
drepturile patrimoniale nu mai sunt recunoscute.
Adepţii acestei concepţii îşi sprijină ideile pe următoarele
argumente:
a) dreptul patrimonial al autorului de a trage foloase materiale din
exploatarea creaţiei sale este consecinţa exercitării dreptului moral de
publicare a operei sau a autorizării terţilor de a folosi opera sa. Altfel
spus, prerogativele patrimoniale sunt dependente de exerciţiul celor
nepatrimoniale. Din acest motiv, legiuitorul a derogat de la dreptul comun
şi a stabilit că drepturile patrimoniale ale autorului nu se vor putea
transmite decât pe termen limitat.12
b) drepturile morale exercită o acţiune atât de puternică asupra
drepturilor intelectuale, încât înlătură aplicarea normelor de drept comun
în materie de proprietate.
Drepturile morale asigură respectarea legăturii între opera şi
personalitatea autorului, în timp ce drepturile patrimoniale asigură
satisfacerea intereselor materiale ale creatorului.
c) dreptul autorului la reparaţii patrimoniale este rezultatul
încălcării drepturilor sale personale nepatrimoniale. În dreptul nostru,
potrivit Decretului nr. 31/1954, drepturile nepatrimoniale de autor sunt
inserate alături de celelalte drepturi morale: dreptul la nume ori la
pseudonim, dreptul la denumire, dreptul la onoare, la reputaţie. Dar, în
vreme ce onoarea, reputaţia şi alte valori morale sunt făurite de om prin
conduita sa în viaţa publică şi privată şi au caracter de maximă
generalitate, creaţia intelectuală poartă amprenta autorului. Din acest
motiv drepturile morale de autor aparţin numai realizatorilor de opere
care au fost date publicităţii.

12
Viorel Roş, Op. cit., p. 54-55.
23
Sistemul dualist al dreptului de proprietate intelectuală este adoptat
aproape în toate ţările Europei, exceptând Germania, unde, după cum am
văzut, a fost consacrată soluţia monistă a dreptului de creaţie intelectuală.

4. Proprietatea intelectuală – scurt istoric


Este un adevăr axiomatic faptul că între gradul de dezvoltare a
oricărui tip de societate şi activitatea creatoare a membrilor săi este o
relaţie direct proporţională. Cu toate acestea, în mod paradoxal, conceptul
dreptului de creaţie intelectuală a apărut destul de târziu.
În Antichitate, dreptul proprietăţii intelectuale se reducea la
dreptul autorului asupra manuscrisului operei. Astfel, în Digestele,
cercetătorii au găsit referiri la furtul de manuscrise, considerate altfel
decât alte bunuri care făceau obiectul unor acte de sustragere.
Manuscrisele nu erau considerate doar bunuri cu valoare economică, ci şi
legate de persoana creatorului, apreciindu-se opera, creaţie a spiritului.13
Mecena, sfetnic influent şi bogat al împăratului roman Cezar, a
sprijinit din punct de vedere material şi a încurajat poeţii şi scriitorii
epocii în care a trăit. Din păcate, nu sunt cunoscute şi demersuri
legislative din partea acestui iubitor al artelor.
În Alexandria, important centru economic şi cultural al lumii
elenistice şi romane, plagiatorii erau sancţionaţi prin blam public. Deci
drepturile morale se bucurau de o anumită recunoaştere, chiar dacă nu
erau protejate legal.
În Grecia antică, cu toate că manuscrisele operelor diverşilor autori
circulau, fiind difuzate la mari depărtări14, drepturile autorilor erau
limitate de dreptul asupra manuscrisului. Comerţul cu manuscrise nu
asigura şi protecţia drepturilor autorilor originalelor. Aşa se explică faptul
că, după moartea lui Eschil15, atenienii au permis altor poeţi nu numai
reluarea tragediilor acestuia, ci şi modificarea lor.

13
Claude Colombet, Op. cit. p. 1.
14
Martial consemnează în Epigrame că operele sale au ajuns până în
„deşertul Geţilor” şi sunt studiate „de bretoni”. Yolanda Eminescu, Dreptul de
autor. Legea nr. 8/1996 comentată, Editura Lumina Lex, 1997, p. 17.
15
Eupharion, fiul lui Eschil, a putut prezenta tragediile neaduse la
cunoştinţa publică de tatăl său în timpul vieţii, nu în virtutea vreunui drept de
reprezentare, ci graţie faptului că manuscrisele au rămas în posesia sa.
24
În Evul Mediu ia amploare industria copiştilor şi dreptul exclusiv
de transcriere a manuscriselor. O lungă perioadă de timp a fost monopolul
călugărilor, pentru ca mai târziu să devină o industrie în mâna
universităţilor. Spre exemplu, unii autori fac referire la dreptul exclusiv al
Universităţii din Oxford de a transcrie operele.16
În Evul Mediu calitatea de autor nu era revendicată de nimeni,
pentru că de creaţie nu se vorbea decât în sens divin, iar copiştii erau
anonimi. Iată de ce problema protecţiei dreptului de autor nu se înfăţişa ca
o necesitate de prim ordin.
În evoluţia dreptului de creaţie intelectuală se produce o schimbare
radicală o dată cu descoperirea tiparului cu litere mobile, în 1445, de către
germanul Johannes Gensfleisch, rămas în istorie sub numele de
Gutenberg. Impactul acestei invenţii asupra dreptului de creaţie
intelectuală a fost extraordinar, unii autori apreciind că tiparul a fost cauza
exclusivă a naşterii dreptului de autor.17
În Franţa tipăriturile erau libere în timpul regelui Ludovic al XI-lea.
În secolul următor însă, s-a introdus (Francisc I) autorizarea prealabilă a
Universităţii şi Facultăţii de Teologie pentru tipărirea şi vânzarea cărţilor,
inclusiv pentru cărţile tipărite în străinătate. Se instituie apoi sistemul
privilegiilor. Iniţial, privilegiul multiplicării şi difuzării operelor se
acorda tipografilor, nu autorilor. Autorii care renunţau la manuscrisul lor
în favoarea unui tipograf pierdeau orice drept asupra manuscrisului
respectiv, iar tipografii dobândeau dreptul de proprietate asupra acestuia.
Mai târziu, în anul 1517, a fost acordat primul privilegiu în favoarea
autorului. Privilegiile reprezentau pentru autorităţi atât un avantaj
material, cât şi un mijloc care permitea controlul strict al tipăriturilor.
În anul 1559 a fost tipărit celebrul INDEX, o listă a cărţilor
interzise de a fi tipărite şi lecturate întrucât reprezentau în concepţia
vremii un „pericol” pentru religia creştină şi pentru morală.18
Abia la sfârşitul secolului al XVII-lea apare conceptul de
proprietate intelectuală, iar la începutul secolului al XVIII-lea este întâlnit

16
Yolanda Eminescu, Op. cit., p. 17-18.
17
Jules-Marc Boudel, citat de Viorel Roş, Op. cit., p. 35.
18
De aici provine expresia „a fi pus la INDEX” referitoare la o persoană a
cărei conduită este contrară uzanţelor, supărătoare, neconvenabilă celui care
imprimă, stabileşte, dictează un anumit comportament.
25
şi cel privind dreptul de autor. Începe să prindă teren ideea potrivit căreia
autorii, creând opere, oferă colectivităţii servicii mai importante decât
tipografii care le difuzează.
Legea adoptată în Anglia în anul 1709 este considerată a fi prima
lege a dreptului de autor. Scopul legii este acela de a încuraja ştiinţa şi
cultura prin conferirea autorilor cărţilor a unui drept la copie (copyright)
pentru cărţile tipărite. Mai târziu, în 1734, a fost atribuit prin lege
(Engraving Copyright Act) un drept de monopol în favoarea pictorilor.19
Utilizarea fără drept a unei opere era calificată ca fiind infracţiune de furt,
numai că sancţiunea nu era decât una de natură morală.
Începe să se impună tot mai mult ideea că opera rămâne un bun al
autorului chiar după vânzarea unor exemplare. Într-un memoriu prezentat
Parlamentului din Paris, Louis d`Hericourt subliniază ideea că librarii
devin proprietarii operelor pe care le imprimă nu datorită privilegiilor
acordate de regi, ci pe temeiul achiziţiei manuscrisului de la autor, în
schimbul unui preţ.20
În Franţa, în 1761, s-a impus ideea că dreptul de autor este o
proprietate şi, în consecinţă, este supus dreptului comun. Această concepţie
s-a născut în urma unui conflict între comunitatea librarilor şi nepoţii lui La
Fontaine privind drepturile asupra operelor acestuia, moştenitorii cerând şi
obţinând un privilegiu personal pentru publicarea Fabulelor.
În 1777, Consiliul Regal a adoptat două hotărâri care au constituit
un fel de Cod al proprietăţii literare, în care s-a afirmat principiul
perpetuităţii privilegiului obţinut de autor de a edita şi de a vinde operele.
Acest privilegiu se transmite urmaşilor, cu condiţia ca autorul să nu fi
cedat opera unui librar, caz în care cesiunea privilegiului nu poate depăşi
durata vieţii autorului.
Revoluţia franceză a abolit toate privilegiile autorilor şi ale
tipografilor, dar la 19 iulie 1793 a fost adoptată o lege care a consacrat
dreptul de reproducere a operelor, a conferit dreptul exclusiv al autorilor
şi a instituit dreptul temporar, potrivit căruia, autorul se bucură tot timpul
vieţii de dreptul recunoscut, iar moştenitorii pe o perioadă limitată.

19
Viorel Roş, Op. cit., p. 36.
20
Yolanda Eminescu, Op. cit., p. 20.
26
În Anglia, situaţia a prezentat aspecte oarecum asemănătoare, într-o
primă etapă dreptul autorului fiind recunoscut în temeiul dreptului
comun.21
A fost adoptat un statut special în timpul domniei reginei Ana care
îşi propunea să încurajeze industria, conferind autorilor şi succesorilor lor
în drepturi un drept de reproducere a cărţilor imprimate, pe anumite
perioade.
În Germania, într-o lucrare din 1690, apărută la Jena, se
menţionează ideea unei proprietăţi intelectuale a autorului asupra operei
sale. Problema a făcut obiect de preocupări şi în rândul filosofilor.
Immanuel Kant, spre exemplu, considera dreptul de autor ca fiind un
drept personal.
În anul 1837 este adoptată în Paris o lege prin care autorul operei
era protejat pe timp de 10 ani de la apariţia operei, durată prelungită la 40
de ani în 1845.
În SUA, dreptul de proprietate intelectuală a evoluat diferit faţă de
cel european. Congresul SUA a adoptat în 1870 un act normativ prin care
se recunoştea autorului un drept de folosinţă asupra operei sale pe o
perioadă de 14 ani cu posibilitatea prelungirii o singură dată cu aceeaşi
perioadă, dacă autorul, soţia sau copiii erau încă în viaţă la expirarea
primei perioade.
În SUA s-a impus sistemul de copyright în care protecţia dreptului
de proprietate intelectuală depinde de înscrierea într-un registru special,
numit Registrul de copyright.
Deosebirea faţă de ţările europene îşi găseşte explicaţia în spiritul
pragmatic al americanilor, după care prioritate au interesele industriei, în
timp ce în sistemul european au prioritate interesele autorului.

5. Protecţia proprietăţii intelectuale în România.


Congresul de la Bucureşti din 1906
Până în secolul al XIX-lea, în Ţările Romane, preocupările privind
protecţia dreptului de creaţie intelectuală au fost nesemnificative. Se
remarcă, totuşi, Hrisovul lui Alexandru Ipsilanti din 1774, prin care a
fost constituită o comisie de opt boieri care să se ocupe de „principiile

21
Yolanda Eminescu, Op. cit., p. 21.
27
tuturor meseriilor şi rufeturilor şi, îndeosebi, de orice invenţiuni noi şi
orânduielile bune a pofti spre folosul şi podoaba patriei”.
Sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza, în anul 1862, a fost adoptată
cea dintâi lege care a reglementat drepturile autorilor de opere literare şi
artistice şi anume Legea presei. Legea recunoştea scriitorilor,
compozitorilor şi creatorilor de opere artistice dreptul de a se bucura „ca
de o proprietate”, pe timpul vieţii lor, de dreptul de a reproduce, de a
vinde sau de a ceda creaţia lor. Erau sancţionate tipărirea, reproducerea
sau imitarea unei opere fără consimţământul autorului. Sancţiunea consta
în obligarea la plata unei amenzi egală cu preţul a o mie de exemplare din
ediţiile originale şi confiscarea exemplarelor tipărite, reproduse ori
imitate. Dreptul autorului putea fi transmis moştenitorilor pe o perioadă
de 10 ani, iar, sub rezerva reciprocităţii, aceleaşi drepturi le erau
recunoscute şi străinilor.
În 1879 se adoptă Legea asupra mărcilor de fabrică şi comerţ
pentru a se îndeplini o obligaţie asumată prin Convenţia comercială
încheiată cu Austro-Ungaria în 1875. Obligaţia era de a asigura
comercianţilor şi industriaşilor austro-ungari o protecţie eficace mărcilor
lor de fabrică şi de comerţ în România.
Legea din 1879 s-a aplicat până în anul 1967 când a fost adoptată
Legea nr. 28 privind mărcile de fabrică, de comerţ şi de serviciu.
Această lege a fost abrogată, la rândul ei, prin Legea nr. 84/1998 privind
mărcile şi indicaţiile geografice. Protecţia distinctă a desenelor şi a
modelelor industriale a fost legiferată prima dată în România prin Legea
nr. 129/1992.
Cele dintâi lucrări consacrate dreptului de autor22 au apărut în anul
1906, adică în anul în care a avut loc, la iniţiativa lui A. D. Xenopol,
Congresul internaţional consacrat proprietăţii literare şi artistice,
primul de acest gen în România.
În cadrul Congresului au fost dezbătute probleme fundamentale
privind necesitatea protecţiei şi limitele dreptului de autor, drepturile

22
C. Hamangiu, État de la législation roumaine sur la propriété littéraire
et artistique, Bucureşti, 1906; Jean T. Ghica, La propriété littéraire et artistique,
Bucureşti, 1906; Al. Nicolau, L’état actuel de la doctrine de la législation et de
la jurisprudence en ce qui concerne la propriété littéraire en Roumanie,
Bucureşti, 1906.
28
artiştilor interpreţi şi executanţi, vocaţia la protecţie în cadrul dreptului de
autor a operei de arhitectură, problema plagiatului şi limitele dreptului de
citare, durata dreptului de autor etc.
Organizarea şi desfăşurarea Congresului de la Bucureşti au
contribuit la creşterea interesului pentru problematica dreptului de autor,
influenţând prin studiile publicate cu acest prilej evoluţia şi soluţiile
legislative, precum şi aderarea ţării noastre la Convenţia de la Berna.
Chiar dacă a trecut ceva vreme de la data congresului, totuşi în
1923 se adoptă o lege specială a dreptului de autor, Legea proprietăţii
literare şi artistice, iar în 1926 România devine membră a Convenţiei de
la Berna.
Legea din 1923, considerată la data elaborării ca fiind una dintre
cele mai moderne şi complete reglementări ale dreptului de autor, asigura
protecţie drepturilor autorilor, indiferent de îndeplinirea vreunei forma-
lităţi, şi consacra dreptul exclusiv al autorilor de a publica, reprezenta,
executa, autoriza traducerile, vinde, dona sau dispune prin testament.
Legea din 1923 a fost completată şi modificată prin reglementările
ulterioare, pentru ca în 1956 să fie abrogată prin Decretul nr. 32 privind
drepturile de autor, iar acest decret să fie abrogat prin actuala
reglementare în domeniu şi anume Legea nr. 8/1996 privind dreptul de
autor şi drepturile conexe.
Proprietatea intelectuală nu este garantată în mod distinct prin
Constituţia României din 1991, la fel ca şi în Constituţia Franţei din
1958.23 Dar garanţiile constituţionale privind libertatea de exprimare,
dreptul la informaţie, dreptul la învăţătură, precum şi dispoziţiile din
Constituţie care garantează dreptul la proprietate în general se aplică şi
dreptului de proprietate intelectuală.

23
În constituţiile altor ţări ca Argentina, Anglia, Germania, Peru sau SUA
este garantată proprietatea intelectuală.
29
CAPITOLUL II
IZVOARELE DREPTULUI PROPRIETĂŢII
INTELECTUALE

1. Categorii de izvoare
Dreptul de proprietate intelectuală cuprinde două categorii de
izvoare:
a) izvoare interne;
b) izvoare internaţionale.
a) Izvoare interne
În sistemul nostru de drept principalele acte normative care
reglementează drepturile de proprietate intelectuală sunt:
− Legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenţie1, cu
modificările şi completările ulterioare;
− Hotărârea Guvernului nr. 152/1992 pentru aprobarea
regulamentului de aplicare a legii brevetelor de invenţie;2
− Legea nr. 129/1992 privind protecţia desenelor şi modelelor
industriale;3
− Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice;4

1
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 212 din 21
octombrie, 1991.
2
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 79 din 30 aprilie
1992.
3
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1 din 8 ian.
1993.
4
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 161 din 23
aprilie 1998.
30
− Hotărârea de Guvern nr. 833/1998 pentru aprobarea
Regulamentului de aplicare a Legii nr. 84/1998 privind mărcile şi
indicaţiile geografice;5
− Legea nr. 16/1995 privind protecţia topografiilor de circuite
integrate;6
− Hotărârea de Guvern nr. 573/1998 privind organizarea şi
funcţionarea Oficiului de Stat pentru Invenţii şi Mărci;7
− Ordonanţa Guvernului nr. 41/1998 privind taxele în domeniul
protecţiei proprietăţii industriale şi regimului de utilizare a acestuia;8
− Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale;9
− Legea nr. 8/ 1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe.10
b) Izvoare internaţionale
Datorită vocaţiei internaţionale a drepturilor de creaţie intelectuală,
dispoziţiile referitoare la proprietatea industrială au fost incluse în
convenţiile bilaterale începând cu secolul al XIX-lea.
O dată cu dezvoltarea comerţului şi avântul progresului tehnic,
sistemul convenţiilor bilaterale nu a mai fost în măsură să răspundă noilor
exigenţe ale protecţiei creaţiei intelectuale. În aceste condiţii au apărut noi
forme de cooperare prin care să se realizeze o uniformizare legislativă de
natură să asigure protecţia.
Pe plan internaţional, protecţia proprietăţii industriale se realizează
prin Convenţia de la Paris din 1883, iar protecţia dreptului de autor prin
Convenţia de la Berna din 1886.
5
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 455 din 27
noiembrie 1998.
6
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 45 din 9 martie
1995.
7
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 11
septembrie 1998.
8
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 43 din 30 ian.
1998.
9
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 24 din 30 ian.
1991.
10
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 60 din 26 martie
1996.
31
2. Convenţia de la Paris din 1883 pentru protecţia
proprietăţii industriale
Legislaţia destul de diferită a diverselor ţări ale lumii, riscul ca o
invenţie publicată într-o ţară să distrugă noutatea invenţiei în alte ţări,
dezvoltarea tot mai accentuată a unui flux de tehnologie cu caracter
internaţional, creşterea comerţului internaţional au reprezentat cei mai
importanţi factori care au determinat cursul armonizării legilor industriale
la nivel internaţional.
Absenţa unei protecţii adecvate a proprietăţii industriale a devenit
vizibilă cu ocazia unei expoziţii internaţionale de invenţii, care a avut
loc la Viena, în 1873. Din cauza protecţiei legale inadecvate pentru
invenţiile expuse, mulţi inventatori străini s-au eschivat să-şi depună
invenţiile la acea expoziţie. Astfel că a fost nevoie să se organizeze un
Congres, în cursul aceluiaşi an, tot la Viena, în care s-a dezbătut Reforma
brevetelor de invenţie.
După un număr de reuniuni internaţionale, cea de a doua Conferinţă
internaţională de la Paris s-a încheiat cu semnarea Convenţiei pentru
protecţia proprietăţii industriale, care a intrat în vigoare pe 7 iulie
1884. Prin această Convenţie a fost creată şi Uniunea Internaţională
pentru Protecţia Proprietăţii Industriale. Convenţia de la Paris are un
caracter deschis. Dacă la adoptarea ei, Convenţia a fost semnată de 11
state fondatoare, la 1 ianuarie 1999 un număr de 154 de state erau
membre ale Uniunii.
Convenţia de la Paris a fost supusă unor revizuiri periodice.
România a aderat la Convenţia de la Paris, revizuită la Bruxelles
(1897) şi Washington (1911) printr-un Decret-lege din anul 1920.
Ulterior, în anul 1963, ţară noastră a aderat la textele revizuite de la Haga
(1925), Londra (1934) şi Lisabona (1958), iar în anul 1969, România a
ratificat forma Convenţiei revizuită la Stockholm (1967).
Ţările care au aderat la Uniunea de la Paris au obligaţia de a înfiinţa
un serviciu special de proprietate industrială şi un depozit central pentru
publicitatea brevetelor de invenţie, modelelor de utilitate, desenelor şi
modelelor industriale şi a mărcilor de fabrică sau de comerţ. Acest
serviciu specializat va edita o publicaţie periodică specială. În România
aceste prevederi s-au concretizat prin înfiinţarea Oficiului Special pentru

32
Invenţii şi Mărci (OSIM) şi prin editarea Buletinului Oficial de
Proprietate Industrială.
Principalele prevederi ale Convenţiei de la Paris pot fi subdivizate
în patru mari categorii:11
− prevederi cuprinzând reglementări de drept material care
garantează un drept de bază cunoscut ca dreptul la tratament naţional.
Principiul tratamentului naţional înseamnă că fiecare ţară membră a
Uniunii de la Paris e obligată să asigure cetăţenilor celorlalte ţări membre
aceeaşi protecţie pe care o asigură propriilor săi cetăţeni;
− a doua categorie de prevederi stabileşte un drept de bază
cunoscut ca dreptul la prioritate. Dreptul la prioritate înseamnă ca un
candidat (sau succesorul ori succesorii săi la titlu) care şi-a înregistrat un
drept de proprietate industrială în una din ţările membre ale Uniunii să
beneficieze de protecţie în toate celelalte ţări membre;
− a treia categorie de prevederi cuprinde un anumit număr de re-
glementări comune de drept material, care conţin fie reguli privind drepturi
şi obligaţii ale persoanelor fizice sau juridice, fie reglementări care pretind
sau permit ţărilor membre să adopte legi potrivit acestor reglementări;
− a patra categorie de prevederi se referă la cadrul administrativ
şi cuprinde clauzele finale ale Convenţiei.
Structura organizatorică a Uniunii de la Paris cuprinde:
a) Adunarea;
b) Comitetul Executiv;
c) Biroul Internaţional al Organizaţiei Mondiale pentru Proprietate
Intelectuală (OMPI) conduse de Directorul General al O.M.P.I.
a) Adunarea este formată din toate ţările membre şi reprezintă
organismul conducător al Uniunii. Guvernul fiecărei ţări este reprezentat
de un delegat care este asistat de consilieri şi experţi.
Adunarea se ocupă de probleme privind întreţinerea şi dezvoltarea
Uniunii, precum şi aplicarea Convenţiei de la Paris.
Adunarea se reuneşte anual în sesiune ordinară împreună cu
Adunarea Generală a OMPI.
b) Adunarea are un Comitet Executiv compus dintr-un sfert din
ţările membre ale Uniunii, ales de către Adunare pentru perioada dintre
11
A se vedea W. I. P. O., Op. cit., p. 318-338.
33
două sesiuni, ţinând cont de o distribuţie geografică echitabilă. Se ocupă
cu funcţiile Adunării în perioada dintre sesiunile acesteia, pregăteşte
întâlnirile Adunării şi ia toate măsurile pentru asigurarea executării
programului.
Comitetul Executiv se întruneşte o dată pe an în sesiune ordinară
alături de Comitetul Coordonator al OMPI.
c) Biroul Internaţional al OMPI este organul administrativ al
Uniunii şi asigură secretariatul diferitelor organe ale Uniunii. În raport cu
terţii, Uniunea este reprezentată de către Directorul General al OMPI.
Acesta este cel mai înalt funcţionar al Uniunii de la Paris.
Convenţia cuprinde şi prevederi privind acordurile speciale,
diferendele şi retragerea din Convenţie.
Astfel, ţările Uniunii au dreptul de a încheia între ele, în mod
separat, aranjamente speciale pentru protecţia proprietăţii industriale. În
ipoteza în care aranjamentele încheiate vor cuprinde prevederi contrarii,
vor prevala dispoziţiile Convenţiei. Totodată, orice diferend ivit între
două sau mai multe ţări ale Uniunii care nu s-a soluţionat pe calea
negocierilor poate fi adus în faţa Curţii Internaţionale de Justiţie de la
Haga, de către oricare ţară aflată în conflict. Ţările membre au
posibilitatea să declare că nu se consideră ţinute de o asemenea dispoziţie.
Convenţia de la Paris a fost încheiată fără limită de durată. După
scurgerea termenului de 5 ani de la data aderării la Uniune, orice ţară
membră are facultatea de a denunţa Convenţia printr-o notificare adresată
directorului general al Uniunii.

3. Convenţia de la Berna din 1886 pentru protecţia


operelor literare şi artistice
La 9 septembrie 1886 s-a încheiat, la Berna, Convenţia pentru
protecţia operelor literare şi artistice, după 25 de ani de lucrări
pregătitoare, la care un rol important l-a avut scriitorul Victor Hugo.12
Convenţia de la Berna este cel mai vechi tratat internaţional în
domeniul drepturilor de autor.
Ulterior, Convenţia a fost amendată şi completată printr-un act
adiţional şi o declaraţie interpretativă semnate la Paris în 1896. Convenţia

12
A se vedea Viorel Roş, Op. cit., p. 42.
34
de la Berna a fost adoptată de către 9 state în calitate de membre
fondatoare.
Ţările contractante sunt constituite în Uniunea pentru protecţia
drepturilor autorilor asupra operelor literare şi artistice.
Convenţia de la Berna este deschisă oricărui alt stat, astfel că la
1 ianuarie 1999 un număr de 138 de state erau membre ale Uniunii de la
Berna.
Convenţia a fost supusă unor revizuiri periodice prin: Actul de la
Berlin din 1908, Actul de la Roma din 1928, Actul de la Bruxelles din
1948, Actul de la Stockholm din 1967 şi Actul de la Paris din 1971.
Cu toate că majoritatea ţărilor au aderat la modificările realizate
prin Actul de la Paris, un număr de state mai aplică încă forma revizuită
de la Bruxelles sau chiar forma revizuită de la Roma.
Scopul Convenţiei de la Berna este, aşa cum se subliniază în
preambulul său, „de a proteja, printr-o manieră cât mai efectivă şi unifor-
mă posibilă, drepturile autorilor asupra operelor literare şi artistice”.13
România a aderat, cu rezerve, la Convenţia de la Berna în forma
revizuită la Berlin prin Legea nr. 152/1926, pentru ca în 1995 să renunţe
la rezerve. Aceste rezerve priveau în principal durata drepturilor şi
competenţa în litigii având ca obiect interpretarea şi aplicarea Convenţiei.
La forma revizuită a Convenţiei prin Actul de la Paris din 1971 şi
modificată în 1979 România a aderat prin Legea nr. 77/1998.
Convenţia de la Berna se întemeiază pe trei principii de bază:
− primul este principiul tratamentului naţional, conform căruia
operele provenite dintr-unul din statele membre trebuie să beneficieze în
fiecare din ţările membre de aceeaşi protecţie pe care ţara respectivă o
acordă operelor propriilor cetăţeni;
− al doilea principiu este acela al protecţiei automate, potrivit
căruia tratamentul naţional nu este condiţionat de îndeplinirea vreunei
formalităţi. Altfel spus, protecţia este acordată automat, fără să fie
condiţionată de vreo formalitate de înregistrare;
− în sfârşit, al treilea este principiul independenţei protecţiei
după care beneficiul şi exercitarea drepturilor recunoscute nu depind de
existenţa protecţiei în ţara de origine a operei.

13
WIPO, Op. cit., p. 339.
35
Structura organizatorică a Uniunii de la Berna e formată din:
Adunare, Comitet Executiv şi Biroul Internaţional.
a) Adunarea constituie organul de conducere al Uniunii de la
Berna, fiind constituită din câte un delegat al ţărilor membre. Adunarea
stabileşte programul, adoptă bugetul, controlează finanţele Uniunii.
b) Comitetul Executiv este ales de Adunare şi reprezintă o pătrime
din numărul ţărilor membre ale Uniunii, ţinându-se seama de o repartiţie
geografică echitabilă. Se reuneşte o dată pe an în sesiuni ordinare şi în
general o dată la doi ani în sesiuni extraordinare.
c) Biroul Internaţional exercită atribuţiile administrative ale
Uniunii de la Berna. Acesta adună şi publică informaţii privitoare la
protecţia dreptului de autor. Lunar, Biroul Internaţional editează şi o
revistă care tratează tematica dreptului de autor.
Uniunea de la Berna are un buget propriu, contribuţiile plătibile de
statele membre decurgând dintr-un sistem de 7 clase. Fiecare stat are
dreptul să-şi aleagă clasa în care doreşte să fie încadrat, plasarea într-o
anumită clasă neavând nici un fel de influenţă asupra drepturilor fiecărui
stat în cadrul Uniunii, cu toate că valoarea contribuţiei plătibilă la buget
variază în funcţie de clasă.
Statele membre ale Uniunii au dreptul de a încheia între ele
convenţii particulare prin care să recunoască autorilor drepturi mai largi
decât cele acordate de Uniune. De asemenea, ţările membre se bucură de
libertatea de a autoriza, a supraveghea sau de a interzice, prin măsuri
legislative ori acte de poliţie internă, difuzarea pe teritoriul lor a oricăror
opere de creaţie intelectuală.
Orice diferend intervenit între două sau mai multe ţări ale Uniunii,
care nu a fost soluţionat pe calea negocierilor, poate fi adus în faţa Curţii
Internaţionale de Justiţie de către oricare dintre ţările aflate în litigiu.
Ţările membre ale Uniunii au libertatea de a declara că nu acceptă
investirea Curţii Internaţionale de Justiţie pentru soluţionarea propriilor
litigii în materie.
Durata de apartenenţă la Convenţia de la Berna nu este limitată în
timp, astfel că orice ţară membră are facultatea de a o denunţa printr-o
notificare adresată Directorului General al OMPI.

36
4. Convenţia de la Stockholm din 1967 pentru înfiinţarea
Organizaţiei Mondiale a Proprietăţii Intelectuale
OMPI este o organizaţie interguvernamentală cu statut de instituţie
specializată.
La Conferinţa diplomatică de la Stockholm (1967) s-a semnat
Convenţia pentru constituirea OMPI, intrată în vigoare în anul 1970.
Cu toate acestea, originile OMPI sunt cu mult mai vechi. Iniţial au
existat două secretariate, unul pentru proprietate industrială şi altul pentru
dreptul de autor, înfiinţate prin Convenţia de la Paris şi Convenţia de la
Berna. Ambele erau plasate sub supravegherea Guvernului Federal al
Elveţiei. În 1893 cele două secretariate s-au reunit. În cursul istoriei
numele acestor secretariate a suferit modificări, cea mai recentă
denumire, înainte de Conferinţa de la Stockholm, fiind Birourile
Internaţionale Reunite pentru Protecţia Proprietăţii Intelectuale (BIRPI).
OMPI, succesorul BIRPI, a devenit agenţie specializată a ONU prin
semnarea acordului în acest sens între Naţiunile Unite şi OMPI, acord
intrat în vigoare la 17 decembrie 1974.
Scopul OMPI este acela de a promova protecţia proprietăţii
intelectuale în lume şi de a asigura cooperarea administrativă între
Uniunea de la Paris şi Uniunea de la Berna.
Activităţile OMPI sunt de trei tipuri, şi anume:
– activităţi de înregistrare care implică servicii directe pentru
solicitanţi sau deţinători de proprietate intelectuală. Activităţile de acest
gen privesc primirea şi procesarea cererilor internaţionale şi sunt, de
regulă, finanţate din taxele solicitanţilor, care reprezintă circa trei sferturi
din bugetul OMPI.
– activităţi de cooperare interguvernamentală pentru
administrarea proprietăţii intelectuale, în legătură cu administrarea
colecţiilor de documente privind brevetele de invenţie folosite pentru
cercetare şi comparaţii, precum şi identificarea mijloacelor pentru
facilitarea accesului la informaţii, întreţinerea şi actualizarea sistemelor de
clasificare internaţionale etc.
Prin publicaţiile lunare ale OMPI şi pe CD-ROM-urile numite
„IP-LEX”-uri, OMPI pune la dispoziţia publicului legi privind
proprietatea industrială şi dreptul de autor aflate în colecţiile
cuprinzătoare pe care le întreţine.
37
– activităţile de substanţă sau programate ale OMPI cuprind
promovarea acceptării mai largi a tratatelor existente, actualizarea acestor
tratate, precum şi încheierea de noi tratate şi participarea la activităţi de
cooperare pentru dezvoltare.
Structura organizatorică a OMPI este alcătuită din: a) Adunarea
Generală, b) Conferinţa, c) Comitetul de Coordonare şi d) Biroul
Internaţional al OMPI sau Secretariatul.14
a) Adunarea Generală este organul suprem al OMPI, fiind
formată din statele membre ale OMPI şi de asemenea membre ale uneia
dintre Uniuni.
Printre alte atribuţii, Adunarea Generală numeşte Directorul
General la propunerea Comitetului de Coordonare, revizuieşte şi aprobă
rapoartele Comitetului de Coordonare şi ale Directorului General, adoptă
regulile financiare ale OMPI şi bugetul bienal de cheltuieli comun
Uniunilor, desemnează statele membre ale OMPI, stabileşte limbile de
lucru ale Secretariatului pe baza practicii Naţiunilor Unite etc.
b) Conferinţa este formată din toate statele membre ale OMPI,
indiferent dacă sunt sau nu membre ale unei Uniuni.
Principalele atribuţii ale Conferinţei sunt: asigură schimbul de
vederi între statele membre ale OMPI în materia proprietăţii intelectuale,
stabileşte programul bienal de cooperare pentru dezvoltare destinat ţărilor
în curs de dezvoltare şi adoptă bugetul destinat în acest scop, aprobă
amendamentele la Convenţia privind înfiinţarea OMPI şi desemnează
statele şi organizaţiile care vor fi admise să participe la lucrări în calitate
de observatori.
c) Comitetul de Coordonare este atât organ de consultanţă în
probleme de interes general, cât şi organul Executiv al Adunării Generale
şi al Conferinţei.
Cuprinde membrii Comitetului Executiv al Uniunii de la Paris şi pe
cei ai Uniunii de la Berna.
Îndeplineşte orice sarcini ce îi sunt atribuite în cadrul Organizaţiei,
cum ar fi acordarea de consultanţă diferitelor organe ale Uniunilor şi ale
OMPI, în probleme de interes comun, cu precădere legate de bugetul
comun de cheltuieli al Uniunilor, pregătirea proiectului ordinii de zi a

14
A se vedea WIPO, Op. cit., p. 39.
38
Adunării Generale şi a Conferinţei, pregătirea proiectului de program şi
bugetul Conferinţei etc.
d) Biroul Internaţional al OMPI sau Secretariatul este condus de
Directorul General, cuprinde persoane din diferite ţări membre ale
Organizaţiei şi alese în conformitate cu principiul distribuţiei geografice
echilibrate stabilit în sistemul Naţiunilor Unite.
OMPI are două bugete distincte: bugetul cheltuielilor comune
Uniunilor şi bugetul Conferinţei.
Poate fi membru OMPI orice stat care este membru al uneia dintre
Uniunile pentru protecţia proprietăţii intelectuale. De asemenea, poate fi
membru orice stat sub condiţia să fie membru ONU, al unora dintre
instituţiile specializate ale ONU sau al Agenţiei Internaţionale de Energie
Atomică sau să fie parte la Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie.
România a ratificat Convenţia pentru înfiinţarea OMPI în anul
1968.
Orice stat membru poate denunţa Convenţia printr-o notificare
adresată Directorului General, efectele urmând a se produce după 6 luni
de la data la care Directorul General a primit notificarea.

5. Directivele Consiliului Comunităţilor Europene – instrumente de


armonizare a legislaţiei şi de unificare a jurisprudenţei
ţărilor membre în domeniul dreptului de autor
Consiliul Comunităţilor Europene are dreptul de a emite Directive în
scopul armonizării dispoziţiilor normative ale statelor membre şi de a
decide măsuri de natură să asigure stabilirea unei pieţe interioare uniforme.
În domeniul dreptului de autor, Consiliul a intervenit şi a emis cinci
Directive care, alături de cele emise în domeniul drepturilor de proprietate
industrială, au determinat o abordare de ansamblu şi anume aceea a
domeniului drepturilor intelectuale.15
1. Prima din aceste directive este Directiva nr. 87/54/CEE din 16
decembrie 1986 privind protecţia juridică a topografiilor de produse
semiconductoare.

15
A se vedea Yolanda Eminescu, Dreptul de autor. Legea nr.8/1996
comentată, Ed. Lex 1997, p. 46-51.
39
2. Directiva nr. 91/250/CEE din 14 mai 1991 privind protecţia
programelor pentru ordinatoare cuprinde 10 articole. Directiva
consacră obiectul protecţiei, şi anume orice formă de exprimare a
programului pentru ordinatoare, ideile şi principiile care stau la baza
programului nefăcând obiectul protecţiei în cadrul dreptului de autor.
Directiva stabileşte dreptul de coautorat, regimul programelor realizate în
cadrul obligaţiilor de serviciu, prerogativele dreptului exclusiv al
autorului programului şi cazurile în care nu este nevoie de autorizarea
autorului. Sunt prevăzute măsurile speciale de protecţie, durata protecţiei
programelor, precum şi obligaţiile statelor membre pentru aplicarea
Directivei.
3. Directiva nr. 92/100/CEE din 19 noiembrie 1992 privind
dreptul de locaţie şi împrumut şi unele drepturi conexe dreptului de
autor în domeniul protecţiei proprietăţii intelectuale. Directiva
defineşte noţiunile de „locaţie” şi de „împrumut” al unei opere şi consacră
un capitol special drepturilor conexe. Prin locaţie, Directiva înţelege
punerea la dispoziţie pentru un timp limitat a operei în scopul obţinerii
unui avantaj economic sau comercial, în vreme ce prin împrumut nu se
urmăreşte un interes economic.
4. Directiva nr. 93/83 din 27 septembrie 1993 privind coordonarea
unor reguli ale dreptului de autor şi drepturilor conexe aplicabile
radiodifuziunii prin sateliţi şi retransmiterii prin cablu. Dispoziţiile
Directivei definesc noţiunile de transmisiune prin satelit şi semnale
purtătoare de programe destinate recepţiei. Este reglementat dreptul de
transmisiune prin satelit a operelor protejate, dobândirea dreptului de
transmisiune, drepturile artiştilor interpreţi şi executanţi, ale
producătorilor de înregistrări şi ale întreprinderilor de transmisiune,
raporturile dintre titularii dreptului de autor şi cei ai drepturilor conexe.
Directiva consacră un număr de articole reglementării transmisiunilor
prin cablu.
5. Directiva nr. 93/98 din 28 octombrie 1993 privind armonizarea
duratei de protecţie a dreptului de autor şi a unor drepturi conexe.
Sunt stabilite perioadele de protecţie a diferitelor creaţii cum ar fi: operele
de literatură şi artă, operele anonime sau publicate sub pseudonim,
operele colective, publicate în episoade şi fragmente, filmele şi operele
audiovizuale, precum şi drepturile conexe.

40
CAPITOLUL III
SUBIECTUL DREPTULUI DE AUTOR

1. Dreptul de autor. Noţiune şi caracterizare


Instituţia „dreptului de autor” este reglementată în sistemul
românesc de drept prin Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi
drepturile conexe1 cu modificările şi completările ulterioare2.
Prin drept de autor se înţelege ansamblul normelor juridice care
reglementează relaţiile sociale care se nasc din crearea, publicarea şi
valorificarea operelor literare, artistice sau ştiinţifice.
Expresiile „drept de autor” şi „drepturi de autor” sunt utilizate şi cu
înţelesuri diferite decât cel exprimat mai sus, cel mai frecvent fiind
înţelesul care identifică „dreptul de autor” şi drepturile patrimoniale pe
care le au creatorii operelor protejate.
Dreptul de autor este instrumentul de protecţie a creatorilor şi
operelor acestora. Raţiunea acestei protecţii este dictată de nevoia de a
sprijini şi stimula capacitatea de creaţie a indivizilor şi de necesitatea de a
face ca rezultatele acestei creaţii să fie disponibile unei mase largi de
destinatari.
Dreptul de autor vizează anumite forme ale creativităţii care ţin, în
principal, de comunicarea în masă. Totodată, aceste forme sunt legate de
cvasitotalitatea metodelor de comunicare publică, nu numai de
publicaţiile tipărite, ci şi de difuzarea prin organisme de radio şi televi-
ziune, de reprezentare publică a filmelor în sălile de cinema etc. şi chiar
de sistemele computerizate pentru stocarea şi regăsirea informaţiilor.

1
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 60 din 14 martie
1996.
2 Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru (M. Of.
nr. 173/29.04.1997); Legea nr. 285/2004 pentru modificarea şi completarea Legii
nr. 8/1996 (M. Of. nr. 587/30.06.2004).
41
Majoritatea operelor artistice, de exemplu cărţile, picturile, desenele
există doar din momentul în care au fost încorporate într-un obiect fizic.
Unele creaţii intelectuale, însă, există chiar dacă nu au fost
materializate şi nu se regăsesc obiectivate într-un purtător fizic. De
exemplu, muzica sau poeziile constituie opere din momentul compunerii
lor, chiar dacă nu au fost scrise printr-o notaţie muzicală, respectiv prin
cuvinte.
Cu toate acestea, dreptul de autor protejează numai forma de
exprimare a ideilor, nu şi ideile înseşi.
Dreptul de autor protejează creativitatea în alegerea şi aranjarea, în
dispunerea cuvintelor, a notelor muzicale, a culorilor, a formelor ş.a.m.d.
Dreptul de autor îl apără pe titularul drepturilor asupra operelor sale
împotriva acelora care „copiază”, adică acelora care preiau şi folosesc
forma în care opera originală a fost exprimată de autor.

2. Principiul adevăratului autor al operei.


Excepţii de la principiul adevăratului autor
Calitatea de autor al unei opere nu o poate avea, potrivit legii
române, decât persoana fizică sau persoanele fizice, singurele
susceptibile să realizeze o activitate intelectuală2, creativă, care presupune
personalitate, inteligenţă, simţ estetic, forţă creatoare, facultatea de a
gândi şi formula idei şi a le expune într-o formă personală, autentică.3
Potrivit art. 3 alin. 1 din Legea nr. 8/1996, autor este persoana fizică
sau persoanele fizice care au creat opera. Aşadar, persoana protejată prin
dreptul de autor este, în principiu, autorul operei. Cu toate acestea, regula
nu are caracter absolut, pentru că există situaţii în care drepturile de autor
pot fi exercitate şi de alte persoane fizice sau juridice.
Literatura de specialitate a consemnat cazurile de excepţie
prevăzute în legislaţia anterioară armonizării în unele ţări europene. În
doctrina juridică explicaţiile au fost fundamentate pe susţineri diverse,
începând cu ideea unui mandat din partea autorilor şi până la teza unui
drept originar, lipsit de anumite prerogative incompatibile cu calitatea de
persoană juridică.

2
Yolanda Eminescu, Op. cit., p. 5.
3
Viorel Roş, Op. cit., p. 56.
42
Pentru interesul istoric al discuţiei vom sublinia că legislaţia fostelor
ţări socialiste a acordat o mai mare importanţă principiului persoanei fizice
ca adevărat subiect al dreptului de autor.4 Cu titlu de exemplu, legea
iugoslavă prevede o prezumţie simplă a calităţii de autor în favoarea celui
al cărui nume ori pseudonim este înscris pe coperta operei.
Persoana juridică poate beneficia de protecţia dreptului de autor în
două situaţii:
1. a cesiunii exclusive contractuale (în cazul filmelor);
2. a cesiunii legale (în cazul operelor colective, în favoarea
persoanei fizice sau juridice care a organizat activitatea de creare a
operei).
Principiul adevăratului autor este consacrat şi de legea poloneză,
care precizează că excepţiile de la acest principiu nu pot fi stabilite decât
prin lege. Şi legea poloneză conţine prezumţia de paternitate a operei.
Legea ungară, consacrând principiul adevăratului autor,
menţionează că nici persoana care a comandat opera, nici cea care a
revizuit-o nu sunt în măsură să pretindă statutul de autor al operei.
Doctrina germană invocă o decizie a Tribunalului Suprem care
statuează cu claritate că, potrivit legii, dreptul de autor asupra unei opere
se naşte din actul real, efectiv al creaţiei şi nu se poate renunţa la el prin
acte juridice.
În doctrina română se operează distincţia între două categorii de
subiecte ale dreptului de autor: subiectele originare sau primare şi
subiectele derivate sau secundare5.
Subiectul originar (primar) l-ar reprezenta autorul nemijlocit,
creatorul operei, iar subiectul derivat ar fi persoana care a dobândit, în
virtutea unor anumite împrejurări, unele prerogative ale dreptului de autor
aparţinând autorului originar6.
Termenul „derivat”, utilizat în literatura juridică, are semnificaţia de
a desemna atât succesorii în drepturi ai autorului prin acte inter vivos sau
mortis causa, cât şi persoanele juridice (în lipsa oricărei transmisiuni) în

4
Nicolae Puşcaş, Petrică Truşcă, Op. cit., p. 40-41.
5
V. Loghin, Despre subiectul dreptului de autor, în Justiţia nouă, nr. 6,
1957, p. 1028 şi urm.
6
C. Stătescu, Drept civil, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1967, p. 53.
43
cazurile în care nu se poate stabili cine este autorul unei opere create în
cadrul unei instituţii publice.
Autorul unei opere derivate (operă creată pornind de la una sau mai
multe opere preexistente) este subiect primar al dreptului de autor asupra
operei respective şi nicidecum subiect secundar, al cărui înţeles este cu
totul altul, cum am arătat mai sus.
Activitatea de creaţie, nefiind un act juridic, nu este guvernată de
regulile privind manifestarea de voinţă. Prin urmare, persoana care a creat
opera dobândeşte calitatea de autor din momentul creaţiei, independent de
vârsta ori discernământul pe care le are. Cu alte cuvinte, legea nu impune
nici un fel de condiţie cu privire la capacitatea de folosinţă şi de exerciţiu
a creatorului operei pentru a dobândi calitatea de autor al creaţiei. Singura
condiţie este ca opera să reflecte capacitatea creatoare a autorului său.
Potrivit art. 3 al. 2 din Legea nr. 8/1996, în cazurile expres
prevăzute de lege, pot beneficia de protecţia acordată autorului
persoanele fizice şi persoanele juridice, altele decât autorul. Aceştia pot
exercita acele prerogative ale dreptului de autor, constituind excepţii de la
principiul adevăratului autor al operei, pe care le consemnăm în
următoarele cazuri:
a) succesorii în drepturi ai autorilor. Sunt subiecţi ai dreptului de
autor care pot exercita unele drepturi morale de autor, drepturile
patrimoniale fiind exercitate pe o durată limitată;
b) cesionarii legali ai drepturilor de autor. Este ipoteza operelor
rezultate în cadrul unor obligaţii de serviciu, când unitatea angajatoare
exercită drepturile patrimoniale de autor şi nu autorii adevăraţi ai acestor
opere;
c) cesionarii convenţionali ai drepturilor patrimoniale. Drepturile
patrimoniale de autor transmise prin contractul de cesiune se exercită, în
acest caz, în limitele şi pe durata convenită între cedent şi cesionar;
d) organismele de gestiune colectivă a drepturilor de autor. Alături
de gestionarea drepturilor patrimoniale de autor, aceste organisme pot
exercita şi unele drepturi morale.
e) persoana fizică sau juridică din iniţiativa, sub responsa-
bilitatea şi sub numele căreia a fost creată opera. Este cazul operelor
colective când dreptul de autor aparţine şi se exercită de către aceste
persoane.

44
f) persoana fizică sau juridică care face publică opera. Când
opera este adusă la cunoştinţa publică sub formă anonimă sau sub un
pseudonim care nu permite identificarea autorului, dreptul de autor se
exercită de persoanele care au publicat opera, cu consimţământul
autorului, atâta vreme cât acesta nu-şi dezvăluie identitatea.
În stadiul actual al dezvoltării fără precedent a mijloacelor de
difuzare a operelor are loc un fenomen de amplificare a creaţiei de grup,
realizată în cadrul unităţilor angajatoare, în detrimentul creaţiei
individuale. În aceste condiţii, principiul adevăratului autor se confruntă
cu problema extinderii calităţii de autor. Este vorba de drepturile ce
decurg din această calitate pentru unii auxiliari ai creaţiei, cum ar fi
producătorii de fonograme şi videograme, precum şi organismele de
radiodifuziune şi televiziune. Literatura de specialitate7 opinează că
interesele acestor auxiliari trebuie protejate, dar că ar fi inoportună
extinderea calităţii de autor în favoarea lor.

3. Calitatea de autor şi calitatea de subiect


al dreptului de autor
3.1. Calitatea de autor al operei
Legislaţia în vigoare defineşte autorul ca fiind, aşa cum am arătat,
persoana fizică sau persoanele fizice care au creat opera (art. 3 al. 1 Legea
nr. 8/1996).
Aşadar, calitatea de autor izvorăşte din activitatea de creaţie a unei sau
a unor persoane fizice. Numai o persoană umană poate avea calitatea de
autor al unei opere, pentru că numai ea dispune de capacitatea de a crea.
Odată opera creată, apreciată de autor ca făcând parte din domeniul
literar, artistic sau ştiinţific, nu trebuie să îndeplinească alte condiţii
prealabile pentru a avea vocaţie la protecţie.
În general, legea nu se referă la categoriile profesionale de creatori.
Pe cale de excepţie, în art. 66 se menţionează faptul că autori ai
operelor audiovizuale (opera cinematografică) sunt regizorul sau realiza-
torul, autorul adaptării, autorul scenariului, autorul dialogului, autorul muzi-

7
A. Francon, L’avenir du droit d`auteur în Revue de droit intelectuel,
L`ingénieur Conseil, 1986, nr. 12, p. 385 şi urm.
45
cii special create şi autorul grafic pentru operele de animaţie sau al secven-
ţelor de animaţie, când acestea reprezintă o parte importantă a operei.

3.2. Calitatea de subiect al dreptului de autor


Este o calitate juridică, născută din calitatea de autor al operei, fiind
recunoscută ca atare de lege tuturor creatorilor. Ea rezultă din dispoziţiile
art. 1 alin. 1 din lege: dreptul de autor asupra unei opere literare,
artistice sau ştiinţifice, precum şi asupra altor opere de creaţie
intelectuală, este recunoscut şi garantat.
Doctrina juridică a subliniat că de îndată ce opera de creaţie a luat o
formă concretă, chiar dacă nu e terminată, autorul dobândeşte dreptul de
autor şi deci, de fapt, calitatea de subiect al dreptului de autor.
Beneficiază de protecţie conferită de calitatea de subiect al
dreptului de autor şi străinii, conform art. 147 din lege, astfel: străinii,
titulari ai dreptului de autor sau ai drepturilor conexe beneficiază de
protecţia prevăzută prin convenţiile, tratatele şi acordurile internaţionale
la care România este parte sau pe bază de reciprocitate.
Deosebirea dintre calitatea naturală de autor al unei opere, pe de o
parte, şi calitatea de subiect al dreptului de autor, pe de altă parte, constă
în faptul că, deşi, ca regulă generală, cele două calităţi sunt reunite în una
şi aceeaşi persoană, sunt şi cazuri când calitatea de subiect al dreptului
de autor poate aparţine şi altor persoane fizice necreatoare sau chiar
unor persoane juridice.
Astfel, art. 3 alin. 2 din Legea nr. 8/1996 precizează că, în cazurile
expres prevăzute de lege, pot beneficia de protecţia acordată autorului
persoanele fizice sau juridice, altele decât autorul. În această ipoteză autor
rămâne creatorul, dar calitatea de subiect al dreptului de autor va aparţine
altei persoane.
În al doilea rând, art. 3 alin. 3 din lege arată că este posibilă
transmiterea calităţii de subiect al dreptului de autor în condiţiile legii.
Aşadar, ceea ce se transmite nu este calitatea de autor, ci calitatea de
subiect al dreptului de autor.
Un al treilea caz este statuat de art. 4 alin. 2 din lege. Acesta pre-
vede că dreptul de autor poate fi exercitat de către o altă persoană decât
creatorul şi în cazurile în care opera a fost adusă la cunoştinţa publică
sub forma anonimă sau sub un pseudonim care nu permite identificarea
46
autorului. În acest caz dreptul de autor se exercită de către persoana fizică
sau juridică prin a cărei contribuţie s-a făcut publică opera.
Doctrina reţine că8 şi în legislaţia veche exista o excepţie de la
regula conform căreia calitatea de autor al operei se suprapune cu cea de
subiect al dreptului de autor. Este vorba de art. 11 din Decretul nr.
321/1956, după care studiourile cinematografice sau radiofonice şi
organizaţiile de înregistrare mecanică au dreptul de autor asupra operelor
colective pe care le realizează şi, în consecinţă, se bucură de calitatea de
subiect al dreptului de autor9.

4. Dovada calităţii de autor şi de subiect


al dreptului de autor
Pentru a elimina posibilele litigii ce ar putea interveni între per-
soane care pretind că sunt autori independenţi ai aceleiaşi opere,
legiuitorul a stabilit mijloace legale prin care se poate face dovada pater-
nităţii unei asemenea opere. În acest sens legea face distincţie între:
situaţia în care opera a fost adusă la cunoştinţa publică sub numele unei
persoane şi ipoteza în care autorul aduce opera sa la cunoştinţa publică sub
forma anonimă sau sub pseudonim care nu permite identificarea autorului.
Prima ipoteză este reglementată de art. 4 alin. 1 din Legea nr.
8/1996: „Se prezumă a fi autor, până la proba contrară, persoana sub
numele căreia opera a fost adusă pentru prima dată la cunoştinţa publică”.
Această prezumţie legală este relativă, putându-se răsturna prin orice
mijloc legal de probă.
A doua ipoteză este reglementată de dispoziţiile art. 4 alin. 2 din
Legea nr. 8/1996 care prevăd că în cazul în care o operă a fost adusă la
cunoştinţa publică sub formă anonimă sau sub un pseudonim care nu
permite identificarea autorului, dreptul de autor se exercită de către
persoana fizică sau juridică ce o face publică, dar numai cu
consimţământul autorului, atâta timp cât acesta nu-şi dezvăluie
identitatea.

8
P. I. Demetrescu, Dreptul de autor în A.V.I., Sect. IV, Tom. II, Iaşi, 1956,
p. 384.
9
Julietta Manoliu, Ştefan Răuschi, Drept civil. Contracte. Dreptul de
autor, Iaşi, 1985, p. 153.
47
Anterior aducerii la cunoştinţa publică, dovada paternităţii operei se
va face prin orice mijloc legal de probă. Aceste afirmaţii sunt susţinute şi de
prevederile art. 148. alin. 2 din lege, care precizează că „Existenţa şi
conţinutul unei opere se pot dovedi prin orice mijloace de probă, inclusiv
prin includerea acesteia în repertoriul unui organism de gestiune colectivă”.

5. Pluralitatea de autori şi de subiecte ale dreptului de autor.


Opera comună şi opera colectivă
Operele pot fi rezultatul activităţii creatoare a unui singur autor sau
a mai multor autori. În acest ultim caz ne situăm în prezenţa unei
pluralităţi de autori şi de subiecte ale dreptului de autor. Participarea mai
multor persoane la realizarea unei opere poate îmbrăca forme diferite.10
Opera originală este acea operă de creaţie care nu se află în nici un
fel de raport de dependenţă cu o altă operă preexistentă.
Opera derivată este opera la a cărei creaţie s-a pornit de la una sau
mai multe opere preexistente (traducerile, adaptările, preluările, cule-
gerile, selectările etc. care implică o activitate de creaţie intelectuală).
Opera compozită este creaţia nouă în care se află încorporată o
operă preexistentă fără ca autorul operei preexistente să colaboreze la
crearea noii opere (o melodie compusă pentru a acompania o operă
preexistentă).
După criteriul realizării operelor prin colaborare, al pluralităţii de
autori, legislaţiile disting categorii diferite de opere.
Unele sisteme de drept, cum ar fi de pildă cel francez, clasifică
operele după criteriul amintit în opere de colaborare, colective şi
compozite.11 Din perspectiva acestui criteriu, legea română vorbeşte
despre opera comună şi opera colectivă.

5.1. Opera comună


Potrivit art. 5 al. 1 din Legea nr. 8/1996, opera comună este opera
creată de două sau mai multe persoane în colaborare.

10
În funcţie de legăturile pe care unii autori le-au avut cu operele
preexitente create de alţi autori, operele au fost calificate în opere originale,
derivate şi compozite.
11
Yolanda Eminescu, Op. cit., p. 58.
48
Calitatea de subiect al dreptului de autor a unei opere comune o au
în mod firesc toţi realizatorii acesteia. Astfel, dispoziţiile art. 5 alin. 2
prevăd faptul că dreptul de autor asupra unei opere comune aparţine
coautorilor, între care unul poate fi autorul principal.
Opera comună este o operă unitară a cărei caracteristică decurge
din pluralitatea de autori şi de subiecte ale dreptului de autor, activitatea
creatoare fiind desfăşurată în aceeaşi unitate de timp.
Caracterul unitar al operei comune nu înseamnă în mod necesar şi
indivizibilitatea acesteia. În funcţie de posibilitatea sau imposibilitatea
determinării contribuţiei fiecărui coautor, opera comună poate fi
divizibilă sau indivizibilă.
Indivizibilitatea reprezintă regula, iar divizibilitatea excepţia. Spre
exemplu, dacă un curs universitar exprimă pe coperta de serviciu
contribuţia fiecărui autor, acea operă este divizibilă prin voinţa autorilor.
Exploatarea operei comune este guvernată de principiul acordului
comun al coautorilor, numită şi regula unanimităţii.12 Potrivit acestui
principiu, coautorii nu pot exploata opera în lipsa unei convenţii contrare
decât dacă s-au pus de acord în această privinţă (art. 5 alin. 3 din Legea
nr. 8/1996). Refuzul consimţământului din partea unui coautor trebuie să
fie temeinic motivat. Cu toate că legea română nu stipulează, considerăm,
alături de alţi autori13, că refuzul poate fi supus examinării de către
instanţa de judecată, care va cenzura în ce măsură motivarea este
temeinică şi legală.
Astfel stau lucrurile şi în dreptul francez, legea prevăzând în mod
expres că „în caz de dezacord” (între coautori) va hotărî instanţa de
judecată.14
Remuneraţia pentru exploatarea operei comune se cuvine
coautorilor conform convenţiei acestora. În lipsa unei convenţii,
remuneraţia se împarte proporţional cu părţile din contribuţie ale autorilor
sau în mod egal, dacă aceste părţi nu pot fi determinate.

12
Viorel Roş, Op. cit., p. 59
13
Viorel Roş, Op. cit., p. 59.
14
André Françon, Courts de propriété littéraire, artistique et industrielle,
Litec, 1996, p. 189 şi art. 113 alin. 3 CPI francez.
49
5.2. Opera colectivă
Potrivit art. 6 al. 1 din Legea nr. 8/1996 este operă colectivă acea
operă în care contribuţiile personale ale autorilor formează un tot, fără a fi
posibil din cauza naturii operei să se atribuie vreun drept distinctiv
vreunuia dintre autori asupra ansamblului operei create.
Constituie opere colective: ziarele, culegerile ştiinţifice, enciclo-
pediile, antologiile, dicţionarele etc. Pentru crearea şi publicarea lor este
nevoie de eforturi financiare considerabile pe care nu le pot susţine autorii.
Opera colectivă este realizată din iniţiativa, sub responsabilitatea şi
sub numele unei persoane fizice sau juridice care are rol coordonator, dar
nu şi calitatea de creator.
Se aseamănă cu opera comună având, de asemenea, caracter unitar,
o pluralitate de contribuţii ale coautorilor, fiind rezultatul unei activităţi de
creaţie desfăşurată în aceeaşi unitate de timp.
În schimb, opera colectivă se deosebeşte fundamental de opera
comună prin imposibilitatea atribuirii de drepturi distincte autorilor
asupra ansamblului operei create.
Literatura de specialitate15 a subliniat că desfăşurarea activităţii de
creaţie a autorilor în aceeaşi unitate de timp prin contribuţii concomitente
reprezintă un criteriu de delimitare a operelor comune şi colective de
operele derivate. În cazul operelor derivate activitatea de creaţie
presupune o succesiune în timp, opera preexistentă fiind utilizată pentru
elaborarea celei subsecvente.
Uneori, obiectul operelor colective poate fi complex prin reunirea
elementelor de natură diferită (regia, scenariul, dialogul, compoziţia muzicală
etc.), iar persoanele care participă la realizarea lor dobândesc un drept de
autor asupra operei lor individuale cuprinse în opera colectivă, fără a li se
putea stabili vreun drept distinct asupra operei colective în ansamblul ei.
Raporturile dintre creatorii operei colective şi persoana din
iniţiativa căreia s-a realizat opera sunt stabilite prin contractul încheiat
între aceste părţi. De asemenea, atât modalitatea de exercitare a dreptului
de autor, cât şi remuneraţia cuvenită autorilor sunt supuse convenţiei
părţilor. În lipsa unei convenţii contrare, drepturile patrimoniale asupra
întregului aparţin persoanei organizatoare care dobândeşte în aceste

15
Yolanda Eminescu, Op. cit., p. 61.
50
condiţii dreptul de a difuza opera, dreptul de a o reproduce, de a face
copii, de a exploata opera prin difuzare, închiriere etc.
Realizând opera, fiecare colaborator este recunoscut drept coautor,
munca sa de creaţie fiind recompensată.
6. Autorul salariat şi regimul operelor realizate
în cadrul obligaţiilor de serviciu
Operele de serviciu reprezintă acele opere realizate de autorii
salariaţi ai unei organizaţii în cadrul obligaţiilor profesionale ce decurg
din contractul de muncă.
Regimul operelor de serviciu şi al drepturilor autorilor salariaţi este
reglementat prin art. 44 din Legea nr. 8/1996, text care formulează
următoarele reguli în materie:
1. regula formulată implicit potrivit căreia, întotdeauna, drepturile
morale de autor aparţin persoanei fizice creatoare a operei;
2. regula după care drepturile patrimoniale pentru operele de serviciu
aparţin autorului, cu excepţia cazurilor în care există o clauză contrară;
3. autorul poate, pe cale de convenţie, să cesioneze drepturile
patrimoniale pe o perioadă de timp. Termenul cesiunii nu poate depăşi
perioada de protecţie a drepturilor patrimoniale de autor;
4. dacă părţile nu au prevăzut în convenţie termenul cesiunii, acesta
este de 3 ani de la data predării operei;
5. la expirarea termenului convenit sau, în lipsa acestuia, la
expirarea termenului de 3 ani, drepturile patrimoniale revin autorului;
6. în orice situaţie, autorul salariat îşi păstrează dreptul exclusiv de
utilizare a operei ca parte din ansamblul creaţiei sale.
Legea conţine dispoziţii cu caracter derogator de la dreptul comun
pentru autorii programelor de calculatoare (art. 74), ai operelor
fotografice (art. 86), pentru artiştii interpreţi sau executanţi (art. 100) care
au calitatea de autori salariaţi, probleme pe care le vom aborda în alte
capitole ale cursului.
7. Regimul operelor postume
7.1. Noţiune şi caracterizare
Prin expresia opere postume se desemnează în mod nediferenţiat
operele care nu au fost aduse la cunoştinţa publicului în timpul vieţii
autorului lor.
51
I. Totuşi, va trebui să facem diferenţa între situaţia când autorul şi-a
manifestat voinţa cu privire la publicarea operei şi cazul în care autorul nu
s-a manifestat în nici un fel în sensul publicării sau nu a operei sale.
În prima ipoteză distingem între:
a) operele pentru care autorul a decis în timpul vieţii aducerea la
cunoştinţă publică, dar a căror publicare are loc după decesul autorului,
caz în care nu avem de a face cu opere postume;
b) operele pentru care autorul a decis în timpul vieţii să nu fie
publicate, situaţie în care dorinţa autorului trebuie respectată şi nu se mai
pune problema operelor postume.
În ceea ce priveşte cea de a doua ipoteză, şi anume aceea în care
autorul nu s-a manifestat în nici un fel cu privire la aducerea la cunoştinţă
publică a operei sale, ne aflăm în prezenţa operelor postume.
II. De asemenea, este necesar să distingem între diversele categorii de
opere. Astfel, cu titlu de exemplu, în cazul corespondenţei, autorul operei este
expeditorul, iar proprietarul suportului este destinatarul, în vreme ce difuzarea
corespondenţei nu se poate face decât cu consimţământul destinatarului.
După moartea destinatarului, dacă nu şi-a exprimat vreo dorinţă,
difuzarea corespondenţei se face cu consimţământul succesorilor
destinatarului, pe o perioadă de 20 de ani.
III. Totodată, se cuvine să deosebim situaţiile în care se află autorul
la data realizării operei.
Astfel, nu se pune problema regimului operelor postume în cazul
autorului salariat care realizează opere în cadrul executării contractului
individual de muncă, operele de serviciu nefiind supuse acestui regim.
În acelaşi mod se prezintă situaţia în cazul operelor realizate după
comandă pe care autorul lor nu le-a predat în timpul vieţii sale către beneficiar.
Exceptează de la această regulă, lucrările pregătitoare (proiecte,
schiţe, fotografii, portrete etc.), cu condiţia să nu reprezinte opere de
creaţie originală şi să nu fi fost publicate în timpul vieţii autorului.
7.2. Reglementarea operelor postume în legislaţia
română în vigoare
Legea nr. 8/1996 este, în privinţa regimului operelor postume, în
dezacord cu soluţiile adoptate în ţări ale Comunităţii Europene cu care ar
trebui să ne armonizam legislaţia, în virtutea obligaţiei asumate prin

52
Acordul de asociere dintre România, Comunităţile Europene şi statele
membre ale acestora, devenit Legea nr. 20/1993.16
Curentul de opinie dominant în doctrina, jurisprudenţa şi legislaţia
străină este favorabil publicării operelor postume.
În schimb, dispoziţiile legii române privind dreptul de autor şi
drepturile conexe nu sunt de natură să îngăduie publicarea operelor pentru
care autorul nu şi-a exercitat dreptul de divulgare în timpul vieţii.
Potrivit legislaţiei în vigoare, regimul operelor postume se
desprinde din formularea următoarelor reguli:
1) operele pentru care autorul şi-a manifestat în timpul vieţii voinţa
de a le aduce la cunoştinţă publică (indiferent sub ce formă: contract de
exploatare, testament, contract de comandă, donaţie, scris sau oral etc.) nu
sunt opere postume şi, prin urmare, nu se supun regimului acestora
(situaţia de la prima ipoteză formulată la pct. 7.1.);
2) dovada manifestării de voinţă se poate face prin orice mijloc de
probă, indiferent de forma acesteia (scrisă sau orală, înregistrată pe casete
video, bandă magnetică etc.);
3) operele pentru care autorul nu şi-a manifestat în timpul vieţii
voinţa cu privire la divulgare nu pot fi publicate pe timpul perioadei de
protecţie, nici de către moştenitori, nici de către terţii deţinători ai operei;
4) după expirarea perioadei de protecţie opera poate fi adusă la
cunoştinţă publică.
Persoana care publică o operă postumă beneficiază de aceleaşi drepturi
patrimoniale ca şi autorul: dreptul exclusiv de a utiliza şi exploata opera şi de
a consimţi la utilizarea ei de către alte persoane. Dreptul de suită în cazul
operelor de artă plastică este recunoscut însă numai autorului.
Durata drepturilor persoanei care publică o operă postumă este de
25 de ani, din momentul în care a fost adusă pentru prima oară la cunoştinţă
publică, ceea ce înseamnă că reeditările nu prelungesc durata de protecţie.

16
Legea nr. 20/1993 pentru ratificarea acordului european instituind o
asociere între România, pe de o parte, şi Comunităţile Europene şi statele
membre ale acestora, pe de altă parte, semnată la Bruxelles, pe 01.02.1993, a fost
publicată în Monitorul Oficial nr. 73 din 12 aprilie 1993.
53
CAPITOLUL IV
OBIECTUL PROTECŢIEI DREPTULUI DE AUTOR

1. Noţiune şi caracterizare
Obiectul protecţiei dreptului de autor include totalitatea operelor,
creaţii ale spiritului din domeniul literar, artistic şi ştiinţific, oricare ar fi
modul sau forma de exprimare a acestora.
Sfera, întinderea, precum şi conţinutul operelor protejate sunt
determinate prin lege.
Fără a defini noţiunea de operă, legea română face referiri explicite
la obiectul protecţiei dreptului de autor.
Doctrina a subliniat ideea că, pentru a beneficia de protecţie, este
nevoie ca forma în care se exprimă o operă, fie ea literară, artistică sau
ştiinţifică, să fie o creaţie originală a autorului, chiar dacă ideile
conţinute în operă nu sunt noi.1
Protecţia unei opere este asigurată, independent de genul căruia îi
aparţine, de calitatea sau valoarea ce i se atribuie în raport cu diferite
sisteme de evaluare ori de modul în care este utilizată.
Nu operează nici un fel de discriminare după criteriul genului
operelor în ceea ce priveşte recunoaşterea şi ocrotirea dreptului de autor.
Numai în cazurile în care pentru anumite genuri de opere se oferă
protecţie în condiţii speciale, criteriul genului prezintă semnificaţie. Este
situaţia operelor de artă aplicată, programelor pentru calculatoare,
operelor cinematografice etc.2
Legea română protejează opera fără nici o condiţionare legată de
valoarea ei. Aceeaşi soluţie este adoptată şi în sistemul continental. De
altfel, căderea de a aprecia dacă o operă are sau nu valoare este apanajul
academiilor şi forurilor de profil, iar istoria şi viaţa vor confirma sau

1
W.I.P.O., Op. cit., p. 144.
2
Viorel Roş, Op. cit., p. 76.
54
infirma valoarea operei. Dreptul trebuie să trateze operele în mod egal.
Cu toate acestea, opiniile autorilor în această privinţă nu au caracter
unitar.3
De asemenea, regula instituită de legea română în materie este că
protecţia operei este asigurată independent de destinaţia acesteia,
neţinându-se cont dacă opera a fost creată pentru un scop exclusiv estetic
sau pentru unul utilitar.
Pentru a evita consecinţe negative, decurgând din absolutizarea
ideii potrivit căreia protecţia se acordă independent de destinaţia operei,
Legea nr. 8/1996 a consacrat expres, prin dispoziţiile art. 9, că anumite
opere, sunt excluse de la protecţie în cadrul dreptului de autor, tocmai în
temeiul destinaţiei acesteia.4 Protecţia vizează forma în care este expri-
mată opera şi nicidecum ideile ca atare cuprinse în conţinutul acesteia.
Excepţiile de la regula generală sunt prevăzute, de asemenea,
expres de lege.

2. Categorii de opere protejate în dreptul român


Majoritatea legilor naţionale privind dreptul de autor se mărginesc
fie să definească cu caracter general obiectul protecţiei, fie să facă referiri
la cele trei mari categorii de clasificări doctrinare ale operelor de autor:
literare, artistice şi muzicale5, fără să enumere categoriile de opere
protejate.
Legea noastră, corelându-se cu legislaţiile adoptate în alte ţări în
ultimii ani, prezintă cu caracter exemplificativ (enumerarea nefiind
limitativă) categoriile de opere originale şi derivate care constituie obiect
al protecţiei dreptului de autor. Astfel, potrivit art. 7 din Legea nr. 8/1996,
sunt recunoscute ca obiect al protecţiei operele originale de creaţie
intelectuală, oricare ar fi modalitatea de creaţie, modul sau forma concretă
de exprimare şi independent de valoarea şi destinaţia lor, cum sunt:
a) scrierile literare şi publicistice, conferinţele, predicile,
pledoariile, prelegerile şi orice alte opere (romane, poezii, nuvele etc.
indiferent de conţinut: ficţiune sau nonficţiune; indiferent de scop:
3
Yolanda Eminescu, Op. cit., p. 80-83.
4
A se vedea pct. 3 al acestui capitol Opere exceptate de la protecţia
dreptului de autor.
5
Yolanda Eminescu, Op. cit., p. 83.
55
distracţie, educaţie, reclamă, propagandă, informaţie etc.; indiferent de
formă: manuscris, dactilografiere, tipăritură, carte, pamflet, pliant, ziar,
revistă), scrise sau orale, precum şi programele pe calculator.
Pentru prima dată sunt protejate programele pe calculator. Sub
incidenţa Decretului 321/1956 acestea nu erau protejate, astfel încât
fiecare autor asigura o protecţie prin păstrarea secretului.
b) operele ştiinţifice, scrise sau orale, cum ar fi: comunicările,
studiile, cursurile universitare, manualele şcolare, proiectele şi
documentaţiile ştiinţifice;
c) compoziţiile muzicale, cu sau fără text (indiferent de gen: muzică
uşoară sau clasică, coruri, opere, operete, muzică de cameră etc.);
d) operele dramatice, dramatico-muzicale, operele coregrafice şi
pantomimele;
e) operele cinematografice, precum şi orice alte opere audiovizuale
(filme mute sau sonore, indiferent de gen – artistice, documentare, jurnale
de actualităţi);
f) operele fotografice, precum şi orice alte opere exprimate printr-
un procedeu analog fotografiei (în vechea lege erau protejate doar
fotografiile artistice);
g) operele de artă grafică sau plastică cum ar fi: operele de
sculptură, pictură, grafică, gravură, litografie, artă monumentală,
scenografie, tapiserie, ceramică, plastica sticlei şi a metalului, desene,
design, precum şi operele de artă aplicate produselor destinate unei
utilizări practice, indiferent dacă sunt bidimensionale (desene, picturi,
litografii etc.) sau tridimensionale (sculpturi etc.);
h) operele de arhitectură, inclusiv planşele, machetele şi lucrările
grafice ce formează proiectele de arhitectură;
i) lucrările plastice, hârtiile şi desenele din domeniul topografiei,
geografiei şi ştiinţei în general;
j) operele de artă digitală.
De asemenea, operele derivate constituie obiect al protecţiei
dreptului de autor, potrivit art. 8 din lege, cu condiţia să nu prejudicieze
drepturile autorilor operei originale.
În rândul operelor derivate care se bucură de protecţie, textul de
lege enumeră, cu titlu de exemplu:

56
a) traducerile, adaptările, adnotările, lucrările documentare,
aranjamentele muzicale şi orice alte transformări ale unei opere literare,
artistice sau ştiinţifice care reprezintă o muncă intelectuală de creaţie;
b) culegerile de opere literare, artistice sau ştiinţifice, cum ar fi
enciclopediile şi antologiile, colecţiile sau compilaţiile de materiale sau
date, protejate ori nu, inclusiv bazele de date care, prin alegerea sau
dispunerea materialului constituie creaţii intelectuale.
Faţă de Convenţia de la Berna din 1886, legea română a dreptului
de autor este mai cuprinzătoare, întrucât enumeră în obiectul protecţiei şi
opere cum ar fi programele pe calculator, comunicările, studiile, cursurile
universitare, manualele şcolare, proiectele şi documentaţiile ştiinţifice.
Esenţial este însă faptul că, atât în dreptul nostru, cât şi în dreptul
convenţional enumerarea nu este limitativă şi prin urmare sfera
categoriilor de opere protejate este mai largă.
În sistemul de drept francez, inclusiv creaţiile industriei de
îmbrăcăminte şi podoabele sunt enumerate printre operele protejate.
Multe legi naţionale privind dreptul de autor tratează bijuteriile de
artă, lămpile, mobila, tapetele etc. ca pe opere de creaţie intelectuală, în
vreme ce unele protejează înregistrările sonore, benzile şi difuzările prin
unde radio.6
În dreptul de autor se face distincţie între opera, pe de o parte, ca
produs al activităţii de creaţie intelectuală şi bunul material, pe de altă
parte, adică manuscrisul, partitura muzicală, tabloul, discheta etc. în care
se concretizează opera creată.
Din această perspectivă, autorul unei opere dobândeşte două
categorii de drepturi:
a) un drept de autor asupra creaţiei sale;
b) un drept de proprietate, pur şi simplu, asupra suportului
material (manuscrisului).
Potrivit opiniei exprimate în doctrina noastră juridică, autorul unei
opere literare, artistice sau ştiinţifice poate să înstrăineze dreptul de
proprietate personală asupra suportului material al operei sale, poate să nu
mai aibă nici una din copiile acesteia, nici unul din exemplarele care au
fost reproduse, difuzate şi totuşi el să-şi păstreze dreptul de autor asupra
acelei opere. Această concluzie rezultă din conţinutul art. 47 (alin. 6) din

6
W. I. P. O., Op. cit., p. 145.
57
Legea nr. 8/1996 care precizează ca dobândirea proprietăţii asupra
suportului material al operei nu conferă prin ea însăşi un drept de
exploatare exclusivă asupra operei. Art. 22 din aceeaşi lege subliniază că
proprietarul sau posesorul unei opere este dator să permită accesul
autorului şi să pună la dispoziţia acestuia opera respectivă pentru
exercitarea dreptului de autor.

3. Opere exceptate de la protecţia dreptului de autor


Nu pot beneficia, potrivit legii (art. 9), de protecţia dreptului de
autor:
1. ideile, teoriile, conceptele, descoperirile ştiinţifice, procedeele,
metodele de funcţionare sau conceptele matematice ca atare şi invenţiile
conţinute într-o operă, oricare ar fi modul de preluare, de scriere, de
explicare sau de exprimare;
2. textele oficiale de natură politică, legislativă, administrativă,
judiciară şi traducerile oficiale ale acestora;
3. simbolurile oficiale ale statului, ale autorităţilor publice şi ale
organizaţiilor, cum ar fi: stema, sigiliul, drapelul, emblema, blazonul,
insigna, ecusonul şi medalia;
4. mijloacele de plată;
5. ştirile şi informaţiile de presă;
6. simplele fapte şi date.
Enumerarea are caracter limitativ.
În ceea ce priveşte creaţiile prevăzute la pct. 1, acestea nu pot
beneficia de protecţia legală a dreptului de autor având în vedere
consecinţele nefaste pe care o asemenea protecţie le-ar putea avea asupra
dezvoltării ştiinţei şi culturii. Ideile aparţin fondului comun al umanităţii,
fiind concomitent o zonă a nimănui şi totodată a tuturor oamenilor.
Ideea este o sursă de inspiraţie, materia primă a operei. Actul de
creaţie înseamnă forţa de a imprima formă personală, autentică ideilor, de
a le comunica într-un mod original.
La rândul lor, invenţiile conţinute într-o operă sunt excluse de la
protecţia dreptului de autor întrucât s-ar ajunge la o protecţie dublă, la un
cumul de protecţie a cărei perioadă ar fi mai mare decât durata prevăzută
în legea specială.

58
Creaţiile enumerate la punctele 2, 3, 4 sunt excluse de la protecţie în
cadrul dreptului de autor în considerarea destinaţiei şi apartenenţei
acestora. Ele se adresează tuturor cetăţenilor şi, prin urmare, pentru a fi
cunoscute, trebuie ca difuzarea şi reproducerea să fie neîngrădite.
Totodată, aceste creaţii aparţin domeniului public din momentul apariţiei
lor, astfel că utilizarea lor nu poate fi supusă vreunei autorizări.
Totodată, potrivit legii române (art. 85), nu pot beneficia de
protecţia dreptului de autor fotografiile unor scrisori, acte, documente de
orice fel, desene tehnice şi altele asemenea.

4. Constituirea depozitului legal – obligaţie nesemnificativă


pentru protecţia dreptului de autor
Depozitul legal cuprinde totalitatea tipăriturilor şi a altor docu-
mente grafice şi audiovizuale (cărţi, broşuri, ziare, calendare, partituri
muzicale, reproduceri de albume, tablouri, portrete, atlase, teze de
doctorat, cursuri universitare, înregistrări fonice şi videofonice, publicaţii
oficiale ale autorităţilor, culegeri de acte normative, produse soft,
descrieri de invenţii şi inovaţii, materiale de publicitate şi reclamă etc.).
Constituirea depozitului legal este reglementată prin Legea nr. 111
din 21.11.1996 privind constituirea, organizarea şi funcţionarea
depozitului legal de tipărituri şi alte documente grafice şi audiovizuale.
Potrivit legii, agenţii producători sunt obligaţi să trimită
materialele, cu titlu de depozit legal, în câte 9 exemplare la Biblioteca
Naţională a României şi câte un exemplar la biblioteca judeţeană în care
aceştia funcţionează.
Tezele de doctorat se trimit în câte un exemplar la Biblioteca
Naţională şi la Biblioteca Academiei.
Agenţii producători sunt persoanele fizice şi juridice care editează
sau produc materiale cu titlu de depozit legal pe teritoriul României,
precum şi persoanele fizice şi juridice române, fie producători, fie
beneficiari ai unor astfel de lucrări executate în străinătate.
Nu fac obiectul obligaţiei de trimitere cu titlu de depozit legal
materiale, cum ar fi:
a) documente cu valoare informaţională redusă:
- cărţi de vizită;
- ferpare, plicuri de corespondenţă;
59
- formulare cu caracter administrativ-contabil;
- registrele, borderourile, chitanţierele, statele de plată, bonierele,
antetele, lucrările de mercantilaj.
b) documentele de valoare:
- bancnote;
- titluri de proprietate;
- timbre;
- formulare CEC;
- dispoziţii de plată;
- bilete de transport şi de spectacole etc.
c) documentele de stare civilă sau de identitate;
d) filmele artistice şi documentare;
e) materialele care conţin, potrivit legii, date şi informaţii care
constituie secrete de stat sau de serviciu.
Nerespectarea obligaţiei de trimitere cu titlu de depozit legal nu
are nici o semnificaţie în ceea ce priveşte acordarea protecţiei pentru
operele de creaţie intelectuală.
În schimb, nerespectarea acestei obligaţii constituie contravenţie
sancţionată cu amendă. Constatarea contravenţiei şi aplicarea sancţiunii
se fac de către persoane de specialitate desemnate de Ministerul Culturii
şi Cultelor, din cadrul Bibliotecii Naţionale a României şi al bibliotecilor
judeţene. În cazul agenţilor producători din subordinea Ministerul
Apărării şi Ministerul Administraţiei şi Internelor desemnarea persoanelor
respective se face de către aceste ministere.
Agenţii producători sunt obligaţi ca în termen de 30 de zile de la
aplicarea amenzii să trimită materialele care fac obiectul depozitului. În
caz contrar, se va pronunţa instanţa de judecată care va dispune obligarea
la îndeplinirea obligaţiei de a face şi la plata de daune. Agentul
producător care săvârşeşte în mod repetat contravenţia este sancţionat cu
anularea autorizaţiei de funcţionare.
5. Condiţiile cerute pentru protecţia dreptului de autor
Faţă de împrejurarea că legea română a dreptului de autor nu
prevede în mod expres ce condiţii trebuie îndeplinite pentru acordarea
protecţiei creaţiilor intelectuale, în literatura de specialitate au fost
exprimate opinii diferite.

60
Astfel, unii autori consideră că originalitatea operei constituie
singura condiţie necesară pentru protejarea creaţiei.7
Alţi autori8 sunt partizanii tezei că vocaţia de protecţie a dreptului
de autor este legată de îndeplinirea a trei condiţii ce rezultă implicit din
lege, şi anume:
- opera să îmbrace o formă concretă de exprimare, perceptibilă
simţurilor;
- opera să fie susceptibilă de aducere la cunoştinţa publicului;
- opera să fie originală, rezultat al activităţii de creaţie a spiritului.
Dispoziţiile legale în materie în mod explicit numai de condiţia
originalităţii.

5.1. Condiţia formei concrete de exprimare a operei


În art. 7 din Legea nr. 8/1996 se prevede că obiect al dreptului de
autor îl constituie operele originale de creaţie intelectuală, oricare ar fi
modalitatea de creaţie, modul sau forma concretă de exprimare.
Aşadar, pentru ca opera şi autorul ei să se bucure de protecţia legii,
trebuie ca opera să fie originală, subînţelegându-se că aceasta trebuie să
se exprime într-o formă concretă, indiferent de nuanţa formei de
exprimare. Cu toate că legea utilizează noţiunea de formă de exprimare,
opinăm, alături de alţi autori9, că, de fapt, completă ar fi fost formula
forma de expresie, având o altă semnificaţie, mai profundă. În timp ce
forma de exprimare se asociază cu o prezentare fără originalitate,
comună, neutră, ce nu caracterizează creaţia intelectuală, „forma de
expresie” pune în evidenţă personalitatea autorului, asociindu-se pe
deplin cu activitatea de creaţie a spiritului.
Deşi opera intelectuală este fără îndoială un bun incorporal,
formularea din lege a condiţiei formei concrete de exprimare conduce
spre ideea „materializării” operei spre a fi protejată, ceea ce contrazice

7
André Françon, Cours de propriété littéraire, artistique et industrielle,
Litec, 1996, p. 154 şi Claude Colombet, Propriété littéraire et artistique et droits
voisins, Dallaz, 1997, Ed. 8, p. 27.
8
Yolanda Eminescu, Op. cit., p. 77-80; Viorel Roş, Op. cit., p. 80 şi urm.
9
Viorel Roş, Op. cit., p. 80.
61
principiul formulat în art. 1 al. 2 din lege, potrivit căruia opera este
protejată prin simplul fapt al realizării ei, chiar neterminată.
Astfel spus, în dreptul nostru, se păstrează soluţia tradiţională după
care dreptul de autor se naşte, în principiu, din momentul în care opera
îmbracă forma de manuscris, schiţă, partitură, tablou sau orice altă formă
de exprimare perceptibilă simţurilor.10
Art. 2 din Decretul 321/1956 se situa pe aceleaşi coordonate.11
În acest mod legea română se apropie de soluţiile adoptate în unele
ţări vest-europene (Marea Britanie şi Irlanda) care condiţionează protecţia
operelor de fixarea lor pe un suport material.
5.2. Condiţia susceptibilităţii operei de aducere
la cunoştinţă publică
O operă este susceptibilă de aducere la cunoştinţa publicului prin
reproducere, executare, expunere, reprezentare sau orice alt mijloc, dar este
recunoscută şi protejată independent de aducerea ei la cunoştinţa publică.
Majoritatea sistemelor de drept, printre care se numără şi cel român,
recunosc şi protejează dreptul de autor numai în cazul creaţiilor de
formă, nu şi în cazul ideilor.
Folosirea ideilor dintr-o operă preexistentă este licită, deoarece
ideile nu sunt protejate, dar dacă preluarea se extinde şi la forma în care
este îmbrăcată ideea, este nevoie de autorizarea autorului.
De altfel, protecţia ideilor este asigurată prin alte mijloace decât
protecţia dreptului de autor, cum ar fi, de pildă, acţiunea în concurenţa
neloială. Aceasta poate fi exercitată în ipoteza în care ideea provine de la
un concurent şi este utilizată prin încălcarea uzanţelor loiale.
5.3. Condiţia originalităţii operei. Aplicarea condiţiei
originalităţii la diferite categorii de opere
Originalitatea operei este, fără îndoială, o condiţie necesară
protecţiei dreptului de autor.

10
Yolanda Eminescu, Dreptul de autor, Editura Lumina Lex, 1997, p. 79.
11
Potrivit art. 2 din Decretul 321/1956: „Este autor persoana care a creat
opera. Dreptul de autor ia naştere din momentul când opera a luat formă de
manuscris, schiţă, temă, tablou ori altă formă concretă”.
62
O creaţie intelectuală este originală în măsura în care poartă
amprenta personalităţii autorului.
Originalitatea trebuie să se manifeste la nivelul manierei de
comunicare către public a operei, cu alte cuvinte se are în vedere
originalitatea expresiei.
Originalitatea nu se confundă cu noutatea, prima noţiune fiind un
criteriu subiectiv, cea de a doua fiind un criteriu obiectiv de apreciere a
operei.
O operă poate fi originală chiar dacă nu poartă amprenta noutăţii.
Lipsa originalităţii nu presupune în mod necesar şi existenţa unei
contrafaceri.
În funcţie de categoria operelor, condiţia originalităţii se manifestă
în mod diferit, chiar cu intensitate diferită.
În cele ce urmează vom prezenta succint aplicarea condiţiei
originalităţii în cazul unor creaţii de autor.
Astfel, în ceea ce priveşte opera literară12, originalitatea se
apreciază în raport cu expresia, adică forma exterioară, perceptibilă
simţurilor şi în funcţie de compoziţie, adică de concretizarea ideii. Unele
opere literare îndeplinesc condiţia originalităţii atât sub aspectul expresiei,
cât şi al compoziţiei, în timp ce altele sunt originale numai prin raportare
fie la expresie, fie la compoziţie.
Cu titlu de exemplu, în cazul antologiilor originalitatea se
examinează după compoziţie (alegerea pasajelor din opera altuia şi
ordinea în care sunt prezentate), iar în cazul traducerilor protecţia este
asigurată pentru originalitatea expresiei (textul original trebuie tradus în
mod fidel, fără să fie afectată compoziţia acestuia).
Opera ştiinţifică13 a dat naştere la dispute pe marginea obiectului
protecţiei, conturându-se două opinii diferite: una care afirmă drept
12
Opera literară a fost definită în spaţiul dreptului de autor ca fiind
creaţia în care concepţiile, ideile, gândurile sau sentimentele îşi găsesc expresie în
cuvinte, scrise sau rostite, incluzând o diversitate de lucrări – a se vedea Yolanda
Eminescu, Op. cit., p. 88.
13
Opera ştiinţifică fie că a fost inclusă în opera literară (Yolanda
Eminescu, Op. cit., p. 88.), fie că a fost tratată separat (Viorel Roş, Op. cit., p.
81.), desemnează comunicările, studiile, cursurile universitare, manualele şcolare,
proiectele şi documentaţiile ştiinţifice, având ca scop transmiterea de informaţii
într-o formă cât mai inteligibilă.
63
condiţie a protecţiei originalitatea ştiinţifică şi a doua în care primează
criteriul măsurii în care omul de ştiinţă a reuşit să ofere pentru ideile sale
o exprimare precisă şi exactă.
Coroborând dispoziţiile art. 7 lit. b) cu cele ale art. 9 lit. a) din
Legea nr. 8/1996, rezultă că în sistemul nostru de drept condiţia
originalităţii operelor ştiinţifice se referă la compoziţia acestora, respectiv
la ordinea de dezvoltare a ideilor, criteriu de protecţie susceptibil de
critică.
Originalitatea operelor muzicale14 se determină în raport cu oricare
din cele trei elemente caracteristice: melodia, ritmul şi armonia.
De protecţie se bucură şi variaţiunile (împrumutul unei teme a unei
compoziţii anterioare şi dezvoltarea acesteia) şi aranjamentele
(adaptarea unei opere pentru alt instrument decât cel pentru care a fost
scrisă ori reducerea unei simfonii pentru un număr mai mic de
instrumente sau chiar pentru unul singur), ca opere derivate, sub condiţia
originalităţii unuia din elementele specifice: melodia, ritmul sau armonia.
Cât priveşte operele de artă plastică15, condiţia originalităţii se
manifestă în compoziţia şi expresia operei, care-i conferă individualitate,
aceasta fiind indisolubil legată de execuţia personală. Operele derivate de
artă plastică (copiile) au stârnit discuţii controversate pe tema dacă o
asemenea creaţie poate fi sau nu protejată prin dreptul de autor. Ne raliem
părerii că16 operele derivate de artă plastică au vocaţie la protecţie dacă, în
raport cu opera preexistentă, prezintă originalitate.
În schimb, ne delimităm de părerea exprimată de acelaşi autor
potrivit căreia aprecierea originalităţii operei derivate ar fi atributul
suveran al judecătorului, rămânând consecvenţi punctului de vedere
argumentat în cele prezentate anterior (pct. 1 al acestui capitol).

14
Opera muzicală a fost definită în doctrină ca fiind creaţia în domeniul
„artei sunetului”, cum ar fi simfonii, opere, compoziţii pentru orgă, pian, muzica
de dans şi muzica militară, muzica modernă, inclusiv cea electronică – a se vedea
Yolanda Eminescu, Op. cit., p. 91.
15
Operele de artă plastică reprezintă, potrivit doctrinei, acele creaţii în
care mesajul se transpune în imagini prin linii şi culori, opera neputând fi
despărţită de suportul ei material. Sunt incluse în această categorie sculpturile,
picturile, desenele, gravurile – a se vedea Viorel Roş, Op. cit., p. 99.
16
Viorel Roş, Op. cit., p. 90.
64
Având un dublu obiect, pe de o parte opera propriu-zisă şi pe de
altă parte proiectele de arhitectură (planşe, machete, lucrări grafice),
condiţia originalităţii operelor de arhitectură trebuie analizată diferenţiat
pentru cele două categorii de opere.
Astfel, în cazul operelor de arhitectură propriu-zise sunt
protejate doar acelea care prezintă o notă de originalitate, reflectată de
desenul general al construcţiei, de materialele alese, de modul de folosire
şi de dispunere, de proporţiile clădirii şi de ornamentaţia acesteia.
Metodele şi tehnicile arhitecturale, studiile şi calculele de rezistenţă,
aplicarea simplă a regulilor şi legilor nu fac obiectul protecţiei, ca urmare
a excluderii ideilor de la protecţia dreptului de autor.
La rândul lor, proiectele de arhitectură se bucură de protecţie
numai dacă prezintă originalitate sub aspectul formei.
Potrivit legii nr. 8/1996, operele fotografice au fost incluse în
rândul operelor protejabile, cu toate că acestea ridică probleme deosebite
care au făcut obiectul unor discuţii controversate în doctrină.17 Protecţia
este asigurată în măsura în care operele fotografice exprimă perso-
nalitatea autorului.
Nu vor fi protejate prin dreptul de autor fotografiile unor înscrisuri,
scrisori, desene tehnice etc., astfel cum am arătat la pct. 3 al acestui
capitol.
Operele de artă aplicată18 având o dublă natură, şi protecţia
exprimată de doctrină, legislaţie şi jurisprudenţă s-a conturat în mai multe
soluţii: sistemul protecţiei unice (al modelelor şi desenelor industriale),
sistemul cumulului deplin (al desenelor şi modelelor industriale sau al
regimului dreptului de autor) şi modelul cumulului parţial (dacă nivelul
artistic al operei aplicate este ridicat se aplică dubla protecţie, în caz contrar
se aplică doar protecţia modelelor şi desenelor industriale).
În dreptul nostru se aplică soluţia cumulului total de protecţie,
alegerea felului protecţiei aparţinând autorului operei de artă aplicată.

17
Viorel Roş, Op. cit., p. 92-93.
18
Operele de artă aplicată au fost definite în literatura de specialitate ca
fiind creaţii artistice aplicate în industrie. Prin destinaţia lor şi modul de
reproducere ele aparţin dreptului de proprietate industrială, iar în privinţa naturii
elementului creator aparţin dreptului de autor (a se vedea Yolanda Eminescu, Op.
cit., p.89.).
65
În ipoteza alegerii protecţiei în cadrul dreptului de autor, opera de
artă plastică trebuie să îndeplinească criteriul originalităţii manifestat prin
compoziţia şi expresia operei, durata protecţiei fiind de 25 ani de la data
creării operei.
Dacă autorul de artă plastică optează pentru protecţia modelelor şi
desenelor industriale, atunci trebuie ca opera să îndeplinească cerinţele
legii speciale, şi anume condiţia noutăţii şi condiţia de a avea o funcţie
utilitară.
În art. 7 lit. a) din Legea nr. 8/1996, programele pentru calculator
sunt incluse în categoria operelor protejate prin dreptul de autor.
Condiţia originalităţii programelor pentru calculator constituie
obiect de controversă întrucât implică manifestarea amprentei personale a
autorului în mod diferit faţă de celelalte opere protejabile.
Cu toate acestea, s-a admis ideea că, până la adoptarea unor
reglementări speciale, originalitatea programelor pentru calculatoare
priveşte compoziţia şi expresia lor.
Operele cinematografice19 sunt protejate prin Legea nr. 8/1996,
art. 64 din lege definind opera audiovizuală ca fiind: „opera
cinematografică, opera exprimată printr-un procedeu similar
cinematografiei sau orice altă operă constând dintr-o succesiune de
imagini în mişcare, însoţite sau nu de sunete, care utilizează imaginea sau
combinarea sunetului cu imaginea”. Condiţia originalităţii acestor opere a
fost stabilită în textul Convenţiei de la Berna, cu ocazia revizuirii care a
avut loc la Conferinţa de la Bruxelles, din 1948: pentru a se bucura de
protecţie, opera cinematografică nu trebuie să aducă atingere drepturilor
de autor ale oricărei opere care ar fi putut fi adaptată sau reprodusă.
Potrivit art. 8 din Legea 8/1996, sunt obiect al dreptului de autor
operele derivate, inclusiv bazele de date care, prin alegerea sau dispunerea
materialului, constituie creaţii intelectuale. Originalitatea în cazul bazelor de
date se manifestă în volumul de informaţie pe care le conţin, conexiunile pe

19
Cinematografia, după cum subliniază G. Lyon-Caen şi P. Lavigne,
citaţi de Yolanda Eminescu în Op. cit., p. 95-96, este în acelaşi timp artă, tehnică
şi industrie; o artă (a şaptea), întrucât este un mod de exprimare a ideilor şi
sentimentelor; o tehnică, deoarece utilizează mijloace tehnice de înregistrare pe
un suport a imaginilor şi sunetelor şi o industrie, pentru că realizarea filmelor
presupune investiţii şi activităţi diferite.
66
care le pot realiza, modul de dispunere a datelor, modalităţile de actualizare,
posibilităţile de accesare, erorile pe care le depistează şi informaţiile pe
care le oferă prin prelucrare la solicitarea utilizatorilor.

6. Protecţia dreptului de autor pentru unele categorii de opere


Probleme pe care le ridică protecţia folclorului
Există anumite categorii de opere intelectuale la care legislaţia
noastră nu face referire în mod expres. Pornind de la această situaţie, se
pune problema în ce măsură aceste creaţii se bucură de protecţia instituită
de regimul dreptului de autor. Se înscriu în rândul acestor opere:
discursurile politice, pledoariile avocaţilor, cursurile orale ale profe-
sorilor, caracterele tipografice, titlurile de opere şi publicaţii, precum şi
folclorul.
Discursurile politice, făcând parte din categoria operelor literare
orale20, ar trebui să aibă vocaţie la protecţie, întrucât şi opera orală este
susceptibilă de a exprima personalitatea autorului, ca şi cea scrisă.
Trebuie însă făcută distincţia între discursurile politice oficiale, care
exprimă poziţia oficială a unei anumite orientări politice şi discursurile
politice neoficiale, ţinute în nume propriu de anumiţi oameni politici.
Considerăm că în primul caz reproducerea discursurilor politice se poate
face fără autorizarea autorului din nevoia ca publicul să fie informat. În
cel de-al doilea caz, autorul beneficiază de protecţia legii, iar
reproducerea în presa scrisă sau audiovizuală a discursului său se poate
realiza fără autorizarea prealabilă a autorului.
Pledoariile avocaţilor, în opinia noastră, nu pot fi încadrate în
categoria textelor oficiale de natură judiciară prevăzute de art. 9 lit. b) din
Legea nr. 8/1996, pentru a fi excluse de la protecţia legală a dreptului de
autor.
Prin urmare, dacă acceptăm ideea că pledoariile avocaţilor nu sunt
texte oficiale de natură judiciară, atunci ele ar trebui să se încadreze în rân-
dul operelor cărora li se asigură protecţia prin sistemul dreptului de autor.
„Pledoaria, rod al cercetărilor avocatului, al gândurilor sale, rezultat
al creaţiei intelectuale din care se naşte discursul care tinde la

20
Viorel Roş, Op. cit., p.86.
67
demonstrarea adevărului, constituie pentru autorul său o operă pe care
nimeni nu are dreptul să o acapareze fără acordul său”.21
Şi în cazul pledoariilor avocaţilor trebuie să subliniem unele
elemente specifice. Şi anume, faptul că şedinţele de judecată fiind, de
regulă, publice, dezbaterile pot fi aduse la cunoştinţa publică de presa
scrisă sau audiovizuală fără consimţământul autorilor, în condiţiile legii.
Publicarea ulterioară a pledoariei are însă nevoie de autorizarea autorului
acesteia.
Ne raliem argumentelor care susţin ideea22 potrivit căreia cursurile
orale ţinute de profesori, chiar dacă nu sunt nominalizate expres în lege,
trebuie să se bucure de o protecţie sporită, prin asimilare cu cele
universitare tipărite.
Caracterele tipografice23 nu sunt incluse de legea română în
rândul operelor protejate, dar nici în categoria celor excluse de la
protecţie. Potrivit prevederilor „Aranjamentului pentru protecţia
caracterelor tipografice” încheiat la Geneva în 1973, caracterele
tipografice pot constitui atât obiect al dreptului de autor, cât şi al altor
categorii de protecţii: al unui depozit naţional special instituit, al
depozitului prevăzut de legislaţia naţională pentru desene şi modele
industriale, ori al cumulului de protecţie.
Considerăm că principalul argument al atribuirii protecţiei dreptului
de autor pentru caracterele tipografice îl constituie includerea acestora
în categoria operelor de artă aplicată, cărora legea le conferă vocaţia de
protecţie.
Apreciem că, în principiu, titlurile de opere nu pot face obiect al
protecţiei dreptului de autor datorită, în primul rând, faptului că ceea ce
reprezintă personalitatea autorului este opera ca atare şi nicidecum titlul
acesteia. Desigur titlul este important în sensul de a proteja opera

21
Claude Colombet, Propriété littéraire et artistique et droits voisins,
Dallaz, 1997, Ed. 8, p. 47.
22
Viorel Roş, Op. cit., p. 88.
23
Caracterele tipografice reprezintă o operă de creaţie intelectuală
realizată de un artist arhitect sau decorator şi constau într-un ansamblu de desene
format din litere, cifre, accente şi semne de tipar din aceeaşi familie, prin care se
exprimă gândurile şi se reproduce vorbirea.
68
împotriva riscului confuziei cu alte opere, dar un titlu original nu poate
asigura protecţia unei opere lipsite de originalitate.
La fel considerăm că stau lucrurile şi în ceea ce priveşte titlurile de
periodice. De altfel, doctrina şi jurisprudenţa, într-o proporţie
covârşitoare, consideră titlurile de periodice drept semne de identificare şi
pe cale de consecinţă le atribuie regimul mărcilor.
În legea română folclorul nu este prevăzut ca obiect al dreptului de
autor şi implicit ca obiect al protecţiei.
În alte ţări, cum ar fi Marea Britanie, Tunisia, Algeria, Cipru s-au
adoptat reglementări menite a asigura protecţia creaţiilor populare.
Folclorul este o moştenire culturală de mare însemnătate a fiecărei
naţiuni, adesea constituind baza identităţii culturale şi important mijloc al
exprimării de sine, în special pentru ţările sărace.
În ţările industrializate se consideră că folclorul aparţine domeniului
public şi pe cale de consecinţă nu i s-a prevăzut o protecţie juridică.
Totuşi, şi în aceste ţări se pune problema că o asemenea protecţie
trebuie acordată îndeosebi împotriva utilizării neautorizate a folclorului, a
practicii de a obţine profituri din exploatarea comercială a folclorului în
afara comunităţii de origine şi fără nici o recompensare a acestei
comunităţi.
În 1982 OMPI a adoptat Prevederile model pentru legi naţionale
privind protecţia expresiilor de folclor împotriva exploatării ilicite şi a
altor acţiuni păgubitoare. Documentul prevede printre altele ca anumite
utilizări ale folclorului să fie supuse autorizării unui organ al statului de
origine, contra plăţii unei remuneraţii achitate de partea care solicită
utilizarea.
Deşi în doctrina română nu se acceptă teza protecţiei folclorului în
cadrul dreptului de autor, totuşi se apreciază ca fiind necesare
reglementări de natură să completeze principiul liberei utilizări a operelor
folclorice, să instituie obligaţia ca utilizatorul să plătească redevenţe în
contul unui fond cultural special şi să se interzică prin lege „deformarea
operelor folclorice (în special a textelor şi a muzicii) pentru a se păstra
nealterat acest important fond, indisolubil legat de identitatea culturală a
unui popor”.24

24
Yolanda Eminescu, Op. cit., p. 118.
69
CAPITOLUL V
CONŢINUTUL DREPTULUI DE AUTOR

1. Drepturile morale de autor


1.1. Noţiune şi caracterizare
Drepturile morale de autor reprezintă expresia juridică a
legăturii existente între operă şi creatorul ei. Drepturile morale de autor
influenţează dreptul de autor în asemenea măsură, încât înlătură aplicarea
regulilor de drept comun.
Potrivit doctrinei, în special celei franceze, care acordă o atenţie
specială dreptului moral, acesta precede drepturilor patrimoniale, le
supravieţuieşte şi exercită o autoritate predominantă asupra lor.1 Chiar şi
după ce autorul unei opere a cesionat drepturile sale patrimoniale el îşi
păstrează drepturile morale de autor ca o consecinţă a caracterului
independent al acestora.2
În doctrina română se utilizează expresia „drepturi personale
nepatrimoniale” prin care se desemnează sfera drepturilor morale în
general, în care se includ şi drepturile morale de autor.
Temeiul drepturilor morale de autor rezidă în asigurarea protecţiei
personalităţii autorului. Cu toate acestea, drepturile morale de autor nu se
suprapun, sub toate aspectele, cu drepturile personalităţii. Aria lor este
mai largă întrucât protejează autorul împotriva oricărei atingeri aduse
operei şi nu numai împotriva acelora îndreptate contra onoarei sau
reputaţiei autorului.
Sediul materiei îl constituie art. 10 din Legea nr. 8/1996 care
prevede că autorul unei opere are următoarele drepturi morale:
a) dreptul de a decide dacă, în ce mod şi când va fi adusă opera la
cunoştinţa publică (dreptul de divulgare);
1
A se vedea Viorel Roş, Op. cit., p. 106.
2
A se vedea W.I.P.O., Op. cit., p. 148.
70
b) dreptul de a pretinde recunoaşterea calităţii de autor al operei
(dreptul la paternitate);
c) dreptul de a decide sub ce nume va fi adusă opera la cunoştinţa
publică (dreptul la nume);
d) dreptul de a pretinde respectarea integrităţii operei şi de a se
opune oricărei modificări, precum şi oricărei atingeri aduse operei, dacă
prejudiciază onoarea sau reputaţia sa (dreptul la respectul integrităţii
operei sau la inviolabilitatea operei);
e) dreptul de a retracta opera, despăgubind, dacă este cazul, pe
titularii drepturilor de exploatare, prejudiciaţi prin exercitarea retractării
(dreptul la retractare).

1.2. Caracterele juridice ale drepturilor morale de autor


Legea română nu enunţă în mod expres caracterele juridice ale
drepturilor morale de autor, dar acestea se degajă implicit din unele
dispoziţii ale legii.
Dreptul moral de autor are următoarele caractere juridice:
a) caracterul legăturii strict personale, în sensul că este ataşat de
persoana autorului operei;
b) caracterul inalienabil şi insesizabil;
c) caracterul perpetuu;
d) caracterul imprescriptibil;
e) caracterul absolut, opozabil erga-omnes;
f) caracterul netransmisibil (cu excepţia dreptului la paternitatea şi
la inviolabilitatea operei).
a) Caracterul strict personal al dreptului moral determină ca
acesta să nu poată fi exercitat decât de către autorul operei. Dacă
drepturile patrimoniale sunt susceptibile de desprindere de persoana
titularului, drepturile morale sunt strâns legate de persoana autorului.
Drepturile morale de autor cuprind elemente pozitive şi elemente
negative.
În principal, caracterul legăturii strict personale al dreptului moral
se manifestă prin elementele sale pozitive, care constau în dreptul
autorului de a decide dacă, în ce mod şi cum va fi adusă opera la
cunoştinţă publică, numele şi retractarea operei divulgate.

71
În subsidiar, elementele negative ale dreptului de autor, cum ar fi
dreptul titularului de a se opune oricărei atingeri aduse calităţii de
autor şi integrităţii sale, sunt susceptibile de detaşare de persoana
autorului. Avem în vedere transmiterea exerciţiului acestor drepturi
moştenitorilor, pe durată nelimitată.
După moartea autorului, în ipoteza în care nu există moştenitori,
exerciţiul drepturilor revine Oficiului Român pentru Drepturile de Autor.
b) Caracterul inalienabil şi insesizabil al drepturilor morale de
autor
Inalienabilitatea drepturilor morale de autor constă, potrivit legii
(art. 11 alin. 1. din Legea nr. 8/1996), în interzicerea vreunei renunţări
sau înstrăinări având ca obiect aceste drepturi.
Caracterul inalienabil al drepturilor morale se justifică prin
destinaţia lor, aceea de a asigura protecţia personalităţii autorului. A
renunţa la protecţia personalităţii sale, echivalează pentru autor cu
asumarea riscului dispariţiei sale morale, al autodistrugerii morale.
Principiul inalienabilităţii drepturilor morale cunoaşte unele
excepţii care rezultă fie din voinţa autorului, fie din natura operei, fie din
convenţiile încheiate cu terţii.
O astfel de excepţie este reprezentată de independenţa autorului de
a-şi publica opera sub pseudonim sau fără indicarea vreunui nume. Cu
alte cuvinte, autorul poate renunţa parţial la dreptul la nume, fără să fie
atinse existenţa şi conţinutul dreptului deoarece titularul său are
posibilitatea de a înlătura pseudonimul sau anonimatul, dezvăluindu-şi
adevărata identitate.
Alte excepţii le întâlnim în cazul autorilor salariaţi, al contractelor
de comandă şi când autorul şi-a dat acordul cu privire la adaptarea
operei sale, situaţie în care drepturile morale sunt supuse unei anumite
înstrăinări. Consacrând caracterul inalienabilităţii drepturilor morale,
legea română admite totuşi transmiterea prin succesiune a exerciţiului
drepturilor relative la recunoaşterea calităţii de autor, la respectarea
integrităţii operei prin neadmiterea oricărei modificări şi atingeri care
prejudiciază onoarea sau reputaţia autorului.
În schimb, dreptul de retractare este netransmisibil.
Potrivit caracterului insesizabil al drepturilor morale, acestea nu
pot fi urmărite de creditorii autorului operei. Creditorii autorului nu au
nici dreptul de a impune divulgarea operei sau exploatarea ei în scopul
72
satisfacerii creanţelor lor. În aceeaşi ordine de idei, notăm şi faptul că
creditorii nu beneficiază nici de dreptul de a se substitui autorului pentru a
proceda ei înşişi la publicarea operei.
Totuşi, de la principiul insesizabilităţii sunt exceptate operele
legate indisolubil de suportul material (operele de artă plastică), caz în
care se poate exercita o acţiune de executare silită, având ca obiect aceste
categorii de opere.
În sistemul român de drept, sub imperiul legii vechi3, regula
insesizabilităţii privea numai opera nepublicată şi opera neterminată.
c) Caracterul perpetuu al drepturilor morale constă în existenţa
şi exercitarea lor de către succesorii autorului ori de către terţi, după
încetarea din viaţă a titularului.
Raţiunea acestui caracter este de a asigura, ca şi în cazul
principiului inalienabilităţii şi insesizabilităţii, protecţia personalităţii
autorului. Numai drepturile morale de autor au vocaţie la perpetuitate, nu
şi drepturile patrimoniale. Utilizarea de către alte persoane a operei nu
trebuie să aducă atingere memoriei autorului, întrucât opera poartă pentru
eternitate amprenta personalităţii creatorului său.
Nu toate drepturile morale de autor au caracter perpetuu, ci numai
acelea al căror exerciţiu, potrivit legii, este transmisibil prin moştenire.
Aparţin acestei categorii, potrivit modificărilor aduse Legii nr. 8/1996
prin Legea nr. 285/2004: dreptul de divulgare, dreptul la paternitate şi
dreptul la respectul integrităţii operei.
În schimb, dreptul de divulgare, dreptul la nume şi dreptul la
retractare, aparţinând numai autorului, nu pot fi exercitate de către
succesori şi cu atât mai puţin de către terţi.
Soluţia adoptată este în consonanţă curentului favorabil exercitării
acestuia de către succesorii autorului sau de instituţii specializate în
protecţia drepturilor autorului4. Şi totuşi, legiuitorul român nu a adoptat o
soluţie consecventă deoarece în cazul artiştilor interpreţi şi executanţi a
instituit transmiterea tuturor drepturilor prin succesiune pe durată
nelimitată5.

3
Art. 9 din Legea asupra proprietăţii literare şi artistice din 1923.
4
Viorel Roş, Op. cit., p. 125.
5
A se vedea art. 96 şi 97 din Legea nr.8/1996.
73
d) Caracterul imprescriptibil al drepturilor morale de autor
Imprescriptibilitatea drepturilor morale constă în exercitarea lor
atâta timp cât opera rămâne în memoria oamenilor şi face obiectul
exploatării. Caracterul imprescriptibil derivă din caracterul inalienabil şi
perpetuu al drepturilor morale de autor.
Regula imprescriptibilităţii drepturilor morale este necesară pentru
a asigura protecţia personalităţii autorului. Aşadar, dreptul la acţiune al
autorului unei opere intelectuale pentru apărarea drepturilor sale morale
nu se stinge niciodată şi poate fi exercitat indiferent cât timp a trecut de la
încălcarea lor. Drepturile patrimoniale de autor nu cad sub incidenţa
principiului imprescriptibilităţii, fiind supuse instituţiei prescripţiei
extinctive din raţiunea de a asigura stabilitatea raporturilor juridice.
e) Caracterul absolut, opozabil erga-omnes al drepturilor
morale de autor decurge din faptul că îi sunt recunoscute autorului în
raporturile cu toate celelalte persoane, care au obligaţia să nu întreprindă
nimic de natură a-l stânjeni în exerciţiul prerogativelor drepturilor sale.
f) Caracterul netransmisibil al drepturilor morale de autor vine
să întărească caracterul absolut al acestora. De la caracterul netransmisi-
bilităţii drepturilor morale de autor există excepţiile menţionate în cele ce
preced (lit. c).

1.3. Dreptul de divulgare


Întâlnit în doctrină şi sub denumirea de dreptul la prima
publicare, dreptul de divulgare reprezintă dreptul autorului de a decide
dacă, în ce mod şi când va fi adusă opera la cunoştinţa publică.
Este un drept absolut şi exclusiv, în sensul că aparţine numai
autorului operei, singurul în măsură să aprecieze dacă opera va fi adusă
sau nu la cunoştinţa publicului.
Totodată, dreptul de divulgare are un caracter discreţionar, numai
persoana autorului putând decide dacă opera a atins nivelul „idealurilor şi
aşteptărilor” sale6, dacă-l reprezintă ca personalitate, care sunt limitele şi
modalităţile în care opera va fi publicată. Astfel, în virtutea caracterului
discreţionar al dreptului de divulgare, autorul unei piese de teatru care a

6
H. Desbois, Droit d`auteur en France, Dallaz, Ed. 3, 1978, p. 422.
74
autorizat reprezentarea nu este obligat să accepte şi editarea operei,
regula discreţionarităţii purtând şi asupra modalităţii în care opera va fi
adusă la cunoştinţă publică. Caracterul discreţionar al acestui drept este
întărit şi de includerea în lege a aşa-numitului drept de retractare al
autorului în mod necondiţionat.
Acest drept prezintă un aspect pozitiv, constând în posibilitatea
autorului de a decide aducerea în orice mod la cunoştinţa publică a operei
sale, când consideră că opera a atins nivelul unei anumite maturităţi, în sensul
că poartă amprenta originalităţii. Dar dreptul de divulgare conţine şi un
aspect negativ, reprezentând posibilitatea autorului de a amâna publicarea
acelei opere. Exercitarea aspectului pozitiv constituie unica modalitate de
„ieşire în lume” a autorului, de apariţie la nivelul realităţii sociale, de
transformare a operei dintr-o realitate de fapt, într-o realitate de drept.
Dreptul de divulgare este primul drept moral în ordinea cronologică
a naşterii drepturilor de autor. De exercitarea acestui drept depinde şi
naşterea drepturilor patrimoniale asupra cărora are o influenţă covârşitoa-
re. Anterior divulgării, drepturile patrimoniale au caracter virtual,
eventual, devenind actuale şi efective numai după exercitarea dreptului
moral de divulgare.
Exercitarea dreptului de divulgare dă naştere la un drept de
prioritate în persoana autorului operei. Aceasta reprezintă posibilitatea
juridică a autorului de a opune data apariţiei operei sale oricărui alt autor
care ar publica ulterior o operă similară sau chiar identică.
Încălcarea dreptului de divulgare, în sensul aducerii operei la
cunoştinţa publică fără autorizarea sau, după caz, consimţământul
autorului constituie infracţiune şi se pedepseşte potrivit prevederilor art.
140 din Legea nr. 8/1996.
Dreptul de divulgare, în cazul operelor colective, se exercită, în
lipsa unei convenţii contrare, de către persoana fizică sau juridică din
iniţiativa, sub responsabilitatea şi numele căreia a fost realizată opera.
Operele audiovizuale au un autor principal care este regizorul sau
realizatorul şi mai mulţi autori (autorul adaptării, autorul scenariului,
autorul dialogului, autorul muzicii special create etc.). Dreptul de divul-
gare a operei audiovizuale aparţine autorilor, dar numai autorul principal
se poate opune aducerii la cunoştinţa publică7, nu şi ceilalţi autori.

7
Viorel Roş, Op. cit., p. 109.
75
În cazul operelor realizate la comandă, se pune întrebarea cum se
pot concilia principiul dreptului absolut al autorului la divulgarea operei
sale, cu principiul forţei obligatorii a contractelor. În formularea
răspunsului s-au conturat mai multe soluţii, astfel:
a) autorul operei comandate ar putea refuza executarea sau remi-
terea operei pe motivul că nu-l reprezintă, nu poartă amprenta perso-
nalităţii sale;
b) o eventuală cerere de executare silită din partea beneficiarului
contractului nu s-ar solda cu obligarea autorului să execute opera, pentru
că, fiind o obligaţie de a face, în caz de neexecutare, potrivit art. 1075
Cod civil se transformă în obligaţie de dezdăunare. Nu pot fi dispuse
măsuri de constrângere pentru că ar fi incompatibile cu natura activităţii
intelectuale a autorului;
c) beneficiarul a cărui comandă nu a fost executată poate cere şi
obţine o executare prin echivalent a obligaţiei din partea creatorului;
d) în cazul în care opera este realizată, dar autorul refuză să o remită
beneficiarului, se poate invoca şi obţine o executare silită în natură.
Potrivit art. 47 alin. (6) din Legea nr. 8/1996, dobândirea
proprietăţii asupra suportului material al operei nu conferă prin ea însăşi
un drept de utilizare asupra operei. Pe cale de consecinţă, proprietarul
suportului operei nu are drept de divulgare a acesteia.
De la această interdicţie există şi excepţii. Astfel, potrivit art. 47
alin. 4 din Legea nr. 8/1996, proprietarul originalului unei opere de artă
plastică sau fotografică are dreptul să o expună public, chiar dacă aceasta
nu a fost adusă la cunoştinţa publică, în afara cazului în care autorul a
exclus în mod expres acest drept prin actul de înstrăinare a originalului.

1.4. Dreptul la paternitate


Dreptul la paternitatea operei, întâlnit în doctrină şi sub titulatura
de dreptul de a pretinde recunoaşterea calităţii de autor al operei, îşi
are izvorul în însuşi actul creaţiei, reprezentând o recunoaştere oficială a
originalităţii şi a altor merite ce aparţin creatorului.
Recunoaşterea se justifică prin necesitatea de a respecta legătura
firească dintre autor şi opera sa, îngăduind realizarea corelaţiei dintre
opera şi spiritul care a creat-o şi punând în evidenţă elementele de
identitate specifice ale creaţiei.
76
La fel ca dreptul la divulgare, dreptul la paternitatea operei conţine
două categorii de aspecte: prima, categoria aspectelor pozitive, constând
în posibilitatea autorului de a revendica oricând calitatea de autor şi a
doua, categoria aspectelor negative, reprezentând posibilitatea titularului
dreptului de a se opune oricărui act de contestare a acestei calităţi de către
terţi.
În practică, recunoaşterea şi respectul dreptului calităţii de autor se
materializează prin îndeplinirea obligaţiei corelative a tuturor terţilor de
a indica numele, prenumele sau pseudonimul autorului în cazul citării şi
utilizării de fragmente extrase din operă, atunci când acest lucru este
permis fără consimţământul autorului.
Totodată, dreptul la paternitate se realizează şi prin posibilitatea
autorului de a pretinde restabilirea dreptului său ori de câte ori acesta ar
fi încălcat.
Numai persoanelor fizice le este recunoscut dreptul la calitatea de
autor, nu şi persoanelor juridice.
În cazul operelor anonime, dreptul la paternitate va fi respectat
prin indicarea faptului că opera aparţine unui autor anonim, precum şi a
formei originale, a datei realizării şi a locului de păstrare a acesteia.
Însuşirea, fără drept, a calităţii de autor constituie infracţiune, fapta
fiind încriminată şi pedepsită de art. 141 din Legea nr. 8/1996.
Este interzisă transmiterea dreptului la paternitatea operei prin
acte între vii. În schimb, prevederea din art. 11 alin. 2, care constituie o
noutate a legii, precizează că, după moartea autorului, exerciţiul acestui
drept se transmite prin moştenire legală sau testamentară succesorilor pe
o durată nelimitată. În ipoteza în care nu există moştenitori, exerciţiul
dreptului revine organismului de gestiune colectivă care a administrat
drepturile autorului sau, după caz, organismului cu cel mai mare număr
de membri din domeniul respectiv de creaţie.
1.5. Dreptul la nume
Consacrat distinct în lege prin dreptul autorului de a decide sub
ce nume va fi adusă opera la cunoştinţa publică, dreptul la nume apare
uneori în lucrările de specialitate ca fiind parte componentă a dreptului la
calitatea de autor.8
8
A se vedea în acest sens Yolanda Eminescu, Op. cit., p. 155.
77
Tratarea de sine stătătoare în lege a dreptului la nume s-a impus din
raţiuni de logică juridică.
Într-adevăr, dreptul autorului de a decide dacă opera pe care o
divulgă va apare sub numele său, sub pseudonim sau fără indicare de
nume este diferit de dreptul de autor.
Astfel, în primul rând, exerciţiul dreptului la nume nu se transmite
prin moştenire, în vreme ce exerciţiul dreptului la calitatea de autor se
transmite succesorilor prin moştenire. În al doilea rând, dreptul la calitatea
de autor aparţine întotdeauna persoanelor fizice creatoare ale operei, pe
când dreptul la nume poate să aparţină şi persoanelor juridice sau fizice,
altele decât autorul, din iniţiativa şi sub numele cărora a fost creată opera.
În fine, publicarea unei opere sub numele altui autor (de regulă
cunoscut) constituie o încălcare a dreptului la nume şi nu a dreptului la
calitatea de autor.
Numele sub care autorul a decis publicarea operei, fie că este al său,
fie că este un pseudonim, trebuie reprodus pe coperta operei în forma
cerută de autor. Prin urmare, dreptul la nume presupune nu doar
respectul numelui sub care este publicată opera, ci şi protejarea formei în
care autorul a cerut ca numele să fie reprodus.
Potrivit art. 141 din Legea nr. 8/1996, fapta persoanei care aduce la
cunoştinţa publică o operă sub un alt nume decât acela decis de autor
constituie infracţiune.

1.6. Dreptul la inviolabilitatea operei


Cunoscut în doctrină şi sub numele de dreptul la respectul operei
sau de dreptul la integritatea operei, dreptul la inviolabilitatea operei
vizează protejarea creaţiei şi posibilitatea juridică a autorului de a se
opune oricărei modificări, „deformări sau mutilări”9, precum şi oricărei
atingeri aduse operei care prejudiciază onoarea sau reputaţia autorului.
Dreptul inviolabilităţii operei este un corolar al dreptului de
divulgare, aşa că forma de aducere la cunoştinţa publică hotărâtă de autor
trebuie să rămână nemodificată.
Conţinutul complex al dreptului la inviolabilitatea operei cuprinde
două laturi:

9
Art. 6 bis alin. 1 din Convenţia de la Berna.
78
1) dreptul autorului de a pretinde pur şi simplu respectarea
integrităţii operei prin interzicerea, fără acordul său, a oricăror suprimări,
completări sau modificări, chiar dacă acestea nu alterează valoarea sau
conţinutul operei şi indiferent dacă afectează sau nu imaginea autorului.
Simplele corecturi nu constituie modificări ale operei, dar citatele din
operele străine sunt licite cu condiţia reproducerii fidele a textelor citate şi
cu încadrarea lor în contexte care să nu le denatureze sensurile;
2) dreptul autorului de a se opune oricărei atingeri de natură a
prejudicia onoarea şi reputaţia autorului.
Soluţia limitării dreptului la inviolabilitatea operei numai la
atingerile de natură a prejudicia onoarea şi reputaţia autorului este
conformă cu prevederile Convenţiei de la Berna. Determinarea atingerilor
care întrunesc aceste trăsături este apanajul judecătorului a cărui activitate
în acest sens nu este lipsită de dificultăţi, trebuind să se pronunţe în lipsa
unor criterii de apreciere prevăzute de lege.
Dreptul la inviolabilitatea operei nu încetează în cazul cesionării pe
cale convenţională sau legală a exerciţiului drepturilor patrimoniale
asupra operei.
Legea română prevede că exerciţiul dreptului de a pretinde
respectarea integrităţii operei se transmite, după moartea autorului, prin
moştenire, pe durată nelimitată, potrivit legislaţiei civile, iar în lipsa
moştenitorilor, exerciţiul revine organismului de gestiune colectivă care a
administrat drepturile autorului sau, după caz, organismului cu cel mai
mare număr de membri din domeniul respectiv de creaţie.

1.7. Dreptul de retractare


Dreptul de a retracta opera constă în posibilitatea recunoscută de
lege autorului de a-şi retrage opera publicată.
Acest drept poate fi exercitat în orice moment care survine
divulgării, autorul nefiind ţinut de îndeplinirea anumitor motive care
determină decizia de retragere a operei. Altfel spus, dreptul de a retracta
are caracter exclusiv şi nu este supus cenzurii instanţei de judecată.
Legea recunoaşte însă şi terţilor care exploatează o operă,
prejudiciaţi prin exercitarea retractării, dreptul de a fi despăgubiţi.
Există situaţii când dreptul de retractare poate intra în conflict cu
alte drepturi. Astfel, în cazul coautoratului, dreptul de retractare exercitat
79
de un autor se poate afla în conflict cu dreptul de divulgare al celorlalţi
autori şi cu principiul forţei obligatorii a contractelor. Soluţia în această
situaţie va fi pronunţată de instanţa de judecată care, prin excepţie de la
regulă, va examina justeţea motivelor care stau la baza exerciţiului
dreptului de retractare.
Totodată, în cazul operelor de artă plastică, dreptul de retractare
poate intra în conflict simultan cu principiul forţei obligatorii a
contractelor şi cu dreptul proprietarului suportului material al operei
(drept absolut şi opozabil erga-omnes).
Doctrina împărtăşeşte opinia potrivit căreia după ce opera de artă
plastică a fost predată dobânditorului, care a acceptat-o, autorul nu mai
poate exercita dreptul de a-şi retrage opera.10 În caz contrar, ar însemna o
încălcare a dreptului de proprietate pe care legea nu o îngăduie.
Potrivit art. 77 al. (3) din Legea nr. 8/1996, dreptul de retractare nu
poate opera în cazul programelor pentru calculatoare.

2. Drepturile patrimoniale de autor


2.1. Caracterele juridice ale drepturilor patrimoniale de autor
Drepturile patrimoniale de autor reprezintă acele drepturi subiective
a căror naştere este condiţionată de exercitarea de către autor a dreptului
moral de divulgare a operei.
Drepturile patrimoniale de autor prezintă următoarele caractere
juridice:
a) caracterul personal;
b) caracterul exclusiv;
c) caracterul temporar.
a) Caracterul personal al drepturilor patrimoniale de autor se
degajă din conţinutul art. 1 al Legii nr. 8/1996 care prevede că dreptul de
autor este legat de persoana autorului. În pofida faptului că textul de lege
nu face distincţia între cele două categorii de drepturi care compun
dreptul de autor (drepturile morale şi drepturile patrimoniale), nu există
nici un temei care să conducă la ideea că dispoziţiile de lege n-ar privi şi

10
D. Cosma, Dreptul autorilor de a-şi retrage sau modifica opera în Studii
şi cercetări juridice, nr. 1 din 1972, p. 113.
80
legătura dintre autor şi drepturile patrimoniale, potrivit principiului ubi lex
non distinquit, nec nos distinquere lebemus.
Caracterul personal al drepturilor patrimoniale rezultă şi din alte
considerente. Ne mărginim doar să relevăm instituţia transmiterii acestor
drepturi. Astfel, dacă în cazul drepturilor morale transmiterea este
posibilă numai cu titlu de excepţie, drepturile patrimoniale pot fi cesio-
nate de autor, în virtutea caracterului personal al acestora, atât prin acte
inter vivos, cât şi prin acte mortis cauza, iar în unele situaţii ope legis.
b) Caracterul exclusiv al drepturilor patrimoniale îmbracă două
aspecte: pe de o parte dreptul suveran al autorului de a decide dacă, în ce
mod şi când va fi exploatată opera sa, iar pe de altă parte dreptul de a
hotărî dacă va exploata singur opera sau va acorda consimţământul său
altei persoane să o exploateze. În această ultimă situaţie, consimţământul
autorului cu privire la exploatarea operei nu diferă după cum opera se află
la prima publicare sau la publicări ulterioare.
c) Caracterul temporar. Regula generală înscrisă în art. 25 din
Legea nr. 8/1996 stabileşte că durata drepturilor patrimoniale de autor
se întinde pe durata vieţii autorului, drepturile putând fi transmise după
moartea acestuia prin moştenire potrivit legislaţiei civile. Perioada de
protecţie a drepturilor patrimoniale variază în raport cu genul operei,
modul de aducere la cunoştinţa publică sau modul de realizare a operei.
2.2. Dreptul de a decide utilizarea operei
Reprezintă dreptul autorului de a „folosi sau exploata opera”.
În literatura de specialitate şi în unele legislaţii, acest drept este
denumit fie drept de exploatare a operei11, fie dreptul autorului de a
dispune de operă.12
Deşi literatura de specialitate foloseşte termenii de exploatare şi
utilizare împreună, opinăm că cele două noţiuni sunt sinonime, având
înţelesul de a întrebuinţa, a pune în valoare opera în scopul obţinerii unui
profit.
Dreptul de a decide utilizarea operei se poate exercita personal de
autorul operei sau de către terţi, cu consimţământul autorului.
Modalităţile de valorificare a operei sunt multiple. Ele sunt
prevăzute în art. 14, art. 141- 145, art. 15, art. 151-152 şi art. 16 din lege. În

11
A se vedea Viorel Roş, Op. cit., p. 128.
12
A se vedea Yolanda Eminescu, Op. cit., p. 165.
81
cele ce urmează vom examina unele din aceste modalităţi de punere în
valoare a operei.
1) Reproducerea este modalitatea de realizare integrală sau
parţială a uneia sau mai multor copii ale unei opere, prin orice procedee
de fixare materială13. Reproducerea permite comunicarea indirectă către
public a operei. Originalul operei conţine o primă fixare materială
realizată de autor, care prin reproducere este copiat şi multiplicat.
Totodată, obiect al reproducerii poate fi şi opera reprezentată sau
executată.
Reproducerea operei, indiferent de varianta sa, integrală sau
parţială, se poate efectua de către terţi, numai cu autorizarea autorului.
Autorizarea priveşte şi procedeul, maniera de reproducere, astfel că în
ipoteza adoptării altui mijloc de reproducere decât cel pentru care s-a dat
consimţământul, trebuie o nouă autorizare.
Reproducerea unei opere poate fi realizată pentru folosinţa publică
sau în scop de folosire privată.
De regulă, reproducerea pentru folosinţa publică este supusă
autorizării, în vreme ce reproducerea operei pentru uz personal se poate face,
în mod tradiţional, fără acordul autorului, cu respectarea anumitor condiţii.
Astfel, în cazul operelor realizate pe suport clasic, reproducerea
este permisă fără autorizarea autorului, dacă opera a fost adusă anterior la
cunoştinţa publică de către autor, iar reproducerea să fie destinată uzului
personal sau cercului normal al unei familii14, să nu contravină exploatării
normale a operei şi să nu-l prejudicieze pe autor sau pe titularul
drepturilor de utilizare.

13
Procedeele utilizate pot îmbrăca o gamă diversă cum ar fi desenul,
gravura, tiparul, dactilografierea, stenografia, mulajul, fotocopia, fotografia,
microfilmul, înregistrarea vizuală sau sonoră, scrierea Braille, inclusiv stocarea
operei prin mijloace electronice.
14
Noţiunea de cerc normal al unei familii a dat naştere la concepţii diferite
în ceea ce priveşte determinarea înţelesului acesteia. Nici legea română nu
defineşte noţiunea. În ce ne priveşte, considerăm că cea mai potrivită explicaţie a
noţiunii este oferită de concepţia moderată, potrivit căreia cercul normal al unei
familii este reprezentat de o reuniune, în acelaşi loc, a mai multor persoane care
se vizitează, se întâlnesc, se frecventează în mod obişnuit.
82
2) Comunicarea publică numită şi reprezentare constituie
modalitatea de comunicare directă15 sau prin orice mijloace tehnice a
operei către public.16 Specificul comunicării publice a operei constă în
faptul că publicul ia contact nemijlocit cu opera prin diverse
modalităţi, cum ar fi, cu titlu exemplificativ: recitarea, execuţia lirică,
reprezentarea dramatică, expoziţiile publice etc.
De asemenea, constituie comunicare publică:
− expunerea publică a operelor de artă plastică, de artă aplicată,
fotografică şi de arhitectură;
− proiecţia publică a operelor cinematografice şi a altor opere
audiovizuale, inclusiv a operelor de artă digitală;
− prezentarea într-un loc public, prin intermediul oricăror mijloace, a
unei opere radiodifuzate;
− orice comunicare a unei opere, prin mijloace cu fir sau fără fir, prin
punerea la dispoziţia publicului, inclusiv prin internet sau alte reţele de
calculatoare, astfel încât orice membru al publicului să poată avea acces, din
orice loc sau în orice moment ales în mod individual.
Comunicarea publică este supusă autorizării autorului operei.
Pentru a determina caracterul public al unei comunicări, legiuitorul
utilizează două criterii:
- pe de o parte, se are în vedere locul unde se desfăşoară
reprezentarea, care trebuie să fie deschis, accesibil publicului;
- pe de altă parte, se operează cu criteriul numărului
participanţilor cărora li se adresează reprezentarea: să depăşească cercul
normal al membrilor unei familii şi al cunoştinţelor acesteia. Nu are
relevanţă dacă persoanele care compun publicul pot să recepţioneze
reprezentarea în acelaşi loc sau în locuri diferite, ori în acelaşi timp sau în
momente diferite.

15
A se vedea H. Desbois, Le droit d`auteur en France, ed. II, Paris, Dalliz,
1966, p. 294.
16
Alţi autori (Viorel Roş, Op. cit., p. 133) disting între reprezentarea
directă şi reprezentarea indirectă, fără să trateze această a doua categorie.
83
3) Distribuirea
Prin termenul distribuire sau „punere în circulaţie”17 se înţele-
ge, în sensul legii, difuzarea către public a originalului sau copiilor unei
opere prin vânzare, închiriere, împrumut ori prin orice alt mod de
transmitere cu titlu gratuit sau oneros, precum şi oferirea publică a
acestora (art. 141).
Distribuirea priveşte suportul material multiplicat în care este
încorporată opera. Constituind un mod distinct de utilizare a operei,
distribuirea este supusă autorizării autorului, cu excepţia cazului când o
dată cu cesionarea dreptului de reproducere se prezumă că s-a transmis şi
dreptul de difuzare.
4) Radiodifuzarea
În temeiul art. 151 din Legea nr. 8/1996, prin radiodifuzare se
înţelege:
- emiterea unei opere de către un organism de radiodifuziune sau
de televiziune prin orice mijloc ce serveşte la propagarea fără fir a
semnalelor sau imaginilor ori a reprezentării acestora, inclusiv
comunicarea publică prin satelit, în scopul recepţionării de către
public;
- transmiterea unei opere sau a reprezentării acestora, prin fir, prin
cablu, prin fibră optică sau prin orice alt procedeu similar, (cu excepţia
reţelelor de calculatoare), în scopul recepţionării de către public.
Radiodifuzarea unei opere trebuie să fie autorizată de autor în
condiţiile în care comunicarea este publică ori prezentarea operei
radiodifuzate sau televizate se face într-un loc public.
Prin difuzarea programelor sau emisiunilor audiovizuale se
înţelege transmisia acestora iniţială prin fir sau prin unde radioelectronice,
inclusiv prin satelit, în forma codată sau necodată, precum şi comunicarea
acestora între persoanele fizice sau juridice deţinătoare de licenţă
audiovizuală sau aviz de retransmisie, în scopul redifuzării către public.18
Este interzisă prin lege (art. 39 din Legea audiovizualului) difuzarea
de programe sau emisiuni audiovizuale care pot afecta grav dezvoltarea

17
A se vedea Viorel Roş, Op. cit., p. 134 şi Yolanda Eminescu, Op cit.,
p. 167.
18
A se vedea art.1 lit. a din Legea audiovizualului nr. 54/2002, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 534 din 22 iulie 2002.
84
fizică, mentală sau morală a minorilor, în special programele care conţin
pornografie sau violenţă nejustificată. Difuzarea acestora se poate face
numai dacă minorii nu au acces audio sau video la programele respective
(prin alegerea intervalului orar de difuzare sau datorită mijloacelor
tehnice necesare recepţiei), precum şi numai după prezentarea unei
atenţionări acustice sau grafice pe toată durata programului, asigurându-
se prezenţa unui simbol de avertizare.
Totodată, Legea audiovizualului (art. 40) interzice în mod absolut
difuzarea de programe care conţin orice formă de incitare la ură pe
considerente de rasă, religie, naţionalitate, sex sau orientare sexuală.
Autorul unei opere radiodifuzate sau televizate poate fi artistul
interpret sau executant, producătorul înregistrării sonore ori organismul
de radiodifuziune sau televiziune.
Autorizarea este cerută de lege şi pentru programele radiodifuzate
ori televizate prezentate consumatorilor într-un local public de
proprietarul acestuia în scopul atragerii clientelei.
5) Închirierea sau locaţiunea reprezintă modalitatea de utilizare a
operei prin care autorul pune la dispoziţia altei persoane, spre utilizare,
originalul sau copiile operei, pentru o perioadă determinată, în schimbul
unor avantaje de ordin economic sau comercial, direct şi indirect.
Locaţiunea nu este permisă decât cu autorizarea prealabilă a
autorului operei.
6) Împrumutul constituie modalitatea de utilizare a operei prin
care se pune la dispoziţia unei persoane, pentru utilizare, cu titlu gratuit,
originalul sau copiile operei, pe o perioadă de timp limitată, prin
intermediul unei instituţii care permite accesul publicului în acest scop.
În cazul împrumutului prin biblioteci nu este necesară autorizarea
autorului, dar acesta are dreptul la o remuneraţie echitabilă, fixată de stat.
Remuneraţia nu se acordă în situaţia în care împrumutul este
realizat în scop educativ ori cultural prin intermediul bibliotecilor de
drept public.
7) Importul constă în introducerea pe piaţa internă, în scopul
comercializării, a originalului sau a copiilor legal realizate ale unei opere,
fixate pe orice suport.

85
2.3. Dreptul de suită
Consacrat în dreptul român prin Legea nr. 8/1996 (art. 21-23),
dreptul de suită, denumit şi dreptul pecuniar la un partaj echitabil,
reprezintă posibilitatea autorului de a primi o parte din preţul revânzărilor
ulterioare ale operei sale, precum şi dreptul de a fi informat cu privire la
locul unde se află opera sa.
Este recunoscut numai în cazul operelor originale de artă grafică
sau plastică şi al operelor fotografice.
Acest drept are la bază ideea de echitate: autorul care s-a desistat de
opera sa pentru un preţ derizoriu poate să beneficieze de o parte din
sporul de valoare pe care acesta îl dobândeşte ulterior.
Potrivit legii, dreptul de suită se compune din două elemente:
- dreptul autorului unei opere de artă grafică sau plastică ori al unei
opere fotografice, revândută ulterior primei înstrăinări a ei de către autor,
de a primi o cotă procentuală fără a depăşi 12.500 euro, din preţul de
vânzare obţinut la orice act de revânzare;
- dreptul autorului operei de a fi informat cu privire la locul unde
se află opera sa.
Terţii care intervin în vânzarea ulterioară a operei sunt obligaţi să
vireze sumele calculate potrivit legii şi să informeze autorul în termen de
două luni de la data vânzării. Aceste obligaţii pot fi îndeplinite şi de către
organele de gestiune colectivă (art. 125 al. 3).
Dreptului de suită îi corespund obligaţii corelative ale
proprietarilor sau posesorilor de opere:
a) de a permite accesul autorului la opera sa în vederea exercitării
dreptului de autor în condiţiile legii;
b) de a oferi opera autorului la preţul de cost al materialului ori de a
permite autorului să facă o copie a acesteia, înainte ca opera să fie distrusă.
Dreptul de suită nu se transmite prin moştenire şi nu poate face
obiectul vreunei renunţări sau înstrăinări, având caracter inalienabil,
insesizabil şi imprescriptibil.
Fundamentul juridic al dreptului de suită constă, pe de o parte, în
aplicarea principiului echităţii şi al echivalenţei prestaţiilor ce trebuie să
guverneze raporturile juridice civile şi comerciale. Pe de altă parte,
dreptul de suită reprezintă o situaţie legală de impreviziune, a cărei

86
finalitate este restabilirea echilibrului dintre valoarea actuală a operei şi
folosul ce i se cuvine autorului acesteia.
Deşi acest drept este recunoscut prin Legea nr. 8/1996 doar pentru
autorii operelor de artă grafică, artă plastică sau fotografică, opinăm că
poate fi extins şi la cazul manuscriselor originale ale scriitorilor şi
compozitorilor, astfel cum prevede Convenţia de la Berna. Soluţia este în
conformitate cu dispoziţiile constituţionale privind raportul dintre tratatele
internaţionale la care România este parte şi dreptul intern (art. 20 din
Constituţia României).

2.4. Drepturile de autor şi regimul matrimonial

Regimul matrimonial este reglementat de art. 30-31 din Codul


Familiei.
Astfel, potrivit art. 30, alin. 1 din Codul Familiei, bunurile
dobândite în timpul căsătoriei de oricare dintre soţi, sunt, de la data
dobâdirii, bunuri comune.
Art. 31 Codul Familiei enumeră expres şi limitativ categoriile
de bunuri care sunt proprii fiecărui soţ, bunurile proprii constituind
excepţia de la regula comunităţii de bunuri a soţilor în timpul căsătoriei.
În rândul categoriei de bunuri proprii, dispoziţiile legale (art. 31,
lit. d) din Codul Familiei includ manuscrisele ştiinţifice sau literare,
schiţele şi proiectele artistice, proiectele de investiţii şi inovaţii, precum şi
alte asemenea bunuri.
Bunurile la care se referă acest text de lege încorporează în ele,
indubitabil, creaţii intelectuale. Suportul material în care este încorporată
opera reprezintă bun propriu.
Aşadar, trebuie să distingem între drepturile patrimoniale de
autor rezultate din utilizarea unei opere de creaţie intelectuală şi suportul
material în care sunt incorporate creaţiile intelectuale.
Drepturile patrimoniale de autor aparţin categoriei de bunuri
comune, în măsura în care acestea au luat naştere pe timpul căsătoriei, iar
dobânditorul are calitatea de soţ.
Per a contrario, drepturile patrimoniale de autor născute înainte
de încheierea căsătoriei sau după încetarea, anularea, nulitatea ori
desfacerea acesteia sunt bunuri proprii.

87
Cât priveşte suportul material în care este încorporată creaţia
intelectuală, subliniem încă o dată că, aşa cum rezultă din conţinutul legii
(art. 31 lit. d Codul Familiei), are calitate de bun propriu al autorului
operei.
Potrivit dreptului comun, soţul supravieţuitor poate dobândi,
prin moştenire legală ori testamentară, drepturile morale şi patrimoniale
de autor ale soţului decedat.

3. Drepturile conexe dreptului de autor


3.1. Noţiune şi caracterizare
Drepturile conexe sau drepturile vecine cum mai sunt denumite
în doctrină şi jurisprudenţă, reprezintă drepturile recunoscute artiştilor
interpreţi şi executanţi, producătorilor de fonograme, precum şi
organismelor de radiodifuziune.
Termenul de drepturi conexe a fost consacrat pentru prima dată în
legislaţia română prin Legea nr. 8/1996, în cadrul căreia li s-a rezervat un
întreg titlu (Titlul II).
Creaţiile artiştilor interpreţi şi executanţi, ale producătorilor de
fonograme şi organismelor de radiodifuziune reclamă recunoaşterea
statutului de opere protejate, precum şi calitatea de autori pentru aceste
persoane fizice sau juridice.
Auxiliari ai creaţiilor intelectuale, meritul lor în executarea,
interpretarea, regizarea, înregistrarea şi difuzarea unei opere este incontes-
tabil.
Numai simbioza, echilibrul între imperativele echităţii şi necesi-
tăţile economice poate conduce la recunoaşterea calităţii de autor al
auxiliarului.19
Titulari ai drepturilor conexe de autor sunt, aşadar:
− artiştii interpreţi sau executanţi, pentru propriile lor interpretări
sau execuţii;
− producătorii de înregistrări sonore, pentru propriile înregistrări;
− producători de înregistrări audiovizuale, pentru propriile
înregistrări;

19
Yolanda Eminescu, Op. cit., p. 171.
88
− organismele de radiodifuziune şi televiziune, pentru propriile
emisiuni şi servicii de programare.
Drepturile conexe de autor nu aduc atingere drepturilor autorilor
operelor şi nici nu limitează în vreun fel exerciţiul drepturilor de autor. De
altfel, terminologia utilizată reliefează preeminenţa dreptului de autor
asupra drepturilor conexe.20
Drepturile patrimoniale recunoscute titularilor drepturilor conexe
pot fi transmise, potrivit regulilor relative la cesiunea drepturilor
patrimoniale de autor, respectiv potrivit dreptului comun.

3.2. Principalele categorii de drepturi conexe


3.2.1. Drepturile artiştilor interpreţi şi executanţi
Artiştii interpreţi şi executanţi au următoarele drepturi morale:
1) dreptul de a pretinde recunoaşterea paternităţii propriilor
interpretări sau execuţii. Interpretarea sau executarea au o identitate şi
originalitate proprie şi nu pot fi confundate cu opera originală, ele purtând
amprenta personalităţii interpretului sau executantului;
2) dreptul de a pretinde că numele sau pseudonimul lor să fie
indicat ori comunicat la fiecare spectacol şi la fiecare utilizare a înre-
gistrării;
3) dreptul de a pretinde respectarea calităţii prestaţiei lor şi de a se
opune oricărei deformări, falsificări sau altei modificări substanţiale a
interpretării sau execuţiei sau oricărei încălcări a drepturilor lor, care ar
prejudicia grav onoarea ori reputaţia acestora;
4) dreptul de a se opune oricărei utilizări a prestaţiei lor, dacă prin
aceasta se aduc prejudicii grave persoanei acestora.
Este lesne de observat că în rândul drepturilor morale lipsesc
dreptul de divulgare şi dreptul de retractare.
Absenţa dreptului de divulgare se explică prin natura actului de
interpretare sau executare care echivalează cu divulgarea.
În ceea ce priveşte excluderea dreptului moral de retractare, această
împrejurare se datorează imposibilităţii de realizare a unui act de
interpretare sau de execuţie.

20
Viorel Roş, Op. cit., p. 238.
89
Drepturile patrimoniale ale artiştilor interpreţi sau executanţi
vizează dreptul exclusiv de a autoriza sau de a interzice:
1) fixarea prestaţiei lor;
2) reproducerea interpretării sau a execuţiei fixate;
3) distribuirea interpretării sau a execuţiei fixate;
4) închirierea interpretării sau a execuţiei fixate;
5) împrumutul interpretării sau a execuţiei fixate;
6) importul în vederea comercializării pe piaţa internă a interpre-
tării sau a execuţiei fixate;
7) radiodifuzarea şi comunicarea publică a interpretării sau a
execuţiei sale, cu excepţia cazului în care interpretarea sau execuţia a fost
deja fixată sau radiodifuzată ori realizată pe baza unei fixări, situaţie în
care are dreptul numai la remuneraţie echitabilă;
8) punerea la dispoziţia publicului a interpretării sau a execuţiei
fixate, astfel încât să poată fi accesată în orice loc şi în orice moment ales,
în mod individual, de către public;
9) retransmiterea prin cablu a interpretării sau a execuţiei fixate.
Potrivit art. 98 alin. 2 din Lege, se consideră fixare, încorporarea
sunetelor, imaginilor ori a sunetelor şi a imaginilor sau a reprezentărilor
digitale ale acestora într-un suport care permite perceperea, reproducerea
ori comunicarea publică, cu ajutorul unui dispozitiv.

3.2.2. Drepturile producătorilor de înregistrări sonore


Orice fixare, exclusiv sonoră, a sunetelor provenite dintr-o inter-
pretare ori execuţie a unei opere sau a altor sunete, aria reprezentărilor
digitale ale acestor sunete, oricare ar fi metoda şi suportul de fixare,
poartă numele de înregistrare sonoră sau fonogramă.
Nu aparţin acestei categorii fixările audiovizuale ori partea sonoră
a acestora sau reprezentarea sa digitală.
În legislaţia noastră protecţia înregistrărilor sonore sau fono-
gramelor se realizează printr-un drept specific.
Potrivit acestui drept, înregistrarea sonoră este protejată
independent de orice criteriu de originalitate, iar protecţia se naşte din
momentul realizării primei fixări a sunetelor.

90
Titularul drepturilor asupra fonogramelor este producătorul,
adică persoana fizică sau juridică responsabilă de organizarea şi
finanţarea realizării primei fixări a sunetelor.
Producătorul de înregistrări sonore are dreptul moral de a-şi
înscrie numele sau denumirea sa pe suportul înregistrării, pe coperţi, cutii
sau alte suporturi materiale de ambalare, alături de menţionarea numelor
autorului operei, al artistului interpret sau executant, titlurilor operei şi
datei realizării lor. Este un drept moral la nume, faţă de celelalte menţiuni
care reprezintă obligaţii.
În ceea ce priveşte aspectele patrimoniale, producătorul de
fonograme are dreptul exclusiv de a autoriza sau de a interzice:
1) reproducerea integrală sau parţială, directă ori indirectă,
temporară sau permanentă, prin orice mijloc şi sub orice formă, a
propriilor înregistrări sonore;
2) distribuirea propriilor înregistrări sonore;
3) închirierea propriilor înregistrări sonore;
4) împrumutul propriilor înregistrări sonore;
5) importul, în vederea comercializării pe piaţa internă, a copiilor
legal realizate a propriilor înregistrări sonore;
6) radiodifuzarea şi comunicarea publică a propriilor înregistrări
sonore, cu excepţia celor publicate în scop comercial;
7) punerea la dispoziţia publicului a propriilor înregistrări sonore,
astfel încât să poată fi accesate în orice loc şi în orice moment ales, în
mod individual, de către public;
8) retransmiterea prin cablu a propriilor înregistrări sonore.

3.2.3. Drepturile producătorilor de înregistrări audiovizuale

Drepturile producătorilor de înregistrări audiovizuale au fost


reglementate pentru prima dată în sistemul de drept românesc prin Legea
nr. 285/2004 care a modificat Legea nr. 8/1996.
Înregistrarea audiovizuală sau videograma reprezintă orice
fixare a unei opere audiovizuale sau a unor secvenţe de imagini în
mişcare, însoţite sau nu de sunet, oricare ar fi metoda şi suportul de
utilizare pentru această fixare (art. 1061, alin. 1).
Producătorul unei înregistrări audiovizuale este persoana
fizică sau juridică ce are iniţiativa şi îşi asumă responsabilitatea
91
organizării şi realizării primei fixări a unei opere audiovizuale sau a unor
secvenţe de imagini în mişcare, însoţite sau nu de sunet şi, în această
calitate, furnizează mijloacele tehnice şi financiare necesare.
Producătorul de înregistrări audiovizuale are dreptul moral de a-şi
înscrie numele sau denumirea lui pe suportul reproducerii, inclusiv pe
coperte, cutii şi alte suporturi materiale de ambalare, alături de menţiuni
privind autorul şi artistul interpret sau executant, titlurile operelor, anul
primei publicări, marca de comerţ.
Drepturile patrimoniale ale producătorului unei înregistrări
audiovizuale sunt reprezentate de dreptul de a autoriza sau interzice
următoarele operaţiuni în legătură cu înregistrarea sa:
1) reproducerea integrală sau parţială, directă sau indirectă,
temporară sau permanentă, prin orice mijloc şi sub orice formă,
a propriilor înregistrări audiovizuale;
2) distribuirea originalului sau a copiilor propriilor înregistrări
audiovizuale;
3) închirierea propriilor înregistrări audiovizuale;
4) împrumutul propriilor înregistrări audiovizuale;
5) importul în vederea comercializării pe piaţa internă a propriilor
înregistrări audiovizuale;
6) radiodifuzarea şi comunicarea publică a propriilor înregistrări
audiovizuale;
7) punerea la dispoziţia publicului a propriilor înregistrări
audiovizuale încât să poată fi accesate, în orice loc şi în orice
moment ales, în mod individual, de către public;
8) retransmiterea prin cablu a propriilor înregistrări audiovizuale.

3.2.4. Dreptul artiştilor interpreţi sau executaţi şi al producătorilor de


fonograme la remuneraţie unică echitabilă

Artiştii interpreţi sau executanţi şi producătorii de fonograme


au dreptul (art. 1065) la o remuneraţie unică echitabilă pentru orice
utilizare directă sau indirectă a fonogramelor publicate în scop comercial
ori a reproducerilor acestora prin radiodifuzare sau prin orice modalităţi
de comunicare către public.
Pentru naşterea dreptului la remuneraţie unică echitabilă trebuie
îndeplinite, cumulativ, trei condiţii, şi anume:
92
1) utilizarea, directă sau indirectă, a fonogramelor ori a repro-
ducerilor acestora să se facă prin radiodifuzare sau orice altă
modalitate de comunicare către public;
2) fonogramele să fi fost publicate (divulgate) anterior utilizării;
3) publicarea fonogramelor să fie făcută în scop comercial. Dacă
publicarea fonogramelor are loc în scop educativ sau are o
destinaţie privată, dreptul la remuneraţie unică echitabilă nu
există.
Cuantumul renumeraţiei unice echitabile se stabileşte prin
metodologii, iar colectarea ei se efectuează de către un singur organism
de gestiune colectivă pentru aceeaşi categorie de utilizatori.
Exceptează sumele datorate pentru utilizările prin radiodifuziune şi
prin proiecţii publice în cinematografe, care se colectează de către
organismele de gestiune colectivă pentru fiecare categorie de titulari de
drepturi.
Proporţia repartizării renumeraţiei unice între artiştii interpreţi sau
executanţii şi producătorii de fonograme se stabileşte de organismele de
gestiune colectivă, printr-un protocol, care se depune la Oficiul Român
pentru Drepturile de Autor (ORDA), în termen de 30 de zile de la data
intrării în vigoare a metodologiilor. În ipoteza în care protocolul nu se
depune la ORDA în termenul de mai sus, renumeraţia unică se împarte în
mod egal între cele două categorii de beneficiari.

3.2.5. Dreptul la remuneraţie compensatorie pentru copia privată

Titularii dreptului
Dreptul la o remuneraţie compensatorie pentru copia privată aparţine
potrivit legii (art. 107, alin. 1):
− autorilor operelor susceptibile de a fi reproduse în înregistrări
sonore sau audiovizuale, pe orice tip de suport;
− autorilor operelor susceptibile de a fi reproduse pe hârtie, direct
sau indirect;
− editorilor şi producătorilor operelor respective;
− artiştilor interpreţi sau executanţi ale căror execuţii sunt fixate pe
suporturi.

93
Copia privată trebuie să îndeplinească următoarele condiţii pentru
a da naştere la dreptul la renumeraţie compensatorie:
− să reprezinte o reproducere a unei opere fără consimţământul
autorului;
− să nu fie o reproducere a unei partituri muzicale;
− să fie făcută pentru uzul personal sau cercul normal al unei
familii;
− să reprezinte o reproducere a unei opere care să fi fost adusă
anterior la cunoştinţa publică;
− să nu contravină exploatării normale a operei;
− să nu-l prejudicieze pe autorul operei sau pe titularul drepturilor
de utilizare.
Potrivit art. 34, alin. (2) din Lege, renumeraţia compensatorie pentru
copia privată se plăteşte pentru:
− suporturile pe care se pot realiza înregistrări sonore sau
audiovizuale;
− suporturile pe care se pot realiza reproduceri ale operelor
exprimate grafic;
− aparatele ce permit realizarea de copii.
Dreptul la renumeraţie compensatorie pentru copia privată nu poate
face obiectul vreunei renunţării din partea titularilor acestuia, ceea ce nu
înseamnă că titularii dreptului ar fi obligaţi să-l exercite21.
Remuneraţia compensatorie se plăteşte de către fabricanţii şi
importatorii de suporturi sau aparate, indiferent de procedeul de
reproducere: analog sau digital.
În cazul importului de suporturi şi aparate pentru realizarea de
copii, efectuat însă fără scop comercial, ci în bagajul legal admis, nu se
plăteşte remuneraţie compensatorie.
Stabilirea cuantumului remuneraţiei compensatorii şi a listei
suporturilor şi aparatelor pentru care se plăteşte această remuneraţie se
realizează potrivit unei metodologii prevăzute de lege.
Colectarea remuneraţiei compensatorii pentru copia primită se
efectuează de către organismul de gestiune colectivă colectoare unice şi
se repartizează titularilor.

21
Teodor Bodoaşcă, Dreptul proprietăţii intelectuale, Editura CHBECK,
Bucureşti, 2006, pag. 145.
94
În raport cu tipurile de suporturi pe care sunt realizate copiile, legea
distinge următoarele cazuri de plată a remuneraţiei compensatorii:
a) în cazul suporturilor şi aparatelor pentru copii care se
înregistrează sonor, prin procedeu analogic:
− 40 % din remuneraţie revine autorilor şi editorilor operelor
înregistrate, în părţi negociabile;
− 30 % revine artiştilor interpreţi sau executanţi;
− 30 % revine producătorilor de înregistrări sonore;
b) în cazul suporturilor şi aparatelor pentru copii care se
înregistrează audiovizual, prin procedeu analogic:
− remuneraţia se împarte în mod egal, între: autori, artişti
interpreţi sau executanţi şi producători;
c) în cazul copiilor înregistrate pe hârtie, prin procedeu analogic:
− remuneraţia se împarte în mod egal între autori şi editori;
d) în cazul operelor înregistrate pe orice tip de suport, prin
procedeu digital:
− remuneraţia se împarte în mod egal între autori, artişti
interpreţi sau executanţi şi producători.

3.2.6. Drepturile organismelor de radiodifuziune şi de televiziune


Organismele de radiodifuziune şi televiziune se bucură de dreptul
patrimonial exclusiv de a autoriza şi de a interzice (art. 113):
1) fixarea propriilor emisiuni şi servicii de programe de
radiodifuziune şi de televiziune;
2) reproducerea integrală sau parţială, directă sau indirectă,
temporară sau permanentă, prin orice mijloc şi sub orice
formă, a propriilor emisiuni şi servicii de programe de
radiodifuziune şi sau de televiziune fixate pe orice fel de
suport;
3) distribuirea propriilor emisiuni şi servicii de programe de
radiodifuziune sau televiziune fixate pe orice suport;
4) retransmiterea propriilor programe prin mijloace fără fir,
prin cablu, prin satelit sau prin orice alt procedeu similar,
precum şi prin orice alt mod de comunicare către public;
5) importul, în vederea comercializării pe piaţa internă, a
propriilor emisiuni şi servicii de programe de
95
radiodifuziune sau de televiziune, fixate pe orice tip de
suport;
6) retransmiterea sau reemiterea propriilor emisiuni sau
servicii de programe de radiodifuziune sau de televiziune
prin mijloace fără fir, prin fir, prin cablu, prin satelit, sau
prin alt procedeu similar, precum şi prin orice alt mod de
comunicare către public, inclusiv retransmiterea pe
Internet.
Potrivit art. 1131 din Lege, reemiterea înseamnă emiterea
simultană de către un organism de radiodifuziune a unui
program aparţinând altui organism de radiodifuziune.
7) comunicarea publică a propriilor emisiuni şi servicii de
programe de radiodifuziune sau de televiziune în locuri
accesibile publicului, cu plata intrării;
8) închirierea propriilor emisiuni şi servicii de programe de
radiodifuziune sau de televiziune fixate pe orice suport;
9) punerea la dispoziţia publicului a propriilor emisiuni şi
servicii de programe de radiodifuziune sau de televiziune
fixate pe orice fel de suport, indiferent dacă au fost emise
prin fir sau fără fir, inclusiv prin cablu sau satelit, astfel
încât să poată fi accesate în orice loc şi în orice moment
ales, în mod individual, de către public.
În temeiul art. 113 din Lege, persoana care a obţinut autorizarea
activităţilor mai sus enumerate, are obligaţia de a menţiona numele (de
fapt denumirea) organismelor de radio şi televiziune care au dat
autorizarea.

3.2.7. Responsabilitatea organismelor de comunicare


publică prin satelit

Potrivit dispoziţiilor art. 117, alin. 2 din lege, comunicarea


publică prin satelit înseamnă introducerea sub controlul şi
responsabilitatea unui organism de radiodifuziune sau de televiziune
situat pe teritoriul României, a semnalelor purtătoare de programe
destinate captării de către public, într-un lanţ neîntrerupt de comunicare
ce conduce la satelit şi revine la pământ.

96
Se consideră comunicare publică şi introducerea semnalelor
purtătoare de emisiuni sau de servicii de programe difuzate sub o formă
codificată, dacă dispozitivul de decodificare a emisiunii este pus la
dispoziţia publicului prin organismul de radiodifuziune sau de televiziune
sau cu consimţământul său.
Organismele de radiodifuziune şi de televiziune care au ca obiect
comunicarea publică a unor programe prin satelit, îşi desfăşoară
activitatea cu respectarea drepturilor de autor şi a drepturilor conexe.
În cazul în care semnalele purtătoare sunt transmise de un
organism situat în afara teritoriului României, responsabilitatea
comunicării publice revine:
− persoanei care utilizează staţia – în situaţia în care semnalele
sunt transmise satelitului prin intermediul unei staţii de legătură
ascensională situată pe teritoriul României;
− organismului cu sediul în România care a autorizat
comunicarea către public – în ipoteza în care nu se apelează la o staţie de
legătură ascensională.
În temeiul art. 119 din Lege, titularii dreptului de autor pot cesiona
drepturile lor pentru comunicare publică prin satelit unui organism de
radiodifuziune sau de televiziune.
Cesionarea se poate realiza printr-un contract încheiat fie prin
intermediul unui organism de gestiune colectivă, fie individual.
Titularii de drepturi de autor nereprezentaţi de organismele de
gestiune colectivă pot beneficia de efectele contractului-cadru încheiat
între un organism de gestiune colectivă şi un organism de radiodifuziune
sau de televiziune pentru comunicare publică prin satelit a unei categorii
de opere. În acest caz, pentru a se produce efectele şi faţă de titularii de
drepturi care nu sunt reprezentaţi de organismele de gestiune colectivă,
trebuie ca organismul emiţător să comunice către public simultan, prin
satelit odată cu radiodifuzarea terestră.
Titularul de drepturi reprezentat de organismul de gestiune
colectivă are posibilitatea, în orice moment, să înlăture producerea
efectelor extinse ale contractului-cadru, prin încheierea unui contract
individual cu organismul de radiodifuziune sau de televiziune emiţător.

97
3.2.8. Dreptul de retransmitere prin cablu

Titularii drepturilor de autor sau ai drepturilor conexe îşi pot


exercita drepturile lor de a autoriza sau de a interzice retransmisia prin
cablu, numai prin intermediul unui organism de gestiune colectivă, care
încheie contracte în acest sens, cu structurile asociative ale
distribuitorilor prin cablu.
Autorizarea dată de titularii dreptului de autor (conexe) pentru
radiodifuzarea pe teritoriul României, de către un organism de
radiodifuziune sau de televiziune a unui serviciu de programe purtător de
drepturi de autor (conexe), include şi autorizarea pentru retrans-
miterea prin cablu, fără ca distribuitorii prin cablu să mai plătească vreo
remuneraţie separată către titularii drepturilor de autor (conexe).
Remuneraţia privind drepturile de autor şi drepturile conexe,
pentru retransmiterea prin cablu, se stabileşte pe baza unor
metodologii negociate între organismele de gestiune colectivă şi
structurile asociative ale distribuitorilor prin cablu, potrivit regulilor
stipulate în art. 131, 1311, 1312 din Lege.
În cazul în care părţile, prin negociere, nu pot stabili metodologii,
înainte de iniţierea procedurii de arbitraj pot conveni să recurgă la o
procedură de mediere facultativă.
În cazul în care unii titulari de drepturi nu au încredinţat
gestiunea drepturilor lor patrimoniale unui organism de gestiune
colectivă, gestionarul de drept al drepturilor acestora este organismul de
gestiune colectivă care gestionează drepturile din aceeaşi categorie.
În ipoteza în care în acelaşi domeniu, există mai multe
organisme de gestiune colectivă, titularul de drepturi poate opta pentru
oricare din ele. Revendicarea drepturilor de către aceşti titulari se face în
termen de 3 ani de la data notificării.
Pentru transmiterea prin cablu a propriilor emisiuni sau servicii de
programe, (indiferent dacă drepturile respective le aparţin sau sunt
cesionate de la alţi titulari ai drepturilor de autor sau de drepturi conexe)
organismele de radiodifuziune sau de televiziune încheie contracte cu
distribuitorii prin cablu, cu excepţia cazurilor în care retransmiterea prin
cablu este obligatorie prin lege.

98
3.2.9. Drepturile sui-generis ale fabricanţilor de date

În sfera protecţiei juridice a creaţiei intelectuale în România,


reglementările privind drepturile sui-generis ale fabricanţilor bazelor de
date constituie o premieră absolută.
Prin noţiunea de bază de date, se înţelege, potrivit art. 1222 alin.
(2) din Lege, o culegere de opere, de date sau de alte elemente
independente protejate ori nu printr-un drept de autor sau conex, dispuse
într-o modalitate sistemică sau metodică şi accesibilă în mod individual
prin mijloace electronice sau printr-o altă modalitate.
În înţelesul legii, fabricantul de baze de date este persoana fizică
sau juridică ce a făcut o investiţie substanţială, cantitativă şi calitativă, în
vederea obţinerii, verificării sau prezentării conţinutului unei baze de
date.
Fabricantul unei baze de date are dreptul patrimonial exclusiv de
a autoriza şi de a interzice extragerea şi /sau reutilizarea totalităţii sau
a unei părţi substanţiale din aceasta, evaluată calitativ şi cantitativ.
Extragerea reprezintă transferul conţinutului bazei de date pe un
alt suport.
Transferul poate fi total sau parţial (dar substanţial), permanent sau
temporar şi se poate efectua prin orice mijloc sau sub orice formă.
Reutilizarea înseamnă punerea la dispoziţia publicului a
conţinutului bazei de date, astfel încât oricine să poată avea acces la
aceasta, în locul şi la momentul ales în mod individual. Poate fi totală sau
parţială (dar substanţială) evaluată cantitativ şi calitativ şi se poate efectua
prin distribuirea de copii, prin închiriere sau sub alte forme.
Dreptul de a controla revânzarea unei copii a bazei de date se
epuizează odată cu prima vânzare pe piaţa internă a copiei respective de
către titularul dreptului sui-generis sau cu consimţământul acestuia.
Împrumutul public al unei baze de date nu este considerat act de extragere
sau de reutilizare (art. 1222 alin. 3).
Pentru a spori posibilităţile juridice de protecţie, dreptul de a
autoriza sau de a interzice extragerea şi/sau reutilizarea totalităţii sau a
unei părţi substanţiale din baza de date, este recunoscut independent de
faptul că baza de date sau conţinutul acesteia sunt ocrotite şi prin
reglementările juridice specifice dreptului de autor sau ale altor drepturi.
99
Totodată nu este permisă extragerea sau reutilizarea repetată şi
sistemică de părţi nesubstanţiale ale conţinutului bazei de date, dacă
aceasta ar presupune acte contrarii unei utilizări normale a acelei baze de
date sau ar cauza un prejudiciu nejustificat intereselor legitime ale
fabricantului bazei de date.
Dar, fabricantul unei baze de date care este pusă la dispoziţia
publicului în orice modalitate, nu poate împiedica utilizarea legitimă a
acesteia prin extragerea sau reutilizarea unei părţi nesubstanţiale din
conţinutul său, în scopul folosirii pe care o presupune punerea la
dispoziţia publicului a bazei de date respective.
În situaţia în care utilizatorul legitim este autorizat să extragă sau
să reutilizeze numai o parte a bazei de date, această regulă a bazei de date
se aplică numai pentru partea respectivă a bazei de date.
De asemenea, utilizatorul legitim al unei baze de date care este
pusă la dispoziţia publicului în orice modalitate, poate, fără autorizarea
fabricantului bazei de date, să extragă sau să realizeze o parte
substanţială a conţinutului acesteia.
− când extragerea se face în scopul utilizării private a conţinutului
unei baze de date neelectronică;
− când extragerea în scopul utilizării se face pentru învăţământ sau
pentru cercetare ştiinţifică, cu condiţia indicării sursei şi în măsura
justificată de scopul necomercial urmărit;
− când se face o extragere sau o reutilizare având ca scop apărarea
ordinii publice şi a siguranţei naţionale ori în cadrul procedurii
administrative sau juristdicţionale.
Împrumutul public al unei baze de date nu este un act de extragere
sau de reutilizare.

100
CAPITOLUL VI
DURATA PROTECŢIEI ŞI LIMITELE EXERCITĂRII
DREPTULUI DE AUTOR

1. Durata protecţiei dreptului de autor


1.1. Consideraţii generale.
Căderea unei opere în domeniul public
Problema duratei protecţiei dreptului de autor a constituit secole
de-a rândul obiect de dispute, opoziţia faţă de extinderea acestei durate
făcându-se simţită şi în prezent.
În sistemele de drept care au adoptat concepţia dualistă a dreptului
de autor, inclusiv în legislaţia română, s-a impus soluţia celor două
principii: acela al perpetuităţii dreptului moral de autor şi acela al
duratei limitate a drepturilor patrimoniale.
Potrivit primului principiu1, opera supravieţuieşte autorului ei,
dreptul moral îmbrăcând o dimensiune colectivă mai amplă „care reiese
din rolul de apărător, recunoscut moştenitorilor, precum şi din intervenţia
autorităţilor publice şi a societăţilor de autori”2.
„Faptul că opera poartă pentru eternitate amprenta personalităţii
autorului justifică însă perpetuitatea dreptului moral, dar nu şi pe aceea a
drepturilor patrimoniale”3.
Din perspectiva celui de-al doilea principiu, drepturile patrimoniale
sunt recunoscute în favoarea autorului pe tot timpul vieţii acestuia şi în
favoarea moştenitorilor pe o durată limitată.
Potrivit dispoziţiilor art. 25 din Lege, drepturile patrimoniale de
autor se transmit moştenitorilor pe o perioadă de 70 de ani, oricare ar fi
data la care au fost aduse, în mod legal, la cunoştinţa publică.

1
Vezi Caracterele juridice ale drepturilor morale de autor, cap. V,
pct. 1.2., lit. c.
2
A. Lucas şi H.J. Lucas citaţi de Yolanda Eminescu, Op. cit., p. 208.
3
Ibidem.
101
Legea stabileşte excepţii de la această regulă generală, durata
drepturilor patrimoniale de autor fiind diferită, în funcţie de unele
elemente, cum ar fi: genul operei, împrejurarea dacă a fost adusă sau nu la
cunoştinţă publică, modul în care opera a fost adusă la cunoştinţă publică.
În toate cazurile însă, la împlinirea termenului de protecţie, opera
cade în domeniul public. Căderea unei opere în domeniul public este un
efect al expirării duratei de protecţie şi nu trebuie confundat termenul cu
noţiunea de domeniu public utilizată în materia dreptului administrativ. În
dreptul de autor, o dată cu căderea operei în domeniul public, încetează şi
monopolul exploatării acesteia recunoscut pe durata limitată în favoarea
titularilor dreptului.
Din momentul expirării duratei de protecţie, opera căzută în
domeniul public urmează altă soartă: va fi la dispoziţia tuturor şi va putea
fi exploatată liber, constituind parte componentă a patrimoniului comun
al umanităţii.
Stabilirea apartenenţei operei la domeniul public se realizează în
practică prin examinarea vieţii autorului şi identificarea eventualilor
moştenitori, ceea ce presupune uneori depăşirea unor dificultăţi deloc
uşoare, în special în cazul operelor realizate în colaborare.

1.2. Data de la care începe să curgă şi modul de calcul


al termenului de protecţie a operei
În momentul creării operei literare, artistice sau ştiinţifice, indiferent
de modul sau forma concretă de exprimare, ia naştere şi dreptul de autor.
Protecţia operei este asigurată prin simplul fapt al realizării ei, chiar
dacă nu a fost adusă la cunoştinţa publicului şi chiar dacă este
neterminată.
Totodată, dacă opera este realizată într-o perioadă de timp, pe părţi,
serii, volume sau în orice altă formă, termenul de protecţie va fi calculat
pentru fiecare componentă.
Drepturile patrimoniale de autor iau naştere o dată cu realizarea
operei, dar până la manifestarea voinţei autorului de a divulga şi exploata
opera, acestea au caracter eventual, fiind drepturi în stare de expectativă.4

4
Teofil Pop, Tratat de drept civil, Partea generală, vol. 1, Bucureşti,
1989, p. 75.
102
Aceste drepturi devin actuale în momentul în care opera a intrat în
circuitul comercial prin manifestarea de voinţă a autorului. Cu alte
cuvinte, termenul de protecţie începe să curgă de la data când autorul
decide să facă publică opera sa, iar pentru moştenitori de la data morţii
autorului.
În ipoteza în care opera nu a fost divulgată şi exploatată de autor,
fiind adusă la cunoştinţa publică pentru prima oară, în mod legal, după
încetarea protecţiei dreptului de autor, de către o altă persoană, aceasta
beneficiază de protecţia echivalentă cu cea a drepturilor patrimoniale ale
autorului.
Termenul de protecţie se calculează începând cu data de 1 ianuarie
a anului următor morţii autorului sau aducerii operei la cunoştinţa
publică.
Când operei sau colecţiei i se aduc modificări neesenţiale,
adăugiri, tăieturi, adaptări în vederea selecţiei ori aranjării, precum şi
corectarea conţinutului, necesare pentru continuarea activităţii în modul
în care a intenţionat autorul, termenul de protecţie a operei sau colecţiei
nu se va extinde.

1.3. Durata protecţiei drepturilor patrimoniale de autor


Legea prevede durate diferite de protecţie a drepturilor patrimoniale
de autor, după cum opera a fost publicată de autor în timpul vieţii, de altă
persoană după încetarea protecţiei, sub pseudonim sau anonim, precum şi
în funcţie de genul operelor sau modul de realizare.
a) Astfel, durata protecţiei drepturilor patrimoniale în cazul
operelor publicate de autor în timpul vieţii sub numele său este de la
data aducerii la cunoştinţa publică până la moartea autorului.
După moartea autorului, drepturile patrimoniale se transmit prin
moştenire, potrivit legislaţiei civile, pe o perioadă de 70 de ani, indiferent
de data la care opera a fost adusă la cunoştinţă publică în mod legal.
Dacă nu există moştenitori, exerciţiul acestor drepturi revine
organismului de gestiune colectivă mandatat în timpul vieţii de către autor
sau, în lipsa unui mandat, organismului de gestiune colectivă cu cel mai
mare număr de membri din domeniul respectiv de creaţie.
b) Potrivit art. 25 alin. 2 din Legea nr. 8/1996, persoana care
aduce la cunoştinţa publică, după încetarea protecţiei dreptului de
103
autor, în mod legal, pentru prima oară, o operă nepublicată înainte,
beneficiază de protecţie echivalentă cu cea a drepturilor patrimoniale ale
autorului. Durata protecţiei acestor drepturi este de 25 de ani din
momentul aducerii operei la cunoştinţa publică.
Protecţia este recunoscută şi asigurată, în cazul în care publicarea a
fost făcută de mai multe persoane, în favoarea celei care a avut prima
iniţiativa aducerii operei la cunoştinţa publică.
Deoarece legea nu distinge, de protecţie beneficiază, în această
ipoteză, persoana care publică opera, indiferent dacă ea deţine suportul
material al originalului operei sau al unei copii a operei căzute în
domeniul public.
c) În cazul în care opera a fost adusă la cunoştinţa publică sub
pseudonim sau fără indicarea autorului, durata protecţiei drepturilor
patrimoniale de autor este de 70 de ani de la data aducerii la cunoştinţa
publică.
Dacă înainte de expirarea acestui termen autorul îşi dezvăluie
identitatea, atunci durata protecţiei se va calcula după regula comună,
generală: restul vieţii autorului şi 70 de ani de la moartea acestuia pentru
moştenitori.
d) Durata protecţiei drepturilor patrimoniale pentru operele
realizate în colaborare este restul vieţii autorilor de la data publicării şi
timp de 70 de ani în favoarea moştenitorilor acestora.
Dacă nu pot fi individualizate contribuţiile autorilor la realizarea
operei, termenul de 70 de ani începe să curgă de la data morţii ultimului
coautor al operei. Este o soluţie care face ca supravieţuirea unui autor să
profite moştenitorilor celorlalţi autori decedaţi, avându-se în vedere faptul
că fiecare autor a avut o contribuţie necesară la elaborarea operei
definitive.
Dacă însă contribuţiile coautorilor pot fi determinate, termenele se
calculează separat, pentru fiecare dintre autori şi moştenitorii lor, de la
data decesului fiecăruia.
e) Drepturile patrimoniale asupra operelor colective au o durată de
protecţie de 70 de ani de la data aducerii operelor la cunoştinţa publică.
Dacă opera nu este însă adusă la cunoştinţa publică timp de 70 de ani de
la crearea ei, durata protecţiei expiră o dată cu trecerea acestei perioade.
f) În cazul operelor de artă aplicată, durata drepturilor
patrimoniale de autor este de 25 de ani de la data creării acestora. De
104
subliniat că protecţia asigurată în cadrul dreptului de autor este mai
favorabilă decât protecţia oferită de legea specială şi anume Legea
129/1993 privind protecţia desenelor şi modelelor industriale. Această
situaţie mai favorabilă decurge din faptul că, mai întâi, protecţia dreptului
de autor se asigură fără să fie condiţionată de îndeplinirea unor formalităţi
ca în cazul legii speciale (constituirea depozitului, examinarea cererii,
eliberarea certificatului, plata unor taxe) şi apoi că durata protecţiei este
mai mare decât cea prevăzută în cazul desenelor şi modelelor industriale
(5 ani cu posibilitatea prelungirii pentru încă două perioade a câte 5 ani).
g) Programele pentru calculator au o durată de protecţie a
drepturilor patrimoniale pe tot timpul vieţii autorului, iar după moartea
acestuia drepturile se transmit prin moştenire potrivit legislaţiei civile pe o
perioadă de 70 de ani.
Legea nu face vorbire decât de cazul în care programul pentru
calculator a fost creat de un autor unic.
Considerăm că în situaţia în care programele pentru calculator sunt
realizate de mai mulţi autori, trebuie să se aplice regula statuată pentru
operele realizate în colaborare: protecţia să fie asigurată pe tot timpul
vieţii autorilor şi timp de 70 de ani pentru moştenitori, de la data
decesului ultimului dintre autori.
h) Durata protecţiei drepturilor patrimoniale ale producătorilor
de înregistrări este de 50 de ani începând cu data de 1 ianuarie a anului
următor în care a avut loc prima fixare.
În cazul în care înregistrarea sonoră sau audiovizuală a fost adusă
la cunoştinţă publică în această perioadă, durata protecţiei expiră după 50
de ani de la data aducerii la cunoştinţă publică.
i) Durata drepturilor patrimoniale ale artiştilor interpreţi sau
executanţi şi ale producătorilor de înregistrări sonore este de 50 de
ani începând cu data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a avut
loc prima fixare. În cazul artiştilor interpreţi sau executanţi, dacă lipseşte
prima fixare a prestaţiei, termenul de protecţie se calculează în raport cu
prima comunicare către public.
Durata drepturilor patrimoniale ale producătorilor de înregistrări
sonore expiră după trecerea a 50 de ani de la data aducerii la cunoştinţa
publică, în cazul în care înregistrarea sonoră este adusă la cunoştinţa
publică în perioada de 50 de ani calculaţi de la anul următor celui în care
a avut loc prima fixare.
105
j) Durata protecţiei drepturilor fabricantului de date este de 15
ani, începând cu 1 ianuarie a anului imediat următor definitivării bazei de
date, când iau naştere, potrivit legii, (art. 1424) drepturile acestui titular.
Remarcăm o scăpare legislativă, şi anume aceea că în perioada de
timp cuprinsă între data realizării bazei de date (când se nasc drepturile
fabricanţilor de date) şi data de 1 ianuarie a anului următor (când începe
protecţia legală a drepturilor) drepturile fabricanţilor de date nu sunt
protejate juridic. Iată de ce, de lege ferenda, se impune ca durata
protecţiei pentru această categorie de drepturi să înceapă din momentul
realizării bazei de date.
Orice modificare substanţială a bazei de date pentru care se poate
considera că s-a efectuat o nouă investiţie substanţială, permite atribuirea
unei durate de protecţie proprii bazei de date rezultată din această
investiţie.
k) Autorul, proprietarul sau posesorul unei opere care conţine un
portret, nu are dreptul să o reproducă sau să o utilizeze, fără
consimţământul persoanei reprezentată sau al succesorilor acesteia, timp
de 20 de ani, după moartea sa.
În lipsa unei clauze contrare, consimţământul nu este necesar dacă
persoana reprezentată în portret este de profesie model sau a primit o
remuneraţie pentru a poza.
Utilizarea unei corespondenţe adresate unei persoane necesită
consimţământul destinatarului, iar după moartea acestuia, timp de 20 de
ani, al succesorilor săi, dacă persoana defunctă nu şi-a exprimat o altă
dorinţă.
Este necesar să mai adăugam faptul că, potrivit doctrinei5,
prelungirea duratei de protecţie a dreptului de autor intervine în
general în caz de război.

5
Yolanda Eminescu, Op. cit., p. 209.
106
2. Limitele exercitării dreptului de autor
2.1. Consideraţii generale privind controlul utilizării
operelor protejate prin dreptul de autor
În condiţiile actuale, ale proliferării şi perfecţionării fără precedent a
tehnicilor de reproducere, a transmisiunilor de date şi informaţii ori
programe prin cablu şi satelit, controlul utilizării operelor în sensul
asigurării respectării prerogativelor dreptului de autor a devenit aproape
imposibil de realizat.
Mijloacele moderne de reprografie care permit fabricarea de copii
identice cu originalul, tehnica de copiere la mare distanţă, teledistribuţiile
şi videogramele îngăduie utilizatorilor, ce nu pot fi identificaţi să aibă
acces la opere fără ca titularul dreptului de autor să ţină sub control
circulaţia operei sale.
Pirateria în domeniul dreptului de autor6, contrabanda7
(bootlegging), televiziunea prin cablu şi prin satelit8 şi informatica9
constituie şi permit atât o violare a drepturilor morale de autor, cât şi a
celor patrimoniale.
Din cauza acestor transformări, opera scapă autorului ei, nu o mai
poate controla şi nici nu poate cunoaşte numărul de exemplare realizate
prin reproducerea ilicită.
Toate aceste realităţi impun ca măsurile legislative să răspundă
unor obiective majore:
- să asigure şi să faciliteze protecţia dreptului de autor şi accesul
publicului la opere;

6
Pirateria reprezintă fabricarea şi punerea în circulaţie neautorizată de
copii ale unei înregistrări.
7
Contrabanda reprezintă înregistrarea clandestină a prestaţiilor artiştilor
interpreţi sau executanţi cu prilejul concertelor sau al transmisiunilor la radio şi
televiziune.
8
Televiziunea prin cablu şi prin satelit permite captarea şi înregistrarea
unor emisiuni pe care nici autorii, nici radiodifuziunea de origine nu le pot
împiedica.
9
Informatica favorizează memorizarea de mari cantităţi de opere, de
biblioteci întregi, accesibile oricărei persoane cu ajutorul unui terminal.
107
- să creeze condiţii pentru ca şcolile, bibliotecile şi centrele de
documentare să-şi îndeplinească menirea socială;
- să garanteze autorilor o remuneraţie proporţională cu gradul de
folosire a operelor lor.
S-au conturat câteva soluţii teoretice, cum ar fi:
- fixarea unui impozit pe aparatele de copiat;
- încheierea de acorduri globale, ceea ce presupune recurgerea pe
scară largă la noţiunea de utilizare leală;
- instituirea licenţei globale prin crearea unui organism special care
să perceapă redevenţele cuvenite autorilor;
- identificarea prin cod a publicaţiilor şi utilizarea calculatoarelor
pentru gestionarea lor. S-a pus chiar problema punerii la punct a unor
contoare de măsurare a consumului de opere străine10.
În faţa problemelor grave ale încălcării drepturilor de autor,
Organizaţia Mondială a Proprietăţii Intelectuale a formulat încă din 1979
recomandări de natură să ofere o soluţie echitabilă în interesul culturii,
în sensul de a asigura în egală măsură atât protecţia autorilor, cât şi
accesul la cultură al unor pături cât mai largi ale populaţiei. Aceste
recomandări privesc:
- necesitatea extinderii legislaţiei dreptului de autor asupra
principalelor forme de utilizare a operelor protejate şi îndeosebi asupra
publicării, reprezentării sau executării adaptărilor cinematografice,
radiodifuzării şi distribuirii prin cablu a acestor opere;
- necesitatea de a găsi formule de administrare colectivă a
drepturilor realizate din prelevările asupra acestor utilizări, probleme care
pot fi soluţionate numai cu ajutorul societăţilor şi uniunilor de creatori şi,
eventual de asigurarea unei remuneraţii speciale, în favoarea autorilor,
pentru utilizările necontrolabile.
Totodată, amploarea fără egal a fenomenului reprografiei a
determinat OMPI să se oprească asupra următoarelor recomandări:
- reproducerea operelor protejate reclamă o remuneraţie echitabilă
pentru autori, ca respect al intereselor legitime ale acestora;
- dreptul particularilor de a face copii pentru uzul lor personal
trebuie să se limiteze la un singur exemplar dintr-un singur articol,

10
Yolanda Eminescu, Op. cit., p. 214.
108
dintr-un singur număr al unui periodic sau dintr-o parte rezonabilă a unei
cărţi;
- profesorii, în instituţiile de învăţământ, trebuie să fie autorizaţi să
facă un număr limitat de reproduceri, exclusiv pentru nevoile
învăţământului, pe baza unei licenţe globale, negociate între organele
competente în materie de învăţământ şi organizaţiile calificate să
reprezinte pe autori şi editori.
OMPI a admis, în 1990, ideea utilizării libere a operei pentru
nevoile de învăţământ şi a copiei pentru uz personal („folosire leală”).
În cazul înregistrărilor sonore şi audiovizuale, reproducerea
neautorizată încalcă atât drepturile artiştilor interpreţi şi executanţi, cât şi
drepturile producătorilor de fonograme. Soluţia împărtăşită de majoritatea
sistemelor de drept a fost aceea a perceperii unei redevenţe pe care
utilizatorii să o plătească în favoarea titularului dreptului de autor.
Redevenţa ar putea avea forma unui procent din preţul de vânzare a
aparatelor de înregistrat şi al suporturilor audiovizuale.
În ceea ce priveşte posturile pirat care transmit prin cablu şi
sateliţi, doctrina se pronunţă în general spre o soluţionare în cadrul
cooperării internaţionale.
Înregistrarea în memoria calculatoarelor de opere protejate, în
vederea recuperării lor şi capacitatea de creaţie a ordinatoarelor
creează probleme deosebite.
Problemele operei electronice vizează nu numai domeniul artelor,
ci şi domeniul muzicii11 şi chiar creaţia literară.
În conflictul dintre dreptul de control al autorului, pe de o parte şi
cerinţa ca acest drept să nu devină o piedică în calea dezvoltării şi perfec-
ţionării sistemelor de informare şi documentare, pe de altă parte, soluţia
formulată este aceea a încheierii de acorduri între titularii drepturilor şi
deţinătorii de ordinatoare aflate în centre speciale de informaţii.

11
Instrumentele electronice de fixare a fenomenelor sonore s-au
perfecţionat continuu; au apărut instrumente electronice de descompunere şi
recompunere a unor semnale sonore, ca iconofonul, care creează muzică fără
instrumente şi executanţi, pe baza unei iconograme sau ca sintetizatorul
electronic care reconstruieşte fenomene sonore, putând servi atât ca
instrument muzical, cât şi ca interpret.
109
2.2. Condiţiile generale de limitare a exercitării
dreptului de autor
Recomandările OMPI au fost avute în vedere de legiuitorul român
(art. 33-38 din Legea nr. 8/1996), soluţiile adoptate asigurând, de regulă,
atât protecţia titularilor drepturilor de autor împotriva utilizării abuzive a
operelor, cât şi accesul corect la opere al persoanelor particulare.
Potrivit legii române, opera poate fi utilizată fără consimţă-
mântul autorului cu respectarea unor condiţii generale, dar şi a unor
condiţii speciale, legate de modul de utilizare a operei, de genul operei
protejate şi de locul în care se desfăşoară actul de folosinţă.
Condiţiile generale de utilizare a operei fără consimţământul
autorului şi fără plata vreunei remuneraţii sunt:
− opera să fi fost adusă anterior folosirii la cunoştinţa publică;
− opera să fie utilizată conform bunelor uzanţe;
− folosirea operei să nu contravină exploatării ei normale;
− utilizarea operei să nu prejudicieze autorul sau titularul dreptului
de autor.
Odată îndeplinite cerinţele enunţate, opera poate fi utilizată,
reprodusă, transformată ori înregistrată fără autorizarea autorului şi fără
plata vreunei remuneraţii.
2.3. Limitele dreptului de exclusivitate în
domeniul audiovizualului12
În considerarea dreptului oricărei persoane la informaţii pe cale
audio sau audiovizuală cu privire la orice problemă sau eveniment de
interes public, legiuitorul român a limitat întinderea dreptului de
exclusivitate dobândit prin contract de un radiodifuzor primar.13
Limitarea constă în dreptul oricărui alt radiodifuzor (radiodifuzor
secundar14) de a difuza extrase cu privire la un eveniment de interes
public.

12
A se vedea art. 84-86 din Legea nr. 504/2002 a audiovizualului.
13
Potrivit legii, radiodifuzorul este persoana fizică sau juridică
deţinătoare a responsabilităţii editoriale pentru alcătuirea serviciilor de programe
destinate recepţionării de către public şi care asigură difuzarea acestora direct sau
prin intermediul unui terţ.
14
Terţul care difuzează extrase cu privire la un eveniment este numit de
lege radiodifuzor secundar.
110
Difuzarea extraselor de către radiodifuzorul secundar se
realizează, cu condiţia să nu-l prejudicieze pe autor sau pe titularul
dreptului de exploatare, în două modalităţi:
1) prin înregistrarea semnalului unui radiodifuzor primar în scopul
difuzării unui extras;
2) prin asigurarea de către organizator sau de alte persoane
îndreptăţite a accesului radiodifuzorului secundar la locurile în care se
desfăşoară evenimentul de interes public, pentru realizarea propriilor
înregistrări în scopul editării unui extras.
Reprezentând o scurtă succesiune de imagini şi sunete cu privire la
un eveniment de interes general, inclusiv evenimentele privind operele
care implică dreptul de autor, extrasul are drept scop informarea
publicului cu privire la aspectele esenţiale ale evenimentului respectiv.
În cazul în care evenimentul de interes general este compus din mai
multe elemente autonome din punct de vedere organizatoric, fiecare
element va fi considerat un eveniment de interes public.
Radiodifuzorii secundari au dreptul la difuzarea extraselor pentru
informarea publicului în condiţiile legii (art. 84-86 din Legea
audiovizualului), şi anume:
a) durata extrasului să nu depăşească 3 minute;
b) dacă evenimentul de interes public durează mai multe zile, nu se
poate difuza decât un singur extras pe zi;
c) difuzarea extrasului să se facă numai în cadrul buletinelor
informative obişnuite;
d) toate elementele programului sau ale înregistrării audiovizuale
care nu au fost utilizate pentru realizarea extrasului să fie distruse, după
difuzarea acestuia, de radiodifuzorul secundar;
e) extrasul trebuie să menţioneze numele radiodifuzorului principal
ori să conţină sigla acestuia în cazul în care este realizat prin înregistrarea
semnalului unui radiodifuzor primar, afară de situaţia când radiodifuzorii
implicaţi decid altfel;
f) extrasul nu poate fi difuzat înainte ca radiodifuzorul primar să fi
difuzat evenimentul decât dacă radiodifuzorul primar nu le-a difuzat în
timp de 24 de ore de la producerea lui;
g) un extras difuzat nu poate fi redifuzat, cu excepţia cazurilor în
care există o legătură directă între conţinutul său şi un alt eveniment de
actualitate.
111
CAPITOLUL VII
CESIUNEA DREPTURILOR PATRIMONIALE DE AUTOR

1. Reguli comune privind contractul de cesiune


a drepturilor patrimoniale de autor
Cesiunea reprezintă Convenţia prin care autorul sau titularul
drepturilor patrimoniale de autor transmite drepturile sau o parte a
drepturilor sale către o altă persoană, în schimbul unui preţ.
Obiectul cesiunii îl constituie numai drepturile patrimoniale de
autor, întrucât drepturile morale de autor sunt intransmisibile prin acte
între vii.
Spre deosebire de cesiunea unui drept real, situaţie în care
cesionarul are deplină libertate în privinţa dreptului transmis, în cazul
cesiunii drepturilor patrimoniale de autor cesionarul are, în principiu,
obligaţia de a exploata aceste drepturi.1
Contractul de cesiune a drepturilor patrimoniale de autor prezintă
următoarele caractere juridice:
1) este un contract numit, 2) consensual, 3) comutativ, 4) cu titlu
oneros, 5) intuitu personae, 6) sinalagmatic şi 7) cu executare succesivă.
Legea română conţine regulile comune pentru contractele de
valorificare a drepturilor patrimoniale, într-o secţiune distinctă, reguli care
se aplică în completarea dispoziţiilor speciale privitoare la diferite
categorii de contracte de valorificare a drepturilor patrimoniale de autor.

1.1. Elementele contractului de cesiune


Cedentul este partea contractului de cesiune reprezentată de autorul
operei sau titularul dreptului de autor care transmite un drept sau
drepturile patrimoniale de autor către o terţă persoană.

1
Viorel Roş, Op. cit., p. 163.
112
Persoana fizică sau juridică ce preia drepturile transmise de cedent
poartă denumirea de cesionar.
În condiţiile legii, pot deveni titulari ai dreptului patrimonial de
autor persoane fizice sau persoane juridice, altele decât autorul operei,
cum ar fi: moştenitorii legali şi testamentari ai autorului, cesionarii
drepturilor patrimoniale ale autorului de reproducere şi difuzare a
operei, unitatea angajatoare pentru operele realizate în cadrul unui
contract individual de muncă.
Legea nr. 8/1996 nu face vorbire de elementele contractului de
cesiune, prezumându-se că se vor aplica regulile dreptului comun. Cu
toate acestea există particularităţi în aplicarea elementelor acestui act
juridic la cazul dreptului de autor.
a) Astfel, în ceea ce priveşte capacitatea părţilor, trebuie subliniată
ideea că pentru validitatea actelor prin care se transmit drepturile
patrimoniale de autor este nevoie ca părţile să aibă capacitate de exerciţiu
deplină.
A nu se confunda capacitatea de exerciţiu a autorului operei
necesară cesiunii drepturilor sale patrimoniale de autor cu dreptul de
autor, care se naşte în persoana realizatorului operei, fără nici o deosebire
că acesta este minor, interzis sau persoană cu capacitate deplină de
exerciţiu. În atare condiţii, autorul operei, persoana lipsită de capacitate
de exerciţiu nu poate încheia acte juridice pentru cesiunea drepturilor
patrimoniale de autor, decât prin reprezentant.
La rândul lui, minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă va
încheia astfel de acte personal, dar cu încuviinţarea prealabilă a părinţilor
sau a tutorelui.
Cât priveşte persoana juridică, titulară a dreptului de autor, regulile
generale cu privire la principiul specialităţii capacităţii de folosinţă nu-şi
găsesc aplicarea în ceea ce priveşte încheierea valabilă a actelor juridice
prin care se cesionează drepturi patrimoniale de autor. Există o excepţie
în acest sens, şi anume, când persoana juridică a devenit titulara dreptului
de autor prin achiziţionarea drepturilor patrimoniale de autor, caz în care
trebuie să se respecte regulile specialităţii capacităţii de folosinţă.
b) Obiectul cesiunii, element fundamental al oricărui act juridic,
trebuie să îndeplinească condiţiile rezultate din regulile dreptului comun,
cu unele particularităţi.

113
Mai întâi, să evocăm condiţia existentei operei pentru care se
transmite dreptul de reproducere şi difuzare. Potrivit art. 46 din Legea nr.
8/1996, şi operele viitoare constituie obiect valabil al cesiunii. În schimb,
este nulă cesiunea drepturilor patrimoniale asupra unei opere aparţinând
unei succesiuni nedeschise, precum şi asupra totalităţii operelor viitoare
ale autorului (art. 41 din Legea nr. 8/1996).
În al doilea rând, obiectul cesiunii trebuie să fie determinat sau
determinabil. Aceasta înseamnă, că atât opera asupra căreia poartă
drepturile patrimoniale de autor cesionata trebuie să fie individual
determinată, cât şi copiile pe care trebuie să le realizeze cesionarul pentru
difuzare. În cazul operelor viitoare, obiectul trebuie să fie cel puţin
determinabil.
În al treilea rând, obiectul cesiunii trebuie să fie posibil. Caracterul
intuitu personae al cesiunii determină ca autorul cedent să aibă
capacitatea, talentul şi cunoştinţele necesare pentru realizarea operei pe
care s-a obligat să o predea. Imposibilitatea de îndeplinire a obligaţiei de
predare ca urmare a absenţei calităţilor menţionate nu exonerează autorul
cedent de răspunderea pentru daune faţă de cesionar.
În al patrulea rând, obiectul cesiunii trebuie să fie licit şi moral. Din
raţiuni de ordin social, societatea nu poate tolera reproducerea unor opere
contrare ordinii publice şi bunelor moravuri. Din punctul de vedere al
cesionarului, obiectul cesiunii are caracter ilicit şi imoral ori de câte ori
exploatarea drepturilor cedate ar putea să-i aducă o sancţiune civilă,
administrativă sau penală.2
În al cincilea rând, obiectul trebuie să se afle în circuitul civil. În
materia cesiunii drepturilor patrimoniale de autor numai operele pentru
care autorul şi-a manifestat voinţa de a le da publicităţii se află în circuitul
civil şi prin urmare pot face obiect de transmitere contractuală.
Un alt element specific al obiectului cesiunii este acela că opera
poate fi sustrasă din circuitul civil în care a intrat, prin exercitarea de către
autor a dreptului de retractare. Totodată, dobândirea proprietăţii asupra
suportului material al operei nu conferă prin ea însăşi un drept de
exploatare a operei.

2
Viorel Roş, Op. cit. p. 167, relatează despre reacţiile diferite pe care le-a
suscitat la începutul anilor `90 publicarea în ţară a lucrării lui Adolf Hitler Mein
Kampf.
114
În al şaptelea rând, dacă prin contract nu s-a convenit altfel,
cesiunea unuia dintre drepturile patrimoniale ale titularului dreptului de
autor nu are nici un efect asupra celorlalte drepturi.
De la această particularitate există o excepţie şi anume, în cazul
cesionării dreptului la reproducerea unei opere, când se prezumă că a
fost cesionat şi dreptul la distribuirea copiilor. La rândul ei, această
excepţie are o excepţie: în cazul dreptului de import este necesară să se
prevadă expres în contract dreptul cesionarului de a introduce pe piaţa
internă şi a copiilor legal realizate, ale unei opere fixate pe orice fel de
suport.
În sfârşit, proprietarul originalului unei opere de artă plastică sau
fotografică are dreptul de a o expune public, chiar dacă aceasta nu a fost
adusă la cunoştinţă publică, cu excepţia cazului în care autorul a exclus,
în mod expres acest drept prin actul de înstrăinare a originalului.
c) Consimţământul părţilor reprezintă manifestarea de voinţă prin
care acestea se obligă juridic, o dată cu încheierea actului de cesiune. Şi în
cazul contractelor de valorificare a drepturilor patrimoniale de autor,
consimţământul trebuie să îndeplinească condiţiile prevăzute de dreptul
comun în materie: să provină de la o persoană cu discernământ, să fie
exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice, să fie exteriorizat şi să
nu fie afectat de vreun viciu de consimţământ.3
În contractele de cesiune a drepturilor patrimoniale de autor,
consimţământul îmbracă aspecte specifice, legate de exercitarea dreptului
moral de retractare a operei şi de posibilitate legală a autorului operei de a
revizui sau modifica cesiunea dacă cesionarul obţine beneficii
disproporţionate faţă de remuneraţia autorului cedent.
Exercitarea dreptului de retractare, adică retragerea de către autor a
operei pe care a făcut-o publică anterior, constituie o excepţie de la
principiul irevocabilităţii actului juridic (art. 969 al. 1 şi al. 2 Cod civil).
Retractarea contractului de cesiune echivalează cu o denunţare unilaterală
a acestuia, ceea ce dă cesionarului, care a suferit un prejudiciu, dreptul la
despăgubiri.
Dreptul de retractare se poate exercita împotriva oricărei persoane
în mâinile căreia se află opera. Titularii drepturilor de exploatare
prejudiciaţi prin exercitarea retractării se pot îndrepta direct împotriva

3
Gheorghe Beleiu, Drept civil român, 1995, p. 130 şi urm.
115
autorului care şi-a exercitat dreptul de retractare, obligaţia de despăgubire
născându-se în temeiul legii (art. 10 lit. e din Legea nr. 8/1996).
Cea de a doua problemă specifică consimţământului în condiţiile de
valorificare a drepturilor patrimoniale de autor este acţiunea pentru
revizuirea contractelor lezionare, pe care o vom examina la pct. 1.2. al
acestui capitol.
d) Cauza sau scopul reprezintă obiectivul urmărit de părţi la
încheierea actului juridic.
În contractele de cesiune a drepturilor patrimoniale de autor scopul
poate fi direct şi imediat sau mediat, atât pentru cedent, cât şi pentru
cesionar.
Pentru autorul cedent, scopul direct şi imediat este remuneraţia pe
care urmează să o primească de la cesionar, iar scopul mediat îl reprezintă
afirmarea, recunoaşterea, consacrarea sa ca autor etc. Cât priveşte
cesionarul, şi acesta la rândul lui urmăreşte un scop direct şi imediat
constând în contraprestaţia autorului, adică în remiterea operei, precum şi
un scop mediat care este acela de a se „recupera investiţia şi de a se obţine
un profit pentru sine, chiar dacă la acesta se pot adăuga şi considerente de
ordin personal”.4

1.2. Remuneraţia autorului cedent. Acţiunea în anularea contractului


de cesiune şi acţiunea în revizuirea contractului de cesiune
Remuneraţia autorului a fost reglementată cu atenţie de legiuitor,
constituind un element esenţial al contractului de cesiune, alături de
nominalizarea drepturilor patrimoniale transmise, modalităţile de
exploatare, durata şi întinderea cesiunii.
Potrivit art. 43 din Legea nr. 8/1996, remuneraţia cuvenită în
temeiul unui contract de cesiune a drepturilor patrimoniale se stabileşte
prin acordul părţilor. Cât priveşte cuantumul remuneraţiei, legea a stabilit
că se calculează fie proporţional cu încasările provenite din exploatarea
operei, fie în sumă fixă sau în orice alt mod. Soluţia are caracter liberal,
ceea ce a determinat legiuitorul ca prin alte dispoziţii să asigure protecţia
autorului constrâns de nevoi materiale să-şi cesioneze drepturile

4
Viorel Roş, Op. cit., p. 168.
116
patrimoniale la preţuri derizorii şi o participare proporţională a autorului
la beneficiile obţinute din exploatarea operei.
Astfel, potrivit art. 41 din lege, absenţa din conţinutul contractelor
de valorificare a drepturilor patrimoniale a clauzei referitoare la
remuneraţia cuvenită autorului reprezintă un motiv esenţial pentru
nulitatea relativă a contractului.
În aceste condiţii, cedentul, care este partea interesată, are dreptul
de a solicita instanţei competente să dispună anularea contractului. De
asemenea, potrivit art. 43 alin. 2, autorul are posibilitatea să ceară
organelor jurisdicţionale competente să stabilească cuantumul
remuneraţiei, dacă nu a fost stabilit prin contract. În această situaţie, la
stabilirea cuantumului remuneraţiei se va ţine seama de sumele plătite
uzual pentru aceeaşi categorie de opere, de destinaţia şi durata exploatării,
precum şi de alte circumstanţe ale cazului.
Prin dispoziţiile art. 43 alin. 3 teza I a fost reglementată o acţiune
specială pentru revizuirea contractelor, care este o adevărată acţiune în
resciziune pentru leziune. Astfel, Legea nr. 8/1996 recunoaşte autorului
acţiunea în resciziune pentru impreviziune, indiferent de vârsta autorului,
în cazul unor disproporţii clare privind cota de beneficii ce revine
părţilor în favoarea celui care a obţinut cesiunea drepturilor patrimoniale.
Legea pune la dispoziţia autorului operei cedate, pentru acelaşi
motiv privind disproporţiile evidente între remuneraţia acestuia şi
beneficiile cesionarului, şi posibilitatea de a solicita organelor
jurisdicţionale competente să dispună mărirea convenabilă a
remuneraţiei (art. 43 alin. 3 teza a II-a).
Literatura de specialitate a subliniat5, pe bună dreptate, că noţiunea
de disproporţii evidente folosită de legiuitor în materia remuneraţiei
echitabile a autorului operei cedate este ambiguă, nereprezentând un
criteriu clar pentru realizarea scopului urmărit.

1.3. Limitele cesiunii


Potrivit legii, drepturile patrimoniale ale autorului sau ale titularului
dreptului de autor se pot transmite prin:
a) cesiune exclusivă sau totală;

5
Viorel Roş, Op. cit., p. 170.
117
b) cesiune neexclusivă sau parţială.
a) Caracterul exclusiv al cesiunii trebuie să fie expres prevăzut în
contract. Cesiunea exclusivă presupune că însuşi titularul dreptului de
autor nu mai poate utiliza opera în modalităţile, pe termenul şi pentru
teritoriul convenite cu cesionarul şi nici nu mai poate transmite dreptul
respectiv unei alte persoane.
La rândul său, cesionarul exclusiv poate ceda dreptul dobândit prin
cesiune totală unei terţe persoane fără consimţământul autorului.
De la această regulă există o excepţie prevăzută expres de lege (art.
54), şi anume în cazul contractului de editare, când editorul (cesionarul)
poate ceda contractul numai cu consimţământul autorului.
b) În cazul cesiunii neexclusive titularul dreptului de autor poate
utiliza el însuşi opera cedată şi poate transmite dreptul neexclusiv şi altor
persoane decât cesionarul.
Cesionarul neexclusiv nu poate ceda dreptul său unei terţe persoane
decât cu consimţământul expres al cedentului (art. 39 alin. 6). Şi de la
această regulă există o excepţie (art. 39 alin. 8), şi anume în cazul în care
cesionarul, persoană juridică, se transformă, prin una din modalităţile
prevăzute de lege, când consimţământul autorului nu mai este necesar.
Cesiunea drepturilor patrimoniale de autor are caracter limitat, în
sensul că exploatarea operei cedate poate fi restricţionată la anumite
drepturi, pentru un anumit teritoriu, prin anumite mijloace şi pentru o
anumită durată.
Astfel, dacă nu s-a convenit altfel, cesiunea unor drepturi
patrimoniale de autor nu are nici o influenţă asupra celorlalte drepturi
patrimoniale de autor necedate în mod expres, ele fiind rezervate
titularului drepturilor de autor. Cu alte cuvinte, în ipoteza folosirii unor
termeni echivoci cu privire la unele drepturi care n-au fost cedate în mod
expres, operează prezumţia că autorul a înţeles să păstreze acele drepturi
pentru sine.
Regula interpretării echivocului privind soarta juridică a unor
drepturi neprevăzute expres în contractul de cesiune în favoarea autorului
cunoaşte, în lipsa unor stipulaţii contrare, două excepţii:
1) în cazul cesiunii dreptului la reproducerea unei opere, când se
prezumă că a fost cedat şi dreptul la distribuirea copiilor realizate, cu
excepţia dreptului la import, dacă nu se prevede altfel prin contract
(art. 40);
118
2) în ipoteza operelor de artă plastică sau fotografică, când pro-
prietarul originalului unei astfel de opere are dreptul să o expună public
chiar dacă aceasta nu a fost adusă la cunoştinţa publică, cu excepţia
cazului în care autorul a exclus în mod expres acest drept prin actul de
înstrăinare a originalului (art. 47 alin. 4).
În baza criteriului limitat al cesiunii, chiar şi cesiunea totală a
dreptului de reproducere şi difuzare trebuie interpretată în sensul că
exploatarea operei cedate poate fi făcută numai prin mijloacele existente
la data încheierii contractului de cesiune. Pentru mijloacele de
reproducere inventate ulterior cesionarul trebuie să obţină autorizarea
titularului dreptului de autor în vederea reproducerii cu aceste noi
mijloace.
Relativ la durata exercitării drepturilor patrimoniale de autor
cedate, legiuitorul a prevăzut în unele situaţii limitări ale acesteia. Este
cazul operei care nu a fost publicată în termen de o lună de la data
acceptării în cazul unui cotidian sau de 6 luni în cazul publicaţiilor
periodice, când, după scurgerea acestor termene, titularul dreptului
patrimonial cedat poate dispune liber de opera sa (art. 45 alin. 2).
De asemenea, nu pot fi cedate drepturile patrimoniale privind
totalitatea operelor viitoare ale autorului, nominalizate sau
nenominalizate. O cesiune având ca obiect totalitatea operelor viitoare
este lovită de nulitate absolută (art. 41 alin. 2).

1.4. Forma şi desfiinţarea contractului de cesiune


Legea a impus condiţia formei scrise a contractului de cesiune
(art. 42) în scopul protejării intereselor autorilor.
Condiţia formei scrise a cesiunii este o condiţie ad probationem, nu
ad validitatem şi priveşte atât existenţa, cât şi conţinutul contractului.
Cu toate că cerinţa formei scrise a fost adoptată în favoarea
autorilor, doctrina relevă6 că ar fi necesară o racordare mai îndrăzneaţă a
legislaţiei la realităţile lumii contemporane în care contractele se încheie
frecvent prin corespondenţă şi în care multe state au adoptat semnătura
electronică.

6
Viorel Roş, Op. cit., p. 172.
119
În cazul în care cesionarul nu exploatează sau exploatează
insuficient contractul de cesiune a dreptului patrimonial, autorul operei îl
poate desfiinţa prin acţiune în justiţie. Singura condiţie este ca
neexploatarea sau exploatarea contractului într-o măsură insuficientă să
afecteze considerabil interesele justificate ale autorului.
Dacă motivele de neexploatare sau de exploatare insuficientă a
contractului se datorează culpei proprii a autorului, faptei unui terţ, unui
caz fortuit sau de forţă majoră, atunci autorul nu mai este îndrituit să
solicite desfiinţarea contractului.
Autorul nu poate renunţa anticipat la exercitarea dreptului său de a
solicita desfiinţarea contractului de cesiune pentru motive de neexploatare
sau exploatare insuficientă a operei, dat fiind faptul că, în principal
dreptul ia naştere numai după termenele prevăzute de lege.
Desfiinţarea contractului de cesiune nu poate fi solicitată decât după
expirarea a 2 ani de la data cesionării dreptului patrimonial asupra unei
opere, cu excepţia operelor cedate pentru publicaţii, când termenul este de
3 luni pentru publicaţiile cotidiene şi de 1 an pentru cele periodice.

2. Principalele categorii de contracte


Principalele contracte având ca obiect transmiterea drepturilor
patrimoniale de autor sunt: contractul de editare, contractul de
reprezentare teatrală sau de execuţie muzicală, contractul de locaţiune,
contractul de comandă, contractul de adaptare audiovizuală şi contractul
de difuzare a unei opere.
Aceste contracte prezintă câteva trăsături comune cum ar fi:
− obiectul lor este transmisiunea temporară a dreptului de a
utiliza o operă determinată;
− au caracter consensual;
− sunt contracte bilaterale;
− sunt încheiate intuitu personae;
− au caracter oneros;
− proba acestor contracte se face prin încheierea lor în formă
scrisă.
Încheind un astfel de contract autorul îşi exercită atât dreptul de a
aduce opera la cunoştinţa publică prin reproducere, comunicare publică,
distribuire, închiriere şi împrumut public, cât şi dreptul de a trage foloase
120
patrimoniale din utilizarea operelor sale. Exercitarea acestui ultim drept
se realizează prin dobândirea unei creanţe împotriva cesionarului care se
obligă la plata remuneraţiei cuvenite autorului pentru utilizarea operei
sale.
Ca regulă generală, contractele pentru valorificarea dreptului de
autor au ca obiect o operă terminată în momentul încheierii contractului,
cu excepţia contractului de comandă, al cărui obiect influenţează o operă
viitoare.

2.1. Contractul de editare


Contractul de editare este convenţia prin care autorul unei opere
literare, artistice sau ştiinţifice cedează editorului exerciţiul temporar şi
exclusiv al dreptului de a reproduce şi difuza opera în schimbul unei
remuneraţii de autor stabilită conform normelor legale în vigoare. De
asemenea, titularul dreptului de autor poate ceda editorului şi dreptul de a
autoriza traducerea şi adaptarea operei.
În cazul în care titularul dreptului de autor cedează editorului
dreptul de a autoriza alte persoane să adapteze opera sau să o folosească
în orice alt mod, cesiunea trebuie să facă obiectul unui contract distinct.
Întrucât contractul de editare formează obiectul reglementării ample
în majoritatea legislaţiilor, jurisprudenţa aplică adesea celorlalte
contracte, prin asemănare, regulile privind acest contract.
a) Delimitarea contractului de editare de alte contracte de
valorificare a drepturilor de autor
O primă delimitare trebuie făcută faţă de contractul de cesiune a
dreptului de reproducere. Dacă în cazul contractului de editare,
cesionarului, respectiv editorului, îi incumbă atât obligaţia de a reproduce,
cât şi aceea de a difuza opera, în termenul convenit, contractul de cesiune
a dreptului de reproducere nu obligă cesionarul să reproducă opera. Prin
contract cesionarul dreptului de reproducere dobândeşte o facultate şi nu
o obligaţie, fiind liber să decidă dacă şi când va reproduce opera.
O a doua distincţie operează faţă de contractul de antrepriză, având
ca obiect împuternicirea pe care titularul dreptului de autor o acordă unui
editor pentru a reproduce opera pe cheltuiala autorului. Deosebirea constă
în împrejurarea că, în cazul contractului de editare, reproducerea şi

121
difuzarea se fac pe cheltuiala editorului, nu a titularului dreptului de autor
ca la contractul de antrepriză evocat.
În sfârşit, contractul de editare se delimitează şi faţă de contractul
de asociere în participaţiune. Criteriul de delimitare a celor două tipuri de
contracte îl reprezintă asumarea riscului pierderilor rezultate din
exercitarea dreptului de reproducere şi difuzare a operei. Contractul de
societate în participaţie presupune angajamentul reciproc al părţilor de a
împărţi beneficiile şi pierderile în proporţia convenită. În cazul
contractului de editare autorul nu participă la împărţirea pierderilor
împreună cu editorul.
b) Părţile în contractul de editare
Autorul însuşi al operei sau succesorul său în drepturi desemnaţi
prin noţiunea de „titulari ai dreptului de autor” reprezintă cedentul
drepturilor de reproducere şi difuzare a operei. Cealaltă parte a
contractului de editare, adică cesionarul, este reprezentată de editor.
Sunt titulari ai dreptului de autor şi pot încheia contracte de
editare:
- autorul operei;
- moştenitorii legali şi testamentari ai autorului;
- cesionarii dreptului de reproducere şi difuzare a operei;
- unitatea angajatoare pentru operele realizate în cadrul unui
contract individual de muncă şi pentru care există clauza de cesiune a
drepturilor patrimoniale;
- unitatea angajatoare pentru programele pentru calculatoare
realizate de angajaţii unităţii, dacă nu există convenţie contrară.
Editorii sunt de regulă persoane juridice – societăţi comerciale –
care desfăşoară o activitate de reproducere şi difuzare de opere, în limitele
respectării principiului specialităţii capacităţii de folosinţă, cu excepţia
actelor încheiate de organele editorilor prin care acestea sunt angajate în
raporturile cu terţii, chiar dacă aceste acte depăşesc obiectul de activitate,
afară de cazul în care se dovedeşte că terţii cunoşteau sau trebuia să
cunoască depăşirea obiectului de activitate.
c) Obiectul contractului de editare
Obiectul contractului de editare cuprinde dreptul de a reproduce, de
a difuza, de a autoriza traducerea şi adaptarea operelor literare, ştiinţifice,
122
lucrărilor muzicale, fonogramelor, operelor cinematografice şi în general
orice obiect material care încorporează o creaţie a spiritului7, fiindu-i
aplicabile regulile comune obiectului oricărui contract de cesiune.
d) Conţinutul contractului de editare
Potrivit art. 51 din Legea nr. 8/1996, contractul de editare trebuie să
cuprindă clauze cu privire la:
- durata cesiunii;
- natura exclusivă sau neexclusivă şi întinderea teritorială a cesiunii;
- numărul maxim şi minim al exemplarelor;
- remuneraţia autorului stabilită în condiţiile prezentei legi;
- numărul de exemplare rezervate autorului cu titlu gratuit;
- termenul pentru apariţia şi difuzarea exemplarelor fiecărei ediţii
sau, după caz, ale fiecărui tiraj;
- termenul de predare a originalului operei de către autor;
- procedura de control al numărului de exemplare produse de către
editor.
Absenţa clauzelor referitoare la durata cesiunii, natura exclusivă sau
neexclusivă a cesiunii şi la remuneraţia autorului dă dreptul părţii
interesate de a cere anularea contractului.
e) Obligaţiile titularului dreptului de autor
Principalele obligaţii ale titularului dreptului de autor, parte în
contractul de editare, sunt:
1) obligaţia de a preda originalul operei către editor;
2) obligaţia de garanţie.
Pentru ca editorul să-şi poată îndeplini obligaţia de reproducere şi
difuzare a operei, el trebuie să intre în posesia originalului acesteia. Cu
alte cuvinte, autorul este obligat să remită editorului originalul operei,
astfel cum legea prevede în mod implicit atunci când se referă la termenul
de predare a originalului operei către editor (art. 51 lit. g).
În practică există cazuri, cum ar fi de pildă cel al operelor realizate
pe calculator, când nu se predă originalul operei, ci o copie a acestuia.
Obligaţia de predare a operei fiind o obligaţie de a face, nu are loc o
dată cu executarea ei şi transmiterea dreptului de proprietate de la autor la

7
Claude Colombet, Op. cit., p. 240.
123
editor ca în ipoteza obligaţiei de a da, astfel că editorul este obligat să
înapoieze autorului opera dacă nu s-a convenit altfel (art. 55).
1) În cazul în care se refuză predarea originalului operei către
editor, soluţiile sunt următoarele:
- dacă refuzul provine din partea autorului operei, acesta poate fi
obligat numai la plata eventualelor despăgubiri către editor;
- dacă refuzul provine din partea succesorilor autorului, editorul
poate solicita, la alegere, fie executarea silită, fie desfiinţarea contractului
cu daune interese.
2) Obligaţia de garanţie ce incumbă cedentului urmează regulile
dreptului comun: prin urmare, titularul dreptului de autor trebuie să
garanteze exerciţiul drepturilor de exploatare cedate editorului, contra
tulburărilor de drept şi de fapt, indiferent că tulburările se datorează unei
fapte proprii ori provin de la terţi.
Cedentul care a transmis unui editor dreptul de reproducere şi de
difuzare pentru o singură ediţie nu poate încheia un nou contract de
editare înainte de epuizarea primei ediţii. Totodată, el nu poate încorpora
opera sa într-o ediţie completă a operelor sale înainte de epuizarea ediţiei
anterioare.
f) Principalele obligaţii ale editorului sunt:
- obligaţia de a reproduce opera;
- obligaţia de a difuza opera;
- obligaţia de exploatare a operei şi de plată a remuneraţiei
cuvenite titularului dreptului de autor;
- obligaţia de restituire a originalului operei.
Editorul este obligat să reproducă opera în condiţiile de calitate,
cantitate8, de formă şi la termen, astfel cum au fost convenite cu autorul.
Editorul este obligat să reproducă opera în forma hotărâtă de autor.
Dacă această formă l-ar expune unor sancţiuni, editorul poate cere
autorului să elimine pasajele nepublicabile, să modifice opera, să o
rectifice ori să o completeze. Dacă autorul refuză să facă modificările
8
Problematica criteriului de determinare a numărului de exemplare
prezintă importanţă, în special când remuneraţia autorului se plăteşte proporţional
din câştigurile realizate prin difuzarea operei. Pentru detalii a se vedea Viorel
Roş, Op. cit., p. 182.
124
cerute ori să elimine fragmentele nepublicabile, editorul poate refuza
reproducerea şi difuzarea operei.
Editorul are însă voie să corecteze erorile de ortografie, punctuaţie,
sintaxa, inexactităţile flagrante, nu şi stilul operei.9
Difuzarea operei este de obicei precedată de publicitatea ei.
Publicitatea este, în lipsa unei convenţii contrare, sarcina editorului. Preţul
de difuzare, dacă nu a fost prevăzut în contractul de editare, se prezumă
că autorul a consimţit să fie stabilit de editor. Publicarea operei se face în
termenul convenit, iar în lipsa unei astfel de clauze, editorul este obligat
să o publice în termen de cel mult un an de la data acceptării.
Dacă editorul nu publică opera în termenul convenit, autorul poate
solicita desfiinţarea contractului şi daune pentru neexecutare.
Sub sancţiunea anulării, la cererea persoanei interesate,
contractul trebuie să prevadă remuneraţia cuvenită cedentului. În afara
remuneraţiei în bani, autorul are dreptul la un număr de exemplare ale
operei, stabilit prin contract, cu titlu gratuit.
Dacă editorul nu publică opere în termenul convenit şi acest lucru
afectează interesele cedentului, acesta poate solicita desfiinţarea
contractului de editare sau plata remuneraţiei integrale prevăzută în
contract.
În cazul în care, din cauza forţei majore, opera a fost distrusă,
autorul este îndreptăţit la o remuneraţie care va fi plătită de editor numai
dacă opera s-a publicat. Dacă forţa majoră a fost cauza distrugerii totale,
înainte ca o ediţie pregătită să fie pusă în circulaţie, editorul este
îndreptăţit să pregătească o nouă ediţie, iar autorul va avea drept de
remuneraţie numai pentru una din aceste ediţii.
Dacă din cauza forţei majore o ediţie pregătită este distrusă parţial,
înainte de a fi pusă în circulaţie, editorul este îndreptăţit să reproducă, fără
plata remuneraţiei către autor, numai atâtea copii câte au fost distruse.
Potrivit art. 55 din lege, editorul este obligat să înapoieze autorului
originalului operei originale operelor de artă, ilustraţiile şi orice alte
documente primite pentru publicare, dacă nu s-a convenit altfel prin
contract.
De asemenea, potrivit art. 56 alin. 5, în cazul în care editorul
intenţionează să distrugă copiile operei, rămase în stoc după o perioadă

9
Yolanda Eminescu, Op. cit., p. 161.
125
de 2 ani de la data publicării şi dacă în contract nu se prevede o altă
perioadă, acesta este obligat să facă mai întâi o ofertă de vânzare către
autor, la preţul pe care l-ar fi obţinut prin vânzarea pentru distrugere.
g) Potrivit art. 52 din Lege, editorul care a dobândit dreptul de
publicare a operei sub forma unui volum are un drept prioritar de
publicare a operei în formă electronică, faţă de alţi ofertanţi similari, la
preţ egal.
Editorul trebuie să-şi exprime opţiunea de a publica aceeaşi operă
în formă electronică în termen de 30 de zile de la primirea în scris a
ofertei autorului. Dreptul de preferinţă al editorului se prescrie după o
perioadă de 3 ani de la data publicării operei în volum.
h) Contractul de editare încetează potrivit regulilor dreptului
comun, la care se adaugă următoarele situaţii specifice:
- prin epuizarea ultimei ediţii convenite;
- prin nepublicarea operei în termenul convenit;
- prin distrugerea operei şi a copiilor acesteia.
În ceea ce priveşte încetarea contractului de editare ca urmare a
epuizării ultimei ediţii convenite, legea precizează (art. 56 al. 2) că se
consideră epuizate ediţia sau tirajul al căror număr de exemplare
nevândute este mai mic de 5% din numărul total de exemplare şi, în orice
caz, dacă este mai mic de 100 exemplare.
Autorul are dreptul de a solicita desfiinţarea contractului şi daune
pentru neexecutare dacă opera nu a fost publicată în termenul convenit.
Dacă termenul de publicare nu a fost prevăzut în contract, editorul este
obligat să publice opera în termen de 1 an de la data acceptării acesteia.
i) Când editorul intenţionează să distrugă copiile operei rămase
în stoc după o perioadă de doi ani de la data publicării, şi dacă în contract
nu se prevede o altă perioadă, acesta are obligaţia să le ofere mai întâi
autorului, la preţul pe care l-ar fi obţinut prin vânzarea pentru distrugere
(ca deşeuri).
În ipoteza distrugerii operei datorită forţei majore, iar aceasta a
fost publicată, autorul este îndreptăţit la o remuneraţie.
Dacă înainte de a fi pusă în circulaţie, o ediţie pregătită este
distrusă total datorită forţei majore, editorul are dreptul să pregătească o
nouă ediţie, caz în care autorul are drept de remuneraţie doar pentru una
din ediţii. Când distrugerea operei, în condiţiile de mai sus, este parţială,
126
autorul este îndreptăţit să reproducă numai atâtea copii ale operei câte au
fost distruse, autorul nemaiavând drept de remuneraţie.

2.2. Contractul de reprezentare teatrală sau de execuţie muzicală


Prin contractul de reprezentare teatrală sau de execuţie muzicală,
titularii dreptului de autor cedează, prin convenţie, unei persoane fizice
dreptul de a reprezenta sau de a executa în public o operă actuală sau
viitoare, literară, dramatică, muzicală, dramatico-muzicală, coregrafică ori
o pantomimă, în schimbul unei remuneraţii. Cesionarul se obligă să o
reprezinte ori să o execute în modalitatea convenită, comunicarea către
public putându-se realiza prin forme variate, de la recitarea publică,
execuţia lirică, reprezentarea dramatică până la difuzarea prin orice
procedee a cuvintelor, sunetelor şi imaginilor.
Asemenea contracte se pot încheia şi prin intermediul organismelor
de gestiune colectivă, în condiţiile legii (art. 130 alin. 1, lit. c).
a) În raport cu alte contracte, contractul de reprezentare teatrală sau
de execuţie muzicală se delimitează sub două aspecte:
- mai întâi că, spre deosebire de contractul de editare, cesiunea
dreptului de reprezentare nu trebuie, în mod necesar, să fie şi exclusivă;
- apoi că, în domeniul dramatic, muzical şi coregrafic, contractele
sunt în mod frecvent încheiate cu asociaţiile sau agenţiile care reprezintă
autorii şi mai puţin direct cu aceştia din urmă.
b) Părţile contractului
Contractul de reprezentare se încheie între titularul dreptului de
autor al unei opere literare, dramatice, muzicale, dramatico-muzicale,
coregrafice sau pantomimice, (cedent) pe de o parte, şi persoana fizică
sau juridică care-şi asumă obligaţia să reprezinte sau să execute opera
respectivă, (cesionar) pe de altă parte.
Cesiunea contractului de reprezentare teatrală sau de execuţie
muzicală către un terţ organizator de spectacole se face numai cu
consimţământul scris al autorului sau reprezentantului său, cu excepţia
cazului în care autorul a făcut o cesiune concomitentă, totală sau parţială.
Organismul de gestiune colectivă care a primit mandat de gestiune
din partea titularului dreptului de autor poate efectua următoarele acte:

127
- să acorde, prin contract, autorizaţii neexclusive de utilizare a
operelor sau prestaţiilor titularilor drepturilor, sub forma de licenţă
neexclusivă, către utilizatori, în schimbul unei remuneraţii;
- să încheie, în numele titularilor dreptului sau pe baza mandatului
acordat de organisme similare din străinătate, contracte generale cu
organizatori de spectacole, organismele de radiodifuziune, televiziune sau
cu distribuitorii de servicii de programe prin cablu, având ca obiect
autorizarea de utilizare a repertoriului protejat. Potrivit mandatului primit,
organismul de gestiune colectivă trebuie să colecteze sumele datorate de
utilizatori şi să le repartizeze între titularii de drepturi, potrivit
prevederilor din statut.
- să acorde asistenţă de specialitate titularilor de drepturi şi să îi
reprezinte în cadrul procedurilor legale;
- să ceară utilizatorilor să comunice informaţiile şi să înmâneze
documentele indispensabile pentru determinarea cuantumului remune-
raţiilor şi al taxelor pe care le colectează.
De regulă, opera pentru care s-a cedat dreptul de reprezentare sau
de execuţie se execută de un întreprinzător de spectacole, în calitate de
comerciant şi nu de cesionar.
Prin întreprinzător de spectacole publice se înţeleg toate acele
întreprinderi al căror scop este desfătarea publicului, cum ar fi: teatrele,
instituţiile de operă şi operetă, circurile, cafenelele, restaurantele cu
programe artistice, sălile de spectacole, cazinourile etc.
c) Principalele elemente pe care trebuie să le conţină contractul
de reprezentare teatrală sau de execuţie muzicală sunt:
- durata contractului sau numărul de reprezentaţii pentru care s-a
cedat dreptul;
- perioadele de comunicare a operei către public;
- termenul în care va avea loc premiera sau singura reprezentare
ori execuţie a operei;
- caracterul exclusiv sau neexclusiv al cesiunii;
- teritoriul pentru care s-a cedat dreptul de reprezentare sau de
execuţie;

128
- termenele şi condiţiile speciale de desfiinţare a contractului în
caz de întrerupere a reprezentărilor;
- remuneraţia cuvenită autorului.
Cât priveşte durata contractului de reprezentare sau de execuţie,
aceasta se încheie pe durată determinată sau pentru un număr determinat
de comunicări publice.
Lipsa din contract a clauzei privitoare la durata acestuia dă dreptul
părţii interesate de a solicita anularea contractului.
De asemenea, numărul de comunicări ale operei către public trebuie
să fie determinat şi de cel puţin o dată pe an, cu excepţia cazului în care
s-a cedat dreptul pentru o singură comunicare.
d) Drepturile autorului cedent în contractul de reprezentare
teatrală sau de execuţie muzicală sunt, potrivit legii:
- de a primi remuneraţia ce i se cuvine, inclusiv în situaţia în care
cesionarul nu reprezintă sau nu execută opera în termenul stabilit (art. 61
alin. 2);
- de a controla reprezentarea sau executarea operei (art. 60 alin. 2);
- de a primi de la cesionar programul, afişele şi alte materiale
tipărite, recenzii publice despre spectacol, dacă nu este prevăzut altfel în
contract (art. 60 alin. 2);
- de a primi de la cesionar comunicări periodice în legătură
cu numărul de reprezentaţii sau de execuţii muzicale sau teatrale,
precum şi situaţia încasărilor (art. 60 alin. 1);
- de a cere desfiinţarea contractului, dacă cesionarul nu
reprezintă sau nu execută opera în termenul stabilit (art. 62).
e) Obligaţiile speciale ale cesionarului în contractul de
reprezentare sau de execuţie au fost instituite de legiuitor cu scopul de a
asigura protecţia drepturilor autorului. Astfel, cesionarul este obligat:
- să reprezinte sau să execute opera în termenul convenit;
- să permită autorului să controleze reprezentarea sau executarea
operei;
- să susţină în mod adecvat realizarea condiţiilor tehnice pentru
interpretarea lucrării;
- să trimită autorului programul, afişele şi alte materiale tipărite,
recenzii publice despre spectacol, dacă nu este prevăzut altfel în contract;
129
- să comunice periodic titularului dreptului de autor numărul de
reprezentaţii sau de execuţii muzicale;
- să informeze autorul cu privire la situaţia încasărilor şi să-i
plătească sumele convenite la termenele prevăzute în contract.
f) Încetarea contractului de reprezentare sau de execuţie
Pentru lipsa menţiunilor privind drepturile patrimoniale transmise, a
modalităţilor de exploatare, a duratei şi întinderii cesiunii şi a
remuneraţiei titularului dreptului de autor, contractul de reprezentare
teatrală sau de execuţie muzicală poate fi anulat. Contractul de
reprezentare sau de execuţie poate fi desfiinţat, titularul dreptului de autor
putând solicita şi daune pentru nereprezentarea sau neexecutarea operei
în termenul stabilit, precum şi pentru întreruperea reprezentărilor timp
de 2 ani consecutiv, dacă nu s-a prevăzut un alt termen prin contract.
În cazul necomunicării operei în termenul stabilit, titularul dreptului
de autor poate păstra remuneraţia primită sau poate solicita plata
remuneraţiei integrale prevăzute în contract, după caz.

2.3. Contractul de locaţiune


a) Definiţie şi caracterizare
Cu toate că legea foloseşte noţiunea de contract de închiriere,
având în vedere că acesta reprezintă specia, considerăm, ca şi alţi autori10,
că denumirea de contract de locaţiune în situaţia transmiterii dreptului de
folosinţă asupra unei opere de creaţie intelectuală, este mai potrivită,
contractul de locaţiune reprezentând genul. Nefiind vorba, în cazul cedării
dreptului de folosinţă a unei creaţii intelectuale de o suprafaţă de locuit
pentru a avea de a face cu un contract de închiriere, atunci considerăm că
mai corectă este expresia de contract de locaţiune, al cărui obiect este o
operă literară, artistică sau ştiinţifică.
Contractul de locaţiune în materia dreptului de autor reprezintă
convenţia prin care autorul se obligă să transmită dreptul de folosinţă pe
timp determinat asupra a cel puţin unui exemplar al operei sale, în
original sau în copie, în schimbul unei remuneraţii pe care cesionarul se
angajează să o plătească cedentului pe perioada cât exercită dreptul de
folosinţă asupra acelui exemplar al operei.

10
A se vedea, Prof. dr. Francisk Deak, Tratat de drept civil. Contracte
speciale, Editura Actami, Bucureşti, 1996, p. 138-139.
130
Cedentul îşi păstrează dreptul de autor asupra operei închiriate, în
afara dreptului de distribuire, în lipsă de stipulaţie contrară.
Contractul de locaţiune în domeniul dreptului de autor are o largă
aplicabilitate în special în cazul programelor pentru calculator şi al
operelor fixate în înregistrări sonore sau audiovizuale.
Contractul de locaţiune al unei opere este supus dispoziţiilor de
drept comun privind contractul de locaţiune.
Contractul de locaţiune privind drepturile patrimoniale de autor
prezintă următoarele caractere juridice: 1) este un contract numit; 2)
consensual; 3) sinalagmatic; 4) comutativ; 5) oneros; 6) netranslativ al
dreptului de autor.
b) Delimitarea contractului de locaţiune a drepturilor de
autor de împrumutul public şi de împrumutul de folosinţă
În raport cu împrumutul public contractul de locaţiune a
drepturilor de autor prezintă următoarele deosebiri:
- împrumutul public este, în principiu, un contract cu titlu gratuit,
iar contractul de locaţiune este, prin esenţă, cu titlu oneros;
- împrumutul public se poate realiza numai prin intermediul unei
instituţii care permite accesul publicului în vederea utilizării
originalului sau a copiei unei opere; în vreme ce locaţiunea
operei se poate face de către autorul operei sau persoana
autorizată de acesta;
- împrumutul public nu necesită autorizarea prealabilă a
autorului operei ca în cazul locaţiunii având ca obiect o creaţie
intelectuală;
- dacă împrumutul public ce are ca obiect o operă fixată în
înregistrări sonore sau audiovizuale nu poate interveni decât
după şase luni de la prima difuzare a operei, contractul de
locaţiune se poate încheia oricând, nefiind ţinut de data la care
opera a fost difuzată prima dată.
Cât priveşte comodatul (împrumutul de folosinţă), deosebirile
dintre acest contract şi cel de locaţiune a drepturilor de autor sunt:
- comodatul este, prin esenţă un contract cu titlu gratuit, în vreme
ce locaţiunea drepturilor de autor este un contract cu titlu
oneros;
- comodatul este un contract unilateral, iar locaţiunea operei este
un contract bilateral;
131
- dacă comodantul nu este obligat să folosească lucrul care face
obiectul contractului de comodat, cesionarul care nu foloseşte
opera pentru care s-a încheiat contractul de locaţiune sau o
foloseşte într-o măsură insuficientă, poate să suporte efectele
acţiunii de desfiinţare a contractului exercitate de autor, dacă
interesele sale justificate sunt afectate considerabil;
- obiectul celor două contracte este diferit şi anume: orice bun
mobil – în cazul comodatului şi numai o operă literară,
artistică sau ştiinţifică – în ipoteza contractului de locaţiune a
dreptului de autor;
- contractul de comodat este un contract real, iar contractul de
locaţiune a drepturilor de autor are caracter consensual.
c) Încetarea contractului de locaţiune
Contractul de locaţiune a drepturilor patrimoniale de autor poate
înceta prin:
- voinţa părţilor;
- la expirarea termenului pentru care a fost încheiat;
- denunţare unilaterală de către oricare parte, dacă părţile nu au
stipulat un termen în contract;
- reziliere pentru neexecutarea culpabilă a obligaţiilor de către una
din părţi, cu plata daunelor interese.

2.4. Contractul de comandă


a) Definiţie şi caracterizare
În principiu, contractele de valorificare a drepturilor de autor de
care ne-am ocupat până acum se încheie având ca obiect opere deja
elaborate, finite.
Dacă obiectul contractului îl reprezintă valorificarea dreptului
patrimonial de autor asupra unei opere viitoare, atunci avem de-a face cu
ceea ce se numeşte contract de comandă.
Contractul de comandă este reglementat prin dispoziţiile art. 46 din
Legea nr. 8/1996.
Specificul acestui contract este faptul că acordul părţilor priveşte
atât opera viitoare, cât şi activitatea de creaţie a autorului. Prin acest

132
contract a cărui natură este complexă11, autorul îşi asumă o dublă
obligaţie: de a crea opera şi de a o ceda persoanei care a comandat-o.
Prin urmare, contractul de comandă se prezintă ca o îmbinare a
două contracte: contractul de antrepriză, în care autorul îşi asuma
obligaţia de a elabora opera şi contractul de valorificare a drepturilor
patrimoniale de autor, în care obligaţia principală a autorului este aceea
de a ceda exerciţiul dreptului de a utiliza şi exploata opera.
b) Elementele specifice contractului de comandă
Opera care va fi creată în viitor de către autor în baza contractului
de comandă trebuie să fie determinată prin indicarea în contract a unor
caracteristici în funcţie de natura ei: gen, temă, conţinut, volum etc.
Cesiunea drepturilor patrimoniale de autor privind totalitatea
operelor viitoare ale autorului, nominalizate sau nu, este lovită de nulitate
absolută.
Contractul de comandă trebuie să conţină termenul de predare şi
termenul de acceptare a operei de către persoana care a făcut comanda.
Lipsa clauzelor privitoare la termenele enunţate va atrage după sine nuli-
tatea contractului, termenele putând fi stabilite ulterior, în caz de litigiu.
c) Executarea contractului de comandă
Opera elaborată va fi predată de către autor persoanei care a
comandat-o, care va putea să o accepte, să solicite modificarea ei sau să o
respingă.
Odată opera acceptată, autorul şi-a îndeplinit prima obligaţie
contractuală, în viitor între părţi existând obligaţiile reciproce care decurg
din contractul de valorificare a dreptului de autor (de reproducere, de
reprezentare, de difuzare, de editare etc. în funcţie de natura operei
respective).
Dacă opera elaborată şi predată de autor este necorespunzătoare,
dar, cu unele modificări, ea ar putea să îndeplinească exigenţele
contractului, persoana care a comandat-o are dreptul să ceară autorului să
opereze modificările ce se impun.
Dacă autorul refuză să facă modificările cerute sau dacă şi după
efectuarea modificărilor opera nu îndeplineşte condiţiile stabilite, atunci
persoana care a comandat opera are dreptul să denunţe contractul. În
11
A se vedea A. Ionescu şi colaboratorii, Dreptul de autor în RSR, Editura
Academiei, Bucureşti, p. 19.
133
acest caz, dacă autorul nu este în culpă, are dreptul să păstreze sumele
încasate.
În situaţia în care pentru crearea operei comandate s-au executat
lucrări pregătitoare şi contractul a fost denunţat, autorul are dreptul la
restituirea cheltuielilor efectuate cu lucrările pregătitoare.
În doctrină12 s-a arătat, pe bună dreptate, că, în cazul în care
contractul este denunţat pentru motive temeinice de autorul operei, să fie
consacrată soluţia suportării cheltuielilor tot de către cel care a făcut
comanda operei.
Deoarece legea nu prevede criterii de apreciere a operei comandate şi
executate (lucru de altfel greu de stipulat), se poate naşte impresia că persoa-
na care a comandat opera poate denunţa contractul în mod discreţionar.
În practică13 s-a decis că nu pot fi invocate drept motive pentru
denunţarea contractului de comandă concepţiile, ideile şi modul de
exprimare propriu al autorului, deoarece aceste elemente au fost avute în
vedere la încheierea contractului, când acesta a fost încheiat cu un anumit
autor, în considerarea personalităţii sale.

2.5. Contractul de adaptare audiovizuală


a) Noţiuni generale
Numit în unele lucrări de specialitate14 şi contract de folosire în
film a unei opere (forma cea mai frecventă într-o perioadă de timp, de
adaptare şi includere a operelor de creaţie intelectuală în opera
cinematografică), contractul de adaptare audiovizuală reprezintă
convenţia prin care autorul cedează unui producător dreptul exclusiv de
transformare şi includere a creaţiei sale existente într-o operă
audiovizuală.
Contractul de cesiune a dreptului de adaptare audiovizuală, încheiat
în formă scrisă, între titularul dreptului de autor şi producătorul operei
audiovizuale, este distinct de contractul de editare a operei.
Condiţiile de producţie, difuzare şi proiecţie a operei audiovizuale
trebuie să fie prevăzute în mod expres în conţinutul contractului.

12
Stanciu Cărpenaru, Drept civil. Contracte speciale. Dreptul de autor.
Dreptul de moştenire, Centrul de multiplicare al Universităţii Bucureşti, 1983.
13
Decizia civilă nr. 1106/28 noiembrie 1955 a Tribunalului Bucureşti.
14
Viorel Roş, Op. cit., p. 193.
134
Producătorul operei audiovizuale se obligă să folosească opera
preexistentă cedată, să realizeze opera audiovizuală, să o difuzeze şi proiec-
teze, precum şi să plătească autorului operei cedate remuneraţia cuvenită.
Operele pentru care s-a cedat dreptul de adaptare pentru o anumită
operă audiovizuală nu vor putea fi folosite într-o altă operă audiovizuală
sau într-o altă versiune a acesteia decât în temeiul unui alt contract de
adaptare audiovizuală.
b) Cesiunea folosirii dreptului de a utiliza o opera în film
presupune încheierea mai multor contracte, cum ar fi: contractul de
sinops, contractul de scenariu, contractul de regie, contractul de
scenografie şi contractul de utilizare a unei compoziţii muzicale.
În majoritatea cazurilor practica înregistrează încheierea unor
contracte de comandă pentru folosirea în film a unor opere, fiind utilizate
în mai mică măsură operele preexistente.
Prin contractul de sinops15 producătorul filmului dobândeşte un
drept exclusiv de a încredinţa elaborarea scenariului unei alte persoane
decât autorul sinopsului, acesta din urmă având dreptul atât la o
remuneraţie de bază, cât şi la o remuneraţie de folosinţă (în cazul în care
filmul se realizează) proporţională cu remuneraţia de bază.
Ceea ce caracterizează contractul de scenariu este faptul că autorul
operei cedează producătorului atât dreptul de folosire în film a scenariului
comandat, cât şi dreptul de reprezentare în public şi dreptul de televizare a
operei cinematografice realizate pe baza scenariului contractat.
Contractul de regie, unul din cele două contracte încheiate de
regizor cu producătorul filmului (celălalt contract fiind contractul de
decupaj16), este convenţia prin care regizorul se obligă să conducă
activitatea de realizare a filmului potrivit decupajului acceptat.
Prin contractul de scenografie pictorul scenograf se obligă să
elaboreze schiţele de decor şi celelalte elemente care alcătuiesc sce-
nografia filmului şi să cedeze producătorului dreptul de a le folosi în film.
În ceea ce priveşte schiţele picturale pentru decor, ţinând cont de
specificul operelor de artă plastică, contractul prevede, de regulă, faptul
că acestea rămân proprietatea pictorului scenograf. Aceleaşi reguli se
aplică şi contractului încheiat de producătorul filmului cu pictorul de
costume, care execută schiţele de costume şi accesorii.
15
Sinopsul reprezintă o schemă, aprobată în prealabil, pe baza căreia este
realizat scenariul. Altfel spus, este un proiect de scenariu a cărui orientare şi ale
cărui idei trebuie respectate în scenariu.
16
Prin acest contract regizorul se obligă să realizeze decupajul filmului
după scenariul acceptat.
135
Contractul de utilizare a unei compoziţii muzicale are drept obiect
cesiunea dreptului de a folosi în film o operă muzicală, contract încheiat
de producătorul de film cu compozitorul muzicii.

2.6. Contractul de difuzare a unei opere prin radio şi televiziune


Contractul de difuzare a unei opere prin radio şi televiziune
reprezintă convenţia prin care autorul unei opere cedează unui
radiodifuzor17 folosinţa vremelnică a dreptului de a difuza prin unde
radioelectronice „în direct” sau de a înregistra o anume operă a sa, în
vederea radiodifuzării sau televizării, în schimbul remuneraţiei cuvenite
autorului operei.
Părţile acestui contract sunt deci autorul-creator al operei şi
radiodifuzorul, persoană fizică sau juridică având responsabilitate editorială
pentru alcătuirea serviciilor de programe destinate recepţionării de către
public şi care asigură difuzarea acestora direct sau prin intermediul unui terţ.
Obiectul contractului îl constituie creaţiile intelectuale susceptibile
de a fi aduse la cunoştinţa publică prin radio sau televiziune.
Când opera se fixează în prealabil în vederea radiodifuzării sau
televizării, atunci înregistrarea poate fi destinată unei unice utilizări
(„utilizare efemeră”) sau poate face obiectul mai multor utilizări
(„înregistrare de arhivă”)18 .

17
A se vedea art. 1 lit. c din Legea nr. 504/2002.
18
Yolanda Eminescu, Op. cit., p. 245.
136
CAPITOLUL VIII
GESTIUNEA ŞI APĂRAREA DREPTULUI DE AUTOR
ŞI A DREPTURILOR CONEXE

1. Gestiunea dreptului de autor şi a drepturilor conexe


1.1. Necesitatea gestiunii colective a dreptului de autor
şi a drepturilor conexe
În exercitarea drepturilor sale recunoscute de lege, autorul unei
opere şi alţi titulari de drepturi protejate în cadrul legii dreptului de autor
pot să aleagă între a-şi proteja cu eforturi personale drepturile ori a apela
la organismele de gestiune colectivă.
În condiţiile de azi, ale apariţiei tehnologiei sofisticate de
comunicare, înregistrare, imprimare, difuzare şi televizare, care au făcut
posibilă pirateria pe scenă largă, practic este imposibil ca un autor
particular sau artist interpret să controleze exploatarea operei sale.
Autorii se confruntă, de asemenea, cu utilizatori de tipul unor
grupuri şi comunităţi mari şi puternice şi prin urmare ar avea nevoie de
constituirea unei infrastructuri adecvate, sub forma unei organizaţii
colective în măsură să colecteze şi să distribuie plăţile autorilor.
Dezvoltarea mijloacelor tehnice de difuzare a operelor (de exemplu
a operelor muzicale) a ajuns atât de departe încât exercitarea personală a
drepturilor asupra prestaţiilor şi difuzării de către autorul însuşi a devenit
o iluzie. De pildă, dacă într-o ţară sunt câteva zeci de posturi de radio sau
chiar de ordinul sutelor, care difuzează ore întregi muzică, este imposibil
pentru autorii operelor muzicale să autorizeze fiecare difuzare a acestora.
În consecinţă, autorii şi titularii operelor protejate prin legea
dreptului de autor s-au constituit în asociaţii profesionale al căror obiect
este apărarea intereselor unor categorii de autori.
Astfel de organisme de gestiune colectivă au existat în România şi
înainte de apariţia Legii 8/1996, prin care au fost reglementate.
În mod special sunt susceptibile de a fi gestionate colectiv
drepturile de autor şi drepturile conexe care prin natura lor corespund
137
unui mod de exploatare a operelor sau a prestaţiilor care nu pot fi
autorizate de către autor. În această categorie se includ operele
radiodifuzate sau televizate prin mijloace fără fir, prin satelit, cablu, fibră
optică sau alte procedee, operele radiodifuzate sau televizate retransmise,
redifuzate ori prezentate în locuri publice prin orice mijloace, operele
exploatate prin locaţiune, împrumut public, precum şi prestaţiile artiştilor
interpreţi sau executanţi.
1.2. Organismele de gestiune colectivă
Organismele (organizaţiile) de gestiune colectivă reprezintă persoa-
ne juridice constituite prin libera asociere a autorilor şi a altor titulari ai
dreptului de autor şi de drepturi conexe, al căror scop esenţial este acela de a
colecta drepturilor de autor şi de a le repartiza titularilor care le-au
încredinţat gestiunea.
În absenţa unui organism de gestiune colectivă, autorul singur,
nefiind omniprezent, nu poate controla toate utilizările operelor sale în
propria ţară, ca să nu mai vorbim de utilizările acestora în afara ţării.
Activitatea de gestiune colectivă se desfăşoară sub supravegherea
şi controlul ORDA, care îndeplineşte rolul de garant al aplicării legii.
Legea nr. 8/1996, în art. 123 alin. (2), prevede că pot fi gestionate în
colectiv numai drepturile de autor care derivă din opere aduse anterior la
cunoştinţă publică, iar gestiunea colectivă a drepturilor conexe se poate face
numai pentru interpretări sau execuţii fixe ori radiodifuzate anterior, precum
şi pentru fonograme ori videograme aduse anterior la cunoştinţă publică.
Ca regulă generală, titularii de drepturi de autor sau de drepturi
conexe nu pot cesiona drepturile patrimoniale recunoscute de Legea nr.
8/1996 către organismele de gestiune colectivă (art. 123 alin. 3).
Legea stabileşte în mod limitativ şi expres care anume drepturi
sunt gestionate obligatoriu în mod colectiv şi care pot fi gestionate
facultativ în acest fel.
Astfel, gestiunea colectivă este obligatorie pentru exercitarea
următoarelor drepturi:
− dreptul la remuneraţie compensatorie pentru copia privată;
− dreptul la remuneraţie echitabilă pentru împrumutul public;
− dreptul de suită;
− dreptul de radiodifuzare a operelor muzicale;
− dreptul de comunicare publică a operelor muzicale, cu
excepţia proiecţiei publice a operelor cinematografice;
138
− dreptul la remuneraţie echitabilă a artiştilor interpreţi şi a
producătorilor de fonograme pentru comunicare publică şi
radiodifuzarea fonogramelor de comerţ sau a reproducerilor
acestora;
− dreptul la retransmitere prin cablu.
În cazul drepturilor enumerate mai sus, organismele de gestiune
colectivă îi reprezintă şi pe acei titulari de drepturi care nu le-au acordat
mandat. În acest caz mandatul derivă din lege, nu din convenţia părţilor.
Pe de altă parte, potrivit art. 1232 alin. (1) din Lege, pot fi
gestionate colectiv, adică facultativ, următoarele drepturi:
− dreptul de reproducere a operelor muzicale pe fonograme sau
videograme;
− dreptul de comunicare publică a operelor şi a prestaţiilor
artistice în domeniul audiovizual;
− dreptul de împrumut, cu excepţia dreptului la remuneraţie
echitabilă pentru împrumutul public efectuat prin biblioteci;
− dreptul de radiodifuzare a operelor şi a prestaţiilor artistice în
domeniul audiovizual;
− dreptul la remuneraţie echitabilă în cazul în care un autor sau
un artist interpret sau executant a transferat sau a cedat dreptul
său de închiriere (sau de împrumut), în ceea ce priveşte o
fonogramă ori o videogramă, unui producător de fonograme
sau de înregistrări audiovizuale;
− dreptul la remuneraţie echitabilă recunoscută artiştilor
interpreţi şi producătorilor de fonograme pentru comunicare
publică şi radiodifuzarea fonogramelor publicate în scop
comercial sau a reproducerilor acestora.
Pentru aceste din urmă drepturi, organismele de gestiune colectivă
îi reprezintă numai pe titularii de drepturi care le-au acordat mandat şi pot
elabora metodologii în limita repertoriului gestionat.
Organismele de gestiune colectivă pun la dispoziţia utilizatorilor,
la cererea acestora, la sediul organismelor, repertoriul de opere gestionat,
dintre cele utilizate de către solicitant, precum şi lista titularilor de drepturi
de autor şi de drepturi conexe, români sau străini, pe care îi reprezintă.
Organismele de gestiune colectivă autorizează la cerere, utilizarea
operelor de creaţie intelectuală, numai în baza documentelor care certifică
existenţa mandatului titularilor de drepturi de autor sau conexe, cu
excepţia cazurilor de gestiune colectivă obligatorie.

139
În temeiul normei prevăzută de art. 1234, în negocierile cu titlu
individual privind drepturile recunoscute de Legea nr. 8/1996, titularii
drepturilor de autor şi ai drepturilor conexe se pot adresa unor
intermediari, persoane fizice sau juridice specializate, pentru a-i
reprezenta în negocierile respective.
Autorii de opere şi titularii de drepturi, odată cu includerea
operelor în repertoriul organismului de gestiune colectivă, îşi pot
înregistra şi numele, literar sau artistic, exclusiv în vederea aducerii
acestuia la cunoştinţă publică.
Organismele de gestiune colectivă pot fi create fie pentru
gestionarea unor categorii distincte de drepturi, corespunzătoare unor
domenii diferite de creaţie, fie pentru gestionarea drepturilor aparţinând
unor categorii distincte de titulari (art. 125).
Aceste organisme acţionează în limitele mandatului încredinţat şi
pe baza statutului adoptat conform legii.
Organismele de gestiune colectivă sunt, potrivit art. 125 alin. (1)
supuse reglementărilor privind asociaţiile fără scop patrimonial şi pot
dobândi personalitate juridică, în condiţiile legii, cu avizul Oficiului
Român pentru Drepturile de Autor (ORDA).
Avizul ORDA se acordă, prin decizia directorului general, numai
organismelor de gestiune colectivă cu sediul în România, dacă
îndeplinesc cumulativ următoarele condiţii (art. 126):
− urmează să se constituie sau să funcţioneze potrivit regle-
mentărilor legale la data intrării în vigoare a Legii nr. 8/1996;
− depune la ORDA repertoriul de opere, interpretări şi execuţii
artistice, fonograme şi videograme, aparţinând propriilor
membri, pe care îl gestionează, precum şi contractele încheiate
pentru gestionarea de drepturi similare, cu organisme străine;
− au adoptat un statut care îndeplineşte condiţiile prevăzute de
Legea nr. 8/1996;
− au capacitate juridică şi economică de gestionare colectivă şi
dispun de mijloace umane şi materiale necesare gestionării
repertoriului pe întreg teritoriul ţării;
− permit, potrivit dispoziţiilor exprese ale statutului propriu,
accesul oricăror titulari ai dreptului de autor sau de drepturi
conexe din domeniul pentru care se înfiinţează şi care doresc
să le încredinţeze un mandat.
Statutul organismelor de gestiune colectivă trebuie să cuprindă,
potrivit art. 127 din Lege, următoarele dispoziţii:
140
− denumirea, domeniul şi obiectul activităţii, cu indicarea
drepturilor pe care le administrează pe baza repertoriului de
opere constituit în acest scop;
− condiţiile în care se realizează gestionarea drepturilor pentru
titularii acestora, pe baza principiului egalităţii de tratament;
− drepturile şi obligaţiile membrilor în raport cu organismul de
gestiune colectivă;
− modalitatea de desemnare şi atribuţiile administratorului gene-
ral responsabil de funcţionarea organismului de gestiune colec-
tivă, precum şi ale organelor de administrare şi de reprezentare;
− patrimoniul iniţial şi resursele economice prevăzute;
− regulile aplicabile repartizării drepturilor colectate, proporţio-
nal cu utilizarea reală a repertoriului titularilor de drepturi,
precum şi regulile privind regimul sumelor nerepartizate sau
nerevendicate;
− reguli privind modalitatea de stabilire a metodologiilor ce
urmează a fi negociate cu utilizatorii şi reguli privind
reprezentarea în cadrul negocierilor;
− modalităţile de verificare a gestiunii economice şi financiare
de către membri;
− modalităţi de stabilire a comisionului datorat de titularii de
drepturi organismului de gestiune colectivă pentru acoperirea
cheltuielilor necesare funcţionării.
Prevederile art. 127 din Legea nr. 8/1996 se completează cores-
punzător cu cele ale art. 6 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 26/20001
şi, drept urmare, statutul trebuie să mai cuprindă şi următoarele elemente:
− datele de identificare a asociaţiilor, adică numele sau denumirea
şi, după caz, domiciliul sau sediul acestora;
− exprimarea voinţei de asociere şi a scopului propus;
− sediul organismului de gestiune colectivă;
− durata de funcţionare, care poate fi pe termen determinat cu indi-
carea expresă a termenului sau, după caz, pe termen nedeterminat;
− activul patrimonial în valoare de cel puţin dublul salariului minim
brut pe economie, la data constituirii organismului de gestiune
colectivă;
− modul de dobândire şi de pierdere a calităţii de asociat;

1
OG nr. 26/2000 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr. 39 din 31 ianuarie 2000.
141
− destinaţia bunurilor în cazul dizolvării organismului de gestiune
colectivă;
− atribuţiile organelor de conducere, administrare şi control a
organismului de gestiune colectivă.
Orice propunere de modificare a statutului făcute de către
adunarea generală a organismului de gestiune colectivă, se supune
avizării ORDA cu cel puţin două luni înainte. ORDA are obligaţia să se
pronunţe în termen de 10 zile de la solicitare iar avizul se depune la
instanţa judecătorească pentru înregistrarea modificării. În cazul avizului
negativ, ORDA are obligaţia să-l motiveze.
Potrivit art. 6 alin. (2) din Ordonanţa nr. 26/2000, pentru
dobândirea personalităţii juridice, persoanele care constituie organismul
de gestiune colectivă trebuie să încheie un act constitutiv ce cuprinde,
sub sancţiunea nulităţii absolute, datele enumerate mai sus şi, în plus,
următoarele elemente:
− componenţa nominală a celor dintâi organe de conducere,
administrare şi control;
− persoana sau persoanele împuternicite să desfăşoare
procedura de dobândire a personalităţii juridice.
În temeiul art. 8 din Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000,
organismul de gestiune colectivă devine persoană juridică din momentul
înscrierii ei în registrul asociaţiilor şi fundaţiilor.
Organismele de gestiune colectivă au obligaţia, în temeiul art. 125
din Lege, să comunice publicului, prin mijloace de informare în masă,
următoarele date:
− categoriile de titluri de drepturi pe care îi reprezintă;
− drepturile patrimoniale pe care le gestionează;
− categoriile de utilizatori şi alte categorii de persoane fizice sau
juridice care au obligaţii de plată către titularii de drepturi;
− actele normative în temeiul cărora funcţionează şi colectează
remuneraţiile cuvenite titularilor de drepturi;
− modalităţile de colectare şi personale responsabile de această
activitate, pe plan local şi central;
− program de lucru.
1.3. Mandatul de gestiune colectivă
Art. 129 din Lege reglementează două modalităţi ale mandatului
de gestiune colectivă a drepturilor de autor sau conexe, şi
anume mandatul direct şi mandatul indirect.
142
a) Mandatul de gestiune colectivă direct al drepturilor
patrimoniale de autor şi conexe este acordat, prin contract
scris, de către titularii de drepturi.
Mandatarea se face în scris din rândul membrilor unui grup
muzical, ai unui cor, ai unei orchestre, ai unui corp de balet sau ai unei
trupe teatrale, cu acordul majorităţii.
De la aceste prevederi sunt exceptaţi regizorul, dirijorul şi soliştii.
În cazul acestui mandat, fiecare titular de drepturi, care a acordat
mandat organismului de gestiune colectivă, are dreptul la un vot în
adunarea generală a acestuia. Artiştii interpreţi sau executanţi, care au
participat la o execuţie sau o interpretare colectivă a unei opere, au
dreptul la un singur vot în cadrul adunării generale, vot ce pot să şi-l
exercite printr-un reprezentant desemnat cu acordul majorităţii acestora.
b) Mandatul indirect de gestiune colectivă a drepturilor
patrimoniale de autor sau conexe este reglementat de art. 129
alin. 3 din Lege.
Potrivit legii, titularii acestor drepturi pot acorda un astfel de
mandat prin contracte scrise, încheiate între organisme de gestiune
colectivă din România şi organisme străine care gestionează drepturi
similare, pe baza repertoriilor membrilor acestora. Mandatul indirect nu
conferă drept de vot titularilor de drepturi.
În temeiul art. 129 alin. (4) din Lege, orice titular de drepturi de
autor sau de drepturi conexe are posibilitatea de a încredinţa, prin mandat,
administrarea drepturilor sale privind repertoriul propriu unui organism
de gestiune colectivă. În această ipoteză, organismul respectiv este obligat
să accepte administrarea acestor drepturi pe baza gestiunii colective în
limita obiectului său de activitate.
Organismul de gestiune colectivă nu poate avea ca obiect de
activitate utilizarea repertoriului protejat pentru care a primit un mandat
de gestiune, deoarece mandatul, în general, conferă mandatarului numai
posibilitatea de a încheia acte juridice pe seama şi în numele mandatului.
Soluţia contrară ar determina apariţia mandatului cu sine însuşi.
În cazul gestiunii colective obligatorii, dacă un titular nu este
asociat la nici un organism, competenţa revine organismului din domeniu
cu cel mai mare număr de membri. În această situaţie, revendicarea de
către titularii de drepturi nereprezentaţi a sumelor cuvenite, se poate face
în termen de trei ani de la data colectării lor. După acest termen, care este
143
un termen de decădere, sumele nerepartizate sau nerevendicate vor fi
utilizate conform hotărârii adunării generale.

1.4. Funcţionarea organismelor de gestiune colectivă


Legea română stabileşte obligaţiile şi regulile de funcţionare ale
organismelor de gestiune colectivă.
Astfel, organismele de gestiune colectivă au următoarele obligaţii
(art. 130):
a) să acorde utilizatorilor, la cererea efectuată înainte de utilizare,
repertoriului protejat în schimbul unei remuneraţii, prin autorizaţii
neexclusive , în formă scrisă;
b) să elaboreze metodologii pentru domeniul lor de activitate,
cuprinzând drepturile patrimoniale cuvenite, ce trebuie negociate cu
utilizatorii în vederea plăţii acestor drepturi, în cazul acelor opere al căror
mod de exploatare face imposibilă autorizarea individuală de către
titularii de drepturi;
c) să încheie, în numele titularilor de drepturi care le-au mandatat sau
pe baza convenţiilor încheiate cu organisme similare din străinătate,
contracte generale cu organizatorii de spectacole, organismele de radio-
difuziune ori de televiziune sau cu distribuitorii de servicii de programe
prin cablu, având ca obiect autorizarea de utilizare a repertoriului protejat;
d) să protejeze interesele membrilor lor, în ceea ce priveşte
gestionarea drepturilor moştenite ca urmare a utilizării repertoriului
propriu, în afara teritoriului României, prin încheierea de contracte de
reprezentare cu organisme similare din străinătate;
e) să colecteze sumele datorate de utilizatori şi să le repartizeze
între titularii de drepturi, potrivit prevederilor din statut;
f) să asigure accesul propriilor membri la informaţiile privind orice
aspect al activităţii de colectare a sumelor şi de repartizare a acestora;
g) să acorde asistenţă de specialitate titularilor de drepturi şi să îi
reprezinte în cadrul procedurilor legale ce privesc obiectul lor de
activitate;
h) să ceară utilizatorilor comunicarea de informaţii şi înmânarea de
documente indispensabile pentru determinarea cuantumului remu-
neraţiilor şi al taxelor pe care le colectează;
i) să asigure transparenţa activităţii de gestiune colectivă în
raporturile cu autorităţile publice care au drept de control;
j) să îndeplinească orice altă activitate conform mandatului primit
de la titularii dreptului de autor sau ai drepturilor conexe, în limitele
obiectului lor de activitate.
144
Metodologiile pe care organismul de gestiune colectivă trebuie să
le elaboreze, potrivit art. 130 alin. (1) din Lege, se negociază în cadrul
unei comisii constituită, prin decizia directorului general al ORDA.
Legea nr. 8/1996, în art. 131-133, cuprinde dispoziţii detaliate cu
privire la următoarele aspecte legate de funcţionarea organismelor de
gestiune colectivă: componenţa comisiilor de negociere a metodologiilor;
criteriile după care se negociază metodologiile; cuantumul tarifelor
forfetare sau procentuale ce pot fi solicitate de la utilizatori; programul
general de desfăşurare a negocierilor, program care nu poate depăşi 45 de
zile calendaristice de la data constituirii comisiei; conţinutul protocolului în
care se consemnează rezultatul negocierilor; procedura de mediere pentru
ipoteza în care nu s-a ajuns la consens; repetarea procedurii de negociere;
colectarea sumelor datorate de utilizatori; modul de repartizare între
categoriile de beneficiari; regulile de exercitare a gestiunii colective;
informaţiile pe care organismele de gestiune colectivă trebuie să le publice
pe pagina proprie de internet; condiţiile în care membrii organismelor de
gestiune colectivă pot obţine informaţii privind colectarea şi repartizarea
sumelor datorate de utilizatori; documentele justificative pe care
organismele de gestiune colectivă trebuie să le depună la ORDA anual.
Legea stabileşte (art. 134) şi regulile după care se execută gestiunea
colectivă:
a) deciziile privind metodele şi regulile de colectare a remuneraţiei
şi a altor sume de la utilizatori şi cele de repartizare a acestora între
titularii de drepturi, cât şi cele privind alte aspecte mai importante ale
gestiunii colective trebuie să fie luate de membri, potrivit statutului în
cadrul adunării generale;
b) comisionul datorat de titularii de drepturi, care sunt membri ai unui
organism de gestiune colectivă, pentru acoperirea cheltuielilor de
funcţionare, cumulat cu comisionul datorat organismului de gestiune
colectivă care este colector unic, nu poate fi mai mare de 30% din sumele
colectate anual;
c) în lipsa unei hotărâri exprese a adunării generale, sumele
colectate de către un organism de gestiune colectivă nu pot fi utilizate în
scopuri comune, altele decât acoperirea costurilor reale ale colectării şi
repartizării către membri a sumelor cuvenite; adunarea generală poate
decide ca maximum 30% din sumele colectate să poată fi utilizate în
scopuri comune şi numai în limita obiectului de activitate;
d) sumele colectate de un organism de gestiune colectivă se
repartizează individual titularilor de drepturi, proporţional cu utilizarea
145
repertoriului fiecăruia. Repartizarea acestor sume se face în termen de
maximum şase luni de la data la care au fost colectate. Titularii de
drepturi pot pretinde plata sumelor colectate nominal sau a căror
repartizare nu presupune o documentare specială în termen de 30 de zile
de la data colectării;
e) comisionul datorat de titularii de drepturi se reţin acestora din
sumele cuvenite fiecăruia, după calcularea repartiţiei individuale;
f) veniturile rezultate din plasamentele sumelor nerevendicate şi
nerepartizate, aflate în depozitele bancare sau obţinute din alte operaţiuni
efectuate în limita obiectului de activitate, precum şi cele obţinute cu titlu
de prejudicii sau daune ca urmare a încălcării drepturilor de autor ori a
drepturilor conexe se cuvin şi se repartizează titularilor de drepturi şi nu
pot constitui venituri ale organismului de gestiune colectivă.

1.5. Oficiul Român pentru Drepturile de Autor


Oficiul Român pentru Drepturile de Autor (art. 137-138 din lege) este2
un organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu autoritate unică
pe teritoriul României în ceea ce priveşte evidenţa, observarea şi controlul
aplicării legislaţiei în domeniul dreptului de autor şi al drepturilor conexe.
Acesta are personalitate juridică şi funcţionează în subordinea Guvernului.
Coordonarea Oficiului este asigurată de ministrul culturii şi cultelor.
Oficiul exercită următoarele atribuţii principale:
− iniţiază programe de cooperare, în calitate de autoritate unică
pe teritoriul României, convenite cu alte autorităţi competente
să exercite acţiuni de control, pe bază de protocol, privind
culegerea şi centralizarea informaţiilor, efectuarea de analize
privind încălcarea legislaţiei specifice, derularea acţiunilor
comune de control şi urmărirea soluţionării în justiţie a
cazurilor constatate;
− iniţiază proiecte de acte normative în domeniul său de activitate;
− ţine evidenţa repertoriilor transmise de organele de gestiune
colectivă;
− organizează şi administrează, contra cost, înregistrarea în
registrele naţionale şi în alte evidenţe naţionale specifice,
prevăzute de lege;

2
A se vedea Hotărârea Guvernului României nr. 779/din 25 iulie 2002
privind organizarea şi funcţionarea Oficiului Român pentru Drepturile de Autor
şi a corpului de arbitri, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr. 575 din 05.08.2002.
146
− eliberează, contra cost, marcaje holografice utilizabile în
condiţiile legii în domeniul dreptului de autor şi al drepturilor
conexe;
− avizează constituirea şi supraveghează funcţionarea
organismelor de gestiune colectivă;
− avizează, ca organ de specialitate al administraţiei publice
centrale, potrivit legii, înscrierea în registrul aflat la grefa
judecătoriei a asociaţiilor şi fundaţiilor constituie în domeniul
dreptului de autor şi al drepturilor conexe, inclusiv în ceea ce
priveşte asociaţiile pentru combaterea pirateriei;
− controlează funcţionarea organismelor de gestiune colectivă şi
stabileşte măsurile de intrare în legalitate sau aplică sancţiuni,
după caz;
− asigurară secretariatul procedurilor de arbitraj desfăşurate
potrivit legii;
− efectuează constatări tehnico-ştiinţifice cu privire la caracterul
original al produselor purtătoare de drepturi de autor sau de
drepturi conexe, la solicitarea organelor de cercetare penală;
− efectuează, la cerere, expertize contra cost, pe cheltuiala
părţilor interesate;
− desfăşoară activităţi de informare privind legislaţia din
domeniu, pe cheltuială proprie, precum şi activităţi de
instruire, pe cheltuiala celor interesaţi;
− desfăşoară activităţii de reprezentare în relaţiile cu
organismele de specialitate similare şi cu organizaţiile
internaţionale din domeniu, la care statul român este parte;
− asigură secretariatul procedurilor de mediere desfăşurate
potrivit legii;
− îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute de lege.
Potrivit art. 1311-1383 din Lege, activitatea de control, desfăşurată
de către ORDA asupra activităţii organismelor de gestiune colectivă, este
supusă următoarelor reguli principale:
− persoana controlată este obligată să prezinte orice documente
şi informaţii solicitate de către organele de control şi să predea
copii după acestea dacă sunt solicitate;
− activitatea de control se poate desfăşura numai după o
prealabilă notificare a organismului de gestiune colectivă
controlat, prilej cu care i se comunică şi obiectivele controlului;
− controalele generale se pot efectua o dată pe an, cu o notificare
de 10 zile înainte;

147
− controalele punctuale pot fi efectuate pe probleme care au
făcut obiectul unor reclamaţii. Aceste controale se pot efectua
ori de câte ori este nevoie, fiind notificate cu trei zile înainte;
− organele de control pot lua note explicative în legătură cu
situaţiile constatate, atât administratorului general, cât şi altor
persoane angajate;
− concluziile organelor de control, împreună cu observaţiile
administratorului general, se consemnează într-un proces-verbal;
− în cazul constatării unor nereguli, ORDA poate aplica
sancţiuni contravenţionale în termen de 30 de zile de la data
constatării acestora. Termenul de 30 de zile este un termen de
prescripţie a răspunderii contravenţionale;
− dacă cu ocazia controlului se constată că organismul de
gestiune colectivă nu mai îndeplineşte cerinţele legale de
funcţionare, sau că a încălcat dispoziţiile legale, ORDA poate
acorda acestuia, prin decizie a directorului general, un termen
pentru intrarea în legalitate. Decizia poate fi atacată în justiţie
la instanţa de contencios administrativ. În situaţia nerespectării
deciziei rămase definitive, ORDA poate retrage organismului
de gestiune colectivă, avizul de constituire prevăzut de lege.
Retragerea temporară a avizului are ca efect suspendarea
organismului de gestiune colectivă până la schimbarea
administratorului general de către adunarea generală.
Oficiul este condus de un director general, numit prin decizia
primului-ministru, la propunerea ministrului culturii şi cultelor. În
exercitarea atribuţiilor sale acesta emite decizii.
Directorul general are următoarele atribuţii principale:
a) răspunde de organizarea şi conducerea activităţii Oficiului;
b) numeşte directorul general adjunct şi personalul din subordine în
condiţiile legii şi decide asupra structurii pe compartimente a direcţiilor
din cadrul Oficiului, stabileşte atribuţiile pe compartimente şi sarcinile
personalului din subordine;
c) este ordonator de credite, în condiţiile legii, pentru fondurile pe
care le gestionează;
d) coordonează activităţile prin care se asigură resursele financiare
necesare, precum şi evidenţa valorică a mişcării întregului patrimoniu;
e) coordonează activitatea serviciului de audit intern potrivit legii;
f) aprobă bilanţul contabil şi contul de execuţie bugetară;
g) verifică şi asigură achitarea obligaţiilor financiare datorate de
Oficiu la bugetul de stat;
148
h) aprobă planul de dezvoltare şi de investiţii al Oficiului;
i) numeşte membrii Colegiului consultativ al Oficiului şi convoacă
şedinţele acestuia;
j) aprobă Regulamentul de funcţionare al Colegiului consultativ al
Oficiului;
k) reprezintă şi angajează Oficiul în raporturile cu alte autorităţi
publice, organisme şi organizaţii din ţară şi reprezintă România în
raporturile cu autorităţi similare din străinătate.
Directorul general îndeplineşte orice alte atribuţii potrivit
competenţelor prevăzute de lege.
În cadrul Oficiului funcţionează Colegiul consultativ al Oficiului, al
cărui preşedinte este directorul general.
Colegiul consultativ al Oficiului are următoarele atribuţii
principale:
a) dezbate strategiile pentru îndeplinirea obiectivelor prioritare în
domeniul protecţiei dreptului de autor şi a drepturilor conexe;
b) dezbate programele periodice de acţiune ale Oficiului;
c) analizează proiectele de acte normative propuse de Oficiu.
Oficiul exercită acţiunile de observare şi control din oficiu sau la
solicitarea persoanelor fizice sau juridice.
În exercitarea atribuţiilor de observare şi control personalul
specializat al Oficiului are acces la toate actele, documentele şi
informaţiile necesare îndeplinirii scopului acţiunii.
În exercitarea atribuţiilor de observare şi control la cerere, precum şi a
celor de constatare şi sancţionare a contravenţiilor, asociaţiile constituite
potrivit legii de titularii de drepturi de autor şi de drepturi conexe în scopul
combaterii pirateriei pot participa în calitate de observator.
Pe lângă ORDA funcţionează un corp de arbitri format din 20 de
membri, numiţi prin ordin al ministrului coordonator (art. 138). Arbitrii
nu au calitatea de salariaţi ai ORDA şi pot face parte din comisiile de
mediere a metodologiilor de colectare a drepturilor gestionate de către
organismele de gestiune colectivă.
Numirea arbitrilor se face dintre candidaţii cu pregătire juridică şi
cu minimum 10 ani de activitate în domeniul dreptului civil, propuşi de
organismul de gestiune colectivă, din structurile asociative ale
utilizatorilor şi de societăţile publice de radiodifuziune şi televiziune.
Corpul de arbitri va fi reconstituit dacă numărul arbitrilor
permanent disponibil este mai mic de 16 (art. 138 alin. 3).
149
2. Apărarea drepturilor de autor şi a drepturilor conexe
2.1. Măsurile tehnice de protecţie a drepturilor de autor
Ca urmare a modificării şi completării Legii nr. 8/1996 prin Legea
nr. 285/2004 şi Ordonanţa de urgenţă nr. 123/20053, în prezent, este
reglementat dreptul de instituire a unor măsuri de protecţie a
drepturilor recunoscute de această lege. Acest drept este recunoscut
autorului unei opere, artistului interpret sau executant, producătorului de
fonograme ori de înregistrări audiovizuale, organismului de radiodi-
fuziune sau de televiziune şi fabricantul de baze de date.
Prin măsuri tehnice de protecţie se înţelege utilizarea oricărei
tehnologii, a unui dispozitiv sau a unei componente care, în cadrul
funcţionării sale normale, este destinată să prevină, să împiedice sau să
limiteze actele care nu sunt autorizate de titularii drepturilor recunoscute
prin Legea dreptului de autor şi a drepturilor conexe.
Cu titlu de exemplu, aceste măsuri pot consta, în aplicarea unui
cod de acces sau a unui procedeu de protecţie, precum criptarea, codarea
sau bruierea ori printr-un mecanism de control al copierii, cu condiţia ca
măsurile să îndeplinească obiectivul de asigurare a protecţiei.
Ca regulă generală, titularii drepturilor de instituire a măsurilor
tehnice de protecţie sunt obligaţi să pună la dispoziţie beneficiarilor
excepţiilor prevăzute de lege (art. 33 şi art. 38), mijloacele necesare
pentru accesul legal la operă sau la oricare alt obiect al protecţiei.
Excepţiile la care se referă această regulă sunt următoarele:
− accesul pentru reproducerea unei opere în cadrul procedurilor
judiciare, parlamentare sau administrative ori pentru scopuri
de siguranţă publică;
− accesul pentru utilizarea de articole izolate sau de scurte
extrase din opere în publicaţii, în emisiuni de radio sau de
televiziune ori înregistrări sonore sau audiovizuale, destinate
exclusiv învăţământului, precum şi accesul în vederea
reproducerii pentru învăţământ sau de ocrotire socială, de
articole izolate sau de scurte extrase din opere, în măsura
justificată de scopul urmărit;
− accesul pentru realizarea reproducerilor specifice de către
biblioteci accesibile publicului, de către instituţii de

3
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 843 din
19 septembrie 2005.
150
învăţământ sau muzee ori de către arhive, care nu sunt
efectuate în scopul obţinerii unui avantaj comercial sau
economic direct ori indirect;
− accesul pentru reproducerea de opere, în cazul în care sunt
utilizate exclusiv pentru ilustrarea în învăţământ sau pentru
cercetare ştiinţifică;
− accesul pentru reproducerea de opere, în cazul utilizării de
natură necomercială în beneficiul persoanelor cu handicap,
care sunt direct legate de acel handicap şi în limita cerută de
handicapul respectiv;
− accesul în ipoteza cesiunii dreptului de radiodifuziune a unei
opere către un organism de radiodifuziune sau televiziune,
care conferă acestuia şi dreptul de a înregistra opera pentru
propriile emisiuni în scopul realizării, o singură dată, a
radiodifuzării autorizate.
Titularii drepturilor de autor sau ai drepturilor conexe pot să
furnizeze, în format electronic, informaţii privind regimul drepturilor
respective, adică informaţii care să permită identificarea operei sau a
oricărui alt obiect al protecţiei sau a altui titular de drepturi, precum şi
condiţiile şi modalităţile de utilizare a acestora, inclusiv orice număr sau
cod reprezentând aceste informaţii.

2.2. Diversitatea mijloacelor de apărare a dreptului de autor


şi a drepturilor conexe
Încălcarea drepturilor recunoscute şi garantate prin legea dreptului
de autor şi a drepturilor conexe atrage angajarea răspunderii civile,
contravenţionale sau penale, după caz.
În această materie, dispoziţiile legii speciale se completează cu cele
de drept comun.
Apărarea drepturilor morale şi patrimoniale ale autorilor şi ale
titularilor de drepturi de autor şi drepturi conexe se realizează prin acţiuni
civile, penale sau contravenţionale.
Articolul 1387 din Legea nr. 8/1996 introdus prin art. I pct. 1 din
Ordonanţa de urgenţă nr. 123/2005, stabileşte dreptul instanţei de
judecată să solicite, la cererea justificată a persoanei interesate, furnizarea
de informaţii cu privire la originea şi reţelele de distribuţie a mărfurilor
sau a serviciilor care aduc atingere unui drept prevăzut de această lege.

151
Aceste informaţii pot fi solicitate de la făptuitor sau de la orice
altă persoană care se află în una dintre următoarele situaţii:
a) deţine, în scop comercial, mărfuri pirat;
b) utilizează, în scop comercial, servicii prin care încalcă
drepturile protejate de această lege;
c) furnizează, în scop comercial, produse sau servicii utilizate în
activităţi prin care se încalcă drepturile prevăzute de această
lege;
d) a fost indicată de către o altă persoană că este implicată în
producerea, realizarea, fabricarea, distribuirea ori închirierea
mărfurilor pirat sau a dispozitivelor pirat de control al
accesului ori în furnizarea produselor sau serviciilor prin care
se încalcă drepturile protejate de Legea nr. 8/1996.
Informaţiile solicitate vor cuprinde, după caz, următoarele:
a) numele şi adresa producătorilor, fabricanţilor, distribuitorilor,
furnizorilor şi ale celorlalţi deţinători anteriori ai mărfurilor,
dispozitivelor sau ai serviciilor, inclusiv ale transportatorilor,
precum şi ale angrosiştilor destinatari şi ale vânzătorilor cu
amănuntul;
b) cantităţile produse, fabricate, livrate sau transportate, primite
ori comandate, precum şi
c) preţul obţinut pentru mărfurile, dispozitivele sau serviciile
respective.
În aplicarea dispoziţiilor art. 1387 alin. (4) din Lege, trebuie să se
ia măsuri pentru a fi respectate prevederile legale referitoare la:
- dreptul titularului de a primi informaţii mai extinse;
- utilizarea în cauzele civile sau penale a informaţiilor evocate
mai sus;
- răspunderea pentru abuzul de drept la informare;
- posibilitatea să se refuze furnizarea de informaţii, care ar
constrânge persoanele, să admită propria lor participare sau pe
cea a rudelor apropiate la o activitate prin care se încalcă
drepturile protejate de această lege;
- protecţia confidenţialităţii surselor de informare sau prelucrare
a datelor cu caracter personal.
Potrivit art. 44 din Decretul nr. 31/1954 privind persoanele fizice şi
persoanele juridice, persoana care a suferit o atingere a dreptului la nume
ori la pseudonim, la denumire, la onoare, la reputaţie, în dreptul personal
nepatrimonial de autor al unei opere, de inventator sau în orice alt drept
personal nepatrimonial, are la îndemână calea unei acţiuni civile, prin care
152
să solicite ca instanţa să dispună încetarea faptului care aduce atingere
drepturilor sale şi obligarea celui vinovat la restabilirea dreptului încălcat.
Drepturile personale nepatrimoniale sunt ocrotite şi după moartea
titularului.
Totodată, prin acţiunea civilă se pot apăra drepturile morale de
autor prevăzute în art. 10 şi art. 96 din Legea nr. 8/1996 împotriva unor
încălcări cum ar fi aducerea operei la cunoştinţa publică fără acordul
autorului, uzurparea prin orice procedeu a calităţii de autor, denaturarea
operei cu ocazia difuzării ori reprezentării, difuzarea unei opere retractate
de autor, deformarea ori falsificarea interpretării etc.
Titularul acţiunii poate cere instanţei să dispună atât obligarea
autorului faptei la încetarea acestora, cât şi la săvârşirea actelor de natură
să restabilească dreptul încălcat.
În temeiul art. 139 alin. (2) din Lege, instanţa de judecată va adopta,
la stabilirea despăgubirilor, după caz, una din următoarele două soluţii:
1) să folosească diverse criterii, cum ar fi consecinţele economice
negative, în special câştigul nerealizat, beneficiile realizate pe nedrept de
făptuitor şi, atunci când este cazul, alte elemente ale factorilor economici,
cum ar fi daunele morale cauzate titularului dreptului [lit. a)];
2) să acorde despăgubiri reprezentând triplul sumelor care ar fi fost
legal datorate pentru tipul de utilizare ce a făcut obiectul faptei ilicite, în
cazul în care nu se pot aplica criteriile menţionate la lit. a) [lit. b)].
Potrivit art. 139 alin. 14 din Legea nr. 8/1996, titularul acţiunii
poate cere instanţei de judecată aplicarea unor măsuri cum ar fi:
1) remiterea încasărilor realizate prin actul ilicit, în vederea reparării
prejudiciului sau remiterea bunurilor rezultate din fapta ilicită în scopul
valorificării acestora până la acoperirea integrală a daunelor produse;
2) distrugerea echipamentelor şi a mijloacelor aflate în proprietatea
făptuitorului, a căror destinaţie unică sau principală a fost aceea de
producere a actului ilicit;
3) scoaterea din circuitul comercial a copiilor efectuate ilegal prin
confiscarea şi distrugerea acestora;
4) publicarea în mijloacele de comunicare în masă a hotărârii
instanţei de judecată pe cheltuiala celui care a săvârşit fapta ilicită.
În cazul în care există o încălcare a drepturilor recunoscute de
Legea nr. 8/1996, instanţa de judecată este în drept să dispună
următoarele categorii de măsuri (art. 139):
− de prevenire a unor pagube iminente [alin. (3) lit. a];
− de asigurare a reparării pagubei, adică măsuri asiguratorii
[alin. (3) lit. b)];
153
− de ridicare sau predare către autorităţile competente a
mărfurilor cu privire la care există suspiciuni privind
încălcarea unui drept prevăzut de Legea nr. 8/1996 [alin. (3)
lit. c)];
− de asigurare a dovezilor [alin. (6)];
− de ridicare a obiectelor şi înscrisurilor care constituie dovezi
ale încălcării drepturilor de autor şi a drepturilor conexe
[alin. (10)].
De asemenea, în temeiul alin. (9), instanţele judecătoreşti sunt abili-
tate să adopte măsurile prevăzute la alin. (3) şi (6), fără citarea părţii
adverse, în cazul în care acest lucru va fi necesar, în special atunci când orice
întârziere este de natură să cauzeze un prejudiciu ireparabil sau când există
riscul demonstrabil de distrugere a elementelor de probă. În acest caz, partea
adversă va fi informată de îndată, cel mai târziu după executarea măsurilor.
Instanţele judecătoreşti, sub rezerva asigurării protecţiei
informaţiilor confidenţiale, vor pretinde reclamantului să furnizeze orice
element de probă, accesibil în mod rezonabil, pentru a dovedi, cu
suficientă certitudine că s-a adus atingere dreptului său ori că o astfel de
atingere este iminentă. Este considerat element de probă suficient şi un
eşantion rezonabil dintr-un număr substanţial de copii ale unei opere sau
ale oricărui alt obiect protejat. În acest caz, instanţele judecătoreşti pot să
ceară reclamantului să depună o cauţiune suficientă pentru a asigura
compensarea oricărei prejudiciu care ar putea fi suferit de pârât.
Apărarea drepturilor morale şi patrimoniale de autor se poate face şi
prin acţiuni de răspundere civilă delictuală (întemeiate pe dispoziţiile
art. 998 Cod civil), acţiuni în răspundere contractuală (întemeiate pe
dispoziţiile Legii nr. 8/1996 care reglementează cesionarea drepturilor de
autor, completate cu dreptul comun), precum şi pe acţiuni întemeiate pe
îmbogăţirea fără justă cauză (art. 992 Cod civil) ori pe plata lucrului
nedatorat (art. 1092 Cod civil).
Dreptul de divulgare, dreptul de paternitate şi dreptul la nume se
bucură şi de protecţia legii penale.
Legea specială incriminează ca infracţiuni o serie de fapte prin
care se aduce atingere drepturilor de autor sau drepturilor conexe.
Pentru existenţa infracţiunilor se cere condiţia ca faptele să fie
comise fără autorizarea sau consimţământul titularilor drepturilor de
autor sau al drepturilor conexe.

154
Infracţiunile privind drepturile de autor sunt pedepsite cu
închisoarea, alternativ cu amenda penală, iar sancţiunile prevăzute de
Legea nr. 8/1996 se practică numai dacă pentru aceeaşi faptă, prin alte
legi nu se prevede o pedeapsă mai gravă.
Potrivit art. 153 din lege, normă de trimitere la dreptul comun,
prevederile legii speciale se completează cu dispoziţiile dreptului comun, atât
sub aspectul dreptului substanţial, cât şi al dreptului de procedură penală.
Ca regulă generală, reţinem şi împrejurarea că, potrivit art. 145
alin (1) din Lege, constatarea acestor infracţiuni este de competenţa
structurilor specializate ale Inspectoratului General al Poliţiei Române şi
Inspectoratului General al Poliţiei de Frontieră. Unele infracţiuni, cum
ar fi de pildă, cele privitoare la mărfurile pirat (art. 1396 alin. 6), punerea la
dispoziţia publicului a operelor ori a produselor purtătoare de drepturi de
autor (art. 1398), reproducerea neautorizată a programelor pentru calculator
(art. 1399) şi nerespectarea măsurilor tehnice de protecţie şi a informaţiilor
privind drepturile de autor (art. 143) pot fi constatate şi de către
Inspectoratul General pentru Comunicaţii şi Tehnologia Informaţiilor.
În afara infracţiunilor arătate în cele ce preced, legea specială
incriminează şi alte fapte cum ar fi cele privitoare la nerespectarea
normelor privind protecţia drepturilor patrimoniale de autor şi conexe
(art. 140), nerespectarea normelor privind protecţia drepturilor morale de
autor (art. 141), nerespectarea normelor de protecţie a serviciilor de
programe cu acces condiţionat (art. 1411).
Legea nr. 8/1996 vorbeşte şi de răspunderea contravenţională
pentru încălcarea drepturilor de autor şi a drepturilor conexe. Contravenţiile
în materie sunt prevăzute şi sancţionate în diferite acte normative4 care se
completează cu prevederile Ordonanţei Guvernului nr. 2/2001 privind
regimul juridic al contravenţiilor5, aprobată prin Legea nr. 180/20026.
În legea specială (art. 1392-1394) sunt incriminate o serie de fapte
care constituie contravenţii la regimul juridic instituit prin această lege şi
alte reglementări speciale.

4
Hotărârea Guvernului nr. 521 din 29 iunie 1999 pentru aprobarea
tabelelor şi metodologiilor privind dreptul de autor pentru înregistrările sonore ale
operelor muzicale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.325
din 8 iulie 1999.
5
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 410 din 25 iulie
2001.
6
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 268 din
22 aprilie 2002.
155
Deşi în actele normative speciale care încriminează faptele ce
constituie contravenţii în domeniu, nu se prevede sancţiunea
avertismentului, ne raliem ideii7 că această sancţiune se poate aplica şi
pentru aceste contravenţii, potrivit art. 7 alin. 3 din Ordonanţa nr. 2/2001.
Dar închisoarea contravenţională, nu se mai aplică, deoarece a fost
desfiinţată prin Ordonanţa de urgenţă nr. 108/20038, în aplicarea
principiului constituţional potrivit căruia sancţiunea privativă de libertate
poate fi numai de natură penală.
Potrivit art. 1392 din Lege, constituie contravenţii săvârşirea
următoarelor fapte:
− încălcarea reglementărilor prevăzute de art. 21 referitoare la
dreptul de suită (lit. a);
− încălcarea prevederilor art. 88 şi art. 89 referitoare la utilizarea
unei opere care conţine portretul unei persoane fără consimţământul aces-
teia sau a unei corespondenţe fără consimţământul destinatarului (lit. b);
− încălcarea prevederilor art. 107 alin. 3 şi alin. 7, referitoare la
respectarea obligaţiei de către importatori şi fabricanţi de a înscrie la
ORDA, în Registrul Naţional al Copiei Private, pentru a obţine certificatul
de înregistrare, respectiv la necalcularea remuneraţiei compensatorii în
raport cu valoarea în vamă sau la valoarea facturată fără TVA (lit. c);
− respectarea de către utilizatori a prevederilor art. 130 lit. h,
adică necomunicarea către organismul de gestiune colectivă a
informaţiilor necesare pentru determinarea cuantumului remuneraţiei
compensatorii pe care le colectează, precum şi a informaţiilor privind
operele utilizate (lit. d);
− fixarea fără autorizarea sau consimţământul titularului
drepturilor recunoscute de Legea nr. 8/1996 a interpretărilor sau a
execuţiilor artistice ori a programelor de radiodifuziune sau de
televiziune (lit. e).
În temeiul art. 1394 din Lege, constituie contravenţie dacă nu
reprezintă infracţiune, fapta persoanelor juridice sau a persoanelor fizice
autorizate de a permite accesul în spaţiile, la echipamentele, la mijloacele
de transport, la bunurile sau la serviciile proprii, în vederea săvârşirii de
7
Teodor Bodoaşcă , op. cit., pag 193
8
Publicată în Monitorul Oficial al României Partea I, nr 747 din
26 octombrie 2003
156
către altă persoană a unei contravenţii sau infracţiuni încriminate de
Legea nr. 8/1996.
Sancţiunea pentru contravenţia incriminată de art. 1394 este
amenda şi confiscarea mărfurilor pirat sau a dispozitivelor pirat de
control al accesului. Dacă în termen de un an această contravenţie se
repetă, se aplică şi sancţiunea complementară a închiderii unităţii.
Limitele amenzilor contravenţionale se măresc de două ori, în
situaţia în care contravenientul, persoană juridică, desfăşoară activităţi care
implică, conform obiectului său de activitate, comunicarea publică de opere
sau de produse purtătoare de drepturi de autor sau de drepturi conexe.
Conform dispoziţiilor art. 1395 alin 3 din Lege, contravenientul
poate achita, în termen de 48 de ore de la data primirii procesului-verbal de
constatare a contravenţiei, jumătate din minimul amenzii prevăzute de lege.
2.2. Competenţa instanţelor de judecată
Infracţiunile contra dreptului de autor sunt de competenţa
judecătoriilor potrivit art. 25 Cod procedură penală.
Cererile cu caracter civil în materie de creaţie intelectuală şi de pro-
prietate industrială sunt de competenţa tribunalelor, conform art. 2 pct. 1
lit. e, Cod procedură civilă.
Dacă litigiul este de natură administrativă, competenţa revine, după
caz, tribunalului sau curţii de apel, după cum actul atacat aparţine unei
autorităţi sau instituţii locale ori unei autorităţi sau instituţii centrale (art. 2
pct. 1 lit. d şi art. 3 pct. 1 C. pr. civ.).
Cât priveşte competenţa teritorială, în temeiul art. 5 şi urm. din
C. pr. civ., competent este tribunalul de la domiciliul sau sediul pârâtului.
2.3. Proba drepturilor
Existenţa şi conţinutul unei opere se pot dovedi prin orice mijloc de
probă, inclusiv prin închiderea ei în repertoriul unui organism de gestiune
colectivă.
În temeiul art. 148 alin. 1 din Lege, în vederea înregistrării ca mijloc
de probă a operelor realizate în România, s-a înfiinţat Registrul Naţional
de Opere administrat de ORDA. Înregistrarea este facultativă şi se face
contra cost, potrivit normelor metodologice şi tarifelor stabilite prin
hotărârea Guvernului.
157
În materia dreptului de autor şi a drepturilor conexe operează
prezumţia apartenenţei acestor drepturi persoanelor care au îndeplinit
formalităţile de înscriere a unor menţiuni pe originalele sau pe copiile
autorizate ale operelor.
Astfel, menţiunea de rezervare a exploatării operelor se efectuează
de autori şi titularii de drepturi sau deţinătorii de drepturi exclusive
ale autorilor.
Menţiunea constă în înscrierea simbolului C înconjurat de un cerc,
însoţit de numele lor, de locul şi anul primei publicări.
La rândul lor, producătorii de înregistrări sonore, artiştii interpreţi
sau executanţi şi alţi deţinători de drepturi exclusive ale producătorilor
sau ale artiştilor pot efectua o menţiune de protecţie a drepturilor ce le
aparţin. Menţiunea se înscrie pe originalele sau pe copiile autorizate ale
înregistrărilor sonore sau audiovizuale ori pe învelişul care le conţine şi
constă în simbolul P înconjurat de un cerc, însoţit de numele lor, de locul
şi anul primei publicări.
Îndeplinirea formalităţilor de înscriere a acestor menţiuni nu
condiţionează existenţa drepturilor recunoscute şi garantate de lege, ci
constituie condiţii ad probationem.

3. Apărarea dreptului de autor în condiţiile


noilor realizări tehnologice
Noile realizări tehnologice ridică un mare număr de probleme de
interes considerabil în planul dreptului de autor.
Avem în vedere tehnologia calculatoarelor, reprografia şi echipa-
mentele de fotocopiere, sateliţii şi transmisiunile prin cablu, precum şi
sistemele de distribuţie digitală.
a) Cât priveşte tehnologia calculatoarelor, să remarcăm faptul că
aceasta a dat naştere la probleme acute cum ar fi:
1) în ce măsură o creaţie intelectuală realizată pe calculator se află
sub controlul autorului acesteia;
2) cine trebuie să fie considerat autor al unei creaţii literare sau
muzicale realizate pe calculator prin prelucrarea informaţiilor (de
exemplu prin prelucrarea statisticilor şi conversia lor într-o formă artistică
sau utilizarea sintetizatorului pentru a obţine note muzicale).
În ceea ce priveşte răspunsul la prima problemă subliniem că în
raportul la cea de-a doua reuniune a Comitetului experţilor guverna-mentali
pentru problemele dreptului de autor legate de folosirea calculatoarelor
158
pentru accesul la lucrări şi crearea acestora (semnat de OMPI şi UNESCO
la Paris în 1982) s-au formulat o serie de recomandări.
Astfel, legislaţiile naţionale trebuie să se asigure că drepturile
morale ale autorilor se exercită în continuare în ceea ce priveşte utilizarea
calculatoarelor.
De asemenea, realizarea unei lucrări într-un sistem computerizat
trebuie să fie protejată de legea dreptului de autor, indiferent de forma de
realizare (tipărită pe hârtie, transmiterea într-o bază de date a unui sistem
în memoria altui sistem, punerea lucrării la îndemâna publicului prin
imagini audio sau video prezentate pe ecran).
Referitor la problema a doua, răspunsul nu poate fi decât unul
singur, şi anume acela că indiferent cât de sofisticat poate fi un calculator,
acesta este numai un instrument, iar autorul unei lucrări realizate pe
calculator este numai persoana care a conceput lucrarea, care a dat
programatorului şi tehnicianului ideile privind realizarea operei
concepute. Programatorul sau tehnicianul nu pot fi consideraţi nici măcar
coautori, cu excepţia cazului în care aceştia au colaborat cu autorul iniţial
la conceperea operei.
b) Reprografia este termenul generic utilizat în prezent pentru
descrierea tuturor tipurilor de echipament de fotocopiere a documentelor
de orice fel şi de copiere a înregistrărilor audio şi audiovizuale, identice
cu originalul, instantaneu, pe aparate uşor de utilizat.
Fotocopierea şi înregistrările audio şi video la scară largă a operelor
intelectuale pot prejudicia interesele legitime ale autorului.
Remediul pe care-l propunem ar fi amendarea legii prin
introducerea licenţei cu privire la copiere şi a unui sistem de plăţi făcute
de fabricanţii şi comercianţii de echipamente de fotocopiere.
c) Comunicaţiile prin satelit implică probleme legate de
determinarea legislaţiei privind dreptul de autor aplicabilă în situaţia în
care o operă intelectuală este transmisă prin satelit dintr-o ţară şi
recepţionată în altă ţară.
Dezbaterile internaţionale care au avut loc pe această temă au
conturat puncte de vedere divergente.
Ne raliem opiniei potrivit căreia s-ar impune să se aplice o legislaţie
unică, şi anume cea a ţării de unde se face transmiterea.
Sigur că problema nu se va mai pune o dată cu intrarea ţării noastre
în Comunitatea Europeană.
159
În ipoteze în care operele intelectuale transmise dintr-o ţară sunt
recepţionate prin satelit de o staţie terestră din altă ţară şi apoi sunt
distribuite publicului prin cablu în acea ţară, atunci apare o altă
dimensiune a implicării dreptului de autor. Interesele autorului asupra
operei intelectuale încorporate programelor emise pot fi prejudiciate.
Opinăm că rezolvarea ar fi apărarea drepturilor de autor prin angajarea
răspunderii emiţătorului original, care transmite semnale direct la satelit.
d) Din punctul de vedere al dreptului de autor, sistemele de distribuţie
digitală9 ridică problema apărării drepturilor faţă de reproducerea şi
distribuţia copiilor executate la domiciliu de persoane particulare.
În sistemul distribuţiei digitale un utilizator, aflat la domiciliu, poate
solicita în orice moment să primească un film, o lucrare muzicală, un
program pe calculator, un text sau orice alt tip de lucrări care pot fi digiti-
zate, adică orice lucrare transferată în sistem binar, care permite unui calcu-
lator să prelucreze lucrarea în acelaşi fel ca datele simple, de calităţi digitale.
Fiecare utilizator va putea realiza o lucrare pe baza unei lucrări
existente, protejate prin dreptul de autor. Foarte uşor de reprodus vor fi lucrări
multimedia, combinând muzica, imagini, texte şi alte lucrări asemănătoare.
Reproducerile particulare pentru scopuri personale prin apariţia
tehnologiilor digitale constituie deja una din cele mai importante forme de
reproducere.
Soluţia pe care o împărtăşim ar fi reglementarea colectării
redevenţelor privind mediile pe care utilizatorii vor face copii la domiciliu
ale operelor distribuite prin sistemele de distribuţie digitală.
Colectarea redevenţelor va fi responsabilitatea organismelor de
gestiune colectivă, care vor colecta sumele de la producătorii şi
comercianţii de echipamente de înregistrare şi media. Aceştia, la rândul
lor, îşi vor putea recâştiga sumele din fixarea preţului produselor lor, ceea
ce înseamnă că redevenţele vor fi plătite de persoanele care efectiv
copiază opera. Ulterior, organismele de gestionare colectivă vor împărţi
sumele între autori şi alţi titulari ai drepturilor de autor ale căror opere pot
fi legitim presupuse ca fiind reproduse în scopuri particulare.
Distribuirea sumelor ar urma să se facă pe tehnica eşantioanelor,
care, cu toate că nu este perfectă, asigură totuşi o distribuţie relativ
corectă a sumelor între diferiţi autori.

9
Aceste sisteme sunt dezvoltate în SUA, Japonia şi mai puţin în Europa.
160